I FUNDAMENTELE TEORETICE ALE PREVIZIUNII MACROECONOMICE

1.1 Economia naţională ca sistem

Multitudinea definiţiilor date conceptului de sistem poate fi generalizată astfel: fie P o

proprietate oarecare, R o relaţie, M o mulţime de elemente. Dacă în mulţimea M se constată o
relaţie R, aceasta nu înseamnă că M va reprezenta obligatoriu un sistem. Însuşirea care va
face din un sistem este aceea în raport cu care pe elementele M se realizează o relaţie care ne
interesează. Aceasta ne spune că relaţia R trebuie să conţină o proprietate stabilită dinainte.
Astfel, ajungem la următoarea definiţie: o mulţime M formează un sistem dacă pe ea se
realizează o relaţie R, predeterminată, cu proprietăţi fixate P1.
În limbajul comun, "un «sistem» înseamnă o grupare de elemente componente care
acţionează împreună în vederea atingerii unui obiectiv comun"2.
Printre sistemele cu un grad de complexitate foarte ridicat se află şi sistemul
economie naţională. De obicei, economia naţională este definită ca un ansamblu de activităţi
economico- sociale privite în unitatea şi interdependenţele lor dinamice, în strânsă
legătură cu natura înconjurătoare, care se desfăşoară în cadrul naţional-statal, istoriceşte
constituit. Rostul fiecărei economii naţionale este să asigure bunurile economice care satisfac
trebuinţele oamenilor.

Economia naţională modernă constituie un mecanism complex format dintr-o

multitudine de unităţi economice, ramuri şi subramuri, unităţi administrativ-teritoriale
între care există strânse legături de interdependenţă ca rezultat al diviziunii sociale a
muncii.
Pentru ca o întreprindere sau o ramură să-şi poată desfăşura activitatea în
condiţii normale este necesar ca alte unităţi economice sau alte ramuri să-i furnizeze
mijloacele de producţie necesare şi să-i absoarbă produsele, realizându-se astfel
circuitul continuu al reproducţiei. Tot astfel, activităţile economice din diferite judeţe,

1 “Dicţionar de matematică şi cibernetică în economie”, E.S.E., Bucureşti, 1979, p.581-582

2 Jay W. Forrester, “Principiile sistemelor”, ediţia românească, E.T., Bucureşţi, 1979, p.11
localităţi, sunt legate între ele prin strânse relaţii de schimb integrându-se astfel într-un
proces complex ce cuprinde întreaga ţară.
Existenţa acestor legături, a acestor interdependenţe dintre unităţi, ramuri şi
subramuri, unităţi administrativ-teritoriale, determină caracterul complex al economiei
şi impune cu necesitate asigurarea unor orientări, a unor ordonări a fluxurilor
economice la nivelul economiei.
Practic, sistemul economiei naţionale se caracterizează prin trei trăsături:
 structura;
 funcţionalitatea;
 comportamentul.

Structura este dată de mulţimea elementelor/componentelor sale şi, îndeosebi, de

relaţiile dintre acestea. Principalele componente sunt:
1) Resursele umane în ansamblu, din care forţa de muncă, atât sub aspect cantitativ,
cât şi calitativ, ca nivel, compoziţie pe sexe, vârste, medii sociale (urban, rural), niveluri de
pregătire, ocupaţii pe domenii de activitate, precum şi mişcarea migratoare.
2) Resursele materiale naturale - bogăţiile solului şi subsolului, inclusiv apele şi
fauna, atât cele folosite cât şi cele aflate în rezervă.
3) Resursele naturale acumulate, formate din maşini, agregate, instalaţii, drumuri,
autostrăzi, căi ferate, lucrări de artă (poduri, viaducte, apeducte), clădiri şi alte construcţii,
atât cele aflate în folosinţă, cât şi cele în conservare, care fac obiectul patrimoniului naţional.
4) Ansamblul de cunoştinţe acumulate şi potenţialul educaţional şi de creaţie
ştiinţifică existente la un moment dat într-o economie naţională.
5) Resursele financiare şi valutare ale ţării, precum şi calitatea operaţiunilor realizate
cu acestea, oglindite de principalele balanţe financiare – bugetul statului şi balanţa de plăţi
externe, de cursul de schimb al monedei naţionale etc.
6) Mediul ambiant natural şi calitatea acestuia, expresie a interacţiunii dintre factorii
tehnico- economici şi cei ecologici, precum şi capacitatea de combatere a poluării.
7) Ramurile, subramurile economiei ca expresie a diviziunii sociale a muncii în
conexiune cu resursele antrenate în circuitul economic.
8) Regiunile, zonele în care se desfăşoară activităţile economice şi sociale ca expresie
a diviziunii teritoriale a muncii, precum şi relaţiile dintre acestea.
 9) Modul şi gradul de satisfacere a trebuinţelor individuale şi sociale ale membrilor
societăţii.
Funcţionalitatea sistemului economiei naţionale constă în acţiunea
componentelor/subsistemelor sale sub influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi, a legilor
economice, ca expresie a factorilor obiectivi (ex. legea înclinaţiei marginale spre consum) şi a
deciziilor autorităţilor centrale şi locale, ca expresie a factorilor subiectivi.
Acţiunea interconectată a elementelor sale se concretizează în starea de coerenţă şi
gradul de eficienţă ale economiei naţionale, rezultat al autoreglării şi reglării acesteia3.1
Comportamentul economiei naţionale exprimă modificarea componentelor sale ca
efect al influenţei factorilor de intrare (producţia şi importul) şi de ieşire (consumul final,
formarea brută de capital şi exportul), precum şi al influenţei unor factori exteriori sistemului,
cum sunt: conjunctura politică internă şi internaţională, starea mediului ambiant din ţările
limitrofe etc.
1.2. Previziunea, componenta esenţială a
conducerii macroeconomice. Delimitări conceptuale

A utiliza resursele în cea mai adecvată formă, a concepe şi realiza un model eficient al
raportului dintre resurse şi nevoi, a prognoza evoluţia acestui raport şi a găsi căile optimizării
lui este o ştiinţă, ştiinţa economică.
Ridicarea problemelor conducerii a fost generată din necesitatea de a se identifica
funcţiile şi principiile de desfăşurare a unei activităţi economice cât mai eficiente. Cu alte
cuvinte, ştiinţa conducerii identifică şi cercetează principiile generale ce stau la baza
îndrumării, orientării activităţii economice şi sociale, elaborează un sistem de metode şi
tehnici de lucru care să permită utilizarea în practică a acestor funcţii şi principii.
Conducerea a devenit o cerinţă obiectivă în lumea contemporană care decurge din
însăşi condiţiile materiale ale producţiei moderne, şi anume:
a. revoluţia tehnico- ştiinţifică, caracterizată de importante realizări, de
pătrunderea rapidă a acestora în economie, aceasta exercitând o puternică influenţă asupra
dezvoltării factorilor de producţie dar şi asupra organizării şi conducerii producţiei materiale
atât la nivel micro cât şi la nivel macroeconomic;
b. dezvoltarea factorilor de producţie, urmare firească a revoluţiei tehnico-
ştiinţifice declanşată în ultima treime a veacului precedent, implică adâncirea diviziunii

3 Valerian Tobultoc, Reglementare şi autoreglare în funcţionarea economiei naţionale, Tribuna economică, nr.
50/1998
sociale a muncii, "accentuarea procesului de specializate paralel cu creşterea concentrării şi
cooperării în producţie, aspecte care multiplică şi diversifică legăturile indisolubile ce există
pe linia aprovizionării tehnico-materiale şi desfacerii între agenţi economici, ramuri de
activitate, unităţi administrativ-teritoriale;
c. necesitatea creşterii continue a eficienţei activităţii economice.
Ştiinţa conducerii este rezultatul unor cercetări multiple şi îndelungate în domenii
diferite. De la punerea bazelor acestei ştiinţe de către F. W. Taylor şi H. Fayol s-au făcut noi
cercetări, au fost elaborate noi principii şi metode. Sunt de mult cunoscute numele
americanilor F. B. şi L. M. Gilberth, H. L. Gantt, H. Denison şi alţii, care prin lucrările lor din
ultimele decenii ale veacului precedent şi primele două decenii ale secolului al XX – lea au
dat un contur mai precis conducerii ştiinţifice a activităţii economice.
A apărut un număr impresionant de lucrări în acest domeniu, se editează o multitudine
de periodice pe problemă în lumea întreagă, au avut loc numeroase congrese internaţionale
consacrate conducerii şi organizării ştiinţifice, s-au ţinut o serie de seminarii regionale
internaţionale pe problemele conducerii, în contextul creşterii economice accelerate.
Deşi în prezent există bine conturate mai multe şcoli, nu se poate vorbi încă de o
teorie unitară a conducerii. Există un număr destul de mare de concepţii diferite, uneori chiar
contradictorii. Reprezentanţii diferitelor curente se contestă unii pe ceilalţi, antrenându-se
într-o adevărată luptă polemică.
Categorii cum sunt conducerea, coordonarea, organizarea, planificarea, diferite din
punctul de vedete al conţinutului, dar între care există fără îndoială o strânsă legătură, se
confundă în multe lucrări de profil. Acest lucru nu trebuie să producă nici o nedumerire.
Teoria conducerii se află în prezent în procesul statornicirii sale; oamenii de ştiinţă caută
asiduu cele mai potrivite interpretări ale diferitelor categorii, legităţi şi baze ale dezvoltării
conducerii şi formelor organizării acesteia.
După părerea unor specialişti, conducerea se rezumă la o activitate administrativă;
după părerea altora conducerea este privită ca „o reglare sau ca arta şi ştiinţa de a pregăti,
coordona şi direcţiona activitatea oamenilor". Alţii sunt înclinaţi să vadă în conducere „arta
de a cunoaşte ce, şi cum trebuie făcut" etc.
Ca ştiinţă, conducerea presupune stabilirea unor principii, metode şi tehnici de lucru
cu caracter general a căror utilizare să asigure folosirea optimă a potenţialului uman, material
şi financiar din sistemul economic respectiv.
Ca artă, conducerea înseamnă, aşa cum am arătat puţin mai înainte, transpunerea
acestor principii, metode şi tehnici de lucru la condiţiile concrete în care funcţionează
sistemul, îmbunătăţirea lor continuă în raport cu cerinţele practicii în permanentă
perfecţionare.
Autonomizarea cercetărilor prospective este un proces de dată relativ recentă, care
a apărut din nevoia stăpânirii şi dirijării unei uriaşe cantităţi de fapte şi evenimente noi, de
natură demografică, privind resursele naturale, de amenajare a teritoriului, de creştere a
raporturilor sociale, de dezvoltare a tehnicii şi mai ales a implicaţiilor în viaţa practică a
revoluţiei ştiinţifice şi tehnologice.
Factorii care au stimulat generalizarea cercetărilor previzionale şi au determinat
autonomizarea lor sunt:
√ accelerarea ritmului transformărilor şi dinamica lor explozivă;
√ amplificarea extraordinară a puterii de transformare a condiţiilor de viată;
√ mărirea posibilităţilor de surprize, de evenimente neaşteptate pe care ştiinţa şi
tehnologia le generează.
Autonomizarea cercetării previzionale concrete - ca şi cercetările operaţionale - apar
în perioada celui de al doilea război mondial când acestea sunt utilizate ca ştiinţă auxiliară a
strategiei militare. Ele se intensifică şi iau contururi mai precise în perioada postbelică.
Viitorul, în lumina cercetărilor prospective, nu are un caracter univoc, ci se prezintă
sub forma unui evantai de posibilităţi. Prospectiva, întemeindu-se pe pluralismul
posibilităţilor, grupate în jurul unul ax care indică o tendinţă, vorbeşte de viitori alternativi.
Fiecare din aceşti viitori posibili, care fac obiectul cercetărilor prospective, se prezintă ca un
sistem care are o dinamică proprie; este vorba deci de o evoluţie de tip arborescent, în
interiorul căreia fiecare stare viitoare posibilă reprezintă un nod generator de alţi viitori.
Aceste sisteme arborescente cuprind, pe de o parte, elemente care au o evoluţie determinată
de legităţi, iar pe de altă parte, elemente care se pretează la o evoluţie controlată. Aprecierea
şi studiul elementelor care au o evoluţie determinată de legile dezvoltării ne dau uneori
posibilitatea de a preveni momentele critice care, în anumite limite, ar putea fi evitate prin
acţiuni dirijate.

1.3. Curente şi tendinţe în gândirea

previzională
 Cu ocazia conferinţei internaţionale asupra ştiinţei viitorului de la Kyoto din 1970 au
început să se precizeze aceste tendinţe şi curente care s-ar putea grupa în jurul a doi factori
determinanţi4:
a. Opţiunea fundamentală între elementele logice care stau la baza cercetării
previzionale şi elementele dirijabile, „de inventare" a viitorului.
b. Ordinea prioritară acordată celor trei factori principali care fac obiectul
cercetărilor previzionale: tehnologic, economic, social
În cadrul fiecăruia din aceste grupuri există curente care duc la alte subîmpărţiri
astfel:
I. Din punct de vedere al opţiunii fundamentale în direcţia elementelor legice,
socotită a avea o pondere mai mare în orice cercetare previzională distingem:
A. O direcţie explorativă orientată către posibilităţi, este caracterizată de două
tendinţe:
a. o tendinţă tehnocratică în care accentul cade pe preocuparea de a cerceta noi
direcţii de orientare şi noi mijloace de comunicare care vor fi punctul de plecare pentru
studiul unor date fundamentale ale viitorului: proiectarea dezvoltării demografice,
economice, sociale.
b. o tendinţă umanistă care situează în centrul atenţiei problematica omului şi
unele aspecte sociale.
B. O direcţie normativă orientată către nevoi este caracterizată şi ea tot de două
tendinţe:
a o tendinţă instituţională ce consideră că misiunea studiilor asupra viitorului este de a
mobiliza pe scară largă ştiinţa şi tehnologia pentru rezolvarea „problemelor-criză" care se pun
în viitor şi care există deja în parte: extinderea urbană, determinarea mediului fizic, situaţia
alimentară a lumii a treia. Ceea ce se reproşează previziunii instituţionale este faptul că
urmăreşte mai curând evoluţia societăţii prezente prelungite liniar în viitor.
b. o tendinţă critică semnalează primejdia de a identifica cercetările asupra viitorului
ca activităţi ştiinţifice şi organizatorice, cu valorile şi interesele ţărilor industrializate.
II. Din punctul de vedere al scopurilor prioritare se deosebesc la ora actuală trei
şcoli principale:

4 Dr. Mihai Botez (coordonator), Curs de prognoză, Laboratorul de cercetări prospective al Universităţii,
Bucureşti, CIDSP, 1972
 a. O şcoală americană care continuă să acorde o preponderenţă marcantă previziunii
tehnologice şi economice. Ea tratează problemele sociale în mod pasiv, adică sub unghiul
consecinţelor pe care dezvoltarea tehnologică şi economică le produc.
b. O şcoală europeană care acordă o atenţie deosebită omului şi problemelor sale,
cea mai mare parte din ele ridicate de ritmul violent al evoluţiei ştiinţifico-tehnice. De aceea
tipul european de cercetări prospective, conceptual şi filosofic este axat mai curând pe
structurile sociale şi vizează un viitor eliberat de prezent.
c. Şcoala japoneză de previziune, bazată în parte pe tradiţiile culturale şi pe
concepţia niponă de viaţă şi în acelaşi timp pe condiţiile noi ale societăţii industriale, a lansat
ideea „societăţii cu reţele multiple" (multiChannel society) care preconizează adaptarea
omului la tehnologie, pe considerentul că nu se poate neglija capacitatea potenţială a noilor
tehnologii de a rezolva problemele care se pun umanităţii.

1.4. Categorii şi instrumente de previziune.

Locul şi rolul acestora în activitatea de conducere

a. Futurologia
Termen introdus în anul 1943 de politologul german Ossip Kurt Flechtheim, cu sensul
iniţial de „oglindă a istoriei"5.
Aria de activitate după acelaşi autor:
√ cercetarea noilor ipoteze şi teorii privind universul, dând atenţie dezvoltării
viitoare a pământului, a florei, faunei şi climei sale (aşa-numita problemă a evoluţiei mediului
fizic pe termen lung);
√ studiul civilizaţiei umane în secolele următoare şi elaborarea de prognoze ale
procesului social-cultural pe termen mediu;
√ previziuni pe termen scurt privind dezvoltarea economică în următorii ani,
tendinţele politice ale deceniilor următoare, tendinţele demografice etc.
b. Conjunctură
Termen introdus de profesorul francez Bertrand de Jouvennel, titularul primei catedre
de studiul viitorului din lume, întemeiată la Sorbona, şi preşedinte de onoare al Comitetului
Internaţional de pregătire a Conferinţelor de studiul viitorului.

5 Flechtheim. O. K. — History and Futurology, Meisenheim 1966. Yerlag Anton Heim (Culegerea scrierilor din
1943-1945), după: Mihai Botez, Curs de prognoză, Laboratorul de cercetări prospective al Universităţii,
Bucureşti, 1972
Conjunctura este o construcţie intelectuală a unor viitori verosimili sau a unor viitori posibili.
c. Prospectivă
Termen introdus de filozoful francez Gaston Berger. Desemnează iniţial doar o
atitudine caracterizată prin necesitatea de a lua decizii întemeiate nu numai static, pe simple
consecinţe ale situaţiei trecute sau ca răspunsuri la exigenţele momentului prezent, ci şi
dinamic, ţinând seama şi chiar urmărind cu rigoare implicaţiile acestor decizii în timp, în
viitor. Orice decizie capătă astfel un dublu caracter: le determină sau condiţionează viitorul şi
în acelaşi timp este determinată sau condiţionată de imaginea acestui viitor, stăpânit în parte.
Acelaşi mod de a privi acţiunea, în raport cu implicaţiile ei în timp este numit de cercetătorul
francez Pierre Masse „spirit prospectiv".
Comisia Economică ONU pentru Europa, încercând o unificare a terminologiei,
defineşte prospectiva drept studiul viitorului în ipoteza în care viitorul poate fi orientat, ceea
ce comportă ca deciziile actuale să fie luate în funcţie de ideea ce se formează despre viitor"6.
d. Prognoză şi prognozare
Etimologic: pro - înainte, gnosis - cunoaştere. Concept foarte complex care reuşeşte să
acopere cel mai bine spaţiul larg pe care societatea îl rezervă studiului sistematic al viitorului,
considerat câmp de acţiune. Anticipează evoluţia probabilă a proceselor şi fenomenelor
pornind de la realizările perioadei precedente, de la tendinţele conturate şi luând în
considerare modificările previzibil a avea loc. Ea nu oferă certitudini asupra viitorului ci
soluţii pe baza cărora să se poată stabili opţiuni în prezent în perspectiva unui orizont
delimitat lucid şi relativ dezirabil.
Comisia Economică ONU pentru Europa defineşte prognoza7 drept evaluare probabilă
stabilită în mod ştiinţific, a evoluţiei cantitative şi calitative a unui anumit domeniu într-un
interval de timp; ea reprezintă deci rezultatele unor cercetări care urmăresc să stabilească
evoluţiile şi stările posibile şi probabilităţile asociate acestora într-un viitor stabilit, care
constituie orizontul prognozei.
Prognoza îndeplineşte următoarele obiective principale:
1. descifrează megatendinţele dezvoltării economico-sociale, pe baza analizării legăturilor
obiective dintre fenomene şi procese, în condiţii istorice date;
2. estimează implicaţiile în perspectivă ale tendinţelor de durată descifrate;

6 Materialele Simpozionului Internaţional organizat de Comisia Economică Europeană ONU la Varşovia între
7-12 decembrie 1970
7 Materialele Simpozionului Internaţional organizat de Comisia Economică Europeană ONU la Varşovia între
7-12 decembrie 1970
3. apreciază măsura în care posibilul se converteşte în probabil, luând în considerare
ansamblul factorilor condiţionali;
4. identifică alternativele posibile de dezvoltare în perspectivă - cu avantajele şi
dezavantajele corespunzătoare ale fiecăreia - dând elemente de judecată pentru ierarhizarea
acestor alternative şi, în consecinţă, pentru alegerea variantei optime;
5. oferă elemente convenabile de intervenţie şi influenţare, pentru corectarea eventualelor
abateri de la traiectoriile anticipate, considerate dezirabile.
În concluzie, previziunile şi deci şi prognozele se referă la un orizont mai apropiat
sau mai îndepărtat, că aria subiectelor luate în analiză, în calcul, este mai îngustă sau mai
largă şi că gradul de credibilitate, de veridicitate, dezirabilitatea prognozelor este în
creştere sau în scădere în funcţie tocmai de aceşti doi parametri.
Reţinem, de asemenea, că previziunile se elaborează de la nivel mondial (prognoze
macromondiale, pe grupe de ţări, zone geografice sau de zone economice), la nivelul
economiei naţionale (macroprognoze economico-sociale) şi până la nivelul ramurilor,
domeniilor de activitate economico-socială sau teritoriul administrativ (zone, regiuni,
judeţe, localităţi sau alte spaţii cum ar fi: bazine hidrografice, zone pomicole sau viticole,
regionale de cale ferată etc).
Totodată prognozele se pot elabora la nivelul macroeconomic pe probleme de sinteză
cum ar fi evoluţia fenomenelor demografice, a celor ecologice, a proceselor de instrucţie şi
educaţionale etc, sau la nivel microeconomic, microprognozele elaborate pentru orientarea
activităţii agentului economic. După domeniul la care se referă putem clasifica prognozele în:
prognoze ştiinţifice-tehnice care constituie suportul celorlalte, prognoze economice şi
prognoze sociale.

e. Programarea activităţii economico-sociale8

Constă în stabilirea unui itinerar ce conduce spre obiectul urmărit prin structurarea
componentelor şi ierarhizarea priorităţilor.
Programul, ca instrument previzional obţinut în urma activităţii de programare, este
un sistem de acţiuni sau lucrări eşalonate în timp şi având fixate durata şi resursele posibile,
pe fiecare secvenţă precum şi distribuirea în spaţiu, astfel încât să conducă, în condiţii cât mai
bune, la realizarea unui obiectiv.
Se disting mai multe categorii de programe, şi anume:

8 Nicolae Valentin, coord., Previziune macroeconomică, Lito ASE. Bucureşti, 1992

 1. programe strategice pe termene lungi, cu obiective de mare interes pentru ţară
(de pildă, pentru instituirea unui sistem naţional de protecţie ecologică);
2. programe macroeconomice cuprinzând, în mod corelat, principalele probleme
ale dezvoltării economico-sociale la scara întregii ţări;
3. programe sectoriale, adică pe domenii de activitate (ramuri, subramuri) sau pe
probleme principale (investiţii prioritare de importanţă naţională, recalificarea unor categorii
de salariaţi, programe de restructurare şi retehnologizare a unor ramuri şi subramuri);
4. programe teritoriale (regionale) având ca rol valorificarea complexă a
resurselor umane şi materiale din fiecare zonă, eliminarea rămânerii în urmă a unora din
acestea;
5. programe de coordonare operativă, folosite la nivel micro cuprinzând
prevederi exprimate fizic şi valoric, repartizate pe perioade scurte (luni, decade, zile, ore) şi
pe executanţi (de exemplu, programe de producţie, de aprovizionare şi desfacere, de montaj
etc);
6. programe de măsuri, care stabilesc dispoziţii şi prevederi cu caracter
operaţional, subordonate realizării unor obiective şi acţiuni concrete (aceste măsuri pot fi de
natură organizatorică, tehnologică, financiară, juridică etc).

f. Plan şi planificare

Este foarte greu să încercăm o delimitare conceptuală, o definiţie a planificării, a

planului. După o experienţă atât de lungă de planificare şi de „plan naţional unic", pe
parcursul căreia centralizarea excesivă s-a îngemănat organic cu birocraţia şi tehnicismul
simplist, s-a creat o reacţie de respingere, alergie la noţiunea de plan şi planificare.
Planificarea - definită ca o componentă importantă a mecanismului economic — s-a
transformat treptat într-o activitate birocratică, excesiv centralizată. Criza sistemului de
conducere s-a manifestat în următoarele trăsături principale ale planificării şi planurilor de
dezvoltare a economiei naţionale:
⮚ o planificare centralizată extrem de detaliată, care a cuprins un sistem
incoerent de indicatori, norme şi normative, nomenclatoare privind producţia şi destinaţia
acesteia, care au mers până la sorto-tipo-dimensiuni de produse, prevederile de plan
constituind - în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile legale - sarcini impuse de sus în jos,
rupte de posibilităţile reale ale economiei naţionale;
 ⮚ supraestimarea potenţialului productiv existent al ţării, a resurselor noi ce pot
fi atrase în circuitul economic, a posibilităţilor de reducere a consumurilor materiale, de
creştere a productivităţii muncii şi a eficientei fondurilor de producţie a transformat planurile
în surse de dezechilibru, în instrumente de dezorganizare a economiei naţionale;
⮚ distorsionarea raporturilor furnizor-beneficiar, prin subordonarea contractelor
economice planurilor de repartiţii (neacoperitoare faţă de normele de consum şi aşa
subdimensionate), a deschis larg calea traficului de influenţă pentru obţinerea bunurilor ce
făceau obiectul aprovizionării tehnico-materiale;
⮚ stabilirea de sarcini de plan la un număr mare de indicatori pe termene foarte
scurte (decade, luni), reportarea nerealizărilor şi modificarea frecventă a acestor sarcini fără o
bază legală pe lângă accentuarea caracterului birocratic al întregii activităţi de planificare
centrală şi paralizarea oricărei iniţiative, au imprimat instabilitate şi nesiguranţă activităţii
economice si sociale;
⮚ elaborarea planului în funcţie de prevederile planului precedent şi nu de
realizări;
⮚ lipsa de interes a agenţilor economici pentru o activitate rentabilă deoarece cea
mai mare parte a veniturilor unităţilor erau centralizate la stat şi apoi redistribuite în mare
măsură unor unităţi nerentabile în loc să rămână la unităţi pentru a-i stimula pe lucrători, a
asigura modernizarea şi dezvoltarea întreprinderii etc;
⮚ lipsa finalităţii sociale sau prezenţa foarte slabă a acesteia în planurile anuale,
practic aşa-zisele programe de creştere a nivelului de trai şi de ridicare a calităţii vieţii,
constituiau, de fapt, documente propagandistice, întrucât nu erau aşezate la baza planurilor de
execuţie.
Trebuie să reţinem că planificarea nu este un atribut al economiei comuniste.
Prognozarea, planificarea, programarea, alte forme de previziune, reies din cea mai evidentă
normalitate a fenomenului economic. Este în firea lucrurilor ca agenţii economici să fie vital
interesaţi de cunoaşterea prealabilă a evoluţiei sau involuţiei vieţii economico-sociale ca şi de
orice posibilitate de influenţare a acesteia într-un sens sau altul. Toate economiile de piaţă din
ţările dezvoltate din punctele vedere economic utilizează instrumentele planului şi prognozei.
Se vorbeşte mai mult de Secretariatul Planului din Franţa, dar organisme similare, cu
rezultate chiar mai bune există în Ţările Scandinave, în Italia, (Comisia Naţională de
Programare Economică), în Germania (Comitetul Federal al Planificării), Austria, Finlanda,
Spania, Portugalia, Grecia, Turcia (Ministerul Planificării), Brazilia, Chile, Venezuela,
Argentina, Japonia (Agenţia de Planificare Economică), Coreea de Sud, Taman, Filipine
ş.a.m.d. Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia continuă să dezvolte o foarte elaborată activitate
de previzionare paralel cu implementarea reformelor de trecere la mecanismul de piaţă.
În Franţa, după crearea în 1945 a Comisariatul General al Planului a fost elaborat
primul plan francez (planul Monnet) care a avut ca obiectiv principal reconstrucţia
principalelor sectoare nevralgice ale economiei (cărbune, oţel, ciment, electricitate, maşini
agricole şi de transport), derulându-se până în prezent peste 10 planuri pe termen mediu.
În Japonia actuala Agenţie de Planificare Economică, care deţine rolul conducător în
direcţionarea creşterii economice, a fost înfiinţată în 1946 sub numele de Consiliul de
Stabilizare Economică, cu scopul de a stabili măsurile care să scoată economia Japoniei din
situaţia grea în care se afla după război. Începând cu 1949 (Planul de reabilitare economică)
au fost realizate un număr de 13 planuri economice şi, uneori, se interpretează că această
tradiţie ar reprezenta unui din motivele care au dus la rezultatele economice bune ale Japoniei
în special în anii '60.
În Marea Britanie prognozele oficiale şi calculele de modelare sunt făcute de
Ministerul de Finanţe. Insă acestuia i se solicită să publice numai modelul şi anumite variante
macroeconomice şi nu datele şi variabilele exogene. Opoziţia şi sindicatele nu pot cunoaşte
calculele din model. În plus faţă de prognozele oficiale, un rol important îl joacă şi
prognozele instituţiilor private (Ex: Şcoala de Afaceri Londoneză, Institutul Naţional de
Cercetări Economico-Sociale).
„Ceea ce trebuie subliniat în contextul „alergici la planificare pe care încă o mai
avem, continuă în articolul citat prof. dr. Mircea Coşea, este faptul că: a planifica nu
înseamnă a obliga, ci a orienta; adică orizontul pe care îl prefigurăm dezvoltării poate fi atins
prin orientarea economică a agenţilor, utilizând stimuli esenţialmente economici cum ar fi:
preturile, tarifele, taxele, impozitele, creditele, rata dobânzii, cursul valutar, comenzile de stat
etc. Din planificare trebuie să dispară tot ceea ce este „sarcină" şi „comandă administrativă de
îndeplinire a acesteia".
Planul9 ca instrument previzional se prezintă ca un sistem de decizii sau de orientări
prin care se stabilesc niveluri, ritmuri şi proporţii ale dezvoltării viitoare pe baza studierii
atente a cerinţelor manifestate pe piaţă, precum şi a resurselor disponibile, astfel încât să se
obţină o activitate întemeiată pe criterii de eficienţă economică, tehnică, ecologică şi socială,
În condiţiile economiei de piaţă, planul nu are şi nu poate avea un caracter etatist-
administrativ, rigid, ci reprezintă un tablou de bord care reflectă mersul proceselor

9 Nicolae Valentin, Previziunea şi conducerea macroeconomică, Cap. L, Obiectul previziunii economico-

sociaie" note de curs, 1990.
economice, autoreglate prin confruntarea cererii cu oferta, factorii de conducere pot interveni
însă cu pârghii economico-financiare cu caracter stimulativ sau restrictiv, astfel încât să se
îmbine cât mai raţional diversele categorii de interese şi să se poată preveni sau elimina
dereglările din activitatea practică. In acest fel se manifestă mecanismul de reglare conştientă
a proceselor economico-sociale ca expresie a activităţii de conducere:
Planul economico-social prezintă câteva caracteristici:
A. se prezintă ca o lucrare prospectivă prin care se afirmă un proiect uman
colectiv, trebuind să întrunească deci un anumit consens pe baze democratice;
B. îndeplineşte o funcţie de dimensionare a trebuinţelor sociale puse de acord cu
resursele ce pot fi antrenate în condiţii de eficientă şi luându-se anumite măsuri împotriva
riscului;
C. el se situează întotdeauna într-un orizont temporal şi într-un cadru spaţial
determinat;
D. el se preocupă de coerenţa proceselor în devenire, ţinând cont de restricţiile
impuse de condiţiile socio-economice, naturale şi culturale şi oferind soluţii plauzibile pentru
situaţiile în care apar neconcordante între agenţii economici;
E. prin metodele la care apelează, el trebuie să se preocupe de articularea
diverselor categorii de interese pe principii economice, influenţând pozitiv motivaţiile şi
comportamentul oamenilor.

1.5. Funcţiile şi principiile activităţii

previzionale

1.5.1. Funcţii ale activităţii previzionale

Funcţia de informare subliniază rolul crescând al sistemului informaţional în
fundamentarea deciziilor; informarea agenţilor economici asupra evoluţiei probabile a
vieţii economice interne şi externe, a diferitelor ramuri şi subramuri etc.
Funcţia de prevedere se referă la însăşi activitatea previzională, la elaborarea de
prognoze, planuri, programe, proiecte etc. Ea presupune realizarea unor lucrări de
anticipare a evoluţiei unui sistem, având drept scop elaborarea de previziuni. Prin acestea se
prefigurează sau se predetermină, cu metode şi mijloace specifice, obiectul, dinamica şi
eficienţa unei acţiuni sau a unui sistem de acţiuni.
 A prefigura înseamnă a schiţa, în linii mari, ceea ce urmează a se realiza. La astfel de
lucrări se apelează, de regulă, în fazele iniţiale ale activităţii previzionale (macroprognozele
iniţiale, schiţe de plan/program, aspecte principale ale unor mari proiecte sociale), precum şi
atunci când sunt necesare previziuni bazate pe prospectări ce se limitează la proiecţii
tendenţiale, îndeosebi pe termene lungi, când lipsesc elemente sigure de judecată.
Predeterminările se referă la previziuni mai complexe, în care, pe lângă trend, se iau
în considerare şi elemente dezirabile, preferate, de obicei prin intermediul mai multor
variante, dintre care se optează pentru aceea cu gradul cel mai înalt de credibilitate.
Verosimilitatea opţiunii este apreciată îndeosebi prin maximizarea avantajelor şi prin
minimizarea dezavantajelor, inclusiv a riscurilor în diversele variante elaborate.
Diferite tipuri de previziuni (prognoze, strategii, planuri, programe etc.) pot fi
elaborate numai dacă se îmbină în mod raţional componentele deterministe cu cele aleatoare,
deoarece viitorul anticipat este condiţionat atât de necesitate, cât şi de întâmplare.
Elementele deterministe sunt rezultatul necesar al relaţiilor dintre cauze şi efecte:
anumite cauze, observate în timp, vor determina totdeauna aceleaşi efecte. Ele pot fi
dimensionate suficient de corect prin tehnicile cantitative disponibile.
Elementele aleatoare (întâmplătoare) se manifestă în afara unor relaţii cauzale
previzibile. Ele pot fi grupate în două categorii:
1. elemente aleatoare care au mai avut loc în trecut, cu frecvenţă nesigură şi care
pot fi estimate probabilistic;
2. elemente aleatoare care nu au mai avut loc în trecut şi care intră în categoria
riscurilor imprevizibile; ele se iau în considerare cu o cotă de influenţă în limitele resurselor
antirisc ce pot fi alocate, respectiv în limitele costurilor de oportunitate.
În funcţie de ponderile cu care acţionează elementele deterministe şi cele aleatoare,
distingem mai multe categorii de previziuni şi anume:
1. Previziuni în condiţii de risc, adică fără cunoaşterea exactă a nivelului rezultatelor,
deşi sunt corect anticipate rezultatele şi gradul de risc; în aceste cazuri, varianta de evoluţie se
stabileşte în cazurile simple, cu riscul minim, iar în cazurile complexe prin optimizarea
raportului dintre risc şi costul măsurilor antirisc;
2. Previziuni in condiţii de incertitudine, adică în condiţiile în care nu pot fi
cunoscute nici şansele rezultatelor şi nici chiar toate rezultatele posibile; în acest caz, factorii
de decizie folosesc informaţii suplimentare, pentru a stabili limitele probabilităţii de apariţie a
unui rezultat, prin intervale ale probabilităţii de realizare a unor rezultate;
 3. Previziuni in condiţii de ambiguitate, adică condiţiile în care incertitudinea este
generară de lipsa de informaţii ce ar putea fi relevată sau ar putea face posibilă realizarea de
estimări asupra probabilităţii desfăşurării procesului economic.10
Funcţia de organizare se referă la activitatea de sistematizare a unei activităţi şi
constă în dispunerea sistematică a elementelor ce compun o acţiune viitoare
asigurându-se astfel o funcţionalitate optimă în scopul obţinerii unei eficiente maxime.
Funcţia de organizare constă în delimitarea compartimentelor unei activităţi economice sau
sociale, precum şi a atribuţiilor ce le revin acestora pentru ca rezultatele activităţii să fie cele
mai bune în condiţiile date. Ea presupune stabilirea componentelor acţiunii viitoare şi
dispunerea lor într-un sistem care să asigure structura, coerenţa şi funcţionalitatea optimă.
Funcţia de decizie (de comandă în definirea lui Henri Fayol), constă într-o acţiune de
comportament economic raţional care vizează alegerea unei soluţii din mai multe variante
posibile, având drept temei criterii de ordin economic, dar şi tehnologic, social, ecologic,
politic ş.a. In concepţia managerială modernă, responsabilitatea luării deciziilor se deplasează
de la proprietari la manageri. Deţinătorii pachetelor de acţiuni intervin mai ales în stabilirea
hotărârilor pe termen lung, cu caracter strategic, decât în a acelora curente, cu caracter
operaţional.
Funcţia de coordonare constă în sincronizarea şi armonizarea tuturor factorilor
implicaţi în acţiunea supusă procesului de conducere, astfel încât fiecare factor să depindă
funcţional de ceilalţi, în conformitate cu scopul urmărit.
Funcţia de antrenare constă în stimularea interesului agenţilor economici şi al
angajaţilor acestora în direcţia realizării obiectivelor propuse, cu ajutorul unui
ansamblu de pârghii economice, financiare şi sociale. Funcţia de antrenare constă în
folosirea unui ansamblu de mijloace (proprii) economice, financiare şi sociale, prin care se
determină sau se potenţează interesul unităţilor şi al angajaţilor în direcţia realizării
obiectivelor prevăzute. Aceasta implică din partea factorilor de decizie cunoaşterea motivaţiei
care generează comportamentul colectivităţilor umane şi adoptarea acelor măsuri care conduc
la corelarea satisfacerii necesităţilor şi intereselor oamenilor cu realizarea atribuţiilor şi
sarcinilor ce ie revin.
6. Funcţia de control constă în evaluarea rezultatelor obţinute şi compararea lor cu
obiectivele stabilite iniţial adoptându-se măsuri în vederea eliminării perturbărilor constatate
şi înfăptuirii unor eventuale dezvoltări şi perfecţionări. Controlul se realizează atât prin
10 Cf. Recent Developments in Modeling Preferences: Uncertainity and Ambiguity by Colin Camerer and
Martin Weber, în "Journal of Risk and Uncertainty", nr. 5/1992.
observarea directă a fenomenului, cât şi cu ajutorul sistemului informaţional utilizat. În
ultimă analiză, informaţiile obţinute cu ajutorul controlului servesc - sub aspect cantitativ şi
calitativ - la realizarea unor noi previziuni.
Alte funcţii ale planificării macroeconomice în economia de piaţă sunt:
- precizarea comenzilor de stat pentru perioada respectivă (inclusiv a unor obiective
de investiţii de importanţă naţională);
- relevarea problemelor, inclusiv a dezechilibrelor, care se conturează pe termen
scurt, mediu sau lung;
- fundamentarea strategiilor de urmat pe baza tendinţelor observate şi a opţiunilor
adoptate de. guvern, prevăzându-se măsuri cu rol regulator indirect.

1.5.2. Principiile activităţii de previziune

Activitatea de planificare şi prognozare va trebui să dea posibilitatea agenţilor

economici - indiferent de rolul şi mărimea lor - să decidă în cunoştinţă de cauză, să se
orienteze mai competent în mediul economic naţional, dar şi internaţional, pe termen mediu,
dar şi pe termen lung.
Astfel, menţinerea planificării şi prognozării într-o economie liberă, pluralistă şi
bazată pe principiile relaţionalităţii şi eficienţei poate fi sintetizată sub următoarele elemente:
a. Clarificarea orizontului de dezvoltare - dezirabil şi realizabil - prin desemnarea unor
scenarii alterative capabile să prefigureze cadrul general al conceperii şi dezvoltării
economice pe termen mediu şi lung. Rolul principal al acestor previziuni este de a
fundamenta politicile şi strategiile pe baza tendinţelor observate în ţară, şi pe plan mondial
adoptându-se măsuri cu rol de reglare indirectă, care să favorizeze, fără riscuri majore,
autoreglarea;
b. Limitarea în cât mai mare măsura a incertitudinii privind perspectiva dezvoltării prin
studiul factorilor de stimulare şi de restricţie, a corelaţiei dintre ei şi a impactului acesteia
asupra probabilităţii de atingere al orizontului propus;
c. Limitarea până la nivelul acceptabil al riscului atât în termeni de moment critic şi de
disfuncţionalitate, cât şi în termeni de aleatoriu şi neprevăzut;
d. Evaluarea „preţului dezvoltării" prin studiul la nivel economic şi social, naţional şi
internaţional, prezent şi viitor, tehnic şi ecologic a raportului esenţial: cost-eficienţă. Cu
alte cuvinte, sistemul de obiective cuprins într-o previziune macroeconomică funcţionează pe
principii economice, de influenţare pozitivă a activităţii cu ajutorul pârghiilor economico-
financiare.
e. Toate previziunile la nivel macroeconomic pornesc de la cerinţele exprimate pe piaţă
şi se termină cu verificarea corectitudinii acestor previziuni pe baza comparării gradului de
satisfacere a cererii de către ofertă;
f. Asigurarea coerenţei şi continuităţii dezvoltării prin existenţa unui scenariu-cadru
general, compatibil cu interesul naţional pe termen mediu şi lung, expresie a unei
strategii de consens democratic al tuturor factorilor antrenaţi în viaţa politică şi
economică;
g. Integrarea unui sistem de proiecţie socială în cadrul previziunii, ceea ce presupune atât
prezenţa activă a unui sector public în stare să ofere fonduri importante pentru acest sistem,
cât şi antrenarea sectorului privat şi mixt, ca şi a sindicatelor în această direcţie, prin sistemul
de impozite, taxe, cotizaţii, etc.
De asemenea, trebuie să specificăm faptul că demersul previzional nu este spontan,
întâmplător sau haotic. Ca orice demers raţional, el trebuie să respecte o serie de condiţii,
între care enumerăm:
1. În primul rând, exerciţiul previzional necesită o viziune largă, sistemică şi
sistematică asupra domeniului cercetat - este singura posibilitate sau oportunitate pentru a
defini limitele câmpului de cercetare şi variabilele pertinente pentru analiză, cu luarea în
considerare a orizontului reţinut pentru previziune.
2. În al doilea rând, demersul previzional necesită o cultură istorică solidă privind
evoluţia economică şi înlănţuirea mecanismelor economice. Demersul respectiv se bazează
pe un diagnostic profund al trecutului şi prezentului din punctul de vedere al unei previziuni.
Acest obiectiv are implicaţii asupra culegerii informaţiilor necesare; se caută în mod special,
sistematic, indicatorii precursori ai schimbărilor (indicatori care preced schimbările). În acest
scop, se folosesc, de regulă, două tipuri de procedee, şi anume:
a) anchetele şi sondajele, care permit identificarea modificărilor de comportament şi
înţelegerea mecanismelor de anticipare ale agenţilor economici;
b) opiniile experţilor, în care caz se impune însă precizarea că este necesară o
formalizare foarte restrictivă (constrângătoare) în legătură cu construirea eşantionului
permanent (de tip panel) şi cu colectarea datelor, pentru ca acest de informaţii să fie
utilizabil11

11 Un exemplu semnificativ în acest sens este procedeul denumit Delphi.

 3. În al treilea rând, o serie de metode statistice pot furniza, pentru reflecţia
previzională, elemente valoroase de apreciere sau cel puţin un punct de plecare.
Se recurge, mai întâi, la metode de extrapolare care presupun prelungirea în viitor a
unor tendinţe extrase din seriile cronologice care caracterizează evoluţia unor fenomene pe
perioade anterioare,suficient de lungi.
În ultimul timp, s-au dezvoltat numeroase modele de previziune pe termen scurt 12, dar
acestea nu efectuează previziuni veritabile şi nu pot semnala modificările conjuncturii - există
un decalaj constant şi egal cu orizontul previziunii între valorile anticipate şi cele realizate.
Totuşi, în termeni de varianţă, asemenea modele oferă un rezultat cifric foarte
apropiat de realizările din trecut; ele compensează erorile asociate modificărilor de tendinţă
cu o fiabilitate mai mare când evoluţia este relativ uniformă.
Asemenea procedee se adaptează destul de bine situaţiilor când trebuie prezentat
periodic şi frecvent un rezultat previzional cifric pentru serii numeroase13.
Construcţia unor curbe de tendinţă sau a unor curbe înfăşurătoare pe termen foarte
larg permite, prin extrapolare, delimitarea câmpului evoluţiilor posibile.
Dezvoltarea modelelor econometrice a generat speranţa că se va găsi un răspuns la
dificultăţile previziunii, dar această speranţă nu s-a concretizat. Est evident, însă, că
îmbunătăţirea cunoaşterii cauzelor şi înlănţuirilor economice a permis formularea mai bună a
previziunilor economice şi, se poate spune, a ameliorat indirect calitatea raţionamentului
previzional.
Abordarea econometrică suferă, însă, de deficienţe majore, toate legate de precizia
iluzorie a previziunii declarată la lansarea modelului: incertitudinea legată de calitatea
ajustării trebuie asociată şi cu eroarea apărută în estimarea previzională a variabilelor
exogene introduse în model, nu numai cu influenţa abaterilor acestora faţă de valoarea medie,
chiar şi în cazul unei modelări perfecte, exhaustive. Astfel, căutarea celei mai bune ajustări
econometrice nu este concepută pentru o previziune optimă. În plus, constantele (invarianţii)
determinate cu ajutorul ecuaţiilor sale sunt estimate pe baza trecutului, ale cărui mecanisme
sunt preluate, ca atare în viitor.
Totodată, imposibilitatea supradeterminării modelului14 pentru a permite rezolvarea sa
limitează drastic examinarea ariei (câmpului) viitorurilor posibile doar la variabilele din
proximitatea reproducerii unui comportament anterior.

12 VAR, ARMA, ARIMA. ARCH, GARCH, de exemplu.

13 De exemplu, pentru evoluţia volumului vânzărilor sau pentru gestiunea stocurilor.
14 Luarea în considerare a mai multor variabile explicative sau mecanisme alternative.
 Modelele sau metodele econometrice sunt folosite în realitate pentru testarea coerenţei
sau a intensităţii corelaţiilor (legăturilor) dintre diferitele variabile, anume cele introduse în
model pentru a-i alimenta calculele (numite variabile exogene sau factoriale) şi cele care
furnizează modelul (numite variabile endogene sau rezultative).
O abordare semănătoare se regăseşte şi în construcţia scenariilor, a căror forţă de
convingere rezidă în rigoarea şi coerenţa logică a înlănţuirilor temporale şi în coerenţa
globală a situaţiilor finale preconizate.
Demersul cel mai puţin adecvat este considerat analiza previziunilor anterioare, chiar
dacă este cel mai temeinic şi cel mai generos în învăţăminte pentru ameliorarea sistemelor de
previziune.
Nu este vorba numai de amploarea decalajului dintre previziune şi realizare, fapt care
se datorează următoarelor două considerente:
- primul, pentru că o previziune nu poate fi mai precisă decât informaţiile pe care se
bazează sau, în lipsa acestora, decât prima estimare efectuată înaintea rezultatelor definitive;
- al doilea, pentru că principala calitate a unei previziuni bune este de a aduce
decidentului, atunci când acest lucru este necesar, informaţia pertinentă care să-i permită să ia
o decizie corectă, şi nu de a fi justă - o previziune justă, dar care trece neobservată sau nu
atrage atenţia decidentului, este lipsită de interes; este preferabilă o previziune falsă sau
exagerată, dar care conduce la o decizie bună. Este pertinentă, în acest caz, în acest caz,
întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat previziune, chiar eronată, chiar incorectă.
Într-o lume în evoluţie rapidă (aşa cum este lumea actuală), bazată pe sisteme
economico-sociale tot mai complexe şi interdependente, previziunea, în pofida neajunsurilor
şi erorilor sale, este indispensabilă oricărei acţiuni. Este de preferat ca previziunea să fie
explicită, ca gradul său de certitudine să poată fi apreciat şi discutat, iar impactul său asupra
deciziilor să fie lizibil. Ea este un instrument de formare indiscutabil şi indispensabil pentru
economişti, manageri sau gestionari, solicitându-le o atenţie vie pentru orice informaţie,
pentru selecţia raţională a acesteia, pentru formalizarea consecinţelor sale şi pentru
exprimarea convingătoare.
Gestiunea, administrarea sau managementul activităţilor umane, inclusiv a celor
economice, acţionează cu ajutorul unor mijloace existente în prezent pentru a imprima vieţii
economico-sociale o anumită dinamică, potrivit scopurilor de perspectivă. În aceste condiţii,
pentru a exercita o gestiune ştiinţifică, fundamentată pe baze realiste, a activităţilor
economice, este necesară previziunea, mai ales sub forma prognozării şi planificării, respectiv
anticiparea acţiunilor şi rezultatelor viitoare, pe termene diferite, printr-un proces de analiză
retrospectivă şi cunoaştere şi decizie.
1.6. Segmentarea previziunii economice

Previziunea economică s-a dezvoltat plenar numai din momentul când datele şi
informaţiile statistice au devenit disponibile şi mijloacele de prelucrare a acestora au devenit
uşor accesibile datorită dezvoltării informaticii distribuite - sintagma „informatică
distribuită"' se referă la descentralizarea sistemelor de prelucrare automată a datelor prin
intermediul unor reţele de calculatoare cu posibilităţi multiple de interconectare şi este
rezultatul integrării dintre calculatoare şi sistemele de comunicaţii.
Pentru a ameliora demersul, practicienii din acest domeniu au încercat să segmenteze
în subdomenii câmpul de aplicare multiform al previziunii, în speranţa de a trata şi a putea
defini astfel ansambluri care să corespundă unui demers uniform, mai controlabil.
Prima tentativă de segmentare a fost diferenţierea previziunilor funcţie de orizontul
lor (moment, perioadă), iar terminologia specifică rămâne încă prezentă şi este destul de
utilizată. S-a considerat necesar să se separe termenul foarte scurt (orizontul de până la 3 luni,
în care preponderentă este ponderea trecutului), de termenul scurt (orizont de până la un an,
nevoile previziunii anuale), de termenul scurt-mediu (orizont de 3 ani, adoptat în mod
deosebit la nivel microeconomic datorită legăturii puternice cu perspectivele de investiţii
curente), de termenul mediu (orizont de 5 ani, specific planificării de tip francez) şi de
termenul lung (orizont de 10 ani şi mai mult, pentru care pot fi preconizate rupturi de
comportament).
De un interes crescut se bucură etapizarea previziunilor aşa cum este prezentată în
tabelul nr. 1.1.

Tabel nr. 1.1.

Termen Factorii care determină Principalele domenii de
lungimea orizontului utilizare
Foarte scurt Durata fabricaţiei şi a ciclului - aprovizionare;
(1-6 luni, uneori mai mult) de marketing - programarea activităţilor;
- planificarea activelor
circulante necesare
Scurt - Lungimea anului financiar; - elaborarea bugetului;
 (1-2 ani, adesea pe trimestre - Fluctuaţiile sezoniere în - gestiunea previzională a
sau luni) activitatea organizaţiei personalului
Mediu Timpul necesar pentru: - planificarea investiţiilor;
(de la 1-2 ani până la 5 ani) - constituirea unor noi - elaborarea strategiilor
capacităţi; organizaţiei;
- pregătirea resurselor - planurile de cercetare şi
umane; dezvoltare
- crearea şi proiectarea unor
noi produse şi servicii
Lung - Durata de funcţionare a - Planificarea achiziţiilor de
(5-15 ani) utilajelor; resurse tehnice;
- Lungimea diferitelor cicluri - Planificarea achiziţiilor de
de viaţă (a produselor, brevete şi licenţe
firmelor etc.)
Foarte lung Durata de exploatare a - Stabilirea obiectivelor
(peste15 ani) rezervelor de resurse generale;
minerale, materii prime etc. - Planificarea surselor
principale de materii
prime
Sursa: Emilian R., Marketing în alimentaţie publică şi turism, Bucureşti, Editura ASE

Structurarea prezentată părea să corespundă unor preocupări omogene, unor variabile

explicative specifice şi chiar unor instrumente previzionale diferenţiate. Acest prim pas către
un demers mai raţional în previziune şi-a arătat, însă, rapid - limitele, în special în ceea ce
priveşte ultima sa ţintă - instrumentele folosite pentru elaborarea previziunilor,care se
diferenţiau şi funcţie de domeniul de aplicare.
Drept consecinţă, s-a încercat ulterior să se dezvolte o metodologie specifică funcţie
de domeniul de aplicare, după cum previziunile priveau: macroeconomia sau microeconomia;
gestiunea personalului, stocurile, producţia sau finanţele; un anumit sector (automobile,
maşini-unelte sau textile, de exemplu).
Au fost propuse trei domenii care ar trebui să facă obiectul unei reflecţii şi al unui
demers specific, după cum urmează:
1. previziunea demografică, datorită importanţei şi dificultăţii trecerii de la
informaţii spaţiale la informaţii temporale;
2. previziunea tehnologică, pentru că urmăreşte estimarea apariţiei unor produse
şi tehnologii;
3. prospectiva, al cărei scop principal este să ofere o gamă largă de alegeri
(opţiuni) între diferiţii viitori posibili.
Această abordare a constituit o reuşită pentru consultanţi, care puteau vinde astfel
soluţia personalizată pe care o căutau clienţii lor, dar din compilarea acestor lucrări nu se
desprindea necesitatea unei asemenea diferenţieri tematice. În schimb, reînnoirea critică a
demersului previzional, în special prin dezvoltarea formei de previziune care este
prospectiva, a suscitat un progres succesiv în metodologia generală a previziunii, fapt care
permite aprecierea mai bună a validităţii, semnificaţiei şi limitelor sale.
In prezent, tot în speranţa de a descompune o problemă complexă în subprobleme mai
simple şi uşor de rezolvat, se propune tot mai frecvent să se disocieze predicţia unui
eveniment de datarea acestuia, efectuată separat prin metode specifice de expertiză. Se poate
pune întrebarea dacă mai este vorba de previziune15.
Funcţie de modul în care sunt formulate, previziunile se grupează în:
1. previziuni punctuale, în care estimarea evoluţiei viitoare are forma unei
evaluări unice (de exemplu, previzionarea unui grad de ocupare a capacităţii de cazare,într-un
anumit an, de 79,5%);
2. previziuni interval, în care evoluţia estimată a fenomenelor economice studiate
este prezentată între anumite limite, respectiv într-un anumit interval (de exemplu,
previzionarea unei rate a rentabilităţii, într-un anumit an, cuprinsă între 23,5 şi 29,6%).
Un alt demers este de a asocia previziunii un grad de încredere în realizarea sa. Se
pune problema dacă aici este vorba mai mult de o precauţie de ordin raţional decât de un
scrupul ştiinţific, precauţie care permite protejarea împotriva unui eventual reproş de eroare
(dat fiind că aceasta era deja prevăzută).

1.7. Piaţă, previziune şi orientare economică

1. Piaţa este un mecanism esenţial al economiei, care însoţeşte producţia de mărfuri;

ea reprezintă totalitatea operaţiunilor de vânzare-cumpărare, în care se confruntă prin
concurenţă oferta cu cererea.

15 Dacă se numeşte „modă" se pune problema dacă este şi durabilă.

 Prin mecanismul pieţei are loc un proces complex de autoreglare a producţiei şi a
preţurilor, tinzând către un echilibru relativ al economiei16. Această descriere a pieţei şi a
mecanismului ei trebuie completată însă cu o serie de elemente apărute treptat, o dată cu
evoluţia condiţiilor economice în care se desfăşoară producţia.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, piaţa s-a aflat cel mai aproape de acest mod
esenţial de funcţionare, potrivit principiului „laissez faire". În acele condiţii, mecanismul de
piaţă funcţiona în felul următor: producătorul se orienta către produsele pentru care se
manifesta o cerere semnificativă, asigurând preţuri şi profituri convenabile pentru el; piaţa nu
putea garanta însă realizarea unui echilibru perfect între cerere şi ofertă, ceea ce făcea ca
producătorul şi cumpărătorul să fie confruntaţi cu pericolul unor pierderi mai mari sau mai
mici, inclusiv falimente; periodic izbucneau crize, cu grave repercusiuni asupra întregii
societăţi; ulterior, tot prin mecanismul de piaţă, se restabilea echilibrul relativ dintre cerere şi
ofertă, cu efectele sale benefice asupra preţurilor şi profiturilor.
2. Dar chiar şi în aceste condiţii, „jocul liber" al forţelor pieţei nu a existat în formă
pură: într-o anumită măsură şi în anumite forme au funcţionat dintotdeauna anumite
reglementări privind impozite şi taxe vamale diferenţiate, măsuri preferenţiale sau
protecţioniste în comerţul exterior etc., care ulterior s-au multiplicat şi amplificat.
3. Pe de altă parte, piaţa este o instituţie a cărei activitate se îmbină cu activităţile altor
instituţii, între care se stabilesc raporturi de forţă cu caracter dinamic, variabile în timp şi
spaţiu, de natură extraeconomică.
Pe măsura trecerii timpului, a dezvoltării economice, a amplificării schimburilor
interne şi internaţionale, piaţa nu mai este reprezentată doar prin formele primare de
manifestare a concurenţei, ci formează tot mai mult o combinaţie între reţele de schimburi şi
reţele de factori de influenţă şi presiune, care modifică continuu textura spaţiului economic.
Experienţa demonstrează, totodată, că piaţa concurenţială modernă nu exclude ci
presupune, în mod necesar, o anumită moralitate a afacerilor, adică respectarea unor norme
de comportament, susţinute de autorităţile publice: lupta pentru câştigul personal nu poate fi
benefică pentru societate dacă duce la sărăcirea cronică a mulţimilor, prosperitatea
individuală a unei minorităţi ajungând în contradicţie cu eficienţa socială. Această
contradicţie poate submina nu numai fundamentele economiei de piaţă, ci şi pe cele ale
democraţiei, afectând stabilitatea sociopolitică şi chiar substanţa biologică a populaţiei,
destinul istoric al naţiunii.

16
 Esenţială este, în aceste condiţii, nu păstrarea cu orice preţ a purităţii clasice a
mecanismului de piaţă, ci susţinerea acestui mecanism în aşa fel încât să se evite pe cât
posibil fenomenele negative, generate de derularea operaţiunilor de schimb, care pot fi adesea
foarte dure, atât pe plan economic, cât şi social: supraproducţie, risipă de resurse, lipsa unor
bunuri sau servicii vitale sau imposibilitatea cumpărării lor de către categorii largi ale
populaţiei, şomaj şi inflaţie peste limite rezonabile, alterarea în continuare a mediului natural
etc.
4. Statul nu poate privi pasiv la prăbuşirea unor ramuri economice sau a unor bănci
importante, care slăbesc poziţia propriei economii în confruntarea cu cerinţele de viitor şi cu
concurenţa internaţională, mai ales dacă avem în vedere şi forţele oculte care penetrează în
mod nefast procesele economice şi amplifică grav economia subterană.
5. Practic, pe piaţa actuală, preţurile nu sunt determinate exclusiv de cantităţi (de
raportul cantitativ dintre cerere şi ofertă), după cum nici cantităţile nu depind exclusiv de
preţuri, ci intervine o constelaţie de factori actuali şi interese de perspectivă. De aceea şi
modul de alocare a resurselor nu poate fi eficient numai ca rezultat al mişcării spontane a
pieţei, ci ca expresie concentrată a acţiunii tuturor factorilor de influenţă.
6. Totodată, pentru ca maximizarea avantajelor economice ale unităţilor elementare să
nu contravină avantajului economic al ţării, ca entitate naţională, este necesar ca statul să
intervină în mod oportun şi benefic. În acest fel, devine posibil ca echilibrele spontane să
tindă spre echilibrele dorite de societate, ceea ce ar duce la minimizarea riscurilor şi
maximizarea avantajelor.
Intervenţia statului în economie se manifestă prin instituirea unui mecanism de
reglare, apt să reducă amplitudinile oscilaţiilor dintre cerere şi ofertă şi să realizeze o relativă
stabilizare a sistemului economic. Mecanismul de reglare este format din:
1. Pârghii economico-financiare de orientare şi influenţare a comportamentului
economic (impozite şi taxe diferenţiate, directe şi indirecte, tarife vamale preferenţiale sau
restrictive, subvenţii pentru susţinerea agriculturii sau a altor ramuri, a cercetării ştiinţifice şi
a unor investiţii strategice);
2. Un cadru legislativ adecvat, care să influenţeze în mod pozitiv satisfacerea
intereselor economiei naţionale şi ale agenţilor economici în legătură cu promovarea
investiţiilor, cu înfiinţarea şi funcţionarea societăţilor largi ale populaţiei, şomaj şi inflaţie
peste limite rezonabile, alterarea în continuare a mediului natural etc.
 3. Previziuni de diferite categorii, care orientează şi stimulează activitatea agenţilor
economici spre domenii şi produse care devin atractive şi profitabile pentru aceştia şi care
contribuie ia realizarea obiectivelor de interes naţional.
7. S-a ajuns astfel ca mecanismul de autoreglare prin piaţă să fie completat printr-
un mecanism de reglare, ca expresie a comportamentului conştient al societăţii. Cele două
mecanisme nu sunt în mod necesar antagonice, ci au un caracter complementar, unul faţă
de altul, se potenţează reciproc, chiar dacă ponderea unuia sau altuia diferă de la ţară la ţară şi
de la o perioadă la alta, în funcţie de mulţimea factorilor de influenţă şi presiune.
În toate cazurile însă mecanismul pieţei are rolul precumpănitor, constituind
osatura structurilor şi proceselor economice, suportul principal al dezvoltării autoreglate.
Activitatea previzională şi de orientare economică - înmănunchind practic toate
componentele mecanismului de reglare - exercită, în principal, rolul de a susţine şi consolida
desfăşurarea normală a activităţii pe piaţă, de a o favoriza.
8. Caracteristica esenţială a activităţii previzionale în economia de piaţă - pornind
de la experienţa ţărilor dezvoltate - este aceea că ea constituie un mijloc important de
evaluare a evoluţiei probabile, iar pe această bază se pot concepe diferite soluţii practice şi
orientări, a căror traducere în viaţă urmează a se realiza de către agenţii economici autonomi,
în măsura în care interesul lor coincide cu preferinţele naţionale anticipate.
9. În aceste condiţii, statul intervine ca agent al procesului de reglare a economiei,
în consens cu cerinţele de autoreglare a acesteia prin mecanismul de piaţă.
În linii mari, statul se comportă într-o triplă ipostază:
• ca instituţie legislativă, care elaborează norme de conduită pentru agenţii
economici, favorabile mecanismului economic naţional;
• ca instituţie executivă, care veghează la respectarea acestor norme şi care
acţionează ca factor moderator între diferitele forţe ce se manifestă pe piaţă;
• ca reprezentant al intereselor naţionale în raport cu alte ţări.
Prin această acţiune a statului se completează mecanismul pieţei şi, la nevoie, se
corectează, în scopul diminuării ecartului dintre cerere şi ofertă, cu efecte pozitive
asupra întregii dinamici economice.
Modalităţile principale de implicare a statului în reglarea şi orientarea economiei sunt
următoarele:
1. furnizarea de servicii colective celorlalţi agenţi economici, fără a li se solicita
contraprestaţii directe şi imediate;
2. organizarea şi manifestarea rolului său de arbitru general pentru agenţii economici,
intervenind, în limitele legale, la atenuarea stărilor conflictuale dintre diversele categorii de
interese;
3. asumarea riscului unor activităţi de garantare sau de stimulare a unor operaţiuni financiar-
bancare, în special în raporturile cu străinătatea;
4. conceperea şi aplicarea unor strategii şi politici economico-sociale, cu caracter general,
regional sau sectorial.
Obiectivele şi soluţiile principale ale strategiei şi politicilor economice aplicate de
stat (de instituţiile publice) sunt următoarele:
I. Mărirea ofertei de mărfuri, prin:
● stimularea producţiei naţionale;
● deblocarea unor rezerve de stat;
● stimularea creşterii importurilor;
II. Micşorarea ofertei de mărfuri, prin:
● retragerea unor avantaje acordate de stat firmelor;
● constituirea sau mărirea unor rezerve de stat;
III. Micşorarea cererii de mărfuri, prin:
● reducerea sau eliminarea unor avantaje sociale de care beneficiază populaţia;
● micşorarea sau desfiinţarea unor subvenţii acordate de stat;
● creşterea impozitelor şi taxelor;
IV. Creşterea cererii de mărfuri, prin:
● sporirea veniturilor populaţiei;
● creşterea unor cheltuieli publice;
V. Stimularea folosirii creditelor bancare, prin:
● mărirea capitalului bancar al statului;
● reducerea ratei dobânzii (la nivel real pozitiv);
VI. Menţinerea sub control a procesului inflaţionist, prin:
● controlarea volumului şi structurii masei monetare aflate în circulaţie;
● controlarea puterii de cumpărare a monedei naţionale;
● diminuarea/eliminarea monopolului tehnic sau economic, prin legi antimonopoliste şi
antitrust, stimulând astfel concurenţa;
VII. Menţinerea sub control a unor preţuri:
● la bunuri de strictă necesitate pentru categoriile largi ale populaţiei;
● la unele materii prime de bază;
VIII. Asanarea şomajului, prin:
● sprijinirea înfiinţării de noi firme capabile să absoarbă o parte din şomeri;
● deschiderea unor lucrări de investiţii din surse publice;
● susţinerea recalificării unor şomeri, parţial prin resurse de la bugetul statului.

10. Formele de realizare a mecanismului de reglare au fost şi sunt foarte diferite de la

o ţară la alta, în conexiune cu evoluţia structurilor şi opţiunilor din fiecare ţară, cu gradul de
implicare al forţelor politice în această acţiune. Tot astfel, termenii folosiţi pentru această
reglare au căpătat accepţii diferite. Este notorie însă unanimitatea îmbinării diferitelor
categorii de previziuni cu măsuri variate de reglare şi orientare a economiei, fără însă ca
aceasta să ducă la un exces de intervenţie statală.
De exemplu, în Franţa17* se utilizează planuri economice de 4 şi 5 ani, care îşi propun,
pe de o parte, obiective referitoare la creşterea economică şi modernizarea sectorului public,
învăţământ, cercetare şi inovare, urbanism şi amenajarea teritoriului, protecţia socială, iar, pe
de altă parte, orientarea economiei naţionale în direcţia integrării ei complexe în cadrul
Uniunii Europene.
În ltalia se aplică aşa-numita planificare strategică, constând în elaborarea unor
variante de prognoză şi orientări strategice ale dezvoltării macroeconomice, pe baza cărora se
întocmeşte planul naţional, care urmează a fi actualizat periodic, în funcţie de noile condiţii
ce apar în economie.
În Germania18 accentul cade pe elaborarea unor strategii cu caracter federal şi orientări
pe landuri, pe baza cărora se elaborează programe şi planuri-cadru anuale, mai specializate, la
nivelul landurilor (care beneficiază şi de asistenţă şi ajutoare financiare centrale).
În Japonia19 se întocmesc planuri multianuale, de regulă de 5 ani, dar şi pe perioade
mai mari, inclusiv pe 10 ani. Prevederile planului sunt preponderent orientative, de ghidare a
sectorului privat, precum şi de administrare a unor politici economice coerente pentru
sectorul public. O caracteristică esenţială a planificării japoneze constă în faptul că ea se
bazează pe un larg şi puternic consens naţional. Aceleaşi caracteristici le prezintă şi
activitatea previzională din Republica Coreea (Coreea de Sud)20.

17 Plan 1989-1992- La France /l'Europe, Ed. La Documentation Frangais, Paris, 1989 xxx Ministerul
Economiei şi Finanţelor, Departamentul de Previziune şi Orientare Economica Bucureşti - Buletin Nr.
1/1991, cap. Franţa: O planificare flexibilă şi evolutivă, pag. 147-200.
18Les politiques regionaies en Aliemagne, OCDE, Paris, 1989.
19 Agenţia de Planificare Economică de pe lângă Guvernul Japoniei, Materiale documentare:
Planificarea economică în Japonia; Planul economic de 4 ani, Tokio, iulie, 1990.
 În Norvegia21 se folosesc programe macroeconomice pe termen lung, cuprinzând
strategii şi politici economice, concretizate în prevederi naţionale, sectoriale, zonale şi pe
produse de importanţă strategică. Programul macroeconomic cuprinde, de asemenea, unele
prognoze pe termen lung de 30-35 ani, pentru unele produse sau probleme de interes
strategic.

20 The leson of economic development. Experiences of Korea, Economic Planing Board, Republic of
Korea, 1990.
21Norwegien Long-Term Programme, 1994-1997, Royal Norwegian Ministry of Finance, 5 february
1993. Approved by Royal Decree.