Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
IN
UNIUNEA EUROPEANA
Capitolul 1
CUPRINS:
1.1.Obiectul economiei regionale
1.2. Definirea şi tipologia regiunilor
De cele mai multe ori regiunea este tratată ca o unitate administrativ-teritorială având o
determinare geografică şi una administrativă , ce îi conferă o anumită autonomie în raport cu
autoritatea centrală.
Criteriul vecinătăţii – regiunile sistemului naţional trebuie să acopere întreaga suprafaţă, fără a
exista suprapuneri.
Studiile întreprinse în România au reliefat şi existenţa multor zone vulnerabile (zone în care
factorii ce condiţionează dezvoltarea se situează sub anumite praguri critice).
Criterii folosite:
● criterii geografice ( => condiţii dificile de relief, condiţii dificile de climă, resurse de apă
subterană necorespunzătoare, soluri slab productive)
● criterii demografice ( => tendinţe de depopulare, spor natural puternic negativ, fenomene de
îmbătrânire demografică, număr mic de persoane pe gospodărie)
● criterii economice ( => număr redus de locuri de muncă raport cu cererea, o slabă
dezvoltare a activităţilor neagricole)
● criterii sociale ( => disfuncţii ale vieţii comunitare, insatisfacţii privind mediul construit al
localităţii etc.).
Din cadrul acestora s-a desprins categoria zonelor defavorizate (ZD).
Politica în domeniul ZD vizează revitalizarea lor prin atragerea de investiţii, ca urmare a
acordării unor importante facilităti fiscale (scutirea de la plata impozitului pe profit,
scutirea/restituirea de taxe vamale, scutirea de TVA ş.a.) pe o perioadă între trei si zece ani.
Iniţial, ZD au fost definite ca arii geografice strict delimitate teritorial, îndeplinind cel
puţin una din următoarele condiţii (O.U.G. 24/1998):
1. să aibă structuri productive monoindustriale, care, în activitatea zonei, să mobilizeze mai
mult de 50% din populatia salariată;
2. să fie zone miniere unde personalul a fost disponibilizat prin concedieri colective în urma
aplicării programelor de restructurare;
3. în urma lichidării, restructurării sau privatizării unui/unor agenţi economici să apară
concedieri colective care să afecteaze mai mult de 25% din numărul angajaţilor cu
domiciliul stabil în zona respectivă;
4. rata şomajului să depăşească cu 25% rata şomajului la nivel naţional;
5. să fie lipsite de mijloace de comunicaţii şi infrastructura să fie slab dezvoltată.
Politica privind ZD este inclusă în prezent în cadrul mai larg al politicii zonelor asistate,
lansate în anul 2000 pentru elaborarea şi derularea de programe susţinute prin Fondul National
pentru Dezvoltare Regională. Aceste programe de dezvoltare sunt orientate pe domenii de
activitate şi/sau comunităţi locale având ca obiectiv realizarea unei creşteri economice
durabile prin:
● identificarea şi punerea în valoare a punctelor forte pe care le prezintă România şi
transformarea lor în avantaje comparative pe plan internaţional;
● concentrarea eforturilor de dezvoltare pe domenii generatoare de bunăstare (ramuri ale
industriei, servicii, turism ş.a.);
● stimularea procesului investiţional în domeniul public şi privat .
Altă măsură: Hotărârea Guvernului României privind concentrarea fondurilor PHARE 2001 –
componenta coeziune economică şi socială – şi a fondurilor de cofinanţare de la bugetul de
stat în zone de restructurare industrială cu potenţial de creştere economică („concentrări
geografice de localităţi cu întreprinderi aflate în dificultate, nivel ridicat al şomajului,
probleme de poluare a mediului şi care au totodată potenţial de creştere economică“).
Rezumat
● Economia regională – disciplină mezoeconomică. Prezintă asemănări dar şi deosebiri faţă de
economia naţională.
● Tipuri posibile de regiuni: regiuni omogene, regiuni nodale (polarizate), regiuni pentru
planificare sau programare.
● Regiunile se pot constitui şi în spaţiul internaţional (pe baza legăturilor dintre zonele de
frontieră ale unor ţări vecine, pe baza unor legături intense (economice, comerciale, culturale
etc.) între ţări dintr-un anumit spaţiu geografic.
● NUTS – Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică – structură teritorială pe 3
niveluri pentru toate ţările membre.
● In România – regiunile de dezvoltare – NUTS 2; judeţele – NUTS 3.
● Politica regională a UE se aplică în mod unitar la nivelul NUTS 2.
● Grupări tipologice de regiuni pe plan internaţional: regiuni agricole în dificultate, regiuni
industriale în declin, regiuni care suportă presiunea unie creşteri rapide.
● Zone cu trăsături speciale identificate în România: zone vulnerabile – zone defavorizate –
zone tradiţional subdezvoltate, zone industriale în declin, zone fragile structural – zone asistate
– zone de restructurare industrială cu potebţial de creştere economică.
Intrebări recapitulative
1. Explicaţi în ce constă obiectul economiei regionale.
2. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre economia unei regiuni şi economia
naţională ?
3. Care este locul economei regionale în cadrul ştiinţei regionale ? In ce constă caracterul
interdisciplinar al acesteia din urmă ?
4. Prezentaţi conţinutul termenilor “regiune”, “arie”, “zonă”.
5. In ce constă metoda clasică de conceptualizare a regiunilor ?
6. In ce consţă criteriul vecinătăţii ?
7. Care este semnificaţia termenului de regiune în spaţiul international ? Exemplificaţi.
8. Prezentaţi principiile alcătuirii sistemului NUTS al EUROSTAT.
9. Cum s-au format şi care este componenţa regiunilor de dezvoltare din România ?
10. In ce constau grupările tipologice de regiuni şi care sunt categoriile cu cea mai mare
frecvenţă ?
11. Caracterizaţi regiunile agricole în dificultate.
12. Caracterizaţi regiunile industriale în declin sau abandonate.
13. Caracterizaţi regiunile care suportă presiunea unei creşteri rapide.
14. Daţi exemple de regiuni cu probleme în diferite ţări.
15. Care sunt categoriile de regiuni, în funcţie de problemele cu care se confruntă,
identificate în cadrul strategiei de dezvoltare regională a României ? Prezentaţi
trăsăturile lor principale.
16. Care au fost criteriile utilizate pentru delimitarea zonelor vulnerabile în România?
17. Care sunt criteriile de selectare a zonelor defavorizate ?
18. Care sunt principalele facilităţi acordate zonelor defavorizate ?
Capitolul 2
CUPRINS
2.1. Cazul unei mărfi omogene
2.2. Cazul mărfurilor neomogene. Legea lui Reilly
2.3. Preţuri f.o.b., preţuri neutre şi preţuri de referinţă
Aria de atracţie a unei pieţe – suprafaţa pe care îşi poate exercita influenţa producătorul ce
urmăreşte să îşi desfacă mărfurile pe acea piaţă.
Figura 2.1. Metoda grafică de determinare a ariei de atracţie a unei pieţe (mărfuri omogene).
X,Y, Z – trei producători distribuiţi liniar pe piaţă
XW, YV, ZU – preţurile f.o.b. (la poarta fabricii) ale celor trei producători
Luarea în considerare a cheltuielilor de transport conduce la dreptele WT – WTl, VL – VH şi
UK – UL, reprezentând preţurile f.o.b. plus cheltuielile de transport, direct proporţionale cu
distanţa.
Rezultă: piaţa lui X = segmentul M N. In interiorul acestui segment preţul f.o.b. plus
cheltuielile de transport pentru marfa produsă de X se situează sub nivelul acestora în cazul lui
Y sau Z.
Legea lui Reilly asupra gravitaţiei comerţului cu amănuntul: un centru tinde să atragă
cumpărările unui consumator individual situat în zona sa de interes direct proporţional cu
mărimea sa (măsurată, de regulă, prin numărul populaţiei) şi invers proporţional cu pătratul
distanţei dintre ei.
PX PY
= ( 2.2.1)
d 2X Z d 2Y Z
Pentru a-l determina pe z (care se prezintă sub forma distanţei până la X) se presupune
că distanţa dintre X şi Y este r, iar raportul PX / PY = s .
Atunci, relaţia (2.2.1) poate fi rescrisă sub forma:
z2
s = (2.2.2),
r z 2
de unde rezultã :
s
z = r (2.2.3)
1 s
Caz particular: dacă s = 1 (adicã X şi Y au aceeaşi mărime), atunci z = 1 r (graniţa
2
dintre cele două pieţe se situează la mijlocul distanţei dintre cele două centre).
Aplicaţie: PX = 270000 locuitori
PY = 30000 locuitori
r = 60 km
Rezultă: z = 45 km (depărtare de X)
Rezumat
● Aria de atracţie a unei pieţe – suprafaţa pe care îşi poate exercita influenţa producătorul ce
urmăreşte să îşi desfacă mărfurile pe acea piaţă, ca urmare a practicării unor preţuri mai mici
decât cele ale competitorilor săi.
● Cazul mărfurilor omogene – metoda grafică – porneşte de la preţul f.o.b. şi cheltuielile de
transport proporţionale cu distanţa.
● Cazul mărfurilor neomogene – legea lui Reilly : un centru tinde să atragă cumpărările unui
consumator individual situat în zona sa de interes direct proporţional cu mărimea sa (măsurată,
de regulă, prin numărul populaţiei) şi invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ei. Deci,
cu cât un centru are populaţia mai mare, cu atât va fi mai mare şi aria sa de artacţie.
● Categorii de preţuri ce se manifestă atunci când distanţa este luată în considerare în mod
explicit: sitemul de preţuri f.o.b., sistemul de preţuri neutre, sistemul de preţuri de referinţă.
Intrebări recapitulative
TEORIILE LOCALIZARII
CUPRINS:
La baza clasificării sistematice a modelelor spaţiale ale producţiei şi consumului stă gradul de
dispersare (sau concentrare) spaţială a producătorilor şi consumatorilor (vezi tabelul 3.1) .
Producători
Concentraţi Dispersaţi
Consumatori Concentraţi I III
Dispersaţi II IV
Cazul III reprezintã o situaţie legată de aria ofertei: un set de producători dispersaţi servesc o
concentrare spaţială de consumatori. Un exemplu de acest fel îl constituie dispersarea circulară
a agriculturii în jurul unui oraş (caz studiat de von Thünen (1842)).
Cazul IV este cazul unui “megalopolis”; un megalopolis este o structură urbană difuză într-un
spaţiu extensiv. Un caz de acest fel este regiunea Philadelphia - Boston, de-a lungul coastei de
nord-est a S.U.A.
Analizează alocarea terenului agricol între mai multe localizări concurente, ştiind că produsul
agricol trebuie transportat de la locul producţiei la cel al consumului.
Puncte de plecare:
● se presupune existenţa unei câmpii omogene, uniforme, care prezintă aceleaşi costuri pentru
obţinerea unei recolte date pentru toate localizările;
● în acest mod decizia privind localizarea este determinată de diferenţele între rentele funciare
(de poziţie) pe care le-ar putea înregistra producătorii concurenţi ai diverselor produse;
● produsele urmează să fie transportate pentru consum într-un singur oraş care, pentru
simplificare, este presupus a se situa în centrul câmpiei respective
Soluţia grafică a problemei de alocare a două produse: grâu (W) şi cartofi (P)
O = centrul câmpiei X – Xl
OP, OW = costurile unitare de producţie pentru cartofi, respectiv grâu
PT şi PS = cheluielile de transport pentru cartofi
WN şi WM = cheltuielile de transport pentru grâu
Rezultă:
Suprafaţa alocată pentru cartofi = HL (se observă că în interiorul acestui segment R1P1 <
R1W1 )
Suprafaţa alocată pentru grâu = XH şi L Xl (se observă că în interiorul acestor segmente R2W2
< R2P2 )
Dacă problema este transpusă în spaţiul bidimensional, suprafeţele alocate diferitelor culturi
se prezintă sub forma unor inele concentrice.
Formularea problemei:
Se dau:
Se cere să se determine poziţia lui P*, reprezentând localizarea optimă a centrului de producţie
(în P* cheltuielile totale de transport (pentru materiile prime şi produsul finit) trebuie să fie
minime).
Soluţia geometrică propusă de Alonso problemei de localizare a lui Weber:
O limită importantă a modelului lui Weber: modul în care acesta tratează competiţia
(presupune că fiecare producător consideră localizările concurenţilor săi drept date sau că acel
producător deţine monopolul pe piaţă).
Contribuţia esenţială a teoriei interdependenţei localizărilor: relaxarea acestei ipoteze, luând
în considerare implicaţiile spaţiale ale oligopolurilor fără înţelegeri între participanţi.
Hotelling (1929): modelul de localizare pentru doi vânzători ai unui produs omogen, în
condiţiile în care cumpărătorii acelui produs sunt uniform distribuiţi pe o piaţă liniară
limitată.
Cea mai cunoscută ilustrare a acestui model: analiza localizării a doi vânzători de îngheţată pe
o plajă - văzută ca o piaţă liniară, limitată - fiecare consumator presupunându-se că va
cumpăra un cornet de îngheţată de la cel mai apropiat vânzător.
Figura 3.3. Modelul Hotelling
Soluţia fundamentală oferită de Hotelling acestei probleme, în care apare un duopol, este
ipoteza că fiecare din cei doi competitori nu intuieşte reacţiile rivalului său la o schimbare a
propriei localizãrii. De exemplu, se consideră că iniţial vânzătorii se află în punctele A şi B
(figura 3.3.a). Vânzătorul A presupune că B nu va reacţiona la o schimbare a localizării sale şi
se mută către stânga lui B. Dar, atunci, B se va muta şi el către A (tactica “jocului de-a
capra”). Aceste relocalizări succesive vor continua până când A şi B se vor găsi spate în spate
chiar în centrul pieţei (figura 3.3.b).
Totuşi, modelul lui Hotelling a rămas un punct de pornire important în analiza oligopolului
spaţial şi non-spaţial. El a fost aplicat direct, în maniera sugerată de Hotelling, în ştiinţa
politică, fiind folosit, de exemplu, pentru a explica de ce în SUA şi Marea Britanie există doar
două partide importante, fiecare din ele luptând pentru un loc în mijloc şi sufocând, ca un
cleşte, oricare al treilea partid.
Scoala ariei de atracţie a unei pieţe plasează competiţia cadrul oligopolului spatial cu un
număr mare de producători.
Figura 3.4. Cererea individuală (a) şi cererea agregată (b) în modelul lui Lösch
Cererea unui consumator individual este d-d (figura 3.4.a). Dacă preţul fixat de fabrică
(preţul f.o.b.) este OP, cererea consumatorilor individuali situaţi lângă poarta fabricii va fi PQ.
Pentru consumatorii aflaţi la distanţe mai mari, se adaugă şi cheltuielile de transport.
Astfel, cu cheltuielile de transport RP, cererea individualã scade la RS. În sfârşit, la preţul OF
cererea individuală este zero. Se observă că preţurile OP şi OF conduc la raza geografică
OF OP
maximă ce poate fi aprovizionată la preţul f.o.b. OP, distanţa (raza) fiind datã de ,
t
unde t este costul unitar de transport.
Cererea agregată la preţul f.o.b. OP este obţinută prin rotirea ariei PQF în jurul axei PQ,
multiplicată cu densitatea consumatorilor. Se ajunge astfel la curba (figura 3.4.b). Curba
reprezintă curba costurilor. Acestea sunt costurile medii pe termen lung, care nu includ
cheltuielile de transport, plătite de consumatori. Atâta timp cât curbele şi se intersecteazã,
fabricarea produsului este eficientă, preţul fiind cel care maximizează profitul.
Figura 3.5. Ariile de atracţie ale pieţelor pe termen lung în modelul lui Lösch
Faza iniţială a analizei generează o arie de atracţie circulară şi profituri peste cele normale
pentru producător (fig 3.5.a). În consecinţă, conform ipotezelor 5 şi 4, alţi producători vor
intra pe piaţă. La început, producătorii vor fi suficient de dispersaţi ca să nu-şi afecteze
reciproc interesele. Ca efect, curba cererii agregate se va muta în jos şi intrările unor noi
producători pe piaţă vor avea loc până se va ajunge la un profit normal - cu cererea agregată ‟
şi preţul f.o.b. OP‟ (figura 3.5.b. şi 3.5.d.).
Problema pusă de Lösch: care va fi forma suprafeţelor pieţelor individuale pe termen lung,
astfel încât sã asigure un echilibru al profitului normal? Pe cale intuitivă este sugerat un sistem
de pieţe hexagonale. Astfel, un sistem de cercuri ar conduce la soluţia optimă, dar
triunghiurile, pătratele şi hexagoanele sunt singurele poligoane regulate care acoperă întregul
spaţiu. Tinând seama că hexagoanele se apropie cel mai mult de cercuri, se consideră că un
sistem de hexagoane se apropie cel mai mult de soluţia optimă.
Următoarea fază în analiza lui Lösch: suprapunerea acestor reţele hexagonale într-o manieră
ordonată - cu un centru comun şi un număr maxim de intersecţii cu alte centre de producţie,
cu scopul de a minimiza cheltuielile totale de transport. Acest proces generează o ierarhie de
centre de producţie.
Concluzii
● Cele mai reprezentative teorii ale localizării bazate pe costuri sunt teoria lui J.H. von
Thünen şi teoria lui A. Weber. In cazul ambelor teorii strategia de maximizare a profitului este
strategia care minimizează costurile totale de producţie şi transport.
● Teoria interdependenţei localizărilor, fundamentată de H. Hotelling studiază implicaţiile
spaţiale ale oligopolurilor fără înţelegeri între participanţi, modelul de localizare
concentrându-se pe comportamentul a doi vânzători ai unui produs omogen, în condiţiile în
care cumpărătorii acelui produs sunt uniform distribuiţi pe o piaţă liniară limitată. Principala
concluzie a modelului este că problemele de localizare în cazul unui duopol tind să conducă la
o localizare concentrată în centrul pieţei, cu condiţia ca cererea sã fie complet inelastică.
● Modelul lui A. Lösch studiază problema localizării în cazul oligopolului spaţial cu un număr
mare de producători. Procesul de suprapunere a reţelelor hexagonale de diferite mărimi,
corespunzătoare pieţelor pentru diferite ramuri ale industriei conduce la apariţia unor zone
prospere si a altora sărace, cu alte cuvinte la apariţia unei ierarhii a concentrărilor industriale,
pe care Lösch le-a numit “locuri centrale”.
Intrebări recapitulative
CUPRINS:
4.1. Analiza impactului unei investiţii asupra economiei unei regiuni:
efecte directe, indirecte şi induse
4.2. Multiplicatorul regional al ocupării: abordarea bazată pe
potenţialul de export
4.3. Multiplicatorul regional al veniturilor: abordarea
keynesiană venituri – cheltuieli
4.4. Aplicaţii ale analizei bazate pe multiplicatorul regional
In centrul tuturor modelelor la nivel regional si local sta notiunea de feed-back intern, realizat
prin legaturile input-output intre agentii economici (figura 4.1).
Efectul direct: cresterea numarului de locuri de munca si a veniturilor angajatilor in noua
uzina.
Efectele indirecte: se manifesta prin cresterea cererii in ramurile care furnizeaza componente,
materii prime, servicii comerciale, de transport etc. noii uzine, crescând, în consecinţă,
producţia, ocuparea şi veniturile în aceste ramuri.
Efectele induse: lucratorii angajati in noua uzina cheltuiesc o parte din veniturile lor pentru
cumpararea de bunuri si servicii produse pe plan local, determinand cresterea cererii in acest
sector. Ca urmare, va avea loc creşterea producţiei, ocupării şi veniturilor în sectorul
menţionat.
Alte categorii de impact se petrec ca urmare a efectelor de feed-back (exemplu: creşterea
producţiei locale de bunuri şi servicii pentru populaţie conduce şi ea la o creştere a cererii în
ramurile care furnizează materii prime etc. acestui sector) .
Procesul de multiplicare continua pana cand injectia initiala de fonduri „isi face loc‟ in
economia locala prin stabilirea unui nou echilibru al fluxurilor input-output.
Figura 4.1.Efectele unei noi activităţi de producţie asupra ocupării, producţiei şi importurilor
unei regiuni
T = X + D, unde: (4.2.1)
D = dX (4.2.2)
T
T = (1+d)X sau 1d (4.2.4)
X
Neajunsuri ale acestui model: ocuparea în sectorul intern poate fi determinată şi de alţi
factori, în afara sectorului de export => o nouă relaţie, mai plauzibilă, leagă ocuparea în
sectorul intern de ocuparea totală în regiune, astfel:
D = d0 + d1T (4.2.5)
unde
d0 = alte influenţe (exogene) asupra ocupării în sectorul intern (ex.: veniturile obţinute
în afara regiunii, dar cheltuite pe bunuri şi servicii produse în regiunea respectivă,
creşterea plăţilor pentru securitatea socială ş.a.)
d1 = legătura dintre ocuparea în sectorul intern şi ocuparea totală.
d T 1
T X sau , (4.2.7)
1 d1 X 1 d1
reprezentând noua formulă a multiplicatorului.
1
PX i , j Pi , j 1
l i ,j
n
Pi , j Pi , j
i 1
unde: l i , j este coeficientul localizãrii industriei i în regiunea j
n
Pi Pi
i 1
PXi,j = populaţia ocupată în sectorul de export al industriei i în regiunea j
Pi,j = populaţia ocupată în industria i în regiunea j
Pi = populaţia ocupată în industria i la nivelul întregii ţări.
C= C +cDY (4.3.3)
M = M +mDY (4.3.4)
y= C +c(1-t)Y+ I + G + X - M -m(1-t)Y=
= C + I + G + X - M +[c(1-t)-m(1-t)]Y (4.3.5)
de unde rezultă:
C I G X M
y sau Y=k( C + I + G + X - M ) (4.3.6)
1 (1 t )(c m)
1
unde k reprezintă multiplicatorul regional al unei injecţii de
1 (1 t )(c m)
cheltuieli. De exemplu, la creşterea investiţiilor în regiune cu I venitul regiunii, Y, va creşte
cu kI, adicã Y=kI
Variabila esenţială în formula lui k este (c – m), adică înclinaţia marginală către consumul de
bunuri şi servicii produse pe plan local.
Impactul unei iniţiative de dezvoltare asupra economiilor locale variază în funcţie de:
- tipul firmei asistate;
- tipul zonei în care îşi desfăşoară activitatea autoritatea locală.
O injecţie de cheltuieli influenţează economia unei localităţi prin:
- salariile plătite lucrătorilor suplimentari;
- inputurile suplimentare de care are nevoie o firmă pentru a-şi spori producţia.
In cazul marilor firme din industria prelucrătoare multiplicatorii ocupării şi veniturilor sunt
mai mici deoarece:
- o mare parte din cheltuielile pentru inputurile materiale (energie, mijloace fixe) se scurg în
afara localităţii;
- o parte din lucratori sunt recrutati din localităţile învecinate (navetişti), care vor cheltui
foarte puţin din veniturile lor în localităţile unde lucrează;
- lucrătorii care locuiesc în localitatea unde lucrează pot de asemenea să cheltuiască o parte
din veniturile lor în alte localităţi, dacă acolo dotările comerciale sunt mai atrăgătoare.
Influenţa ultimilor doi factori depinde şi de izolarea localităţii.
Concluzii:
1. Scurgerile de cheltuieli spre localităţile învecinate diminuează efectele de multiplicare.
2. Consiliile locale pot influenţa efectele de multiplicare în cazul unor firme doar prin
furnizarea de condiţii atractive pentru cumpărările de bunuri şi servicii în localitatea
respectivă.
3. Pentru maximizarea impactului local al asistenţei financiare ar trebui să se stabilească:
- măsura în care firma vizată angajează rezidenţi în localitate – mai degrabă decât navetişti;
- măsura în care ea achiziţionează inputurile materiale din interiorul localităţii.
S-a constatat că micile firme se bazează mai mult pe serviciile locale decât sucursalele unor
firme naţionale sau multinaţionale.
4. Autorităţile locale trebuie să-si coordoneze politicile lor de dezvoltare economică deoarece
beneficiile acestor politici se vor răspândi şi în localităţile învecinate.
Rezumat
● In urma efectuării unei investiţii în economia unei regiuni se manifestă efecte directe,
indirecte şi induse (efecte de multiplicare).
● Efectele de multiplicare în planul ocupării forţei de muncă se cuantifică utilizând modelul
bazat pe potenţialul de export, care porneste de la distincţia între sectorul de export şi
sectorul intern în cadrul economiei unei regiuni. In forma sa cea mai simplă multiplicatorul
regional al ocupării arată că un loc de muncă suplimentar creat în sectorul de export va
conduce la creşterea cu (1 + d ) a ocupării totale.
● Efectele de multiplicare în planul veniturilor regiunii se cuantifică pornind de la abordarea
keynesiană bazată pe echilibrul venituri – cheltuieli, multiplicatorul obţinut arătând că, la
creşterea investiţiilor în regiune cu I, venitul regiunii, Y, va creşte cu kI, adicã Y=kI.
Variabila esenţială în formula lui k este (c – m), adică înclinaţia marginală către consumul
de bunuri şi servicii produse pe plan local.
● Factorii care influenţează valoarea lui (c – m):
- mărimea regiunii;
- gradul de concentrare/diversificare a structurii industriale a unei regiuni;
- localizarea regiunii în raport cu alte pieţe regionale ale muncii (fenomenul navetismului);
- localizarea geografică a regiunii.
Intrebări recapitulative
CUPRINS:
5.1.Problematica disparităţilor în creşterea regională
5.2.Modelele neoclasice:
● modelul neoclasic unisectorial fără progres tehnic
● modelul neoclasic unisectorial cu progres tehnic
● mobilitatea interregională a factorilor de producţie
●modelul neoclasic bisectorial
5.3.Modelele axate pe cererea exterioară regiunii
●modelul axat pe rolul sectorului de export
● modelul cauzalităţii cumulative
Yt = outputul
Kt = capitalul fix
Lt = forţa de muncã
t = timpul
Yt AK t L1t (5.2.2)
unde şi (1-) reprezintă elasticitatea outputului în raport cu capitalul fix şi, respectiv, forţa
de muncă (cu cât creşte outputul dacă K, respectiv L cresc cu 1%).
yt = kt+(1-)lt (5.2.3)
în care:
yt = dinamica lui Y (pe scara logaritmică)
kt = dinamica lui K
lt = dinamica lui L
Ecuaţia (5.2.3) se mai poate scrie:
care arată că outputul pe lucrător poate creşte doar dacă creşterea capitalului depăşeşte
creşterea populaţiei ocupate. Cu alte cuvinte, outputul pe lucrător (persoană ocupată) poate
creşte doar dacă raportul K/L (înzestrrea tehnică a muncii) creşte. Corelaţia pozitivă între
raportul K/L şi Y/L este prezentatã în figura 5.1:
Concluziile modelului:
1. outputul creşte nelimitat ca urmare a creşterii capitalului şi forţei de muncă;
2. outputul pe lucrător creşte dacă înzestrarea tehnică a muncii creşte;
3. când înzestrarea tehnică a muncii atinge nivelul său de echilibru pe termen lung, nu va mai
exista o creştere suplimentară a outputului marginal pe lucrător.
Yt Ae gt K t L1t (5.2.5)
g = rata progresului tehnic
Urmând acelaşi algoritm de liniarizare a funcţiei de producţie şi diferenţiere în raport cu
timpul se obţine următoarea ecuaţie a cresterii economice:
Potrivit modelului neoclasic, regiunile cu un raport K/L ridicat vor oferi salarii înalte, în timp
ce investiţiile în aceste regiuni vor fi scăzute. Aceasta conduce la predicţia că forţa de muncă
şi capitalul se vor deplasa în două direcţii opuse:
regiunile cu un raport K/L ridicat vor înregistra un influx de forţă de muncă;
în regiunile cu un raport K/L scăzut se va înregistra situaţia opusă.
In concluzie:
regiunile în care salariile sunt la un nivel scăzut vor atrage capital şi vor pierde forţa de
muncă;
regiunile în care salariile sunt ridicate vor atrage forţă de muncă şi vor pierde capital.
De regulă capitalul are o mobilitate mai mare decât forţa de muncă, ceea ce face ca regiunile
cu salarii mai scăzute să înregistreze cea mai mare creştere a outputului.
In plus: corelaţie pozitivă între decalajul tehnologic şi creşterea productivităţii muncii.
Kaldor a argumentat că dinamica outputului regional pe locuitor este dată de măsura în care
regiunile sunt capabile să exploateze economiile de scară şi să colecteze beneficiile ce rezultă
dintr-o specializare mai ridicată. Aceste beneficii variază în funcţie de tipul activităţii
productive în care este specializată regiunea, O consecinţă a acestei diferenţieri sectoriale
conduce la predicţia că regiunile specializate în activităţi ale industriei prelucrătoare vor
înregistra o creştere economică mai rapidă decât cele specializate în activităţi ale sectorului
primar (datorită creşterilor de productivitate mai mari pe care primele le înregistrează în raport
cu celelalte). Mai mult, procesul este cumulativ pentru că regiunile aflate în prim-plan vor
câştiga un avantaj în competitivitate. Acesta va întări specializarea regională, deoarece
regiunile cu un avantaj în competitivitate îşi vor extinde sectorul de export (importând mai
mult produse ale sectorului primar din alte regiuni).
Dixon şi Thirlwall au aprofundat modelul propus iniţial de Kaldor prin luarea în considerare a
modului în care procesul cauzelor cumulative afectează creşterea unei regiuni. Ei au studiat
efectul de feed-back al creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului de export. Se
remarcă faptul că procesul are un caracter cumulativ (figura 5.3):
Figura 5.3. Efectul de feed-back al creşterii regionale asupra competitivităţii sectorului de
export
Rezumat
● Creşterea economică regională poate fi definită prin creşterea output-ului total al unei
regiuni, creşterea output-ului pe o presoană ocupată şi creşterea output-ului pe locuitor.
● In analiza consecinţelor creşterii regionale în planul evoluţiei disparităţilor regionale pe
termen lung s-au conturat două viziuni şi anume:
- modelele neoclasice, axate pe rolul ofertei de factori de producţie: creşterea regională
conduce la convergenţă în dezvoltarea economico-socială a regiunilor;
- modelele bazate pe abordările post-keynesiste ale cererii: susţin divergenţa ca rezultat al
creşterii regionale.
Cercetările relativ recente în domeniu şi-au propus să nu mai considere aceste viziuni ca fiind
total opuse, ci să le abordeze din unghiul complementarităţii lor posibile, astfel încât sã ofere
explicaţii cât mai cuprinzătoare asupra cauzelor care stau la baza ratelor diferite ale creşterii
economice la nivel regional.
Intrebări recapitulative
CUPRINS:
6.1. Definirea noţiunilor şi raportul dintre ele
6.2. Tipologia politicilor regionale: măsuri şi instrumente
corespunzătoare
6.3. Strategia şi politica regională în România
● Măsurilor de stimulare: acordarea unor stimulente financiare şi prin adoptarea unor măsuri
de compensare.
Stimulentele financiare: prime şi subventii pentru investiţii, prime de transfer, acordarea unor
împrumuturi în condiţii avantajoase, acordarea unor facilităţi pentru achiziţionarea sau
închirierea terenurilor, scutirea de la plate taxelor vamale, scutirea sau reducerea unor taxe si
impozite, acordarea de tratamente preferenţiale in adjudecarea unor segmente ale pieţei
publice, acordarea unor autorizaTii speciale privind regimul de amortizare.
In final: iniţierea unor proceduri de evaluare a rezultatelor (cu caracter global, axate asupra
politicii regionale în ansamblul său şi nu asupra unui instrument sau altul luat separat).
● 1996 – 1998: derularea unui program pentru politica de dezvoltare regională iniţiat de UE şi
Guvernul României în cadrul PHARE. Scop esenţial: pregătirea unui set de principii
fundamentale pentru elaborarea politicii regionale în România, prezentat în documentul
“Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România” în anul 1997.
Strategia naţională cât şi strategiile regiunilor au la bază obiectivele promovate prin conceptul
dezvoltării regionale, adoptat de CNDR în martie 1999:
● diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate,
revitalizarea zonelor defavorizate;
● preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
● corelarea politicilor de dezvoltare regională cu politicile sectoriale guvernamentale de
dezvoltare;
● stimularea cooperării interregionale interne si internationale care contribuie la dezvoltarea
economică.
Rezumat
● Succesiunea corectă a lucrărilor de fundamentare a procesului de dezvoltare regională:
strategie – politică – planuri – programe – proiecte.
● Criterii de diferenţiere a măsurilor de politică regională: amploarea intervenţiei puterilor
publice ; contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a politicii regionale; orientarea
macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate; gradul de control exogen
(extraregional) al economiei unei regiuni; modalităţile de raportare la cerinţele dezvoltării.
● Instrumentele de aplicare a politicilor regionale pot fi grupate în două categorii: intervenţii
directe şi măsuri de stimulare a localizării activităţilor şi a dezvoltării locale( acordarea unor
stimulente financiare şi prin adoptarea unor măsuri de compensare).
● Necesitatea iniţierii unor proceduri de evaluare a rezultatelor (cu caracter global, axate
asupra politicii regionale în ansamblul său şi nu asupra unui instrument sau altul luat separat).
● Politica regională în România după 1990: Carta Verde, Legea dezvoltării regionale
151/1998, urmată de 315/2004
● Cadrul instituţional: instituţii cu caracter decizional şi executiv la nivel naţional şi la nivelul
fiecărei regiuni în parte.
● Planul Naţional de Dezvoltare: documentul de programare prin care se fundamentează
accesul României la fondurile comunitare. Versiuni ale PND: 2000-2002, 2002-2005, 2004-
2006, 2007-2013.
● Instrumente de pre-aderare: Phare, SAPARD, ISPA
● Fonduri structurale propriu-zise: FEDER, FSE, FEOGA, FP; în plus: Fondul de Coeziune
● In UE se consideră regiuni rămase în urmă cele al căror PIB/locuitor se află cu cel puţin
25% sub media UE.
● Principii ale finaţării dezvoltării regionale: programarea, parteneriatul, cofinanţarea
(adiţionalitatea), concentrarea, implemetarea, monitorizarea, evaluarea, efectuarea plăţilor.
Intrebări recapitulative
1. Enumeraţi imperativele strategiilor şi politicilor regionale.
2. Prezentaţi etapele elaborării strategiei regionale.
3. Care este raportul dintre strategia şi politica regională ?
4. Care este rolul planificării regionale ?
5. Care sunt componentele ce definesc planificarea regională ?
6. La ce niveluri se elaborează planurile / programele de dezvoltare regională ?
7. Enumeraţi criteriile în funcţie de care se pot diferenţia politicile regionale.
8. Explicaţi în ce constau măsurile macroeconomice ale politicii regionale. Dar cele
microeconomice ?
9. Ce înţelegeţi prin “dezvoltarea endogenă” ? Care este rolul IMM – urilor în acest
proces ?
10. Care sunt instrumentele politicii regionale ?
11. In ce constau intervenţiile directe ? Dar măsurile de stimulare ?
12. Ce aspecte specifice intervin în legătură cu acordarea ajutoarelor regionale ?
13. Enumeraţi principalele etape parcurse în elaborarea strategiei şi politicii regionale în
România după 1989.
14. Prezentaţi pe scurt cadrul instituţional al dezvoltării regionale în România.
15. Care sunt priorităţile strategice ale Planului Naţional de Dezvoltare al României ?
16. Enumeraţi obiectivele promovate prin conceptul dezvoltării regionale în cadrul
planului naţional de dezvoltare regională, ca o componentă principală a PND.
17. Care sunt principiile strategice ale dezvoltării regionale la nivel naţional şi local ?