Sunteți pe pagina 1din 17

GEOGRAFIE ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI

RELANSAREA ŞI RECONVERSIA INDUSTRIALĂ


PRIN INTERMEDIUL
POLITICILOR DE AMENAJARE TERITORIALĂ
A INDUSTRIEI ÎN CAZUL ROMÂNIEI

Student ID: Tudor JEMNA

2008
CUPRINS

Introducere

Ghid terminologic

Cap. I. Dezvoltarea Regională


Politica Dezvoltării Regionale
Orientările Strategice pentru Coeziune

Cap. II. Dimensiunile Dezvoltării Regionale


Dimensiunea Orizontală a Politicii Regionale
Scurt istoric al regiunilor de dezvoltare în România
Cadrul legislativ – instituţional pentru politica de dezvoltare regională
Principii de Dezvoltare Regională
Actorii principali ai Politicii Regionale
Implementarea Politicii Regionale
Structura de implementare a politicilor de dezvoltare Regională
La nivel naţional:
La nivel teritorial:
Instrumentele de Realizare a Politicii Regionale
Disparităţile regionale în România

Cap. III. Politica industrială în România

1. Cadrul general
2. Obiectivele politicii industriale a României
3. Instrumentele utilizate pentru aplicarea
unei politici industriale convergente cu cea a Uniunii Europene
4. Aplicarea politicii industriale în România
Elaborarea noii politici industriale şi aplicarea acesteia:
Îmbunătăţirea mediului de afaceri:
Atragerea investitiilor straine
Creşterea competitivităţii produselor industriale
Sprijinirea activitatii IMM-urilor
Protectia mediului

Concluzii

Bibliografie:
„O ţară nu este a locului unde stă,
ci a ţintei la care se uită.”
(Nicolae Iorga).

Introducere

Ghid terminologic
Prezentul ghid terminologic fixeză in introducere, termenii de specialitate, legaţi de
subiectul acestei cercetări, de modelul conceptual şi metodologic, pentru stabilirea sistemului de
relaţii specifice planificării strategice regionale în România, din perspectiva dezvoltării durabile a
zonelor funcţionale/ metropolitane şi a aglomeraţiilor urbane.
Regiune de dezvoltare
• Un teritoriu care formează din punct de vedere geografic o unitate netă sau un ansamblu
similar de teritorii în care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente
comune şi care doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu
scopul de a stimula procesul cultural, social şi economic.
(Definiţia regiunii conform Cartei Comunitare a Regionalizării)
• Regiune delimitată pentru a orienta politica regională a guvernului, în sensul reducerii
dezechilibrelor teritoriale majore între ariile cele mai dezvoltate şi ariile cele mai puţin
dezvoltate; în acelaşi timp reprezintă cel mai bun cadru de implementare şi evaluare a
politicii de dezvoltare regională.
(Erdeli, G.,– Dicţionar de geografie umană, ed. Corint, Bucureşti, 1999)
• (1) Zone care cuprind teritoriile judeţelor în cauză, respectiv ale municipiului Bucureşti,
constituite în baza unor convenţii încheiate între reprezentanţii consiliilor judeţene şi,
după caz, ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti, şi funcţionează în baza
prevederilor prezentei legi. (2) Regiunile de dezvoltare constituie cadrul de elaborare,
implementare şi evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum şi de culegere a
datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de
EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială (NUTS II), existent în
Uniunea Europeană.
(Legea nr. 315 /2004 privind dezvoltarea regională în România)
În România, conform art. 4 din legea 315 /2004, Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi
administrativ- teritoriale şi nu au personalitate juridică.
• Unitate fără rol administrativ, fără personalitate juridică, cuprinzând teritoriile unui grup de
judeţe, sau al Municipiului Bucureşti, formată prin libera asociere a Consiliilor
Judeţene, cu acordul Consiliilor Locale, respectiv al Consiliilor Locale ale Municipiului
Bucureşti, care constituie cadrul de implementare şi evaluare a politicii de dezvoltare
regională în România (cf. Legii nr.151/1998 privind Dezvoltarea Regională în
România).
(Programul Phare 9708 /Aster S cons arl, Note informative pentru Consiliile de Dezvoltare Regională, 1997)
Factorii dezvoltării reprezintă subiecte sectoriale de cercetare constituind baza formulării
politicilor de dezvoltare şi ulterior a direcţiilor strategice de acţiune cu impact spaţial, economic,
social sau de mediu. Factorii de dezvoltare sunt: resursele naturale, forţa de muncă, capitalul,
structura economică, agenţii economici, transporturile, comunicaţiile, tehnologia, contextul
economic, pieţele de export, nivelul de cheltuieli publice, managementul administraţiei, suportul
oferit pentru dezvoltare.
(Materiale documentare Urbanproiect)
Politică de dezvoltare regională
• Ansamblul politicilor elaborate de Guvern, prin organele administraţiei publice centrale, de
autorităţile administraţiei publice locale şi organismele regionale specializate, cu
consultarea partenerilor socio-economici implicaţi, în scopul asigurării creşterii
economice şi dezvoltării sociale echilibrate şi durabile ale unor arii geografice
constituite în regiuni de dezvoltare, al îmbunătăţirii competitivităţii internaţionale a
României şi al reducerii decalajelor economice şi sociale existente între România şi
statele membre ale Uniunii Europene.
(Legea nr. 315 /2004 privind dezvoltarea regională în România)
• Ansamblul de măsuri pe care autorităţile guvernamentale centrale, le iau în favoarea
dezvoltării socio - economice a regiunilor defavorizate. Principiul enunţat se regăseşte
la nivelul ţărilor membre, dar şi al Uniunii Europene în ansamblu, prin politica pe care o
dezvoltă la nivel comunitar
(Pascariu, G., Trăistaru, I., - Politica de dezvoltare regională, seria Micromonografii – Politici Europene – IER, 2000)
Politică de integrare
• Integrarea se poate realiza pe orizontală, între sectoare, în scopul stimulării efectelor
sinergice ale tuturor dimensiunilor durabile sau pe verticală, între nivele, pentru a asigura coerenţa
politică şi de acţiune şi pentru a evita politicile contradictorii la diferite nivele.
(Colectiv, - Dezvoltare durabilă – vol. II, 1999,
Bucureşti)
Politică economică
• Aspect al politicii globale care cuprinde fixarea obiectivelor (ex: echilibrul balanţei de
plăţi, ocuparea forţei de muncă), stabilirea unei ierarhii între obiective, analiza interdependenţelor
dintre obiective şi alegerea mijloacelor pentru atingerea obiectivului propus.
(Erdeli, G. – Dicţionar de geografie umană, ed. Corint,
Bucureşti, 1999)
Politică industrială
• Parte a politicii economice prin care se urmăreşte stimularea proceselor productive,
introducerea de noi tehnologii, creşterea productivităţii, obţinerea unei competitivităţi mai mari etc.
(Erdeli, G. – Dicţionar de geografie umană, ed. Corint,
Bucureşti, 1999)
Politică socială
• Atitudini, programe şi acţiuni îndreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale,
cuprinzând deopotrivă implicarea autorităţilor publice, acţiuni ale organizaţiilor non-
guvernamentale şi ale persoanelor individuale, reunind sectoarele public, privat şi voluntar.
(Zamfir, C., Vlăsceanu. R., - Dicţionar de sociologie,
1993)
Politici de dezvoltare
• Mijloace politico-administrative, organizatorice şi financiare, utilizate în scopul realizării
unei strategii.
(Legea nr.350 /2001privind amenajarea teritoriului şi urbanismul)

- • Ansamblu de opţiuni privind anumite obiective şi mijloacele de atingere a lor.


(Erdeli, G. – Dicţionar de geografie umană, ed. Corint, Bucureşti, 1999)
Cap. I. Dezvoltarea Regională
Politica Dezvoltării Regionale

Politica regională a UE are în vedere amenajarea şi gestionarea condiţiilor de localizare şi


repartizare a activităţilor economice, în mod concret, politica regională a UE vizează două mari
ţinte:
• coeziunea economică şi socială;
• ajutorul comunitar pentru regiuni.
Coeziunea se referă la reducerea disparităţilor socio-economice în interiorul UE prin favorizarea
dezvoltării regionale. Cu alte cuvinte, politica regională are ca scop nu dezvoltarea regională în
sine, ci în perspectiva coeziunii sociale şi economice. Această precizare implică ideea solidarităţii,
prin redistribuirea resurselor şi ajutorarea celor în nevoie.
În sprijinul politicii regionale, se invocă de obicei două tipuri de argumente:
• economice, conform cărora dezvoltarea regională favorizează integrarea economică,
competitivitatea în interiorul pieţei interne (comune); contrar neoliberalismului, teoria dezvoltării
regionale consideră că disparităţile între regiuni nu pot fi eliminate doar prin mecanismele pieţei; pentru
a se evita migrarea haotică a forţei de muncă, depopularea şi instabilitatea, se preconizează dezvoltarea
prioritară a regiunilor sărace.
• politice, care se referă la următoarele aspecte:
• inegalităţile regionale pot încetini/bloca integrarea;
• interesul comun de a avea pieţe prospere peste tot, în interiorul pieţei comune (chiar şi în
regiunile sărace din alte state membre);
• aplicarea principiului subsidiarităţii – mecanism de redistribuire a resurselor în interiorul
UE.
Bazele legale ale politicii regionale sunt asigurate de art. 2 al Tratatului de la Maastricht.
În 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), destinat cu
precădere regiunilor defavorizate, în 1988, politica de dezvoltare s-a diversificat, prin înfiinţarea
fondurilor structurale (Fondul Structural Agricol, Fondul Social). Acestea s-au aplicat
următoarelor categorii de regiuni:
• regiuni cu întârziere în dezvoltare (obiectivul 1);
• regiuni industriale în declin (obiectivul 2);
• zone rurale (obiectivul 3).
Mai târziu, odată cu extinderea Uniunii spre sud (Portugalia, Spania, Grecia) şi acceptarea
unor ţări mai puţin bogate (Olanda), riscul polarizării Nord-Sud s-a accentuat. Mai mult, în
interiorul unor ţări europene (Italia, Germania reunificată) existau mari discrepanţe economice şi
sociale între regiuni, astfel încât a fost nevoie de o intervenţie puternică în favoarea dezvoltării
regionale. Ca urmare, prin aplicarea Tratatului de la Maastricht (1993), cele două ţinte (ale
coeziunii şi ale ajutorului comunitar pentru regiuni) sunt susţinute prin crearea Fondului de
Coeziune.

Orientările Strategice pentru Coeziune


Orientările Strategice pentru Coeziune economică, socială şi teritorială reprezintă un cadru
general unitar pentru toate Statele Membre în vederea pregătirii documentelor programatice pentru
FSC pentru perioada 2007 – 2013 (Cadrul Strategic Naţional de Referinţă şi Programele
Operaţionale). Liniile directoare pentru Coeziune au în vedere rolul politicii de coeziune în
implementarea politicilor Uniunii Europene, coerente cu Agenda Lisabona.
Urmare a lărgirii cu încă noi 10 membri, la 1 mai 2004, urmată de încă 2 in 1 ianuarie 2007,
coroborate cu Agenda Lisabona 2000 (revizuită 2005) şi Götheborg 2001 (revizuită 2006), Politica
de coeziune economică şi socială a Uniunii Europene pentru perioada 2007 – 2013 are 3 mari
obiective:
A) Convergenţa este un obiectiv finanţat cu 80% din bugetul destinat fondurilor
structurale şi de coeziune, care vizează regiunile din statele membre ale Uniunii Europene care au
un PIB/locuitor mai mic decât 75% din media comunitară şi regiunile care intră sub aşa numitul
« efect statistic »;
B) Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă este al doilea obiectiv,
finanţat cu 15% din bugetul destinat fondurilor structurale şi de coeziune, care vizează regiunile
care nu sunt eligibile în cadrul obiectivului de convergenţă;
C) Cooperarea teritorială europeană este obiectivul finanţat cu doar 5% din bugetul
destinat fondurilor structurale şi de coeziune se referă la cooperarea transnaţională, cooperarea
transfrontalieră şi cea interregională.

Cap. II. Dimensiunile Dezvoltării Regionale


Dimensiunea Orizontală a Politicii Regionale

Este vorba de competenţe la nivel comunitar (preocupări comune, nu doar cele referitoare
la unele regiuni) care contribuie la dezvoltarea regională deşi aceasta nu este obiectivul principal.
Avem astfel:
a) Politica ecologică
• condiţii de inegalitate ecologică (Fondul de Coeziune a sustinut şi susţine, proiecte de
ajutorare a zonelor cu probleme ecologice);
• iniţiative comunitare - ex. ENVIREG.
b) Politica competiţiei
• art. 92 al Tratatul de la Maastricht a permis ajutorarea zonelor rămase în urmă;
• derogări de la regulile politicii competiţiei pentru a proteja zone/regiuni slab dezvoltate.
c) Politica agricolă şi a pescuitului
• sprijin pentru zonele dependente de pescuit.

Scurt istoric al regiunilor de dezvoltare în România

În România, a debutat programul PHARE, pentru politici de dezvoltare regională în anul


1996. Elaborarea unui studiu al disparităţilor regionale, a constituit punctul de plecare, pe baza
evoluţiei social-economice din perioada 1990 – 1994.
Decalajelor de dezvoltare au fost analizate prin luarea în calcul a 12 indicatori grupaţi în
cinci categorii: economie, infrastructură, resurse gospodăreşti, socio-demografie, urbanizare.
Studiul a pus în evidenţă existenţa unor disparităţi bine conturate regional ale nivelului de
dezvoltare globală: sudul şi estul sunt cele mai puţin dezvoltate, în timp ce vestul şi centrul ţării sunt
cele mai dezvoltate.
Explicaţiile existentei acestor disparităţi, sunt complexe: estul şi sudul sunt caracterizate de
ruralitate accentuată şi industrializare recentă (în ultima etapă a perioadei socialiste, după 1970), la
care se adaugă efectul de absorbţie al capitalei în cazul părţii sudice.
Capitala a asimilat spaţiul rural înconjurător prin atragerea potenţialului demografic şi a
resurselor investiţionale, fiind clasificat în cadrul studiilor de geografie urbană ca fiind unul din
oraşele de tip insulă (island-like city) dezvoltate în Europa de est. Judeţele din sudul capitalei -
Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Teleorman - sunt printre cele mai sărace din ţară, în special în ceea ce
priveşte capitalul uman, în timp ce „sărăcia” estului se datorează veniturilor foarte mici şi
infrastructurii deficitare.
Partea centrală şi vestică sunt favorizate de industrii mature, de servicii mai bine dezvoltate,
de urbanizare cu tradiţie. A doua jumătate a secolului XX a fost dominată de eforturile de a
transforma dezvoltarea social-economică într-un proces egal şi uniform care să şteargă decalajele
moştenite, însă acestea s-au menţinut şi la sfârşitul perioadei socialiste.
Stabilitatea nivelului de dezvoltare social-economică s-a plasat într-o oarecare inerţie
regională, care s-a menţinut nealterată şi în condiţiile tranziţiei: judeţele Sibiu, Cluj, Braşov, Timiş
au rămas mai dezvoltate, iar Giurgiu, Botoşani, Vaslui, Călăraşi, Teleorman au continuat să fie cele
mai puţin dezvoltate.
Dinamica disparităţilor regionale a evidenţiat faptul că procesele economice sunt cele care
accentuează decalajele de dezvoltare (precum declinul industrial, inactivitatea şi neocuparea forţei
de muncă), iar cele sociale acţionează în sensul atenuării acestora (manifestându-se prin mobilitatea
teritorială a populaţiei, procesele demografice, nivelul veniturilor individuale).
Dinamica ramurilor economiei, infrastructurii, urbanizării, demografiei şi a resurselor
gospodăriilor s-a transpus în plan regional prin modele de evoluţie diferenţiate. Spaţiile regionale cu
dinamică negativă au resimţit influenţa curbei descendente a economiei şi infrastructurii, în timp ce
regiunile cu dinamică pozitivă au beneficiat de îmbunătăţirea fenomenelor demografice şi a
resurselor.
Carta Verde a Dezvoltării Regionale a fost supusă dezbaterii publice, un an mai târziu, în
1997. Aceasta, delimitează opt regiuni de dezvoltare „formate prin agregarea judeţelor care au
caracteristici comune şi potenţial de integrare funcţională”, suplimentând descrierea obiectivelor
politicii regionale, propuneri de formare a cadrului instituţional, identificarea instrumentelor
financiare.
Cele două etape in definirea regiunilor de dezvoltare au cuprins: faza de identificare a
judeţelor vecine cu profiluri economice şi sociale similare; faza de regrupare a regiunilor de
similaritate în regiuni de dezvoltare, definite prin relaţii funcţionale de tipul infrastructurii de
comunicare sau al sistemelor de interacţiune umană.

Cadrul legislativ – instituţional pentru politica de dezvoltare regională

Legea 151 din anul 1998, marchează prin elaborarea şi intrarea sa în aplicare, obiectivul
general de diminuarea decalajelor economice şi sociale dintre diferitele regiuni şi zone ale ţării,
acumulate în timp, prevenirea apariţiei unor noi dezechilibre, precum şi susţinerea unei dezvoltări
durabile a tuturor regiunilor.
Aceasta stabileşte cadrul instituţional necesar implementării programelor de dezvoltare
regională.
Instituţiile care sunt în măsură să implementeze şi dezvolte politica de dezvoltare regională
sunt acum: Consiliul de Dezvoltare Regională (CDR) care este creat la nivelul fiecăreia din cele 8
regiuni de dezvoltare pentru coordonarea politicii de dezvoltare regională, având rol deliberativ.
CDR este alcătuit din preşedinţii consiliilor judeţene şi locale şi coordonează Agenţia de Dezvoltare
Regională înfiinţată în fiecare regiune de dezvoltare (ADR). ADR este constituită ca un organism
nonguvernamental, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care elaborează
strategiile şi programele de dezvoltare regională, iar după aprobarea lor de către CDR şi ulterior, de
Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR), are rol de implementare a acestora.
Structurile regionale sunt completate de cele naţionale. Acestea din urmă sunt reprezentate
de CNDR, format din preşedinţii şi vicepreşedinţii CDR, având rolul de a promova obiectivele
politicii naţionale de dezvoltare regională.
În acelaşi an (1998), aşa cum am menţionat anterior, a fost înfiinţată ANDR cu atribuţii de
agenţie de implementare având rol de agenţie contractantă şi agenţie de plăţi.
ANDR va avea acum responsabilitatea elaborării Planului naţional de dezvoltare şi în cadrul
acestuia, componenta de dezvoltare regională, a principiilor, criteriilor şi priorităţilor în alocarea
resurselor din Fondul Naţional de dezvoltare regională (FNDR).
Începind cu anul 2001, ANDR a fost desfiinţată iar responsabilităţile au fost transferate
Ministerului Dezvoltării şi Prognozei – Direcţia Generală pentru Dezvoltarea Regională. Din 2003
aceasta a fost inclusă Ministerului Integrării.
În anul 2000 a fost publicat Planul Naţional de Dezvoltare Regională 2000 – 2002, iar la
începutul anului 2003 a fost lansat planul de dezvoltare regională pentru perioada 2002 – 2005.
Spre deosebire de primul, care reprezenta descriptiv nivelul de dezvoltare economico-social,
cel de-al doilea se caracterizează prin valenţe operaţionale mai clar definite. Acesta identifică
problemele majore care trebuie soluţionate în fiecare sector economic şi regiune de dezvoltare şi
defineşte axele naţionale strategice de dezvoltare pentru prioritizarea activităţilor.
În perioada actuală, ne aflam în cadrul noii perioade de programare 2007 – 2013 şi în noile
condiţii juridice ale legii 315 /2004.
Agenţiile de Dezvoltare Regională, înfiinţate în cele opt regiuni, au definit planuri de
dezvoltare care au fost corelate cu potenţialităţile şi constrângerile proprii.
Conceptele şi metodologia utilizate pentru delimitarea regiunilor de dezvoltare în România,
au condus la definirea unor entităţi regionale comparabile ca suprafaţă, talie demografică,
caracteristici sociale şi economice.

Principii de Dezvoltare Regională

Aceste evoluţii au contribuit la definirea unei politici coerente de dezvoltare regională. Această
politică se bazează pe următoarele principii:
• concentrarea pe priorităţi: fondurile pot fi obţinute doar dacă regiunile acoperă unul din cele 6
obiective ale politicii regionale; pentru a stabili această ordine, regiunile UE sunt clasificate în
NUTS ("Nomenclature des unites territoriales");
• programarea pe baza unui plan strategic;
• parteneriatul - decizii luate prin consens (Comisia, statele membre, reprezentanţi ai autorităţilor
locale, parteneri socio-economici), pentru evitarea centralismului şi mobilizarea actorilor;
• adiţionalitatea - contribuţia comunitară este un complement la contribuţiile naţionale;
• monitorizarea - gestiune şi evaluare a proiectelor (anual, de către Comisie; publicarea la fiecare 3
ani a "Raportului asupra Coeziunii sociale şi economice").

Actorii principali ai Politicii Regionale

- Comisia - este principalul iniţiator; aproba programele propuse de statele membre şi asigura
monitorizarea (Raportul Coeziunii sociale; publicat la 3 ani). Contribuia la elaborarea "Cadrului
Comunitar de Sprijin", aloca fondurile şi verifica utilizarea lor.
- Consiliul - defineşte obiectivele şi organizarea FEDER, precum şi regulile de aplicare.
- Parlamentul European - aprobă obiectivele şi organizarea fondurilor structurale.
- Comitetul European - are rol consultativ în orice problemă privind regiunile.
- Administraţia (naţională, regională, locală) - joacă un rol important în dezvoltarea Planurilor
Regionale de Dezvoltare. Asigură implementarea şi evaluarea proiectelor. Fiecare administraţie
regională, locală sau naţională avea şi are, reprezentanţi la Bruxelles pentru a atrage fonduri de
dezvoltare regională.

Implementarea Politicii Regionale

Politica regională este una din puţinele politici în care Comunitatea este direct implicată în
faza de implementare. Statele membre ale căror regiuni sunt compatibile cu unul dintre obiective pot
propune Comisiei « planuri de dezvoltare regională » care cuprind:
- analiza situaţiei din regiune;
- identificarea unei strategii adecvate;
- propuneri de finanţare;
- evaluare a situaţiei ecologice.
Pe baza acestor propuneri, Comisia stabileşte un « Cadru Comunitar de Sprijin » pentru
fiecare regiune care a solicitat ajutor. Acest cadru cuprinde:
- operaţiile care se vor întreprinde prin finanţare de la fondurile structurale;
- formele de asistenţă;
- planul financiar;
- durata de aplicare.

Structura de implementare a politicilor de dezvoltare Regională


La nivel naţional:

1. Consiliul Naţional pentru Dezvolare Regională(CNDR), ca for deliberativ în România , şi


în care reprezentanţii Guvernului şi cei ai regiunilor sunt la paritate.
Consiliul Naţional pentru Dezvoltare regională are următoarele atributii:
- Aprobarea Strategiei naţionale pentru dezvoltarea regională şi a programului naţional
- Prezentarea catre Guvern a propunerilor privind constituirea Fondului naţional pentru
dezvoltare regională;
- Aprobarea criteriilor, prioritatilor si a modului de alocare a resurselor Fondului naţional
pentru dezvoltarea regională;
- Urmarirea utilizarii fondurilor alocate Agentiilor pentru dezvoltarea regională din
Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională;
- Aprobarea utilizarii fondurilor de tip structural, alocate României de catre Comisia
Europeană;
- Urmărirea realizarii obiectivelor dezvoltării regionale, inclusive în cadrul activitatilor de
cooperare externă a regiunilor de dezvoltare, de tip transfrontalier, interregional şi la
nivelul Euro-regiunilor.

2. Agenţia naţională pentru Dezvoltare Regională (ANDR), ca organism guvernamental


executiv, în promovarea şi coordonarea politicii de dezvoltare regională. Agenţia Naţionala de
Dezvoltare Regională a luat fiinţa în urma fuziunii dintre Agenţia Romana de Dezvoltare si Agenţia
Română de Dezvoltare şi Agenţia naţională pentru Întreprinderi Mici şi mijlocii. Aceasta agenţie
nou creată este responsabilă pentru 5 politici naţionale şi anume:
- Politica de dezvoltare regională;
- Politica pentru zonele defavorizate;
- Politica de promovare a investitiilor;
- Politica de privatizare şi post-privatizare;
- Politica pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii.
Ministerul pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie – MIMMC – care s-a
înfiinţat în principal prin prelucrarea atribuţiilor Agenţiei Naţionale pentru Dezvoltare Regională –
are în vedere, ca principal obiectiv, îmbunătăţirea accesului întreprinderilor mici şi mijlocii la
finanţarea, avizarea documentaţiilor pentru obţinerea de credite şi alte fonduri externe cu garanţie
guvernamentală.

Ministerul Dezvoltării şi Prognozei – MDP - care s-a înfiinţat prin preluarea atribuţiilor
Agenţiei de Dezvoltare Regională, a Consiliului de Coordonare Economico – Financiară şi a
Direcţiei Generale de Prognoză, din cadrul Ministerului Finanţelor – vizează ca principale
obiective, politicile de dezvolatre socio-economică de ansamblu, dezvoltarea regiunilor şi a zonelor
ţării.

La nivel teritorial:

1. Consiliile pentru Dezvoltare Regională (CDR), ca organisme decizionale la nivelul


fiecarei regiuni de dezvoltare, alcătuite din reprezentanţii autorităţilor locale.
Consiliile de Dezvoltare Regională au următoarele atribuţii:
- Analizarea şi luarea unei hotărâri în privinţa Strategiei şi a Programelor de Dezvoltare
Regională;
- Aprobarea Proiectelor de Dezvoltare Regională;
- Prezentarea, catre Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională, a propunerilor privind
constituirea Fondului pentru Dezvoltarea Regională;
- Urmărirea utilizării fondurilor alocate Agenţiilor pentru Dezvoltarea Regională din
Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională;
- Urmăreşte respectarea obiectivelor regionale.
2. Agenţiile pentru Dezvoltare Regională, ca organisme neguvernamentale, nonprofit,
reprezintă corpul ethnic şi de executie ele aflându-se în subordinea Consiliilor pentru Dezvoltare
Regională.
Agenţiile pentru Dezvoltare Regională au următoarele atribuţii:
- Elaborarea şi propunerea, către Consiliul pentru Dezvoltare Regională, a Programelor de
Dezvoltare Regională şi a planurilor de gestionare a fondurilor;
- Punerea în aplicare a Programelor de Dezvoltare Regională şi aplanurilor de gestionare a
fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate de Consiliul pentru Dezvoltare
Regională cu respectare legislaţiei;
- Identificarea zonelor defavorizate din cadrul regiunilor de dezvoltare;
- Asigurarea asistenţei tehnice de specialitate persoanelor fizice sau juridice, cu capital de
stat sau privat, care investesc în zonele defavorizate;
- Inaintarea către Agenţia Naţională pentru Dezvolatare Regională a propunerilor de
finanţare, din Fondul Naţional pentru Dezvoltarea Regională, a proiectelor de dezvoltare
aprobate;
- Acţionează pentru atragerea de surse la formarea Fondului pentru Dezvoltare Regională;
- Gestionarea Fondului pentru Dezvoltare Regională în scopul obiectivelor prevăzute în
Programele de Dezvoltare Regională;
- Răspunderea de corecta gestiune a fondurilor alocate.

Instrumentele de Realizare a Politicii Regionale

Uniunea Europeană acţionează prin Fondurile Structurale, Fondul de Coeziune şi alte


instrumente financiare, pentru sprijinirea atingerii acestor obiective generale, pentru eliminarea
disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale.
Pentru programarea 2007 – 2013 există trei Instrumente Financiare cunoscute ca Fondurile
Structurale respectiv:
• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) ;
• Fondul Social European (FSE) ;
• Fondul de Coeziune (FC)
şi două Acţiuni Complementare, respectiv:
• Fondul European pentru Agricultură şi Dezvolare Rurală (FEADR) ;
• Fondul European pentru Pescuit (FEP)
Fondurile Structurale nu constituie o sursă unică de finanţare în cadrul bugetul Uniunii, ci
fiecare fond acoperă zona sa tematică specifică. Ele finanţează programe de dezvoltare regională
multianuale trasate împreună de regiuni, State Membre şi Comisie, pe baza orientării propuse de
Comisie pentru întreaga Uniune Europeană.
Obiective şi instrumente financiare pentru perioada 2007-2013
Instrumente F.E.D.R. F.S.E. F.C.
Obiective -Convergenţă -Convergenţă -Convergenţă
-Competitivitate regională şi -Competitivitate regională şi
ocuparea forţei de muncă ocuparea forţei de muncă
-Cooperare teritorială europeană

Priorităţi -Accent pe Strategia Lisabona -Accent pe Strategia Lisabona -Infrastructură de mediu


-Infrastructură -Training şi transport (TEN)
-Investiţii -Ocupare -Transport în afara TEN
-Cercetare şi Dezvoltare -Capacitate institutională şi -Transport Urban
-IMM-uri eficienţă administrativă -Energie

Cota maximă de
85% 85% 85%
finanţare de la UE

Disparităţile regionale în România

Acestea se impart in două categorii inter şi intra-regionale. Disparităţile interregionale sunt


mult atenuate de componenţa regiunilor, alcătuite din judeţe cu nivele diferite de dezvoltare
economico-socială. Disparităţile intraregionale sunt mult mai pregnante, fiind rezultate din
asocierea în cadrul aceleiaşi regiuni a unor judeţelor cu profile variate şi niveluri ierarhizate de
dezvoltare.
Din acest punct de vedere, cele mai omogene, , sunt regiunile Centru şi de Vest, iar cea mai
eterogenă este regiunea de Sud. Deşi concepute ca regiuni de dezvoltare, adică spaţii regionale cu
probleme specifice de dezvoltare (declin industrial, zone rurale subdezvoltate), acestea au fost
delimitate pe baza criteriilor administrative, deci ca spaţii funcţionale, acestea au totuşi în
componenţă subspaţii, cu niveluri diferite de dezvoltare economico-socială.
Din punctul de vedere al suprafeţei şi a numărului de locuitori, regiunile cu excepţia regiunii
Bucureşti-Ilfov, variază puţin, corespunzând foarte bine nivelului NUTS 2 al UE.
În termeni socio-economici, diferenţierile sunt moderate, cu excepţia Regiunii de Nord-Est
caracterizată de performanţe invariabil mai reduse. Regiunile de dezvoltare au fost delimitate pe
baza mai multor criterii, dintre care, cele legate de coerenţa funcţională, de omogenitatea socială şi
culturală, de apartenenţa la aceleaşi provincii istorice, au fost cele mai importante.
De la fiecare din aceste criterii se constată însăşi excepţii. De exemplu, din punctul de
vedere al funcţionalităţii, judeţul Cluj este mai bine integrat economic cu judeţele Mureş, Alba,
Sibiu, Braşov, cu toate acestea este inclus Regiunii de Nord-Vest împreună cu judeţele Satu Mare,
Maramureş, Bistriţa-Năsăud şi Sălaj.
Cea mai neinspirată componenţă, din punct de vedere cultural, o prezintă Regiunea de Sud-
Est formată din judeţe care aparţin Dobrogei, nordului Munteniei şi sudului Moldovei. La fel de
neinspirată, de această dată din punct de vedere al logicii geografice, este delimitarea Regiunii
Bucureşti-Ilfov în interiorul Regiunii de Sud. Enclava reprezentată de capitala ţării şi spaţiul rural
înconjurător în interiorul celei mai eterogene regiuni de dezvoltare complică mecanismele
regionale, diminuând până la anihilare coeziunea economică şi socială.
Noţiunea-cheie pe care se sprijină procesul de regionalizare este solidaritatea regională.
În acest mod se explică asocierea judeţelor cu nivele diferite de dezvoltare în aceeaşi
regiune, ca şi selecţia reşedinţelor regionale. Unele dintre acestea reprezintă cele mai importante
centre urbane, precum Craiova sau Timişoara, altele însă au fost alese în scopul maximizării
şanselor de dezvoltare ale unor oraşe mai mici. Exemple în acest sens sunt Piatra Neamţ în
defavoarea Iaşi-ului în Regiunea de Nord-Est, Călăraşi în defavoarea Ploieşti-ului în Regiunea de
Sud, Alba Iulia în defavoarea oraşelor mai mari Sibiu, Braşov şi Târgu Mureş.
Cap. III. Politica industrială în România
1. Cadrul general
România urmăreste îndeaproape politicile Uniunii Europene în domeniul industrial, cu
scopul de a dezvolta o piaţă naţională competitivă, integrată în piaţa internă europeană.
Unul dintre documentele care reflectă politica industrială a României, adoptat prin Hotarârea
Guvernului nr. 657/2002, transpune prevederile Deciziei Consiliului nr. 96/413/CE privind punerea
în aplicare a programului de acţiune în vederea întăririi competitivităţii industriei europene.
Documentul românesc de politică industrială a fost elaborat pentru a facilita adaptarea
industriei la schimbarile structurale şi a sprijini crearea unui mediu favorabil pentru iniţierea de
afaceri şi dezvoltarea lor permanenţă, inclusiv pentru intreprinderi mici şi mijlocii, care să sprijine
cooperarea între întreprinderi, să stimuleze investiţiile străine şi să asigure utilizarea mai eficientă a
potenţialului industrial.
Documentul de politică industrială a avut în vedere necesitatea păstrării coerenţei dintre
aceasta şi alte politici economice, astfel încât să nu apară contradicţii care pot împiedica realizarea
prevederilor acestuia.

2. Obiectivele politicii industriale a României


Obiectivul general al politicii industriale românesti vizează întărirea competitivităţii
industriei, care se va realiza în principal prin:
- cultivarea şi consolidarea unui mediu de afaceri viabil şi deschis, bazat pe un cadru legal
stabil şi coerent,
- accelerarea şi adâncirea ajustărilor structurale, promovarea investitiilor intangibile
(investiţii în capitalul uman, cercetare-dezvoltare şi inovare, calitate, standardizare etc.)
- susţinerea dezvoltăarii cooperării industriale şi a IMM-urilor, precum şi prin
- dezvoltarea serviciilor industriale şi de afaceri.
În acelaşi timp, se acordă o atenţie deosebită creşterii productivitătii muncii, promovării
produselor şi tehnologiilor „curate“, economisirii de energie, creşterii utilizării resurselor locale,
întăririi mecanismelor de piaţă de alocare a resurselor, precum şi dezvoltării unei infrastructuri
regionale eficiente.
Politica industrială a României aplică, prin prevederile sale, conceptul de dezvoltare
durabilă. Acest lucru se realizează, pe de o parte, prin utilizarea în procesul de dezvoltare industrială
a acelor căi prin care activităţile economice, pot proteja mediul înconjurător în mod durabil, iar pe
de alta parte, prin utilizarea raţională a resurselor naturale, în special a acelor cu valoare economică
şi potenţial limitat în timp.

3. Instrumentele utilizate pentru aplicarea


unei politici industriale convergente cu cea a Uniunii Europene
Principalele instrumente care au fost avute în vedere pe termen scurt şi mediu pentru
realizarea creşterii competitivitătii industriale au fost următoarele:
- Dezvoltarea unui mediu de afaceri viabil si deschis prin consolidarea unui sistem
legislativ stabil, simplu, transparent şi coerent, sustinut de un cadru institutional adecvat,
ambele armonizate cu cele din UE.
- Accelerarea restructurării întreprinderilor pe principiul rentabilizarii activităţii
economice a acestora, inclusiv prin închiderea capacitatilor de productie neviabile.
- Viabilitatea economica si financiara constituie ţinta principală a procesului care vizează
îmbunătăţirea competitivităţii întreprinderilor.
De asemenea, în cazul restrângerii activităţii sau lichidării unor întreprinderi se are în vedere
influenţa în amonte şi aval din circuitul economic, pentru a fi preîntâmpinate posibilele efecte
negative asupra procesului de producţie al altor operatori economici.
- -Stimularea procesului de privatizare, prin diversificarea metodelor de privatizare care să
permită accelerarea acestui proces, realizarea unor privatizări eficiente şi asigurarea
transparenţei corespunzătoare, în conformitate cu practica internatională în materie.
- Dezvoltarea pieţei concurenţiale şi stimularea activităţii operatorilor economici pe piaţa
prin continuarea procesului de armonizare legislativă şi de aplicare efectivă a politicii în
domeniul concurenţei. În acest context, o prioritate deosebită se acordă aplicării
măsurilor şi acţiunilor care vizează diminuarea ajutorului de stat direct şi indirect,
concomitent cu monitorizarea încadrării în prevederile Legii nr. 143/1999 privind
ajutorul de stat, ale Legii nr. 21/1996 privind concurenţa, precum şi ale reglementărilor
adoptate pentru aplicarea acestora.
- Dezvoltarea utilizării tehnologiilor informatice în sectoarele industriale prin aplicarea
Strategiei de dezvoltare a domeniului tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor.
- Promovarea investiţiilor directe prin dezvoltarea şi perfecţionarea cadrului legislativ şi
instituţional specific, în vederea asigurării transferului de tehnologie, creşterii
performanţelor manageriale şi îmbunătăţirea competitivităţii şi accesului produselor
româneşti pe pieţele internaţionale.
- Promovarea investiţiilor intangibile, respectiv în domeniul resurselor umane, în
domeniul cercetării-dezvoltării şi inovării, privind asigurarea calităţii şi evaluarea
conformităţii produselor, precum şi în domeniul standardizării. Aceasta presupune:
dezvoltarea investiţiei în capitalul uman, flexibilizarea forţei de muncă, îmbunătăţirea
pregătirii profesionale/specializare şi reconversie profesională/însuşirea de noi abilităţi
de muncă; întărirea legăturii între industrie şi sistemul de ştiinţă şi tehnologie, orientarea
activităţilor de cercetare-dezvoltare către necesităţile mediului socio-economic,
promovarea politicilor active de calitate (managementul calităţii/ISO 9001), precum şi
armonizarea standardelor româneşti cu cele din UE.
- Dezvoltarea cooperării industriale, prin identificarea şi aplicarea unor măsuri specifice
de susţinere a iniţiativelor industriale în acest scop, conducând totodată la asigurarea
unei mai mari stabilitati a relaţiilor economice.
- Susţinerea dezvoltării IMM-urilor prin facilitarea accesului la sursede finanţare şi
servicii de asistenţă, consultanţă şi informare. În acest scop a fost dezvoltat un concept şi
un cadru legal coerent, în conformitate cu practica internatională, pentru susţinerea
activităţii IMM-urilor.
- Dezvoltarea unei pieţe naţionale funcţionale a produselor industriale prin stimularea
competitivităţii acesteia şi a creşterii cererii interne de produse industriale. Aceasta va
facilita economiile de scară, oferind oportunităţi pentru adâncirea specializarii producţiei
şi apariţia de noi producători, menţinând astfel caracterul concurenţial al pietei.
- Asigurarea compatibilităţii tehnologiilor şi produselor industriale cu exigenţele de
protecţie a mediului înconjurător. În această privinţă, Guvernul este preocupat de
respectarea reglementărilor în domeniul protecţiei mediului înconjurător şi promovarea
pe scară largă a tehnologiilor şi produselor „curate”, în condiţiile menţinerii unui raport
eficient între costuri si beneficii şi ale creării de noi modele de producţie şi consum. Se
urmăreşte concomitent punerea în aplicare a sistemului de management de mediu (ISO
14001). Acesta preocupare s-a materializat prin adoptarea controlului poluării
industriale, prin iniţierea şi aplicarea de programe pentru reducerea impactului
activităţilor industriale asupra mediului, concomitent cu refacerea ecologică a zonelor
afectate de poluare.
- Promovarea coeziunii sociale prin permanentizarea procedurilor de consultare cu toţi
actorii din domeniul industrial, pentru extinderea participării largi la luarea deciziilor
majore şi prin obţinerea sprijinului partenerilor sociali în realizarea ajustărilor
structurale.
- Priorităţile majore pe termen scurt sunt: accelerarea ajustărilor structurale (restructurare
şi privatizare) pentru asigurarea viabilităţii economice, eliminarea barierelor birocratice
în cadrul procesului de îmbunătăţire a mediului de afaceri şi atragerea investiţiilor străine
directe .

4. Aplicarea politicii industriale în România


Cele mai recente acţiuni întreprinse pentru atingerea obiectivelor politicii industriale au fost
în principal următoarele:
Elaborarea noii politici industriale şi aplicarea acesteia:
Constituirea Grupului interministerial de lucru pentru coordonarea elaborării şi
implementarii Politicii industriale şi a Planului de Acţiune aferent, prin Hotarârea Guvernului nr.
660/2001.
Îmbunătăţirea mediului de afaceri:
Constituirea Grupului de lucru pentru elaborarea şi monitorizarea Planului de Acţiuni
referitor la îmbunătăţirea mediului de afaceri, prin Hotărârea Guvernului nr. 803/2001.
Elaborarea şi aprobarea, prin Hotarârea Guvernului nr. 1189/2001, modificată şi completată
prin Hotarârea Guvernului nr. 209/2002, a Planului de Acţiuni vizând înlăturarea barierelor
administrative din mediul de afaceri.
Înfiinţarea biroului unic, pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie, în scopul eliminării
obstacolelor birocratice, în procesul de iniţiere a unei noi afaceri (înfiinţare şi autorizare de noi
societăţi comerciale) diminuând semnificativ timpul şi efortul întreprinzătorilor, prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru
înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor.
Realizarea contractelor de achiziţie publică prin licitaţii electronice (potrivit dispoziţiilor
Ordonanţei Guvernului nr. 20/2002) în vederea întăririi liberei concurenţe, creşterii eficienţei
utilizării fondurilor publice, transparenţei, tratamentului egal al tuturor participanţilor şi garantarea
protejării secretului comercial şi al proprietăţii intelectuale, precum şi ca o contribuţie la diminuarea
corupţiei.
Adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.

Diversificarea metodelor de diminuare a implicarii statului în economie prin:


- introducerea în mod explicit, alături de vânzarea de acţiuni, a majorării capitalului social
prin aport de capital privat şi a transferului cu plată sau cu titlu gratuit al activelor cu
caracter social;
- introducerea vânzării pe un pret simbolic a acţiunilor deţinute de stat la societăţi
comerciale neatractive.
Restructurarea datoriilor societăţilor supuse administrării speciale;
Judecarea cu celeritate a unor cauze ce au ca obiect privatizarea societăţilor comerciale;
Reconsiderarea competenţelor instanţelor de judecată, în ceea ce priveşte pronunţarea
acestora, numai asupra legalităţii şi nu asupra oportunităţii;
Scurtarea unor termene procedurale.

Atragerea investiţiilor străine


Înfiinţarea Agenţiei Române pentru Investitii Străine ca unică instituţie de informare şi
promovare a investiţiilor străine directe în România, în subordinea Guvernului.
Adoptarea Legii nr. 332/2001 privind investiţiile străine directe cu un impact semnificativ în
economie (investiţiile de peste 1 mil. USD).

Creşterea competitivităţii produselor industriale


Adoptarea Legii nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor industriale.

Sprijinirea activitatii IMM-urilor


Constituirea, prin Hotarârea Guvernului nr. 1211/2001, a Fondului Naţional de Garantare a
creditelor pentru IMM-uri, finanţat din bugetul Ministerului pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii
si Cooperatiei.
Constituirea, prin Hotarârea Guvernului nr. 1240/2001, a Centrului de selectare şi pregătire
a potentialilor antreprenori de succes (EMPRETEC/UNCTAD – România).

Protectia mediului
Constituirea şi funcţionarea Comitetului Interministerial pentru coordonarea includerii
domeniului protecţiei mediului în politicile şi strategiile sectoriale la nivel naţional, prin Hotărârea
Guvernului nr. 1097/2001.
Aprobarea introducerii etichetei ecologice prin Hotarârea Guvernului nr. 189/2002.
În acest context, a fost încheiat acordul stand-by cu Fondul Monetar International şi au fost
finalizate negocierile cu Banca Mondială (PSAL II), acţiuni care constituie un important sprijin
pentru creşterea încrederii în mediul de afaceri şi în oportunităţile de investiţii din România.
Îndeplinirea obiectivelor politicii industriale este susţinută de progresele înregistrate în 2001
în ceea ce priveste asigurarea stabilităţii macroeconomice şi revigorarea la nivel microeconomic (s-
a înregistrat faţă de anul 2000 o creştere a PIB cu 5,3%, a producţiei industriale cu 8,2% şi a
exportului cu 9,8%) asigurându-se astfel condiţii favorabile pentru privatizarea companiilor şi
crescând atractivitatea economiei române pentru investiţii străine directe.

Concluzii:

Analizele sectorilale, induc concluzii importante:


1. Dezvoltarea economiei nu se va face omogen între sectoarele economice, în nici-
unul dintre scenariile posibile de dezvoltare. Vor exista întotdeauna perdanţi şi câştigători
relativi. Una dintre problemele esenţiale pentru decidenţii politici va fi să găsească soluţiile şi
măsurile de politică economico-sociale necesare pentru a diminua pierderile (costurile) acolo
unde apar sau sunt pronunţate, sau, în cazul cel mai fericit, de a găsi metode pentru a transfera
toate diferenţele sectoriale într-o zonă de creştere globală.
2. Din cifrele prezentate dezagregat pe sectoare de activitate economică sau socială,
rezultă următorul fapt: costurile şi beneficiile posibile ale integrării sau izolării europene ale
României nu sunt distribuite omogen în timp. Există perioade în care costurile pot prevala în
anumite sectoare sau chiar pe ansamblul economiei, urmate de perioade de prevalenţă a
beneficiilor. Analizele ar trebui efectuate pe termen mediu şi lung, iar rezultatele discutate pe
baza tendinţelor evidenţiate către sfârşitul intervalelor de prognoză.
3. La nivel micro-economic, din punct de vedere al sectorului corporatist, costurile
integrării vor fi, exceptând cele financiare, directe, legate de posibilitatea găsirii resurselor
necesare restructurării şi finanţării investiţiilor de infrastructură (cu precădere în transporturi şi
sectorul informaţional), costurile impactului unei competiţii crescute în multe sectoare ale
economiei româneşti expuse Pieţei Unice Europene (industriile chimică, de maşini şi
echipamente, de prelucrare a materialelor ne-metalice, de mijloace de transport).
4. Cea mai mare parte a costurilor legate de integrara României în UE în ceea ce
priveşte agricultura şi politica agricolă, derivă din competitivitatea şi gradul redus de dezvoltare
al agriculturii româneşti faţă de standardele comunitare. Date fiind preponderenţa suprafeţei
agricole în totalul suprafeţei arabile, preponderenţa proprietăţii private şi dimensiunea medie
redusă a exploataţiilor agricole, se poate afirma că Politica Agricolă Comună (PAC) va avea un
efect semnificativ asupra României. Producţia realizată de România în acest sector se află sub
incidenţa PAC: în 2002, 57% din producţia agricolă a fost reprezentată de producţia vegetală
(dominată de cereale) – care reprezintă principala grupă de produse sub incidenţa PAC, şi 41%
de producţie animală – aflată în totalitate sub incidenţa politicii agricole comune. Astfel, în
Documentul comun de poziţie prin care s-au închis provizoriu negocierile (la 4 iunie 2004), au
fost identificate cinci domenii strategice: dezvoltarea rurală, suprafaţă cultivabilă pentru cereale,
zootehnie – creşterea animalelor, sectorul viti-vinicol, agro-industrie (prelucrarea zahărului şi a
laptelui).
5. Un factor esenţial în asigurarea creşterii economiei româneşti pe termen lung şi de
manieră sustenabil-durabilă va fi reprezentat de programele care vizează dezvoltarea treptată a
capitalului uman. Evident, pe termen scurt şi mediu sunt implicate costuri inerente care apar în
sfera sectorului educaţional, a celui de cercetare – dezvoltare, a sectorului de sănătate şi a
sectorului infrastructurii informaţionale.
6. Este necesară creşterea cheltuielilor cu educaţia, ca pondere în PIB. Cu o singură
excepţie în 1998, cheltuielile publice cu educaţia ca procent din PIB au oscilat în jurul a 3%, în
ciuda faptului că Legea Educaţiei prevede un minim de 4%. Acest cost trebuie complementat cu
eforturile pentru a realiza integrarea României în spaţiul european al învăţământului superior şi
al cercetării, precum şi redefinirea cadrului general al educaţiei, formării şi calificărilor
profesionale şi costurile legate de recalificarea si reorientarea personalului. Dintre beneficiile
implicate de adoptarea “acquis”-ului comunitar în ceea ce priveşte educaţia pot fi menţionate:
creşterea nivelului mediu de educaţie, ceea ce în plan economic creează premisele pentru creştere
a nivelului de sofisticare atât a activităţilor productive cât şi a cererii; creşterea gradului de
corelare dintre abilităţile pe care le dezvoltă sistemul educaţional şi cele cerute pe piaţa muncii,
fapt ce contribuie la creşterea gradului de utilizare a potenţialului uman; asigurarea unui cadru
uniform al calificărilor şi standardelor ocupaţionale, ceea ce va crea premisele unei bune
funcţionări a libertăţii de circulaţie a forţei de muncă cu efecte pozitive şi pe linia reglării
dezechilibrelor existente pe piaţa muncii.
7. În raport cu majoritatea statelor membre ale UE, sprijinul acordat în România
activităţilor legate de cunoaştere (inovaţie, cercetare-dezvoltare şi învăţământ superior), este
situat la un nivel scăzut, ceea ce afectează flexibilitatea economiei noastre şi a populaţiei precum
şi duce la diminuarea potenţialului de creştere în viitor. Nu întâmplător Consiliul de la Lisabona
a propus ca ţel principal al UE atingerea statului de „cea mai competitivă economie a lumii”
pentru UE, iar Consiliul de la Barcelona a legat această ţintă de factorul esenţial numit: politici în
domeniul cercetării – dezvoltării.
8. Costurile implicate de atingerea unui astfel de obiectiv nu sunt – din păcate – doar
cele directe care ar însemna atingerea unui nivel de 3% din PIB cu cheltuielile totale în domeniul
cercetării – dezvoltării, din care o treime cheltuieli guvernamentale, restul fiind asigurat de
sectorul privat. Problema esenţială este pe de o parte dificultatea extremă şi costurile mari
adiacente necesare pentru a impulsiona sectorul privat să crească investiţiile în cercetare –
dezvoltare pe plan intern, iar pe de altă parte costul uriaş de oportunitate pe care îl ascunde ne-
realizarea acestui obiectiv.
9. Din rezultatele parţiale prezentate în paragrafele anterioare, sectoarele care par a
avea de câştigat pe termen lung, datorită proceselor specifice pre- sau post-aderării, sunt:
serviciile de piaţă, care îşi vor continua procesul de dezvoltare început după 1990, în ritm
superior restului economiei. Agricultura, se va dezvolta de asemenea, datorită eforturilor
concertate de restructurare pe care România le va face cu un ajutor financiar şi de capital
cognitiv important din partea UE. De asemenea, se va înregistra o creştere în sectoarele foarte
expuse competiţiei internaţionale, care au supravieţuit impactului concurenţial iniţial şi
diminuării cererii interne din primii ani de tranziţie. Dezvoltarea exporturilor şi importurilor va
continua în ritm susţinut, ceea ce va mări suplimentar competitivitatea externă a acestor sectoare.
10. În domeniul tehnologiei informaţiilor si comunicaţiilor costurile sunt legate de
asigurarea supravegherii concurenţei pe piaţa serviciilor TIC, de finanţarea programelor de “e-
Government” şi aplicarea Planului “Europe+” şi susţinerea dezvoltării infrastructurii, precum şi
de informatizarea sistemul educaţional. Beneficiile sunt: scăderea tarifelor la serviciile TIC,
creşterea ratelor de penetrare a telefoniei şi Internetului, participarea la programul “eTen”, dar şi
cele generale aduse de dezvoltarea societăţii informaţionale (reducerea corupţiei administrative,
creşteri de productivitate, reduceri de costuri de producţie).
11. Sectoarele de activitate economico-socială care pot fi afectate în viitor, cel puţin pe
termen scurt şi mediu, de costuri superioare beneficiilor, vor fi cele relaţionate cu necesitatea
restructurării, pe linia protecţiei mediului înconjurător şi sectoarele de utilităţi publice. Piaţa
forţei de muncă poate experimenta fenomene distorsionate în anii următori, indiferent de
scenariul ales de decidenţii politici pentru dezvoltarea României, înainte de a resimţi favorabil
efectele dezvoltării sustenabile, între care vom aminti în principal generarea de locuri noi de
muncă.
Sectoarele care vor avea de câştigat în urma integrării României în UE:
- exportatorii de produse din lemn;
- cei care dezvoltă produse de înaltă tehnologie (în acest moment, numărul lor nu este
semnificativ, iar efectul de angrenare este scăzut);
- cei care lucrează în servicii
Cele mai puţin favorizate sectoare sunt:
- Industria chimică;
- Industria mineritului;
- Cei care se s-au întors la agricultură ca la un “angajator de ultimă instanţă”.

Bibliografie:

- Dr. Aurel Vainer (coord.), CCIR BUCUREŞTI Comisia permanentă Strategie, Parteneriat
interinstituţional, Etică şi mediere, Grupurile de Reflecţie Economia de piaţă funcţională şi
Comerţ Intern - Urbanism Comercial - Colecţia Intreprinzătorului, seria Studii, nr.2/5, 2003;
- Document de poziţie revizuit al României Cap. 15 – Politica Industrială, Guvernul României,
aprilie 2002;
- CCIR BUCUREŞTI Direcţia Strategie şi Parteneriat, Sinteza A-29/17 ian. 2005;
- Videanu: Platformele industriale vor fi transformate în zone rezidenţiale, Curierul Naţional, nr.
19, 2006;
- Mesajul UNICE catre Instituiţile Europene 2004 – 2009;
- Maurice CATIN, Christophe VAN HUFFEL, Inegalites regionales et developpement
economique - le cas français (1850-2000),Revue d’Economie Régionale et Urbaine, nr 5, 2003;
- Liviu Voinea (coord.), Manual de evaluare a competitivităţii regionale, Bucureşti, 2007;
- Dumitru Miron, Comerţ, concurenţă şi politică industrială, în Integrarea economică
europeană, Ed. Economica, Bucureşti, 1999;
- www.ccir.ro
- www.directNews.ro
- http://www.mie.ro
- http://www.mfinante.ro
- http://ec.europa.eu/regional_policy/
- http://www.cor.eu.int/
- http://www.infoeuropa.ro
- PND 2007 - 2013
- POR.