Dezvoltare Regională şi

Locală

Cursul 1
Bibliografia
• Ştefan, M.C. – Dezvoltare regională
şi locală, Ed. Economică, Bucureşti,
2008
• Ştefan, M.C., Proiecte şi acţiuni de
dezvoltare la nivelul comunităţilor, Ed.
Economică, Bucureşti, 2008
• Legea nr. 315/2004 privind
dezvoltarea regională în România
REGIUNEA – CONCEPT, TIPURI
• Cuvântul regiune provine din latinescul <regionem> şi se
regăseşte în majoritatea limbilor europene cu înţelesul de
ţinut, întindere de pământ cu hotare sau caracteristici mai
mult sau mai puţin precise.
• Literatura de specialitate oferă un bogat şi complex volum
de informaţii, structurat pe problematica definirii regiunii
economice şi a criteriilor de delimitare a acestora. Doctrina
economică precizează diferenţierea între arie, zonă şi
regiune. Astfel, aria constituie o parte a spaţiului
bidimensional, utilizat în analiza economico-socială
spaţială; zona defineşte o suprafaţă cu caracteristici
diferite în raport cu spaţiul înconjurător; regiunea se
identifică cu o suprafaţă în cadrul spaţiului economic
naţional, cuprinzătoare structural pentru a funcţiona
independent.
Definiţia regiunii

• Utilizarea termenului de regiune în contextul politicilor de

coeziune economică şi socială ale Uniunii Europene se loveşte
de două impedimente. Prima dificultate priveşte, în mod
general, absenţa unei demarcaţii clare a regiunii din punct de
vedere economic. Cel de-al doilea obstacol este dat de
eterogenitatea teritorial-administrativă a statelor membre ale
Comunităţii Europene (CE). Din aceste motive, atât în Tratatul
de la Roma, cât şi în celelalte care i-au urmat, cuvântul regiune
semnifică o arie geografică în sens general.
• Carta Comunitară a Regionalizării defineşte regiunea ca „un
teritoriu care formează, din punct de vedere geografic, o
unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există
continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente
comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel
rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula procesul
cultural, social şi economic.”
• Acest accept larg al vocabulei regiune a fost
utilizat vreme de trei decenii. O primă
schimbare majoră s-a înregistrat în anul
1988, când au fost revizuite atât
reglementările Fondurilor structurale, cât şi
cele privitoare la ajutorul de stat. De la acest
moment, regiunile, care fac subiectul
politicilor de dezvoltare, sunt desemnate
potrivit Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale
Statistice (NUTS) şi trebuie să satisfacă
criterii economice unitare în ceea ce priveşte
PIB pe locuitor şi rata şomajului structural.
•
• Potrivit acestui sistem standardizat pentru
statistica regională, unităţilor teritoriale
economice le corespunde o singură repartizare
uniformă. Sistemul împarte fiecare stat membru
în zone administrative din ce în ce mai mici.
• Criteriul pentru alcătuirea nivelurilor NUTS este
numărul populaţiei, completat de alte principii de
natură pragmatică, dintre care amintim:
diviziunile instituţionale existente şi ierarhia,
stabilitatea regiunii de-a lungul timpului şi
disponibilitatea datelor la fiecare nivel.
• În mod curent, noţiunea de regiune se asociază cu
caracteristicile geografice, politice, culturale sau
economice ale acesteia. În principiu, regiunea
desemnează un ansamblu de „poli” geografici –
consumatori, producători, instituţii publice de decizie,
echipamente etc. localizate într-un anumit perimetru –
care se pot intercondiţiona pe baza unui criteriu de
omogenitate, cum ar fi un climat comun, o
organizaţie guvernamentală comună, un limbaj
comun, o monedă comună, relaţii de intrare –
ieşire sau relaţii comerciale intensive. Alegerea
criteriului de omogenitate depinde fie de obiectivul
urmărit, fie de problema supusă cercetării.
• În UE regiunea are o anumită semnificaţie:
• - Consolidarea unităţii economice a Statelor Membre
• - Reducerea disparităţilor dintre Statele Membre.
• În „Declaraţia politică asupra regionalismului în
Europa”, adoptată în decembrie 1996 de către
Adunarea Regiunilor Europei, se subliniază faptul
că „regiunile sunt un element esenţial al
procesului de integrare europeană”.
• Regiunea trebuie să fie recunoscută în noile
constituţii ale statelor care vor să facă parte din
Uniunea Europeană. Structura de bază a regiunii
europene este formată dintr-o adunare
reprezentativă (un fel de miniparlament) şi un
organ executiv (un fel de miniguvern), între
acestea existând relaţii de subordonare directă.
 Tipologia regiunilor
• CRITERII DE DELIMITARE A UNEI REGIUNI:
• • Atribute fizice: geografie, climă
• • Atribute culturale: limbă, etnicitate, istorie
• • Caracteristici socio – economice: resurse
materiale, activităţi cu un anumit specific
• • Altele: religia
• Delimitări curente:
• • Limite naturale
• • Limite istorice
• • Limite administrative
• Regionalizare /descentralizare – modele de
delimitare teritorială cu un anumit scop (de
administrare, analitic, etc.)
• TIPURI DE REGIUNI
•
Regiuni normative administrative /autonome
• Regiuni metropolitane
• Regiuni geografice / naturale
• Regiuni istorice
• Regiuni culturale /simbolice /de identitate
• Regiuni analitice /funcţionale /de analiză
• Regiuni periurbane
• Regiuni economice /agricole /industriale /turistice
• Regiuni statistice
• Regiuni de proiect /programare
• Regiuni de planificare
• Regiuni de dezvoltare /
• Regiuni sub-dezvoltate /rămase în urmă /în declin /problemă
• Regiuni de învăţare /inovative
REGIUNEA ADMINISTRATIVĂ
/REGIUNEA NORMATIVĂ
• De regulă, statele sunt formate din unităţi
teritoriale mai mici care asigură o administrare
optimă a ţării. Există următoarele tipuri de state:
• a. State naţionale (Franţa)
• b. State federale (Germania, SUA)
• c. State cu autonomie regională ridicată (Belgia,
Spania)
• R.A. sau R.N. – reflectă o voinţă politică,
urmăreşte eficienţă economică şi administrativă
şi implică: mărime, structură, funcţii adecvate
REGIUNEA ANALITICĂ
/FUNCŢIONALĂ
• Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare
consideră regiunea drept una dintre cele mai bune forme
de organizare spaţială a informaţiei.
• Criterii: geografice, economice, sociale
• Regiuni omogene (de asemănare), complementare,
polarizate sub aspectul economiilor regionale (centre,
aşezări polarizate şi relaţii).
• Regiunile funcţionale sunt socotite de importanţă majoră
pentru procesul şi obiectivele planificării dezvoltării.
REGIUNE DE DEZVOLTARE /DE
PROGRAMARE /DE PROIECT
• Definită şi delimitată în spaţiu, în raport de
anumite interese şi obiective specifice.
• A. Regiune administrativă dacă mărimea,
structura şi funcţiile sale sunt adecvate,
sau
• B. Rezultatul unei agregări complexe de
factori şi criterii, care răspund nevoilor de
a constitui structuri instituţionale eficace
 Nivelurile dezvoltării regionale în România
• În funcţie de aria de cuprindere şi de criteriul de
structurare, dezvoltarea regională din România
este structurată pe:
• regiuni de dezvoltare cuprind judeţe caracterizate
prin probleme severe de ordin global sau specific
(exemplu: Teleorman – Giurgiu – Călăraşi – Ialomiţa
din Regiunea de Sud, Maramureş – Sălaj – Bistriţa-
Năsăud din Regiunea de Nord – Vest);
• arii prioritare - grupări de comune sau oraşe
învecinate, cu probleme similare specifice din cadrul
aceluiaşi judeţ sau din judeţe învecinate (exemplu:
arii miniere, cu sol degradat, cu declin industrial, cu
grad ridicat de poluare, zone monoindustriale etc.);
• regiuni statistice – regiuni de dezvoltare folosite
pentru colectarea şi analiza datelor publice.
• Regiunile de dezvoltare reprezintă cadrul
cel mai adecvat de implementare şi
evaluare a politicii de dezvoltare regională.
Ele au rolul de a reduce dezechilibrele
majore de dezvoltare între ariile cele mai
dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate.
• Ariile prioritare permit structurarea unor
programe specifice de dezvoltare în
domenii ca industrie, agricultură, şomaj,
mediu înconjurător etc., principalii actori
fiind atât guvernul, cât şi autorităţile
judeţene, comunale sau orăşeneşti. Ariile
prioritare au un rol deosebit în reducerea
disparităţilor intraregionale.
• Regiunile de dezvoltare, alături de ariile prioritare, sunt
elementele care stau la baza definirii conceptului de
dezvoltare regională şi locală, pornind de la principiile
care stipulează că definirea regiunilor trebuie să fie:
• orientată în sensul identificării problemelor teritoriale;
• astfel făcută încât să permită identificarea unor spaţii
adecvate pentru anumite tipuri de acţiuni, precum
alocarea de fonduri, aplicarea diferenţiată a taxelor,
cooperare sau parteneriat etc.;
• realizată prin interacţiune între specialişti în dezvoltare
regională, decidenţi şi populaţii la nivelul regiunilor.
C2 DEZVOLTAREA REGIONALĂ
ŞI LOCALĂ (DRL)
• Definirea conceptului de dezvoltare regională
• Dezvoltarea regională este un concept nou prin care se urmăreşte
crearea unui cadru adecvat pentru a obţine îmbunătăţirea
semnificativă şi sustenabilă a nivelului de trai al cetăţenilor şi
reducerea şomajului, diversificarea şi impulsionarea activităţii
economice, stimularea investiţiilor în sectorul privat şi în cel public,
promovarea unui mediu economic local şi regional atractiv, capabil
să susţină dezvoltarea economico-socială durabilă.
• Dezvoltarea regională presupune utilizarea resurselor – a celor
locale, dar şi a celor atrase din mediul naţional sau internaţional –
pentru creşterea competitivităţii generale a teritoriului, pentru
creşterea gradului de adaptabilitate a componentelor de producţie şi
funcţionale la necesităţile de ajustare structurală şi, nu în ultimul
rând, pentru reducerea decalajelor între diferitele componente ale
structurii spaţiului naţional.
 Definirea conceptului de dezvoltare
locală
• În strânsă legătură cu dezvoltarea regională,
dezvoltarea locală este sprijinită de mecanisme
societale şi de structuri instituţionale flexibile, cu
un grad ridicat de cooperare şi interacţiune locală.
• J. L. Guigou şi-a prezentat, în 1983, în cadrul unui
colocviu organizat la Poitier, propria concepţie
privind dezvoltarea locală. Astfel, el afirmă că:
„Dezvoltarea locală este expresia solidarităţii
locale creatoare de noi relaţii sociale şi manifestă
voinţa locuitorilor unei micro-regiuni de a valoriza
bogăţiile locale, fapt ce conduce la dezvoltare
economică”.
• Pentru Xavier Greffe, „dezvoltarea locală este un
proces de diversificare şi de îmbogăţire a
activităţilor economice şi sociale într-un teritoriu
pornind de la mobilizarea şi coordonarea
resurselor şi energiilor proprii. Aşadar,
dezvoltarea locală este produsul eforturilor
populaţiei; prin întocmirea unui proiect de
dezvoltare care integrează componentele
economice, sociale şi culturale, ea va face dintr-
un spaţiu de proximitate, un spaţiu de
solidaritate activă”.
• Într-un raport al Consiliului Economic şi Social,
dezvoltarea locală este văzută „ca un demers al
dezvoltării teritoriale globale, care include
aspecte economice, sociale, culturale, politice ce
favorizează dezvoltarea endogenă prin
mobilizarea tuturor mijloacelor umane şi
financiare care contribuie la asigurarea
convergenţei”.
• Acestea au fost cele mai semnificative definiţii
ale dezvoltării locale formulate în perioada de la
începutul anilor `80 şi până la sfârşitul anilor
`90. Trebuie reţinut faptul că toate aceste
definiţii consideră dezvoltarea locală ca un
ansamblu de strategii de dezvoltare.
• Opinia noastră este că, în actualul context al
schimbărilor, al restructurării economice, sociale şi
administrative, dezvoltarea locală antrenează un
proces dependent de inovaţie şi întreprenoriat, de
creştere internă şi de schimbări structurale, prin
care se urmăreşte creşterea standardului de viaţă
a comunităţii locale pe baza perfecţionării
capacităţii de transformare şi adaptare, precum şi
a stimulării inovării.
• Dezvoltarea locală este expresia solidarităţii locale,
generatoare de noi relaţii sociale, şi reflectă voinţa
locuitorilor unei regiuni de a valorifica resursele locale.
Ea se află la intersecţia unor domenii diferite de
intervenţie publică: politici urbane, politici industriale,
politici de amenajare a teritoriului, descentralizare,
politici sociale.
 Dezvoltarea regională şi locală
• Conceptul de dezvoltare regională şi locală se referă, în mod
generic, la procesul de creştere a capacităţii de utilizare a factorilor de
producţie – capital, forţă de muncă, pământ şi tehnologie – de care
dispune o regiune sau o economie locală.

• Politicile de dezvoltare regională

• În viziunea Uniunii Europene, politicile de dezvoltare regională
desemnează un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de
autorităţile administraţiei publice – centrale şi locale – în parteneriat
cu actori publici sau privaţi, prin valorificarea eficientă a potenţialului
regional şi local, în scopul asigurării creşterii economice, dinamice şi
durabile şi al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă.
• Experienţa ţărilor membre ale UE privind politicile de dezvoltare
regională şi locală ne permite evidenţierea a trei tipuri de politici:
• cele iniţiate la nivel central;
• cele care susţin dezvoltarea întreprinderilor private;
• cele iniţiate la nivel local/regional.
Politicile de dezvoltare regională
• Practicată după cel de-al doilea război mondial, într-un
climat economic stabil, politica de dezvoltare regională şi
locală iniţiată la nivel central constă în redistribuirea
centrală a resurselor. Acest tip de politică s-a
caracterizat însă şi printr-o serie de limite, fapt ce a
condus la înregistrarea de rezultate slabe.
• Politica de dezvoltare regională şi locală care susţine
dezvoltarea întreprinderilor private, practicată cu succes
la sfârşitul anilor ΄70, a apărut ca o alternativă a
primului tip de politică şi se axează pe funcţionarea
mecanismelor pieţei. Prin această categorie de politică s-
a avut în vedere poziţionarea întreprinzătorului în mediul
economic, social, politic, regional şi local, acesta fiind
capabil să-şi asume riscul, să se adapteze şi să inoveze
mult mai uşor.
• Cel de-al treilea tip este practicat de
economiile regionale şi locale slabe din
punct de vedere structural şi care nu au
obţinut rezultate încurajatoare în urma
utilizării celor două categorii de politici
prezentate anterior. Politica de dezvoltare
la nivel regional şi local se bazează pe
rolul pe care îl îndeplineşte comunitatea
locală în stimularea iniţiativelor de
dezvoltare regională şi locală, precum şi în
atragerea resurselor exogene acestora.
• În urma trecerii în revistă a tipologiei politicilor de
dezvoltare regională şi locală, putem concluziona că
alegerea politicilor adecvate situaţiei existente în fiecare
ţară membră a UE, precum şi punerea lor în practică
asigură, în mare măsură, dezvoltarea armonioasă la nivel
regional, cât şi local, prin aplicarea principiului
avantajului local, al complementarităţii dintre zonele
urbane şi cele rurale.
• Procesul de dezvoltare regională desfăşurat în Statele
Membre ale UE şi experienţa acestora în domeniu
constituie argumente în favoarea constituirii şi aplicării
unui management eficient al dezvoltării regionale şi
locale.
 Abordările teoriei
dezvoltării regionale
• Teoria clasică a dezvoltării regionale a
apărut într-o epocă şi într-o lume în care
problema esenţială la nivel regional era
reprezentată de creşterea economică
insuficientă.
• În general, este admisă ideea că nu toate
regiunile se dezvoltă în acelaşi mod şi în acelaşi
ritm. Această constatare, datată din perioada
anilor `20, a fost făcută în Statele Unite ale
Americii, atunci când responsabilii federali şi
statele uniunii au observat că sărăcia extremă
persistă chiar şi acolo unde resursele naturale
erau abundente, unde infrastructura era pusă la
punct, clima era temperată, iar pământul fertil.
• Abordările teoriei dezvoltării regionale
• Teoria dezvoltării regionale s-a născut din eforturile
depuse atât de economişti, cât şi de cei însărcinaţi cu
planificarea. Obiectivul propus a fost acela de a înţelege
şi de a caracteriza procesele de creştere la nivelul
regiunilor. Teoreticienii au căutat să pună în aplicare
conceptele existente pentru a descrie fenomenul de
divergenţă a căilor de creştere de la un teritoriu la altul.
Iniţial, au fost reţinute trei abordări – neoclasică, cea
concentrată pe exporturi şi cea bazată pe
introducerea noţiunii de cauzalitate cumulativă –
în scopul de a analiza decalajele de creştere economică
înregistrate de la o regiune la alta. Fiecare dintre aceste
abordări presupune, uneori, întrepătrunderea
mecanismelor specifice fiecăreia, în scopul de a asigura
dezvoltarea economică echilibrată.
Teoria neoclasică a dezvoltării
regionale
• Teoria neoclasică porneşte de la ideea unei lumi în care
concurenţa este perfectă, factorii de producţie sunt extrem de
mobili, iar profiturile şi utilitatea sunt maximizate pentru a
explica de ce creşterea regională este rezultanta unor forţe
diferite care se echilibrează pe pieţele regionale concurenţiale de
bunuri şi factori de producţie.
• Chiar dacă în teoria neoclasică se insistă asupra importanţei
mecanismului de convergenţă rezultat ca urmare a mobilităţii
factorilor de producţie, aceste premise împiedică oferirea unei
explicaţii complete privind creşterea regională. Nu sunt luate în
considerare relaţii importante sau acestea nu fac decât să
întărească teoria de bază: spre exemplu, este cazul economiilor
de aglomerare şi al randamentelor de scară crescânde, al cererii
de export, al costurilor de transport şi al utilizărilor concurente
ale spaţiului, al diferenţierii geografice a resurselor, al
concentrării/dispersării activităţilor economice şi al progresului
tehnologic.
• Incapacitatea acestei teorii de a formula remediile
necesare armonizării perspectivelor de dezvoltare a
regiunilor şi de a da naştere unui proces autonom de
dezvoltare regională rezultă, mai degrabă, din
inadecvarea sa la problemele regionale fundamentale
decât din propriile sale lacune.
• Această teorie presupune un mecanism care să permită
atingerea egalităţii dintre regiuni, pornind de la mai
multe ipoteze. Dar aceste ipoteze reprezintă însăşi
carenţele regiunilor subdezvoltate, iar aici ne referim,
îndeosebi, la stocul redus al capitalului uman şi la
deficienţele acestuia, la absenţa instituţiilor adecvate sau
la cvasi-absenţa unei culturi de antreprenoriat care
împiedică derularea procesului de repartizare echitabilă a
preţurilor factorilor şi îi limitează efectele.
• În economiile devastate de război ale Europei
occidentale, anumite regiuni au înregistrat rezultate
bune. Creşterea economică pare a fi rezultatul înregistrat
de regiunile în care sistemul de dezvoltare industrială era
bazat pe exporturi. Teoria a venit sa întărească acest
sentiment. De fapt, teoreticienii neoclasici au recunoscut
atunci că orientarea către export a unei regiuni poate
explica, în mare măsură, de ce, în perioada postbelică,
procesul de dezvoltare regională nu mai era bazat pe
egalitatea preţurilor factorilor.
• Incapacitatea teoriei neoclasice de a
explica dezvoltarea regională a determinat
începerea unei examinări îndeaproape a
atributelor industriale menite să favorizeze
o mai mare convergenţă între regiuni.
Modelele statice au cedat locul căutării
unor explicaţii mai dinamice pentru
dezvoltarea regională.
C3 Modelul dezvoltării bazate pe
export
• Acest model accentuează rolul activităţilor exportatoare
în creşterea regională. Formulată pentru prima oară în
anii `50, această teorie a deschis noi perspective prin
propunerea unui alt mijloc de dinamizare a dezvoltării
regionale. Ea porneşte de la principiul că schema de
dezvoltare a unei regiuni depinde de industriile sale
exportatoare. Aşa cum sugerează Amos:
• „Această teorie se bazează pe ipoteza conform căreia
economiile regionale se dezvoltă în jurul activităţilor de
bază care exportă mărfuri. Relaţia de dependenţă faţă
de celelalte activităţi regionale este datorată producţiei
rezidente sau locale necesară pentru susţinerea nevoilor
de forţă de muncă din sectorul exportator sau pentru
susţinerea unei activităţi anexă necesare pentru
asigurarea producţiei principalelor întreprinderi
exportatoare.
• Totuşi, modelul dezvoltării bazate pe export se
dovedeşte mult mai în măsură să explice procesele
pe termen scurt care au activat mecanismele
necesare pentru demararea unui proces de
dezvoltare regională pe termen lung. Studiile
efectuate pentru determinarea rolului activităţii
principalelor sectoare exportatoare au relevat
indispensabilitatea acestor sectoare. A fost admis
faptul că ipotezele pe care se bazează această teorie
au numeroase limite, ceea ce conduce la
imposibilitatea de a derula procese mai ample de
dezvoltare.”
Cauzalitatea cumulativă
• Ideea a fost formulată pentru prima dată de
Gunnar Myrdal, laureat al premiului Nobel
pentru economie. El consideră că procesul de
creştere este prin esenţă şi în permanenţă
inegal, ceea ce contrazice total teoria neoclasică.
Prin efectul său de amplificare, creşterea
endogenă a veniturilor creează diferenţe între
regiuni, ceea ce conduce la apariţia unui proces
de cauzalitate cumulativă şi circulară. Altfel spus,
regiunile subdezvoltate continuă să existe, în
măsura în care mecanismele procesului de
creştere nu fac decât să amplifice schemele de
dezvoltare deja existente.
• Teoria cauzalităţii cumulative produce
două efecte, botezate „vârtej” (backwash)
şi „propagare” (spread). Efectul de vârtej
se produce atunci când, sub efectul
procesului de creştere cumulativă, o
regiune cunoaşte o expansiune economică
prin forţe proprii. Efectul de propagare
apare atunci când procesul de creştere
economică a unei regiuni se întinde la o
alta ş.a.m.d.
• Cam în aceeaşi perioadă, dar într-un curent de gândire total
diferit, în lucrările unor economişti europeni, cum ar fi
François Perroux, s-a enunţat o teorie a creşterii regionale
bazată pe dinamismul dezvoltării industriale impulsionată de
întreprinderi. Această doctrină recunoaşte importanţa
randamentelor de scară crescânde la nivelul întreprinderii şi al
economiilor de aglomerare.
• În completarea concepţiilor lui Myrdal şi Hirshman privind
dezvoltarea regională, Perroux formulează o teorie bazată pe
un postulat simplu: creşterea economică nu este aceeaşi
peste tot, iar din punct de vedere geografic ea se
concentrează în jurul întreprinderilor cheie. Perroux consideră
că agentul de polarizare este „întreprinderea pilot”.
• Bazându-se pe observarea marilor complexe industriale
integrate în Europa centrală, această teorie consideră că
dezvoltarea dinamică ar fi posibilă atunci când o
activitate economică dominantă stimulează
transformările în cadrul activităţilor industriale în amonte
şi în aval.
• Cunoscând faptul că polii de creştere influenţează
comportamentul furnizorilor şi al pieţelor, se consideră
că economia unei regiuni ar fi capabilă să se dezvolte în
mod autonom. Mecanismele care vin în sprijinul acestui
argument sunt de două feluri: în amonte, efectul de
antrenare al cererii exercitat de polul de creştere este
capabil să incite furnizorii în a se arăta productivi şi
inovatori. În aval, producţia la un cost scăzut, însoţită de
o productivitate mai ridicată, ar avantaja pieţele pe care
se vând produsele întreprinderii pilot. Această
caracterizare aparent completă a industrializării a fost
prezentată drept capabilă să asigure o dezvoltare
regională autonomă.
• Ca şi modelul dezvoltării bazate pe export, strategiile
axate pe polii de creştere au eşuat deoarece, în
majoritatea cazurilor, legăturile în amonte şi în aval ale
acestor poli nu se găseau acolo unde erau aşteptate.
Teoria nu s-a dovedit suficient de realistă în ceea ce
priveşte condiţiile necesare pentru a explica dezvoltarea
economiilor de aglomerare. De fiecare dată când teoria
polilor de creştere a fost adoptată pentru a susţine ideea
unei politici a dezvoltării, rezultatele pozitive aşteptate
nu s-au concretizat.
• Incapacitatea strategiilor bazate pe polii sau pe centrele
de creştere de a crea o expansiune economică autonomă
în regiunile subdezvoltate sau de a atenua gravele
probleme ale sărăciei, a relevat limitele acestor
construcţii teoretice atunci când este vorba de orientarea
politicilor.
• Analizele ulterioare au evidenţiat două limite principale
ale acestor doctrine. În primul rând, teoria polilor de
creştere postulează un ansamblu de condiţii iniţiale, cum
ar fi prezenţa unei capacităţi instituţionale, a pieţelor
localizate în aval şi a activităţilor industriale dinamice,
precum şi condiţiile neîntrunite de regiunile interesate. În
al doilea rând, strategiile de acţiune bazate pe un model
de structură centralizată s-au tradus în intervenţii de
mare anvergură cu o puternică inserţie de capital, dar nu
s-au luat în considerare sursele neeconomice ale sărăciei
şi disparităţile în dezvoltare.
• În anii `80, eşecul tentativelor de dezvoltare regională
bazate pe un model de intervenţie centralizată a
determinat recomandarea „dezvoltării la bază”, adică
întărirea capacităţilor locale ţinându-se seama de
obiectivele populaţiei locale şi de aspiraţiile acesteia în
materie de dezvoltare. Această nouă perspectivă acorda
o importanţă deosebită anumitor factori precum natura
şi forma instituţiilor politice, necesitatea unui ajutor
durabil acordat puterilor publice regionale, infrastructura
modernă, rezervorul adecvat de mână de lucru calificată,
aporturile de capital sub multiple forme, preţurile
competitive şi densitatea rezonabilă a populaţiei.
• În acea perioadă se considera că acţiunea puterilor
publice era indispensabilă pentru asigurarea unei
dezvoltări regionale şi locale echilibrate.
 Contribuţiile teoriei clasice la
formarea politicii regionale

• Care au fost modalităţile prin care teoriile clasice ale

dezvoltării regionale au contribuit la formularea politicii
regionale contemporane? Pentru evidenţierea
principalelor provocări şi pentru ajustarea acţiunii lor în
noul context teritorial, guvernele dispun de o serie de
instrumente, printre acestea incluzând şi politicile
regionale. Majoritatea guvernelor utilizează deja de mult
timp numeroase măsuri care vizează repartizarea
geografică a activităţii economice. Aceste măsuri privesc,
în special, factorii care influenţează dezvoltarea şi
acţionează atât la nivel local şi microeconomic (parcurile
industriale, acordurile teritoriale privind asigurarea
locurilor de muncă ş.a.), precum şi la nivel sectorial şi
naţional (politica schimburilor, a investiţilor şi formarea
sau amenajarea teritoriului, spre exemplu).
• Mai întâi în SUA, apoi în celelalte state industrializate, avântul
înregistrat de industriile de înaltă tehnologie a coincis cu
apariţia unui nou model de dezvoltare bazată pe teoria polilor
de creştere. Politica de dezvoltare a anilor `80, bazată pe
tehnopoluri, avea ca principal obiectiv exploatarea sau
crearea unui sector dinamic capabil să accelereze procesul de
dezvoltare regională integrată.
• Succesul limitat al acestor politici poate fi explicat prin
numeroasele critici formulate asupra teoriei polilor de
creştere. Mai înainte de toate, fundamentele teoretice se
bazau pe observaţii contemporane care, din punct de vedere
istoric şi al dezvoltării, nu se raportau la contextul
organizaţional şi instituţional al epocii respective. Totodată, nu
s-a acordat atenţia cuvenită dinamicii înregistrată de
activităţile industriale şi importanţei lor pe plan organizaţional.
• O dată cu expansiunea industriilor de vârf, în zona centrală a Italiei
a început să se contureze un al doilea model de creştere bazat pe
industrializarea micilor întreprinderi. De această dată, partizanii
modelului de dezvoltare axat pe districtul industrial considerau
această formă de industrializare drept un remediu împotriva stării de
dependenţă a marilor întreprinderi şi împotriva preferinţelor de
consum şi de producţie existente la momentul respectiv.
• Problematica districtului industrial a fost abordată din unghiul
economiei instituţionale de către M. Piore şi C. Sabel. Ei afirmă că
micile întreprinderi cu un grad ridicat de inovare, circumscrise unui
sector sau altuia, permit ieşirea din dilema fordiană, cunoscând
producţia de serie mare şi dependenţa faţă de marile întreprinderi.
În câţiva ani, această formă de dezvoltare la nivel de district a
suscitat un viu interes, diferitele sale componente şi perspectivele
de reproducere fiind evaluate pe termen scurt. Criticile aduse
acestui model de dezvoltare au evidenţiat caracterul neistoric al
studiului de formare a districtului, absenţa evaluării contextului
politic şi/sau instituţional al regiunii. Alte voci au afirmat că
districtele nu au adus nimic nou pe plan industrial.
• În ciuda rezervelor manifestate de partizanii modelului de
dezvoltare bazată pe districtul industrial şi pe regruparea
întreprinderilor, numeroşi autori printre care W. Lazonick, A.
K. Glasmeier şi K. Fuellhart, P. Maskell şi A. Malmberg, I.
Gordon şi Ph. McCann, au emis opinii mai nuanţate şi au
evaluat într-o manieră mai teoretică celelalte forme ale
dezvoltării regionale apărute în anii `90, dintre care districtul
reprezintă un model de creştere economică. În termeni mai
ponderaţi, autori ca M.E. Porter sau Gordon şi McCann au
prezentat argumente coerente în favoarea avantajelor pe care
le prezintă unele forme de concentrare economică şi
sectorială. Pe baza lucrărilor primilor teoreticieni, dintre care
menţionăm pe Alfred Marshall, Adam Smith sau Edgar
Hoover, economiştii care studiază dezvoltarea urbană sau
regională şi, cel mai adesea, teoreticienii schimburilor insistă
astăzi asupra importanţei aglomerării teritoriale, considerată
elementul esenţial al creşterii economice.
 Regiunea „inteligentă”
• Există un alt punct de vedere care asociază ideile prezentate în lucrările
ce tratează problematica districtelor industriale, industrializarea
sectoarelor de vârf şi inovarea, precum şi cele referitoare la economia
evoluţionistă şi la teoriile inovării. Acesta urmăreşte să demonstreze că
structurile non formale, cum ar fi convenţiile, tradiţiile legate de
cooperare, natura relaţiilor profesionale, maniera de rezolvare a
conflictelor, pe scurt, modul de funcţionare al instituţiilor sociale care să
favorizeze procesele de învăţare, reprezintă cheia reuşitei în dezvoltarea
regională.
• Noţiunea de „regiune inteligentă” a fost adesea criticată, dar ea s-a
dezvoltat destul de bine în rândurile partizanilor săi: Asheim, Lundvall,
Maskel şi Malmberg, Porter, Soskice. În acel moment, dezbaterile
asupra trăsăturilor şi avantajelor aglomerării au pus accentul pe
întreprindere, iar într-o oarecare măsură sunt disociate de contextul lor
general, calităţile atribuite economiei învăţării bazându-se pe
caracteristicile localităţii şi pe evoluţiile mediului macroeconomic.
Susţinătorii acestei idei consideră că economia învăţării redefineşte,
într-o anumită măsură, sensul relaţiilor comerciale internaţionale.
• După 20 de ani de cercetări şi de experimentări în
domeniul competitivităţii regionale, au fost puse la punct
instrumentele de acţiune care au o contribuţie
semnificativă la dezvoltarea teritorială contemporană.
Cea mai mare parte dintre acesta se aplică la nivelul
organizaţiilor locale şi vizează întărirea capacităţilor
acestora, neluându-se în considerare elementele de
infrastructură şi ajutoarele financiare acordate
întreprinderilor. În schimb, aceste instrumente contribuie
la sporirea cunoştinţelor şi a competenţelor unei game
întregi de actori, de întreprinderi, de organizaţii şi de
servicii administrative locale.
Concluzii
• Încă în vigoare după 30 de ani, teoriile referitoare la
procesul de dezvoltare regională permit înţelegerea
trecutului, dar nu oferă decât indicaţii foarte vagi asupra
viitorului. Astfel, e uşor de înţeles că dezvoltarea
concentrată pe export poate conduce la creştere
economică regională; totuşi, această cale nu este
singura care indică cum sau când va interveni
dezvoltarea. În realitate, instabilitatea economică sporită
a mediului obligă la găsirea de sisteme de dezvoltare
teritorială care să dezvolte capacitatea de adaptare
locală şi care să nu se mulţumească cu multiplicarea
investiţiilor pe termen scurt şi a programelor de creare
de noi locuri de muncă.