Sunteți pe pagina 1din 11
POLITICI EUROPENE POLITICA REGIONAL Ă Student ID: Tudor JEMNA 2007

POLITICI EUROPENE

POLITICA REGIONALĂ

Student ID: Tudor JEMNA

2007

Intoducere :

CUPRINS

Politicile Comune Politicile de Solidaritate

Cap. I. Dezvoltarea Regională Politica Dezvoltării Regionale Argumente :

Economice Politice Principii de Dezvoltare Regională Obiectivele Politicii Regionale Criterii de eligibilitate

Cap. II. Dimensiunile Dezvoltării Regionale Dimensiunea Orizontală a Politicii Regionale Actorii principali ai Politicilor Regionale Instrumente de Realizare a Politicii Regionale Implementarea Politicii Regionale

Cap. III. Reforme ale Fondurilor Structurale

Concluzie

Bibliografie

„O ţară nu este a locului unde stă, ci a ţintei la care se uită.(Nicolae Iorga).

Introducere În cadrul expunerii următoare, am de gând să prezint o parte a politicilor comune, urmărind definirea politicilor de solidaritate, identificarea fondurilor structurale şi a celor şase obiective care le-au corespuns, urmate de modificările ulterioare, relevarea ţintelor prioritare, a instrumentelor financiare şi a obiectivelor politicii de dezvoltare regională, pentru familiarizarea cu evoluţia fondurilor structurale, cu fondurile de coeziune şi cu mecanismele de susţinere a aderării.

Politicile Comune

Integrarea europeană se realizează de o manieră inegală, de la un sector la altul. Există astfel domenii unde Uniunea Europeană are prerogative extinse (politica agricolă comună, politica comercială comună, politica transporturilor şi politica monetară), după cum în alte sectoare competenţele comunitare sunt limitate: este cazul politicii sociale, al politicii industriale, al cercetării şi dezvoltării tehnologice, al reţelelor transeuropene, iar unele sectoare (ex. politica externă şi de securitate, justiţia şi afacerile interne) funcţionează mai degrabă conform modelului interguvernamental decât printr-o abordare comunitară propriu-zisă. Politicile comune constituie primul pilier al Uniunii Europene. Politica externă şi de securitate comună reprezintă pilierul al II- lea iar politica internă şi de justiţie constituie pilierul al III-lea al integrării. Cu alte cuvinte, există politici puternic integrate, realizate prin transferul masiv de competenţe la nivel comunitar (pilierul I sau politicile comune) şi politici realizate încă preponderent la nivelul statelor membre, aşa cum este cazul politicilor care compun pilierul II şi pilierul III. De o manieră generală, politicile comune sunt repartizate în două categorii distincte:

politicile de solidaritate care au în vedere armonizarea condiţiilor şi factorilor de produc ţ ie precum şi egalizarea condiţ iilor circula ţ iei; intr ă aici în primul rând dezvoltarea regională şi politica socială; • politicile de acţiune comună care se referă la sectoarele puternic integrate: politica agricolă comună, politica energetică, politica transporturilor, cercetarea şi dezvoltarea, politica europeană a mediului.

Politicile de Solidaritate

Ele se numesc astfel pentru că susţin direct libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor şi a capitalurilor în interiorul Uniunii Europene. Aceste politici sunt cosubstanţiale concurenţei şi pieţei

comune, în ultimă instanţă, politicile de solidaritate vizează egalitatea şanselor şi realizarea unor condiţii sociale şi economice echitabile în spaţiul european comun. Politicile de solidaritate se referă la următoarele politici sectoriale:

politica dezvoltării regionale; politica socială. Instrumentul principal de realizare a politicilor de solidaritate (politica de dezv oltare regională

şi politica socială) era pina la nivelul anului 2006 (perioada de programare 2000 - 2006), pachetul celor şase fonduri structurale:

  • - Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) care furniza ajutoare pentru regiunile defavorizate; susţinea dezvoltarea infrastructurilor, a telecomunicaţiilor, dezvoltarea energetică, a educaţiei şi serviciilor sanitare, încurajarea investiţiilor, protec ţia mediului;

  • - Fondul Social European (FSE) ajuta şi atunci, ca şi în noua perioadă de programare 2007 – 2013, la promovarea ocupării forţei de muncă şi susţinerea egalităţii şanselor;

  • - Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) se referea la dezvoltarea rurală;

  • - Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) se referea la exploatarea piscicolă. Alte fonduri structurale se refereau la reformele structurale (Fondul European de Dezvoltare) şi la ţările în tranziţie (Fondul de Ajutorare a Restructurării Economice sau PHARE). Problemele specifice rezolvate cu ajutorul fondurilor structurale puteau fi grupate în şase mari obiective:

    • - Obiectivul 1. Dezvoltarea economică a regiunilor

    • - Obiectivul 2. Susţinerea zonelor aflate în declin industrial

    • - Obiectivul 3. Combaterea şomajului de lungă durată.

    • - Obiectivul 4. Facilitarea adaptării la mutaţiile industriale şi la evoluţia sistemelor de producţie

    • - Obiectivul 5a. Modernizarea structurilor agricole şi piscicole

    • - Obiectivul 5b. Facilitarea ajustării structurale a zonelor rurale

    • - Obiectivul 6. Dezvoltarea regiunilor cu slabă densitate demografică şi climat nefavorabil din ţările nordice

Cap. I. Dezvoltarea Regională Politica Dezvoltării Regionale

Politica regională a UE are în vedere amenajarea şi gestionarea condiţiilor de localizare şi repartizare a activităţilor economice, în mod concret, politica regională a UE vizează două mari ţinte:

coeziunea economică şi socială;

ajutorul comunitar pentru regiuni.

Coeziunea se referă la reducerea disparităţilor socio-economice în interiorul UE prin favorizarea dezvoltării regionale. Cu alte cuvinte, politica regională are ca scop nu dezvoltarea regională în sine, ci în perspectiva coeziunii sociale şi economice. Această precizare implică ideea solidarităţii, prin redistribuirea resurselor şi ajutorarea celor în nevoie. În sprijinul politicii regionale, se invocă de obicei două tipuri de argumente:

• economice, conform cărora dezvoltarea regională favorizează integrarea economică, competitivitatea în interiorul pieţei interne (comune); contrar neoliberalismului, teoria dezvoltării regionale consideră că disparităţile între regiuni nu pot fi eliminate doar prin mecanismele pieţei; pentru a se evita migrarea haotică a forţei de muncă, depopularea şi instabilitatea, se preconizează dezvoltarea prioritară a regiunilor sărace. • politice, care se referă la următoarele aspecte:

• inegalităţile regionale pot încetini/bloca integrarea; • interesul comun de a avea pieţe prospere peste tot, în interiorul pieţei comune (chiar şi în regiunile sărace din alte state membre); • aplicarea principiului subsidiarităţii – mecanism de redistribuire a resurselor în interiorul UE. Bazele legale ale politicii regionale sunt asigurate de art. 2 al Tratatului de la Maastricht. În 1975 a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), destinat cu precădere regiunilor defavorizate, în 1988, politica de dezvoltare s-a diversificat, prin înfiinţarea fondurilor structurale (Fondul Structural Agricol, Fondul Social). Acestea s-au aplicat următoarelor categorii de regiuni:

• regiuni cu întârziere în dezvoltare (obiectivul 1); • regiuni industriale în declin (obiectivul 2); • zone rurale (obiectivul 3). Mai târziu, odată cu extinderea Uniunii spre sud (Portugalia, Spania, Grecia) şi acceptarea unor ţări mai puţin bogate (Olanda), riscul polarizării Nord-Sud s-a accentuat. Mai mult, în interiorul unor ţări europene (Italia, Germania reunificată) existau mari discrepanţe economice şi sociale între regiuni, astfel încât a fost nevoie de o intervenţie puternică în favoarea dezvoltării regionale. Ca urmare, prin aplicarea Tratatului de la Maastricht (1993), cele două ţinte (ale coeziunii şi ale ajutorului comunitar pentru regiuni) sunt susţinute prin crearea Fondului de coeziune.

Principii de Dezvoltare Regională :

Aceste evoluţii au contribuit la definirea unei politici coerente de dezvoltare regională. Această politică se bazează pe următoarele principii:

concentrarea pe priorităţi: fondurile pot fi obţinute doar dacă regiunile acoperă unul din cele 6

obiective ale politicii regionale; pentru a stabili această ordine, regiunile UE sunt clasificate în NUTS ("Nomenclature des unites territoriales"); programarea pe baza unui plan strategic;

parteneriatul - decizii luate prin consens (Comisia, statele membre, reprezentanţi ai autorităţilor

locale, parteneri socio-economici), pentru evitarea centralismului şi mobilizarea actorilor; adiţionalitatea - contribuţia comunitară este un complement la contribuţiile naţionale;

monitorizarea - gestiune şi evaluare a proiectelor (anual, de către Comisie; publicarea la fiecare 3 ani a "Raportului asupra Coeziunii sociale şi economice").

Obiectivele Politicii Regionale

În practică, punerea în aplicare a politicii regionale urmăreşte realizarea următoarelor obiective:

  • 1. Promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor rămase în urmă (fondurile pe

care s-a sprijinit acest obiectiv au fost: Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii, Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului, Banca Europeană de Investiţii). Condiţii de eligibilitate pentru aceste fonduri:

  • - regiuni NUTS al căror PIB este mai mic de 75% din media UE;

  • - listă stabilită de Consiliu prin vot majoritar calificat;

  • - finanţare de maximum 75% şi minimum 50% din total;

  • - finanţare de până la 80% în ţările mai sărace ale UE.

  • 2. Restructurarea şi reorientarea regiunilor afectate grav de declinul economic. Fondurile

implicate în realizarea acestui obiectiv au fost FEDER, FSE, IFOP, BEI.

Criteriile de eligibilitate pentru a fi putut obţine aceste fonduri au fost:

  • - media şomajului pe ultimii trei ani să fi fost sub media UE;

  • - ponderea şomajului industri al în totalul ş omajului să fi fost mai mare decât media UE începând cu anul 1975;

  • - regiuni afectate de declin economic începând cu 1975;

  • - finanţare de maximum 50% şi minimum 25% din cheltuielile publice.

  • 3. Combaterea şomajului pe termen lung şi facilitarea integrării pe piaţa muncii a tinerilor şi a

celor excluşi social. Fondurile care au fost implicate, sunt FSE şi BEI.

  • 4. Facilitarea adaptării muncitorilor la transformările industriale şi din sistemele de producţie.

Fonduri folosite: FSE şi BEI.

5a. Promovarea dezvoltării rurale prin accelerarea adaptării structurilor agricole în cadrul reformei Politicii Agricole Comune (PAC). Fonduri utilizate: FEOGA, BEI. 5b. Promovarea dezvoltării rurale şi a ajustării structurale în zonele rurale. Este vorba de finanţarea regiunilor care nu au fost cuprinse de obiectivul 1. Fonduri: FEOGA, FSE, FEDER, BEI. Criterii de eligibilitate:

  • - procent mare al şomajului agricol în totalul şomajului;

  • - nivel redus al veniturilor populaţiei agricole;

  • - slabă densitate demografică sau tendinţe de depopulare a regiunilor agricole.

  • 6. Promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a zonelor foarte slab populate. Ex. zonele

arctice din Suedia şi Finlanda (Laponia). Fonduri: FEOGA, FEDER, FSE, BEI.

Cap. II. Dimensiunile Dezvoltării Regionale Dimensiunea Orizontală a Politicii Regionale

Este vorba de competen ţ e la nivel comunitar (preocupă ri comune, nu doar cele referitoare la unele regiuni) care contribuie la dezvoltarea regională deşi aceasta nu este obiectivul principal. Avem astfel:

  • a) Politica ecologică condiţii de inegalitate ecologică (Fondul de Coeziune a sustinut şi susţine, proiecte de ajutorare a zonelor cu probleme ecologice); iniţiative comunitare - ex. ENVIREG.

  • b) Politica competiţiei art. 92 al Tratatul de la Maastricht a permis ajutorarea zonelor rămase în urmă; derog ă ri de la regulile politicii competiţ iei pentru a proteja zone/regiuni slab dezvoltate.

  • c) Politica agricolă şi a pescuitului sprijin pentru zonele dependente de pescuit.

Actorii principali ai Politicii Regionale

- Comisia - este principalul iniţiator; aproba programele propuse de statele membre şi asigura monitorizarea (Raportul Coeziunii sociale; publicat la 3 ani). Contribuia la elaborarea "Cadrului Comunitar de Sprijin", aloca fondurile şi verifica utilizarea lor. - Consiliul - defineşte obiectivele şi organizarea FEDER, precum şi regulile de aplicare. - Parlamentul European - aprobă obiectivele şi organizarea fondurilor structurale. - Comitetul European - are rol consultativ în orice problemă privind regiunile. - Administraţia (naţională, regională, locală) - joacă un rol important în dezvoltarea Planurilor

Regionale de Dezvoltare. Asigură implementarea şi evaluarea proiectelor. Fiecare administraţie regională, locală sau naţională avea şi are, reprezentanţi la Bruxelles pentru a atrage fonduri de dezvoltare regională.

Instrumentele de Realizare a Politicii Regionale

a)Fondurile structurale Au avut ponderi diferite: cele mai active au fost FEDER, FSE, FEOGA şi IFOP. b) Fondul de Coeziune Are ca scop realizarea convergenţ ei economiilor na ţ ionale în ce priveşte Uniunea Economică şi Monetară. Finanţează proiecte în domeniul mediului şi transporturilor prin:

• fonduri destinate guvernelor, nu regiunilor;

• sprijin pentru ţările cu un PIB inferior a 90% din media UE (ex. Grecia, Irlanda, Spania şi Portugalia precum şi toate statele aderate în ultimele două valuri – 2004, 2007); • prezentarea unui program guvernamental major, cu mare sprijin financiar sau angajând mai multe obiective naţionale (ex. scăderea datoriei publice); • finanţ area pân ă la 80% din costurile proiectelor, restul fiind asigurat de statele participante. între 1993 şi 1999 Fondul de Coeziune a furnizat 15,1 miliarde euro.

  • c) Alte instrumente accesibile pentru dezvoltarea regională au fost:

• Comitetul European al Cărbunelui şi Oţelului; • Banca Europeană de Investiţii (împrumuturi non-profit sau garanţii fiscale; sprijin ţărilor în tranziţie); • Noile Instrumente Comunitare (pentru întreprinderile mici şi mijlocii); • Operaţiunile de Dezvoltare Integrată; • Programele Mediteraneene Integrate.

Implementarea Politicii Regionale

Politica regională este una din puţinele politici în care Comunitatea este direct implicată în faza de implementare. Statele membre ale căror regiuni sunt compatibile cu unul din cele 6 obiective puteau propune Comisiei « planuri de dezvoltare regională" » care cuprindeau:

  • - analiza situaţiei din regiune;

  • - identificarea unei strategii adecvate;

  • - propuneri de finanţare;

  • - evaluare a situaţiei ecologice.

Pe baza acestor propuneri, Comisia stabileşte un "Cadru Comunitar de Sprijin" pentru

fiecare regiune care a solicitat ajutor. Acest cadru cuprinde:

  • - operaţiile care se vor întreprinde prin finanţare de la fondurile structurale;

  • - formele de asistenţă;

  • - planul financiar;

  • - durata de aplicare.

Cap. III. Reforme ale Fondurilor Structurale :

Reforma I a fondurilor structurale (1997)

În 1997 s-a propus (în cadrul "Agenda 2000") reforma fondurilor structurale pentru perioada

2000 – 2006. În special, s-a prevăzut o mai mare concentrare. S-a observat astfel centrarea pe cele patru niveluri de acţiune a politicii regionale:

  • a) concentrarea tematică în cadrul fiecăruia dintre cele 6 obiective;

  • b) concentrarea geografic ă - 51% din popula ţia UE beneficiază de sprijin pentru obiectivele l şi 2, ceea ce se preconiza că ar putea fi redus până la 35-40% în anul 2006;

  • c) concentrarea financiară - 2/3 din resursele fondurilor structurale au fost alocate

obiectivului 1;

  • d) concentrarea obiectivelor – s-au redus cele 6 (de fapt 7, fiindcă am avut şi 5a şi 5b) la doar 3 obiective:

Obiectivul l viza regiunile rămase în urmă (PIB inferior a 75% din media UE), regiunile îndepărtate (fostul obiectiv 6); obiectivul l a primit 2/3 pondere din resursele fondurilor structurale, astfel încât 20% din populaţia UE să beneficieze de ele. Fondurile structurale care au contribuit la acest obiectiv au fost: FEDER, FSE, FEOGA, IFOP. Obiectivul 2 a fost destinat zonelor afectate de conversie socială şi economică, zonele dependente de agricultură sau pescuit. Fonduri: FEDER, FSE, FEOGA, IFOP. Obiectivul 3 sprijinirea adaptării şi modernizării sistemelor de educaţie, formare şi ocupare; în cadrul căruia au fost eligibile pentru acest obiectiv. Fonduri: FSE. Fondurile structurale şi de coeziune (cu excepţia Phare, ISPA şi SAPARD), au fost accesibile doar ţărilor membre.

Reforma a II – a a fondurilor structurale (Lisabona 2000, revizuită 2005 şi Götheborg 2001 revizuită 2006) Urmare a lărgirii cu încă noi 10 membri, la 1 mai 2004, urmată de încă 2 in 1 ianuarie 2007. Politica de coeziune economică şi socială a Uniunii Europene pentru perioada 2007-2013 are 3 mari obiective:

  • A) Convergenţa este un obiectiv finanţat cu 80% din bugetul destinat fondurilor

structurale şi de coeziune, care vizează regiunile din statele membre ale Uniunii Europene care au

un PIB/locuitor mai mic decât 75% din media comunitară şi regiunile care intră sub aşa numitul « efect statistic »;

  • B) Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă este al doilea obiectiv,

finanţat cu 15% din bugetul destinat fondurilor structurale şi de coeziune, care vizează regiunile

care nu sunt eligibile în cadrul obiectivului de convergenţă;

  • C) Cooperarea teritorială europeană este obiectivul finanţat cu doar 5% din bugetul

destinat fondurilor structurale şi de coeziune se referă la cooperarea transnaţională, cooperarea transfrontalieră şi cea interregională. Uniunea Europeană acţionează prin Fondurile Structurale, Fondul de Coeziune şi alte instrumente financiare, pentru sprijinirea atingerii acestor obiective generale, pentru eliminarea disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale. Pentru programarea 2007-2013 există trei Instrumente Financiare cunoscute ca Fondurile structurale respectiv:

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) ;

Fondul Social European (FSE) ;

Fondul de Coeziune (FC)

şi două Acţiuni Complementare, respectiv:

Fondul European pentru Agricultură şi Dezvolare Rurală (FEADR) ; Fondul European pentru Pescuit (FEP) Fondurile Structurale nu constituie o sursă unică de finanţare în cadrul bugetul Uniunii, ci fiecare fond acoperă zona sa tematică specifică. Ele finanţează programe de dezvoltare regională multianuale trasate împreună de regiuni, State Membre şi Comisie, pe baza orientării propuse de Comisie pentru întreaga Uniune Europeană. Obiective şi instrumente financiare pentru perioada 2007-2013

Instrumente

F.E.D.R.

F.S.E.

F.C.

Obiective

-Convergenţă -Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă -Cooperare teritorială europeană

-Convergenţă -Competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă

-Convergenţă

Priorităţi

-Accent pe Strategia Lisabona -Infrastructură -Investiţii -Cercetare şi Dezvoltare -IMM-uri

-Accent pe Strategia Lisabona -Training -Ocupare -Capacitate institutională şi eficienţă administrativă

-Infrastructură de mediu şi transport (TEN) -Transport în afara TEN -Transport Urban -Energie

Cota maximă de finanţare de la UE

85%

85%

85%

Concluzie

Probleme regionale de dezvoltare precum: declinul masiv al oraşelor mici şi mijlocii, îndeosebi al oraşelor mono industriale, generat de restructurarea industrială ; declinul socio- economic a numeroase oraşe mari şi diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor rurale adiacente ; gradul scăzut de atractivitate a majorităţii Regiunilor, conduc la luarea de măsuri, pentru perioada de programare 2007 – 2013, astfel încât să se întreprindă : sprijinirea şi promovarea unei dezvoltări durabile economice şi sociale echilibrate a Regiunilor României, cu prioritate a Regiunilor mai slab dezvoltate, prin îmbunătăţirea condiţiilor infrastructurale şi ale mediului de afaceri care susţin creşterea economică.

Bibliografie :