FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Managementul Sectorului Public

REGIONALIZAREA ÎN POLONIA ȘI
FRANȚA

-ANALIZĂ COMPARATIVĂ-

Masterand: Mărgărit Marius-Alin

 1. Cadru teoretic
-Regionalizarea-

Regionalizarea constituie una dintre caracteristicile principale ale lumii contemporane și se

referă la împărțirea teritoriului unei țari în regiuni de dezvoltare, edictată și aprobată de
Prlamentul și Consiliul Europei prin Regulamentul nr. 1059 din 26.05.2003.
Regulamentul împarte teritoriul economic al fiecarui stat membru al Uniunii în unități teritoriale
NUTS 1, NUTS 2 și NUTS 3 pe baza unităților administrative existente în statul respectiv, cu
praguri demografice minim și maxim astfel:

NUTS 1 – cuprind regiunile socio-economice majore cu o populație de 3-7 milioane de

locuitori, la nivelul cărora se pot analiza anumite probleme regionale, precum efectele
uniunii vamale și integrării economice.

NUTS 2 – cuprind regiunile de baza cu o populație de 0,8 – 3 milioane de locuitori, unde

pot fi aplicate politicile regionale ale UE, precum acordarea corectă de asistență din
fonduri structurale.

NUTS 3 – cuprind regiunile de dimensiuni mai mici cu o populație de 150 – 800 mii de
locuitori, care sunt eligibile pentru implementarea altor obiective prioritare, precum
programele de cooperare transfrontalieră.

Dezvoltarea regională este un concept nou ce urmărește impulsionarea și diversificarea

activităților economice, stimularea investițiilor în sector privat, contribuția la reducerea
șomajului și nu în cele din urmă să conducă la o îmbunătățire a nivelului de trai.
Politica de regionalizare reprezintă un ansamblu de măsuri planificate și promovate de
autoritățile administrației publice locale și centrale, în parteneriat cu diverși actori (privați,
publici, voluntari), în scopul asigurării unei creșteri economice, dinamice și durabile, prin
valorificarea eficientă a potențialului regional și locel, în scopul îmbunatățirii condițiilor de viață.
Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea întreprinderilor,
piața forței de muncă, atragerea investițiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului
IMM-urilor, îmbunătățirea infrastructurii, calitatea mediului înconjurător, dezvoltare rurală,
sănătate, educație, învățământ, cultură.
Dezvoltarea rurală ocupă un loc distinct în cadrul politicilor regionale și se referă la următoarele
aspecte:
 Înlăturarea/diminuarea sărăciei în zonele rurale;
Echilibrarea oportunităților economice și a condițiilor sociale dintre mediul urban și cel
rural;
Stimularea inițiativelor locale;
Păstrarea patrimoniului spiritual și cultural.
Cadrul de implementare și de evaluare a politicii de regionalizare îl reprezintă regiunea,
constituită ca o asociere benevolă de județe vecine.
Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe județe. Regiunile de dezvoltare nu sunt unități
administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între
consiliile județene și cele locale.
Obiectivele de bază ale politicii de regionalizare sunt următoarele:
- Diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării
echilibrate și pe revitalizarea zonelor defavorizate;
- Îndeplinirea criteriilor de integrare în structurile Uniunii Europene și de acces la
instrumente financiare de asistență pentru țările membre (fonduri structurale și de
coeziune);
- Corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea cooperării
interregionale, interne și internaționale, care contribuie la dezvoltarea economică și care
este în conformitate cu prevederile legale și cu acordurile internaționale încheiate de
România.
Principiile care stau la baza elaborării și aplicării politicilor de regionalizare sunt:
- Descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental, spre
cel al comunităților regionale;
- Parteneriatul între actorii implicati în domeniul dezvoltării regionale;
- Planificarea – proces de utilizare a resurselor (prin programe sau proiecte) în vederea
atingerii unor obiective stabilite.

În anul 1972 au fost puse bazele unor principii unitare privind politicile de dezvoltare regională
pe întreg spațiul comunitar, în 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională, apoi
a fost elaborat Nomenclatorul Unităților Teritorial-Statistice (NUTS). Conceput pentru a se putea
urmări dezvolatrea zonală pe criterii de comparație, acesta are urmatoarele niveluri ierarhice:
NUTS 1 – echivalent al nivelului federal, cu suprafață în jur de 50.000 km² și populație în jur de
6 milioane locuitori; NUTS 2 – nivel regional; NUTS 3 – nivel departamental; NUTS 4 – nivel
comunal. În acest fel, s-a realizat o corespondență între nivelurile regionale din țările comunitare
și dintre acestea și decupajele administrative naționale.
 2. Analiza comparativă între regionalizarea Poloniei și regionalizarea
Franței
2.1. Modelul polonez de regionalizare
Discuțiile despre descentralizare au început încă din 1990, însă reforma propriu-zisă a avut loc în
1999. Polonezii spun că regionalizarea a fost lovitura de grație împotriva comuniștilor din
sistem.
În Polonia, implementarea proiectului de regionalizare a fost rapidă, însă toată lumea știa ce are
de făcut: doar dezbaterile au durat 3 ani.
Polonia este considerată un model de succes în procesul de organizare administrativă, datorită
ratei ridicate de absorbție a fondurilor europene, posibilă prin rolul pe care l-au jucat unitățile
teritoriale de autoguvernare.
Înainte de 1998, înainte de regionalizare, țara cuprindea 49 de unități administrative similare cu
județele din România și 2800 de comune, o împărțire administrativ-teritorială asemănătoare cu
cea a Romaniei: 41 județe și 2700 comune. De notat este faptul că Polonia este mai mare totuși
cu aproximativ o treime, atât ca suprafața, cât și ca număr de locuitori față de România.
Guvernul de atunci, condus de Jerzy Buzek, fostul președinte al Parlamentului European, a deciz
să pună în aplicare o reformă administrativă. Împărțirea teritorială a Poloniei, țară cu 38 milioane
de locuitori, a intrat în vigoare în anul 1999, fiind organizată pe 3 niveluri. Ea este compusă din
2.478 comune, 379 distrcite și 16 regiuni. Fiecare diviziune are competențe proprii și delegate
care sunt atribuite prin lege.
Comunele sunt conduse de un consiliu, ai cărui membri sunt aleși prin vot direct, pe 4 ani, și un
birou executiv, condus de un primar, numit wojl în comunele rurale, burmistrz în comunele
urbane și prezydend miasta, în orașele de peste 100.000 locuitori, ales tot prin vot direct.
Districtele sunt entități administrative care au in jur de 100.000 locuitori, 65 de orașe poloneze
cumulează funcții ale comunelor si ale districtelor. Provincia este condusă de un coniliu și un
birou executiv, supervizat la rândul lui de un președinte. Alegerile sunt tot prin vot direct, la 4
ani.
Regiunile sunt cele mai mari entități administrative și sunt în număr de 16. Structura lor cuprinde
un corp administrativ, ales prin vot direct, și un corp executiv, condus de un mareșal, care este
numit la rândul lui de către premier.
Voievodatele au suprafață cuprinsă între 9.412 km² și 35.589 km² și o populație între 1 milion și
5 ilioane locuitori. Regiunile au competențe în special în doemniul apei, drumurilor, sănătății,
culturii și dezvoltării economice. Însă din cauza unei implementări stângace și a unei legislații
precare, regiunile nu s-au dezvoltat uniform, astfel ca diferențele sunt evidente.
Spre exemplu, PIB-ul pe cap de locuitor din cea mai bogată regiune este de peste 2 ori mai mare
față de cea mai săracă, o discrepanță mult mai mare decât în Spania sau Franța, se arată într un
studiu realizat de Andrei I. Lobatch.

În consecință, se remarcă 4 categorii de regiuni:

- Cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, care au arătat un avans continuu –
sunt în număr de 6 și cuprind marile centre urbane, dar și zonele în care vin cei mai mulți
turiști;
- Regiunile care au avut o creștere a dezvoltării în ultima perioadă, fiind avantajate de
schimburile comerciale cu Austria și Germania;
- Regiunile cu scădere economică ușoară, unde există zone indutriale vechi;
- Regiunile subdezvoltate sunt situate în special în Est, în vecinătatea Rusiei, Belarus și
Ucraina, stat mai puțin dezvoltate decât ceilalți vecini ai Poloniei. În plus, ele sunt axate
mai ale pe agricultură, vânat și pescuit.
Avantaje și dezavantaje
Polonia a demostrat că, susținută de o lege puternică și o structură organizatorică eficientă,
absorbția fondurilor europene poate depăși nivelul de 80%, un rol important în succesul acestui
program jucând și regiunile, dar și concentrarea programelor europene sub aripa unei singure
instituții. Varianta poloneză are, prin urmare, avantajul unei mobilizări mai ușoare a fondurilor și
costuri mai reduse pentru contribuabili. Însă principala provocare va fi dezvoltarea aproximativ
egală a regiunilor. Dacă fiecare nouă diviziune administrativ-regională nu va cuprinde atât județe
bogate, cât și sărace, atunci se va crea o discrepanță vizibilă.
Un alt pericol este legat de alocarea inechitabilă a resurselor în interiorul regiunilor, având în
vedere tendința alocării mai mari către centru, respectiv către capitale. Cum a reușit? Polonezii
nu s-au ferit de parteneriatele publice-private (PPP), au renunțat la nepotism în favoarea
competitivității sectorului public și n-au lăsat loc de interpretări în distribuția competențelor între
regiuni, districte și comune. Sunt măsuri care s-au dovedit de succes pentru îmbunătățirea
cadrului de guvernare multi-nivel și a politicii de dezvoltare regională. Regionalizarea reprezintă
marea șansă a economiei poloneze.
În 1999, Polonia a implementat proiectul de reorganizare administrativ-teritorială pe 3 niveluri:
16 voievodate, corespunzătoare celor 16 regiuni NUTS 2, 379 de districte și 2478 de comune,
care funcționează pe principiile descentralizării si autoguvernării. Totuși, spre deosebire de
Polonia, proiectul de regionalizare României prevede un aparat administrativ mai mic, cu doar 8
regiuni NUTS, 41 de județe și 2700 de comune.
NUTS reprezintă un sistem uniatre de diviziune și raportare a statisticilor regionale și este
compus din mai multe niveluri. România se împarte în 4 regiuni NUTS 1, 8 regiuni NUTS 2 și
42 regiuni NUTS 3. În România, o regiune NUTS 2 cuprinde 2.693 milioane persoane,
asemănătoare ca dimensiuni cu: Polonia (2.383 mil. persoane) sau Franța (2.455 mil.
persoane).Comunele și districtele reprezintă unități de guvernare locală, iar voievodatele sunt
unități de conducere, responsabile de executarea politicii regionale, la fel cum prevede și
proiectul românesc de regionalizare. Ele au parlament local și consiliu executiv condus de un
președinte.
În schimb, voievodatele poloneze au autonomie normativă, putând emite reguli proprii în
privința funcționării sistemelor pe care le administrează. O astfel de libertate este puțin probabilă
în România, în condițiile unei culturi a statului unitar și a relației tensionate cu Harghita și
Covasna.
Gospodărirea bugetului polonez
Regiunile poloneze au autonomie financiară. Practic, polonezii au suprapus proiectul de
regionalizare direct pe cerințele Uniunii Europene. Au negociat programe operaționale pentru
fiecare dintre cele 16 regiuni, care au puterea de a negocia direct cu Comisia Europeană.
Ministerul Dezvoltării Regionale participă la aceste discuții dar nu dictează direcții. În exercițiul
bugetar 2007-2013, 25% din fondurile de coeziune au fost gestionate la nivel regional. Pe lângă
faptul caă unitățile teritoriale de autoguvernare, create în urma descentralizării, gestionează o
parte din impozitele încasate, ele au reprezentat cel mai mare grup de beneficiari ai fondurilor
UE.
În 2004, când Polonia s-a alăturat Uniunii Europene, PIB-ul pe locuitor se afla sub media
europeană, se arăta într-un document UE. În 2007, PIB-ul pe locuitor crescuse cu o treime, iar
rata de angajare de la 51% la 57%.
O asemenea performanță a fost posibilă cu ajutorul profesioniștilor. În perioada 2004-2006,
personalul Ministerului Dezvoltării Regionale s-a schimbat o dată la 6 luni, ca în final, Guvernul
să decidă creșterea salariilor la nivelul pieței, pentru a atrage cei mai buni specialiști.
Și în România regiunile vor dispune de buget propriu, format din taxe și impozite, fonduri
europene și fonduri de coeziune de la bugetul central, dar proporția lor nu a fost încă stabilită.
Guvernul va gestiona doar proiectele naționale, toate celelalte fiind transferate către regiuni
(inclusiv fondurile din cadrul POS-urilor: mediu, resurse umane, administrație, transporturi), prin
creșterea rolului Autorităților de Dezvoltare Regională(ADR).
Dezavantajele regionalizării
În Polonia lucrurile nu au funcționat întotdeauna perfect. Suprabirocratizarea, luptele politice și o
insuficientă comunicare pe verticală, între guvern și instituțiile regionale și locale, acestea fiind
doar câteva dintre problemele de care s-a lovit comunitatea poloneză.
În perioada 2004-2006, odată cu creșterea economiei pe baza fondurilor europene, au crescut și
inegalitățile economice între regiuni, fenomen care deja se resimte și în România, în ciuda
nivelului de absorbție incomparabil. Aproximativ 33 de orașe poloneze au intrat în declin, în
urma stabilirii noilor capitale regionale, care au format noi centre ale dezvoltării economice. Însă
dezvoltarea economică generată de rata înaltă de absorbție a fondurilor europene a eclipsat toate
aceste neajunsuri. Cheia succesului în regionalizarea Poloniei a fost acordarea unui rol central în
administrație, sistemului de fonduri europene.
La nivel regional, din păcate România nu excelează la niciunul din acești factori. Capacitatea
administrativă slabă la nivel local și regional a fost raportată adesea în statisticile internaționale,
drept factor major pentru gestionarea neconformă a fondurilor europene.

2.1. Modelul francez de regionalizare

În Franța, istoric, regionalizarea s-a facut pas cu pas, acum existând 4 niveluri administrative, iar
procesul nu este considerat a fi pe deplin încheiat.
Franța și-a regionalizat teritoriul în debutul anilor ’80, sub Mitterand, obligată de Europa.
Transferul parțial de putere de la centru către regiuni a fost făcut cu multe sacrificii trecând peste
multe principii și tradiții istorice, aruncând în foc o parte din mentalitățile adânc înrădăcinate în
rândul populației. Francezii au fost nevoiti, printre altele, să conceapă regiuni administrative care
nu mai corespundeau regiunilor istorice.
În Franța, procesul de regionalizare a început în anii ’50 și a înaintat cu pași mici, împărțirea
teritorială în 26 regiuni având loc în 1992. La o populație de 60 milioane de locuitori și o
suprafață de 550.000 de km², Franța numără în prezent 26 de regiuni, 100 de departamente.
În urma procesului de regionalizare administrative, francezii au creat 22 regiuni care
funcționează ca niște micro-sate. Înainte de regionalizare, Franța era constituităadministrativ la
fel ca România de azi: capitală, județe, municipia, orașe, commune. Toate deciziile erau luate la
Paris, departamentele dispunând de putere extrem de limitată.
După crearea regiunilor administrative, o parte din puterea central a fost trasferată la nivel local:
educația, infrastructura, politicile Agricole și industrial, cultura. Toate acestea aparțin azi
regiunilor care beneficiază de un buget pentru a decide singure.
Dirijarea regiunii (deci implicit a bugetului acesteia) este încredințată unui președinte de regiune,
care e asistat de către un consiliu regional. Atât președintele, cât și consiliul sunt aleși de către
electori, prin vot. În Franța, la fiecare 5 ani se organizează alegeri regionale, ca și cum fiecare
regiune ar fi un stat: electoratul se duce la vot și își allege conducătorii regiunii sale.
Pentru a întelege consecințele regionalizării la 30 de ani de la aplicarea acesteia, este sufficient să
privești harta infrastructurilor Franței: înainte de asta, toate autostrăzile și căile ferate erau linii
directe către Paris. Capitala constituia centrul unei stele, cu ramificații către principalele orașe
din toate punctele cardinale ale Franței. Astăzi, harta infrastructurilor de transport e complet
diferită: rutele Franței constituie cercuri, legături orizontale între diversele puncta economice,
consecință a gestionării regionale a teritoriului său.
După ce a prezentat, într-un articol anterior, particularitățile modelului polonez de regionalizare,
vehiculat de București pentru reforma românească, Business24 face o analiză comparată și pe
modelul francez, invocate, de asemenea, de guvernanții români. Un model ușor de replicat, dar
cu riscul de a rata esența: dezvoltarea regional. Schema instituțională franceză se potrivește ca o
mănușă administrației românești, având în vedere ca ea este constituită pe fundamenete francize.
Astfel, modelul francez de administrație regionalizată nu corespunde decât parțial nevoilor
României. În ciuda legăturilor istorice și culturale, dezvoltarea economică dintre cele 2 state se
află la niveluri incomparabile, iar obiectivele diferă. În timp ce Franța lupta să își mențină poziția
în UE, în rândul celor mai dezvoltate state de pe continent, România se lupta pentru depășirea
condiției de țară periferică.
România mai dorește înființarea Curții de Apel Regională și a unui Consiliu Economic și Social
regional cu rol consultative, alcătuit din principalele categorii socio-economice, care să
funcționeze după modelul francez.

3. Concluzii privind Proiectul de regionalizare a României comparativ cu

modelul Poloniei și modelul Franței
Principalele argumente care susțin ideea și nevoia de regionalizare a României, sintetizate în cele
ce urmează, în ordinea importaței lor, prin prisma frecvenței cu care au fost enunțate în opiniile
scrise, colectate și analizate, sunt:
Eficientizarea procesului decizional public și implicit, o mai bună gestionare a resurselor
publice, precum și a tuturor resurselor disponibile, în general, limitate și constant
insuficiente în raport cu nevoile, argument susținut de o serie de alte argumente specifice
subsecvente, cum ar fi:
- reducerea costurilor și a birocrației în sistemul administrativ public în general, prin
simplificarea și optimizarea administrației publice, în contextul regionalizării;
- corelarea deciziilor publice cu nevoi și probleme specifice, precum și cu oportunități de
dezvoltare specifice, diferite și diverse de la o regiune la alta;
- necesitatea susținerii și chiar a accelerării descentralizării din mai multe puncte de
vedere;
- un management regional competent și motivat, cu un instrument legislativ corespunzător
și flexibil ce ar trebui să permită creșterea nivelului economic al regiunii;
- creșterea transparenței actului decizional public și o mai mare și mai bună accesibilitate
la informații de interes public, datorită apropierii de cetățean și nevoile sale, comparativ
cu nivelul național, fapt ce va induce și o mai mare responsabilitate a decidenților și
reducerea corupției în administrația publică.
 Creșterea gradului de absorbție a fondurilor europene, corelat cu o mai eficientă și eficace
utilizare a acestor fonduri, prin posibilitatea integrării proiectelor mici de la nivelul local,
în proiecte strategice, de avengură la nivel regional și prin extragerea lecțiilor învățate din
perioada 2007-2013;

Stimularea și susținerea dezvoltării economice, în general, și implicit, prin reducerea

inegalităților și decalajelor economice interjudețene și interregionale.

Nevoia de notorietate a regiunilor, esențiale pentru întărirea spiritului de apartenență,

încredere și solidaritate a populației, toate acestea contribuind la potențarea identității
naționale a statului unitar român.

Franța și Polonia, două state ale Uniunii Europene, două modele diferite de regionalizare, două
modele spre care România se poate uita pentru propria regionalizare, de la care poate prelua
exemplele bune și cu ajutorul cărora poate evita greșelile.
Politicienii români au vorbit în contextul regionalizării de aceste modele principale ca sursă de
inspirație: polonez și francez. Actualul sistem administrativ are la bază fundamente franceze, însă
specialiștii afirmă că o implementare a regionalizării după modelul Franței nu ar duce la o
reducere a birocrației. Cel mai agreat este cel polonez, sistemul arătându-și din plin eficiența în
contextul absorbției de fonduri europene, în timp ce moedlul german este unul federalist, cu
puține șanse de aplicare în România. Pe de altă parte, Polonia este singura țară cu care ne putem
compara în multe privințe: poziție geografică, mărime, populație.
Noul proiect de regionalizare a României ar urma să țină seama deopotrivă de faptul că teritoriul
țării este structurat în ansambluri regionale cu personalitate istorică și culturală distinctă,
provincii a căror funcționalitate a fost demonstrată de-a lungul timpului, de realitatea că
organizarea pe regiuni, însoțită de o reală descentralizare, este un proces susținut de UE, dar și de
imperativul economic al apropierii exercițiului bugetar 2014-2020 al Uniunii Europene.
Proiectul românesc, în limita în care a fost conturat până la această ora, se inspiră din structura
instituțională franceză. Fiecare regiune e condusă de un Consiliu Regional, ai cărui membri sunt
aleși prin vot. Președintele consiliului este șeful executivului și conducătorul echipei
administrative. În cadrul fiecărei administrații regionale există un secretariat general al
problemelor regionale. Acesta se ocupă mai ales de proiectele cofinanțate din fondurile
structurale europene, care ar putea fi un corespondent al Autorității de Dezvoltare Regionale. Un
alt element comun este reprezentat de Consiliul economic și social, compus din reprezentanți ai
mediului de afaceri, ai sindicatelor și organizațiilor sociale. Deși instituția are doar rol
consultativ, autoritățile sunt obligate să obțină punctul de vedere al acesteia, înainte de aplicarea
oricăror măsuri.
Proiectul românesc mai propune și o Curte de Apel regională. Numărul prefecților numiți de
Guvern va fi redus de la 41 la 8, iar în privința președinților de Consilii Județene circula mai
multe variante: ori se va desființa această funcție, ori vor intra în Consiliul Regional.
Tema redresării României prin reconfigurarea sa regională revine în spațiul public. Imperativul
unei mai bune și mai eficiente organizări adnministrativ-teritoriale a țării este aproape unanim
consimțit de către actorii politici, mass-media, societatea civilă și publicul larg.â
Autoritățile publice românești au lansat recent ca temă de luat în calcul posibilitatea împărțirii
țării în 8 mari unități administrativ-teritoriale rezultate din comasarea județelor. Motivația unei
astfel de soluții constă în faptul că o asemenea siluetă administrativă ar facilita un mai bun
proces de absorbție a resurselor financiare europene deoarece, la scară teritorială mărită,
proiectele bazate pe fonduri structurale pot avea o pondere mai serioasă și, astfel, șanse mai mari
de reușită.
Indiferent de forma sa viitoare, proiectul reorganizării regionale a României trebuie să satisfacă
exigențele de conformare la sistemul NUTS (Nomenclatorul Unităților Teritoriale de Statistică)
care presupune împărțirea unităților administrative ale Uniunii pe unul dintre următoarele
arhetipuri:

 NUTS 1 : unități între 3 și 7 milioane de locuitori;

 NUTS 2 (cel mai agreat de decidenți): 800.000 – 3 milioane de locutori;
 NUTS 3 (similar cu cee ace există în prezent): unități între 150.000 și maxim 800.000 de
locuitori.
În concluzie, modelul francez de administrație regionalizată nu corespunde decăt parțial nevoilor
României. În ciuda legăturilor istorice și culturale, dezvoltarea economică dintre cele doua state
se află la niveluri incomparabile, iar obiectivele diferă. În timp ce Franța lupta să își mențină
poziția în UE, în rândul celor mai dezvoltate state de pe continent, România se lupta pentru
depășirea condiției de țară periferică, iar obiectivele imediate sunt o mai bună absorbție a
fondurilor europene și o dezvoltare economică omogenă în teritoriu.
Birocrația franceză e cea mai mare și stufoasă din Europa. Adminsitrația numără peste 5
milioane de bugetari și un sistem care pregătește aceste cadre. Nu cred că bugetul României ar
suporta o porporție atât de mare de bugetari.
Implementat corespunzător, modelul polonez de regionalizare ar putea aduce o lungă perioadă de
prosperitate României. Un asemenea proces implică însă reformarea toatală a sistemului de
fonduri europene și introducerea unui concept nou în administrația românească: meritrocrația.
Polonia este considerată un model de succes în procesul de organizare administrativă, datorită
ratei ridicate de absorbție a fondurilor europene, posibilă prin rolul pe care l-au jucat unitățile
teritoriale de autoguvernare.
În perioada 2004-2006, odată cu creșterea economiei pe baza fondurilor europene, au crescut și
inegalitățile economice între regiuni, fenomen care deja se resimte și în România, în ciuda
nivelului de absorbție incomparabil. Circa 33 de orașe poloneze au intrat în declin, în urma
stabilirii noilor capitale regionale, care au format noi centre ale dezvoltării economice.
Cheia succesului în regionalizarea Poloniei a fost acordarea unui rol central în administrație,
sistemului de fonduri europene.
“Stabilirea politică și voința politică, precum și stabilirea personalului implicat în gestionarea
fodurilor UE, reprezintă factorii cheie care influențează capacitatea de absorbție. Corupția și
politizarea excesivă a administrației publice locale, regionale și naționale este, probabil, unul
dintre cei mai importanți factori care diminuează capacitatea de absorbție a fondurilor UE în
România”, a spus Grațian Mihăilescu, Consultant Afaceri Europene & Dezvoltare Locală.
“Am observant mai ales greșelile pe care le-a făcut Franța. În special am făcut o greșeală enormă
când am făcut regionalizarea, o greșeală pe care România o poate Evita. Am dat puteri regiunilor
și am lăsat bineînțeles competențe și departamentelor, ba chiar le-am extins, Dar nu am separate
sufficient de clar atribuțiile regiunilor de cele ale departamentelor. Consecința este că cele două
structure își fac unele altora concurență în cee ace privește cheltuielile și investițiile. Fiecare
structură vrea să arate că ea este mai important, iar consecința este că sporesc cheltuielile
publice”, a declarant ambasadorul Franței la București.

“Modificarea organizării teritoriale a României este o șansă istorică, ține însă de noi cum o
vom valorifica”
Bibliografie:
1.PACESILA MIHAELA – Regionalizarea în statele Uniunii Europene în „Administrație
și management public”, nr. 3/2004, ASE București.

2.DUȚU PETRE – Fenomene diverse cu impact asupra stabilității și securității locale,

regionale și internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2012.

3.GHIOLȚAN CĂLIN SABIN – Legătura dintre regiunea administrative și politică

regional, în “Revista Transilvania de Științe Administrative” nr. 2(22)/2008.

4.SANDU DUMITRU – Dezvoltarea regională în România. Granițe socio-culturale în

mișcare, București, 2011, https://sites.google.com/site/dumitrusandu/regionalizare.

5.SĂGEATĂ RADU – Regiunile Europei. Metodologie de analiză regional, Editura

Fundației României de Mâine, București, 2008.

6.INTERNET
http://www.ziare.com
http://cursdeguvernare.ro
http://www.dezvoltaregională.ro
http://www.onuinfo.ro

7.MASS-MEDIA