POLITICA AGRICOLA COMUNA

9.10.1009
INTEGRAREA ECONOMICǍ

Integrarea economică internaţională este un proces istoric

obiectiv care se manifestă, în special, în perioada de după al doilea război
mondial, datorită unor cauze complexe, dintre care amintim:
- internaţionalizarea factorilor de producţie, generată de democratizarea
relaţiilor internaţionale;
- adâncirea diviziunii sociale a muncii, care a condus la specializarea
economiilor naţionale;
- concurenţa puternică desfaşurată între societaţile transnaţionale;
- cauze de ordin politic, care vizează menţinerea sau dezvoltarea sferelor
de influenţă şi rezolvarea unor probleme globale.

În practica economică se întâlnesc mai multe forme de integrare

economică:
Zonele de comerţ liber – reprezintă un spaţiu format din două sau
mai multe ţări , sau perimetre aparţinând ţărilor respective, în care au fost
suprimate taxele vamale dintre ele, dar fiecare ţară are propriul ei tarif vamal
faţă de alte ţări.

Uniunea vamală – este o forma de integrare prin care ţările

membre înlătură barierele comerciale dintre ele şi adoptă , în acelaşi timp ,
reglementări vamale externe comune faţă de toate celelalte ţări care nu fac parte
din Uniune.

Piaţa comună – constă în liberalizarea comerţului dar şi a liberei

circulaţii a capitalurilor şi a forţei de muncă, la care se adaugă o anumită
egalizare a preţurilor, izvorâtă din jocul liber al cererii şi ofertei pe această piaţă.

Uniunea economică – este cea mai avansată formă de integrare

economică care presupune , pe lângă libera circulaţie a mărfurilor şi a factorilor
de producţie, o abordare unitară a politicilor economice naţionale pe diferite
domenii , cum ar fi agricultura, dezvoltarea regională, şomajul, protecţia
mediului etc.
Uniunea economică şi monetară – presupune, pe lângă politicile
economice specifice şi o politică monetară comună, concretizată practic într-o
monedă unică .

Integrarea economică converge , în mod firesc, către integrarea

politică şi socială, care presupune crearea unor organisme comune, ce urmează
să preia o serie de competenţe naţionale la nivel comunitar.

1
- etapele integrarii economice in europa

• Prima etapă în evoluţia procesului de integrare economică

începe cu formarea Comunităţii Europene a cărbunelui şi oţelului,înfiinţată în
baza Tratatului de la Paris din 1951, semnat de 6 ţări : Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Acest tratat îşi propunea scoaterea din criză
a industriei carbonifere şi a celei siderurgice, precum şi creearea unei pieţe
comune pentru aceste industrii în vederea eliminării stocurilor acumulate.

• A doua etapa începe cu formarea Comunităţii Economice

Europene prin semnarea în 1957 a Tratatului de la Roma de către cele 6 ţări
membre ale comunităţii anterioare. Cunoscută şi sub numele de Piaţa Comună ,
şi-a propus printre altele :

- stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comune faţă de celelalte
ţări;
- libera circulaţie a forţei de muncă, serviciilor şi a capitalului;
- instituirea unei politici comune în domeniul agriculturii, transporturilor,
energiei, etc.
Aceste 6 ţări vor semna la Roma în anul 1957 Tratatul cu privire la
creearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice(EURATOM). Acesta îşi
propunea coordonarea politicilor ţărilor membre în domeniul cercetării ştiinţifice
şi creearea unei pieţe comune pentru materiale şi echipamente nucleare.

• A treia etapa începe în 1973 prin semnarea tratatului de fuziune

a celor trei comunităţii, constituindu-se un ansamblu integraţionist intitulat
oficial Comunitatea Europeană care v-a avea un organ de conducere şi buget
comun. Ulterior la aceasta organizaţie v-a adera Marea Britanie, Irlanda şi
Danemarca, urmate apoi de Grecia, Portugalia şi Spania (1986).

• Un moment esenţial în evoluţia integrării europene l-a constituit

Tratatul de la Maastrich , cele 12 ţări vor forma Uniunea Europeană care
marchează începutul celei de a patra etape a integrării europene. În 1995 la
Uniunea Europeană vor adera Austria, Finlanda si Suedia. Structura
instituţională a Uniunii Europene este asemănătoare cu cea statală şi cuprinde
următoarele instituţii :

- Comisia Europeană;

2
- Consiliul de Miniştri;
- Parlamentul European;
- Curtea Europeană de Justiţie;
- Consiliul Europei.

Comisia Europeană – este organul executiv al Uniunii Europene.

Rolul acesteia este de a asigura respectarea prevederilor legislative şi de a
propune legislaţia Uniunii. Competenţele Comisiei sunt legate de conducerea
politicilor comune, administrarea diverselor fonduri şi programe.

Consiliul de Miniştri – este organul de decizie al Uniunii Europene

şi este format din reprezentanţii guvernelor ţărilor membre.

Parlamentul European – are atribuţii similare cu cele ale unui corp

legislativ naţional. Elaborează legislaţia Uniunii Europene, controlează
activitatea Comisiei Europene, iar membrii parlamentului discută şi aproba
cererile de aderare.

Curtea Europeană de Justiţie – este formată din judecatori numiţi de

către statele membre pe termen de 6 ani. Are atribuţii privind rezolvarea
disputelor dintre statele membre şi supraveghează aplicarea legislaţiei Uniunii
Europene.

Consiliul Europei – este cel mai înalt for de adoptare a deciziilor

pentru Uniunea Europeană, la care participa şefii de stat şi de guvern a ţărilor
membre. În cadrul acestuia se definesc liniile politicii generale ale Uniunii
Europene şi se trasează obiectivele dezvoltării viitoare.
Realizările Uniunii Europene până în prezent pot fi sintetizate în 4 direcţii
principale :
- Uniunea vamală;
- formarea Pieţei Agricole Comune (PAC);
- libera circulaţie a factorilor de producţie ;
- realizarea Uniunii monetar-europene.

Uniunea vamală a fost un obiectiv prioritar care a însemnat

eliminarea în întregime a taxelor vamale între ţările membre şi adoptarea unui
tarif vamal extern comun.
Formarea pieţei agricole comune a reprezentat un obiectiv relativ
dificil care a vizat pentru început libera circulaţie a produselor agricole în ţările
membre, preferinţe comunitare la frontiere, solidaritate finaciara între ţările
membre.

3
 Libera circulaţie a factorilor de producţie prevedea posibilitatea
migrării forţei de muncă şi a capitalului între ţările membre. În domeniul
serviciilor (turism, transporturi, mediu) s-a dezvoltat deasemenea o politică
comună.

Introducerea monedei unice europene a însemnat un succes al

politicii financiare şi monetare a Uniunii Europene care a condus la
amplificarea relaţiilor între ţările membre, dintre acestea şi restul lumii, la
creşterea competitivităţii economiilor naţionale, reducerea costurilor, etc.
Un obiectiv esenţial al Uniunii Europene l-a constituit lărgirea acesteia
către Estul Europei – 12 ţări au aderat în 2 etape succesive. Acest fapt a
însemnat creşterea potenţialului productiv al Uniunii Europene şi creearea unei
pieţe unice mult mai cuprinzătoare.

23.10.2009
ETAPE ÎN APLICAREA POLITICII AGRICOLE COMUNITARE

• Prima etapă : Înfiinţarea Uniunii Europene – Reforma politicii

agricole comune din 1992

Tratatul de la Roma din 1957, a avut ca obiectiv înfiinţarea unei

pieţe comune şi apropierea progresivă ale politicilor economice ale ţărilor
membre, realizarea unei dezvoltări armonioase a economiei , sporirea accelerată
a standardului de viaţa şi relaţii mai strânse cu ţările membre.
Agricultura a fost considerată de către statele membre ale Uniunii
Europene un sector strategic datorită rolului esenţial în asigurarea securităţii
alimentare. Lăsarea unui regim de concurenţă liberă a agriculturii ar fi condus la
declinul accentuat al acesteia în ţările cu performanţe scăzute şi cu un număr
mare de agricultori. Deşi erau mari decalaje între statele membre în privinţa
nivelului de dezvoltare şi a sistemelor de producţie exista avantajul
complementarităţii agriculturii cum ar fi în Franţa care avea excedent de cereale
şi Germania cu un deficit în această privinţă, Italia avea avantaje comune
comparativ privind produsele mediteraniene , Belgia şi Olanda aveau sectoare
zootehnice dezvoltate şi beneficiau de traficul din portul Rotterdam,
Luxemburgul avea deasemenea cerere mare de produse alimentare. Avantajul
complementarităţii s-a menţinut şi după extinderea Uniunii de la 6 la 15 membrii
dar nu mai poate fi menţinut după extinderea spre estul Europei.

Politica Agricolă Comună (PAC) s-a definit şi s-a aplicat pe baza

acordului de la Bruxelles din 1962 care avea ca obiective următoarele :
- reguli comune privind competitivitatea;
- coordonarea politicilor naţionale de piaţă;

4
 - formarea şi funcţionarea organismelor comune de piaţă pe
produse şi grupe de produse.
PAC a fost supusă unor măsuri periodice de reformă în acord cu
noile realităţi. Obiectivele iniţiale ale PAC trebuiau să asigure securitatea
alimentară şi eliminarea decalajelor dintre ţările membre prin armonizarea
avantajelor comparative. În acest scop s-a urmărit creşterea competitivităţii
agricole pe calea modernizării tehnice şi manageriale care aveau să conducă şi la
creşterea veniturilor agricultorilor care iniţial erau sub 40% faţă de venitul
mediu din economie.

Stabilizarea pieţelor s-a realizat prin sistemul organizării comune

de piaţă pentru principalele produse agricole care utilizează mecanisme de
preţuri şi intervenţii specifice şi printr-un regim protecţionist de schimburi
comerciale cu alte ţări.

Obiectivele iniţiale ale PAC s-au atins treptat, asigurându-se nu

numai securitatea alimentară dar şi un excedent de produse agricole.
Mecanismele de susţinere a pieţelor prin intermediul subvenţiilor au condus la
dezechilibre interne pe piaţa produselor agricole şi chiar distorsiuni pe piaţa
mondială a agriculturii. Aceasta a însemnat şi alocarea ineficientă a resurselor
bugetare.

Efectele principale ale aplicării PAC în prima etapă au fost :

-realizarea securităţii alimentare şi reducerea ponderii cheltuielilor cu
alimentaţia în bugetul familiar;
-stabilizarea preţurilor şi eliminarea concurenţei neloiale între statele
membre;
-creşterea productivităţii agricole , a protecţiei la frontiere şi acordarea de
subvenţii la export;
-modernizarea agriculturii prin subvenţii la factorii de producţie utilizaţi,
etc.

Au fost însă şi efecte negative legate de dezechilibrul între cerere şi

ofertă şi resursele majore alocate PAC care absoarbe peste 80% din bugetul
comunitar.
Principiile fundamentale care au stat la baza implementării şi
aplicării PAC au vizat următoarele :
-realizarea unei pieţe unice a produselor agricole care să genereze şi
preţuri unice izvorâte din mecanismul cererii şi a ofertei;
-preferinţa comunitară în aprovizionarea statelor membre cu produse
agricole;
-solidaritatea financiară cu accent pe întărirea coeziunii economico-
sociale.

5
 • A doua etapă a politicii comune 1989 – 2000

Reforma PAC din 1992 a urmărit în esentă liberalizarea pieţei agricole

impusă de stadiul de dezvoltare a agriculturii şi de exigenţele consumatorilor. În
agricultura comunitară s-au agravat dezechilibrele cerere-ofertă în sensul unei
oferte excedentare care s-a constituit chiar dacă exporturile au sporit şi
guvernele au impus realizarea unor stocuri strategice. Subvenţionarea pe produs
a agriculturii a condus deasemenea la o oferta excedentară concretizată în
stocuri nevandabile. A crescut deasemenea costul şi calitatea alimentelor şi în
acelaşi timp bugetul alocat susţinerii agriculturii.

Obiectivele principale ale reformei PAC din 1992 au fost :

- menţinerea U.E. în rândul producătorilor şi exportatorilor de produse

agricole prin creşterea competitivităţii agricultorilor ;
- reducerea producţiei agricole până la nivelul cererii prin reducerea
preţului de intervenţie şi scoaterea din agricultură a unor terenuri arabile;
- încurajarea agricultorilor să nu-şi părăsească satele;
- protejarea mediului şi dezvoltarea potenţialului natural al satelor.

Reforma politicii agricole a constat în redefinirea mecanismelor de

intervenţie , reducerea subvenţiilor la export, reducerea costurilor bugetare etc.
Plaţile compensatorii s-au menţinut dar au fost decuplate de producţie şi
se acorda în mod direct la hectar sau pe animal. S-a ajuns la stadiul în care se
acordă plăţi compensatorii în situaţia retragerii din cultură a unor suprafeţe sau
reducerea numărului de animale pe fermă.

Schimbarea mecanismelor de gestiune a pieţelor a fost însoţită şi de o

serie de măsuri de dezvoltare rurală şi de protecţie a mediului cum ar fi:
- reforma fondurilor structurale şi abordarea dezvoltării rurale într-un
concept care include componentele vieţii economice şi sociale ;
- încurajarea sistemelor extensive de cultură a plantelor şi creşterea
animalelor;
- promovarea agriculturii multifuncţionale şi diversificarea economiei în
spaţiul rural;
- măsuri de gestionare a terenurilor retrase din cultură;
- programe de împăduriri;
- programe de agromediu;
- încurajarea stabilizării tinerilor în mediul rural;

Efectele măsurilor de reformă a PAC au determinat o relativă stabilizare a

producţiei la un nivel apropiat de cerere şi s-au stabilizat şi preţurile.

6
 Se menţin însă şi după 1992 o serie de stări negative, cum ar fi :
- existenţa unor preţuri de intervenţie ridicate;
- subvenţionarea producţiei care conduce la scăderea competitivităţii
externe;
- impact negativ asupra preţurilor mondiale şi nerespectarea acordurilor
cu Organizaţia Mondială a Comerţului;
- declinul populaţiei din mediul rural;
- procesul de diversificare a activitaţilor economice din spaţiul rural este
suficient de lent;
- stocurile de intervenţie încă se menţin ridicate.

30.10.2009

ETAPA 2000 – 2004 ÎN EVOLUȚIA PAC

Reforma PAC din 1992 a avut efecte pozitive şi a permis corectarea

unor deficienţe ale PAC din cadrul primelor doua etape. Totuşi, reforma
respectivă nu a soluţionat pe deplin problema excedentelor agricole şi nici nu a
creat un cadru suficient de bun pentru a asigura dezvoltarea rurală dorită. Ca
atare se impunea o nouă reformă a politicii agricole comunitare care s-a
desfaşurat în perioada 2000 – 2004 şi cunoscută sub denumirea de Agenda
2000.
Această etapă a avut ca obiectiv continuarea proceselor de reformă
începute în anul 1992 şi deplasarea accentului spre susţinerea economiei rurale.
Deasemenea în anul 2002 s-a lansat procesul de extindere a Uniunii Europene cu
încă zece state care au aderat în anul 2004 şi apoi cu încă două state care au
aderat în 2007.

Măsurile de reformă au fost axate pe următoarele direcţii principale

de acţiune :

a) modernizarea modelului agricol european prin promovarea

agriculturii durabile şi creşterea competitivităţii în vederea
liberalizării pieţei;
b) reducerea disparităţilor economice dintre regiunile Uniunii
Europene prin dezvoltarea regională armonioasă;
c) îmbunătăţirea politici de dezvoltare rurală şi a coeziunii
economico-sociale;
d) gestionarea corespunzătoare a resurselor bugetare.

7
 Esenţa măsurilor respective a constat în orientarea agriculturii şi a
mediului rural spre o dezvoltare durabilă.

Agricultura durabilă promovată de Agenda 2000 vizează

următoarele obiective :

1) întărirea competitivităţi produselor agricole pe pieţele interne şi

pe piaţa mondială prin reducerea preţurilor de intervenţie şi
introducerea plăţilor directe în unele sectoare cum ar fi
cerealele, plantele oleoginoase , carnea de bovine;
2) îmbunătăţirea sănătăţii şi a calităţii elementelor pentru o mai
bună integrare a statelor membre în cerinţele PAC;
3) asigurarea unei calităţi corespunzatoare produselor agricole este
legată direct de securitatea alimentară dorită de consumator şi
fără de care piaţa nu poate funcţiona;
4) asigurarea echilibrului social prin garantarea unui nivel de viaţă
echitabil pentru agricultori pe baza stabilizării veniturilor
agricole şi a creerii de noi surse de venituri. Deşi veniturile pe
agricultor au evoluat favorabil datorită PAC există diferenţe
fundamentale la nivelul Uniunii Europene care determină un
nivel de viaţă diferit al populaţiei agricole.
5) integrarea agriculturii cu mediul , sănătatea şi bunăstarea
animalelor. Prin măsurile de agromediu s-a urmărit
îmbunătăţirea echilibrului agricultura-mediu ştiut fiind faptul
că agricultura constituie unul din principalii poluatori.În cazul
în care agricultorii nu respectă cerinţele de mediu şi de
bunăstare a animalelor se reduc nivelul plăţilor acordate
acestora.
6) dezvoltarea rurală are în vedere faptul că viitorul agriculturii
depinde în întregime de echilibrul zonelor rurale care reprezintă
80% din teritoriul Europei. Politica de dezvoltare rurală a
devenit astfel cel de al doilea pilon al PAC şi are un rol
primordial în promovarea coeziunii teritoriale, economice şi
sociale. Dezvoltarea zonelor rurale şi creearea de noi surse de
venituri şi locuri de muncă pentru agricultori şi familiile lor
rămân obiective prioritare în evoluţia PAC.
7) îmbunătăţirea, simplificarea şi descentralizarea legislaţiei
agricole şi a punerii ei în aplicare. Datorită procedurilor
birocratice uneori măsurile promovate de PAC erau imposibil
de aplicat. Amplificarea condiţiilor ce vizează plăţile şi
procedurile de obţinere a acestora permite agricultorilor să
consacre mai mult timp afacerilor proprii şi reglementărilor

8
 care vizează protecţia mediului, securitatea alimentară,
sănătatea şi bunăstarea animalelor.

20.11.1009

REFORMA PAC ÎN PERIOADA 2004 – 2013

Această etapa a PAC se bazează pe obiectivele generale ale

Agendei 2000 privind următoarele :
- întărirea competitivităţii agriculturii pe pieele interne şi externe;
- promovarea unui standard decent de viaţă pentru fermieri;
- dezvoltarea spaţiului rural;
- aplicarea politicii de mediu;
- îmbunătăţirea alimentelor şi a securităţii alimentare.

Elementele cheie a noii reforme s-au bazat pe :

- politica de preţuri în agricultură;

- introducerea schemei de plată unic pe exploataţie care reuneşte
toate ajutoarele acordate direct producătorilor;
- intărirea disciplinei financiare;
- dezvoltarea rurală;
- introducerea unor noi reguli de condiţionalitate respectând
anumite standarde ecologice pentru produsele agricole.

09.01.2010

ORGANIZAREA COMUNǍ DE PIAȚǍ

Organizarea comună de piaţă cuprinde un sistem complex de reguli

şi mecanisme care reglementează producţia, comercializarea şi prelucrarea
principalelor produse agricole din Uniunea Europeană.
Pentru implementarea acestor reglementări se utilizează o serie de instrumente
cum ar fi :
- sistemul de preţuri;
- intervenţia pe piaţă;
- ajutoarele financiare;
- cotele de producţie;
- protecţia vamală.

9
 1. Sistemul de preţuri – cuprinde un sistem de reglementări care
vizează stabilirea preţurilor pe teritoriul statelor aparţinând Uniunii Europene.
Preţurile în cadrul economiei de piaţă se stabilesc în general în
mod liber pe baza raportului dintre cerere şi ofertă.
În agricultura comună a Uniunii Europene preţurile produselor
agricole sunt controlate însă printr-un ansamblu de reglementări care stabileşte
trei categorii de preţuri :
- preţul indicativ;
- preţul de intervenţie;
- preţul prag.

Preţul indicativ este de fapt un preţ recomandat de către Consiliul

Uniunii Europene în vederea comercializării produselor agricole pe piaţa internă
a acesteia. Acest preţ încearcă o armonizare între interesele producătorilor şi ale
consumatorilor asigurându-le unora venituri rezonabile iar celorlalţi cheltuieli
acceptabile pentru consum. În general preţurile indicative se situează peste
nivelul preţurilor internaţionale.

Preţul de intervenţie reprezintă preţurile minime garantate care pot

fi obţinute pentru producţia comercializată pe piaţa internă pentru principalele
produse agricole. În situaţia în care preţurile produselor agricole scad sub un
nivel considerat a fi minim, comunitatea europeană intervine pentru achiziţia şi
stocarea produselor agricole în vederea creşterii preţurilor. În unele situaţii cum
este cazul cerealelor preţul de intervenţie creşte în fiecare lună pentru a
determina producătorii să stocheze producţia obţinută şi în felul acesta să o
comercializeze treptat.

Preţul prag reprezintă preţul sub care importurile pentru produsele

agricole nu pot pătrunde pe piaţa Uniunii Europene. Acest preţ prag se obţine
prin aplicarea unor taxe vamale la preţurile de import. În felul acesta se
descurajează importurile de produse agricole datorită faptului că la consumator
produsele ajung cu un preţ mai mare.

2. Intervenţia pe piaţă - se referă la procedura de cumpărare ,

stocare şi vânzare a produselor agricole pentru a menţine un anumit echilibru pe
piaţă între cerere şi ofertă şi în felul acesta o anumită stabilitate a preţurilor.

3. Ajutoarele financiare(subvenţiile) - cuprind sistemul de plăţi

directe, alte ajutoare financiare şi refinanţările la export.

Plăţile directe la rândul lor cuprind subvenţiile pentru producţie şi

plăţile compensatorii.

10
 Subvenţiile pentru producţie se aplică produselor al căror consum
ar fi descurajat datorită preţului prea mare la care se comercializează. Aceste
subvenţii se acordă fie pe cantitatea de produs fie pe cap de animal. Subvenţiile
mai pot fi acordate şi pentru influenţarea unui anumit comportament al
producătorilor în vederea creşterii calităţii produselor obţinute sau procesate.
Plăţile compensatorii au rolul de a compensa pierderile suferite de
către fermieri în urma scăderii preţurilor de intervenţie. Fermieri trebuie să
îndeplinească anumite cerinţe pentru a beneficia de plăţile compensatorii în
primul rând respectarea anumitor standarde de mediu.

Alte ajutoare financiare - pot fi acordate producătorilor agricoli în

următoarele situaţii :
- în cazul unor calamităţi naturale;
- în situaţia cultivării terenurilor cu plante pentru
biocombustibili;
- asociaţiilor de producători pentru implementarea anumitor
măsuri de creştere a calităţii produselor;
- pentru sprijinirea fermelor mici şi mijlocii.
Refinaţările la export – datorită nivelului mai ridicat al preţurilor
produselor agricole de pe piaţa internă a Uniunii Europene faţă de piaţa
mondială, producătorilor le lipseşte motivaţia de a exporta. Pentru încurajarea
exportului însă Uniunea Europeană poate acorda subvenţii la export în cazul în
care se confruntă cu surplus de produse, subvenţii care se acordă să acopere
diferenţa dintre preţul indicativ şi cel înregistrat pe piaţa mondială.

4. Cotele de producţie - reprezintă cantităţile maxime atinse pentru

producţia anumitor produse. Acestea se stabilesc anual la nivel comunitar iar
apoi se negociază şi se repartizează pe ţări. Pentru producţia realizată în plus faţă
de cotă fermieri sunt fie penalizaţi fie preţul de intervenţie pentru anul agricol
următor scade.

5. Protecţia vamală – se realizează în vederea protecţiei pieţei

interne faţă de tendinţa de a importa produse agricole în Uniunea Europeană. Ea
se realizează atât prin impunerea unor taxe vamale cât şi prin stabilirea unor cote
de import. Acest lucru este posibil prin faptul că importurile de produse agricole
sunt condiţionate de obţinerea unor licenţe de import. În felul acesta piaţa
Uniunii Europene poate fi controlată cantitativ dar şi calitativ prin protejarea
faţă de produse care nu corespund standardelor de calitate.

11