Politica regionala in Suedia si Finlanda

1. Regiunea ca mediu de dezvoltare

Conform celor mai multe definitii, regiunea este o arie teritoriala, constituita
intr-un tot unitar, astfel incat se pot face aprecieri general valabile asupra acesteia ca intreg.
Unul dintre motivele pentru care se opereaza impartirea in regiuni este dat de necesitatea
usurarii analizei informatiilor (atat prin diminuarea volumului acestora, cat si prin
cresterea posibilitatii de a observa anumite tendinte sau interdependenta la nivelul unei
anumite arii teritoriale). Un al doilea motiv este reprezentat de necesitatea de
administrare, de a implementa cat mai eficient politicile si programele guvernamentale,
cele mai folositoare grupari regionale fiind acelea care urmeaza granitele unei jurisdictii
administrative.
O caracteristica determinanta a regiunii este constientizarea unui interes regional
comun, care este dat de corelatiile ce exista intre diferitele parti ale acesteia. In functie de
natura acestor corelatii se disting doua tipuri de regiuni:
- omogene - caracterizate printr-o structura interna uniforma, activitatile
economice fiind asemanatoare;
- functionale - in care omogenitatea este inlocuita de complementaritate.
Cel mai semnificativ criteriu al impartirii pe regiuni este cel al integrarii
functionale, luandu-se asadar in considerare intensitatea interactiunilor economice, date de
transferurile de bunuri si servicii, fluxurile de capital si forta de munca, numarul convorbirilor
telefonice etc. Cu toate acestea, in delimitarea practica a unei regiuni se iau in considerare
atat criteriul omogenitatii, cat si anumiti factori particulari ce tin de specificul fiecarei
zone. Diferentele intre cele doua tipuri de grupari teritoriale sunt date de natura relatiilor care
au loc la nivelul structurii interne a fiecareia. Regiunea omogena se caracterizeaza prin
existenta unei oferte comune de bunuri si servicii rezultate din activitatile desfasurate in
cadrul ei, prin urmare diferitii producatori din aceasta regiune nu au nici o motivatie in a face
comert intre ei; pe de alta parte, in cazul regiunilor functionale, schimbul intern de bunuri si
servicii constituie chiar ratiunea lor de a fi.
Intre diferitele activitati desfasurate in cadrul unei regiuni putem asadar deosebi
urmatoarele tipuri de relatii:
-relatii verticale - caracterizate prin aceea ca produsul unei activitati constituie
factor de productie pentru alta activitate;
-relatii orizontale - implica o competitie intre agentii economici producatori, fie
pentru cucerirea pietei, fie pentru atragerea furnizorilor;
-relatii complementare - presupun atragerea in zona a ofertantilor de produse
complementare celor fabricate pe plan local.

2. Modalitati de dezvoltare a regiunilor

Criteriile luate in considerare la aprecierea nivelului de dezvoltare a unei regiuni sunt:

Criteriul demografic- cresterea procentuala a populatiei unei regiuni;
-Criteriu! material - marimea venitului pe cap de locuitor;
-Criteriul structural- schimbarile care au loc in
structura activitatilor desfasurate intr-o regiune (ex.: cresterea gradului de
industrializare).
 O incercare de a explica dezvoltarea unei regiuni a fost Teoria bazei economice, conform
careia unele activitati sunt esentiale (de baza), in sensul ca o dezvoitare a acestora determine
dezvoltarea generala a regiunii, in timp ce altele sunt neesentiale, adica progresul lor este
determinat de dezvoltarea generala a regiunii. Teoria bazei economice identifica activitatile
de baza ca fiind acele activitati care aduc capital din exterior, in principal prin producerea de
bunuri si servicii destinate exteriorului regiunii; activitatile care produc pentru piata locala sunt
prin urmare considerate a fi participanti pasivi la cresterea economica, dezvoltarea lor fiind
doar o consecinta a a nivelului ridicat al venitului si al cererii existente pe piata respective.
Aceasta teorie prezinta insa cateva neajunsuri importante:
- activitatile de baza in cresterea economica nu trebuie sa fie neaparat cele
exportatoare, ci cele care due la schimburi interregionale semnificative, indiferent daca
regiunea luata ca ansamblu este net exportatoare sau net importatoare;
- exportul e considerat a fi singura sursa de crestere economica, concluzia care se
desprinde fiind ca, pentru a se dezvolta din punct de vedere economic, o regiune ar trebui sa
importe mai mult decat exporta, adica sa aiba o balanta comerciala deficitara.
Un alt model il reprezinta Analiza resurse-rezultate. Esenta acestui model o
constituie studierea fluxurilor economice care au loc la nivelul unei regiuni, fiind luate in
considerare urmatoarele cinci principale sectoare economice:
- Sectorul intermediar - reprezentat de firmele private;
- Gospodariile - familii si indivizi rezidenti sau angajati in
cadrul regiunii;
- Sectorul public - autoritatea locala si nationala;
- Exteriorul - indivizi si activitati din afara regiunii;
- Sectorul de capital - stocurile de capital fix si circulant.
Fluxurile de bunuri si servicii au loc si in interiorul sectorului intermediar, intre
diversele firme care il compun, aceste fluxuri alcatuind cererea intermediara. Cererea
finala e reprezentata de fluxurile de bunuri si servicii dinspre sectorul intermediar catre
celelalte sectoare, intrucat aceste produse nu vor fi supuse prelucrarii, ci vor fi destinate
exportului, consumului in gospodarii sau in sectorul public, sau incorporarii in stocul de
capital.
Modelul studiat ia in considerare numai fluxurile dintre sectorul intermediar si
celelalte sectoare, ignorand transferurile dintre gospodarii, sectorul public, exteriorul si
sectorul de capital. In ciuda acestui neajuns, modelul resurse-rezultate este util pentru
evidentierea anumitor efecte cumulative ale relatiilor verticale.
Analiza resurse-rezultate este evident un progres fata de teoria bazei economice, nu
numai pentru ca ia in calcul mai multe elemente intr-o maniera mai detaliata, dar si pentru
ca admite ca si alti factori, in afara de exporturi, pot fi cauze ale cresterii cererii finale si
deci ale cresterii economice.
Modelele prezentate au doar rolul de a urmari relatiile de cauzalitate dintre diferite
fenomene, fara a identifica sursa cresterii economice. Dar este evident ca in dezvoltarea
economica a unei regiuni sunt implicati si alti factori externi, cum ar fi: Comertul
-exportul si importul de bunuri si servicii; Migratia fortei de munca; Migratia factorilor de
productie, in special a capitalului; Politicile statului referitoare la colectarea si repartizarea
veniturilor.

2.1 Convergenta interregionala

Studiul factorilor care determina inegalitatile regionale (identificate in primul rand

prin inegalitatile in nivelul veniturilor) a dus la o ipoteza interesanta care a pornit de la
observarea unei legaturi sistematice intre convergenta si divergenta regionala, pe de o parte,
si stadiul procesului de dezvoltare pe de alta. Astfel, stadiile timpurii ale dezvoltarii
economiei nationale sunt asociate cu disparitati crescute intre nivelurile veniturilor
regionale, in timp ce intr-o economie care a atins maturitatea in dezvoltare, veniturile tind
sa convearga.Prin urmare, in tarile care au trecut de la o economie predominant agrara, la una in
care predominante sunt sectoarele secundar si tertiar, observam ca noile activitati tind sa se
concentreze in cateva orase-cheie care au contacte cu tarile mai avansate si care dispun de
o populatie numeroasa si diversificata ca structura. In acest stadiu al dezvoltarii, majoritatea
regiunilor nu au inca un potential suficient al pietei locale si resurse locale pentru a sustine
activitati noi si nefamiliare. Din aceasta cauza, este foarte probabil ca migratia fortei de munca
sa se produca dinspre zonele mai inapoiate spre cele industrializate. Acest gen de migratie are
un inalt grad de selectivitate, numerosi cercetatori in domeniu demonstrand clar ca imigrantii
au de regula cariere si statut-uri net superioare non-imigrantilor cu aceleasi studii, varsta,
calificare profesionala si apartinand aceleiasi culturi, fenomen care defavorizeaza regiunile de
origine ale imigrantilor.

3. Obiective si politici regionale

Criteriie de evaluare a dezvoltarii:

a. Criteriul social vizeaza atingerea unui venit cat mai ridicat pe cap de locuitor,
reducerea somajului, siguranta locului de munca, echitate sociala.
b. Criteriul economic, care ia in considerare cresterea economica regionala
agregata.
Statul poate incuraja dezvoltarea regiunilor mai defavorizate prin programe de
calificare si recalificare a fortei de munca disponibile (ducand la reducerea somajului), prin
servicii de informare cu privire la oferta de locuri de munca, eliminarea discriminator de
orice fel din procesul de angajare, incurajarea mobilitatii fortei de munca.

3.1 Tipuri de patologii regionale

- Regiuni Inapoiate in tari subdezvoltate, aflate in pragul industrializarii, dar si in

majoritatea statelor dezvoltate;
- Regiuni aflate in recesiune - caracterizate prin reducerea ratei de
crestere economica, somaj si migrarea fortei de munca spre alte zone.
Aceasta situatie se poate datora unei economii regionale bazate pe un numar redus de
activitati, care au incetat sa se mai dezvolte, sau chiar au intrat in declin;
- Regiuni afectate in crestere economica excesiva – cum ar fi zonele urbane si zonele
turistice, caracterizate printr- o concentrare a dezvoltarii economice, in detrimentul altor
regiuni si prin atragerea masiva a fortei de munca din alte zone care duce la poluarea
mediului, taxe si cheltuieli de intretinere ridicate, trafic greoi.

3.2 Modalitati de interventie a statului la nivel local si regional

-Facilitarea accesului agentilor economici la resursele de capital printr-un nivel redus

ai dobazilor la credite si o serie de scutiri; de asemenea, statul, prin intermediul
agentiilor locale si regionale de dezvoltare, poate face investitii directe in achizitionarea
de pamant sau chiar construirea de parcuri industriale;
 -Prin intermediul serviciilor de transport asigurate. Construirea sau amenajarea
de noi drumuri, porturi, cai ferate;
-Achizitii guvernamentale, care de multe ori sunt folosite ca stimulente pentru
cresterea cererii din zonele mai defavorizate;
- Subventionarea activitatilor de cercetare, care poate duce la identificarea
de noi modalitati mai eficiente de folosire a unor resurse regionale mai putin cautate;

- Elaborarea si finantarea de planuri si programe de dezvoltare regionala;

- Alocarea de fonduri de la buget pentru imbunatatirea serviciilor publice
locale, in special pentru amenajarea si construirea de sco!i, retele de canalizare,
biblioteci, asigurarea asistentei medicale s.a;
- Instruirea resurselor umane prin investitii in educatie, in calificare si
recalificare, asigurarea asistentei la cautarea unui loc de munca, in combaterea discriminarii de
orice fel, in incurajarea mobilitatii fortei de munca.
In legatura cu strategia care ar trebui urmata este necesar sa fie luate in
discutie urmatoarele probleme:
-Este de dorit sa se obtina prosperitatea zonei sau
prosperitatea oamenilor ?
-Calitate sau eficienta ?
-Concentrarea sau dispersarea ajutoarelor guvernamentale ?
- Alegerea instrumentelor adecvate de interventie a statului.
Luand in considerare cele patru chestiuni mai sus enumerate, apar doua variante
teoretice de interventie a statului:
- fie consideram forta de munca imobila, si atunci politica economica a statului ar
trebui concentrata pe dezvoltarea zonei, pe atragerea de investitori si deci de noi locuri de
munca, strategie bazata pe ipoteza ca orice regiune are potentialul ei de dezvoltare, iar
principalul instrument de interventie a statului este acordarea de stimulente
potentialilor angajatori;
- fie consideram ca forta de munca poate fi stimulata pentru a se deplasa in alte
zone si ca unele regiuni sunt lipsite de resursele necesare

4. Consideratii privind fundamentele teoriei europene de integrare

regionala

Definitia unei regiuni, in acceptiunea Consiliului Europei, este aceea de "interval de

dimensiuni medii, capabil de a fi determinat geografic si considerat a fi omogen". Este vorba
insa doar de omogenitatea politica si administrativa, pentru ca in acceptiunea definitiei ARE
(Adunarea Regiuniunilor Europene) , regiunile sunt "entitati politice de nivel inferior
celui statal, care au competente exercitate printr-un guvern cu responsabilitatile unui
organ ales”. Corespunzator acestei definitii, se identifica urmatoarele tipuri de regiuni:
- regiuni investite cu puteri legislative in domeniul legislatiei primare, a caror
existenta e garantata de constitutia tarii sau de un acord federal;
- regiuni investite cu puteri legislative in domeniul legislatiei primare, a caror
existenta nu e garantata de constitutia tarii sau de un acord federal;
- regiuni investite cu puteri legislative in domeniul legislatiei primare, intr-un cadru
instituit de legislatia nationala, a caror existenta e garantata de constitutia tarii;
- regiuni investite cu puterea de a emite legi si/sau acte normative regionale, intr-un
cadru instituit de legislatia nationala a caror existenta nu e garantata de constitutia tarii;
- regiuni investite cu puteri decizionale (nu legislative), avand consilii de
conducere;
 - regiuni investite cu puteri decizionale (nu legislative), avand consilii de
conducere constituite prin votul autoritatilor locale alese.
Din punct de vedere al existentei unui unui tip de guvern regional, avem urmatoarea
clasificare:
- regiuni cu o gama larga de puteri (landurile germane);
- regiuni cu puteri avansate (comunitati autonome spaniole);
-regiuni cu puteri limitate (provinciile olandeze);
- regiuni fara puteri (comitate engleze si irlandeze, regiunile grecesti “nomoi”).
Formele preferentiale de integrare a unui spatiu regional sunt:
- integrarea prin fuziune sau absortie (a subregiunilor);
- integrarea prin coordonarea strategiilor globale: armonizare;
- integrarea prin rezistenta la integrare (solidaritati pozitive, locale sau
teritoriale, ca reactie la logica integrarii sau armonizarii).
Rezultanta europeana a unei integrari intraregionale de mai sus trebuie sa fie o unitate
NUTS (Nomenclatorul UE al Unitatilor Teritoriale Statistice) corespunzatoare regiunii, cadrul
receptiei si utilizarii resurselor de dezvoltare ale UE.

5.Integrarea în Uniunea Europeană

În urma celui de al doilea război mondial Europa suferise mari pierderi umane şi
materiale. Se confrunta cu o criză politică, morală şi intelectuală, îşi pierduse prestigiul în
lume, mai ales în raport cu S.U.A. care se afla într-o perioadă de prosperitate economică.
Tot în această perioadă, Europa ajunsese divizată, în ciuda atâtor elemente comune la
care europenii ţineau. Divergenţele între statele europene au contribuit la alunecarea Europei
în Războiul rece, iar ca urmare a acestui război, mari puteri europene au ajuns pe loc
secundar. Astfel se explică faptul că, pe de o parte endinţele spre unitatea europeană sunt
impulsionate în primul rând din interiorul acestor state. Pe de altă parte, aceste impulsuri vin
din profilierea comunismului dinspre rsărit şi din ameninţarea americană.
Uniunea Europeană ar fi trebuit să fie cunoscută drept Comunităţile Europene. Ea a
început sub forma a trei organizaţii distincte, dar totuşi înrudite între ele:
- Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (European Coal And Steal
Comunity sau ECSC/CECO);
- Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom);
- Comunitatea Economică Europeană (CEE numită şi Piaţa Comună).
În practică instituţiile şi politica acestora au devenit tot mai greu de distins, proces
confirmat de amendamentele succesive aduse tratatului.
După război uni oameni politici au demonstrat că pentru a nu se mai repeta greşelile
trecutului este nevoie de o solidaritate europeană care să nu fie în contradicţie cu solidaritatea
naţională şi să nu dăuneze identităţii naţionale. Aşa dar , alături de identitatea naţională şi nu
în contradicţie cu ea, apare identitatea europeană care va presupune o conştiinţă europeană.
Ideologia naţională a secolului al-XIX-lea urmează a fi înlocuită cu ideologia integrării
europene. Aceasta nu înseamnă respingerea valorii naţiunii ci asumarea unei realităţi că mai
există şi alte valori comparabile ca importanţă.
Problema practică ce îşi aştepta soluţionarea prin integrarea europeană era una a
armonizării intereselor statelor naţionale, a asigurării dezvoltării lor economice şi
concomitenşa evitării conflictelor dintre ele.
În Europe integrată, patriotismul, adică dragostea faţă de propria ţară se menţine şi
este însoţit mai accentuat de toleranţă şi de solidaritate cu alte ţări.
Noua construcţie a Europei unite a putut începe numai în Europa Occidentală şi numai după
reconcilierea franco-germană. Ideea călăuzitoare a lui Jean Monnet, unul din oamenii politici
ai timpului, în acest sens este că războiul dintre Franţa şi Germania nu trebuie niciodată să
mai tulbute politica şi prosperitatea continentului.
Demersul pentru integrarea europeană s-a făcut mai întâi în plan economic, unificarea
politică obiectivul final.
Pe fondul unei noi construcţii europene care s-a realizat în etape, democraţiile
occidentale au parcurs mai multe stadii de dezvoltare.
Până în anul 1950 s-a realizat refacerea economică postbelică. Planul Marshall, dublat
de o puternică voinţă de reconstrucţie, opţiunea pentru economia de piaţă, într-o anumită
măsură rolul statului în economie, dar şi împuternicirile unei noi integrări europene au făcut
ca în anii 1950-1960 să crească ritmurile de dezvoltare. S-au realizat progrese în automatică,
cibernetică, în cercetarea ştiinţifică şi alte ramuri moderne, în timp ce vechile industrii erau în
recul, iar populaţia satelor cunoştea un adevărat exod spre marile aglomerări urbane, devenite
oraşe în mişcare.
În 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, inspirat de Jean
Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunitătii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
CECO (Declaraţia Schuman), iar pe 1 aprilie 1951 este semnat Tratatul de la Paris pentru
constituire CECO, de către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.
Deceniul 1961-1970 a adus o accentuare a procesului de concentrare a industriei şi a
băncilor, schimbări în structura socio-profesională şi creşterea calităţii vieţii. Astfel, pe 25
martie 1957 sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE) de către cele şase ţări- Belgia,
Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, cunoscute sub numele de Tratatele de la
Roma care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Scopul CEE era înlăturarea progresivă a barierelor vamale, libera circulaţie a forţei de
muncă şi a capitalului.
Cele trei comunităţi CECO, CEE şi EURATOM au ajuns cu timpul tot mai de
nedeosebit. Tratatul de fuziune din 1965 a dat tuturor o comisie şi un consiliu comun. Pe de
altă parte, Uniunea Europeană a înregistrat o considerabilă expansiune ca număr de membri
odată cu intrarea Regatului Unit, Irlandei şi Danemarcei în 1973, a Greciei în 1981, a Spaniei
şi Portugaliei în 1986, a Suediei, Austriei şi Finlandei în 1994.
Dacă numărul de membrii a crescut, jurisdicţia politică a Uniunii Europene s-a adâncit
incluzând sistemul monetar european, Programul Pieţei Unice, politica regională şi socială
precum şi elemente de cooperare în materie de politică externă şi în domeniul apărării.
Acest proces de adâncire a fost facilitat de amendamente la tratate, cel mai recent fiind
„ Tratatul de la Maasticht” (semnat în 1991, intrat în vigoare în noiembrie 1993) care a
transformat oficial CEE în Uniunea Europeană care îşi propune extinderea procesului de
integrare pentru a realiza şi o uniune politică a ţărilor europene. Pentru asta a fost necesară
elaborarea unei legislaţii europene, care a impus schimbări în legislaţia statelor membre sau a
celor ce vor să adere la Uniunea Europeană.
Menţinând obiectivul neclar “ Euroentuziaştii” şi susţinătorii înfocaţi ai autonomiei
naţionale au fost de obicei capabili să încheie compromisuri care sunt socotite a fi în interesul
tuturor. Faptul acesta propulsează procesul de integrare în pofida agitaţiei, aşa încât suntem
martorii apariţiei unei Uniuni Europene ca o entitate tot mai asemănătoare unui stat în
sistemul internaţional, ceea ce poate duce la schimbarea conceptelor tradiţionale de
suveranitate şi de organizaţie internaţională.
5.Obiectivele politicilor regionale ale Uniunii Europene

Politicile regionale ale ţărilor vest europene aveau o gamă largă de scopuri şi
obiective. În termeni economici, obiectivele politicilor regionale făceau obiectul a două tipuri
de scopuri: eficienţă naţională agregată-care implică o mai eficientă alocare a resurselor
regionale pentru maximizarea câştigului naţional net şi echitate interregională, care implică o
distribuţie egală în spaţiu a veniturilor, şomajului sau infrastructurii.
Pentru multe state, se putea identifica o tendinţă pe termen lung de a acorda prioritate
echităţii în condiţiile creşterii economice şi eficienţei în perioade de recesiune şi stagnare.
În majoritatea ţărilor, politicile au apărut în anii ’50-’60 pentru a contracara rămânerea în
urmă a zonelor industriale, rurale, de munte sau mărginaşe.
Obiectivele politicilor erau concepute în termeni de reducere a disparităţilor în
spaţiu legate de creştere economică, infrastructură şi şomaj. Iniţial, noile obiective au fost
percepute ca fiind un răspuns la un proces limitat de adaptare structurală ce avea loc în unele
regiuni vechi industrializate. Cu toate acestea, era un fapt recunoscut că politica regională
trebuia să înglobeze o dinamică clară, care să vină în întâmpinarea cerinţei continue pentru
restructurare locală şi regională, pentru mărirea competitivităţii şi a productivităţii,
pentru inovare şi internaţionalizare.
Interesul predominant pentru eficienţă macroeconomică era întâlnit, în diferite
perioade de timp, şi la unele dintre cele mai mari state ale UE, cum ar fi Marea Britanie şi
Franţa, care au cunoscut în ultimii 20 de ani rate ridicate ale şomajului la nivel naţional şi care
au mari zone ce se confruntă cu declin industrial şi probleme sociale.
Ţelurile de echitate ale politicilor regionale nu au dispărut, constituind un obiectiv prioritar în
ţările nordice. Pentru Finlanda cele trei obiective principale ale politicii erau: dezvoltarea
regională echilibrată, dezvoltare independentă în cadrul regiunilor şi crearea de locuri de
muncă, în timp ce în Suedia, obiectivul politicii regionale îl constituia crearea de regiuni
care să fie “egale din punct de vedere economic, ecologic, industrial şi social”. În Germania,
“egalizarea condiţiilor de trai şi muncă” era înscrisă în Legea de Bază a Republicii Federale,
obiectivele politicii regionale continuând să pledeze pentru reducerea disparităţilor
interregionale în relaţie cu generarea de venituri şi oportunităţi de angajare.

6.Scurta prezentare a Finlandei si Suediei

Suedia, este o ţară nordică privind Peninsula Scandinavă, în Europa de Nord. Suedia
are frontiere terestre cu Norvegia la vest şi Finlanda la nord-est, şi este conectat la Danemarca
prin Podul Oresund. Acesta a fost un membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 1995.
Capitala şi cel mai mare oraş este Stockholm, cu o populatie de 802,611 şi 2 milioane în zona
metropolitană, şi este, de departe cel mai populat oraş în Suedia şi Scandinavia. Suedia este
ţara cea mai vizitat din ţările nordice, cu 5.2 milioane de vizitatori în 2007. La 449964 km2
(173,732 sq mi), Suedia este cea mai mare ţară de zona în Europa de Nord şi al patrulea cel
mai mare din Europa. Cu o populaţie totală de peste 9.2 milioane, dintre care aproximativ 7.8
milioane sunt suedezii etnice, Suedia are o densitate scăzută a populaţiei de 20 de persoane pe
km ² (52 per mp MI). Aproximativ 84% din populaţie trăieşte în zone urbane.
Finlanda, oficial Republica Finlanda, o ţară nordică situate în regiunea Fennoscandian din
nordul Europei. Se învecinează cu Suedia la vest, Rusia la est, şi Norvegia la nord, în timp ce
Estonia se află la sud traversând Golful Finlandei. Capitala este la Helsinki. Finlanda a aderat
la Uniunea Europeană, în acelaşi timp cu Suedia, care este în anul 1995. Aproximativ 5.3
milioane de oameni locuiesc în Finlanda, cu majoritatea concentrate in partea de sud a ţării.
Este ţara opta cea mai mare din Europa în ceea ce priveşte zona şi ţara cea mai slab populate
în Uniunea Europeană. Limba maternă pentru majoritatea populaţiei este finlandez, un
membru al familiei de limbi fino-ugrice cel mai strâns legate de estonă şi una dintre cele patru
limbi oficiale ale UE, nu de origine indo-europene. Limbă oficială al doilea, suedeză, este
vorbită de o minoritate de 5,5 la sută. Finlanda este o republică democratică, parlamentară cu
un guvern central cea mai mare parte cu sediul în Helsinki şi guvernele locale în 415
municipii. Un total de un milion de locuitori trăiesc în Greater Helsinki (inclusiv de la
Helsinki, Espoo, Vantaa şi Kauniainen) şi o treime din PIB este produs acolo.
Alte oraşe importante sunt la Tampere, Turku, şi Oulu.

7.Politici de dezvoltare regionala si de integrare europeana pentru Finlanda si

Suedia
Dacă autoritatea publică centrală se poate implica în stabilizarea de ansamblu a
economiei naţionale prin politici macroeconomice adegvate, autorităţile publice locale se pot
implica în susţinerea dezvoltării economice regionale. Politicile de dezvoltare regională
urmăresc realizeze o anumită echitate inter regională, în condiţii de eficienţă, prin eliminarea
unor efecte secundare nedorite ale dezvoltării. Sprijinul regional adus prin aplicarea acestor
politici este destinat creări unor condiţii favorabile pentru investiţiile private şi nu pot fi
concepute ca o subvenţie permanentă. Obiectivul tradiţional al politicilor de dezvoltare
regională îl constituie reducerea disparităţilor teritoriale, realizarea unui echilibru relativ între
nivelurile de dezvoltare economică şi socială a diferitelor zone din teritoriul naţional.
Obiectivele dezvoltării regionale sunt foarte diverse:
- susţinere renovarii urbane şi rurale;
- construirea sau îmbunătăţirea infrastructurii, încutajarea aportului de capital şi
implementarea de noi obiective;
- sprijinirea regiunilor aflate în declin industrial pentru reconversia pe traiectorii
viabile;
- accelerarea creşterii economice prin devierea unor cereri de resurse din zonele
aglomerate spre zonele deficitare;
- echilibrarea cererii şi ofertei de forţă de muncă între diferite zone.
Majoritate ţărilor, inclusiv cele dezvoltate economic, se confruntă cu probleme
regionale şi în consecinţă aplică politici de dezvoltare regională. Aceasta deoarece, anumite
părţi din teritoriile naţionale au fost neglijate, sau au cunoscut o anumită întîrziere în
dezvoltarea generală, aşa cum este cazul sudului Italiei, sau vestului Irlandei.
Există deasemeni, regiuni în declin în raport cu restul ţării ca urmare a unor
modificării ale condiţiilor economice. Pe de altă parte alte regiuni cunosc o creştere
economică puternică datorită tendinţei de concentrare a unor activităţi economice de vîrf în
anumite zone ale ţării.
Atunci când aceste disparităţi au atins un nivel considerat inacceptabil, autorităţile
publice au căutat, prin diferite mijloace, să neutralizeze atât cauzele cât şi efectele.
Politicile adoptate au urmărit, în principal, adopterea unor măsurii în favoarea
regiunilor aflate în dificultate.
Pentru aplicarea acestor politici este necesar mai întâi, identificarea regiunilor
confruntate cu probleme şi adoptarea unei serii de măsuri în domeniul cheltuielilor publice, al
infrastructurii, al punerii în valoare a terenurilor, al urbanizării şi al dezvoltării economice în
general.
Principalele obiective ale politicilor regionale sunt:
- dezvoltarea socio-economică echilibrată a regiunilor şi zonelor unei ţări;
- ameliorarea cadrului de viată al locuitorilor (servicii pentru populaţie, habitat)
- corelarea selectivă a planurilor de dezvoltare sectorială în cadrul planurilor de
amenajare a teritoriului, în funcţie de impactul dezvoltării sectoriale asupra
condiţiilor de viaţă ale populaţiei;
- gestionarea resurselor locale şi protejarea mediului;
- utilizarea raţională a terenurilor (în special a celor agricole şi forestiere).

Implementare politicilor de dezvoltare regională prin strategii specifice necesită

utilizarea unor instrumente economice, juridice şi de altă natură.
Principalul instrument al politicilor regionale este dat de volumul resurselor financiare
care pot fi mobilizate pentru susţinere programelor de dezvoltare regională.
Sursele de finanţare provin din taxe şi impozite locale, respectiv din transferuri de la
bugetul central.
În privinţa surselor locale se poate remarca faptul că susţinerea dezvoltării regionale
doar prin acest tip de resurse înseamnă a intra într-un cerc vicios al dezechilibrelor regionale,
întrucât zonele cu activitate economică intensă vor reuşi să colecteze mai multe resurse în
raport cu zonele mai puţin dezvoltate şi prin urmare, vor cunoaşte o dezvoltare mai susţinută.
Aceasta înseamnă că şansa zonelor mai puţin dezvoltate va depinde de posibilităţile acestora
de a atrage investitori scordându-le diverse facilităţi. În plus, transferurile de la bugetul central
sunt esenţiale pentru a crea condiţii favorabile de dezvoltare a activităţilor economice şi
socilale din zonele mai puţin dezvoltate.
Instrumentele politicii de dezvoltare regionale, aplicate în ţările cu rezultate notabile în
domeniu, sunt derivate din instrumentele de politică macroeconomică şi pot fi definite în două
mari categorii:
A. intervenţii directe pentru localizarea şi dezvoltarea anumitor activităţi, sau pentru
dotarea teritoriului cu anumite utilităţi:
- participarea administraţiilor publice locale la dezvoltarea unor elemente de
infrastructură economică şisocială;
- participarea guvernului sau a administraţieiilor publice locale la constituirea
capitalului social al unor noi întreprinderi.
B. stimulente pentru dezvoltare:
- acordarea unor stimulente financiare;
- adoptarea unor măsuri de compensare în vederea diminuării unor costuri
suplimentare generate de localizarea activităţilor într-un anumit spaţiu.
Principalele tipuri de stimulente financiare care pot stimula dezvoltarea regională sunt:
- prime pentru investiţii;
- subvenţii pentru investiţii;
- acordarea unor împrumuturi în condiţii avantajoase;
- acordarea unor facilităţi pentru achiziţionarea sau închirierea de tereniri;
- acordarea unor facilităţi fiscale ( reduceri la impozite, sau chiar suspendarea plăţii
impozitelor pe o anumită perioadă de timp);
- adjudecarea unor segmente publice.
Reducerea disparităţilor regionale în domeniul producţiei, şomajului şi a veniturilor
constituie un obiectiv politic major. Însă reducerea disparităţilor nu este principalul obiectiv al
politicilor regionale.
 În studiile de specialitate se afirmă că timpurile în care creşterea economică mergea de
la sine şi în care politica regională trebuia doar să orienteze această creştere sunt astăzi
depăşite. Politica economică este chemată astăzi să promoveze creşterea economică în
întreaga ţară prin încurajarea competitivităţii şi a capacităţii regiunilor de a se dezvolta prin
ele însele.
Se consideră că ar trebui să se acorde un sens mai larg conceptului de disparităţi
regionale, disparităţi care în accepţiunea actuală privesc numai nivelul producţiei, al
veniturilor sau al şomajului. În prezent apar noi tipuri de dezechilibre, in special în ceea ce
priveşte calitatea mediului, dotarea cu elemente de infrastructură, posibilităţile de educaţie,
posibilităţile de capital, accesul la competiţie şi altele. Toate aceste elemente se referă la
disparităţi în amonte, care afectează contextul în care operează întreprinderile şi autorităţile
locale.
În prezent se consideră că un alt obiectiv important al politicilor regionale îl constituie
facilitarea ajustărilor structurale şi regionale.
Mondializarea, rapiditatea progresului tehnologic şi schimbările geopolitice profunde
sunt factori care antrenează dispariţia unor ramuri întregi de activitate economică, fenomen
care, în cazurile fericite, este însoţit de apariţia unor noi ramuri economice.
Chiar dacă de restructurare profită economia naţională în ansamblul ei, restructurarea
poate să afecteze negativ anumite regiuni ale unei ţări.
Această problemă este gravă mai ales pentru ţările din Europa centrală şi de est, unde
amploarea ajustărilor structurale care se impun este incomparabil mai mare decât în ţările
dezvoltate din Europa de vest.

7.1.Reforma regională în Suedia

7.1.1. Interes tot mai ridicat în domeniul cooperării regionale

Există mai multe motive pentru care nu a existat dezbatere atât de mult despre regiunile
în Suedia. În acelaşi timp, ca guvernul central le-a delegat mai multe şi mai multe sarcini la
municipalitati, nevoia de cooperare între zone geografice mai mari a crescut. În prezent, este
recunoscut, de asemenea, că creşterea regională este posibilă numai în cazul în care nu există
suficiente eforturi efectuate în regiune în ansamblul său.
Un alt motiv important este că Suedia a aderat la UE. Fondurile structurale necesită o
cooperare regională în formă de parteneriate, de exemplu între municipii şi consilii judeţene.
Entităţile care nu au cooperat anterior şi-au dat seama de valoarea de a modela viitorul
regiunilor împreună.

7.1.2. Propunerile Comisiei cu privire la administraţia regională

În 1995, Comisia pentru administraţia regională (o comisie oficială de anchetă) a pre-

zentat propunerile sale pentru o organizaţie regională nouă în Suedia. Una dintre propunerile
sale a fost că responsabilitatea pentru dezvoltarea regională ar trebui să fie transferată consi-
liilor judetene ,organelor administrative a regiunilor alese în mod direct - consilii judetene.
zonele comune "de responsabilitate nu ar trebui să fie restricţionate. Consiliile judetene
administrative trebuie să se concentreze pe sarcina de a reprezenta guvernul central. Orice
schimbări în repartizarea responsabilităţilor ar trebui să fie bazate pe iniţiative locale şi
regionale.
Ca urmare a propunerii Comisiei, reprezentanţi din Skåne, Kalmar si judete Gotland,
precum şi de la Göteborg şi Bohus, Älvsborg si judetul Skaraborg, a cerut permisiunea din
partea guvernului pentru a începe un proiect-pilot în care regiunile să aibă organisme
autonome de conducere, adică regionale care şi- ar asuma responsabilitatea pentru
de dezvoltare regională din consiliile judeţene administrative.
În acelaşi timp, au avut loc discuţiile cu privire la fuziuni între judeţe. Malmöhus
Kristianstad au fuzionat în judeţul Skåne, şi de la Göteborg şi Bohus, Älvsborg si judetul
Skaraborg au fost înglobate în judeţul Västra Götaland .Cererea de demarare a proiectelor
pilot şi noi diviziuni judeţ sunt, cu toate acestea, două chestiuni diferite. Proiecte-pilot se
referă doar la transferul de responsabilitate din partea consiliilor judetene administrative a
regiunilor, în timp ce fuziunile judeţ sunt permanente.

7.1.3.Proiectele pilot regionale

În 1996, Parlamentul a adoptat o rezoluţie privind proiecte pilot regionale, care urmau
să fie puse în aplicare până în anul 2002. Ca rezultat, Skåne, Kalmar, Gotland si judete Västra
Götaland au stabilit diverse organisme regionale de auto-guvernare. consiliile regionale au
fost alese în mod direct cu sediul în Skåne şi Västra Götaland, un consiliu regional ales în
mod indirect a fost înfiinţat în Kalmar, şi responsabilitatea pentru dezvoltarea regională în
Gotland a fost transferată la municipalitate.
O comisie parlamentară pe Regiunilor a fost desemnat pentru a evalua activitatea
desfăşurată în regiunile nou în timpul 1997-2000, astfel încât să furnizeze Guvernului şi
Parlamentului cu susţinerea de date pentru deciziile privind politica viitoare privind
organizaţie regională. Comitetul a prezentat raportul său în 2000, sugerând o perioadă de
probă prelungită şi extinsă. În ciuda acestui fapt, în 2001, Parlamentul a decis să lase doar
Skåne, iar Västra Götaland continua proiectele regionale 9-pilot până în anul 2006. În multe
judeţe, municipii şi consilii judeţene vrut să-şi asume o responsabilitate mai mare pentru
dezvoltarea regională, însă guvernul suedez nu era pregătit să accepte un puternic regionale de
auto-guvernare.

7.1.4. Consiliile de Dezvoltare Regională

În 2001, Parlamentul a adoptat o nouă legislaţie de deschidere pentru toate judeţele,

pentru a forma consilii de dezvoltare regională care cuprinde toate comunele într-un judeţ şi,
pe bază de voluntariat, consiliul judeţean. În 2003, regiunile din Kalmar şi Gotland au fost
direct transformate în consilii de dezvoltare regională, şi păstrate, prin urmare, un nivel
similar de responsabilitate pentru dezvoltare regională, deoarece acestea au avut ca regiuni
pilot. În acelaşi timp, consiliile regionale de dezvoltare au fost create în judeţele Blekinge,
Halland, Östergötland, Uppsala şi Dalarna. În 2004, judeţul Södermanland va crea în mod
formal un consiliu de dezvoltare regională. Astăzi, eforturile ample pentru dezvoltarea de noi
acorduri de cooperare regională sunt în curs de desfăşurare în municipii şi consilii judeţene
peste tot în jurul Suedia.

7.1.5.Atribuţiile Comisiei cu privire la repartizarea responsabilităţilor

Guvernul a luat, de asemenea, iniţiativa pentru revizuirea diviziunii responsabilităţilor

între administraţia centrală, municipii şi consilii judeţene / regiuni. O comisie parlamentară de
anchetă a fost numită la începutul anului 2003. Punctul de plecare pentru revizuire este de a
menţine puternică auto-guvernarea în cadrul municipiilor pentru o responsabilitate naţională
puternică şi pentru bunăstarea cetăţenilor în întreaga ţară. Comisia va revizui, de asemenea,
factorii economici şi demografici pentru efectuarea angajamentelor din sectorul public cu
privire la toate nivelurile de guvernare. Comisia va identifica şi descrie schimbările din
societate care pot duce la reformele necesare în ceea ce priveşte împărţirea responsabilităţilor
între administraţia centrală, municipii şi consilii judeţene / regiuni.

7.1.6. Sistemul de planificare suedeză

În Suedia, planificarea descentralizată este în principal o preocupare municipală.

Nivelul regional (nivel de judet), nu este aşa puternic în mod formal în ceea ce priveşte
amenajarea teritoriului în Suedia. La nivel naţional există documente de direcţie şi de
orientări, dar interpretările şi deciziile pot avea loc în principal la nivel municipal. Trei
niveluri şi structuri formale a sistemului de planificare spaţială sunt dintre temele de discuţie
actuală în domeniul de amenajare a teritoriului.

7.1.6.1. La nivel local

Municipiile (kommunerna) au monopol de "planificare" în sistemul suedez. Ele

dezvolta planuri cuprinzătoare care acoperă întreg municipiul şi prezintă obiectivele pe
termen lung pentru gestionare de terenuri şi ape.Planul global nu este obligatoriu, dar ar trebui
să conţină liniile directoare pentru dezvoltarea viitoare,şi posibilitatea de a fi reînnoit atunci
când este necesar. Decizia de a reînnoi este luată de către politicieni, cel puţin o dată în timpul
mandatului lor. Planul de dezvoltare detaliat acoperă părţi ale municipiului şi este obligatoriu.
Acest tip de plan este pregătit atunci când schimbarea este de aşteptat într-un bloc, o parte a
unui imobil sau similar. Planul detaliat este decisiv pentru autorizaţiile de construcţie şi, de
asemenea, un instrument pentru îngrijirea de către persoane a patrimoniului construit.

7.1.6.2. La nivel regional

La nivel regional, Suedia este împărţită în 21 de judeţe (LAN). Consiliului judeţean

este autoritatea administrativă de stat regională, care verifică dacă interesele naţionale sunt
luate în considerare la planificare,că legile sunt puse în aplicare şi că directivele guvernamen-
tale sunt respectate. Probleme cum ar fi punerea în aplicare a politicii naţionale de dezvoltare
regională, politica de transport şi politica de mediu sunt în responsabilitatea administratiei
judetene. Este posibil să se facă un plan regional, dacă există probleme în ceea ce priveşte în
mod clar în mai mult de o municipalitate, dar aceasta este voluntară La nivel regional
planificarea utilizării terenurilor este relativ slabă în comparaţie cu alte ţări nordice.

7.1.6.3. La nivel naţional

La nivel naţional, Ministerul Mediului are principala responsabilitate pentru

amenajarea teritoriului. Ministerele Agriculturii şi Industriei sunt responsabile de aspectele
legate de planificare, cum ar fi planificarea regională de transport de dezvoltare şi politica
agricolă. Autorităţile de stat sunt responsabile de elaborarea obiectivelor de politică regională
şi cele care pun prin decizii aceste obiective în aplicare. Consiliul Naţional de Locuinţe,
Construcţii şi Planificare (Boverket), Administraţia Naţională feroviar (Banverket),
Administratia Nationala a Drumurilor (Vägverket) şi Agenţia pentru Protecţia Mediului
(Naturvårdsverket) sunt departamentele de stat relevante pentru problemele de planificare a
teritoriului. Printre sarcinile lor este să monitorizeze şi să evalueze punerea în aplicare a
politicilor guvernamentale.

7.1.6.4. Sistemul juridic

 Structurile juridice constau din Codul de mediu (Miljöbalken) şi Actul de planificare şi
de construcţie (Plan-och Bygglagen, PBL). Un ingredient în structurile juridice este evaluarea
strategică de mediu (ESM), adică evaluarea de mediu a planurilor şi programelor. Cerintele
legale pentru SEA legate de planificare municipală şi utilizarea terenurilor sunt găsite în
ambele şi în Codul de mediu care pune în aplicare planuri de dezvoltare cuprinzătoare şi
detaliate. Există, de asemenea, cereri pentru SEA în activităţile din sectoare diferite de
planificare, de exemplu planificarea infrastructurii.În Codul de mediu este, de asemenea
reglementat ceea ce este de interes naţional, cum ar fi mediul natural, resurse naturale
importante, zone pentru sport in aer liber etc.,situri desemnate ca fiind de interes naţional sunt
protejate, precum şi orice dezvoltare care le afectează strict reglementată.
PBL este cadrul legal pentru planificarea cuprinzătoare şi detaliată. Legea descrie
ce planuri ar trebui să conţină şi modul în care procesul de planificare ar trebui să fie
organizat.Există mai multe modele de interes public care trebuie să fie luate în considerare în
cadrul sistemului de amenajare a teritoriului. Este important ca publicul, precum şi
reprezentanţi ai tuturor intereselor diferite, au un cuvânt de spus în procesul de planificare.
Cerinţe cu privire la procesul de planificare pentru asigurarea deschiderii şi a structurilor
democratice sunt formulate în PBL. Planuri trebuie să fie trimise la autorităţile de remitenţe,
cum ar fi partidele politice, autorităţile naţionale, ONG-uri, muzee, etc şi expuse în public
pentru o anumită perioadă de timp, care să permită tuturor posibilitatea să-l atace. Autorităţile
de remitenţe reprezintă interese diferitelor sectoare, cum ar fi îngrijirea persoanelor ,a
patrimoniului cultural, accesibilitatea pentru persoanele cu handicap, etc

7.1.6.5. Schimbările actuale şi dezbaterile privind planificarea suedeză

Slabul nivel regional în ceea ce priveşte planificarea fizică în Suedia este uneori
considerat o problemă. Aceasta porneşte de la faptul că municipalităţile, în loc de a se
completa reciproc, sunt în competiţie într-un mod negativ în coordonarea activităţilor lor,
deşi teritoriul înconjurător, pentru cei mai mulţi locuitori într-un municipiu este un spaţiu în
care frontierele administrative continuă să fie invizibile.
Planificarea regională poate fi spus să fie mai importantă astăzi, aşa cum mobilitatea a
crescut. Este posibil să se călătorească pe distanţe lungi în scurt timp şi aspectele legate de
naveta zilnică, de exemplu, sunt mai multe şi mai de discutat şi concepte, cum ar fi
extinderea de regiuni ("regionförstoring") sunt utilizate. De exemplu extinderea regiunilor
este, de asemenea, văzută ca o reacţie cu privire la migraţia din zonele rurale, posibilităţile
sporite de distanţă lungă naveta care implică creşterea posibilităţilor de a locui în zonele
rurale.
Conectat la acest concept sunt "regiunile policentrice" ("regioner flerkärniga"). Prin
comunicaţii îmbunătăţite şi condiţiile de viaţă, regiuni extinse pot fi realizate şi în cadrul
acestora. Regiunea Malar este un exemplu în cazul în care liniile de tren rapid îmbunătăţesc
posibilităţile de naveta, şi, astfel, modelele policentrice şi diviziunea funcţională în regiune.
Oficiul Regional de Planificare de la Stockholm a lucrat cu diferite soluţii alternative spre un
model policentric din regiune în Planul de Dezvoltare Regională (RUFS) . Botniabanan, este o
linie de tren între Sundsvall Umeå şi partea de nord a Suediei a cărei este motivată, de către
Administraţia Naţională feroviară, cu care acesta creează o regiune extinsă, ca oferind
posibilităţi bune pentru un climat de afaceri competitiv, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi
durabilă pe termen lung şi mediu de dezvoltare.
Planificarea managementului pe uscat şi pe apă în Suedia, prin urmare, are loc în
principal la nivel municipal şi se concentrează pe planificarea utilizării terenurilor.
Planificarea fizică este văzută ca nucleul dur de planificare regională într-un sens fizic. În
măsura în care aici conceptul de amenajare a teritoriului este pus în practică, acesta nu a trecut
sub pavilionul de planificare.
Dezvoltarea regională a cunoscut recent o trecere de la accentul pe sprijinirea
regiunilor slab dezvoltate din ţară, unde oamenii se îndepărtează, în care rata şomajului
rămâne ridicată şi nivelul scăzut de educaţie, etc., la punerea accentului pe toate regiunile cu
privire la posibilităţile de dezvoltare.
Un instrument destul de nou pentru dezvoltare regională sunt Acordurile şi Programele
regionale de creştere (Regionala Tillväxtavtal /-program).Programele ar trebui să conducă la o
utilizare mai bună a potenţialului endogen regional pentru creştere economică, sau chiar "o
creştere durabilă" - la perspectivele economice, sociale şi ecologice. Aceasta ar trebui să vină
ca un rezultat al coordonării activităţilor, dialogului între sectoare, şi o strategie
transsectorială pentru creştere economică. Structura programelor este inspirată de fondurile
structurale ale UE, în sensul că acestea sunt programe, orientate pe proiecte şi elaborate în
parteneriat. Acordurile de creştere sunt difuzate până la sfârşitul anului 2003, şi după această
denumire modificare a programelor, care se desfăşoară până în 2007.
Pentru un proces mai democratic în planificarea dezvoltării regionale, există încercări de
autonomia regională extinsă în anumite părţi ale ţării. În judeţele Skåne, Västra Götaland
există organisme regionale selfgoverning (självstyrelseorgan) şi în mai multe alte judeţe există
diverse forme de organisme regionale de cooperare... Organismele regionale de cooperare pot
conduce, de asemenea, la cooperarea în afara politicii strict regionale, cum ar fi planificarea
infrastructurii şi turismului. Experienţele de asemenea, indică faptul că aspectele de mediu
ale planificării dezvoltării regionale sunt prezentate cu mai multă atenţie în cadrul
organismelor de cooperare. În plus, aceste încercări au iniţiat o dezbatere privind diviziunea
muncii între nivelurile administrative în Suedia.

A.Aspecte democratice ale sistemului de planificare

În momentul de faţă un comitet guvernamental are sarcina de a revizui planificarea şi

de construcţie şi propune eventualele modificări. Rolul PBL ca un instrument pentru
dezvoltarea durabilă trebuie să fie consolidat şi trebuie să acţioneze, mai bine decât în prezent,
să creeze premisele pentru un mediu bun, construcţiei de locuinţe, activităţi comerciale şi a
mediului de afaceri ca un întreg. Procesul de luare a deciziilor să fie mai eficientă, fără a pune
în pericol statul de drept sau de participare a cetăţenilor. Salvgardarea influenţa cetăţenilor şi
un proces democratic de luare a deciziilor este la acest moment pe ordinea de zi nu numai prin
remaniere a scrierilor juridice. La Stockholm, municipalitatea în 1996-1999 a reformat
sistemul administrativ cu introducerea districteler oraşului. O mare parte din servicii
municipale a fost apoi transferat la districte, 18 în acest moment. Ideea a fost să facă
administraţia municipală mai eficientă şi pentru a creşte posibilităţile ca locuitorii să participe
la luarea deciziilor, precum şi îmbunătăţirea serviciilor municipale.

B. O politică naţională urbană

Nu există nici o politică naţională urbană în Suedia, dar există o discuţie în curs de
desfăşurare şi un debut în politica urbană în planificarea spaţială a regiunilor urbane mari din
ţară. Există o Comisie cu privire la zonele metropolitane în Suedia (Storstadsdelegationen) şi
a Consiliului "suedez pentru mediul urban" (Stadsmiljörådet). Comisia cu privire la zonele
metropolitane este o comisie guvernamentală cu sarcina de a coordona "politica metropolitană
naţională" şi să se asigure că măsurile de îmbunătăţire a condiţiilor de trai în cartierele urbane
dezavantajate sunt puse în aplicare.
În regiunea Stockholm există un proiect privind politica urbană cu scopul de a formula
o politică naţională. Se afirmă în acest proiect că politica urbană ar trebui să sublinieze
măsurile naţionale necesare pentru orasele mari pentru a contribui la dezvoltarea în întreaga
ţară.
Înainte politica care vizează că dezvoltarea regională s-a axat pe zonele slab populate, şi pe a
fi o contrapondere la expansiunea urbană.În discuţii la nivel european argumentarea
este diferită. Investiţiile în regiunile urbane sunt motivate de faptul că acesta beneficiază de
teritorii înconjurătoare. Acest lucru, la ceea ce priveşte zonele urbane ca poli de creştere, a
inspirat exemple suedeză
de mai sus.

C. Dezvoltare durabilă

Aspecte de planificare de mediu şi conceptulde dezvoltare durabilă au fost pe ordinea

de zi în planificarea suedeză de ceva timp de acum şi la începutul anilor 1990 cu un accent
crescut.Stimulentul la nivel municipal este Agenda Locala 21 Programe locale de Investiţii
(LIP) sunt exemple de instrumente care vizează o societate durabilă..Ca efect al AL 21 de
lucru a crescut preocuparea de mediu în proiectarea globală şi creşterea participării publicului.

La nivel naţional există, de asemenea, cele 15 obiective de mediu, o hotărâre de guvern în

1999. Ele descriu calităţile ecologic durabilă pe termen lung în ceea ce priveşte mediul şi
resursele naturale şi culturale. Obiectivele sunt:
1. Reducerea impactului schimbărilor climatice
2. Aer curat
3. Naturale acidificare numai
4. O protecţie stratului de ozon
5. Zero eutrofizare
6. lacuri înfloritoare şi fluxuri
7. Un mediu echilibrat marin, înflorirea zonele de coastă şi arhipelaguri
8. Înfloritoare zonele umede
9. Un magnific peisaj montan
10. Un radiaţii mediu mai sigur
11. Un non-toxice de mediu
12. De bună calitate a apelor subterane
13. durabilă a pădurilor
14. Un peisaj variat agricole
15. Un mediu bun construit
În Codul de mediu din 1999, există reglementări privind standardele de calitate a
mediului. Acestea se referă la nivelurile de emisie, precum şi modul de a controla aceste
niveluri. Standardele sunt instrumente pentru atingerea obiectivelor naţionale de mediu şi, în
plus, ele sunt necesare în vederea îndeplinirii obligaţiilor de membru UE. Este sarcina
guvernului şi a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului să comunice standardele pentru
companii .
Un alt aspect important de planificare pentru o societate durabilă este sectorul de
cooperare şi de coordonare. Cum poate fi reformat sistemul administrativ pentru a încuraja
dezvoltarea durabilă? În momentul de faţă atenţia guvernului este în acest sens, prin
intermediul Nutek (suedeză Business Development Agency),Comitetul Naţional suedez din
Agenda 21 şi Habitat si, de asemenea, la Oficiile Guvernului. Comitetul PBL este, de
asemenea, o parte din această revizuire a sistemului administrativ. Consiliul Naţional al
Locuinţelor, de constructii si de planificare au, de asemenea, atenţia asupra acestui tip de
durabilitate. Ei văd creşterea democraţiei şi cooperarea în materie de planificare şi de o
abordare mai holistică a planificării de o importanţă centrală în paralel la aspectele ecologice.

8. Politica regională în Finlanda

  O problemă majoră în istoria politicii regionale finlandeze a fost problema relaţiei între
eficienţă şi echitate.Din punct de vedere economic, tradiţional este că politicile regionale sunt
în conflict cu eficienţa macroeconomică, astfel încât un compromis există între obiectivele
eficienţei şi a echităţii; intervenţia regională are un cost în ceea ce priveşte veniturile reale şi
de ieşire care rezultă din eficienţa globală redusă. Cu toate acestea, există, şi diferite
argumente economice în favoarea politicii regionale ,au fost avansate motive economice
legate de factori cum ar fi existenţa a externalităţilor, de prevenire a resurselor aflate în
subutilizarea şi inflaţie excesivă.
Prioritara au fost întotdeauna starea economiei naţionale actuale. Se pare că, atunci
când condiţiile economice sunt bune, măsuri destinate să reducă disparităţile regionale în
venituri, de exemplu, sunt indicate mai mult decât problemele de interes economic general.
Pe de altă parte, obiectivele de eficienţă sunt accentuate în perioadele de depresie şi de
şomaj ridicat. Ca şi în multe alte ţări, obiectivele politicii regionale din Finlanda au fost atât
ambiţioase şi ambigue. În general, principalele obiective ale politicii regionale au fost după
cum urmează:reducerea diferenţelor de venit,creşterea ocuparii forţei de muncă, oprirea
migraţiei, diversificarea economiiore regionale şi îmbunătăţirea politicii regionale.
Politica regională vizează o mai mare egalitate regională. Cu toate acestea, argumentul
eficienţei a fost de asemenea luat în considerare, chiar dacă această linie de argumentare a fost
contestat. Justificarea economică timpurie pentru politica regională a fost întemeiată pe
utilizarea resurselor, în timp ce mai târziu consecinţele negative ale dezechilibrelor regionale
în pieţele forţei de muncă au fost, de asemenea, avansate. Începând cu anii 1990, prioritatea în
politica regională finlandeză fost din ce în ce în mult dezvoltarea macroeconomică şi
eficienţa. Dezvoltarea regională şi politicile au fost subordonate la competitivitatea ţării ca un
întreg.

8.1.Sistemul de planificare finlandez

Sistemul de planificare finlandez a fost reformat în timpul ultimilor zece ani. Aderarea
Finlandei în UE şi Actul de constructii noi şi Utilizare a Terenului (care este baza pentru
planificarea fizică de utilizare a terenurilor) a reconfigurat sistemul de planificare. Noul
sistem are trei nivele ale planului de utilizare a terenului cu o diviziune clară a muncii între
ele: planul regional de utilizare a terenului, master plan local şi planul local detaliat. În plus,
Guvernul defineşte obiectivele naţionale de utilizare a terenului, care sunt supravegheate de
un guvern central sau autoritatea de mediu regională (Centre Regionale de Mediu), atunci
când sunt puse în aplicare planificarea utilizării terenului.
Guvernul a stabilit liniile directoare naţionale de utilizare a terenului, care a intrat într-
o forţă la sfârşitul anului 2001. Aceste obiective cuprind, de exemplu principalele reţele de
infrastructură sau natural şi construit-up domenii de importanţă naţională. În plus faţă de
schimbări în sistemul de planificare, structura administrativă a ţării s-a schimbat. Potrivit
Böhme, scopul principal al reformei a fost fuzionarea diverselor autorităţi regionale, în scopul
de a realiza o administrare mai simplă şi mai omogenă regional. Reforme în consiliile
regionale au avut loc în 1994, când 20 consilii regionale noi s-au stabilit şi numărul de judeţe
a fost redus de la 12 la şase în 1997.
În Finlanda municipalităţile stat sunt responsabile pentru dezvoltarea regională, nu
există nici un nivel secundar de auto-guvernare. Ţara este împărţită în 446 municipii auto-
guvernare (din care 111 sunt oraşe), care sunt guvernate de un ansamblu de reguli uniforme.
Guvernul defineşte principiile de auto-guvernare municipale de legislaţie. Planificarea si
zonarea zonei municipale, precum şi planificarea strategică şi regională în cooperare cu alte
autorităţi locale sunt unele dintre cele mai importante funcţii legale exercitate de către
municipalităţi.
Consiliile regionale acţionează ca autorităţi de dezvoltare regională. Pentru dezvoltarea în
continuare a unei regiuni fiecare Consiliului Regional întocmeşte un plan regional şi un
program regional strategic, care subliniază obiectivele de dezvoltare regională. Programul
regional strategic trebuie să includă obiectivele de dezvoltare, măsuri esenţiale pentru a atinge
obiectivele şi pentru a finanţa programul planificat.

8.2. Responsabilităţile de amenajare a teritoriului la nivel de stat

La nivel naţional, cele trei domenii de politică de amenajare a teritoriului, dezvoltare

regională şi politicile de mediu sunt separate între două ministere. Ministerul Mediului este
responsabil pentru problemele politicilor de mediu (şi dezvoltarea durabilă), precum şi
amenajarea teritoriului, dezvoltare regională în timp ce este în cadrul Ministerului de Interne.
Principalele elemente ale structurilor juridice privind amenajarea teritoriului constă în legea
de Utilizarea a terenurilor şi actul de Dezvoltare Regională. Actul a intrat în vigoare la
începutul anului 2000. Pe scurt, obiectivul principal al noului act este de a mări participarea
publicului la dezvoltarea zonelor de la nivel local, îmbunătăţirea dezvoltarii durabile şi de a
delega luarea deciziilor de către autorităţile locale. Autorităţile locale sunt de aşteptat să
adopte o cultură de planificare mai deschisă şi mai interactivă.
Noua legislaţie deschide oportunităţi mai bune pentru participarea publicului şi
implicarea lui , deoarece "o procedură de participare şi de evaluare" vor fi necesare in fiecare
proiect de planificare. Scopul acestei cerinţe este de a proteja dreptul fiecăruia la un mediu
sănătos şi dreptul de a influenţa în procesul decizional în mediul lui de viaţă propriu.
Autorităţile locale sunt reprezentate prin mai multe competenţe şi independenţa în materie de
planificare a utilizării terenurilor.
Planurile municipale vor fi aprobate de consiliile municipale, după negocierile
necesare cu comunele învecinate, Consiliul Regional şi Centrul Regional de Mediu au
avut loc. Autorităţile locale elaborează "planuri comune de master" sau stabilesc "zone de
dezvoltare".
Obiectivele politicii regionale naţionale şi măsurile luate pentru a le pune în aplicare sunt
confirmate în politica de programe regionale obiectiv acceptată de către Guvern. Actul de
Dezvoltare Regională este directorul naţional de dezvoltare regională prin care se vizează
dezvoltarea regională echilibrată pe întreg teritoriul Finlandei.
Politica regională naţională vizează recunoaşterea diversităţilor regionale şi potenţialele
diferitelor regiuni. Împreună cu politicile regionale UE , politicile naţionale regionale au ca
obiectiv promovarea dezvoltării regionale echitabile în Finlanda. Programul de politică
regională include de exemplu Centrul de Expertiză a Programului, Centrul Regional de
Dezvoltare, cooperarea sub-regională, politica urbană, rurală şi politica de dezvoltare a
zonelor insulei. În plus, proiectele sunt în curs de revizuire a legislaţiei regionale şi strategia
de dezvoltare regională, tinde să mute activităţile statului pentru a creşte eficienţa ajutorului
de afaceri.

8.2.1. Administraţia regionale de stat

În sensul administraţiei guvernamentale centrale, Finlanda este împărţită în şase

provincii (de stat oficiile provinciale). Ele acţionează ca autorităţi regionale comune, cu
organe alese în mod democratic şi şapte ministere în următoarele domenii: administrarea
socială şi de sănătate, educaţie, administrare de poliţie, serviciile de salvare, de administrare a
traficului, concurenţa şi consumatorii, administratia de mediu .Există 13 centre de mediu, şi
Ministerul Muncii are 15 de locuri de muncă şi dezvoltarea centrelor de afaceri cu
responsabilitatea pentru politicile regionale ale muncii. În plus, există departamente şi centre
regionale de drumuri forestiere.

8.2.1.1. Planificarea la nivel naţional

Nu există nici un plan naţional spaţial în Finlanda. În afară de legislaţia generală şi

politica statements, implicarea la nivel administrativ naţional de amenajare a teritoriului se
realizează prin formularea politicilor naţionale şi ghidurile naţionale de utilizare a terenurilor,
care descrie utilizarea terenurilor din Finlanda departe în viitor. ghidurile naţionale sunt puse
în aplicare în principal prin intermediul unor planuri regionale.
Ghidurile naţionale de utilizare a terenului acoperă întreaga ţară şi includ cerinţe privind
calitatea mediului de viaţă, economică si ecologică, de dezvoltare a structurilor comunitare,
conservarea valorilor naturale şi a patrimoniului construit,utilizarea asupra resurselor naturale
şi reţelele de comunicare funcţionale.Ghidurile naţionale de utilizare a terenului sunt, de
asemenea, în legătură cu consideraţiile internaţionale (de exemplu, PESA). Ele asigura faptul
ca problemele de importanţă naţională sunt luate în considerare în planificarea şi deciziile
privind utilizarea terenurilor la nivel regional şi local, precum şi de către toate autorităţile
guvernamentale.

8.2.1.2. Planificarea la nivel regional

Consiliile regionale sunt statutare, autorităţile municipale funcţionează în conformitate

cu principiile autonomiei locale. Consiliile funcţionează precum dezvoltarea regională şi
autorităţile regionale de planificare şi sunt responsabile de amenajarea teritoriului
Municipalităţile primesc o subvenţie de stat în general. Principalele sarcini ale consiliilor
regionale de gestionare a activităţii de dezvoltare regională, responsabilitatea pentru
dezvoltarea regională, responsabilitatea pentru amenajarea teritoriului în raport de funcţiile
internaţionale în conformitate cu Actul de Dezvoltare Regională şi munca de dezvoltare
regionala constă dintr-un plan regional strategic, un plan regional şi programe de dezvoltare
regională .Accentul în amenajarea teritoriului şi dezvoltare este pe viziuni şi chestiuni
strategice. Planul strategic regional (schema de ajutoare regionale) este sarcina cheie a
consiliilor regionale ca un document fundamental pentru dezvoltarea regiunii.El defineşte
obiectivele de dezvoltare pe termen lung a regiunii. În plus, consiliile elaborează programe de
dezvoltare regională şi le concilieză cu măsurile de dezvoltare regională a autorităţilor
administraţiei regionale, obiectivele actuale de dezvoltare a infrastructurii regionale şi pentru
a consolida economia regională, în orice mod posibil. Planurile şi programele sunt elaborate
în cooperare cu statul şi administraţiile locale şi cu întreprinderile şi organizaţiile din regiune.

8.2.1.3. Planificarea la nivel municipal

Administraţia publice locale, consiliul municipal, are dreptul exclusiv de a iniţia,

efectua şi să adopta planuri locale de masterat şi de planuri locale detaliate. Orientare
generală a structurii comunităţii, utilizarea terenurilor şi diversele activităţi sunt furnizate de
către un master plan local, care este aprobat de Consiliul Municipal. Obiectul de planificare
poate fi municipalitatea întreaga sau o parte din ea. În funcţie de nevoi, planul local poate fi
fie un plan foarte general strategic sau unul mai detaliat pentru reglementarea directă a
clădirii. Plan local este utilizat pentru a rezolva problemele privind funcţionalitatea şi
structurile comunitare, accesibilitatea serviciilor, conservarea valorilor naturale si culturale,
calitatea mediului de viaţă şi de reducere a pericolelor pentru mediu. În cazul în care planul
este în curs de elaborare, consultările trebuie să aibă loc cu Centrul Regional de Mediu, care
asigură faptul că obiectivele naţionale sunt luate în considerare în planurile locale care pot
decide, de asemenea,ce planuri comune de master, care reglementează planificarea rutier, şi
şedinţa din comerţul cu amănuntul, locurile de muncă, şi zonele rezidenţiale. Astfel de planuri
comune necesită aprobarea Ministerul Mediului. Planuri locale detaliate, cum ar fi planuri de
oraş sunt utilizate pentru reglementarea construcţiilor , formarea de peisaje urbane fizice şi
dimensiunea şi tipul clădirilor.. Accentul se pune pe luarea în considerare a condiţiilor locale
şi promovarea utilizării a stocului de clădiri existente, precum şi asigurarea că există
suficiente parcuri şi zone de recreere locale. În lumina de drepturi publice, planurile detaliate
nu trebuie să reducă calitatea mediului de viaţă cuiva fără un motiv foarte bun.

9. Politica regională a Finlandei

Douăzeci şi şapte de state membre, 254 regiuni de extindere a Uniunii Europene este
atât o oportunitate istorică pentru Europa şi o provocare pentru politica de coeziune
Overnight-ul disparităţilor regionale s-a dublat. Politica regională europeană, care şi-a dovedit
valoarea în reducerea disparităţilor în trecut, are acum mai mult de un motiv pentru ca mai
mult ca niciodată să aloce mai mult de o treime din bugetul Uniunii, ce pentru solidaritatea
europeană, beneficiarii de coeziune economică şi socială şi de exploatare a avantajelor
competitive ale Europei, care sunt esenţiale pentru creşterea economică şi ocuparea forţei de
muncă.
În mare parte descentralizată, se bazează pe iniţiativa şi responsabilitatea tuturor
actorilor de dezvoltare regională, aducand la acţiunea lor eficientă coeficient de schimbul de
experienţe şi obiective comune în rândul europenilor.
Pentru perioada 2000-2006, Finlanda este beneficiarul de aproape 2.39 miliarde de euro în
ajutor din fondurile europene pentru dezvoltarea regiunilor sale cu o densitate foarte scăzută a
populaţiei, precum şi pentru reconversia zonelor care se confruntă dificultăţi structurale. În
ceea ce priveşte viitorul, provocarea va fi de a întări în continuare solidaritatea europeană prin
intermediul resurselor consolidate şi utilizarea lor cât mai eficientă în serviciul tuturor
cetăţenilor Uniunii şi teritorii, începând cu cele mai dezavantajate şi a ajutorului de adaptare,
în conformitate cu situaţii specifice.
Pentru perioada 2000-2006, Finlanda a beneficiat de cinci programe de dezvoltare
regională: două programe în cadrul Obiectivului 1 al Fondurilor Structurale şi alte trei în
cadrul Obiectivului 2.
Deşi regiunile finlandeze nu sunt printre cele mai dezavantajate în termeni de PIB pe
cap de locuitor, scopul general al ajutoarelor europene este acela de a stopa exodul populaţiei
continuă din multe zone rurale şi în special din regiunile din nordul îndepărtat cu o densitate
foarte scăzută a populaţiei ( Obiectivul 1), pentru a reduce şomajul, la diversificarea bazei
industriale şi pentru a consolida structura IMM-urilor. Există, de asemenea, necesitatea de a
conserva mediul fragil al Mării Baltice.
Obiectivul programelor 1 regionale
Două programe regionale Obiectiv 1 vizează dezvoltarea socio-economică a zonelor greu
populate în nordul şi estul Finlandei:
􀁑 Programul "Länsi-Suomi" (Finlanda de Vest, fostă Vali-Suomi, Finlanda Centrală) :
anumite zone din regiunile Pohjanmaa, Pohjois-Pohjanmaa, Etelä-Pohjanmaa, Keski-
Pohjanmaa, Satakunta, Pirkanmaa şi Keski-Suomi.
􀁑programul "Etelä-Suomi" (de Sud) Finlanda : anumite zone din regiunile Etelä-KARJALA,
Kymenlaakso, Päijät-Hame, Kanta-Hame, Pirkanmaa, Satakunta, Varsinais-Suomi, Uusimaa
şi Itä-Uusimaa.
􀁑 Programul"Iles Ĺland" : provincia autonomă a Insulelor Ĺland. Aceste programe, în esenţă
vizează dezvoltarea IMM-urilor şi asigurarea de cationi diversificaţi de activităţi (40% de
resurse), asigurarea unui nivel ridicat de competenţe între forţa de muncă (cu accent special pe
noile tehnologii), precum şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă locale. Pe insulele Ĺland,
sprijinul pentru IMM-uri se află în cadrul unei regiuni ultraperiferice al căror teritoriu este
foarte dispersat.

Population Inhab./km Per capita Employment Unemployment

(2001, in (2001) GDP (2001, rate (2002, rate
thousands) EU25=100) 15-64 yrs) (2002)
Finland 5 188 17.0 114.1 68.1 % 9.1 %
Obj.1
regions
Itä-Suomi 679 9.7 83.0 59.9 % 13.3 %
Pohjois- 557 4.3 99.0 62.0 % 14.1 %
Suomi
Obj.2
regions
Etelä-Suomi 1 821 34.8 106.7 67.7 % 9.1 %
Uusimaa 1 401 153.8 153.9 75.3 % 5.8 %
(Suuralue)
Väli-Suomi 704 16.4 94.1 65.9 % 9.3 %
Ĺland 26 17.0 155.4 77.6 % 2.9 %

Obiectivul 3 şi pescuit
Obiectivul 3 cuprinde măsuri pentru educaţie, formare şi ocuparea forţei de muncă,
precum şi măsuri de sprijin specifice pentru restructurarea sectorului Fi sheries.
Obiectivul 3 este defalcat în două programe: "Continental Finlanda" şi "Ĺland".
Iniţiativele comunitare si acţiuni inovatoare
Alte programe sunt puse în aplicare în Finlanda, cu ajutorul fondurilor structurale în
cadrul iniţiativelor comunitare. În plus faţă de EQUAL (egalitatea pe piaţa forţei de muncă)
şi LEADER II (dezvoltare rurală), aceste initiative sunt după cum urmează:
􀁑 programul INTERREG III A de cooperare transfrontalieră a programelor "Nord"
(Finlanda / Norvegia / Rusia), "Europa de Sud Finlanda / Estonia", "Kvarken MittSkandia"
(Finlanda / Suedia / Norvegia), "Skärgĺrden" (Finlanda / Suedia), şi de bună vecinătate două
programe "Euregio Carelia" (Finlanda / Rusia) şi "Europa de Sud-Est Finlanda / Rusia";
􀁑 INTERREG III B, programul de cooperare transnaţională "Periferia de Nord" - Finlanda,
Suedia, Regatul Unit (Scoţia), în cooperare cu Insulele Feroe, Islanda, Groenlanda şi
Norvegia - şi INTERREG III B programul de bună vecinătate în "Regiunea Mării Baltice"
(11 din ţările de la Marea Baltică)
Programele "regionale de acţiuni inovatoare" sunt bazate pe acţiuni experimentale pe trei
teme: economia bazată pe cunoaştere şi inovare tehnologică regionala; societăţile
informaţionale în serviciul dezvoltării regionale; şi identitatea regională şi dezvoltarea
durabilă.
 Bugetul disponibil pentru semnatari HELCOM (în €) în cadrul programelor
operaţionale FEP 2000-2006
(Pescuit Fonduri)
State Total EFF Priority Priority Priority Priority axis Priority Total public
budget axis axis II axis III IV axis V expenditure
Processing, Collective
Sustainable Technical
aquaculture, actions
development assistance
inland
of fisheries
fishing
areas
Finland 39.448.827 3.445.000 16.990.000 14.783.827 3.606.000 624.000 91.848.827

Sweden 54.664.803 13.666.201 10.932.961 19.132.681 8.199.720 2.733.240 104.774.205

Total 1.299.742.238 246.326.596 453.086.144 441.952.346 127.922.354 30.454.798 1.930.886.113

Alocarea ajutoare din FEP 01-01-2007-31-12-2013

Finlanda35.001.972
Suedia 48.502.732
2.3. Finlanda: Fondurile structurale pentru perioada 2007-2013

Pentru această perioadă un nou Fond Structural al UE a fost lansat în Wanha Satama
Fair Centre, Helsinki, la 25-26 octombrie. Fondurile structurale sprijină proiecte de
promovare a spiritului antreprenorial, inovaţii, crearea de reţele şi competenţe. În următorii
şapte ani, un total de 6,1 miliarde de euro vor fi cheltuite pentru punerea în aplicare a
programelor de fonduri structurale.
Finlanda beneficiază de sprijinul UE, din două fonduri structurale: Fondul European de
Dezvoltare Regională (FEDR) şi Fondul Social European (FSE). Beneficiarii de sprijin
includ, în special, partea de Est şi din nordul Finlandei, zone slab populate, regiunile de
frontieră şi zonele din sudul şi Finlanda de Vest care se confruntă cu provocări în dezvoltarea
lor.
În următorii şapte ani, un total de 6,1 miliarde de euro vor fi cheltuite pentru punerea în
aplicare a programelor de fonduri structurale, în care cota de finanţare a UE va fi de 1,7
miliarde EURO, din care finanţarea publică naţională de 2 miliarde de euro şi cotă estimată de
de finanţare privată 2.400.000.000. EURO
Ţintă programelor FEDR este crearea unor noi locuri de muncă 38000 şi stabilirea de
aprox. 6500 noi societăţi. Prin intermediul unor măsuri FSE, o încercare se va face pentru a
promova îmbunătăţirea şanselor de angajare şi a competenţelor de aproximativ 450.000 de
persoane şi crearea de 12.000 de noi locuri de muncă şi 7.000 noi societăţi.
Programele Fondurilor Structurale sunt semnificative în promovarea competitivităţii regionale
şi ocupării forţei de muncă. Anual, aproximativ 430 milioane de euro vor fi canalizate prin
intermediul bugetului de stat pentru punerea în aplicare a acestor programe: de a promova
întreprinzător, activităţi de inovare, promovarea ocupării forţei de muncă şi a structurilor de
competenţe.

10. Lecţii din Finlanda

Finlanda este o ţară mică ca populaţie,iar în politicile regionale Finlanda tinde să

tină cont de principalele caracteristici geografice şi demografice care constau în distanţe
lungi şi o populaţie dispersată. Cu toate acestea Finlanda este o ţară relativ omogenă, fără
contraste uriaşe între regiuni sau grupuri de populaţie. Acesta este un avantaj care distinge, de
obicei, ţările mici din cele mai mari, şi care creează, de asemenea, un bun punct de plecare
pentru politicile regionale.
Aceasta este, de asemenea, o lecţie învăţată din politica regională a Finlandei .
Intervenţia prin impozitare, transferurile de venit şi furnizarea de servicii publice este de o
importanţă capitală în reducerea diferenţelor regionale de venit şi menţinerea nivelului de
bunăstare în regiuni.Politica regională extinsă este de asemenea importantă pentru alte motive.
În experienţa finlandeză începutul politicii de infrastructură, de îmbunătăţire a avut efecte pe
termen lung privind dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate în nord şi est. Regionalizarea
învăţământului universitar s-a dovedit a fi un mijloc foarte eficient de răspândire a dezvoltării
în întreaga ţară. O vastă reţea de instituţii de învăţământ superior asigură că au un capital
uman de înaltă calificare care este disponibil în întreaga naţiune. Aceasta, la rândul său,
acţionează ca un stimulent pentru întreprinderi şi sporeşte cultural, precum şi atractivitatea
economică a regiunilor mai slab dezvoltate.
Tendinţa de concentrare a populaţiei şi de producţie accelerată în anii 1990, era în tandem cu
stoparea tendinţei de convergenţă în diferenţele dintre venituri regionale.. Având în vedere că
forţa motrice este acum de know-how şi de specializare, politica regională este cea mai
recentă, de asemenea, pe baza acestor domenii de activitate. O încercare se face pentru a
dezvolta competenţa regională în beneficiul competitivităţii regionale. Sprijinul este
direcţionat în centrele regionale. Desigur,în localitati numirea de centre de creştere este o
practică discutabilă, deoarece creşterea economică nu poate fi generată exclusiv prin mijloace
publice. Obiectivul, cu toate acestea, este de a preveni o creştere de a deveni în întregime
centralizate într-o pereche de oraşe mari, în special în regiunea Helsinki.
În consecinţă, concentrarea regională este văzută ca inevitabilă, dar totuşi se speră că
concentrarea poate avea loc la niveluri inferioare de intensitate. Acest lucru ar putea fi văzut
doar ca o tactică de întârziere, dar poate reuşi, de asemenea, din moment ce o politică
regională care urmează această strategie este la toate evenimentele încercarea de a pluti cu
valul.
Fie că noua politică va fi de succes este o chestiune la care rămâne să se răspundă. Un răspuns
nu a fost atins în foarte multe regiuni până în prezent. În timp ce rezultatele nu par încă foarte
promiţătoare, ar putea fi cazul în care acestea vor apărea numai pe termen lung. Pentru a
rezuma, lecţii generale care trebuie învăţate din politica regională finlandeze sunt:
• Politica regională luptă forţele pieţei. Dimpotrivă, forţele pieţei ar trebui să fie valorificate în
beneficiul dezvoltării regionale mai egale.
• Politica regională nu poate reuşi dacă celelalte politici publice, lucru cu tărie împotriva ei,
deoarece şi alte politici pot avea un impact mult mai mare pe regiuni decât politica regională
explicită.
• Politica regională ar trebui să fie constant modificat în conformitate cu dezvoltarea
economică. Pentru a fi eficientă în fiecare epocă are nevoie de o politică regională proprie.

11.. Elemente de comparaţie şi proiecte comune

11.1.Economie

Măsurarea PIB nu este singurul mijloc de definire a regiunilor cu nevoi speciale. În

regiunile nordice ale Suediei şi Finlandei companiile care exploatează resursele naturale au un
efect mare asupra PIB-ului global. Impactul şi importanţa economică a acestor companii mari
nu sunt reflectate în aceeaşi măsură în economiile locale. Un factor cu care poate măsurată
este importanţa relativă a salariilor în bugetele companiilor. O estimare aproximativă arată că
salariile sunt de aproximativ 10% din totalul cheltuielilor pentru acest tip de companii. Un alt
indicator este nivelul ocupării forţei de muncă din sectorul public şi cota de transfer de venit
din totalul veniturilor. Acestea sunt factori importanţi pentru a păstra în minte atunci când se
uită la PIB-ul ca bază pentru delimitarea zonei pentru fondurile structurale.
Parametrii socio-economici arată că cele mai nordice regiuni sunt, în general într-o
poziţie nefavorabilă, chiar dacă în termeni de PIB, valorile regionale nu arată o abatere
puternică în comparaţie. În plus faţă de un grad mai mare de dependenţă asupra locurilor de
muncă din sectorul public, există o proporţie mare de transferuri în venitul total. Aceste
regiuni au şi rate mai ridicate ale şomajului decât în restul ţărilor şi, respectiv, discrepanţa este
în creştere.
Regiunile cele mai nordice în Uniunea nu a putut fi pur şi simplu clasificate ca zonele
rurale cu posibilităţi de diversificare economică a producţiei agricole. Condiţiile climatice
extreme dau puţine oportunităţi pentru agricultură. În comparaţie cu zonele montane, în alte
părţi ale Europei, regiunile cele mai nordice din Suedia şi Finlanda se bazează aproape
exclusiv pe forestiere, alternative la producţia agricolă reală sunt puţine. În plus, sectorul
agricol suferă de aceleaşi constrângeri şi al altor activităţi economice în aceste regiuni şi care
corespunde costurilor de tranzacţionare mai ridicate. Pentru dezvoltarea şi diversificarea
viitoare a acestui sector, astfel încât să contribuie la obiectivele de la Lisabona, este important
să se acorde mijloace suficiente.
Având în vedere potenţialul de dezvoltare a industriilor de o importanţă vitală pentru
restul UE sunt regiunile cele mai nordice ale Suediei şi Finlandei unde s-ar putea organiza o
cheie pentru dezvoltarea strategică şi realizările obiectivelor de la Lisabona. În sectorul
energetic singur, aceste regiuni, pot contribui cu resurse cum ar fi padurile, de gaz şi de GNL,
precum şi de dezvoltare şi de cercetare în bio-energie.O politica regională europeană poate
aduce o contribuţie prin consolidarea unei economii în cazul în care mecanismul de piaţă, nu
reuşeşte să profite.
Strategiile pentru regiunile cele mai nordice în Suedia şi Finlanda trebuie să vizeze
creşterea competitivităţii indelungate, crearea de locuri de muncă şi dezvoltarea durabilă.
Măsuri pentru reducerea obstacolelor în scopul de a stimula creşterea potenţialului de a
menţine şi atinge rate de creştere ridicate, trebuie să fie puse la dispoziţia acestor regiuni.
Concluzia este că actualul Obiectiv 1 în Suedia şi Finlanda vor trebui să fie incluse în
obiectivul de convergenţă.

11.2.Tendinţele demografice

Regiunile nordice specifice în comparaţie cu alte zone europene se confruntă cu

declinul demografic. Tendinţa migraţiei nete poate fi observată în toate regiunile theentire.
Acesta a fost demonstrat în studiul privind "zonele slab populate" că tendinţele migraţiei nete
sunt negativ corelate cu cifrele de creştere la nivel naţional. Când are loc o creştere
economică naţională, populaţia comunelor periferice pierde prin migraţie.Politicile de creştere
care nu sunt însoţite de măsuri în favoarea zonelor rare, prin urmare, vor conduce la
depopularea crescută. Există, de asemenea, o creştere de îmbătrânire a populaţiei. Având în
vedere că zonele slab populate sunt vaste, lipsa de dinamism demografic nu poate, în general,
să fie compensată prin excursii extinse naveta şi a actelor de serviciu în jurul cel mai apropiat
oras.
Această structură demografică e din ce în ce mai fragilă şi presupune provocări
importante pentru furnizarea de servicii publice, atât în termeni de costuri, disponibilitatea
forţei de muncă şi nivelul de educaţie. Pentru a îmbunătăţi echilibrul geografic al dezvoltării
economice regiunile cele mai nordice ale Suediei şi Finlandei trebuie să fie incluse în
obiectivul de convergenţă.
11.3.Politica de coeziune UE vizualizari

Regiunile slab populate periferice de nord susţin propunerea Comisiei Europene pentru
o politică puternică de coeziune a UE. Cadrul financiar al UE pentru perioada 2007-2013
trebuie să reflecte această ambiţie. În scopul realizării coeziunii economice şi sociale, este
important să se concentreze pe regiunile mai puţin dezvoltate menţinând în acelaşi timp
obiectivul coeziunii teritoriale.
Într-adevăr, în spiritul coeziunii teritoriale şi, pe baza Tratatului de aderare a Finlandei şi
Suediei, care este primar legislaţia UE, o atenţie specială trebuie acordată regiunilor slab
populat periferice de nord, . Handicapuri permanente naturale şi geografice ale periferiei de
nord (densitate scăzută a populaţiei, depărtarea extreme şi climat aspru) sunt de natură
cumulativă şi, în ceea ce priveşte consecinţele lor socio-economice, comparabile doar cu cele
din regiunile ultraperiferice ale UE.
Dezavantaje structurale permanente de periferie de Nord ar trebui să fie recunoscute,
independent de cifrele PIB-ului, deoarece condiţiile sale severe nu s-au schimbat în timp. În
viitoarea politică de coeziune a UE, aceste regiuni ar trebui să fie incluse în obiectivul de
convergenţă, astfel cum s- a subliniat măsurile sale se potrivesc cel mai bine nevoilor lor
complexe de dezvoltare regională. Meniul propus de competitivitate regională şi ocuparea
forţei de muncă este mult prea limitat pentru scopurile lor.
În timpul următoarei perioade regiunile slab populate ale Finlandei şi Suediei trebuie să fie
acoperite de un instrument special, garantarea alocărilor financiare în paritate cu programele
Obiectiv 1 din perioada 2000-2006. Obiectivul actual,un buget de doar 1,7 miliarde de euro,
ar reprezenta aproximativ 0,50% din bugetul total propus de Comisia Europeană pentru
politici de coeziune, de 336 de miliarde de euro. Această problemă este marginală financiar
pentru Uniunea Europeană în general, dar crucial pentru periferia de nord în general
În cele din urmă, este necesar să se asigure că condiţiile specifice ale periferiei de
nord, regiunile slab populate sunt reflectate în alte politici europene, în special politica în
domeniul concurenţei. Orientările privind ajutoarele regionale trebuie să se asigure că
intensităţile de ajutor curente pentru aceste regiuni sunt menţinute.
Din moment ce Finlanda şi Suedia au aderat în UE în 1994, zone slab populate sunt o
problemă pentru politica de coeziune. Părţi sub-arctice şi arctice din aceste două ţări,au o
densitate a populaţiei medie de sub 5 locuitori pe km patrat, cu mult sub nivelul oriunde în
Uniune, cu excepţia cazului in Highlands si Insulele Scotland11. PIB-ul mediu pe cap de
locuitor în aceste domenii este de 87% din media UE, semnificativ mai mic decât în alte părţi
din ţările respective. Şomajul, de asemenea, tinde să fie deasupra mediei naţionale. În general,
proporţia ocupării forţei de muncă este în servicii, în special servicii publice, în Suedia, în
timp ce în Finlanda, mai multe persoane lucrează în agricultură şi industria în special a
lemnului, celulozei şi hârtiei.
 
12. Programe comune

12.1. Finlanda, Suedia, Norvegia-Programul Operaţional "Nord"

Programul dezvoltat în cadrul obiectivului de cooperare teritorială europeană,

cofinanţat de Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)
La 12 decembrie 2007, Comisia Europeană a aprobat un Program Transfrontalier Operational
de Cooperare între Finlanda, Suedia şi Norvegia pentru perioada 2007-2013. Bugetul total al
programului este de aproximativ € 57 milioane de euro şi include finanţare comunitară prin
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) de aproximativ € 34 milioane. Aceasta
reprezintă aproximativ 0,4% din totalul investiţiilor alocate Obiectivului "Cooperare
teritorială europeană în cadrul politicii de coeziune pentru perioada 2007-2013.
Programul cuprinde regiunile Lappi, Pohjanmaa Pohjois-şi Keski-Pohjanmaa în Finlanda şi
Norrbottens län şi părţi de län Vasterbottens în Suedia. Partea rămasă din regiunea län
Vasterbottens în Suedia poate participa la proiecte ca o zona limitrofă, primind un maxim de
20% din fonduri FEDR.
Una dintre axe prioritare ale programului, Sápmi, acoperă regiuni suplimentare în Suedia şi
Norvegia (Vasterbottens lan şi o mică parte din Dalarnas län din Suedia, şi fylke Nord-
Trøndelag, Sør-Trøndelag fylke şi o parte din fylke Hedmark în Norvegia).
Oamenii Sami sunt un grup etnic minoritar şi cultural care locuiete în Sápmi, regiunea Sami
se întinde în patru ţări. Există aproximativ 79 000 de persoane Sami în total (50 000 în
Norvegia, 20 000 în Suedia, Finlanda în 7000 şi 2000 în Rusia). Sami regiunile populate în
Rusia pot participa la proiecte, care beneficiază de o maxim 10% din fondurile FEDER
alocate priorităţii Sápmi.

12.1.1.Obiectivul şi scopul programului

Programul vizează regiunile slab populate, îmbătrânirea populaţiei şi densitatea medie

a populaţiei de 3,5 locuitori pe km2. Localizarea geografică, climă rece şi pe distanţe lungi
necesita grele asupra infrastructurii şi comunicaţiilor, în timp ce vaste regiuni pe piaţa muncii
duc la costuri suplimentare în ceea ce priveşte menţinerea unui nivel bun de servicii.
Obiectivul global al programului este de a consolida competitivitatea şi coeziunea din regiune.
Pentru Sápmi sub-program, scopul este de a dezvolta Sami, viaţa culturală şi industrie prin
utilizarea resurselor lor într-un mod ecologic şi durabil. Programul strategic se adresează
nevoilor şi provocărilor comune identificate în regiunea transfrontalieră prin dezvoltarea de
metode şi structuri care să faciliteze cooperarea între regiuni.

12.1.2. Impactul preconizat al investiţiilor

Programul adoptat este al treilea într-o serie consecutivă de programe de cooperare

transfrontalieră în partea nordică a Scandinaviei. Pentru această nouă perioadă, acesta va fi
singurul program transfrontalier, care abordează probleme specifice cu care se confruntă
populaţia Sami.
Impactul preconizat al investiţiei include dezvoltarea în continuare a legăturilor create
în perioadele de programare anterioare, precum şi cooperarea transfrontalieră a adus la un nou
nivel. noi actori şi expertiza combinate cu regiunea extinsă .Programul ar trebui să genereze
oportunităţi pentru noi soluţii inovatoare. O serie de indicatori aplicabili pentru fiecare dintre
priorităţile programului vor fi utilizate pentru a evalua producţia şi rezultatele programului.
Priorităţi
Prioritatea 1: Dezvoltarea Economiei [aproximativ 32,6% din] finanţarea totală
Scopul acestei axe prioritare este de a asigura faptul că industria din regiune are un
număr mai mare de întreprinderi şi cifra de afaceri va creste în întreprinderile tradiţionale şi
noi până în 2013. Acest lucru se va realiza prin dezvoltarea de noi produse şi servicii, crearea
de reţele şi relaţii de afaceri-to-business şi extinderea pieţelor în domenii strategice.
Prioritatea 2: Cercetare, Dezvoltare şi educaţie [aproximativ 24,2% din] finanţarea totală
Obiectivele din cadrul acestei priorităţi sunt pentru ca instituţiile de învăţământ
superior din regiunea Transfrontalieră să dezvolte cooperarea în domenii strategice, pentru
instituţiile de cercetare pentru a dezvolta medii de cercetare comune pentru cercetare industrie
şi activităţi de inovare, cât şi pentru industrie, actorilor publici şi instituţiile de cercetare şi
educaţie pentru a creşte nivelul de cunoştinţe pentru antreprenoriatul de succes şi medii
inovatoare.
Prioritatea 3: l Funcţionalitatea regională şi de identitate [aproximativ 24,2% din] finanţarea
totală
Scopul cadru al acestei axe prioritare este de a consolida coeziunea prin mai multe conexiuni
transfrontaliere şi contacte. Acest lucru este de aşteptat să faciliteze transferul de informaţii şi
circulaţia persoanelor, serviciilor şi a mărfurilor, în plus faţă de dezvoltarea relaţiilor de
cooperare pe termen lung.
Prioritatea 4: Sápmi - regiuni de dezvoltare [aproximativ 11,8% din] finanţarea totală
Această prioritate se referă la o zonă geografică mai mare decât în restul programului şi
include participarea la partenerii ruşi. Scopul este de a consolida cultura Sami o industrie prin
crearea de oportunităţi pentru o cooperare mai largă şi mai bine structurate de afaceri.
Prioritatea 5: Asistenţa tehnică [aproximativ 7,2% din] finanţarea totală
Obiectivul general al acestei axe prioritare este de a sprijini gestionarea, evaluarea şi
monitorizarea programului.

13.Programul Operaţional "Nord"

Tipul de intervenţie: Program Operaţional

Data aprobării finale: 2007-12-12
Repartizarea finanţării pentru fiecare axă prioritară

Contribuţie Contribuţie Total

Axa Prioritară
UE publică naţională Contribuţie
Dezvoltatrea economiei 11 095 705 7 397 137 18 492 842
Cercetare, dezvoltare,educaţie 8 241 454 5 494 303 13 735 757
Functionalitate regionala si identitate 8 241 454 5 494 303 13 735 757
Sápmi - funcţionalitate nemărginită
4 349 845 2 342 224 6 692 069
Dezvoltare Regională şi de identitate
Asistenţă tehnică 2 037 988 2 037 988 4 075 976
Total 33 966 446 22 765 955 56 732 401

Finlanda, Suedia, Norvegia

14. Programul Operaţional "Botnia - Atlantica"

Program dezvoltat în cadrul obiectivului de cooperare teritorială europeană, cofinanţat de

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR)

La 29 noiembrie 2007, Comisia Europeană a aprobat un Program Operational Transfrontalier

de Cooperare între Finlanda, Suedia şi Norvegia pentru perioada 2007-2013. Bugetul total al
programului este de aproximativ € 61 milioane de euro şi include asistenţa comunitară prin
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) de aproximativ € 30.5 milioane. Aceasta
reprezintă aproximativ 0,35% din totalul investiţiilor alocate pentru obiectivul "Cooperare
teritorială europeană în cadrul politicii de coeziune 2007-2013.
Programul cuprinde regiunile Keski-Pohjanmaa, Pohjanmaa Satakunta în Finlanda, län
Vasterbottens, LAN Västernorrlands şi o mică parte din Gävleborgs län . Regiunea Etelä-
Pohjanmaa în Finlanda şi celelalte părţi ale Gävleborgs län din Suedia pot participa la proiecte
ca arii adiacente au primit un maxim de 20% din fondurile FEDER alocate programului.

Consiliul de administraţie al judeţuluiVästerbotten (Länsstyrelsen i Västerbotten)

informaţiile financiare şi tehnice
Titlu: Programul Operaţional "Botnia - Atlantica"
Tipul de intervenţie: Program Operaţional
Numărul deciziei: C/2007/5768
Data aprobării finale: 2007-11-29
Repartizarea finanţării pentru fiecare axă prioritară

Contribuţia publică Contribuţia publică

Axa prioritară Contribuţia UE
naţională totală
Structures for
12 949 184 12 949 184 25 898 368
Collaboration
Creştere prin colaborare 15 691 364 15 691 364 31 382 728
Asistenţă tehnică 1 828 120 1 828 120 3 656 240
Total 30 468 668 30 468 668 60 937 336

14.1. Obiectivul şi scopul programului

Zona de program, cu frontiera maritimă între Suedia şi Finlanda şi frontierele sale

montane între Norvegia şi Suedia, este caracterizată prin disparităţi în ceea ce priveşte
calitatea infrastructurii, diferite modele ale populaţiei şi dezvoltarea populaţiei predominant
negativ. Obiectivul global al programului este de a consolida dimensiunea est-vest şi
contribuie la integrarea crescută şi cooperarea pentru creşteri economice mai puternice şi
dezvoltarea durabilă.
Două strategii Programul vor aborda nevoile şi provocările comune identificate în regiunea
transfrontalieră:
• dezvoltarea de comunicare, a mediului natural şi cultural, într-un efort de a creşte coeziunea
regională;
• cooperarea transfrontalieră menită să consolideze inovarea şi tehnologia, şi pentru a
îmbunătăţi abilităţile şi a competitivitatea industriei şi a comunităţii.

14.2. Impactul preconizat al investiţiilor

Programul adoptat este al treilea într-o serie consecutivă de programe de cooperare

transfrontalieră între Finlanda, Suedia şi Norvegia. Ca atare, investiţiile sunt de aşteptat să
conducă la activităţile de menţinere a cooperării transfrontaliere între ţările participante,
consolidarea în continuare a legăturilor create în perioadele de programare anterioare şi un
nou nivel de cooperare transfrontalieră. Ar trebui să fie, de asemenea, o mai bună coordonare
de protecţie a mediului, cooperarea între instituţiile de învăţământ superior, comerţul
transfrontalier, asistenţa medicală transfrontalieră, precum şi de coordonare a siguranţei
maritime şi serviciile de urgenţă.
Atât autorităţile de program căt şi evaluatori externi vor efectua analize, care sunt
instrumente importante de măsurare a rezultatelor. O serie de indicatori, aplicabili pentru
fiecare dintre priorităţile programului, vor fi utilizaţi în acest scop.

14.2.1.Priorităţi

Prioritatea 1: Structuri pentru colaborare [aproximativ 42,5% din] finanţarea totală

Obiectivele acestei axe prioritare sunt consolidarea coeziunii între regiuni de dezvoltare
transfrontaliere comune de comunicare, a mediului natural şi cultural . Activităţile care se
concentrează asupra mediului, de comunicare şi de coeziune vor fi finanţate în cadrul acestei
axe prioritare.
Prioritatea 2: Creşterea economică printr-o colaborare [aproximativ 51,5% din] finanţarea
totală
Obiectivele din cadrul acestei priorităţi sunt de a consolida inovarea şi de a îmbunătăţi
abilităţile şi competitivitatea în cadrul industriei şi comunităţii. Activităţi axate pe
competenţe, industrie şi comunitatea vor fi finanţate în cadrul acestei axe prioritare.
Prioritatea 3: Asistenţa tehnică [aproximativ 6% din] finanţarea totală
Obiectivul general al acestei axe prioritare este de a sprijini gestionarea, evaluarea şi
monitorizarea programului.

15. Concluzii şi perspective viitoare

15.1.Mijloace de dezvoltare regională.

Activităţile de afaceri care oferă locul de muncă şi mijloace de trai, precum şi servicii
publice care vizează egalitatea în ceea ce priveşte posibilităţile în viaţă rămân elementele-
cheie ale dezvoltării regionale. Principiile fundamentale ale politicii actuale de programe
regionale orientate spre convenite la nivelul UE au fost aprobate până în anul 2006.
Programele regionale de dezvoltare vor fi finanţate atât de UE, fondurile structurale şi fonduri
naţionale. programe focală în plus faţă de programele de fonduri structurale includ
programelor naţionale de politică urbană şi rurală, programele regionale de centru şi centru de
expertiză la nivel naţional a programului.
Dezvoltarea regională a evoluat într-o entitate extrem de complexă. Administraţia
publică coordonează mai multe proiecte legate de dezvoltarea regională. Numărul mare de
programe şi de complexitatea şi birocraţia de luare a deciziilor consuma o mare parte a
resurselor şi reducerea SSE eficientă şi profitabilitatea de dezvoltare regională. O cultură de
"regiuni de învăţare" în care proiectele de sprijin reciproc ar trebui să fie atins în munca de
dezvoltare care implică provincii şi sub-regiuni.
Cu toate acestea, structura regională şi problemele de dezvoltare regională în Finlanda şi
Suedia diferă de celelalte state membre UE într-o asemenea măsura în care există motive
extrem de puternic pentru continuarea politicii regionale a UE în Finlanda şi Suedia, de
asemenea, după extindere. Mai mulţi factori diferenţia Finlanda şi Suedia din alte state
membre ale UE: slab populate şi a structurii comunitare descentralizate, climat aspru, si la
distanta de peste mări cu privire la domeniile de bază ale UE.
Comitetul consideră că guvernul ar trebui să simplifice cadrul general al măsurilor de
dezvoltare regională şi procesele şi să clarifice naţionale şi regionale de luare a deciziilor
legate de acestea. În politica sa de UE, Guvernul ar trebui să ia măsuri clare în favoarea
regionale continuă în perioada de după 2006 şi clarificarea politicii Uniunii Europene.
În cele două state de dezvoltare regională şi egalizarea disparităţilor regionale a fost
influenţată într-o măsură mult mai mare de servicii publice, transferuri de venit, investiţiile în
infrastructură şi în impozitarea efectivă decât prin măsuri de politică regională. Strategiile
prezentate în politica de larg aşa-numitele regionale sunt, prin urmare, importante în ceea ce
priveşte dezvoltarea regională viitoare.
Ca lărgirea bazei de cunoştinţe a regiunilor este elementul central al dezvoltării lor viitoare,
Comitetul doreşte să sublinieze importanţa măsurilor aferente. Credit pentru dezvoltare
regională a universităţilor incluse în pachetul de aşa-numitul futures al guvernului serveşte ca
un exemplu de astfel de măsuri. Comitetul consideră că măsurile de contact pentru a implica
îmbunătăţirea legăturilor IT, finanţarea C & D şi a reţelelor mai eficient utilizând formate de
universităţi şi de Politehnica.
Îmbunătăţirea bazei de cunoştinţe este de asemenea esenţială pentru proiectele de dezvoltare
inovatoare promovarea dezvoltării regionale, organizate de Comitetul.

15.1.2. Promovarea activităţilor de inovare la nivel regional.

În ultimii ani s-a observat că promovarea activităţilor de inovare adesea solicită luarea
de măsuri mai specifice decât cele luate la nivel naţional. Acest lucru a mutat atenţia atât
asupra grupărilor industriale şi entităţile regionale. Cu toate acestea, se poate în mod
rezonabil susţine că politica de inovaţie regională în Finlanda şi Suedia nu are originea în
deliberare raţională, dar a fost mai degrabă pe baza resurselor disponibile prin intermediul
politicilor regionale ale UE şi structurale.
Forta sistemelor de inovare regionale constă în faptul că punctele tari şi punctele slabe ale
părţilor implicate, precum şi a necesităţilor regionale de dezvoltare sunt cele mai recunoscute
la nivel local şi regional.
. În general, populaţia medie a regiunilor în alte ţări europene este egală cu cea a întregii
Finlanda. Acest lucru subliniază, în Finlanda, aceste măsuri luate de autorităţile publice care
să favorizeze cooperarea şi crearea de reţele între regiunile şi creării de reţele regionale cu
ţările nordice şi cu zone de Rusia şi statele baltice, în apropiere de Finlanda.
Ultimii ani au vazut construirea unui mediu extrem de puternic care să conducă la activităţi de
inovare regionale, inclusiv Centrelor Nationale de Expertiza programului, ocuparea forţei de
muncă şi dezvoltare economică şi Centrele de o reţea la nivel regional cuprinzător de
Politehnica. Preocupare majoră pentru viitorul constă în îmbunătăţirea funcţiilor acestei
structuri.
Comitetul este de părere că finanţarea publică pentru a dezvolta expertiza ar trebui să includă
noi mijloace de exploatare care să permită finanţarea mai echilibrată a proiectelor de
consolidare a sistemelor de inovare la nivel regional şi sprijinirea dezvoltării regionale.
Dezvoltator încurajarea reţelelor de capacitatea de reînnoire şi de creşterea atractivităţii
regionale joacă un rol cheie.

15.1.3 Democraţie şi participare.

.
Dezvoltarea internă a regiunilor, în special, vor necesita puternice abilităţi de luare a deciziilor
şi mai clar definite de conducere decât în prezent. Regiunile trebuie să formuleze intenţia lor
strategică cu mai mare claritate şi de viteză şi într-un mod mai democratic. Acest lucru
necesită, la rândul său de dezvoltare în regiune şi o cultură a învăţării unanimitate regiuni
"promovarea.
Diferenţa de democraţie nu este legată exclusiv la sistemele electorale. Pregătirea şi punerea
în aplicare a programelor de dezvoltare deţine balansa mai reale. Programul de lucru orientate
spre se bazează pe planurile de regiune-şi programe specifice, dar în practică, de dezvoltare
depinde de deciziile luate de către autorităţile publice atât la nivel naţional şi regional. În ceea
ce priveşte democraţia în îndeplinirea sarcinilor de dezvoltare regională, abordarea ţări
"dihotomice planificării regionale autonome combinat cu punerea în aplicare în principal
guvernamentale trebuie să fie privite în lumina provocărilor viitoare ca o problemă a cărei
efecte pot fi multiplicate de bine. participării civice în dezvoltarea regională nu este uşor de
aranjat, nici nu au fost în special cetăţeni dornici să profite de oportunităţile oferite.
participare civică - de asemenea, în problemele regionale - este mult mai natural, legate de
implicarea civică în administraţia municipală.
Noul experiment implică un nou tip de cooperare la nivel regional şi local, cu un ochi la
integrarea putere de decizie şi finanţarea dezvoltării de stat şi acordarea mai mare de luare a
deciziilor autorităţii de către organisme în regiune, în special la o adunare de delegaţi aleşi de
către alegeri directe. Pe termen lung, acest experiment ar putea duce chiar la o schimbare în
structura municipale.
Comitetul este de părere că principiile democratice trebuie să se acorde mai multă greutate în
dezvoltarea regională în timp ce simultan clarificarea responsabilităţilor de conducere.
Comitetul subliniază faptul că Guvernul trebuie să elaboreze un sistem de luare a deciziilor
mai eficientă şi mai democratică decât cea curentă în cadrul pregătirii pentru dezvoltarea
regională.
 
5.2. Viitoare de dezvoltare regională
5.2.1. Breaking cicluri vicios în dezvoltarea regională.
Ruperea cicluri vicios este o modalitate de înţelept de pregătire pentru viitor în toate politicile
publice: aceasta poate împiedica bine problemele din înmugurire şi, adesea, de asemenea,
controale balon inutilă a cheltuielilor financiare.
Îmbătrânire a populaţiei şi a forţei de muncă şi concentrarea regionale sunt evoluţiile că
guvernul se aşteaptă ca, în raportul său pentru a continua. Predicţii se bazează pe tendinţele
perceptibile în ultimii ani, ceea ce înseamnă că încorporează multe incertitudini. Vicious
cicluri sunt evidente în dezvoltarea de centre de creştere, cât şi zonele de pierdere netă de
migraţie. În centre de creştere, ciclurile vicios implice mai presus de toate infrastructurii
comunităţii ridicate şi costurile locuinţelor, probleme de trafic şi calitatea serviciilor publice,
cum ar fi asistenţa medicală şi educaţia, şi constituie o ameninţare pentru economiile
municipale din aceste regiuni. crearea de locuri de muncă reduse din cauza unor probleme cu
experienţă în centre de creştere economică şi creşterea şomajului au urmat încă reprezintă o
altă ameninţare.
Potenţialul de expertiză relativă a zonelor pierdere netă de migraţie se deteriorează ca muta
tineri şi educaţi departe, slăbirea simultan structura populaţiei de vârstă. Îmbătrânirea
populaţiei combinată cu şomaj ridicat duce la o rata de dependenţă dezavantajos şi
diminuează baza regiune fiscale. Abordarea şomajului şi îngrijirea persoanelor în vârstă creşte
cheltuielile, ceea ce reduce numărul şi potenţial, de asemenea, calitatea serviciilor publice
oferite de către rezidenţi de către municipalităţi. Acest lucru îmbunătăţeşte în continuare
dorinţa de a migra.
Domeniul dezvoltării regionale întreprinse prin intermediul unor măsuri din sectorul public s-
au schimbat. În viitor, rolul administraţiei publice vor fi evidenţiate în furnizarea de
întreprinderi de afaceri cu medii de operare favorabil, de asemenea, în afara marilor centre
urbane. Pe de altă parte, jucătorii regionale, de asemenea, trebuie să îşi asume
responsabilitatea pentru utilizarea caracteristicilor regionale ca punct de plecare pentru
dezvoltare: succesul regiunilor depinde de capacitatea lor de reînnoire şi de atractivitatea lor.
În plus faţă de HMA naţionale şi sub-centrelor, ele are, de asemenea, un număr destul de mare
de centre regionale şi de altă natură, care, în principiu, oferă o alternativă viabilă pentru
locaţia corporative. Comitetul consideră că obiectivul politicii regionale ar trebui să fie stabilit
la crearea unei reţele de centre regionale care să cuprindă diferitele părţi ale ţării şi menţinând
astfel viabilitatea întregii naţiuni. Centrele de alimenta creşterea ar putea diferi de bine în
dimensiune şi celelalte calităţi.
Mai multe evoluţii în mod egal ocuparea forţei de muncă regionale echilibrate şi a populaţiei,
care sunt obiectivul de a crea o reţea de centre regionale, ar facilita în mare măsură sarcina
generale ale politicii regionale de a menţine diferenţele de bunăstare în şah. În plus, aceasta
solicită o cooperare mai strânsă între municipalităţi şi noi soluţii administrative şi de logistică
- în special în menţinerea şi îmbunătăţirea nivelului de servicii.
Comitetul este de părere că municipalităţile ar trebui să fie încurajate, prin mijloace ale
politicii internă şi cu alte stimulente şi sprijin, de a coopera în ceea ce priveşte fără municipale
existente, sub-regional sau chiar limitele regionale în scopul de a rupe ciclurile vicios găsite în
dezvoltarea regională . Cantitatea şi calitatea cooperării trebuie să crească în mod substanţial
pentru a stopa spirale grave de dezvoltare în timp ce investiţiile de stat în infrastructură şi în
producţia de locuinţe ar trebui să fie îmbunătăţite.

Bibliografie
• http://en.wikipedia.org;
• Johansson, Ulf - Dezvoltare Regională, în Suedia, octombrie 2003;
• Ruotsalainen, Arto; Haraldsson, Petur Ingi; Knudsen, Jon P. şi Tunström MOA -
planificarea regională în Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia, octombrie 2003;
• Felsenstein, Daniel şi Portnov, Boris A. - Disparităţile regionale în ţările mici (Capitolul 15:
Politica regională Lecţii din Finlanda), Editura Springer Berlin, Heidelberg, 2005;
• Herrschel, Tasillo, Newman, Peter guvernare Regiunilor Europei Oras: Planificare, Politica
si Politica, 2002;
• Kiander, Jaakko-statului bunăstării nordice în anii 1990, februarie 2003;
• http://ec.europa.eu/regional_policy;
• Einhorn, Eric şi John statele Logue-Modern bunăstarea: Politica şi Politici în Scandinavia
Social Democrat. Editorii Praeger, 1989;
• Bagge, Sverre - Regatele scandinave, 2005;
• Penttilä, Risto E. J - Finlanda ideea de politică externă, 2008;
• Jakobson Max - Finlanda în noua Europă.

                                             Cuprins

1. reforma regională în Suedia 3

1.1. Interes tot mai ridicat în domeniul cooperării regionale 3
1.2. Propunerile Comisiei cu privire la 3 din administraţia regională
1.3. Regional proiecte pilot 3
1.4. Consiliile Regionale de Dezvoltare 4
1.5. Comisiei cu privire la repartizarea responsabilităţilor 4
1.6. Sistemul de planificare suedeză 4
1.6.1. Nivel local 4
1.6.2. Nivel regional 5
1.6.3. Nivel naţional 5
1.6.4. Sistemul juridic 5
1.6.5. schimbările actuale şi dezbateri privind planificarea suedeză 6
2. Politica regională în Finlanda 9
Sistemului de planificare finlandez 10
2.1.1. Schimbări recente în sistemul de planificare finlandez 10
2.1.2. responsabilităţile de amenajare a teritoriului la nivel de stat 10
2.1.3. Administraţia de stat regionale 11
2.1.4. Planificarea la nivel naţional 11
2.1.5. Planificarea la nivel regional 11
2.1.6. Planificarea la nivel municipal 13
2.2 Finlanda: Fondurile Structurale 2000-2006 13
2.3. Finlanda: Fondurile structurale pentru perioada 2007-2013 16
3. Elemente de comparaţie şi de proiecte comune 18
3.1. Aspecte generale 18
3.2. Consecinţele crizei din 1990 a stat al bunăstării nordice: Finlanda şi Suedia 20
4. programe comune 28
4.1. Finlanda, Suedia, Norvegia-Programul Operaţional "Nord" 28
Program dezvoltat în cadrul obiectivului de cooperare teritorială europeană, cofinanţat de
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) 28
Finlanda, Suedia, Norvegia 31
4.2. Botnia Programul Operaţional "- Atlantica '31
5. Concluzii şi perspective 33
5.1. Consolidarea factorii regionali
Succes .............................................. ........................................ 33
5.2. Viitorul de Dezvoltare Regională 35
Bibliografie 37