Economia naţională şi

componentele ei
Curs 2.
Economia naţională – cadrul de funcţionare al sistemelor economice.
Activităţile economice – se desfăşoară în cadrul unor colectivităţi sociale organizate între oamenii
participanţi. În procesul dezvoltării istorice, aceste colectivităţi umane au cunoscut procese de
transformare devenind treptat ceea ce cunoaştem astăzi sub denumirea de economii naţionale.
• Activităţile economice sunt legate între ele prin diviziunea socială a muncii (în contextul apariţiei
şi dezvoltării naţiunilor şi a statelor naţionale), şi se constituie în economii naţionale a căror primă
trăsătură o reprezintă piaţa naţionale.
Economia naţională reprezintă un ansamblu de resurse materiale şi umane, de activităţi de producţie,
de schimb şi de servicii, care s-au constituit în ramuri, subramuri şi sectoare de activitate, între
care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se realizează mişcarea valorilor materiale şi
spirituale, asigurând funcţionare şi dezvoltare economică şi socială.
Economia naţională, ca entitate de sine stătătoare, are la baza apariţiei, închegării şi dezvoltării ei, o
serie de premise necesare structurării societăţii, dintre care cele mai importante sunt:
• naţiunea, ca unitate structurală existenţială a societăţii şi suport al delimitării şi practicării
activităţilor economice;
• un teritoriu naţional, definit şi bine delimitat geografic, locuit de populație şi recunoscut la nivel
geo-politic;
• un nivel al diviziunii sociale a muncii şi de dezvoltare a cooperării dintre naţiuni (ţări), datorită
căruia agenţii economici, în activitatea economică de schimb biunivoc, creează sisteme tip bloc
economic.

Apariţia economiilor naţionale marchează intrarea popoarelor într-o etapă superioară a vieţii
economice şi trecerea lor la forme superioare de dezvoltare şi de asigurare a activităţilor
economico-sociale.
Ca elemente definitorii şi de caracterizare ale economiei naționale, distingem următoarele:
• teritoriul naţional cu resursele sale naturale;
• forţa de muncă, nivelul şi pregătirea locuitorilor;
• tehnicile de producţie utilizate;
• stocurile de informaţii;
• necesităţile şi rezervele sociale.

Economia naţională se prezintă astăzi drept cadru al dezvoltării societăţii, acest fapt trebuie privit în
complexitatea lui în modul în care activităţile economico-sociale sunt integrate şi îmbracă forma
complexelor economice naţionale ce îmbină toate sectoarele de activitate economică, inclusiv
cercetarea ştiinţifică şi sistemul de pregătire şi perfecţionare profesională al factorului uman.

Acest aspect este evidenţiat prin realizarea de:

• niveluri înalte de indicatorilor relativi ai rezultatele activităţilor economice
• structuri sectoriale (de ramuri şi teritoriale) relativ avantajoase;
• înaltă eficienţă economică;
• mobilitate ridicată a economiei naţionale;
• mare capacitate de asimilare a cerinţelor;
• puternică încadrare în circuitul economic mondial.
Nivelul dezvoltării sau puterea economică a unei economii naţionale se delimitează sau rezultă
din faptul că trebuie să se asigure echilibrul economic naţional datorat următoarelor criterii:
• unităţi de producţie specializate în cadrul diviziunii sociale a muncii existente în cadrul
economiei naţionale;
• realizarea schimbului de activităţi între unităţile economice participante care se realizează
prin forme comerciale, monetare şi de credite cu precizarea folosirii monedei naţionale sau a
celei de referinţă;
• funcţionalitate în domeniul dezvoltării comunicaţiilor, telecomunicaţiilor, educaţiei, culturii,
sănătăţii şi asigurarea infrastructurii, care să fie organizată la nivel naţional şi statal.

Sistemul economic naţional furnizează cadrul şi determină conţinutul domeniilor, schimburilor

dintre subsistemele economice cu mediul naţional şi internaţional sau mondial. El trebuie să
funcţioneze în astfel de condiţii încât să se asigure echilibrul economic real.
Activităţile economice se definesc în cadrul unor colectivităţi sociale, organizate între agenţii
participanţi la actul de producţie.

Economia naţională reflectă elementele şi componentele, natura şi însuşirile sectoarelor

economice, poziţia şi legăturile (interacţiunile) lor reciproce de interconectare şi ajutor
reciproc.
Structura economică naţională poate fi abordată din mai multe puncte de vedere, corespunzător
criteriilor care stau la baza alcătuirii elementelor ei componente.

Structura materială – reflectă compartimentarea activităţilor economice şi sociale, în cadrul

diviziunii sociale a muncii, corespunzătoare specializării producţiei din cadrul societăţii. Poate
căpăta aspect de structură de ramură sau structură de producţie, în funcţie de mărimea
preocupărilor care sunt destinate aspectului material.
Structura de ramură pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale pe ramuri şi subramuri.
Ramura economică reprezintă o totalitate de domenii şi activităţi omogene şi înrudite,
grupate ca urmare a diviziunii sociale a muncii, ce se desfăşoară în unităţi specializate sau cu
caracter mixt de activităţi şi care se concretizează în ansamblul de produse sau servicii
realizate. Dezvoltarea ramurilor economice, în cadrul economiei naţionale, constituie
premisa asigurării stării de echilibru dinamic necesar procesului dezvoltării, întrucât permite
clasificarea, gruparea şi caracterizarea gamelor de produse realizate.
Structura tehnică – pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale prin prisma instrumentelor
tehnice şi a tehnologiei acestora existente. Această structură dă imagine asupra gradului de
încorporare a ştiinţei precum şi a rezultatelor cercetării economice şi de specialitate în cadrul
economiei naţionale.
Structura demografică – pune în evidenţă gruparea populaţiei active şi/sau ocupate în sectoarele
economice, pe ramuri şi subramuri, sectoare de activitate sau domenii de interes general,
prin prisma analizei socio-economice cu referire la sex, grupă de vârstă, putere decizională,
nivel de instruire, grade de preocupare, afinităţi, comportamente tradiţionale şi culturale,
nivel instituţional.
Structura organizatorică – pune în evidenţă gruparea activităţilor economice pe domenii mari de activitate,
care se identifică sau constituie practic, subsisteme ale economiei naţionale. Compartimentarea
activităţilor economice, pe niveluri şi verigi organizaţionale, constituite (în raport cu diviziunea socială a
muncii, cu nivelul tehnicii existente, cu concepţia de conducere şi decizie economică asupra activităţilor)
factorul determinant al implicării ierarhicului în activitatea de conducere sau administrare, cu implicare a
creşterii complexităţii nivelului de pregătire individuală al actorului decident.
Structura teritorială – reflectă compartimentarea economiei naţionale pe zone şi regiuni economice, părţi
ale teritoriului naţional. Această structură face referinţă la zonele naţionale geografice sau bazinele cu
bogăţii minerale naturale.
Structura de proprietate – pune în evidenţă alcătuirea internă a economiei naţionale din punct de vedere al
proprietăţii. Această structură prezintă atât relaţia dintre individ şi rezultatele muncii sale, cât şi relaţia
generală ce se stabileşte între membrii societăţii determinând diversificarea şi bogăţia acestora.
Proprietatea exprimă raporturile ce se stabilesc între oameni faţă de bunurile materiale, spirituale şi de altă
natură existente în societate, raporturi reglementate de normele sociale şi juridice corespunzătoare
anumitor momente din istoria dezvoltării societăţii.
Proprietatea conferă deţinătorului următoarele atribute (drepturi):
• posesiunea, adică dominaţia directă a proprietarului asupra bunului obţinut;
• dispoziţia este dreptul proprietarului de a dispune aşa cum doreşte de obiectul deţinut în limitele
permise de lege;
• utilizarea este dreptul proprietarului de a folosi bunul respectiv;
• uzufructul este dreptul proprietarului de a beneficia de rezultatele obţinute prin folosirea bunurilor aflate
în proprietatea sa.
Înstrăinarea totalităţii acestor atribute poate avea loc pe bază de contra echivalent pe calea vânzării-cumpărării, sau
gratuit prin donaţii sau moştenire.
* * *
Proprietatea intelectuală, evidenţiază patrimoniul cultural naţional şi se extinde şi asupra drepturile aferente
activităţilor intelectuale din domeniul industrial, ştiinţific, literar, artistic.
 Tipuri de întreprinderi
 
Principalele tipuri de întreprinderi sunt:
a) întreprinderile persoane fizice (individuale, firme private de familie);
b) întreprinderi asociative (cooperativele);
c) întreprinderi societăţi comerciale;
d) regiile autonome.
În ţările cu economie de piaţă, cea mai largă sferă de răspândire o au societăţile comerciale formate din mai multe persoane fizice şi /
sau juridice, numite asociaţii, care reunindu-şi capitalurile, desfăşoară o anumită activitate în scopul obţinerii de profit.
Principalele tipuri de societăţi comerciale din România sunt:
a) Societatea în nume colectiv (S.N.C.) se constituie prin asocierea mai multor persoane fizice, ale căror obligaţii sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea solidară şi nelimitată a tuturor asociaţilor ;
b) Societatea în comandită simplă (S.C.S.) este tipul de societate în care asociaţii se grupează în două categorii:
- comanditaţii care administrează societatea, răspunzând solidar şi nelimitat pentru pagubele şi obligaţiile societăţii; şi
- comanditarii a căror răspundere este limitată în raport cu capitalul subscris;
c) Societatea în comandită pe acţiuni (S.C.A.) prezintă aceleaşi caracteristici cu S.C.S., cu excepţia faptului că îşi constituie capitalul pe
calea emiterii de acţiuni;
d) Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.) este tipul de societate în care răspunderea asociaţilor este limitată până la plafonul de
capital subscris. SRL-ul este tipul de societate cu cea mai largă răspândire;
e) Societatea pe acţiuni (anonimă) se constituie de către membrii fondatori prin emisiunea de acţiuni. Aceste societăţi concentrează
capitaluri foarte mari

Regiile autonome (companii naţionale) se organizează şi funcţionează în cadrul ramurilor strategice ale economiei naţionale: industria
de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, transportul feroviar. Exemple de regii autonome: Regia autonomă
a lignitului, RENEL în industria energetică. Regiile autonome au autonomie funcţională şi sunt în proprietatea statului.
 Indicatorii activităţii întreprinderii
 
Rezultatele activităţii întreprinderilor care produc bunuri materiale şi servicii se exprimă cu ajutorul
indicatorilor economici.
Indicatorul economic este expresia cifrică a laturii cantitativă a fenomenelor şi proceselor economice în
condiţii concrete de loc şi de timp.
Rezultatele activităţii întreprinderii se exprimă cu ajutorul indicatorilor fizici (metri, litri, kilograme, tone)
şi ai indicatorilor valorici (monetar). Exprimarea bănească este mai cuprinzătoare, deoarece cu ajutorul ei
se redau rezultatele globale (ale întregii activităţi a întreprinderii).

Principalii indicatori în expresie monetară a activităţii întreprinderii sunt următorii:

a) Cifra de afaceri exprimă totalitatea încasărilor realizate de întreprindere din operaţiunile de vânzare a
bunurilor obţinute într-o perioadă de timp dată;
b) Valoarea adăugată este indicatorul valoric care reflectă contribuţia factorului muncă şi a factorului
capital fix şi exprimă valoarea pe care o adaugă o întreprindere la suma care reprezintă cheltuielile cu
materii prime şi energie. Ea se determină ca diferenţă între încasările totale ale întreprinderii din
vânzarea bunurilor materiale şi serviciilor livrate clienţilor şi plăţile făcute către furnizori;
c) Profitul brut se determină pentru o perioadă de timp dată, prin scăderea din veniturile totale a
costurilor aferente producţiei;
d) Profitul net reprezintă partea din profitul brut care rămâne după ce din profitul brut s-au scăzut
impozitele şi alte vărsăminte prevăzute de lege.
La nivel macroeconomic, gruparea agenților economici se delimitează pe clase de orientare
comportamentală, generat de atributul preocupării de bază al agentului economic.

În aceste condiții, agenții economici (cu preocupări dominante similare) sunt grupați pe categorii
profesionale generate de sectorul de activitate. Sectorul consumator și sectorul producție
rămân cela mai reprezentative categorii de agenți economic.
• Sectorul menaje sau colectivitatea – grupează categoria agenților economici consumatori
(menajele și gospodării) ale căror comportamente și preocupări grupează tipologiile
individuale prezentate pentru explicitarea la nivel microeconomic.
• Sectorul firme sau industrial – caracterizează agenții economici producători, (întreprinderi,
societăți și cvasi-societăți lucrative). Aceștia respectă aspectul producție și se grupează pe
profile de specializare în conformitate cu activitatea de bază sau zona de activitate.
• Sectorul guvernamental – grupează categoria agenților economici ale căror activități sunt
activate și bugetate de către municipalități sau organe administrative, sunt orientate către
sfera prestărilor de servicii și răspund solicitărilor celorlalte categorii de agenți economici
sectoriali.
• Sectorul exterior – grupează agenții economici rezidenți care dezvoltă relații și activități
economice cu agenții economici nerezidenți sau, în mod similar, agenții nerezidenți care sunt
în activități economice cu agenți rezidenți. Principala formă de caracterizare a activității
acestui sector o reprezintă sfera comerțului internațional.
 Principalele ramuri ale economiei naţionale şi particularităţile lor
Exprimând diviziunea socială şi cooperarea muncii în limitele graniţelor unei naţiuni (ţări), complexul economic-
naţional unitar şi dinamic se împarte în ramuri ale economiei naţionale, dintre care cele mai importante sunt:
• industria – se ocupă de extragerea şi prelucrarea bunurilor naturale şi a celor care provin din alte ramuri.
Ramura principală a producţiei materiale, industria este o ramură indispensabilă a economiei naţionale;
• agricultura – este o ramură de bază a producţiei materiale, în cadrul căreia se obţin cele necesare alimentaţiei
populaţiei, furajării animalelor şi materii prime pentru industrie. Procesul de producţie are un caracter biologic şi
este dirijat de om şi natură;
• silvicultura – se caracterizează prin aceea că activitatea ei constă în operaţii legate de crearea, folosirea şi
întreţinerea pădurilor pe toată durata procesului biologic până la exploatarea lemnului;
• construcţiile – constituie ramură a producţiei materiale în cadrul căreia se creează bunuri concrete şi se adaugă
valoare. Bunurile obţinute astfel au caracter de elemente de capital fix;
• transporturile – sunt considerate ca ramură a economiei naţionale care nu are ca rezultat crearea de noi valori
de întrebuinţare. Ea constă în deplasarea mărfurilor da la locul de producţie la locul de consum şi a persoanelor
de la o localitate la alta sau în cadrul aceleiaşi localităţi. În această ramură se includ nu numai acele activităţi
care se desfăşoară în afara întreprinderii. Transporturile uzinale (interne) fac parte din activitatea industrială;
• telecomunicaţiile – înlesnesc şi permit realizarea legăturilor permanente şi în timp real între agenţi economici,
întreprinderi, instituţii sau persoane individuale prin telefon, telegraf, telex, radio, televiziune, fax, Internet şi
activitatea poştală;
• circulaţia mărfurilor – asigură legătura între producţie şi repartiţie şi consum prin intermediul actelor comerciale
sau de vânzare-cumpărare. Activitatea de circulaţie a mărfurilor cuprinde: comerţul interior, comerţul exterior şi
aprovizionare;
• gospodăria comunală – reprezintă acea sferă de activitate care constă în exploatarea instalaţiilor şi a utilajelor
edilitare specifice, realizarea unor bunuri materiale sau servicii destinate satisfacerii în comun a unor necesităţi
de trai ale populaţiei.
Fiecare ramură a economiei naţionale, având funcţii economice specifice, intră în relaţii de inter-
influenţă, inter-condiţionare şi interferenţă cu celelalte ramuri economice, atât pe linie
orizontală cât şi pe verticală.

Ele formează un sistem unitar – complexul economic naţional – şi se dezvoltă în corelaţie unele
cu altele. Funcţionarea normală şi eficientă a complexului economic naţional presupune
coordonarea unitară a tuturor activităţilor care se desfăşoară în cadrul fiecărei ramuri.
Studierea activităţii economice în toată complexitatea sa a condus la conturarea unor ramuri
ale acestui vast domeniu, la apariţia mai multor ştiinţe economice. Sistemul ştiinţelor
economice s-a constituit în raport de evoluţia vieţii economice, fiind formulate şi mai multe
puncte de vedere cu privire la acesta.

Potenţialul economic al unei ţări, depinde în principal de mărimea populaţiei şi structura ei, de
mărimea teritoriului şi configuraţia sa geografică, de bogăţiile solului şi ale subsolului, de
mărimea avuţiei naţionale şi a venitului naţional, de dimensiunea înzestrării tehnice,
tehnologice şi ştiinţifice, de mărimea şi varietatea aparatului tehnic de producţie. La
evaluarea potenţialul economic al unei ţări, mai trebuie ţinut seama şi de alţi factori, care nu
pot fi întotdeauna şi în întregime determinaţi numeric, cum ar fi: elementele economice ale
influenţei factorilor de scară, condiţiile politice, sociale, culturale şi religie, inclusiv cele
reprezentate de existenţa factorilor subiectivi, favorabili dezvoltării economice şi rolul în care
se găsesc ţările cu potenţial economic scăzut faţă de cele care dispun de potenţial economic
ridicat.
Libera inițiativă este libertatea agenților economici de a acționa pentru realizarea propriilor
interese, așa cum considera fiecare ca este mai bine. Orice acțiune întreprinsă de un agent
economic cu intenția de a-și realiza interesele, trebuie să aibă loc astfel încât, prin ceea ce
face el, să nu afecteze cu nimic libertatea de acțiune a celorlalți agenți economici, și nici
aceștia să nu-l jeneze în ceea ce el întreprinde.
Libertatea de acțiune este o caracteristică generală aplicabilă în mod egal tuturor agenților
economici, și ca orice inițiativă, este admisă numai cu respectarea acestei condiții.

Acest comportament este sinteza experienței acumulate de către agenții economici. Este
recunoscut faptul că este necesar, și singurul posibil fapt acceptat de toți, întrucât îi pune în
condiții de egalitate sub multiple aspecte pe toți participanții la activități economice:
• se aplică tuturor, fără discriminări pozitive sau negative;
• nu îngrădește pe nimeni în promovarea acțiunilor de interes propriu;
• respectarea sa nu implică costuri sau alte condiții materiale prealabile pentru niciun agent
economic obținut pe seama altuia/altora;
• aplicarea și respectarea sa nu decurge realizând niciun fel de avantaj pentru nici un agent
economic în acțiune;
• stimulează deopotrivă creativitatea tuturor, întrucât, asigurând libertatea de acțiune,
realizarea interesului fiecăruia depinde de ingeniozitatea proprie.
 Sisteme economice
Sistemul reprezintă un ansamblu complex de elemente interconectate între ele, care stabilesc
norme, participă, acţionează şi reacţionează între ele şi cu mediul înconjurător, în scopul
realizării unui obiectiv comun. El stabileşte, după un anumit criteriu totodată, participare,
ordine, ierarhie, decizie, conturare a domeniilor şi defineşte integratorul (inter-legăturile),
propunând un mod concret, coerent şi sistematic de acţiune.
Sistemul economic desemnează modalitatea de organizare şi funcţionare a activităţilor
economice astfel încât, cu aceleaşi resurse să se satisfacă cât mai bine cerinţele de consum
ale populaţiei.
Noţiunea de sistem economic este utilizată în sensul de sistem social-economic, cu accent pe
componenta economică care se identifică în fond, cu orientarea socială şi economică, al cărui
nucleu îl formează activitatea de producţie.

Ca sistem real, economia reprezintă un ansamblul activităţilor social-umane prin care se asigură
producerea, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri materiale şi servicii.
Desfăşurarea acestor activităţi implică existenţa unor componente (condiţii) şi anume:
a) Prima şi cea mai importantă dintre ele o reprezintă oamenii (societatea), care pun în acţiune
mijloacele şi determină finalitatea activităţii economice. Factorul social apare în economie
într-o triplă ipostază:
- consumatori ai bunurilor materiale şi serviciilor;
- producători ai bunurilor materiale, prin partea activă a populaţiei;
- organizatori ai activităţilor de producţie, schimb şi consum.
b) Cea de-a doua componentă a economiei o constituie natura şi mediul natural, care, pe de o
parte furnizează numeroase resurse materiale, iar pe de altă parte asigură producerea de
bunuri din agricultură, silvicultură.

c) Cea de-a treia componentă este formată din mediul creat de om, sub forma de bunuri şi
mijloace materiale, condiţii sociale. Acest mediu cuprinde mijloacele de producţie (maşini,
instalaţii, utilaje, construcţii) folosite în procesele economiei din toate ramurile, precum şi
materii prime și materiale auxiliare.

Toate aceste componente luate în sine, caracterizează economia în mod static. Economia
reprezintă însă un complex dinamic, aflat în continuă mişcare şi transformare, iar acest
dinamism se realizează prin procesele economice.
 Procesele economice de bază
Procesul economic reprezintă transformările succesive sau concomitente, cantitative şi
calitative, care au loc în economia sau activitatea unei unităţi determinate
(gospodărie, întreprindere sau economie naţională).

Procesele economice de bază din cadrul activităţii economice sunt:

a) Producţia – care reprezintă ansamblul operaţiunilor şi activităţilor prin care
oamenii creează bunurile materiale necesare satisfacerii nevoilor economico-
sociale. Ea implică utilizarea şi interacţiunea factorilor de producţie (munca, natura
şi capitalul) şi se concretizează în realizarea de bunuri materiale şi servicii;
b) Repartiţia – cuprinde operaţiunile de distribuire şi redistribuire a rezultatelor
activităţii de producţie, prin care se formează veniturile în societate. O categorie
aparte a acestora o constituie operaţiunile financiare, prin care se constituie şi se
utilizează resursele financiare din economie;
c) Schimbul – asigură (ca şi repartiţia) legătura dintre producţie şi consum şi
reprezintă totalitatea activităţilor sau operaţiunilor economice prin care bunurile
economice trec de la producător la consumator, de la o persoană la alta, prin
vânzare-cumpărare, pe plan intern sau extern.
d) Consumul – este procesul de utilizare a bunurilor produse, prin care se asigură
satisfacerea nevoilor materiale, spirituale şi sociale.
Legăturile economice dintre agenţii economici, dintre ramurile şi sectoarele economiei
naţionale poartă denumirea de fluxuri economice.

Într-o economie de schimb dezvoltată, aceste fluxuri sunt de două feluri:

- fluxuri reale care reprezintă deplasarea bunurilor materiale şi a serviciilor de la
producători (vânzători) la cumpărători (utilizatori);
- fluxuri monetare, adică deplasarea banilor în sens invers, de la cumpărători la
vânzători.
Fluxurile economice private în ansamblul interdependenţei lor formează circuitul
economic.

În raport cu factorul de spaţiu, circuitul economic poate fi naţional (fluxuri economice

dintre agenţii economici interni) şi internaţional (fluxuri dintre agenţi economici din
diferite ţări).

Circuitul economic pune în evidenţă legăturile fundamentale pe care se sprijină

funcţionarea economiei naţionale a unei ţări.
Odată încheiat, circuitul economic este reluat, asigurând baza existenţei şi dezvoltării
societăţii omeneşti.
 Problemele fundamentale ale economiei
O trăsătură esenţială a economiei ca sistem real, o reprezintă marea diversitate a
formelor ei de existenţă. Oricare ar fi formele de organizare şi particularităţile
economiilor, există mai multe probleme (întrebări) fundamentale la care
umanitatea trebuie să răspundă şi anume:
1. Ce fel de bunuri trebuie produse şi în ce cantităţi ? Rezolvarea acestei probleme
presupune alocarea resurselor limitate pe ramuri, sectoare şi activităţi.

2. Cum se produc aceste bunuri ? din ce resurse, prin ce metode şi în ce condiţii

tehnice, economice şi sociale ? Această problemă este determinată de marea
varietate a posibilităţilor şi alternativelor de producţie, a mijloacelor tehnice şi
organizatorice.

3. Cât să se producă? Cum este împărţită producţia de bunuri şi servicii a societăţii

între membrii ei ?

4. Sunt resursele utilizate integral sau unele dintre ele sunt risipite ?

5. Pentru cine se produc bunurile economice şi mai ales cum ajung ele la cei cărora
le sunt destinate ?
. Trebuinţe Resurse

Probleme economice
fundamentale

Nelimitate Limitate

Ce să se producă ? Cum să se producă?

Pentru cine să se
producă ?

Ce fel de bunuri şi în ce Ce forme de organizare a

Ce tipuri de sistem
cantitate? producţiei ?
economic?

Schema problemelor economice fundamentale

În funcţie de modul în care s-au realizat procesele economice de bază şi de
răspunsurile care s-au dat la problemele fundamentale în decursul istoriei, s-au
constituit şi au funcţionat diferite forme de economie şi diferite sisteme
economice.

Sistemul economic reprezintă un ansamblu complex şi coerent de structuri

economice, sociale, de instituţii şi mecanisme, prin care se realizează producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri şi se soluţionează tensiunea dintre
nevoile nelimitate şi în continuă diversificare pe de o parte şi resursele limitate pe
de altă parte.

Principalele tipuri de sisteme economice sunt următoarele:

- sistemul economiei naturale;
- sistemul economiei de piaţă;
- sistemul economiei de tip comandat;
- sistemul economic mixt.
 Sistemul economiei naturale

Economia naturală (casnică), reprezintă forma de organizare şi desfăşurare a activităţii

economice, în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activităţi, fără a se apela la schimb.

Autoconsumul este caracteristica dominantă a economiei naturale este, producătorul

şi familia sa fiind producători şi consumatorii ai bunurilor produse (proprii).

În cadrul economiei naturale activitatea economică se desfăşoară pe baza diviziunii

naturale a muncii (pregătire, sex, vârstă, domeniu de abilitate), iar instituţia cheie
o reprezintă gospodăria familială, în care se produc bunurile necesare satisfacerii
trebuinţelor elementare imediate (familiale).

Pe o anumită treaptă a dezvoltării istorice, a apărut schimbul. Odată cu extinderea

acestuia, economia naturală a cunoscut o restrângere continuă, fiind însoţită de
extinderea şi afirmarea economiei de schimb. Economia naturală se menţine şi în
zilele noastre în proporţii reduse, dar diferite de la o ţară la alta şi de la o zonă la
alta, având un rol secundar în raport cu celelalte forme de economie. Este numită
și economie rurală.
 Economia de schimb - Sistemul economiei de piaţă liberă
Economia de schimb este acea formă de organizare a activităţii economice, în care
gospodăriile şi atelierele (ca agenţi economici) produc bunuri în vederea vânzării,
obţinând în schimbul lor alte bunuri necesare satisfacerii propriilor trebuinţe.
Economia de schimb a apărut încă din antichitate, pe baza unor condiţii istorice
obiective şi anume:
a) Diviziunea socială a muncii, adică specializarea agenţilor economici pe diferite
activităţi independente (agricultură, industrie, comerţ, construcţii, transporturi),
din care se obţin bunuri de un anumit fel. Diviziunea socială a muncii este premiza
şi totodată condiţia fundamentală pentru existenţa economiei de schimb.
b) Autonomia (independenţa producătorilor), care se întemeiază pe o anumită formă
de proprietate şi în special pe proprietatea particulară. Aceasta dă dreptul
agenţilor economici să-şi înstrăineze bunurile produse pe principii economice,
adică contra altor bunuri, produse care în acest fel dobândesc calitatea de marfă.
Marfa, este un produs al muncii omeneşti, care satisface o trebuinţă şi care este
destinat schimbului prin vânzare – cumpărare.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării sale, economia de schimb a devenit preponderentă
şi dominantă, transformându-se în ceea ce numim astăzi economie de piaţă.
Economia de piaţă este o formă modernă a activităţii economice, în cadrul căreia
oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient în concordanţă cu regulile
economice ale pieţei, fapt ce face posibilă valorificarea eficientă a resurselor
existente, pentru satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor.
Principalele trăsături ale economiei de piaţă sunt:

a) Piaţa este centrul vital al economiei şi îmbracă forme multiple, prin intermediul ei
realizându-se legăturile esenţiale dintre producţie şi consum şi dintre agenţii
economici;
b) Pluralismul agenţilor economici şi al centrelor de decizie economică, bazat pe
dominaţia proprietăţii private asupra resurselor, avuţiei şi capitalului;
c) Libertatea de decizie şi de acţiune a agenţilor economici, împreună cu răspunderea
acestora pentru consecinţele deciziilor adoptate. Alocarea resurselor este rezultatul a
milioane de decizii independente, luate de producători şi consumatori, conform
intereselor şi obiectivelor lor;
d) Este o economie concurenţială, în care confruntarea agenţilor economici pe piaţă, face
posibilă acţiunea neîngrădită a cererii şi ofertei, determinând progresul economico –
social;
e) Preţurile bunurilor economice se stabilesc în mod liber, prin confruntarea cererii cu
oferta, fără intervenţia administrativă a statului şi prin înlăturarea politicilor
monopoliste;
f) Mobilul principal al activităţii întreprinderii îl constituie profitul, a cărei obţinere
constituie motivaţia participării salariaţilor şi întreprinderilor la activitatea economică;
g) Existenţa unui sistem monetar, bancar şi valutar dezvoltat şi stabil, menit să asigure
buna funcţionare a economiei şi alocarea eficientă a resurselor;
h) Existenţa statului democratic, care veghează aplicarea legilor pieţei şi funcţionarea
normală a mecanismelor economiei de piaţă.
 Sistemul economiei de comandă

Este sistemul economic prezintă particularitatea prin care toate evenimentele și în

special cele economice sunt atent controlate și supravegheate decizional de către
un for superior controlat de un anumit partid politic (conducător).
Prezintă câteva trăsături specifice şi anume:
a) Deciziile cu privire la ce, cât, cum şi pentru cine să se producă, aparţin
autorităţilor centrale. Ca atare, economia de comandă este unipolară.
Activitatea agenţilor economici se desfăşoară pe baza normelor şi directivelor stabilite
printr-un plan general, care conţine indicatori obligatorii pentru toţi agenţii
economici.
b) Exclude sau limitează concurenţa prin practicarea preţurilor sunt atent controlate
de către stat sau organul coordonator și se formează în totalitate sau în mare
măsură prin metode administrative (modele de calcul);
c) Eficienţa economică, este în general scăzută, nemanifestând interes (comportament)
concurențial;

*) Motivaţia producătorului direct este redusă atât în domeniul formării veniturilor

individuale, cât şi în cel al întreprinderilor.
 Economia mixtă
Majoritatea economiilor sunt mixte, în sensul că ele combină elemente semnificative din sistemele
analizate anterior, mai ales din economia liberală, de piaţă şi din cea de comandă.
Un asemenea tip de economie, îmbină diferitele forme de proprietate în care domină proprietatea
privată, dar pot avea o pondere importantă şi alte forme de proprietate, orientarea agenţilor
economici se face prin mecanismele pieţei iar/şi deciziile agenţilor economici, fără a neglija însă
rolul important pe care îl are statul (îndeosebi în domeniul repartiţiei şi al macrostabilizării) sunt
luate unilateral și după o analiză decizională justificată.
Economiile ţărilor capitaliste dezvoltate de astăzi, sunt indiscutabil economii de piaţă, dar care se
diferenţiază în funcţie de gradul diferit de implicare a statului în procesele economice şi
îndeosebi în domeniul distribuţiei, al asigurării echilibrului macroeconomic, al combaterii
dezechilibrelor şi crizelor, şomajului şi inflaţiei.
Din acest punct de vedere se deosebesc mai multe tipuri (modele), ale economiei de piaţă şi anume:
a) tipul anglo – saxon (neoliberal) specific Angliei şi Statelor Unite ale Americii, cu cea mai mare
reticenţă faţă de intervenţia statului în economie şi în activitatea întreprinderilor;
b) tipul vest – european, îndeosebi francez, cu o pronunţată tentă dirijistă;
c) tipul nordic european, care promovează cooperarea între sectorul privat producător de bunuri
economice şi cel producător de servicii sociale, specific ţărilor scandinave şi îndeosebi Suediei;
d) tipul social – de piaţă, care tinde să îmbine exigenţele pieţei cu armonia socială, cum este
cazul Germaniei, Austriei şi Olandei;
e) tipul paternalist, cu puternice elemente tradiţionale, specific Japoniei, ţară insulară cu o largă
istorie de izolare.
O situație separată o reprezintă sistemul Chinez care manifestă comportament de sistem socialist-
comunist (cu economie de comandă) producție comandă și manifestare de economie de piață
liberă - schimb liberal în care vânzările și prețurile de valorificare se negociază în și prin piața
de desfacere (negociere).

Sistemul economic este definit ca o parte dintr-un sistem de ordin superior reprezentat de
sistemul social. Acesta, sistemul social, acţionează asupra sistemului economic prin fluxuri
informaţionale care caracterizează structura şi volumul resurselor precum şi modalităţile de
satisfacere a treburilor sociale.
La rândul său, sistemul economic este alcătuit dintr-un ansamblu complet de subsisteme, între
care există numeroase şi complexe conexiuni, şi care interacţionează între ele generându-se
transformări şi transferuri economice evolutive, aplicabile în economia naţională.

Elementele fundamentale ale sistemului economic constituie un model abstract de abordare care
poate fi studiat prin cel puţin trei elemente fundamentale:
• instituţii juridice, politice şi sociale, care definesc activităţi economice, politice şi sociale
precum şi relaţiile dintre subiecţii (agenţii) economici întâlniţi în practica economică;
• mecanismele economice cu funcţie de reglare, care reflectă modul de integrare al activităţilor
economice şi realizează un întreg bloc economic piramidal şi/sau funcţional;
• mobilurile şi realizările, determinate prin activităţi economice şi prin climatul social
economico-uman.
Funcţiile şi mecanismele sistemelor economice, constau în:
• funcţia de distribuţie – alocarea resurselor între posibilităţile de utilizare a acestora;
• funcţia de producţie şi comerţ – distribuirea a ceea ce s-a produs;
• funcţia de reproducţie – asigurarea existenţei continuităţii sistemului economic prin
reutilizarea produselor primare sau a celor reciclante;
• funcţia de eficienţă – utilizarea disponibilităţilor printr-o formă optimă.

Mecanismul de funcţionare a sistemului economic trebuie să se adapteze condiţiilor concrete

date, generând în acelaşi timp premise necesare creării unor noi condiţii de dezvoltare şi de
creştere economică (creşterea complexităţii diviziunii muncii şi a procesului real de
cunoaştere, respectiv al dobândirii de noi abilităţi şi disponibilităţi legate de producţie).

Întrucât mecanismul de funcţionare a sistemului economic îşi schimbă structurile (principiile,

mijloacele şi pârghiile prin care se asigură mişcare și dezvoltare, în adaptarea mecanismului la
transformările structurale ce au loc la nivelul sistemului) este necesară elaborarea de politici
şi/sau strategii economice care să permită înlocuirea (adaptarea) vechiului sistem la noile
condiţii şi cerinţe.
 Structurile sistemului economic contemporan
În funcţie de nivelul sau etajul la care se află, distingem:
• microeconomia, care cuprinde totalitatea activitatea unităţilor economice;
• mezoeconomia, care se referă la activitatea ramurilor şi regiunilor;
• macroeconomia, care are în vedere activitatea ansamblului economic naţional.

Pe baza naturii activităţilor naţionale, structurile sistemului economic poate fi grupat astfel:
• pe ramuri: agricultură, industrie, construcţii, comerţ, transporturi, poştă, comunicaţii, turism, burse, finanţe,
bănci, asigurări, tranzacţii, învăţământ, sănătate, asistenţă socială;
Raportat la forma sau gradul de implicare în activitate economică distingem:
• sector primar (agricultură, silvicultură, pescuit, industria extractivă);
• sector secundar (industria prelucrătoare şi construcţiile);
• sector terţiar (transporturi, telecomunicaţii, comerţ, turism, finanţe);
• sector cuaternar (cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică, cunoaştere dezvoltată).

Ca proces al reproducţiei: producţie, repartiţie, schimb şi consum.

• pe baza compartimentelor de încadrare ale unităţilor şi în funcţie de ierarhizarea lor, determinăm: structura
organizaţională;
• în funcţie de amplasarea unităţilor se stabileşte: structura teritorială sau regională;
• mijloacele de muncă şi nivelul lor tehnic determină: structura tehnologică;
• unităţile fiecărei ramuri pot fi grupate în unităţi: mari, mijlocii, medii şi mici.
Sistemul ştiinţelor economice există, se dezvoltă şi poate fi înţeles numai în strânsă legătură cu practica economică:
teoriile şi concluziile ştiinţei economice susţin practica, permiţând elaborarea unor politici economice eficiente,
iar practica oferă noi elemente de studiu şi împinge înainte teoria economică, stimulând-o să emită noi idei
valoroase izvorâte din activitatea economică.