Confruntarea ideologică ce a împărţit omenirea timp de jumătate de secol în două blocuri

politico-militare antagonice s-a terminat prin revoluţiile din 1989 şi destrămarea Uniunii
Sovietice. Falimentul socialismului ca model economico-social a fost total, dar foarte mulţi
oameni au refuzat să recunoască victoria capitalismului. Fireşte, doar ar fi renunţat la o
întreagă existenţă pusă în slujba zeilor Marx şi Engels. Aşa că stânga politică şi cea
intelectuală şi-au dat mâna pentru a-şi salva tinereţea de luptă anticapitalistă. Astfel, a avut loc
ceea ce Jean Francois Revel a numit “marea paradă”: încercarea stângii de a salva utopia
socialistă prin minimalizarea dezastrului adus de socialism şi deturnarea discuţiei spre aşa-
numitele crime ale liberalismului economic.

“Regimul comunist a fost rău, dar acela nu este comunismul adevărat, ci numai o întinare a
nobilelor idealuri. În schimb, priviţi capitalismul, uite la ce duce!”

Cu alte cuvinte, socialismul a pierdut lupta cu capitalismul, dar a continuat războiul opunând
realitatea imperfectă a capitalismului utopiei socialiste. Transpunând discuţia în planul
imaginarului, nu poţi pierde, iar stânga este perfect conştientă de acest lucru, doar fascismul
(o erezie socialistă) şi naţional-socialismul (un fascism degenerat prin includerea rasismului)
trec astăzi drept produse ale dreptei politice, fiind catalogate ca “extrema dreaptă”.

Cum orice marxist este ferm convins că numai timpul ne desparte de eşecul inevitabil al
capitalismului, fiecare moment economic dificil este un bun prilej pentru a-i cânta prohodul.
Aşa se face că zilele astea avem ocazia de a trăi această dezbatere pseudo-intelectuală pe
propria noastră piele. Cu deosebită satisfacţie, suntem anunţaţi de Profeţii Apocalipsei
(liberali de stânga, europeni cu sau fără papion sau politicieni români demagogi cu porecle pe
măsură) că în America modelul capitalist a eşuat lamentabil (aşa cum a fost profeţit de Marx,
tovarăşi!) si statul trebuie sa intervină pentru a corecta piaţa. Se ignoră în mod flagrant
rădăcinile crizei, dar asta nu mai constituie o surpriză pentru nimeni. “Nu ne-a ieşit
comunismul, nu am fost îndeajuns de pregătiţi.” Nu-i nimic, măcar vom scăpa o dată pentru
totdeauna de alternativa capitalismului salbatic american. Trăiască euro-welfare state-ul*!

Dragoş Paul Aligică îi linişteşte pe entuziaşti, în numărul 970 al revistei 22.

* numit “stat asistenţial” de către adepţii capitalismului. Nuanţa negativă este edulcorată în
“economie socială de piaţă”, vezi Patria germană.

Sfârşitul capitalismului

Ori de câte ori se înregistrează o turbulenţă economică mai semnificativă a pieţelor mondiale,
în mod automat se declanşează o explozie de articole şi interventii publice anunţând cu o
intensitate febrilă prăbuşirea sau dispariţia iminentă a capitalismului. Această relaţie cauzală
reprezintă un fenomen perfect predictibil şi este pusă în mişcare de resorturi sociale,
psihologice şi ideologice bine documentate în literatura dedicată problemei. De aici, două
corolare. Primul are o nuanţă ironică: la bursa pariurilor poţi câştiga bani buni mizând pe
acest fenomen. Al doilea are o nuanţă euristică: marea majoritate a textelor sau a retoricii
produse cu aceste ocazii nu are nicio legătura cu analiza sau predicţia socială. Prin urmare,
prima eroare ce trebuie evitată de cei ce vor să-şi păstreze luciditatea în aceste circumstanţe
este aceea de a-şi pierde vremea luându-i în serios pe cei atinşi de febra datului cu părerea
privind colapsul capitalismului.
Capitalismul a tot fost dat prăbuşit şi pe cale de dispariţie de mai bine de 100 de ani, în
nenumărate locuri şi în nenumaărate rânduri. Datele următoare evocă doar o parte a acestor
momente: 1914, 1917, 1923, 1929, 1933, 1939, 1945, 1952, 1968, 1970, 1973, 1979, 1987,
1997, 2001. Să spunem, deci, ceva ce ţine nu de teorii economice savante, ci de simţul comun:
poate că ordinea capitalistă se va prăbuşi şi va dispărea cândva. Dar un sistem ce cuprinde, în
grade şi cu intensităţi diferite, miliarde de oameni, care produce peste 90% din avuţia globală,
care s-a instituţionalizat în toate sferele vieţii sociale de mai bine de 200 de ani, care satisface
nevoile materiale ale unui număr imens de oameni la un nivel fără precedent istoric, neavând
competiţie viabilă în aceasta privinţă, un sistem care se sprijină pe grupurile sociale cele mai
inteligente, antreprenoriale şi eficiente ale civilizaţiei occidentale şi care, mai ales, este
ancorat în înclinaţia naturală a fiinţei umane de a se angaja în tranzacţii libere nu dispare chiar
aşa, peste noapte. Altfel spus, pare destul de probabil ca un tip de ordine socială ce n-a fost
dislocată de raăboaie mondiale, de crize şi şocuri structurale majore, de două secole de propa-
gandă socialistă fanatică şi care n-a fost pus pe butuci de incompetenţa administrativă şi de
intervenţia sistematică împotriva pieţei libere a statelor nationale moderne nu va ieşi din
istorie în cursul vieţilor noastre nici dacă întreaga economie americană se va prăbuşi în mod
catastrofal săptămâna viitoare. A destructura ceea ce imaginaţia, determinarea, creativitatea şi
eforturile a milioane de oameni au construit pas cu pas, firmă cu firmă, proiect cu proiect,
invenţie cu invenţie, timp de sute de ani, va cere ceva mai mult decât căderi la bursă, fie ele şi
foarte abrupte, sau o proastă administrare de către stat a instituţiilor capitalismului, fie ea şi de
o incompetenţă de magnitudini epice.

Acestea fiind datele, întrebarea este: ce-i de făcut când ne confruntăm cu episoade explozive
de anticapitalism în discursul public? Răspunsul nu poate pleca decât de la observaţia ca cei
ce în momentele de criză economică alimentează cu opinii alarmiste şi anticapitaliste discur-
sul public se împart, în principiu, în trei categorii:

a) Lideri de opinie socialişti, stângişti, ecologişti etc. – pe scurt, oameni care au îmbrăţişat, cu
sau fără ştiinţă, o Biserică sau alta a unei religii laice dătătoare a unui anumit confort
psihologic, în schimbul aderenţei la nişte mituri şi slogane ce le confirmă că sunt “oameni de
bine” şi că se afla “de partea buna a istoriei”. Cum prin aceasta ei dovedesc că nici istoria, nici
propria experienţa de viaţă, nici raţionamentele teoriei economice şi politice nu contează în
logica opţiunilor lor, ar fi naiv ca cineva să creadă că o dezbatere de idei cu ei, bazată pe
argumente raţionale şi pe evidenţa empirică, exact în momentul în care sunt supraexcitaţi de
evoluţtiile din jur, ar duce undeva.

b) Oportunişti care pretind că sunt adepţi ai religiilor civile mai sus menţionate şi care îi
manipulează în scopuri politice, economice şi personale pe cei ce cred sincer în ele.
Formatorii de opinie şi politicienii de stânga sunt principalii beneficiari ai exploatării în acest
mod a mentalităţii anticapitaliste. Este evident ca o dezbatere onestă cu aceştia nu este posi-
bilă.

c) Persoane bine intenţionate, dar confuze, luate de val. Volatili psihic şi lipsiţi de ancore
intelectuale, aceştia se duc în ce direcţie bate vântul retoricii publice a momentului. Întreaga
lor carieră publică este o funcţie a măleabilităţii faţă de aceste valuri. În ceea ce-i priveşte,
evident că ar fi dezirabil ca percepţia lor să fie îndrumată în afara zonei alarmismului şi anti-
capitalismului, dar, din nefericire, aceasta nu mai e posibil când criza izbucneste. Atunci
efortul este aproape inutil, căci sunt de mult luaţi de val şi pluta lor este deja dusă departe…
Efortul, cu ei, ar trebui să fie de natura preemptivă şi profilactică. Ca să aiba succes, acestea ar
trebui să aibă loc sistematic, constant, nu doar improvizat şi contextual, la vreme de criză.
Pe scurt, turbulenţele ce punctează regulat evoluţia sistemului capitalist şi care, în mare
măsură, sunt parte intrinsecă a bunei sale funcţionări aduc cu ele, tot în mod intrinsec,
amplificări explozive ale retoricii ce anunţă sau cere sfârşitul capitalismului, produsă fiind de
grupuri bine determinate. Bineînţeles ca oamenii cu capul pe umeri au obligaţia să încerce să
introducă o notă de calm şi realism în opinia publică în momentele de criză. Problema este,
însă, ca principalii producători ai retoricii anticapitaliste sunt, în momentul respectiv, imuni la
logică şi persuasiune. În astfel de circumstanţe, spaţiul de manevra al celor ce doresc reîntoar-
cerea la normalitatea discursului public este foarte restraâs. Cele trei categorii mai sus
menţionate alcătuiesc un grup majoritar, zgomotos, agitat până la febrilitate. Cum poţi rezona
cu ei în momentul în care, între ei, majorităţii i se pare că lumea se mişcă în direcţia obsesiilor
şi utopiilor ce dau sens percepţiilor lor politice, iar restul, manipulatorii de profesie, sunt în
plină acţiune, incitându-i pe primii în percepţiile lor false?! Dacă este ceva de făcut, acesta
trebuie să fie un efort pe termen lung, sistematic şi profilactic, dupa ce criza va trece. Şi
aceasta este lecţia majoră ce trebuie învăţată din aceste episoade, o lecţie pe care mereu şi
mereu o uităm.

Ce rămâne atunci de făcut în vremea crizei? Tot ceea ce oamenii lucizi pot face este să încerce
să atragă atenţia asupra caracterului recurent-predictibil al izbucnirilor de panică şi a retoricii
anticapitaliste din discursul public, precum şi asupra caracterului socio-patologic al acestora.
Cu cât mai mulţi oameni înteleg că ceea ce aud în jur nu este nimic nou şi nici catastrofic, cu
atat mai bine. Căci un efect pervers al acestor momente de isterie colectivă şi pesimism este
că prelungesc turbulenţa economică tranzitorie. Cu cât luciditatea şi calmul domină, cu atât
mai repede se iese din turbulenţă. Celălalt lucru pe care cei cu minţi clare îl pot face este să
explice detaşat şi calm originea şi natura crizei momentului. În principiu, sunt întotdeauna
două posibilităţi: ori este vorba de o fluctuaţie ciclică specifică autoreglării economiei de
piaţă, ori este vorba de rezultatul direct sau indirect al unei intervenţii anterioare a statului ce a
dereglat mecanismele de funcţionare ale jocului normal al pietei (cum este, de altfel, cazul
actualei crize din SUA). Tot ce trebuie facut este să fie repetată observaţia de bun-simţ ca,
oricare dintre cele două ar fi, este puţin probabil ca lumea, aşa cum o ştim, se va schimba în
urma crizei momentului. Dincolo de toate acestea, evident că cineva poate polemiza cu sloga-
nele şi retorica anticapitalista, dar nu trebuie să îşi facă prea multe iluzii că isteria mass-media
ar putea fi controlată. Mass-media de azi stau prea mult sub semnul ignoranţei şi incom-
petenţei corecte politic ca să răspundă la mecanismele rationalităţii argumentative. Tot ceea ce
poate spera omul de bună-credintă este să introducă în opinia publică sau în cercul
apropiaţilor un modest element de bun-simţ şi luciditate. Când criza va trece, efortul sisific de
educare a publicului privind natura şi funcţionarea capitalismului poate reîncepe.

În sfârşit, ar mai fi un lucru important: pentru cei lucizi, aceste momente au şi o parte oarecum
mai amuzantă. Crizele economice vin şi trec. Insă perlele de incoerenţă, incultură,
exhibiţionism, fanatism ideologic, demagogie şi prostie pură produse în aceste momente în
mass-media rămân antologice. Şi, când spunem aceasta, nu ne referim doar la peisajul mass-
media românesc. Cine crede că incultura economică şi spiritul de turma ideologică sunt un
monopol naţional nu are decât să treacă telecomanda pe canalul BBC. Iar dacă este plictisit să
audă aceleasi clişee, reciclate mereu şi mereu cu zel misionar, nu are decât să treacă pe CNN
sau să citească depeşele Associated Press. Deşi repertoriul este acelaşi, tonalitatea interpretării
este un pic diferită. Poţi spera la mai mult?