Politica de dezvoltare regioanlă în UE

şi afirmarea guvernanţei multi-nivel

Student:

Studii europene, Anul I, ZI

 2013
Politica de dezvoltare regioanlă în UE şi afirmarea guvernanţei multi-nivel

Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri guvernamentale ce

au drept scop sprijinirea creşterii economice şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, prin
valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local. Aceasta se manifestă în două sensuri: în
sens preventiv, adică prin înlăturarea cauzelor care au generat lipsa de dezvoltare sau dezvoltarea
anevoioasă a unor regiuni, şi în sens combativ, prin înlăturarea efectelor ramânerii în urmă a
dezvotării regiunilor
Valurile succesive de extindere, prin acceptarea unor ţări cu regiuni slab dezvoltate,
au adâncit decalajele de dezvoltare dintre regiunile Uniunii Europene. În comparaţie cu
Europa celor 15, aceste inegalităţi sunt de două ori mai mari în Europa celor 27, care posedă
acum 268 de regiuni. Existenţa unor asemenea decalaje este incompatibilă cu ideea de
comunitate şi solidaritate, care ar trebui să promoveze mişcarea de integrare europeană.
Cauzele decalajelor dintre regiuni sunt generate de situarea geografică, recentele schimbări
socio-economice, pierderile lăsate de fostele sisteme economice centralizate, combinaţia
dintre aceste cauze şi alţi factori. Impactul acestor dezavantaje se reflectă în: excluderea
socială, învăţământ de proastă calitate, niveluri ridicate de şomaj, infrastructură
necorespunzătoare.
Politica regională în UE se bazează pe două valori importante: solidaritate şi coeziune.
Solidaritatea urmăreşte ca de această politică să beneficieze cetăţenii şi regiunile care sunt
dezavantajate faţă de media UE din punct de vedere social şi economic. Coeziunea implică
beneficii pentru toţi, astfel încât diferenţele existente între venituri şi nivelul de prosperitate
din ţările mai sărace şi regiuni să fie diminuate. Dezvoltarea regională este un proces care
necesită instituții eficiente, precum și o cooperare strânsa între autoritați publice, agenți
economici și grupuri sociale la toate nivelurile. Politica europeană regională are drept scop
transformarea problemelor în oportunitați.
Uniunea Europeană este fondată pe o serie de valori comune şi de drepturi
fundamentale care stau la baza apariţiei unei culturi politice comune la nivelul Uniunii
Europene. „Subsidiaritatea, proporţionalitatea, proximitatea, parteneriatul, participarea,
solidaritatea, loialitatea reciprocă sunt principiile de bază care inspiră şi ghidează acţiunea

1
comunitară”1. Ele condiţionează modelul european de protecţie a drepturilor fundamentale,
printre care figurează autonomia regională şi locală şi respectul diversităţii. Promovarea şi
apărarea acestui model presupun o responsabilitate partajată între toate nivelurile de putere.
Obiectivele2 dezvoltării regionale:
a) sprijinirea dezvoltării regiunilor cu dezvoltare redusă, al căror PIB este sub 75% din
media UE pe ultimii trei ani (25% din Grecia, Portugalia, Irlanda, Irlanda de Nord, Spania,
Italia, Corsica- iau aproximativ 70% din fonduri).
b) sprijinirea regiunilor cu un pronunţat declin al industriei tradiţionale, cu alte
cuvinte, reconversia spre noi activităţi.
c) combaterea şomajului de lungă durată şi facilitarea integrării profesionale a tinerilor
şi a persoanelor expuse în mod deosebit la excluderea de pe piaţa forţei de muncă.
d) facilitarea adaptării forţei de muncă la mutaţiile industriale.
e) - adoptarea structurilor de transferare şi comercializare a produselor agricole şi a
celor provenite din pescuit;
- diversificarea economică şi adaptarea structurală a regiunilor rurale vulnerabile (PIB
redus, populaţie ocupată în agricultură, densitate redusă);
f) sprijin acordat regiunilor cu densitate redusă (de exemplu 8 locuitori pe metru pătrat
– cazul unor zone din Peninsula Scandinavică).
Principiile politicii regionale3 sunt:
1. Principiul programării multianuale a finanţării proiectelor de dezvoltare regională, care
presupun finanţarea programelor pe o perioadă de 3-5 ani, statele beneficiare având obligaţia
prezentării de documente cu eşalonarea anuală, pe destinaţii şi obiective.
2. Principiul subordonării care presupune subordonarea planurilor de dezvoltare
regională unor obiective prioritare ale politicii regionale europene.
3. Principiul parteneriatului, adică realizarea de parteneriate la nivel local, naţional,
regional, între autorităţile comunitare şi cele naţionale sau locale.
4. Caracterul adiţional, complementar al măsurilor comunitare care au rolul de a evita
utilizarea fondurilor comunitare ca substituent al resurselor naţionale.
5. Compatibilizarea măsurilor de politică regională cu celelalte politici sectoriale.

1
Miron Dumitru, Economia Uniunii Europene, Ed.Luceafărul, București, 2002, p 38

2
Miron Dumitru, Economia Uniunii Europene, Ed.Luceafărul, București, 2002, p 427

3
Idem, p 429

2
6. Principiul concentrării eforturilor spre regiunile cel mai puţin dezoltate şi evitarea disipării
fondurilor spre un număr mare de obiective.

Cele mai importante instrumente ale politicii regionale a UE sunt:

1. fondurile structurale,
2. instrumentele financiare de coeziune,
3. instrumentele financiare ale Băncii Europene de Investiţii,
4. Iniţiativele Comunitare.
UE îşi propune prin politica sa regională : să ajute fiecare regiune să îşi atingă
potenţialul maxim; să crească gradul de competitivitate şi de ocupare a forţei de muncă la
nivel regional, investind în domenii cu potenţial; să aducă standardele de viaţă din ţările care
au aderat la UE începând cu anul 2004 la nivelul mediu înregistrat la nivel european, cât mai
rapid posibil. UE s-a folosit de aderarea noilor state membre pentru a reorganiza şi restructura
cheltuielile regionale. Noile reguli se vor aplica pentru perioada 2007-2013. În această
perioadă, se preconizează o creştere a cheltuielilor regionale până la 36% din bugetul UE.
Politica regională a UE reprezintă cel de-al doilea mare element al bugetului, având
alocată o sumă de 348 de miliarde €. Scopul său este de a promova condiţiile de creştere
economică pentru întreaga economie a UE şi de a se concentra pe trei obiective: convergenţă,
competitivitate şi cooperare. Noua abordare a fost denumită Politică de Coeziune
Sursele de finanțare4 create în diferite etape ale dezvoltării UE sunt: Fondul
European de Dezvoltare Regionala (FEDR). Acesta se concentrează asupra inițiativelor de
promovare a creșterii economice, crearea oportunităților de angajare și dezvoltare a
competitivității, inclusiv investiții în infrastructura. Fondul de Coeziune se axează pe
infrastructura de transport și de mediu, inclusiv pe sursele de energie regenerabilă, iar al
treilea Fondul Social European este orientat spre investiții în capitalul uman din domeniul
educației și formării profesionale. Fondurile servesc la stimularea întreprinderilor mici şi
mijlocii din zone dezavantajate, la îmbunătăţirea infrastructurii de transport şi extinderea
reţelelor de internet până în zone îndepărtate, la implementarea unor proiecte de mediu şi la
îmbunătăţirea nivelului de educaţie şi a competenţelor. Se pune accentul din ce în ce mai mult
pe inovare, în realizarea de noi produse şi metode de producţie, în eficienţa energetică şi
combaterea schimbărilor climatice. În plus, politica regională este corelată şi cu politica de
extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare Phare (fond de
4
Keating Michael , Noul regionalism în Europa Occidentală restructurare teritorială şi schimbare politică, Ed
Institutul European, Iaşi, 2008, p 26

3
sprijin pentru reconstrucţia economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce
prefigurează Fondul de coeziune) şi SAPARD (program special pentru agricultură) la care au
acces ţările în curs de aderare şi prin care este sprijinită tranziţia acestora la standardele şi
structurile de organizare ale UE.
Actorii dezvoltării regionale5
1. Comitetul Regiunilor reflectă atât dorința statelor membre de a respecta identitatea
și prerogativele regionale și locale, cât și participarea regiunilor la dezvoltarea și punerea în
practică a politicilor UE. Acesta are urmatoarele funcții: apară principiul subsidiarității; este
organ consultativ; joaca un rol important în procesul de integrare europeană, emite avize din
proprie inițiativă.
2. Instituțiile de coordonare la nivel național sunt organizate după modele diferite:
modelul britanic(un singur minister), sistemul dual (cu doua ministere), modelul francez- un
fel de autoritate delegată din cadrul UE și are un statut special; modelul în care dezvoltarea
regională este în atribuția directă a regiunilor(Austria, Germania, Belgia);
3. Agentiile pentru dezvoltarea regionala sunt create cu scopul echilibrării
diferențelor de dezvoltare din cadrul unei regiuni și susțin imbunătațirea condițiilor de viață
ale oamenilor care traiesc în această regiune, prin aplicarea politicilor de dezvoltare.
În perioada 2007-2013, politica regională a UE contribuie la realizarea obiectivelor
Strategiei de la Lisabona, prioritățile concentrandu-se pe sectoare care contribuie la creșterea
competitivității UE. S-a redus și numarul instrumentelor financiare care sunt utilizate pentru
politica de coeziune, precum și numarul inițiativelor comunitare, care, în mare parte, au fost
încorporate în cadrul noilor obiective. Uniunea Europeană urmărește, de fapt, ca dimensiunea
strategică a politicii de coeziune să fie întărita, astfel încat politicile comunitare să fie mai
bine integrate în programele naționale și/sau regionale de dezvoltare și, de asemenea, să
crească sentimentul de proprietate asupra acestor politici (ownership).
Principalele modificări pentru perioada 2007-2013 sunt: reducerea numarului
instrumentelor structurale de la 6 la 3, un nou principiu al proporționalității care reduce
birocrația, scaderea numarului documentelor de programare de la trei la doua, aplicarea de
reguli naționale privind eligibilitatea cheltuielilor, responsabilități sporite ale statelor membre
și regiunilor în gestionarea fondurilor.
Politica regională a UE este considerată elementul-cheie care a determinat apariția
zonelor statistice și dezvoltarea statisticii regionale. În acest sens, statisticile regionale trebuie
5
INFOREGIO – informaţii referitoare la Politica Regională şi instrumente structurale în UE:
http://ec.europa.eu/regional_policy/index_en.htm

4
să permită atât măsurarea situației economice regionale, cât și fundamentarea criteriilor de
intervenție ale UE.
În prezent, în UE și în țările candidate, la baza statisticilor regionale stau cele două
nomenclatoare statistice6 elaborate și actualizate de EUROSTAT: Nomenclatorul Unităților
Teritorial Statistice (NUTS) și Nomenclatorul „Regiunile statistice ale statelor EFTA și
Central Europene”.
Nomenclatorul Unităților Teritorial Statistice (NUTS) a fost înființat în urmă cu peste
25 de ani pentru a oferi un cadru comun pentru colectarea datelor statistice la nivel regional în
cadrul Comunității Europene. De-a lungul timpului, NUTS a fost permanent actualizat, iar un
regulament propriu a fost adoptat de Parlament și de Consiliu abia în 2003. În acest
regulament se definește împărțirea teritorială numai pentru statele membre ale UE și este
organizat pe trei nivele statistice (Nivelul NUTS 1; Nivelul NUTS 2 – 317 regiuni; Nivelul 3
NUTS 3). NUTS este utilizat pentru colectarea, îmbunătățirea și armonizarea statisticii
regionale la nivelul întregii Uniuni Europene, pentru analiza economico-sociala a regiunilor,
dar și pentru aplicarea politicilor de dezvoltare.
Analiza economico-socială a regiunilor se realizează la toate cele trei nivele teritorial-
statistice și urmarește identificarea problemelor regionale ale UE (prin analiza comparativă a
regiunilor de nivel NUTS 1), a problemelor regionale ale statelor membre și candidate (prin
analiza comparativă a regiunilor de nivel NUTS 2), precum și a problemelor locale ale
acestora (prin analiza comparativa a regiunilor de nivel NUTS 3).
Astăzi vorbim despre o Europă a regiunilor, în care regiunile reprezintă colectivitatea
publică ce răspunde nevoii de teritorializare a anumitor politici comunitare pentru rezolvarea
dezechilibrelor regionale. Regionalizarea creează oportunități: o absorbţie mai facilă a
fondurilor europene, însoțită de posibilitatea proiectării unor planuri de dezvoltare la nivel
înalt, concomitent cu o reducere a clientelismului politic, a corupției și eficientizarea unui
aparat de stat greoi, supradimensionat. Regionalizarea este o cale de a face guvernarea mai
receptivă şi mai eficientă. Pentru o creştere a coeziunii sociale, economice şi teritoriale şi
atenuarea dezechilibrelor în dezvoltare este necesară atât amplificarea relaţiilor economice
inter-regionale, cât şi convergenţa structurilor instituţionale
Această politică permite finanţarea proiectelor concrete pe regiuni, oraşe şi locuitorii
lor. Ideea este de a crea potenţial, iar regiunile pot contribui pe deplin la atingerea unei mai
mari creşteri şi competitivităţi şi în acelaşi timp la schimbul de cele mai bune practici şi idei.

6
Ion Oana Andreea, Guvernanța Uniunii Europene.Abordări actuale, Ed.Polirom, Iași, 2013, p 68

5
Regiunile permit menţinerea păcii şi stabilităţii politice pe continent. Ele garantează protecţia
diversităţii istorice, sociale şi culturale în Europa. Intensificarea democraţiei regionale este
sursa guvernării umane, mai aproape de cetăţeni şi implicarea unei mai mari autonomii,
responsabilităţi şi eficienţă.
U.E. poate fi descrisă drept un model de guvernanţă multi-nivel7(MLG), în care
procesele decizionale sunt distribuite la nivel supranaţional (Comisia Europeană, Parlamentul
European), naţional (guvernul central) cât şi la nivel subnaţional (regional şi local) implicând
nu numai actori guvernamentali ci şi actori privaţi. Elemente ale acestui model pot fi găsite şi
la noile ţări membre U.E. foste comuniste, în diverse proporţii, precum şi diferite forme de
regionalism care au fost create pentru dezvoltarea acestuia. Un rol important în apariţia
acestor forme incipiente ale modelului MLG l-au avut condiţionalităţile impuse de programele
de preaderare, de fondurile structurale precum şi de eforturile susţinute ale UE în acest sens.
Termenul de guvernanţă, pune accentul pe participarea actorilor regionali sau locali
şi neguvernamentali. Implicarea acestor categorii de actori în procesul de decizie comunitar
apare din ce în ce mai mult ca o condiţie a succesului acestui proces şi acceptării de către
cetăţeni a regulilor europene. Prin această prismă, dacă se admite că democraţia în Europa se
bazează pe doi piloni complementari, responsabilitatea fiecărui guvern faţă de parlamentul
european şi naţional şi implicarea efectivă a cetăţenilor în conceperea şi aplicarea deciziilor
care-i privesc, reforma modalităţilor de guvernare europeană se înscrie în perspectiva întăririi
democraţiei europene.
Aplicarea celor 5 principii ale bunei guvernanțe8 (transparență, responsabilitatea,
participarea, eficiența și subsidiaritatea) reprezintă garanția democrației, consacrând
necesitatea parteneriatului la procesul decizional între actorii locali/regionali și autoritățile
centrale la derularea programelor de dezvoltare. Dispersia guvernanţei în multiple jurisdicţii
vs. concentrarea acesteia într-una singură este mult mai eficientă în ceea ce priveşte decizia de
politici publice si de alocare a resurselor deoarece reflectă heterogenitatea preferinţelor a
diferitelor elemente de la niveluri diferite.
Actorii sub-naţionali operează atât pe scene naţionale cât şi supranaţionale şi crează
asociaţii transnaţionale. Statele nu monopolizează legăturile dintre actorii locali şi cei
europeni, fiind la rândul lor actori care pot contesta decizii făcute la diferite nivele cu
responsabilităţi/jurisdicţii complexe, fluide, negociate şi care se întrepătrund, se suprapun
7
Petre Prisecaru, Guvernanța Uniunii Europene, Ed.Economica, București, 2004, p 74

8
Bache Ian, The politics of European Union regional policy - multi-level governance or flexible gatekeeping ? ,
Sheffield Academic Press, 1998, p 86

6
(overlapping jurisdictions), evoluând spre alte forme de guvernare, deşi marcate unele
deficiente cum ar fi: lipsă unei societăţi civile a UE că mediator între cetăţeni şi stat sau
nevoia de o sferă publică (media, ONG-urî având interese transnaţionale).
Cele trei elemente de coordonare, cooperare şi competiţie au o importantă din ce în ce
mai mare pentru diferitele nivele de guvernare. Combinarea instituţiilor la nivele naţionale şi
supranaţionale determină o schimbare a relaţiilor dintre nivelul legal şi cel politic precum şi a
funcţiilor instituţiilor. Furnizează legături flexibile între nivele, influenţarea proceselor şi
crearea unei baze societala pentru politici ducând la creşterea implicarea actorilor privaţi, un
rol esenţial avându-l reţelele de realizare a politicilor. Interdependenţa reciprocă şi
funcţională, combinată cu o autonomie relativă formează o structură mai bună decât cea
ierarhică. Numeroase proceduri şi combinaţii ale instituţiilor dizolvă unitatea data de
suveranitate în aceste modele multiple de cooperare şi combinare a instituţiilor, precum şi
admit un grad important de autonomie relativa pentru fiecare instituţie. Interacţiunile dintre
instituţii iau mai multe forme: cooperare, coordonare, competiţie, combinaţii funcţionale.
Schimbările de guvernare sunt embelematice pentru ca se leagă de o mutare a atenţiei
de la instituţii la procese şi dinamică, şi de la o stabilitate relativa la o destabilizare
instituţională în continuă creştere. Ele evidenţiază combinaţii în locul proceselor separate,
schimbări şi discontinuitate în loc de continuitate instituţională şi relaţiile şi dinamică
instituţională sunt în contrast cu formele anterioare de autonomii separate şi paralele. Noua
modalitate de guvernare crează o situaţie de continuă negociere şi competiţie între instituţii.
Relaţiile dintre instituţii nu sunt stabilite normativ, ceea ce contribuie la accentuarea unei
instabilităţi în mediul complex în care trebuie să se ia decizii.
Combinarea nivelurilor naţional şi supranaţional cu funcţii paralele nu are mereu
rezultatul scontat și de aceea apar: instituţii diferite dar care funcţionează legal şi care se află
în competiţie și instituţii care funcţionează diferit în sisteme constituţionale diferite; dar care
se află în cooperare şi interdependenţă. Instituţiile nu au o structură ierarhică bine definită, iar
acest lucru accentuează problema. Discuțiile între instituţiile cu rol decizional s-au reflectat în
conflicte precum liberă competiţie şi ajutorul de stat, autoreglarea pieţei libere şi protecţia
socială şi a mediului, competiţia dintre interese şi dintre instituţii. Există responsabilităţi
neclare între instituţii, ce aparţin unor constituţii diferite sau reprezintă arii diferite. Instituţiile
europene şi cele naţionale au origini şi legitimitate diferite, şi relaţiile normative dintre nivelul
instituţional naţional şi supranaţional nu au fost stabilizate.
Relaţiile instabile între instituţiile politice şi legale sunt reflectate de noile forme de
co-existenţa şi de combinare între formele de guvernământ naţionale şi supranaţionale. Relaţia

7
instituţională elementară la nivel constituţional e menită să schimbe ierarhia în
interdependenţă reciprocă. Asta ar duce la o politicienizare a legii. Ambele tipuri de instituţii
sunt influenţate de raţionalitate de comunicare ale celorlalte. Dualitatea structurală şi
funcţională a UE, complexitatea sa organizaţională, pluralitatea actorilor implicaţi în
extinderea UE/zonei euro, combinarea de responsabilităţi centralizate şi descentralizate şi
noutatea instituţiilor independente în structura instituţională a UE fac ca guvernanţa
economică la nivel european să fie o problemă foarte complexă.
Criză financiară a evidenţiat necesitatea îmbunătăţirii guvernanţei economice în UE.
Propunerile de reformare a guvernanţei economice şi de întărire a sistemului financiar suscită
încă discuţii, iar măsurile adoptate sunt încă în curs de implementare şi au un impact limitat.
Pe de altă parte, asigurarea stabilităţii financiare pe termen lung, reluarea creşterii economice
şi menţinerea prosperităţii necesită nu numai un salt calitativ în materie de guvernanţă
economică, ci şi o anumită continuitate a politicilor economice şi bugetare din UE.

Concluzii
În timp ce progresul economic s-a făcut remarcat în regiunile mai puţin dezvoltate într-
un termen mediu, diferenţa dintre bogaţi şi săraci a rămas la fel de îngrijorătoare, acest lucru
necesitând o perioadă considerabilă de timp pentru a fi rezolvat. În ciuda îmbunătăţirii
situaţiei, şomajul a rămas o problemă presantă.
Politica regională a UE este o politică de investiţii, care îşi propune să susţină
competitivitatea şi creşterea economică, îmbunătăţirea calităţii vieţii, crearea de locuri de
muncă şi dezvoltarea durabilă. Investiţiile contribuie la îndeplinirea obiectivelor Strategiei
Europa 2020. Aceasta îşi concentrează fondurile în zone şi sectoare în care rezultatele pot fi
semnificative, fiind astfel şi expresia solidarităţii UE cu ţări şi regiuni mai puţin dezvoltate.
Obiectivul politicii regionale este de a reduce disparităţile economice, sociale şi teritoriale
majore dintre regiunile Europei. În lipsa măsurilor necesare, s-ar aduce atingere realizărilor
majore ale UE, printre care piaţa unică şi moneda euro.
Deşi s-a înregistrat un progres substanţial în ceea ce priveşte infrastructura, unele
dezechilibre se menţin în aceste domenii: cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, accesul la
formare şi informaţie, oportunităţi de educare,calitatea mediului. Fondurile Structurale şi
Fondul de coeziune au ajutat la reducerea disparităţilor şi au creat condiţii pentru creştere
economică. Cuceririle politicii regionale pot cu greu fi exprimate în termeni statistici.
Iniţiativele comunitare, parteneriatele între părţile implicate, atenţia acordată protecţiei
mediului şi şansei egale, cooperarea, comunicarea cu ajutorul tehnologiilor noi, schimburile

8
de experienţă şi experimentarea de noi abordări pentru dezvoltare constituie premise pentru
progresul regiunilor mai puţin prospere şi valorificarea potenţialului lor.

Bibliografie:

1. Bache Ian, The politics of European Union regional policy - multi-level governance
or flexible gatekeeping ? , Sheffield Academic Press, 1998
2. Barna Radu Cristian – Dezvoltare regională în Europa, Ed. Fundaţiei pentru Studii
Europene, 2007
3. Constantin Daniela Luminiţa – Introducere în teoria şi practica dezvoltării
regionale, Ed. Economica, 2000
4. Ivan Adrian Liviu, Perspective teoretice ale constructiei europene, Ed.Eikon, Cluj,
2003
5. Ivan Adrian Liviu, Uniunea Europeană, proiecte, guvernanţă şi dezvoltări
instituţionale, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2007
6. Ion Oana Andreea, Guvernanța Uniunii Europene.Abordări actuale, Ed.Polirom,
Iași, 2013
7. Keating Michael , Noul regionalism în Europa Occidentală restructurare teritorială
şi schimbare politică, Ed Institutul European, Iaşi, 2008
8. Miron Dumitru, Economia Uniunii Europene, Ed.Luceafărul, București, 2002
9. Petre Prisecaru, Guvernanța Uniunii Europene, Ed.Economica, București, 2004
10. Bal Ana, Luțaș Mihaela, Jora Octavian, TopanVladimir, Scenarii privind evoluţiile
comunitare în domeniul competitivităţii, politicii de coeziune şi politicii de
dezvoltare regională, Ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2008
11. Tiersky Ronald, Europe today - - national politics, european integration and
european security , Lanham, Rowman & Littlefield Publishers, 2004

Surse web,

1. http://www.ier.ro
2. http://ec.europa.eu
3. http://www.infoeuropa.ro
4. http://www.fonduri-ue.
5. http://eufinantare.info/politica-coeziune-2020.html
6. http://www.mae.ro/node/1623

7. INFOREGIO – informaţii referitoare la Politica Regională şi instrumente structurale în

UE: http://ec.europa.eu/regional_policy/index_en.htm
8. Documente oficiale referitoare la Politica Regională a UE (toate regulamentele):
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docoffic/offi_en.htm