CAPITOLUL 1

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DEZVOLTAREA

REGIONALĂ

1.1. Dezvoltarea regională concept, trăsături

caracteristice
Dezvoltarea regională este un concept nou ce are ca şi oportunităţi
impulsionarea şi diversificarea activităţilor economice, stimularea
investiţiilor în sectorul privat, contribuţia la reducerea şomajului şi nu în
cele din urmă să conducă la o îmbunătăţire a nivelului de trai.
Pentru a putea fi aplicată politică de dezvoltare regională s-au înfiinţat
opt regiuni de dezvoltare şi patru macroregiuni, care cuprind tot teritoriul
României.
Dezvoltarea regională din România a devenit una dintre cele mai
importante politici de dezvoltare, întrucât acţiunile sale se răsfrâng asupra
unei varietăţi de domenii, economice, sociale şi de mediu.
Aşadar, dezvoltarea regională poate fi privită ca procesul prin care o
comunitate devine mai responsabilă de probleme sau de potenţialul de care
dispune, reuşind în acelaşi timp să-şi organizeze şi să planifice mai bine
resursele de care dispune. Angajarea cu eficienţă maximă a resurselor
comunitare are ca obiectiv final dezvoltarea economică locală (crearea de
noi locuri de muncă şi a oportunităţilor de afaceri, reducerea sărăciei) şi în
egală măsură realizarea unor obiective socio-culturale şi de mediu.
Dezvoltarea regională reprezintă procesul prin care se încearcă schimbarea
condiţiilor şi a factorilor care acţionează la nivel de comunitate astfel încât,
în urma acestor schimbări comunitatea să înregistreze nivele ridicate ale
standardului de viată.
Impactul globalizării asupra regiunilor dezvoltate şi celor
subdezvoltare este semnificativ din perspectiva ciclului economic pe termen
lung. Recesiunea mondială de la mijlocul anilor ‟70 şi până la sfârşitul
anilor ‟90 ai sec. XX a fost depăşită datorită creşterii productivităţii în toate
sectoarele productive, schimbărilor structurale esenţiale din sectorul
industrial şi al serviciilor, precum şi datorită promovării dezvoltării prin
7
 Dezvoltare regională şi rurală

informatizare şi inovaţie. Pentru spaţiul economic European, modificarea

cererii, creşterea concurenţei, schimbările în procesele tehnologice cauzate
de noua diviziune internaţională a muncii şi reorganizarea întregului sistem
antreprenorial au provocat atât pericole, cât şi oportunităţi în cadrul
sistemului economic regional continental. Unele regiuni şi oraşe europene s-
au confruntat cu serioase crize ale economiilor locale, iar altele au
descoperit noi avantaje ale pieţei. În această situaţie s-a făcut necesară
restructurarea şi ajustarea sistemelor productive locale, racordându-le la
noile condiţii tehnico-economice.
Premisa şi importanţa unui astfel de demers îl constituie certitudinea
că dezvoltarea regionalului românesc şi a agriculturii din România vor
trebui să fie în concordanţă cu valorile şi perceptele globale privind mediul,
agricultura şi rolul tradiţiei. Politicile de dezvoltare regională din România
vor trebui să fie rezultatul internalizării creative a obiectivelor şi a
reglementărilor precise, exprimate de Agenda 2000 a Uniunii Europene.
Pentru a aprofunda aspectele dezvoltării regionale, voi explica mai
întâi conceptul de „regiune”. Acesta a căpătat substanţă la începutul
secolului XX, când a fost utilizat tot mai mult de către geografi, ca mai apoi
să fie folosit în ştiinţa administraţiei sau economiei. Înţelesurile au fost
diversificate, astfel încât o regiune poate fi definită în mare „ca o zonă de
teritoriu cu un ansamblu de caracteristici interne (proprii) distincte şi
consistente, fie ele fizice sau umane, şi care îi conferă o anumită unitate
semnificativă şi care o disting pe de altă parte de alte zone învecinate” 1.
Delimitarea unei regiuni se face în funcţie de mai multe criterii, cum
ar fi: caracteristici fizice sau particularităţi socio-economice. La rândul lor,
criteriile pot genera nenumărate clasificări: regiuni suprapopulate, regiuni în
declin industrial sau demografic, regiuni geografice, regiuni istorice, regiuni
naturale, regiuni de planificare agricolă sau economică, regiuni
subdezvoltate etc. În general, în ştiinţa regională, regiunile sunt definite în
funcţie de amploarea încărcăturii teritoriale sau din perspectiva
mecanismelor de constituire.
Regiunea reprezintă spaţiul geografic care etalează elemente
semnificative de unitate interna dar şi diferenţe fata de teritoriile învecinate.
Regiunea are ca principala trăsătura funcţionalitatea. Pe lângă acesta
trăsătura fiecare regiune poseda o anumită localizare, extindere, iar fiecărei
regiuni ii pot fi precizate (este obligatoriu sa-i poată fi precizate) limitele.
Regiunea reprezintă un ansamblu teritorial definit pe baza mai multor
factori care sa reprezinte o unitate geografica intr-o diversitate de condiţii

1
Goodall, B. Dictionary of Geography, 1987, Penguin Books, London

8
naturale. Ansamblul trebuie abordat static şi dinamic în condiţiile în care
dezideratul unităţii se concretizează printr-o variabilitate redusa a
elementelor naturale din punct de vedere spaţial şi în condiţiile unei
adaptabilităţi a acestuia la limitele impuse de elementele social-economice.
Regiunea are două semnificaţii majore care se completează, se
substituie sau se confrunta reciproc în funcţie de utilizatorii care le
vehiculează, de orizontul de cunoaştere şi de scopul urmărit cu ar fi:
 Regiunea de program
Regiunea de program este o entitate teritorială de baza în practica
economico-socială.
Regiunea sistem funcţional ca entitate teritorială specifică abordării
ştiinţifice complexe.
 Regiunea ca sistem
Regiunea ca sistem este produsul perioadei de căutări recente,
suprapusă temporal etapei de contestare a Geografiei Regionale şi celei
imediat următoare. În contextul în care regiunile naturale reprezentau
concepte depăşite deja, iar cele politico-administrative nişte creaţii adesea
artificiale, cercetătorii (aflaţi sub directa influenţă a teoriei generale a
sistemelor) au prefigurat imaginea unui teritoriu funcţional, guvernat de
relaţii de tip feed-back. Ca urmare, regiunea, ca sistem deschis, are relaţii de
intrare şi ieşire cu mediul înconjurător, cu ansamblul de factori funcţionali şi
spaţiali care exercită o acţiune asupra sa. Mediul, în accepţiune sistemică,
este un concept operativ de sorginte naturală, economică, politică,
sociologică etc. Sistemul regional este ilustrat în timp printr-o matrice unde
sunt dispuse pe linii spaţiile (comunele), iar pe coloane atributele
funcţionale. Intervine şi a treia dimensiune, timpul, ce generează o
hipermatrice.
Nu trebuie să omitem, în acest context că imaginea sistemică a
regiunii a fost prefigurată încă din anii ‟70 de geografii români Horia şi
Cornelia Grumăzescu, ale căror prime intervenţii n-au fost, din păcate,
continuate ulterior, lăsând altora sarcina, dar şi meritul, de-a definitiva şi
detalia conceptul.
O definiţie expresivă a regiunii ca sistem ne-o oferă Dauphiné, A.
(1979) şi anume: "regiunea este un sistem spaţial deschis, dialectic
dezechilibrat, principiul unităţii dominând forţele diversităţii; de mărime
inferioară naţiunii, formată din spaţii contigue". El este definit de o serie de
proprietăţi (externe, interne, temporale).
Între proprietăţile externe, autorul citat menţionează echilibrul
dinamic, stabilitatea şi adaptarea.

9
 Dezvoltare regională şi rurală

Luând în considerare „caracterul de participare a masei, energiei şi

informaţiei în structurarea teritoriului”, Philippe Aydalot propune
următoarea clasificare:
Regiune omogenă – gruparea unităţilor teritoriale este datorată unei
identităţi relative de indicatori economici, ce pot reprezenta de fapt vocaţiile
naturale ale unui anumit teritoriu sau ale diverşilor factori ce izvorăsc din
cadrul natural. Astfel se poate vorbi despre existenţa regiunilor sărace sau
bogate, de regiuni cu potenţial turistic, agricole sau industrializate.
Regiunea polarizată – se defineşte în raport cu un sistem de puncte
dependente de un pol central. Aria de polarizare a unui mare oraş sau sfera
de influenţă a unor complexe industriale determină unităţi regionale.
Regiunea funcţională – reprezintă un spaţiu determinat, caracterizat de
o dependenţă unitară a componentelor sale faţă de o entitate economică
predominantă. Modelul funcţional are la bază o accepţie generală prin care
orice regiune deţine atât o componentă materială, adică limitele teritoriale,
cât şi o componentă a relaţiilor, formată din competenţe instituţionale.
Regiunile, deşi realităţi geografice sunt constructe umane, în sensul în
care delimitarea graniţelor unei regiuni este o decizie sociala ce ţine cont de
unul sau mai multe criterii. În funcţie de aceste criterii regiunile dobândesc
anumite caracteristici care le dau unitate şi le diferenţiază de alte regiuni. În
general pentru definirea graniţelor unei regiuni se folosesc mai multe criterii
cele mai importante fiind:
Caracteristici politico-administrative – delimitarea regiunilor se face
pornind de la o serie de criterii administrative (exemplu : regiunile rezultate
în urma « regionalizarii » sa aibă suprafeţe aproximativ egale).
Caracteristici economice regionalizarea se face în funcţie de
specificitatea activităţilor economice dintr-un anumit teritoriu ajungându-se
la definirea de regiuni mono industriale sau poliindustriale
Ţinând cont de toate aceste aspecte, se poate vorbi de o multitudine de
tipuri de regiuni motiv pentru care vom prezenta în continuare cateva dintre
cele mai des folosite tipologii:
Criteriu de diferenţiere a regiunilor : mărimea:
a. macroregiuni (regiunea Marii Negre, Europei de Est, Balcani);
b. regiuni în interiorul unei ţări;
c. microregiuni.
Regiuni funcţionale definite în funcţie de cantitatea şi calitatea
relaţiilor, interacţiunilor şi interdependentelor dintre actorii din interiorul
spaţiului respective. Accentul este pus pe interdependenţă funcţională.
Regiunile funcţionale sunt cel mai bine definite ca şi comunităţi de interese
ele fiind regiuni în care actorii regionali – firme, indivizi, organizaţii publice

10
– relaţionează cu actori din aceeaşi regiune. Ele sunt agregate de sisteme
administrative care maximizează interacţiunile interne şi minimizează
interacţiunile externe (cea mai mare parte a relaţiilor unui actor regional se
realizează cu actori din aceeaşi regiune). Adică, raportul dintre interacţiunile
interne şi cele externe este maxim.
În literatura de specialitate, cea mai importanta regiune este
considerata a fi cea funcţională şi, adevărata miză a delimitării regiunilor
este de a facilita interacţiunea şi funcţionarea actorilor regionali la nivele
maxime de performanţă. Cox (1998) identifică trei elemente ce definesc
regiunile funcţionale:
 Regiunea funcţională ca spaţiu al dependenţei
(interdependentei) este spaţiul în care diferite entităţi sunt
dependente de anumite interacţiuni şi relaţii sociospatiale (cum
ar fi dependenta dintre firme şi forţa de munca). Relaţiile
socio-spaţiale sunt esenţiale în reproducerea vieţii zilnice.
Actorii regionali sunt dependenţi unii de alţii şi eliminarea
unuia ar crea greutăţi pentru ceilalţi. Toţi sunt dependenţi unii
de alţii şi împreună sunt dependenţi de o serie de elemente
comune : infrastructura, climat instituţional, servicii publice;
 Regiunea functională ca spaţiu de implicare şi angajament.
Regiunea este spaţiul în care indivizii sunt implicaţi şi pe care
doresc să il facă mai bun, mai performant, mai prietenos.
Implicarea are la bază conştientizarea dependenţei de o serie
de facilităţi şi servicii comune/regionale;
 Regiunea funcţională ca spaţiu de reţele asociative. Actorii
locali (indivizi, firme, administratia publica) crează coaliţii de
îmbunătăţire a vietii şi caută să stabilească relaţii mutual
benefice. Reţelele locale permit actorilor sa îşi potenteze
puterile lor individuale
Regiunile, odată formate, chiar daca au avut la baza lor simple criterii
administrative, tind sa îşi dezvolte o anumită identitate şi sa se transforme în
regiuni funcţionale. Adica, actorii regionali tind sa dezvolte, cu predilecţie,
relaţii de cooperare cu alţi actori localizaţi în aceeaşi regiune. Spre exemplu,
consorţiile formate din instituţii publice tind sa includă numai organizaţii
dintr-o singură regiune, firmele tind sa îşi gaseasca furnizori de materie
prima din regiunea respectiva şi se bazeaza, aproape în exclusivitate pe forta
de munca din acea regiune, etc.
Dat fiind ca intensitatea proceselor de dezvoltare socio-econnomică la
nivelul unei regiuni depinde de calitatea şi intensitatea legaturilor şi
schimburilor dintre actorii regiunii respective atunci, apare ca şi naturala,

11
 Dezvoltare regională şi rurală

concluzia ca orice strategie de dezvoltare regională trebuie sa faciliteze

comunicarea şi cooperarea dintre actorii organizaţionali regionali. Acest
lucru ar implica o reducere a costurilor de tranzacţionare.
Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe judeţe. Regiunile de
dezvoltare ale României nu sunt unităţi administrativ-teritoriale, nu au
personalitate juridica, fiind rezultatul unui acord liber intre consiliile
judeţene şi cele locale. Fiecare regiune de dezvoltare cuprinde mai multe
judeţe.

Tabelul 1.1
Regiuni de dezvoltare a României
Nr. Regiunea de
Judeţe componente
crt. dezvoltare
1 Nord-Est Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui
Brăila, Buzău, Constanţa, Galaţi, Tulcea,
2 Sud-Est
Vrancea
Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa,
3 Sud Muntenia
Prahova, Teleorman
4 Sud-Vest Oltenia Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea
5 Vest Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş
Bihor, Bistrişa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Satu-
6 Nord-Vest
Mare, Sălaj
7 Centru Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu
8 Bucureşti-Ilfov Municipiul Bucureşti, Ilfov

Ca punct de vedere autorizat, Baroneasa Nicholson de Winterbourne,

în „Raportul privind progresele României în procesul de aderare la Uniunea
Europeană” din data de 24 februarie 2004 afirmă faptul că România trebuie
să îşi concentreze eforturile în vederea politicii regionale. Tot în acest
Raport se spune că România trebuie să accelereze alinierea legislativă în
domeniul politicilor regionale şi a instrumentelor structurale şi să depună
mai multe eforturi pentru a avea infrastructura administrativă la toate
nivelele pentru implementarea Fondurilor Structurale şi Regionale.
Printre alte oportunităţi ale dezvoltării regionale regăsim: dezvoltarea
întreprinderilor, piaţa forţei de muncă, atragerea investiţiilor, transferul de
tehnologie, dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor, îmbunătăţirea
infrastructurii, calitatea mediului înconjurător, dezvoltare rurală, sănătate,
educaţie, învăţământ, cultură.

12
 Dezvoltarea rurală ocupă un loc distinct în cadrul politicilor regionale
şi se referă la următoarele aspecte: înlăturarea/diminuarea sărăciei în zonele
rurale; echilibrarea oportunităţilor economice şi a condiţiilor sociale dintre
mediul urban şi cel rural; stimularea iniţiativelor locale; păstrarea
patrimoniului spiritual şi cultural.
Una dintre ameninţări o reprezintă faptul că datele statistice arată că
România a intrat în procesul de tranziţie având un nivel relativ scăzut al
diferenţelor regionale, comparativ cu alte state membre sau ţări candidate.
Aceste disparităţi însă au crescut rapid şi în mod deosebit între Bucureşti şi
restul ţării.

1.2. Structuri teritorial-administrative necesare

gestionării dezvoltării regionale în România
Dezvoltarea regională este un concept mai nou pentru ţara noastră,
care a început să prindă contur în anul 1998, odată cu apariţia primei legi
referitoare al acest fenomen. Procesul economico-social de dezvoltare
regională a demarat destul de greoi, determinat fiind de centralizarea
excesivă, caracteristică aparatului administrativ din România.
Pentru a pregăti descentralizarea deciziilor de la nivel central în
România au luat fiinţă, prin asociere voluntară, opt regiuni de dezvoltare
(NUTS 2) entităţi teritoriale specifice, fără statut administrative, care au
următoarele caracteristici:
 sunt structuri asemănătoare cu cele ale Uniunii Europene şi
care au apărut în anul 1999, prin aplicarea prevederilor Legii
nr. 151/1998 privind dezvoltarea regionala în România;
 în conformitate cu legislaţia naţională în vigoare, structuri
regionale se bazează pe existenta unui parteneriat instituţional
(public-privat), conform căruia Agenţia Naţională de
Dezvoltare Regională este structura publica, iar cele opt
agenţii pentru dezvoltare regionala sunt structuri private.

 În consecinţă, flexibilitatea constituirii şi funcţionarii acestor

structuri, ca şi lipsa experienţei practice în managementul
acestor programe specifice (primul program regional începând
în toamna anului 1999), au determinat ca sa se procedeze la
un sistem mixt de gestionare a proceselor de dezvoltare
regională, concretizat în practicarea unei soluţii de compromis
de genul următor:

13
 Dezvoltare regională şi rurală

 păstrarea, pentru o perioada limitata de timp a procesului de

programare şi decizie la nivelul anterior adoptării Legii
151/1998;
 implicarea noilor structuri regionale în procesul programării şi
al deciziei numai cu rol consultativ.
Regiunea reprezintă în cadrul politicii de dezvoltare regională a UE,
elementul fundamental în demersurile teoretice şi practice pentru
fundamentarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare economica şi sociala
în plan teritorial, neimplicarea acestora în elaborarea programele de
dezvoltare duce la îngreunarea procesului de implementare a acestora. De
aceea a fost necesară înfiinţarea regiunilor de dezvoltare în România şi
implicarea acestora în elaborarea documentelor de programare. Structurarea
teritoriului ţării noastre pe regiuni este redată în tabelul 1.2.
Tabelul 1.2
Repartizarea teritorială a României pe regiuni
Regiunile Suprafaţa Populaţia Densitate
Judeţele
geografice (kmp.) (mii loc.) (loc./kmp.)
Bacău,Vaslui, Neamţ, Iaşi,
1. Nord-Est 36.850 3.743 101,6
Suceava, Botoşani
Constanţa, Tulcea,Brăila
2. Sud-Est 35.762 2.868 80,2
Buzău,Vrancea, Galaţi
Teleorman, Giurgiu,Călăraşi,
3. Sud Ialomiţa, Dâmboviţa, Prahova, 34.453 3.375 98,0
Argeş
Olt, Dolj, Gorj,
4. Sud-Vest 29.212 2.341 80,1
Mehedinţi,Vâlcea
Caraş-Severin,
5. Vest 32.034 1.955 61,0
Hunedoara,Timiş, Arad
Cluj, Sălaj, Bihor, Bistriţa-
6. Nord-Vest 34.159 2.766 80,7
Năsăud, Maramureş,Satu Mare
Braşov,Covasna, Sibiu,Alba,
7. Centru 34.100 2.547 78,7
Harghita,Mureş
8. Bucureşti Bucureşti, Ilfov 1.821 2.210 1213,8

Sursa: Comisia Naţională pentru Statistica “Anuarul statistic al României” 2008.

Aşa cum rezultă din datele tabelului 1.2, cea mai importantă regiune
de dezvoltare a României este cea de Nord-Est, cu o suprafaţă de cca. 36, 8
mii kmp şi o populaţie de peste 3,7 milioane de locuitori, alcătuită din
judeţele: Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava şi Botoşani. Aceasta este

14
urmată de regiunea de Sud-Est care are aproximativ 35,7 mii kmp şi o
populaţie de peste 2,8 milioane de locuitori, formată din judeţele: Constanţa,
Tulcea, Brăila, Buzău, Vrancea şi Galaţi.
Regiunile administrative din România sunt reprezentate de "judeţ",
structură administrativă similară cu NUTS 3. Acestea au fost înfiinţate prin
Legea 2/1968 privind organizarea administrativa a României. În prezent,
România are 41 de judeţe, la care se adaugă Municipiul Bucureşti. La acest
nivel teritorial toata administraţia publica centrala are propriile servicii
descentralizate. Aceasta situaţie explică de ce documentele de programare şi
finanţare de la bugetul de stat, care aparţin administraţie publice centrale, au
ca unităţi locale de referinţa judeţele (NUTS 3) şi respectiv comunele
(NUTS 5).
Spaţiul rural din România este format, în prezent, din suprafaţa
administrativa a celor 2698 de comune existente pe întreg teritoriul tarii,
care reunesc populaţia rurala a tarii, conform Legii 2/1968 de organizare
administrativ-teritorială. Comunele sunt formate din unu sau mai multe sate,
existând în total 13.089 de sate în spaţiul rural.
Spaţiul rural este constituit din toate comunele din România şi este
definit în articolul 5 al Legii 2/1968: “ comuna este unitatea administrativ
teritorială ce cuprinde populaţia rurala unita prin interese comune şi tradiţii.
O comuna este formata din unul sau mai multe sate după condiţii
economice, sociale, culturale, geografice şi demografice. Organizarea
comunei asigura dezvoltarea economica, administrativa culturala şi sociala a
localităţilor rurale".
O nouă definire a spaţiului rural a fost stipulată prin Ordinul comun
nr. 173/160/93 din martie 2004, al Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi
Dezvoltării Rurale, Ministerului Administraţie şi Internelor şi Ministerului
Integrării Europene. Actul normativ, respectând principiile Cartei Europene
a Spaţiului Rural, defineşte noţiunea de spaţiu rural prin componenta
teritorială, raportând zona geografica la structura fondului funciar şi la
caracteristici dominante, referitoare la populaţia şi natura activităţilor
desfăşurate de aceasta în respectivele zone geografice, diferite de cele ale
populaţiei urbane.
Definirea în acest fel a noţiunii de spaţiul rural, lărgeşte aria de
acoperire geografica a Programului SAPARD, prin cuprinderea în interiorul
cofinanţării eligibile a proiectelor de dezvoltare rurala, din încă 659
localităţilor rurale.
Suprafaţa spaţiului rural, astfel delimitat, însumează 212,7 mii km2,
reprezentând peste 89% din suprafaţa tarii. Populaţia care trăieşte în spaţiul
rural numără 9,7 milioane locuitori (în anul 2005) şi reprezintă 45,1% din
populaţia tarii, rezultând o densitate relativ slaba, de sub 46,0 locuitori/km2.
15
 Dezvoltare regională şi rurală

Spaţiul rural, ca suprafaţă şi populaţie, nu are o pondere la fel de mare

în toate cele opt regiuni de dezvoltare. Cel mai întins spaţiu rural este în
regiunea Nord-Est (94,0% din suprafaţa), iar cea mai numeroasa populaţie
rurala este în regiunea Sud (55,7% din populaţie). Un caz particular îl
reprezintă regiunea Bucureşti, în cuprinsul căreia se găseşte şi municipiul
Bucureşti, capitala României. Aceasta concentrează 88,8 % din întreaga
populaţie a regiunii. Populaţia rurala din jurul Capitalei nu reprezintă decât
11,2% din populaţia regiunii.
Comuna este unitatea administrativa de baza pe teritoriul căreia se
implementează politica rurala. Autorităţile comunale sunt partenerii locali ai
autorităţilor judeţene şi regionale în realizarea politicii rurale. Numărul
partenerilor locali variază de la 266 comune în cazul regiunii Vest, la 492 în
cazul regiunii Sud. Excepţie face regiunea Bucureşti, care are numai 37 de
comune. Populaţia medie a unei comune este de 3775 locuitori, dar exista o
mare varietate a comunelor din România sub aspectul dimensiunilor
demografice. O comuna este formata din mai multe sate. În medie, revin 4,9
sate pe o comuna. Peste jumătate din comune (55,4%) sunt formate din 1- 4
sate, iar 6,2% din comune au mai mult de 10 sate.
Satele prezintă o mare diversitate sub aspectul numărului de locuitori.
Dimensiunea satelor variază, de la cele care au doar câţiva locuitori, pana la
sate cu peste 7000-9000 locuitori. Predomina insa satele cu putini locuitori,
numărul mediu de locuitori ai unui sat fiind de cca. 800.
Pentru o evaluare realistă a nivelului de dezvoltare regională a
României este util a se compara situaţia din ţara noastră cu cea din ţările
membre ale UE, de care trebuie să ne apropiem ca nivel de dezvoltare
economico-socială. Principalii indicatori privind dezvoltarea regională a
ţării noastre comparativ cu cei din ţările membre ale UE sunt prezentaţi în
tabelul 1.3.

16