Noţiuni generale ale

economiei

Curs 1.
 Noţiuni generale ale economiei
Economia este o știință socială ce studiază producția și desfacerea,
comerțul și consumul de bunuri și servicii. Economia este știința ce studiază modul
alocării resurselor rare, cu utilizări multiple, în scopuri eficientizării utilizării
alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o
știință socială. Obiectul de studiu al economiei definește organizarea societăţii
umane, pe care o cercetează, pentru a-i pune în evidenţă conceptele şi legităţile
care o caracterizează.

Economia se constituie într-un ansamblu coerent de cunoştinţe, care

reflectă relaţiilor economice, pentru a crea baza teoretică necesară celorlalte ştiinţe
economice şi politicii economice, fiind o ştiinţă fundamentală care are drept
conţinut teoria generală, menită să rezolve problemele privind ce, cât, cum şi
pentru cine să se producă în condiţiile unor resurse limitate şi ale unor nevoi
nelimitate.
 Etimologia cuvântului „economie” a parcurs mai multe etape.
Conceptul de economie îşi are originea în gândirea filosofului
grec antic Aristotel şi în cuvintele greceşti:
OIKOS = casă şi NOMOS = normă, lege.
OIKONOMIA = lege, normă pentru casă, iar mai târziu se
ajunge la cuvântul ECONOMOS şi apoi ECONOMICS =
ECONOMIE

Economia politică este o ştiinţă socială, care studiază procesele

şi fenomenele economice, în strânsă legătură cu factorii şi
împrejurările care le determină (producţia, repartiţia,
schimbul şi consumul), în vederea:
• stabilirii principiilor, legilor şi rapoartelor de condiţionare,
interdependenţă şi funcţionalitate;
• punerii în evidenţă a metodelor şi soluţiilor de utilizare
eficientă a resurselor,
• motivării mobilurilor care îi animă pe agenţii economici către
activitatea desfăşurată (economică).
Conceptul are drept scop să indice clar şi exact semnificaţia noţiunilor,
conţinutul procesului exprimat, raporturile cu alte concepte şi modul prin
care fiecare dintre acestea se integrează în sistemul general al ştiinţei.
Legile juridice desemnează reguli de drept promulgate de autoritatea care reprezintă şi
guvernează o societate.
Legea economică stabileşte legături de interdependenţă funcţională, de durată şi de
profunzime între actele, faptele şi comportamentele oamenilor în/şi prin activităţile
social-economice. Acestea se deosebesc de legile naturii şi de legile juridice, adoptate
de forumurile democratice legiuitoare.
Legile urmăresc să pună în evidenţă raporturile şi relaţiile durabile între procese şi
fenomenele studiate.
Legile economice acţionează în contexte economico-sociale determinate. Din această
perspectivă se poate spune că trecerea la economia de piaţă nu este de conceput fără
cunoaştere temeinică a legilor acesteia şi trebuie să se înceapă cu cunoaşterea lor.
Legislaţia economică reprezintă ansamblul normelor juridice, consfinţite prin acte, legi,
hotărâri şi decizii, prin care se reglementează, pe baza dreptului de proprietate,
structurile organizatorice şi funcţionale ale economiei, precum şi relaţiile dintre agenţii
economici cu privire la raporturile dintre producători şi consumatori, dintre vânzători şi
cumpărători, dintre debitori şi creditori. În condiţiile economiei de piaţă, Codul
Comercial constituie cadrul juridic fundamental al desfăşurării vieţii economice.
Conceptul de interes desemnează ceea ce este important pentru cineva. Exprimă stimulul activităţii
omeneşti şi se concentrează în străduinţa depusă pentru desfăşurarea unei activităţi sau pentru
satisfacerea unor trebuinţe.
Interesele economice sunt o formă socială a trebuinţelor economice şi expresia relaţiilor reciproce
dintre agenţii vieţii economico-sociale. Ele sunt un element de compoziţie al mecanismului acestei
activităţi.
Privite în totalitatea şi în interdependenţa lor, interesele economice alcătuiesc un sistem complex şi
multiplu. El este format din interesele personale (ale individului), colective (ale grupului), generale (ale
societăţii), private şi publice, curente şi de perspectivă, periodice (cu frecvenţe diferite), accidentale,
pasive (fără a fi însoţite de acţiune) şi active (dublate de acţiune), regionale şi naţionale.
Caracterul eterogen al purtătorilor intereselor face ca acestea să nu coincidă întotdeauna. Faptul că
un individ este în acelaşi timp purtătorul intereselor personale, colective şi sociale permite ca între
interese să se realizeze o concordanţă, chiar armonie.
În cadrul acestui sistem, interesele personale reprezintă forţa motrice a oricărei activităţi; apărarea de
către fiecare individ a propriului interes duce la asigurarea interesului general. Astfel, progresului
economic este reprezentat şi motivat de activitatea individului stimulată de interesul personal.
Totalitatea acţiunilor tipice ale subiecţilor economici formează comportamentul economic, în care se
manifestă în mod concret şi dinamic relaţiile economice.
Ansamblul de idei, concepte abstracte, ordonate între ele, care reflectă pe planul general fenomene şi
procese economice specifice existente, dezirabile sau presupuse, reprezintă ceea ce numim teorie
economică. Ea este alcătuită din noţiuni economice (concepte sau categorii economice), enunţuri sau
teze ierarhizate şi corelate între ele, precum şi din principii şi legi economice. Ansamblul teoriilor
economice constituie nucleul ştiinţei economice.
 Distingem două orientări economice antagoniste:
- cei care consideră că legile economice derivă dintr-un raţionament abstract, al
teoriilor şi al principiilor de lucru;
- cei care acceptă legile statistice, considerate drept legi/tendinţe, care permit să se
evidenţieze efectele economice ale evoluţiilor de lungă durată şi care pot fie relevate
prin analiză statistică.

Economia - este o ştiinţă socială care studiază legile economice, care guvernează producţia şi
repartiţia bunurilor materiale şi a serviciilor în societatea omenească, pe diversele ei trepte
de dezvoltare. Totodată economia este o ştiinţă istorică, deoarece cercetează dezvoltarea
producţiei, de la treptele ei inferioare către cele superioare, precum şi modul prin care
întregul mers al dezvoltării economice duce inevitabil la progres tehnico-economic şi la
progres social.
Teoria economică generală dezvoltă şi prezintă legile şi principiile după care se
desfăşoară viaţa economică în ţările cu economie de piaţă liberă. Ea studiază modul în care
oamenii se organizează pentru a face faţă problemei insuficienţei resurselor. În orice tip de
societate există mai multe nevoi decât resurse (factori de producţie) şi este necesar ca
acestea să fie alocate către cele mai eficiente utilizări.
Economia României este o economie de piață - conform Constituției din 1991.
Conform acesteia, statul este obligat să asigure libertatea comerțului și protecția concurenței
loiale.
În economia României acționează legea cererii și a ofertei. La baza acestui mecanism
funcțional, se află proprietatea privată, care este, și trebuie, protejată și garantată.
 FUNDAMENTELE ECONOMIEI
• Economia studiază alocarea resurselor rare.
• Economia studiază renunţările la care oamenii
sunt siliţi sa recurgă.
• Ce este costul de oportunitate. •
Ce înseamnă analiza marginala.
• Cum afectează stimulentele comportamentul
indivizilor.
• De ce comerţul intre indivizi si intre tari poate fi
benefic pentru fiecare.
• Cum resursele sunt alocate de pieţe.
• Ce determina anumite evoluţii in economie
 PRINCIPIILE ECONOMIEI
Cum adopta indivizii decizii:
Principiul 1: Indivizii se confrunta cu renunţări „ Nu exista prânz gratuit.”
• Eficienta: Capacitatea unei societăţi de a obţine cat mai mult posibil din
resursele rare de care dispune.
• Echitatea: Capacitatea unei societăţi de a distribui prosperitatea
economica intr-un mod „corect” intre membrii ei.

Principiul 2: Costul unui lucru este dat de valoarea altui lucru la care
se renunţa pentru a-l obţine.
• Cost de oportunitate: Valoarea şanselor sacrificate ca urmare a deciziei de
a folosi resursele disponibile intr-un mod si nu in altul.

Principiul 3: Indivizii raţionali decid pe baza analizei marginale

• Schimbări marginale: Mici ajustări ale unui plan in curs de desfăşurare.

• Principiul 4: Indivizii răspund la stimulente.

 Cum interacţionează indivizii:
Principiul 5: In urma schimbului voluntar, fiecare participant la schimb
poate sa fie mai bine situat.

Principiul 6: Activitatea economica organizata de piaţa asigura o

alocare eficienta a resurselor.
• Economie de piaţa: O economie care aloca resursele prin
deciziile descentralizate ale unei multitudini de firme si
gospodarii care interacţionează pe pieţe pentru a dobândi bunuri si
servicii.

Principiul 7: Uneori, guvernul poate îmbunătăţi rezultatele pieţei.

• Drepturi de proprietate: Capacitatea unui individ de a deţine si a
exercita controlul asupra resurselor rare.
• Eşec al pieţei: Situaţie in care, pieţele libere eşuează in alocarea eficienta a
resurselor.
• Externalizare: Impactul acţiunii unei persoane asupra bunăstării celor din
jur.
• Putere de piaţa: Capacitatea unui singur agent economic (sau a unui
număr mic de agenţi economici) de a avea o influenta substanţiala asupra
preturilor pieţei.
 Cum funcţionează economia ca un întreg

Principiul 8: Standardul de viaţă al unei ţări depinde de capacitatea ei

de a produce bunuri şi servicii.
• Productivitate: Cantitatea de bunuri şi servicii rezultată din fiecare oră de
muncă a unui lucrător.

Principiul 9: Preturile cresc atunci când autorităţile tipăresc prea mulţi

bani.

Principiul 10: Societatea are de ales pe termen scurt intre inflaţie si şomaj.

• Raritate: Natura limitata a resurselor societăţii.

• Economia: Studiază alegerile pe care le fac oamenii si acţiunile pe
care aceştia le întreprind pentru a da cea mai buna utilizare resurselor
rare, urmărind satisfacerea intereselor lor.
În literatura de specialitate se întâlnesc două optici în care ştiinţa economică descrie şi explică
sensul mişcării fenomenelor economice:

• teoria economică pozitivă – încearcă să explice procesele şi fenomenele economice în mod

obiectiv ştiinţific; enunţurile pozitive încearcă să descrie economia aşa cum este ea în
realitate şi fără prelucrări teoretizante care să-i mărească importanţa.
• teoria economică normativă – formulează recomandări bazate pe judecăţi de valoare ce
aparţin celui care le enunţă; enunţurile normative încearcă să descrie şi să prezinte starea
economică aşa cum ar trebui sau aşa cum se doreşte să fie ea în realitate.

Obiectul de studiu al economiei este economia societăţii umane pe care o cercetează pentru a-i
pune în evidenţă conceptele şi legităţile care o caracterizează. Economia se constituie într-un
ansamblu coerent de cunoştinţe care reflectă esenţa relaţiilor economice, pentru a crea baza
teoretică necesară celorlalte ştiinţe economice şi politicii economice, fiind o ştiinţă
fundamentală care are drept conţinut teoria generală, menită să rezolve problemele privind ce,
cât, cum şi pentru cine să se producă în condiţiile unor resurse limitate şi ale unor nevoi
nelimitate.
 Datorită particularităţilor obiectului său, economia poate fi:
• ştiinţă explicativă, deoarece evidenţiază esenţa fenomenelor; •
ştiinţă normativă, fiindcă arată cum trebuie să fie economia;
• ştiinţă socială, datorită faptului că studiază opţiunile generale ale producătorilor şi
consumatorilor;
• ştiinţă istorică, deoarece are în vedere evoluţia continuă a vieţii economice.

În cercetarea fenomenelor, ştiinţa economică analizează structura economiei contemporane pornind de la

mai multe niveluri de referinţă. Pe această bază, s-au conturat patru tendinţe (concepte) de analiză ale
economiei şi anume:
• microeconomia - este partea analizei economice care studiază fenomenele la nivelul unităţilor
economice (întreprinderi, instituţii, gospodării), punând accentul în principal pe comportamentul,
acţiunile şi deciziile producătorilor şi ale consumatorilor;
• mezoeconomia - se situează îndeosebi pe analiza fenomenelor la nivelul ramurilor, sectoarelor şi
zonelor economice;
• macroeconomia - analizează fenomenele şi procesele economice la scara economiei naţionale,
utilizând mărimi de referinţă agregate (produs şi venit naţional, masă monetară, oferta globală) şi
evidenţiind tot odată tendinţa de evoluţie a fenomenelor;
• mondoeconomia - studiază interrelaţiile dintre economiile naţionale, care reprezintă verigi primare
privite la scară planetară.

Analizele la nivel microeconomic şi macroeconomic reprezintă două metode fundamental distincte de

abordare ale relaţiilor economice.
Microeconomia cercetează şi analizează fenomenele care se localizează la nivelul unităţilor
economice, punând accent pe comportamentul individual al acesteia.
Macroeconomia reprezintă ansamblul formelor de activităţi economice din cadrul unei
comunităţi (ţări), privite ca un conglomerat în unitatea lor, cu interdependenţă în procesele
similare care se desfăşoară la nivelul sectorului microeconomic.

Spre deosebire de microeconomie, macroeconomia analizează economia naţională în întregul ei

drept şi spaţiu de acţiune al legilor de manifestare a activităţilor, al faptelor, al deciziilor şi al
evoluţiilor economice, operând prioritar cu concepte macroeconomice, cu valori sau cu
indicatori agregat (producţie naţională, venit naţional, masă monetară).

Cei care realizează bunuri materiale şi servicii se numesc generic agenţi economici.

Agenţii economici reprezintă, în general, categoria specializată de indivizi producători sau

consumatori, care participă direct la piaţă, în vederea realizării unor schimburi bazate pe
bunurile economice tranzacţionate.
Agenţii economici sunt indivizi/grupări sau organizaţii profesionale individuale, care participă
la viaţa economică îndeplinind anumite roluri sau obligaţii, dispuşi şi în conformitate
cu participarea celorlalţi agenţi economici concurenţiali, dispun de factori de producţie,
îi utilizează, îi transformă şi îi comercializează (revând) sub o formă prelucrată. Gruparea
mai multor agenţi economici, generează corporaţii economice, care îmbracă forme şi
caractere profesionale, generând sectoare ale economiilor naţionale.
Termenul de agent economic are o utilizare foarte largă în limbajul cotidian, având numeroase
semnificaţii. Termen este folosit adesea cu înţelesul de subiect al activităţii economice
(homo-economicus) sau întreprinzător, identificat totodată cu elementul decizional asupra
naturii activităţii sau a formei ei de organizare şi cu proprietatea de centru de decizie
economică.

Principalele atribute caracteristice ale agenţilor economici

sunt: - au un patrimoniu propriu;
- pot încheia contracte (adică pot iniţia activităţi de producţie individuale sau colective);
-sunt participanţi la schimburile marfare(de bunuri şi servicii).

Activitatea economică în societate se poate desfăşură între oameni organizaţi în cadrul unor
unităţi economice, profilate şi specializate pe domenii distincte de activitate.

Libera iniţiativă este expresia libertăţii agenţilor economici de a poseda bunuri, de a utiliza, de a
dispune de ele şi de uzufructul lor.

Libera iniţiativă presupune:

• Libertatea agenţilor economici de a folosi cum cred de cuviinţă bunurile aflate în proprietatea
lor şi libertatea deplină în adoptarea deciziilor;
• Libertatea agenţilor economici de a-şi dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile lor, de a-şi
asuma riscul pentru tot ceea ce întreprind;
• Libera iniţiativă generată de proprietatea privată stimulează iniţiativă, responsabilitate,
competenţă şi competiţie în activitatea economică care are ca obiectiv motivaţional
maximizarea profitului;
• Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii particulare. În
ţările în care proprietatea particulară este depersonalizată şi înlocuită cu proprietatea
colectivă la nivelul întregii societăţi, libertatea de acţiune a agenţilor economici este
eliminată, iar rezultatele obţinute se caracterizează prin eficienţă economică foarte scăzută;

• Libera iniţiativă asigură sporirea eficienţei economice, afirmarea agenţilor economici capabili,
şi înlăturarea celor incompetenţi, asigurându-se în acest fel progresul economic al întregii
societăţi.

Preocuparea permanentă a oamenilor - de a alege resursele şi de a ierarhiza folosirea lor în

procesul satisfacerii nevoilor - a condus la formularea problemei fundamentale a economiei,
care poate fi conturată şi evidenţiată prin răspunsurile date la o serie de întrebări principale:
• ce şi cât se produce – înseamnă a preciza cât anume din fiecare bun urmează să se
producă cu resursele de care dispune societatea;
• cum se produce – reprezintă o alegere privind producătorul care le va obţine, tehnicile şi
tehnologiile care vor fi folosite pentru producerea cât mai eficientă a fiecărui bun pentru
care s-a optat;
• pentru cine se produce – înseamnă că societatea trebuie să cunoască modul şi criteriile
distribuirii bunurilor între membrii societăţii şi să cunoască cine vor fi
beneficiarii bunurilor create.
 Activitatea economică - proces complex şi fundamental prin care se produc, se distribuie, se
schimbă şi se consumă bunurile materiale şi serviciile destinate satisfacerii nevoilor,
presupune acţiunea concretă a agenţilor economici în dubla lor calitate - de producători şi de
consumatori.
Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi juridice, care îndeplinesc roluri
şi funcţii bine determinate în cadrul diviziunii muncii şi acţionează ca subiecţi ai vieţii
economice. Noţiunea de agent economic este sinonimă cu cea de actor sau operator al vieţii
economice. Indiferent de termenul folosit, sensul este acelaşi, adică participant la viaţa
economică.

Întreprinderea ca verigă de bază a economiei de piaţă, este o unitate autonomă, tehnico-

productivă şi economico-financiară, în care se desfăşoară diferite genuri de activităţi:
industriale, agricole, de construcţii, transporturi etc.
Principalele funcţii ale întreprinderii sunt: funcţia de producţie, funcţia de cercetare-dezvoltare,
funcţia comercială, funcţia financiar-contabilă şi funcţia de personal.

Gruparea unităţilor economice pe sectoare de activitate instituţionalizate, permite realizarea

evidenţierii fluxurilor economice de producţie şi de capital dintre aceste sectoare de
activitate si oferă o imagine de ansamblu asupra economiei naţionale numite fluxuri
circulante ale venitului.

În sistemul de indicatori sintetici ai sistemului contabilităţii naţionale (SCN) se

utilizează următoarele grupe de agenţi economici agregaţi.
Principalele instituţii, clase, categorii socio-umane reprezentative de
agenţi economici, după natura activităţii desfăşurate, grupate astfel:
• Întreprinderile reprezintă societăţi şi cvasi-societăţi care produc bunuri şi
servicii destinate pieţei, ale căror resurse provin din vânzarea producţiei. Aceste
societăţi cuprind toate unităţile care au ca funcţie principală, producerea de
bunuri economice şi prestarea de servicii în vederea vânzării acestora, cu
scopul de a obţine profit. Veniturile acestui agent economic se
materializează din suma veniturilor parțiale realizate la momentul plasamentelor
de bunuri si servicii.
Ele pot fi: publice, private sau mixte, funcţie de raportul stabilit intre societate si
forma de proprietate ( cvasi-societate = aproape societate sau societate virtuala).

• Gospodăriile individuale ale populaţiei (menajele) şi colectivitățile –

reprezintă forme de manifestare a agentului economic care îndeplinesc în principal
funcţia de consumator de bunuri şi servicii nefinanciare. Veniturile
(resursele) acestei categorii sunt obținute în urma prestărilor de servicii către alte
unități economice, din remunerarea muncii (inclusiv avantaje în natură), pensiile,
bursele, premiile, la care se adaugă subvențiile, titlurilor de proprietate, venituri
din proprietate sau din industria casnică și alte categorii bănești
nenominalizate. În cadrul gospodăriilor, liderul manifestă reprezentanţă faţă
de propria personalitatea juridică, iar creşterea economică este remarcată
prin realizări şi acumulări cantitative simple.
• Instituţiile de credit sunt unităţi instituţionale publice, private sau mixte,
care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi
economici, adunând, transformând şi redistribuind disponibilităţile
financiare, asistând riscurile individuale şi colective (bănci, societăţi de
asigurări, instituţii financiare). Aceşti agenţi economici, realizează o
activitate de orientare şi satisfacere a trebuinţelor factorului uman, în
conformitate cu denumirea activităţii unităţii, şi realizează redistribuirea
acumulărilor percepute ca taxe şi impozite. Veniturile acestora se
constituie din economii temporare sau la perioadă determinată existente în
societate şi care se concretizează în scopul redistribuirii acestuia spre
acei agenţi economici care necesită resurse financiare.

• Instituţiile financiare. Sunt unităţi instituţionale a căror funcţie

principală este de a finanţa agenţii economici şi ale căror resurse sunt
formate din fondurile băneşti atrase şi dobânzile încasate. Ele cuprind
activitatea băncilor, a CEC-ului, caselor de schimb valutar ş.a.m.d.

• Întreprinderile de asigurare. Includ toate unităţile instituţionale

care îndeplinesc funcția de asigurare, adică de transferare a
riscurilor individuale în riscuri colective. Aceasta forma de instituții se
finanțează pe baza încasărilor din primele de asigurare.
 • Administraţiile – includ acele instituţii care, exercită funcţii
de redistribuire a veniturilor (avuţiilor) pe baza prestării unor
servicii non-marfare. Sunt organizaţii publice sau private care
intervin asupra întreprinderii şi/sau managementului individual
astfel:

Ø Administrațiile publice sunt forme asociative de agenţii administrative şi centrale

de stat (învăţământ, sistemul protecţiei sociale, al justiţiei, asistenţă sanitară
publică) care produc servicii non-marfare si efectuează operații de redistribuire a
veniturilor si/sau a bogăției naționale. Administrațiile se finanțează
din vărsămintele obligatorii colectate de la celelalte instituții primite direct sau
indirect prin redistribuirea fondurilor circulante. Veniturile lor urmăresc ca
încasările din serviciile prestate să fie reorientate către populaţie;
Ø Administrațiile private sunt organizaţii fără scop lucrativ, care prestează
servicii nonprofit (fundaţii, asociaţii private sau profesionale) şi produc servicii
nemarfare pentru grupuri sau categorii particulare de gospodarii sau colectivități.
Veniturile lor se constituie pe baza contribuțiilor voluntare efectuate de gospodarii
în calitate de consumatori din veniturile proprietății individuale prin prelevări ale
veniturilor altor categorii de agenţi economici obţinute sub formă de subvenţii,
sponsorizări, ajutoare, burse şi premii.
 • Liber profesioniştii sau libera iniţiativă se concretizează în dreptul
agenţilor economici de a se dezvolta, menţine sau a restrânge acţiunile lor,
de a se manifesta ca întreprinzători, consumându-şi cum doresc bunurile de care
dispun, inclusiv forţa proprie de muncă. Agentul economic liber profesionist
participă voluntar la tranzacţiile economice, asigurându-şi condiţiile funcţionării
normale ale economiei, pornind de la interesele şi posibilităţile fiecăruia. El
devine atent la semnalele pieţei şi îşi îndreaptă eforturile spre ceea ce este şi
consideră ca fiind cu adevărat necesar şi eficient vieţii economice. În aceasta
categorie sunt incluşi agenții economici care practică activități liberale:
cercetătorii, artiştii, plasticienii, creatorii, bijutierii, meseriaşii, oamenii cu
activităţi libere. Veniturile acestei categorii de agenți economici se
înregistrează prin însumarea sumelor parțiale realizate ocazional și încasările
parțiale acumulate.

• Restul lumii sau străinătatea, reprezintă generic celelalte economii naţionale

şi unităţile lor autonome (nerezidente), cu care agenţii economici interni intră
în tranzacţii economice, sectoare economice de activitate care grupează
unități nerezidente ce fac operații economice cu unități instituționale rezidente.
Sunt acei agenţi economici, constituit din celelalte sectoare ale economiei
naţionale şi unităţile lor autonome nerezidente, cu care agenţii economici naţionali
sau interni autohtoni, intră în relaţii economice, efectuând tranzacţii care leagă
economia naţională de restul lumii. Veniturile acestora se realizează prioritar
din activităţi economico comerciale şi de import-export.
 Noţiuni generale ale economiei

Producţia de bunuri şi servicii nu constituie un scop în sine, ci se subordonează satisfacerii trebuinţelor.

Astfel, nu se poate ignora finalitatea, utilizarea şi valoarea studiului desfăşurat. Din punct de vedere
economic, cercetarea economică are în obiectiv modelul graţie căruia se asigură, se combină şi se
utilizează, factorii de producţie, productivitatea, costurile de producţie, nivelul preţurilor şi eficienţa
proceselor de producţie.

Sub aspect tehnic, economistul are în vedere, prioritar, calitatea şi structura raporturilor de producţie,
ale tehnicii şi tehnologiilor avansate, cu implicaţiile acestora asupra ramurilor participante şi
caracterizează parametrii de eficienţă economică.
Social, economistul analizează sistemul relaţiilor economico-sociale în care se desfăşoară producţia,
studiind condiţiile de muncă, nivelul calităţii, salarizarea şi motivaţia activităţii depuse (munca).
Juridic, economia nu poate face abstracţie de normele şi normativele juridice care reglementează
activitatea agenţilor economici, atât în interiorul producţiei, cât şi în afara acesteia, în principal pe piaţă
şi în raport cu terţii.

Nici ştiinţele juridice nu pot omite faptul că, pentru a determina normele activităţii economice, este
necesară cunoaşterea proceselor economice avute în vedere la nivelul detaliilor tehnice şi funcţionale.
Raporturile de complexitate au însă şi o altă latură care stabileşte şi pune în evidenţă necesitatea şi
utilitatea pregătirii economice a tuturor celor care participă, direct sau indirect, la activitatea
economică, indiferent de motivaţia că factorul uman lucrativ are pregătire inginerească, juridică,
matematică, agricolă, construcţii sau alta.
În acelaşi timp este necesară pregătirea tehnică temeinică, susţinută şi de specializare, precum şi a
asigurării unui spectru larg de cunoaştere, pentru fiecare economist.

Abstracţia ştiinţifică reprezintă o altă componentă a metodei economiei. Procesul economic este un
fenomen social care nu poate fi reprodus şi experimentat în condiţii de laborator. În definirea lui, se
porneşte de la precizarea categoriilor economice reflectate în conştiinţa noastră, se stabilesc termenii
economici cu care se operează şi se dau definiţii. Apoi, se trece la enunţul ipotetic şi se determină toate
implicaţiile fenomenului, legile după care acesta se desfăşoară, ajungându-se la elaborarea rezultatelor
teoretice.
Teoria rezultată, este supusă confruntării ei cu practica economică şi cu realitatea, ceea ce permite
verificarea ipotezelor, completarea lor, validarea sau respingerea studiului obţinut.

La baza modului în care societatea poate răspunde la aceste întrebări stau diferite sisteme
economice, sarcina economiei politice fiind astfel aceea de a studia diferitele mecanisme pe care
societatea le poate utiliza pentru alocarea resurselor de care dispune.

Preocuparea principală a ”științei economie”, o constituie:

• explicarea acestor fenomene, ale faptelor şi întâmplărilor atât prin modelare
matematice cât şi prin exprimare economică (statistică);
• concretizarea concluziilor obţinute în concepte şi legi care vor constitui suporturile
teoretice pentru progres şi dezvoltarea de perspectivă;
• datorită înregistrării permanente de recomandări, concluzii sau de realizări ale bazelor
de date, contribuie la formarea gândirii economice, care reprezintă suportul esenţial al
ştiinţelor sociale.
 Noţiunea de proprietate impune probleme privind natura proprietăţii, conţinutul acesteia,
evoluţia ei şi a formelor de proprietate.
În sens descriptiv, proprietatea reprezintă un raport social concretizat într-un înscris privind
dreptul efectiv al unei (sau mai multor) persoane asupra unor (unui) bunuri economice
create sau existente în societate. Proprietarul se bucură şi dispune de un bun, în mod exclusiv
şi absolut, însă între limitele determinate de lege.
Datorită acestui fapt, se cristalizează domenii şi optici diferite, cu privire la proprietate sau
referitoare la forma de proprietate, dezvoltând presiuni şi pasiuni din punct de vedere
analitic şi funcţional privind definirea proprietăţii. Distingem definiţii economice, juridice
şi filosofice.

Din optica economică, proprietatea exprimă un raport de însuşire al unor produse sau al unui
bun material creat de către om, sau o formă socială determinată istoric, prin prisma
raporturilor care apar între oameni, în legătură cu această însuşire sau apropiere şi care
permite înfăptuirea ei. Altfel spus economic, proprietatea reprezintă totalitatea relaţiilor
dintre oameni ce se stabilesc în legătură cu bunurile şi relaţiile lor, reglate prin normele
istoriceşte statornicite pe plan local şi social. Privită în sens economic real, proprietatea
determină un fapt social, universal răspândit, însă reglementat în mod diferit. Reglementarea
lui constituie unul din elementele fundamentale, definitorii ale sistemului economic.
Definirea proprietăţii din punct de vedere juridic, proprietatea se metamorfozează, şi se identifică,
în conceptul de drept de proprietate. Dreptul de proprietate reprezintă o categorie
juridică care a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare economică a societăţii şi anume
odată cu apariţia statului şi a dreptului. Dreptul de proprietate va exista atât timp cât va
exista statul şi dreptul. Juridic, proprietatea este un raport stabilit între oameni şi bunurile
care fac obiectul proprietăţii (bunuri economice sau servicii).
Juridic, dreptul de proprietate se prezintă ca un complex de atribute juridice acordate, în virtutea
câtorva titluri, titularului de drept, care poate să satisfacă interesele proprietarului în condiţiile
existenţei proprietăţii, în sens economic, corespunzător stadiului istoric de dezvoltare a
societăţii.
El reprezintă domenii de activităţi atribuite agenţilor şi/sau participanţilor economici la producţie,
iar cele mai reprezentative atribute ale acestuia sunt:
• dreptul de posesie (de a avea şi de a stăpâni în fapt, direct şi nemijlocit bunul, în interes
propriu doar după posibilități);
• dreptul de folosinţă (de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate
serviciile şi veniturile pe care le poate obţine din aceasta),
• dreptul de dispoziţie (de a face ce se vrea, înstrăina sau de a constitui asupra lui drepturi reale
în favoarea altuia, precum şi de a consuma sau distruge chiar fără folos bunul ce-i aparţine);
• uzufruct-ul – dreptul de a te bucura de ceea ce ai şi/sau primi recompensă.

Proprietatea este reală şi garantată prin constituție.

• Din punct de vedere filosofic, proprietatea reprezintă raportul cauzal indestructibil, stabilit
cauzal ca relație de afinitate (plăcere) dintre proprietar și bunul aflat în proprietate, ca forma de
exprimare a mulțumirii. Se pune problema unui concept de atribuire a unor game din categoriile
proprietăţii, care de cele mai multe ori fac uzanţă de faptele şi întâmplările trecutului, cu
conotaţii asupra viitorului şi asigurării, printr-o formă sau alta, a posesiei, folosirii, înstrăinării,
închirierii, siguranţei şi ne-consumului sau epuizării celor necesare viitorului (literatură şi
cultură, tradiţie şi obişnuinţă, ştiinţă şi dezvoltare, progres acumulativ şi de dezvoltare).

• Proprietatea intelectuală, evidenţiază patrimoniul cultural naţional şi se extinde şi asupra

drepturile aferente activităţilor intelectuale din domeniul industrial, ştiinţific, literar, artistic.

Pluralismul formelor de proprietate

În condiţiile economiei de piaţă există următoarele forme principale de proprietate:

a) Proprietatea privată (particulară) constituie baza economiei de piaţă şi cuprinde :
- proprietatea particulară individuală mică (unităţi meşteşugăreşti, comerciale, exploatări
agricole), bazate pe munca proprie a proprietarului şi familiei acestuia;
- proprietatea particulară mijlocie şi mare în care proprietarul foloseşte muncitori salariaţi;
- proprietatea particulară asociativă, care apare sub forma cooperativelor şi societăților
comerciale.
b) Proprietatea publică există în proporţii diferite în toate ţările lumii. Ea se constituie la
nivel naţional, municipal şi comunal ca proprietate de stat, iar organizaţiile de stat sunt
subiecţi ai dreptului de proprietate.
 c) Proprietatea mixtă apare prin combinarea în forme şi proporţii diferite a celor două forme de
proprietate (privată şi publică).

Pluralismul formelor de proprietate şi coexistenţa acestora este un fapt real în economiile

moderne.
Ponderea şi rolul diferitelor forme de proprietate se modifică în funcţie de etapele
de dezvoltare economică şi de opţiunile politice din fiecare ţară. Pluralismul formelor
de proprietate generează competiţie între ele în direcţia creşterii volumului
producţiei, îmbunătăţirii calităţii produselor, promovării progresului tehnic şi ridicarea
calităţii vieţii.

În anumite concepte şi literaturi de specialitate se menţionează o altă tipologie de economie,

cunoscută ca ştiinţă economică auxiliară, prin care, în sistemul economiilor este introdusă
matematica şi informatica (informatizarea) economică.

Datorită acestui punct de vedere se poate spune că economia se află în strânsă legătură şi relaţie
de colaborare cu ştiinţele conexe şi cu ştiinţe generale, iar pentru ca sistemul să fie funcţional
este necesar ca (acesta) să se găsească în relaţie de comunicare, cooperare şi susţinere cu
alte ştiinţe neeconomice:
- cu ştiinţele politice – ca urmare a faptului că economiştii se ocupă de organizarea societăţii
şi nu fac abstracţie de politicile guvernamentale;
- cu psihologia – deoarece economiştii au în vedere deciziile individuale ce se stabilesc între
subiecţi şi încearcă să motiveze comportamentele individuale prin prisma capacităţii individului la
percepţie, cunoaştere sau putere de înţelegere, într-o varietate largă de situaţii;
 - cu ştiinţele juridice – pentru că deciziile oamenilor şi acţiunile guvernamentale sunt influenţate
de restricţii legate şi de protecţia socială aplicabilă unor grupuri de indivizi, iar suportul logistic şi
legistic este corectat prin decizii juridice;
- cu istoria – întrucât evenimentele actuale sunt afectate de deciziile trecute majore ce s-au
desfăşurat în evoluţia omenirii şi au contribuit sau au impus anumite modificări structurale şi/sau
funcţionale care au determinat schimbări în mentalitatea indivizilor sau agenţilor economici, iar
deciziile prezente sunt astfel concepute încât să corespundă atitudinilor şi comportamentelor sociale
din trecut şi valabile în viitor;
- cu matematica – deoarece gândirea matematică este folosită pentru a examina anumite
probleme economice complexe;
- cu statistica – pentru că funcţiile statistice pot vizualiza, anticipa şi corecta abaterile din
comportamentele tradiţional economice ce pot apărea în toate categoriile de activităţi economice, iar
pentru economişti, evidenţierea dimensiunii fenomenelor este necesară şi impune măsurarea şi
analiza informaţiei numeric;
- cu contabilitatea – întrucât economiştii sunt interesaţi de situaţia şi gestiunea întreprinderii, de
efectele informaţiilor privind profitul şi celelalte probleme fundamentale şi ca urmare ale acestor
analize pot interveni pentru modificarea comportamentului general al întreprinderii;
- cu ingineria – deoarece alocarea resurselor pentru folosinţe alternative reclamă informaţii
tehnice referitoare la domeniul optim de folosinţă şi utilizare a resurselor, aducându-se maximul de
satisfacţie datorită specializării.
Economia naţională şi
componentele ei
Curs 2.
 Economia naţională – cadrul de funcţionare al sistemelor economice.
Activităţile economice – se desfăşoară în cadrul unor colectivităţi sociale organizate între oamenii
participanţi. În procesul dezvoltării istorice, aceste colectivităţi umane au cunoscut procese de
transformare devenind treptat ceea ce cunoaştem astăzi sub denumirea de economii naţionale.
• Activităţile economice sunt legate între ele prin diviziunea socială a muncii (în contextul apariţiei
şi dezvoltării naţiunilor şi a statelor naţionale), şi se constituie în economii naţionale a căror
primă trăsătură o reprezintă piaţa naţionale.
Economia naţională reprezintă un ansamblu de resurse materiale şi umane, de activităţi de
producţie, de schimb şi de servicii, care s-au constituit în ramuri, subramuri şi sectoare de
activitate, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se realizează mişcarea
valorilor materiale şi spirituale, asigurând funcţionare şi dezvoltare economică şi socială.
Economia naţională, ca entitate de sine stătătoare, are la baza apariţiei, închegării şi dezvoltării ei, o
serie de premise necesare structurării societăţii, dintre care cele mai importante sunt:
• naţiunea, ca unitate structurală existenţială a societăţii şi suport al delimitării şi practicării
activităţilor economice;
• un teritoriu naţional, definit şi bine delimitat geografic, locuit de populație şi recunoscut la
nivel geo-politic;
• un nivel al diviziunii sociale a muncii şi de dezvoltare a cooperării dintre naţiuni (ţări),
datorită căruia agenţii economici, în activitatea economică de schimb biunivoc, creează sisteme
tip bloc economic.

Apariţia economiilor naţionale marchează intrarea popoarelor într-o etapă superioară a vieţii
economice şi trecerea lor la forme superioare de dezvoltare şi de asigurare a activităţilor
economico-sociale.
Ca elemente definitorii şi de caracterizare ale economiei naționale, distingem următoarele:
• teritoriul naţional cu resursele sale naturale;
• forţa de muncă, nivelul şi pregătirea locuitorilor;
• tehnicile de producţie utilizate;
• stocurile de informaţii;
• necesităţile şi rezervele sociale.

Economia naţională se prezintă astăzi drept cadru al dezvoltării societăţii, acest fapt trebuie privit în
complexitatea lui în modul în care activităţile economico-sociale sunt integrate şi îmbracă forma
complexelor economice naţionale ce îmbină toate sectoarele de activitate economică, inclusiv
cercetarea ştiinţifică şi sistemul de pregătire şi perfecţionare profesională al factorului uman.

Acest aspect este evidenţiat prin realizarea de:

• niveluri înalte de indicatorilor relativi ai rezultatele activităţilor economice
• structuri sectoriale (de ramuri şi teritoriale) relativ avantajoase;
• înaltă eficienţă economică;
• mobilitate ridicată a economiei naţionale; •
mare capacitate de asimilare a cerinţelor;
• puternică încadrare în circuitul economic mondial.
Nivelul dezvoltării sau puterea economică a unei economii naţionale se delimitează sau rezultă
din faptul că trebuie să se asigure echilibrul economic naţional datorat următoarelor criterii:
• unităţi de producţie specializate în cadrul diviziunii sociale a muncii existente în
cadrul economiei naţionale;
• realizarea schimbului de activităţi între unităţile economice participante care se realizează
prin forme comerciale, monetare şi de credite cu precizarea folosirii monedei naţionale sau a
celei de referinţă;
• funcţionalitate în domeniul dezvoltării comunicaţiilor, telecomunicaţiilor, educaţiei,
culturii, sănătăţii şi asigurarea infrastructurii, care să fie organizată la nivel naţional şi statal.

Sistemul economic naţional furnizează cadrul şi determină conţinutul domeniilor,

schimburilor dintre subsistemele economice cu mediul naţional şi internaţional sau mondial.
El trebuie să funcţioneze în astfel de condiţii încât să se asigure echilibrul economic real.
Activităţile economice se definesc în cadrul unor colectivităţi sociale, organizate între agenţii
participanţi la actul de producţie.

Economia naţională reflectă elementele şi componentele, natura şi însuşirile sectoarelor

economice, poziţia şi legăturile (interacţiunile) lor reciproce de interconectare şi ajutor
reciproc.
Structura economică naţională poate fi abordată din mai multe puncte de vedere, corespunzător
criteriilor care stau la baza alcătuirii elementelor ei componente.

Structura materială – reflectă compartimentarea activităţilor economice şi sociale, în

cadrul diviziunii sociale a muncii, corespunzătoare specializării producţiei din cadrul
societăţii. Poate căpăta aspect de structură de ramură sau structură de producţie, în
funcţie de mărimea preocupărilor care sunt destinate aspectului material.
Structura de ramură pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale pe ramuri şi subramuri.
Ramura economică reprezintă o totalitate de domenii şi activităţi omogene şi înrudite,
grupate ca urmare a diviziunii sociale a muncii, ce se desfăşoară în unităţi specializate sau cu
caracter mixt de activităţi şi care se concretizează în ansamblul de produse sau servicii
realizate. Dezvoltarea ramurilor economice, în cadrul economiei naţionale,
constituie premisa asigurării stării de echilibru dinamic necesar procesului dezvoltării,
întrucât permite clasificarea, gruparea şi caracterizarea gamelor de produse realizate.
Structura tehnică – pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale prin prisma instrumentelor
tehnice şi a tehnologiei acestora existente. Această structură dă imagine asupra gradului de
încorporare a ştiinţei precum şi a rezultatelor cercetării economice şi de specialitate în cadrul
economiei naţionale.
Structura demografică – pune în evidenţă gruparea populaţiei active şi/sau ocupate în sectoarele
economice, pe ramuri şi subramuri, sectoare de activitate sau domenii de interes general,
prin prisma analizei socio-economice cu referire la sex, grupă de vârstă, putere decizională,
nivel de instruire, grade de preocupare, afinităţi, comportamente tradiţionale şi culturale,
nivel instituţional.
Structura organizatorică – pune în evidenţă gruparea activităţilor economice pe domenii mari de
activitate, care se identifică sau constituie practic, subsisteme ale economiei naţionale.
Compartimentarea activităţilor economice, pe niveluri şi verigi organizaţionale, constituite (în
raport cu diviziunea socială a muncii, cu nivelul tehnicii existente, cu concepţia de conducere
şi decizie economică asupra activităţilor) factorul determinant al implicării ierarhicului în
activitatea de conducere sau administrare, cu implicare a creşterii complexităţii nivelului de
pregătire individuală al actorului decident.
Structura teritorială – reflectă compartimentarea economiei naţionale pe zone şi
regiuni economice, părţi ale teritoriului naţional. Această structură face referinţă la zonele
naţionale geografice sau bazinele cu bogăţii minerale naturale.
Structura de proprietate – pune în evidenţă alcătuirea internă a economiei naţionale din punct
de vedere al proprietăţii. Această structură prezintă atât relaţia dintre individ şi rezultatele
muncii sale, cât şi relaţia generală ce se stabileşte între membrii societăţii determinând
diversificarea şi bogăţia acestora. Proprietatea exprimă raporturile ce se stabilesc între
oameni faţă de bunurile materiale, spirituale şi de altă natură existente în societate, raporturi
reglementate de normele sociale şi juridice corespunzătoare anumitor momente din istoria
dezvoltării societăţii.
Proprietatea conferă deţinătorului următoarele atribute (drepturi):
• posesiunea, adică dominaţia directă a proprietarului asupra bunului obţinut;
• dispoziţia este dreptul proprietarului de a dispune aşa cum doreşte de obiectul deţinut în
limitele permise de lege;
• utilizarea este dreptul proprietarului de a folosi bunul respectiv;
• uzufructul este dreptul proprietarului de a beneficia de rezultatele obţinute prin folosirea
bunurilor aflate în proprietatea sa.
Înstrăinarea totalităţii acestor atribute poate avea loc pe bază de contra echivalent pe calea vânzării-
cumpărării, sau gratuit prin donaţii sau moştenire.
* * *
Proprietatea intelectuală, evidenţiază patrimoniul cultural naţional şi se extinde şi asupra drepturile
aferente activităţilor intelectuale din domeniul industrial, ştiinţific, literar, artistic.
 Tipuri de întreprinderi
Principalele tipuri de întreprinderi sunt:
a) întreprinderile persoane fizice (individuale, firme private de familie );
b) întreprinderi asociative (cooperativele);
c) întreprinderi societăţi comerciale;
d) regiile autonome.
În ţările cu economie de piaţă, cea mai largă sferă de răspândire o au societăţile comerciale formate din mai multe persoane
fizice şi / sau juridice, numite asociaţii, care reunindu-şi capitalurile, desfăşoară o anumită activitate în scopul obţinerii
de profit.
Principalele tipuri de societăţi comerciale din România sunt :
a) Societatea în nume colectiv (S.N.C.) se constituie prin asocierea mai multor persoane fizice, ale căror obligaţii sunt
garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea solidară şi nelimitată a tuturor asociaţilor ;
b) Societatea în comandită simplă (S.C.S.) este tipul de societate în care asociaţii se grupează în două categorii:
- comanditaţii care administrează societatea, răspunzând solidar şi nelimitat pentru pagubele şi obligaţiile societăţii; şi -
comanditarii a căror răspundere este limitată în raport cu capitalul subscris ;
c) Societatea în comandită pe acţiuni (S.C.A.) prezintă aceleaşi caracteristici cu S.C.S., cu excepţia faptului că
îşi constituie capitalul pe calea emiterii de acţiuni ;
d) Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.) este tipul de societate în care răspunderea asociaţilor este limitată până la
plafonul de capital subscris. SRL-ul este tipul de societate cu cea mai largă răspândire;
e) Societatea pe acţiuni (anonimă) se constituie de către membrii fondatori prin emisiunea de acţiuni. Aceste societăţi
concentrează capitaluri foarte mari

Regiile autonome (companii naţionale) se organizează şi funcţionează în cadrul ramurilor strategice ale economiei naţionale:
industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, transportul feroviar. Exemple de regii
autonome: Regia autonomă a lignitului, RENEL în industria energetică. Regiile autonome au autonomie funcţională şi
sunt în proprietatea statului.
 Indicatorii activităţii întreprinderii
Rezultatele activităţii întreprinderilor care produc bunuri materiale şi servicii se exprimă cu
ajutorul indicatorilor economici.
Indicatorul economic este expresia cifrică a laturii cantitativă a fenomenelor şi proceselor
economice în condiţii concrete de loc şi de timp.
Rezultatele activităţii întreprinderii se exprimă cu ajutorul indicatorilor fizici (metri,
litri, kilograme, tone) şi ai indicatorilor valorici (monetar). Exprimarea bănească este
mai cuprinzătoare, deoarece cu ajutorul ei se redau rezultatele globale (ale întregii
activităţi a întreprinderii).

Principalii indicatori în expresie monetară a activităţii întreprinderii sunt următorii:

a) Cifra de afaceri exprimă totalitatea încasărilor realizate de întreprindere din operaţiunile
de vânzare a bunurilor obţinute într-o perioadă de timp dată;
b) Valoarea adăugată este indicatorul valoric care reflectă contribuţia factorului muncă şi a
factorului capital fix şi exprimă valoarea pe care o adaugă o întreprindere la suma care
reprezintă cheltuielile cu materii prime şi energie. Ea se determină ca diferenţă între
încasările totale ale întreprinderii din vânzarea bunurilor materiale şi serviciilor livrate
clienţilor şi plăţile făcute către furnizori;
c) Profitul brut se determină pentru o perioadă de timp dată, prin scăderea din veniturile
totale a costurilor aferente producţiei;
d) Profitul net reprezintă partea din profitul brut care rămâne după ce din profitul brut s-au
scăzut impozitele şi alte vărsăminte prevăzute de lege.
La nivel macroeconomic, gruparea agenților economici se delimitează pe clase de orientare
comportamentală, generat de atributul preocupării de bază al agentului economic.

În aceste condiții, agenții economici (cu preocupări dominante similare) sunt grupați pe categorii
profesionale generate de sectorul de activitate. Sectorul consumator și sectorul producție
rămân cela mai reprezentative categorii de agenți economic.
• Sectorul menaje sau colectivitatea – grupează categoria agenților economici
consumatori (menajele și gospodării) ale căror comportamente și preocupări
grupează tipologiile individuale prezentate pentru explicitarea la nivel microeconomic.
• Sectorul firme sau industrial – caracterizează agenții economici producători,
(întreprinderi, societăți și cvasi-societăți lucrative). Aceștia respectă aspectul producție și
se grupează pe profile de specializare în conformitate cu activitatea de bază sau zona de
activitate.
• Sectorul guvernamental – grupează categoria agenților economici ale căror activități sunt
activate și bugetate de către municipalități sau organe administrative, sunt orientate către
sfera prestărilor de servicii și răspund solicitărilor celorlalte categorii de agenți economici
sectoriali.
• Sectorul exterior – grupează agenții economici rezidenți care dezvoltă relații și activități
economice cu agenții economici nerezidenți sau, în mod similar, agenții nerezidenți care sunt
în activități economice cu agenți rezidenți. Principala formă de caracterizare a activității
acestui sector o reprezintă sfera comerțului internațional.
 Principalele ramuri ale economiei naţionale şi particularităţile
lor
Exprimând diviziunea socială şi cooperarea muncii în limitele graniţelor unei naţiuni (ţări), complexul
economic-naţional unitar şi dinamic se împarte în ramuri ale economiei naţionale, dintre care cele mai importante
sunt:
• industria – se ocupă de extragerea şi prelucrarea bunurilor naturale şi a celor care provin din alte ramuri.
Ramura principală a producţiei materiale, industria este o ramură indispensabilă a economiei naţionale;
• agricultura – este o ramură de bază a producţiei materiale, în cadrul căreia se obţin cele necesare alimentaţiei
populaţiei, furajării animalelor şi materii prime pentru industrie. Procesul de producţie are un caracter biologic
şi este dirijat de om şi natură;
• silvicultura – se caracterizează prin aceea că activitatea ei constă în operaţii legate de crearea, folosirea şi
întreţinerea pădurilor pe toată durata procesului biologic până la exploatarea lemnului;
• construcţiile – constituie ramură a producţiei materiale în cadrul căreia se creează bunuri concrete şi se adaugă
valoare. Bunurile obţinute astfel au caracter de elemente de capital fix;
• transporturile – sunt considerate ca ramură a economiei naţionale care nu are ca rezultat crearea de noi valori
de întrebuinţare. Ea constă în deplasarea mărfurilor da la locul de producţie la locul de consum şi a persoanelor
de la o localitate la alta sau în cadrul aceleiaşi localităţi. În această ramură se includ nu numai acele activităţi
care se desfăşoară în afara întreprinderii. Transporturile uzinale (interne) fac parte din activitatea industrială;
• telecomunicaţiile – înlesnesc şi permit realizarea legăturilor permanente şi în timp real între agenţi economici,
întreprinderi, instituţii sau persoane individuale prin telefon, telegraf, telex, radio, televiziune, fax, Internet şi
activitatea poştală;
• circulaţia mărfurilor – asigură legătura între producţie şi repartiţie şi consum prin intermediul actelor
comerciale sau de vânzare-cumpărare. Activitatea de circulaţie a mărfurilor cuprinde: comerţul interior,
comerţul exterior şi aprovizionare;
• gospodăria comunală – reprezintă acea sferă de activitate care constă în exploatarea instalaţiilor şi a utilajelor
edilitare specifice, realizarea unor bunuri materiale sau servicii destinate satisfacerii în comun a unor necesităţi
de trai ale populaţiei.
Fiecare ramură a economiei naţionale, având funcţii economice specifice, intră în relaţii de inter-
influenţă, inter-condiţionare şi interferenţă cu celelalte ramuri economice, atât pe linie
orizontală cât şi pe verticală.

Ele formează un sistem unitar – complexul economic naţional – şi se dezvoltă în corelaţie unele
cu altele. Funcţionarea normală şi eficientă a complexului economic naţional presupune
coordonarea unitară a tuturor activităţilor care se desfăşoară în cadrul fiecărei ramuri.
Studierea activităţii economice în toată complexitatea sa a condus la conturarea unor ramuri
ale acestui vast domeniu, la apariţia mai multor ştiinţe economice. Sistemul ştiinţelor
economice s-a constituit în raport de evoluţia vieţii economice, fiind formulate şi mai multe
puncte de vedere cu privire la acesta.

Potenţialul economic al unei ţări, depinde în principal de mărimea populaţiei şi structura ei, de
mărimea teritoriului şi configuraţia sa geografică, de bogăţiile solului şi ale subsolului, de
mărimea avuţiei naţionale şi a venitului naţional, de dimensiunea înzestrării tehnice,
tehnologice şi ştiinţifice, de mărimea şi varietatea aparatului tehnic de producţie. La
evaluarea potenţialul economic al unei ţări, mai trebuie ţinut seama şi de alţi factori, care nu
pot fi întotdeauna şi în întregime determinaţi numeric, cum ar fi: elementele economice ale
influenţei factorilor de scară, condiţiile politice, sociale, culturale şi religie, inclusiv cele
reprezentate de existenţa factorilor subiectivi, favorabili dezvoltării economice şi rolul în care
se găsesc ţările cu potenţial economic scăzut faţă de cele care dispun de potenţial economic
ridicat.
Libera inițiativă este libertatea agenților economici de a acționa pentru realizarea propriilor
interese, așa cum considera fiecare ca este mai bine. Orice acțiune întreprinsă de un agent
economic cu intenția de a-și realiza interesele, trebuie să aibă loc astfel încât, prin ceea ce
face el, să nu afecteze cu nimic libertatea de acțiune a celorlalți agenți economici, și nici
aceștia să nu-l jeneze în ceea ce el întreprinde.
Libertatea de acțiune este o caracteristică generală aplicabilă în mod egal tuturor agenților
economici, și ca orice inițiativă, este admisă numai cu respectarea acestei condiții.

Acest comportament este sinteza experienței acumulate de către agenții economici. Este
recunoscut faptul că este necesar, și singurul posibil fapt acceptat de toți, întrucât îi pune în
condiții de egalitate sub multiple aspecte pe toți participanții la activități economice:
• se aplică tuturor, fără discriminări pozitive sau negative;
• nu îngrădește pe nimeni în promovarea acțiunilor de interes propriu;
• respectarea sa nu implică costuri sau alte condiții materiale prealabile pentru niciun agent
economic obținut pe seama altuia/altora;
• aplicarea și respectarea sa nu decurge realizând niciun fel de avantaj pentru nici un
agent economic în acțiune;
• stimulează deopotrivă creativitatea tuturor, întrucât, asigurând libertatea de acțiune,
realizarea interesului fiecăruia depinde de ingeniozitatea proprie.
 Sisteme economice
Sistemul reprezintă un ansamblu complex de elemente interconectate între ele, care stabilesc
norme, participă, acţionează şi reacţionează între ele şi cu mediul înconjurător, în scopul
realizării unui obiectiv comun. El stabileşte, după un anumit criteriu totodată, participare,
ordine, ierarhie, decizie, conturare a domeniilor şi defineşte integratorul (inter-
legăturile), propunând un mod concret, coerent şi sistematic de acţiune.
Sistemul economic desemnează modalitatea de organizare şi funcţionare a
activităţilor economice astfel încât, cu aceleaşi resurse să se satisfacă cât mai bine cerinţele
de consum ale populaţiei.
Noţiunea de sistem economic este utilizată în sensul de sistem social-economic, cu accent pe
componenta economică care se identifică în fond, cu orientarea socială şi economică, al
cărui nucleu îl formează activitatea de producţie.

Ca sistem real, economia reprezintă un ansamblul activităţilor social-umane prin care se

asigură producerea, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri materiale şi servicii.
Desfăşurarea acestor activităţi implică existenţa unor componente (condiţii) şi anume:
a) Prima şi cea mai importantă dintre ele o reprezintă oamenii (societatea), care pun în acţiune
mijloacele şi determină finalitatea activităţii economice. Factorul social apare în economie
într-o triplă ipostază:
- consumatori ai bunurilor materiale şi serviciilor;
- producători ai bunurilor materiale, prin partea activă a populaţiei;
- organizatori ai activităţilor de producţie, schimb şi consum.
b) Cea de-a doua componentă a economiei o constituie natura şi mediul natural, care, pe de o
parte furnizează numeroase resurse materiale, iar pe de altă parte asigură producerea de
bunuri din agricultură, silvicultură.

c) Cea de-a treia componentă este formată din mediul creat de om, sub forma de bunuri şi
mijloace materiale, condiţii sociale. Acest mediu cuprinde mijloacele de producţie
(maşini, instalaţii, utilaje, construcţii) folosite în procesele economiei din toate ramurile,
precum şi materii prime și materiale auxiliare.

Toate aceste componente luate în sine, caracterizează economia în mod static. Economia
reprezintă însă un complex dinamic, aflat în continuă mişcare şi transformare, iar acest
dinamism se realizează prin procesele economice.
 Procesele economice de bază
Procesul economic reprezintă transformările succesive sau concomitente, cantitative
şi calitative, care au loc în economia sau activitatea unei unităţi determinate
(gospodărie, întreprindere sau economie naţională).

Procesele economice de bază din cadrul activităţii economice sunt:

a) Producţia – care reprezintă ansamblul operaţiunilor şi activităţilor prin
care oamenii creează bunurile materiale necesare satisfacerii nevoilor
economico-sociale. Ea implică utilizarea şi interacţiunea factorilor de producţie
(munca, natura şi capitalul) şi se concretizează în realizarea de bunuri materiale şi
servicii;
b) Repartiţia – cuprinde operaţiunile de distribuire şi redistribuire a rezultatelor
activităţii de producţie, prin care se formează veniturile în societate. O categorie
aparte a acestora o constituie operaţiunile financiare, prin care se constituie şi se
utilizează resursele financiare din economie;
c) Schimbul – asigură (ca şi repartiţia) legătura dintre producţie şi consum
şi reprezintă totalitatea activităţilor sau operaţiunilor economice prin care
bunurile economice trec de la producător la consumator, de la o persoană la
alta, prin vânzare-cumpărare, pe plan intern sau extern.
d) Consumul – este procesul de utilizare a bunurilor produse, prin care se
asigură satisfacerea nevoilor materiale, spirituale şi sociale.
Legăturile economice dintre agenţii economici, dintre ramurile şi sectoarele economiei
naţionale poartă denumirea de fluxuri economice.

Într-o economie de schimb dezvoltată, aceste fluxuri sunt de două feluri:

- fluxuri reale care reprezintă deplasarea bunurilor materiale şi a serviciilor de la
producători (vânzători) la cumpărători (utilizatori);
- fluxuri monetare, adică deplasarea banilor în sens invers, de la cumpărători la
vânzători.
Fluxurile economice private în ansamblul interdependenţei lor formează circuitul
economic.

În raport cu factorul de spaţiu, circuitul economic poate fi naţional (fluxuri economice

dintre agenţii economici interni) şi internaţional (fluxuri dintre agenţi economici
din diferite ţări).

Circuitul economic pune în evidenţă legăturile fundamentale pe care se sprijină

funcţionarea economiei naţionale a unei ţări.
Odată încheiat, circuitul economic este reluat, asigurând baza existenţei şi
dezvoltării societăţii omeneşti.
 Problemele fundamentale ale economiei
O trăsătură esenţială a economiei ca sistem real, o reprezintă marea diversitate a
formelor ei de existenţă. Oricare ar fi formele de organizare şi particularităţile
economiilor, există mai multe probleme (întrebări) fundamentale la care
umanitatea trebuie să răspundă şi anume:
1. Ce fel de bunuri trebuie produse şi în ce cantităţi ? Rezolvarea acestei
probleme presupune alocarea resurselor limitate pe ramuri, sectoare şi activităţi.

2. Cum se produc aceste bunuri ? din ce resurse, prin ce metode şi în ce

condiţii tehnice, economice şi sociale ? Această problemă este determinată de
marea varietate a posibilităţilor şi alternativelor de producţie, a mijloacelor
tehnice şi organizatorice.

3. Cât să se producă? Cum este împărţită producţia de bunuri şi servicii a

societăţii între membrii ei ?

4. Sunt resursele utilizate integral sau unele dintre ele sunt risipite ?

5. Pentru cine se produc bunurile economice şi mai ales cum ajung ele la cei cărora
le sunt destinate ?
. Trebuinţe Resurse

Probleme economice
fundamentale

Nelimitate Limitate

Ce să se producă ? Cum să se producă?

Pentru cine să se
producă ?

Ce fel de bunuri şi în ce Ce forme de organizare a

cantitate? Ce tipuri de sistem
producţiei ?
economic?

Schema problemelor economice fundamentale

În funcţie de modul în care s-au realizat procesele economice de bază şi de
răspunsurile care s-au dat la problemele fundamentale în decursul istoriei, s-au
constituit şi au funcţionat diferite forme de economie şi diferite sisteme
economice.

Sistemul economic reprezintă un ansamblu complex şi coerent de structuri

economice, sociale, de instituţii şi mecanisme, prin care se realizează producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri şi se soluţionează tensiunea dintre
nevoile nelimitate şi în continuă diversificare pe de o parte şi resursele limitate pe
de altă parte.

Principalele tipuri de sisteme economice sunt următoarele:

- sistemul economiei naturale;
- sistemul economiei de piaţă;
- sistemul economiei de tip comandat;
- sistemul economic mixt.
 Sistemul economiei naturale
Economia naturală (casnică), reprezintă forma de organizare şi desfăşurare
a activităţii economice, în care nevoile de consum sunt satisfăcute din
rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb.

Autoconsumul este caracteristica dominantă a economiei naturale este, producătorul şi

familia sa fiind producători şi consumatorii ai bunurilor produse (proprii).

În cadrul economiei naturale activitatea economică se desfăşoară pe baza diviziunii

naturale a muncii (pregătire, sex, vârstă, domeniu de abilitate), iar instituţia cheie
o reprezintă gospodăria familială, în care se produc bunurile necesare satisfacerii
trebuinţelor elementare imediate (familiale).

Pe o anumită treaptă a dezvoltării istorice, a apărut schimbul. Odată cu extinderea

acestuia, economia naturală a cunoscut o restrângere continuă, fiind însoţită de
extinderea şi afirmarea economiei de schimb. Economia naturală se menţine şi în
zilele noastre în proporţii reduse, dar diferite de la o ţară la alta şi de la o zonă la
alta, având un rol secundar în raport cu celelalte forme de economie. Este numită
și economie rurală.
 Economia de schimb - Sistemul economiei de piaţă liberă
Economia de schimb este acea formă de organizare a activităţii economice, în care
gospodăriile şi atelierele (ca agenţi economici) produc bunuri în vederea vânzării,
obţinând în schimbul lor alte bunuri necesare satisfacerii propriilor trebuinţe.
Economia de schimb a apărut încă din antichitate, pe baza unor condiţii istorice
obiective şi anume:
a) Diviziunea socială a muncii, adică specializarea agenţilor economici pe
diferite activităţi independente (agricultură, industrie, comerţ, construcţii,
transporturi), din care se obţin bunuri de un anumit fel. Diviziunea socială a muncii
este premiza şi totodată condiţia fundamentală pentru existenţa economiei de
schimb.
b) Autonomia (independenţa producătorilor), care se întemeiază pe o anumită formă
de proprietate şi în special pe proprietatea particulară. Aceasta dă dreptul
agenţilor economici să-şi înstrăineze bunurile produse pe principii economice,
adică contra altor bunuri, produse care în acest fel dobândesc calitatea de marfă.
Marfa, este un produs al muncii omeneşti, care satisface o trebuinţă şi care este
destinat schimbului prin vânzare – cumpărare.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării sale, economia de schimb a devenit preponderentă şi
dominantă, transformându-se în ceea ce numim astăzi economie de piaţă.
Economia de piaţă este o formă modernă a activităţii economice, în cadrul căreia
oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient în concordanţă cu regulile
economice ale pieţei, fapt ce face posibilă valorificarea eficientă a resurselor
existente, pentru satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor.
 Principalele trăsături ale economiei de piaţă sunt:

a) Piaţa este centrul vital al economiei şi îmbracă forme multiple, prin intermediul ei
realizându-se legăturile esenţiale dintre producţie şi consum şi dintre agenţii economici;
b) Pluralismul agenţilor economici şi al centrelor de decizie economică, bazat
pe dominaţia proprietăţii private asupra resurselor, avuţiei şi capitalului;
c) Libertatea de decizie şi de acţiune a agenţilor economici, împreună cu
răspunderea acestora pentru consecinţele deciziilor adoptate. Alocarea resurselor este
rezultatul a milioane de decizii independente, luate de producători şi
consumatori, conform intereselor şi obiectivelor lor;
d) Este o economie concurenţială, în care confruntarea agenţilor economici pe piaţă, face
posibilă acţiunea neîngrădită a cererii şi ofertei, determinând progresul economico –
social;
e) Preţurile bunurilor economice se stabilesc în mod liber, prin confruntarea cererii
cu oferta, fără intervenţia administrativă a statului şi prin înlăturarea
politicilor monopoliste;
f) Mobilul principal al activităţii întreprinderii îl constituie profitul, a cărei
obţinere constituie motivaţia participării salariaţilor şi întreprinderilor la activitatea
economică;
g) Existenţa unui sistem monetar, bancar şi valutar dezvoltat şi stabil, menit să
asigure buna funcţionare a economiei şi alocarea eficientă a resurselor;
h) Existenţa statului democratic, care veghează aplicarea legilor pieţei şi
funcţionarea normală a mecanismelor economiei de piaţă.
 Sistemul economiei de comandă

Este sistemul economic prezintă particularitatea prin care toate evenimentele și în

special cele economice sunt atent controlate și supravegheate decizional de către
un for superior controlat de un anumit partid politic (conducător).
Prezintă câteva trăsături specifice şi anume:
a) Deciziile cu privire la ce, cât, cum şi pentru cine să se producă,
aparţin autorităţilor centrale. Ca atare, economia de comandă este unipolară.
Activitatea agenţilor economici se desfăşoară pe baza normelor şi directivelor stabilite
printr-un plan general, care conţine indicatori obligatorii pentru toţi agenţii
economici.
b) Exclude sau limitează concurenţa prin practicarea preţurilor sunt atent
controlate de către stat sau organul coordonator și se formează în totalitate sau
în mare măsură prin metode administrative (modele de calcul);
c) Eficienţa economică, este în general scăzută, nemanifestând interes
(comportament) concurențial;

*) Motivaţia producătorului direct este redusă atât în domeniul formării veniturilor

individuale, cât şi în cel al întreprinderilor.
 Economia mixtă
Majoritatea economiilor sunt mixte, în sensul că ele combină elemente semnificative din sistemele
analizate anterior, mai ales din economia liberală, de piaţă şi din cea de comandă.
Un asemenea tip de economie, îmbină diferitele forme de proprietate în care domină proprietatea
privată, dar pot avea o pondere importantă şi alte forme de proprietate, orientarea agenţilor
economici se face prin mecanismele pieţei iar/şi deciziile agenţilor economici, fără a neglija însă
rolul important pe care îl are statul (îndeosebi în domeniul repartiţiei şi al macrostabilizării) sunt
luate unilateral și după o analiză decizională justificată.
Economiile ţărilor capitaliste dezvoltate de astăzi, sunt indiscutabil economii de piaţă, dar care se
diferenţiază în funcţie de gradul diferit de implicare a statului în procesele economice şi
îndeosebi în domeniul distribuţiei, al asigurării echilibrului macroeconomic, al combaterii
dezechilibrelor şi crizelor, şomajului şi inflaţiei.
Din acest punct de vedere se deosebesc mai multe tipuri (modele), ale economiei de piaţă şi anume:
a) tipul anglo – saxon (neoliberal) specific Angliei şi Statelor Unite ale Americii, cu cea mai
mare reticenţă faţă de intervenţia statului în economie şi în activitatea întreprinderilor;
b) tipul vest – european, îndeosebi francez, cu o pronunţată tentă dirijistă;
c) tipul nordic european, care promovează cooperarea între sectorul privat producător de bunuri
economice şi cel producător de servicii sociale, specific ţărilor scandinave şi îndeosebi
Suediei;
d) tipul social – de piaţă, care tinde să îmbine exigenţele pieţei cu armonia socială, cum este
cazul Germaniei, Austriei şi Olandei;
e) tipul paternalist, cu puternice elemente tradiţionale, specific Japoniei, ţară insulară cu o largă
istorie de izolare.
O situație separată o reprezintă sistemul Chinez care manifestă comportament de sistem socialist-
comunist (cu economie de comandă) producție comandă și manifestare de economie de piață
liberă - schimb liberal în care vânzările și prețurile de valorificare se negociază în și prin
piața de desfacere (negociere).

Sistemul economic este definit ca o parte dintr-un sistem de ordin superior reprezentat de
sistemul social. Acesta, sistemul social, acţionează asupra sistemului economic prin
fluxuri informaţionale care caracterizează structura şi volumul resurselor precum şi
modalităţile de satisfacere a treburilor sociale.
La rândul său, sistemul economic este alcătuit dintr-un ansamblu complet de subsisteme, între
care există numeroase şi complexe conexiuni, şi care interacţionează între ele generându-se
transformări şi transferuri economice evolutive, aplicabile în economia naţională.

Elementele fundamentale ale sistemului economic constituie un model abstract de abordare care
poate fi studiat prin cel puţin trei elemente fundamentale:
• instituţii juridice, politice şi sociale, care definesc activităţi economice, politice şi
sociale precum şi relaţiile dintre subiecţii (agenţii) economici întâlniţi în practica economică;
• mecanismele economice cu funcţie de reglare, care reflectă modul de integrare al activităţilor
economice şi realizează un întreg bloc economic piramidal şi/sau funcţional;
• mobilurile şi realizările, determinate prin activităţi economice şi prin climatul
social economico-uman.
 Funcţiile şi mecanismele sistemelor economice, constau în:
• funcţia de distribuţie – alocarea resurselor între posibilităţile de utilizare a acestora;
• funcţia de producţie şi comerţ – distribuirea a ceea ce s-a produs;
• funcţia de reproducţie – asigurarea existenţei continuităţii sistemului economic prin
reutilizarea produselor primare sau a celor reciclante;
• funcţia de eficienţă – utilizarea disponibilităţilor printr-o formă optimă.

Mecanismul de funcţionare a sistemului economic trebuie să se adapteze condiţiilor concrete

date, generând în acelaşi timp premise necesare creării unor noi condiţii de dezvoltare şi de
creştere economică (creşterea complexităţii diviziunii muncii şi a procesului real de
cunoaştere, respectiv al dobândirii de noi abilităţi şi disponibilităţi legate de producţie).

Întrucât mecanismul de funcţionare a sistemului economic îşi schimbă structurile

(principiile, mijloacele şi pârghiile prin care se asigură mişcare și dezvoltare, în adaptarea
mecanismului la transformările structurale ce au loc la nivelul sistemului) este necesară
elaborarea de politici şi/sau strategii economice care să permită înlocuirea (adaptarea)
vechiului sistem la noile condiţii şi cerinţe.
 Structurile sistemului economic
contemporan În funcţie de nivelul sau etajul la care se află, distingem:
• microeconomia, care cuprinde totalitatea activitatea unităţilor economice; •
mezoeconomia, care se referă la activitatea ramurilor şi regiunilor;
• macroeconomia, care are în vedere activitatea ansamblului economic naţional.

Pe baza naturii activităţilor naţionale, structurile sistemului economic poate fi grupat astfel:
• pe ramuri: agricultură, industrie, construcţii, comerţ, transporturi, poştă, comunicaţii, turism, burse, finanţe,
bănci, asigurări, tranzacţii, învăţământ, sănătate, asistenţă socială;
Raportat la forma sau gradul de implicare în activitate economică
distingem: • sector primar (agricultură, silvicultură, pescuit, industria
extractivă);
• sector secundar (industria prelucrătoare şi construcţiile);
• sector terţiar (transporturi, telecomunicaţii, comerţ, turism, finanţe);
• sector cuaternar (cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică, cunoaştere dezvoltată).

Ca proces al reproducţiei: producţie, repartiţie, schimb şi consum.

• pe baza compartimentelor de încadrare ale unităţilor şi în funcţie de ierarhizarea lor, determinăm: structura
organizaţională;
• în funcţie de amplasarea unităţilor se stabileşte: structura teritorială sau regională;
• mijloacele de muncă şi nivelul lor tehnic determină: structura tehnologică;
• unităţile fiecărei ramuri pot fi grupate în unităţi: mari, mijlocii, medii şi mici.
Sistemul ştiinţelor economice există, se dezvoltă şi poate fi înţeles numai în strânsă legătură cu practica economică:
teoriile şi concluziile ştiinţei economice susţin practica, permiţând elaborarea unor politici economice eficiente,
iar practica oferă noi elemente de studiu şi împinge înainte teoria economică, stimulând-o să emită noi idei
valoroase izvorâte din activitatea economică.

Economia de piață

Curs 3.
 Economia de piaţă (sistemul economiei de piaţă)
Acţiunile acoperirii nevoilor sau a satisfacerii trebuinţelor se realizează fie din producţie proprie, caz în care se
numeşte autoconsum, fie prin apelare la producţia altora şi obţinerea lor prin schimb sau comercializare
(tranzacţie economică).

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor resurse în vederea satisfacerii nevoilor, caz în care
gestiunea menajului familial sau al agenţilor economici nu scoate în evidenţă concret valorile productive ci
numai cantitative. Putem distinge două tipologii de producţie sau de produse şi anume:
• de produse finale – acele care permit satisfacerea nevoilor direct şi în forma în care sunt oferite de natură;
• de produse intermediare – acea categorie de produse care sunt destinate industrializării sau producţiei de
produse cu prelucrare prealabilă.
Schimbul comercial reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei producţii, primind în echivalent alte produse (caz în
care schimbul se numeşte troc), sau echivalent monetar. Celor două modalităţi de satisfacere a trebuinţelor,
directe şi intermediare, le corespund două forme diferite de organizare şi funcţionare a activităţilor economice:
economia naturală şi economia de schimb.

Economia naturală (casnică, închisă) reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţilor economice în
care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi şi fără a se apela la schimburi.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care agenţii
economici produc bunuri în vederea vânzării lor, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii propriilor
trebuinţe.

Modalităţile concrete fundamentale, adaptate aplicării şi urmăririi deciziilor impuse de raritatea economică sunt
sintetizate sub forma a două sisteme teoretice de organizare şi funcţionare a economiei de schimb: sistemul
economiei de piaţă şi sistemul economiei de comandă. În ultimă instanţă, criteriile de delimitare a sistemelor
economice de schimb, desemnează aspecte care analizează gradele de libertate ale agenţilor economici
participanţi şi caracteristicile mecanismelor de reglare.
 Bunurile de consum prin prisma modului de obţinere a lor pot fi grupate astfel:
• bunuri libere – care se obţin direct din natură şi fără a se implica activitatea economică de prelucrare în vederea
consumului, afară de cea de extragere (recoltare);
• bunuri economice – sunt produse de către om în cadrul unor activităţi economice bine determinate în vederea
consumului propriu de produs finit sau destinat comercializării în vederea satisfacerii nevoilor altor agenţi
economici;
• bunuri mixte – cărora le corespunde o simbioză între celelalte două grupe definite anterior.
Prin procesele de transformare ale economiei naturale în economie de schimb, economia naturală nu dispare ci îşi
restrânge dimensiunile, se transformă sau se integrează în linii sau ramuri ale sistemelor economice şi rămâne
prezentă în toate etapele evoluţiei societăţii.
Proprietatea privată asigură independenţă şi autonomie economică producătorilor. Diviziunea socială a muncii
determină specializarea lor, respectiv diferenţierea lor, din punct de vedere al genurilor de activităţi de producţie
depuse şi, evident, al genurilor de bunuri produse. Întrucât proprietatea privată stă la baza autonomiei şi
interdependenţei producătorilor, aceştia au drept decizional atât cu privire la forma de organizare a activităţii
întreprinderii şi al modului de desfăşurare a producţiei, cât şi în ceea ce priveşte înstrăinarea ei.
Specializarea producţiei, într-un anumit moment şi domeniu de activitate, s-a concretizat în diferenţierea bunurilor
obţinute, care corespunde nivelelor de dezvoltare a activităţii economice în realizarea productivităţii, şi în
necesitatea schimbării lor, unele cu altele, în vederea satisfacerii nevoilor de consum din cadrul societăţii. Se
consideră benefică specializarea şi modernizarea unui sistem sau subsistem economic de producţie, întrucât
creşte productivitatea muncii odată cu creştere reală a volumului de producţie atât sub aspect cantitativ cât şi
calitativ.
Satisfacerea nevoilor de consum din societate, în aceste condiţii, pune problema rezolvării schimbului intermediar
între bunuri, prin aşa numitele acte comerciale sau acte de vânzare cumpărare.
Între economia naturală şi economia de schimb nu există o delimitare netă, bine stabilită în timp.
Economia naturală a fost atotcuprinzătoare în comuna primitivă, iar începând cu perioada descompunerii acesteia şi
până la prima revoluţie industrială, ea a fost preponderentă. În condiţiile actuale, economia de schimb este
predominantă în majoritatea ţărilor lumii. Există forme ale economiei naturale în ţările mai puţin şi slab
dezvoltate (şi chiar în ţările puternic dezvoltate), dar aceasta este nesemnificativă pentru ansamblul activităţilor
economice mondiale.
Economia de schimb, ca formă de organizare şi funcţionare a activităţilor economice, îmbracă particularităţi diferite de la etapă la
etapă, de la ţară la ţară şi chiar în cadrul aceleiaşi economii naţionale de la sector la sector, de la o activitate la alta. Acest lucru se
datorează condiţiilor concrete în care funcţionează acest tip de economie, care-şi pune amprenta şi asupra modalităţilor ei de
manifestare. Indiferent de particularităţile economice, aceasta se caracterizează printr-un număr general de trăsături dintre care
amintim:
• autonomia, răspunderea decizională şi independenţa producţiei, promovează interesul sau impulsul (acţiunea) agentului
economic asupra faptelor de acţiune generatoare de câştiguri - profit şi maximizarea acestuia. Fenomenul se fundamentează
pe principiul proprietăţii private;
• specializarea agenţilor economici, datorată adâncirii diviziunii sociale a muncii şi creşterii continue a nivelului de producţie;
• preţurile se stabilesc în mod liber prin confruntarea directă dintre cerere (mărimea acesteia) şi ofertă (putinţa,
dispoziţia acesteia), fără intervenţia administraţiilor şi prin eliminarea politicilor monopoliste.
• apariţia pieţelor cu ansamblul de fenomene specifice acesteia, care reprezintă domeniul sau mediul socio-economic în
care funcţionează şi la care se referă agenţii economici;
• apariţia, dezvoltarea şi amplificarea tranzacţiilor între agenţii economici determină realizarea legăturilor dintre
aceştia, întrucât utilitatea şi valoarea unui bun comercializat, evidenţiază şi motivează natura şi aspectul dezvoltării
producţiei;
• bunurile şi serviciile produse în cadrul economiei de schimb capătă caracter marfar, întrucât sunt apreciate în funcţie
de valoarea de întrebuinţare determinându-se apoi valoarea lor de schimb;
• producţia de mărfuri, un concept apropiat de cel al economiei de piaţă, dar care nu se confundă cu piaţa, deoarece
producţia de mărfuri există ori de cate ori sunt întrunite cele două condiţii – specializare şi schimb;
• specializarea producţiei de mărfuri presupune diviziunea muncii, cu scop de obţinere a unui produs la cote cât mai
ridicate şi în cele mai avantajoase condiţii de calitate şi preţ;
• existenţa cadrului instituţional, structurat de o asemenea natură încât să asigure maximul de liberate de decizie şi
acţiune agenţilor economici, în limitele impuse de sistemul social pe care sistemul economic îl desemnează.

În general, economia de piaţă este forma modernă de organizare economică a activităţilor economice la nivel mondial, în cadrul
căreia oamenii acţionează în mod liber şi într-un sistem eficient, în concordanţă cu regulile dinamice ale pieţei. Condiţiile care
definesc dezvoltarea şi menţinerea economiei de piaţa sunt esenţiale: specializarea, schimbul, proprietatea şi moneda - ca
instrument de vizualizare şi raportare a costului de producere şi de asigurare a necesităţilor.
Cea mai importantă condiţie de dezvoltare a acestui sistem, o reprezintă optimizarea dinamică a raportului: proprietate privată -
proprietate publică.
 Conceptul de economie de piaţă
Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare a economiei în care raporturile
dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor materiale şi
prestarea serviciilor, metodele de organizare şi de combinare a factorilor de producţie,
persoanele şi categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri prin mijlocirea nivelului şi
dinamicii preţurilor.
Economia de piaţă este o formă modernă de organizare a activităţii economice, în cadrul căreia
oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient, în concordanţă cu regulile dinamicii ale
pieţei. Acest lucru face posibilă valorificarea eficientă a resurselor existente pentru satisfacerea
nevoilor nelimitate ale oamenilor. Economia de piaţă este o economie de schimb monetar.

Instituţional şi formal, economia de piaţă se bazează pe instituţiile juridice (dreptul de

proprietate individuală) şi economice (firmă privată, piaţă ca relaţie între cerere şi ofertă) şi
stat (ca agent economic).
Din punct de vedere tehnic şi de substanţă, economica de piaţă se întemeiază pe promovarea
concurenţială a unor tehnici şi tehnologii moderne, care asimilează noile cuceriri ale ştiinţei şi
asigură, pe această bază, creşterea profitului.
Economia de piaţă se caracterizează printr-un mecanism adecvat de funcţionare, ale cărui
componente sunt: piaţa, cererea, oferta, concurenţa, costul, preţul, profitul, mediul
ambiant.
 Condiţiile indestructibile şi de bază, care permit apariţia şi dezvoltarea acestei tipologii de economie
(economia de piaţă) sunt:
• specializarea, care se referă la delimitarea (separarea) agenţilor economici după pregătire,
domeniul activităţilor şi natura produselor;
• schimbul care este esenţa logică şi practică a specializării, presupunând schimbul de activităţi
realizat între agenţii economici, într-un anumit raport de schimb astfel încât nevoile economice să
poată fi satisfăcute în condiţii cât mai bune şi pentru toţi;
• moneda reprezintă mijlocul (instrumentul) cel mai bun de intermediere directă a schimbului
economic, datorat faptului că aceasta are cea mai mare lichiditate;
• proprietatea privată – formă dominantă de proprietate asupra resurselor economice, a avuţiei
acumulate şi asupra capitalului – constă în exercitarea liberă şi directă a autonomiei decizionale şi
de răspunderi patrimoniale asupra ansamblului atributelor proprietăţii: posesie, folosinţă, dispoziţie
şi uzufruct. Această condiţie este asociată deseori cu libertatea economică.

• Cele patru condiţii trebuie îndeplinite simultan. În raport cu măsura sau gradul în care fiecare condiţie
menţionată anterior este îndeplinită, se relevă şi nivelul de dominare şi performanţă al sistemului
economic respectiv.

Condiţiile evolutive ale sistemului (economiei de piaţă) se sintetizează astfel:

• mărirea gradului de rigurozitate (adâncirea) a specializării al domeniului principal de
activitate şi apropierea maximă posibilă de punctul avantajului comparativ (la scara economiei
naţionale, precum şi în raport cu economia mondială);
• sporirea lichidităţii monedei;
• optimizarea dinamică a raportului proprietate privată / proprietate publică.
 Categorii fundamentale ale economiei de piaţă
1. Piaţa este spaţiul economic în care are loc întâlnirea cererii cu oferta, sau piaţa este locul de întâlnire dintre oferta vânzătorilor
şi cererea cumpărătorilor, prima fiind forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de schimb, a doua exprimând
nevoile umane solvabile, însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite.
Capacitatea pieţei reprezintă volumul fizic al cererii de mărfuri dintr-un anumit sortiment, determinat de numărul de
cumpărători, de intensitatea utilizării produsului şi are exprimare în unităţi fizice şi valorice.
Indicatorul exprimă dimensiunea cantitativă a pieţei şi poate fi:
• efectivă (exprimă volumul vânzărilor realizate efectiv în interval de timp) sau
• potenţială (exprimă volumul maxim al vânzărilor care s-ar putea realiza în interval de timp dat).
Pieţele sunt specializate pe obiectul vânzării/cumpărării astfel: piaţă de produse, piaţă de bunuri, piaţă de servicii, piaţă de forţă de
muncă, piaţă monetară. Calificarea pieţei trebuie făcută într-un interval de timp dat şi cu referire la zona geografică aferentă.
Analizele valorilor funcţiilor specifice pieţei se realizează în funcţie de nivelul preţului (P) şi cantitatea comercializată (Q).
Funcţiile generale ale oricărei pieţe sunt multiple, dintre care cele mai importante sunt:
• verificarea concordanţei sau neconcordanţei dintre volumul, structura şi calitatea bunurilor oferite cu masa, componentele şi
calitatea celor cerute;
• oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide tuturor agenţilor economici.
• Principalele criterii de clasificare a pieţelor şi formelor de piaţă sunt:
• după natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiei lor întâlnim: piaţă a satisfactorilor şi piaţă a prodfactorilor;
• în funcţie de existenţa sau inexistenţa obiectelor în momentul realizării tranzacţiei distingem: piaţă reală şi piaţă fictivă -
bursa;
• după locul desfăşurării relaţiilor de schimb identificăm: pieţe locale, pieţe regionale, pieţe naţionale, internaţionale şi
mondială;
• în funcţie de raportul dintre cerere şi oferta unui bun sau a unei categorii de bunuri şi servicii avem: piaţa vânzătorului şi
piaţa cumpărătorului.
Potenţialul pieţei este acea parte din capacitatea pieţei, care poate fi satisfăcută pe baza condiţiilor materiale şi financiare date ale
populaţiei, datorat nivelului preţului produselor. Potenţialul pieţei, la majoritatea produselor coincide cu cererea solvabilă a
populaţiei. El poate fi exprimat prin volumul mărfurilor vândute pe piaţă într-o perioadă de timp.
2. Cererea este primul dintre conceptele fundamentale ale economiei de piaţă şi exprimă relaţia între cantitatea de
marfă calitativ omogenă dorită, dintr-un bun sau serviciu solicitată de cumpărător, şi cea pe care acesta este
dispus şi capabil să o achiziţioneze la preţul existent şi valabil la un anumit moment de timp determinat.
Cererea este o funcţie descrescătoare raportată la preţul produsului, iar cantitatea cerută se modifică în funcţie de
preţul produsului respectiv în timp ce cererea (funcţia cererii) se modifică atunci când se modifică ceilalţi factori
(venitul, gusturile, averea, număr de consumatori, preţurile altor produse), în afară de preţul produsului respectiv.
Sunt de remarcat aspectul prin care cererea nu este pur şi simplu determinantă de cantitatea solicitată de
cumpărător, ci de relaţia dintre cantitatea cerută şi preţul acesteia.
Se numeşte cerere (de consum) o cantitate de produs – bun sau serviciu – pe care un individ – un grup sau o
totalitate de indivizi – doreşte şi poate să o achiziţioneze (procure sau cumpere) într-o perioadă dată.
Se deosebeşte cererea individuală de cererea de piaţă, exclusiv după criteriul cantităţilor, în sensul în care cererea
de piaţă se compune şi evidenţiază suma cererilor individuale.
În aceste condiţii, cererea poate apărea sub următoarele aspecte:
• cererea individuală care rezultă din opţiunea consumatorului cumpărător şi din reacţiile lui faţă de
variaţiile venitului pe care îl poate aloca pentru achiziţionarea unui bun, ca şi faţă de modificarea preţului
acelui bun;
• cererea de piaţă care reprezintă suma cantităţilor solicitate dintr-un anume bun, la fiecare nivel de preţ, cu
condiţia ca cei ce solicită bunul să ia deciziile lor independent unii de alţii;
• cerere totală reprezintă suma algebrică a celorlalte două tipuri de cerere.
Este le fel de important a observa situaţia cererii – ca funcţie economică de bază – într-un domeniu restrâns la:
• sfera consumului individual, final şi privat;
• numai o componentă – parţial reprezentativă – a cererii agregate.
Produsul inferior = acel produs în cazul cărora o creştere a veniturilor consumatorilor determină o scădere a
cantităţii cerute.
Produs normal = acel produs în cazul cărora o creştere a veniturilor consumatorilor determină o creştere a
cantităţilor cerute.
 P
preţ

curba cererii

C
Q
cantitate cerută
Reprezentarea grafică a legii cererii

Dinamica generală a cererii este o funcţie descrescătoare, adică la o scădere a preţului, cererea sporeşte în cantitate.
Acest efect al scăderii preţului asupra dinamicii cererii se explică prin legea utilităţii marginale descrescânde,
consumatorul căutând maximum de satisfacţie din sporirea cantităţii consumate.
Legea generală a cererii exprimă raporturile esenţiale ce apare pe o piaţă liberă între modificarea preţului bunului oferit
şi schimbarea mărimii cantităţii cerute din acel bun.
Asupra dinamicii cantităţii cerute acţionează următorii factori:
• nivelul preţului propus la bunul cerut;
• modificarea veniturilor consumatorilor semnalează că pentru bunurile normale, între evoluţia veniturilor
familiei şi cererea pentru acele bunuri există o relaţie directă şi pozitivă, iar pentru bunurile inferioare relaţie
este negativă;
• modificarea preţului altor bunuri dar substituibile implică existenţa unei relaţii comparative şi pozitive,
în schimb, pentru bunurile complementare relaţia între creşterea preţului şi cantitatea cerută este negativă;
• numărul cumpărătorilor, preferinţele acestora precum şi anticipările privind nivelul şi evoluţia
preţurilor şi al veniturilor influenţează de asemenea orientarea creşterii solicitărilor.
Elasticitatea cererii reprezintă gradul de sensibilitate al cererii la schimbarea factorilor care o influenţează. Aceasta se măsoară cu
ajutorul coeficientului elasticităţii cererii.
Tipurile normale de manifestare a elasticităţii cantităţii cerute sunt:
• cerere cu elasticitate unitară întâlnim atunci când modificările celor două variabile dependente au loc în aceeaşi proporţie;
EC,P=1
• cerere inelastică se întâlneşte când, la o scădere a preţului cu o unitate, cantitatea cerută din bunul în cauză va spori cu mai
puţin de o unitate; EC,P<1
• cerere elastică apare când cantitatea cerută dintr-un bun sporeşte într-o măsură mai mare decât scade preţul; EC,P>1
• cerere perfect inelastică se găseşte în condiţiile când, deşi preţul scade, cantitatea cerută din acel bun rămâne neschimbată;
EC,P →0
• cerere perfect elastică avem când, în condiţiile menţinerii nivelului preţului, cantitatea cerută din bunul respectiv creşte;
EC,P →∞
P modificarea cererii
cantităţii cerute modificarea

P2 B
C1
P1 A
C
Qc2 Qc1 Qc
Reprezentarea grafică a evoluţiei curbei (legii) cererii
 P EC →∞
45o EC > 1
EC =
1 EC < 1
EC → 0 Q
Comportamentul elasticităţii legii cererii
 Piața la nivel macroeconomic
Din punct de vedere macroeconomic segmentul piață, reprezintă ansamblul legăturilor, conexiunilor și
interdependentelor ce se stabilesc la nivelul economiei naționale între agenții economici participanți. În aceste
condiții, piața reprezintă ansamblul agregat de funcții, norme și dispoziții, care se realizează între participanți.
2.1. Cererea agregată reprezintă totalitatea cheltuielilor agregate, pe care agenții economici intenționează să le
efectueze într-o anumită perioadă de timp, raportate la veniturile agenților agregați și la nivelul general al
prețurilor.
În aceste condiții, cererea agregată reprezintă cerere de bunuri și servicii ale populației, la care se adaugă cererile de
bunuri și servicii ale administrațiilor publice și private, plus cererea de bunuri de investiții cât și cererea la
export. Relația dintre produsul intern brut solicitat în consumul final și nivelul general al prețului este reflectat
prin caracteristica cererii agregate sau graficul funcției cererii agregate. Similar ca în microeconomie, funcția
cererii agregate se raportează în funcție de mărimea prețurilor și volumul cantitativ al tranzacțiilor (solicitărilor).
În aceste condiții, cererea agregată poate fi abstract reprezentată conform graficului și în conformitate cu o ofertă
perfect elastică.
P
(preț)
Cha

CA
Y
Volumul producției solicitate

În aceste condiții, funcția cererii agregate (CA) acționează în mod direct către mărimea volumului cererii în condițiile
scăderii preturilor.
3. Oferta este cel de-al doilea concept fundamental al economiei de piaţă şi reprezintă relaţia între cantitatea dintr-un
bun sau serviciu pe care producătorul este capabil, dispus şi poate să îl cedeze contra plată, la un anumit nivel al
preţului şi la un anumit moment, într-o perioadă de timp determinată.
Şi în acest caz sunt semnalate neconcordanţe între cantitatea oferită şi ofertă, aceasta din urmă nefiind o simplă cantitate
ci o relaţie între cantitate şi preţ. Cantitatea oferită se modifică odată cu preţul (ceilalţi factori rămânând constanţi).
Dacă ceilalţi factori de influenţă ai ofertei (rata dobânzii, rata profitului, nivelul salariilor) rămân constanţi, atunci oferta
(funcţia ofertei) se modifică şi este influenţată de preţul bunului respectiv, fiind o funcţie crescătoare. Din punct de
vedere al ofertantului acesta ridică preţul odată cu creşterea cererii, iar consumatorul reduce consumul odată cu
creşterea preţului cantităţii comercializate.
În aceste condiţii, oferta apare sub diferite forme şi anume:
• ofertă de mărfuri corporale şi ofertă de servicii;
• ofertă fermă sau ofertă facultativă;
• ofertă internă sau ofertă externă.
P
preţ O

curba ofertei

Q
cantitate oferită

Reprezentarea grafică a legii ofertei

Dinamica generală a ofertei este o funcţie crescătoare, adică la o creştere a preţului realizat pentru produs, oferta sporeşte în cantitate.
Acest efect al creşterii preţului asupra dinamicii ofertei se explică prin legea utilităţii marginale crescătoare, producătorul încercând
maximum de satisfacţie prin sporirea cantităţii produse. Legea generală a ofertei exprimă raporturile esenţiale ce apare pe o piaţă
liberă în acea situaţie în care la un anumit nivel al preţului se oferă o anumită cantitate solicitată din acel bun.
Factori care influenţează cantitatea de produs oferit sunt:
• nivelul preţului şi modificarea să reacţionează asupra cantităţii ofertei în mod direct şi odată cu creşterea acestora;
• nivelul şi dinamica costului de producţie acţionează asupra mişcării curbei legii ofertei în mod indirect şi odată cu scăderea
acestora;
• modificările în mărime (cantitativă şi calitativă) a altor bunuri substituibile vor determina creşterea ofertei;
• numărul participanţilor care oferă acelaşi bun pe piaţă modifică invers proporţional caracterul ofertei;
• taxele şi subsidiile crescute au ca efect general de modificare a ofertei;
• previziunile privind evoluţia preţului au ca efect reducerea ofertei prezente în cazul scăderii acestuia şi invers;
• evenimentele social-politice şi condiţiile naturale au efecte de perspectivă asupra modificării directe a ofertei.

Oferta totală pentru un bun economic, reprezintă suma tuturor cantităţilor oferite de toţi producătorii individuali ai bunului oferit .
Oferta se modifică în timp atât pentru fiecare bun în parte cât şi în totalitatea sa. Modificările care intervin în mărimea ofertei unui bun
economic (serviciu), ca urmare a acţiunii factorilor care o influenţează, reprezintă elasticitatea ofertei. Principalul factor care
influenţează elasticitatea ofertei îl constituie preţul.

În funcţie de preţ ,oferta poate fi:

• ofertă elastică, când Keo > 1;
• ofertă inelastică, când Keo < 1;
• ofertă cu elasticitate unitară, când Keo = 1;
• ofertă perfect elastică, când Keo → ∞;
• ofertă perfect inelastică (rigidă), când Keo = 0.

Alţi factori care influenţează modificarea ofertei în afară de preţ sunt:

• mărimea costului de producţie;
• posibilităţile de stocare;
• perioada de timp de la modificarea ofertei.
 Elasticitatea ofertei reprezintă gradul de sensibilitate al ofertei la variaţiile factorilor care o influenţează
În funcţie de mărimea modificării preţului şi de cea a modificării ofertei, elasticitatea ofertei este cunoaşte mai multe
reprezentări:
• elasticitate unitară: oferta se modifică în aceeaşi măsură cu modificarea preţului; EO,P =0
• elasticitate net fluidă (ofertă elastică): sporirea ofertei depăşeşte creşterea preţului; EO,P >1
• elasticitate rigidă (ofertă inelastică): oferta creşte mai puţin decât nivelul creşterii preţului; EO,P <1
• elasticitate nulă: menţinerea cantităţii oferite indiferent de orientarea, forma şi modificări preţului; EO,P →0
• elasticitate perfectă: în care volumul ofertei creşte fără ca preţul să se modifice; EO,P →∞

În funcţie de natura bunurilor economice, se pot distinge următoarele forme (grupe) de oferte
• oferta de bunuri independente, bunuri care sunt produse şi oferite necondiţionat de producţia sau folosirea altor
bunuri economice;
• oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale rezultă unele bunuri secundare, sau când
producţia de bunuri oferite este condiţionată de producţia altor bunuri economice cu care acestea intră în condiţii
de reciprocitate;
• oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere, sau substituie preferinţa consumatorului.

Pe termen foarte scurt, modificarea preţului are loc ca urmare a creşterii cererii, oferta rămânând perfect inelastică. Pe termen
scurt, oferta are caracter inelastic, datorită posibilităţii folosirii capitalului circulant. Perioadele de timp mediu şi lung, se
asigură posibilitatea unei oferte elastice, întrucât producătorii reuşesc să-şi mărească oferta prin procesul investiţional
susţinut.

P O1 O
modificarea ofertei

P2 D
modificarea cantităţii oferite

P1 C
Q02 Qo1 Qo
Reprezentarea grafică a evoluţiei curbei (legii) ofertei
 EO P
→∞
EO > 1
EO =
1
EO <
1 45o EO → 0 Q

Comportamentul elasticităţii legii ofertei

Elasticitatea cererii şi a ofertei în raport cu alt fenomen economic oglindeşte reacţia (stabilizarea) unui fenomen
economic la modificarea acestuia ci o unitate a unuia dintre factorii care îl determină.

Elasticitatea poate fi pozitivă (cele două fenomene evoluează în acelaşi sens) sau negativă (evoluţii în sensuri
contrare). În funcţie de valorile numerice ale coeficienţilor de elasticitate, se spune ce există dependenţă
elastică, semielastică sau inelastică (rigidă) între cele două fenomene.
În mod obişnuit se determină elasticitatea cererii în raport cu preţul sau în raport cu venitul. Elasticitatea în
raport de preţ poate fi directă (în funcţie de preţul produsului în cauză) sau încrucişată (în raport cu preţul altui
produs, substitutiv sau complementar).

Pentru ofertă, de regulă, se determină elasticitatea ofertei în raport cu preţul. Pentru ca elasticitatea să aibă sens
economic, cele două fenomene trebuie să se afle în relaţii de cauzabilitate şi condiţionare.
3.1. Oferta agregată reprezintă cantitatea totală de bunuri economice și servicii disponibile pentru vânzare la
un moment dat și într-o economie națională analizată în funcție de nivelul general al prețurilor
caracteristice perioadei.
Similar ca în microeconomie, oferta agregată depinde de parametrii preț - cheltuieli agregate și volumul
produselor oferite în condițiile existentei unei cereri agregate perfect elastice. În aceste condiții, prețul
produselor este dispus să crească odată cu mărirea ofertei agregate, dar în condiția micșorării volumului
de produs tranzacționat.

P
Cha OA

Volumul producției solicitate

Funcția oferta agregate (OA), acționează în mod direct către mărimea volumului ofertei, a disponibilității și
determinării Producătorului, odată cu creșterea susținută a mărimii preturilor.
4. Preţul pieţei (preţul de echilibru) reprezintă o mărime directă care se formează în mod dinamic şi fluctuant, dar în funcţie
de necesităţile care menţin actul comercial viabil la un moment. Se determină atunci când cantitatea cerută este egală cu
cantitatea oferită, formându-se astfel echilibru actelor comerciale şi determinându-se preţul cantităţii potenţiale
comercializate, ca fiind preţul real al pieţei.
P O = funcţia ofertă
ambele forţe ale pieţei presează în direcţia
scăderii preţului (O>C)

ambele forţe ale pieţei presează în direcţia

creşterii preţului (C>O)
Pe E punctul de echilibru
C = funcţia cerere

Qe Q
Reprezentarea grafică a stabilirii punctului de echilibru

Preţul este suma de bani la care se vinde şi se cumpără pe piaţă un bun economic. El exprimă valoarea mărfii în unităţi
monetare.
Între preţ, cerere şi ofertă, există o strânsă legătură, în sensul că variaţia preţului determină mişcarea cererii şi ofertei în sens
invers una faţă de alta. Indiferent de nivelul la care se situează preţul pentru un bun economic, cererea şi oferta satisfăcute
sunt egale. Important pentru piaţă este raportul dintre cererea totală şi oferta totală, iar egalitatea dintre acestea se produce
întâmplător, cu o tendinţă realizată prin intermediul preţului de echilibru.

Preţul de echilibru este preţul la care cantitatea ce se poate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare, iar
cererea şi oferta bunului respectiv se egalizează la nivelul celui mai mare volum al vânzării şi cumpărării pe
piaţă. El poate să coincidă, sau nu, cu aşteptările producătorului sau cumpărătorului. Are un caracter obiectiv,
fiind cel mai important semnal cu privire la alocarea resurselor. Preţul pieţei, în economia de piaţă, este o mărime
obiectivă care se formează în mod dinamic şi fluctuează permanent în jurul punctului de echilibru al pieţei.
 În aceste condiţii putem afirma că preţul de echilibru al pieţei se formează ca urmare a mecanismului
concurenţial.
Se consideră că piaţa unui produs este echilibrată atunci când cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită
C(p)=O(p). Preţul de echilibru apare atunci când se realizează egalitatea între cantităţile cerute şi cele
oferite din produs.
Coincidenţa între cerere şi ofertă este un punct către care piaţa tinde în baza presiunilor vânzătorilor şi
cumpărătorilor. În realitate, în permanenţă, pe piaţă există fie o situaţie de penurie (C>O) fie o situaţie de
surplus (O>C).

Trăsăturile caracteristice ale preţului de echilibru sunt:

• apare spontan, ca rezultat al jocului liber al forţelor pieţei;
• formarea acestuia este legată de situaţia pieţelor interdependente;
• echilibrul pieţei nu înseamnă stagnare, respectiv absenţa schimbărilor.

Formarea preţului de echilibru se realizează în moduri diferite şi în funcţie de orizontul de timp în care se
confruntă cererea cu oferta. Pe perioade foarte scurte de timp, cererea constituie factorul principal al
formării preţului, iar oferta se adaptează automat la cerinţele consumatorului.

Pe perioade scurte, producătorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea volumului factorului muncă.
Preţul astfel format se numeşte preţ normal, adică acel preţ care presupune egalitatea costului marginal cu
preţul de vânzare. La acest nivel de preţ, producătorii pot vinde orice cantitate de bunuri:
Cm = Vm = p unde Cm = cost marginal;
Vm = venit marginal; p = preţ. Pe termen lung, oferta reprezintă factorul predominant al evoluţiei preţului.

Condiţia de echilibru: Cm = p = CM (minim) unde CM = costul mediu

 4.1. Echilibrul macroeconomic se realizează la punctul de intersecție dintre valorile cererii agregate
cu cele ale valorilor ofertei agregate in condițiile urmăririi prețului, volumului de produs tranzacționat si al
cheltuielilor totale (agregate). În aceste condiții, echilibrul macroeconomic urmărește sau supraveghează
realizarea păstrării pe o perioada imediat ulterioara a unui volum constant de produs tranzacționat, care sa
satisfacă cererea agregata in condițiile ofertei agregate convenabile la un nivel al prețului unanim acceptat.
Stabilirea echilibrului macroeconomic reprezintă echilibrul venitului național care poate suferii
modificări datorate variației cererii si a ofertei agregate. Venitul național poate satisface cererile și ofertele
agregate, doar în condițiile în care participanții (consumatorii si ofertanții) stabilesc convenabil nivelul
prețului în condițiile cheltuieli agregate constante. Acest fapt reprezintă modificări comportamentale
economice (numite șocuri de evidențiere a efectelor pe seama asumării acoperirii cheltuielilor) legate de
variația și dispoziția nivelului prețului și/sau al cheltuielilor.
Echilibrul macroeconomic urmărește sau supraveghează realizarea păstrării pe o perioadă imediat
ulterioara a unui volum constant de produs tranzacționat, care să satisfacă cererea agregata în condițiile ofertei
agregate convenabile, la un nivel al prețului unanim acceptat. Stabilirea echilibrului macroeconomic
reprezintă echilibrul venitului național, care poate suferii modificări datorate variației cererii și a ofertei
agregate.
Venitul național poate satisface cererile și ofertele agregate, doar în condițiile în care participanții
(consumatorii și ofertanții) stabilesc convenabil nivelul prețului în condițiile cheltuieli agregate constante.

5. Concurenţa este trăsătura esenţială a economiei de piaţă, motiv pentru care este apreciată ca un
sistem competitiv şi ca mecanism concurenţial. Ea reprezintă confruntarea directă dintre agenţii economici
pentru atragerea de partea lor a clientelei consumatoare, prin competenţă profesională, prin practicarea
preţurilor convenabile, prin creşterea calităţii produselor tranzacţionate în scopul obţinerii a unui profit cât
mai mare.
 Mai mult, concurenţa exprimă comportamentul specific agenţilor economici aflaţi la un moment
de impas economic, în condiţiile liberei iniţiative, atestând raportul dinamic de forţe dintre participanţii
la actele de vânzare-cumpărare. Aceştia vor acţiona în condiţiile libere de decizie, antrenând, de obicei,
realizarea maximului de interes economic şi fără a-şi afecta condiţiile proprii, dar în detrimentul
celorlalţi sau similar.
Concurenţa este posibilă numai în condiţiile libertăţii preţurilor, situaţie în care orice cumpărător
îşi poate alege vânzătorul cu preţurile cele mai mici, iar concurenţa constituie calea cea mai bună de
maximizare a satisfacerii nevoilor pentru consumatori.
Pentru forma modernă de economie de piaţă, cel mai important atribut îl reprezintă satisfacerea
pieţei sau satisfacerea din şi prin piaţă. Acest lucru arată că, la un anumit moment, piaţa se găseşte în
satisfacţie doar când interesele consumatorului sunt susţinute prin comportamentul ofertanţilor care
acuză cauzele consumatorilor.

6. Profitul reprezintă beneficiul care apare prin activitatea întreprinzătorului. În teoria economică,
profitul este un venit al întreprinzătorului ca formă de recompensă pentru funcţia sa antreprenorială de
organizator, de asumare a riscului, de inovare, previziune, management şi control asupra firmei. Profitul
este un venit net rezidual al întreprinzătorului, adică ceea ce rămâne din veniturile încasate de o firmă,
după ce au fost plătiţi ceilalţi factori de producţie.
P = V - Ch
Profitul este considerat expresia sintetică a eficienţei activităţii oricărei unităţi economice, care în
acest sens se determină prin mărimea sa.
Profitul mai îndeplineşte rolul de pârghie principală şi instrument de conducere a firmei precum şi
de stimulare a lucrătorilor în desfăşurarea unei activităţi eficiente de producţie.
În funcţie de dinamica profitului, întreprinzătorul va dispune modificări pentru ofertă sau pentru
cerere, în vederea obţinerii maximului de avantaje.
 Trăsăturile definitorii ale economiei de piaţă
• caracter predominant industrial al structurii economice generale;
• criteriul avantajului comparativ de specializare nu mai operează din perspectiva înzestrării proprii cu factori
de producţie ci, mai ales, din perspectiva posibilităţii economice de acces la factorii de producţie;
• dinamica ridicată a inovaţiei tehnologice;
• principalul element de decizie microeconomică devine costul salarial;
• predominanţa firmelor mici şi mijlocii;
• prevalenţa ofertei asupra cererii (creşterea frecvenţei crizelor economice de supraproducţie);
• dinamică concretă a şomajului şi a inflaţiei;
• informaţia a devenit element de decizie şi calcul economic.

Fundamentele economiei de piaţă contemporane

Fiind un organism economico-social viu, supus unor transformări permanente, economia de piaţă contemporană are o
multitudine de trăsături specifice, în funcţie de care se poate aprecia dacă activităţile economice care se
desfăşoară într-o ţară sau alta sunt sau nu organizate sau funcţionează pe baza principiilor şi cerinţelor economiei
concurenţiale şi anume:
• economia de piaţă se bazează pe marile descoperiri sau cuceriri ale ştiinţei contemporane, pe tehnica maşinistă
şi tehnologiile moderne de fabricaţie;
• proprietatea particulară reprezintă postulatul de bază al economiei de piaţă, indiferent de formele ei de
organizare şi modul de folosire; proprietatea privată asigură autonomia sau independenţa funcţională a
agenţilor economici, structurile ei generând comportamente concurenţiale din partea acestora, cărora le oferă
posibilitatea să-şi manifeste libera iniţiativă, adică libertatea de a acţiona pentru realizarea propriilor lor interese,
aşa cum apreciază fiecare că este mai bine.
• În acest sens întreprinderea privată (individuală sau colectivă) reprezintă entitatea economică principală a
economiei de piaţă;
• proprietatea publică există în proporţii diferite în toate ţările lumii. Ea se constituie la nivel naţional,
municipal şi comunal ca proprietate de stat, iar organizaţiile de stat sunt subiecţi ai dreptului de proprietate;
• autoreglarea – este principala trăsătură a economiei de piaţă. Fiind puntea de legătură între producţie şi
consum, între oferta şi cererea de bunuri şi de servicii, între producători, pe de o parte, şi consumatori, pe de
altă parte, şi ocupând locul prioritar în luarea deciziilor şi manifestarea comportamentelor strategice ale
agenţilor economici, piaţa liberă, prin atribuţiile şi mecanismele sale specifice, reprezintă condiţia generală,
indispensabilă a funcţionării şi reglării acestui tip de economie;
• preţurile libere – cea de-a doua trăsătură esenţială a sistemului economiei de piaţă, impun economiei
concurenţiale o autoreglare esenţială, datorată intervenţiei acestora în piaţă, fapt care conduce la formarea lor în
mod liber şi în piaţă, în funcţie de natura şi mărimea ofertei şi cererii solvabile de mărfuri şi de servicii;
• economia de piaţă este o economie monetară, moneda servind drept instrument comun al tuturor agenţilor
economici de exprimare, evaluare sau cuantificare a costurilor de producţie, a bunurilor sau rezultatelor
economice. Factorul monetar personifică actele de voinţă ale autorităţii publice (statul fiind singurul care poate
emite monedă), care trebuie cunoscute, acceptate şi respectate în mod necondiţionat şi obligatoriu de către toţi
subiecţii participanţi la viaţa economică;
• existenţa unui sistem de pieţe specializate interdependente presupune definirea, în mod independent dar
caracteristic, a pieţei bunurilor şi a serviciilor, a pieţei factorilor de producţie, a pieţei financiar-valutare, a
pieţei asigurărilor. Pieţele factorilor de producţie (a muncii, a capitalurilor şi a resurselor naturale), împreună cu
pieţele de bunuri şi servicii, formează mecanismul definitoriu al economiei de piaţă;
• profitul - reprezintă principala motivaţie a participării agenţilor economice la viaţa economică. Mărimea şi
dinamica acestuia reflectă în mod sintetic calitatea activităţii desfăşurate de către agenţii economici, atât la
nivelul economiei naţionale, cât şi al unităţilor economice. „Profitul nu poate să joace rolul de indicator calitativ
şi de incitator economic decât dacă se formează într-o anumită atmosferă economică, aceea în care preţurile de
cost sunt corect calculate, iar preţurile de vânzare se formează pe piaţa liberă, fără a fi impuse de stat.” În
condiţiile economiei concurenţiale, toţi agenţii economici pornesc în activităţile lor de la posibilităţile sau datele
reale, concrete, de a obţine profituri cât mai mari;
• libera concurenţă între agenţii economici reprezintă principala condiţie a funcţionării economiei de piaţă este ca
fiecare agent economic producător să obţină pentru bunurile economice pe care le cedează, prin schimb, o
contraprestaţie economică, un echivalent, adică o sumă de bani cu care acesta să-şi poată procura bunurile
necesare satisfacerii nevoilor lui. Agenţii economici vânzători, de teama de a nu-şi putea vinde mărfurile, şi
agenţii economici cumpărători, de teama de a nu-şi putea procura mărfurile de care au nevoie, se confruntă între
ei în cadrul relaţiilor de piaţă. Această manifestare a spiritului de competiţie, de rivalitate între agenţii
economici, participanţi la relaţiile de schimb care în limbajul economic se numeşte concurenţă, este calea cea
mai bună cale de satisfacere a intereselor acestora, a nevoilor consumatorilor de bunuri economice.

Concurenţa este forma generală pe care o îmbracă relaţiile dintre agenţii economici în cadrul economiei de piaţă,
fiind principalul factor de echilibrare a ofertei cu cererea de bunuri materiale şi de servicii, premisa esenţială a
maximizării rezultatelor activităţii economice şi care contribuie, alături de celelalte elemente specifice ale
mecanismului pieţei libere, la repartizarea şi alocarea resurselor de care dispune societatea la un moment dat, în
funcţie de nevoile reale ale acesteia, şi utilizarea lor cu maximum de eficienţă; determinarea agenţilor economici
producători să obţină produsele sau serviciile solicitate pe piaţă cu minimum de cheltuieli. Altfel spus,
concurenţa contribuie la reglarea sistemului economic în ansamblul său;
• egalitatea deplină a agenţilor economici autonomi sau independenţi, care participă la viaţa economică, în
sensul posibilităţii acestora de a avea acces de intrare şi de ieşire liberă pe şi de pe piaţă, în funcţie de preţuri şi
costuri, rentabilitate, de a se aproviziona cu factori de producţie în funcţie de necesităţile lor reale, de a putea
contracta. Această egalitate se manifestă în cadrul relaţiilor lor cu alţi agenţi economici, cu băncile, cu
administraţia publică, cu societăţile de asigurări;
• economia de piaţă este o economie de întreprindere. Microunităţile economice deţin un loc important în
structurile productive ale tuturor ţărilor avansate din punct de vedere economic, ale căror economii sunt
organizate şi funcţionează pe baza principiilor pieţei concurenţiale. Numărul întreprinderilor mici şi mijlocii, în
totalul întreprinderilor, înregistrează o creştere continuă. Economiei de piaţă, îi sunt specifice, însă, în unele ţări,
şi oligopolurile, precum şi tendinţele spre monopol. Cea mai mare parte a producţiei industriale provine de la
firme uriaşe, care dispun de o putere considerabilă pe piaţă. Acestea sunt oligopoluri, iar oligopolul este un
monopol imperfect;
 • prezenţa băncilor, a instituţiilor financiare, a societăţilor de asigurări, în peisajul economiei de
piaţă, reprezintă o altă trăsătură caracteristică a acestui tip de economie. Fără existenţa unor astfel de
agenţi economici autonomi nu ar fi posibilă mobilizarea resurselor băneşti, temporar disponibile în
societate şi repartizarea lor în conformitate cu nevoile socio-umane în permanentă creştere şi
diversificare, cu cerinţele funcţionării normale a mecanismului de ansamblu al economiei de piaţă;
• economia de piaţă este o economie în care statul exercită, în principal, o intervenţie directă şi
globală, în sensul că el nu desfiinţează piaţa şi nu îndeplineşte funcţiile ei (nu i se substituie), ci caută să
o completeze, să-i corecteze eşecurile şi veghează asupra funcţionării ei. Fiind garantul unei funcţionări
a instituţiilor economice (piaţa, întreprinderea privată, individuală sau colectivă) şi juridice (dreptul de
proprietate, deplina egalitate între indivizi), specifice economiei de piaţă, statul intervine în economie
exclusiv pe calea utilizării pârghiilor economico-financiare;
• eficienţa şi creşterea economică sunt, de asemenea, cerinţe esenţiale ale organizării şi funcţionării
economiei de piaţă. Realizarea eficienţei economice în condiţiile concurenţiale nu generează, însă, în
mod automat echitate socială, distribuirea bunurilor neîndestulătoare făcându-se, în cadrul acestui tip de
economie, conform puterii de cumpărare a consumatorilor şi nu ţinându-se seama de alte criterii;
• asigurarea protecţiei sociale a categoriilor de populaţie vulnerabile, defavorizate sau dependente
reprezintă, de asemenea, o altă particularitate a ordinii economiei de piaţă. Existenţa unor situaţii de risc
socio-economic, inerente condiţiei umane (vârsta, accidentele, maternitatea, decesul) sau legate de
modul de organizare şi funcţionare a vieţii social-economice în condiţiile economiei concurenţiale
(sărăcia, şomajul, inflaţia, accidente, maladiile profesionale, restructurarea economică), fac necesară
asigurarea protecţiei sociale a categoriilor de populaţie vulnerabile, defavorizate sau dependente.

Piaţa şi mecanismul preţului

pieţei
Curs 4.
 Condiţiile indestructibile şi de bază, care permit apariţia şi dezvoltarea acestei tipologii de economie (economia de piaţă) sunt:
•

•
specializarea, care se referă la delimitarea (separarea) agenţilor economici după pregătire, domeniul activităţilor şi natura
produselor;
schimbul care este esenţa logică şi practică a specializării, presupunând schimbul de activităţi realizat între agenţii economici,
într-un anumit raport de schimb astfel încât nevoile economice să poată fi satisfăcute în condiţii cât mai bune şi pentru toţi;
moneda reprezintă mijlocul (instrumentul) cel mai bun de intermediere directă a schimbului economic, datorat faptului că
aceasta are cea mai mare lichiditate;
proprietatea privată – formă dominantă de proprietate asupra resurselor economice, a avuţiei acumulate şi asupra capitalului
– constă în exercitarea liberă şi directă a autonomiei decizionale şi de răspunderi patrimoniale asupra ansamblului atributelor
proprietăţii: posesie, folosinţă, dispoziţie şi uzufruct. Această condiţie este asociată deseori cu libertatea economică.
Cele patru condiţii trebuie îndeplinite simultan. În raport cu măsura sau gradul în care fiecare condiţie menţionată anterior este
îndeplinită, se relevă şi nivelul de dominare şi performanţă al sistemului economic respectiv.
Condiţiile evolutive ale sistemului (economiei de piaţă) se sintetizează astfel:
•
mărirea gradului de rigurozitate (adâncirea) a specializării al domeniului principal de activitate şi apropierea maximă posibilă
de punctul avantajului comparativ (la scara economiei naţionale, precum şi în raport cu economia mondială);
sporirea lichidităţii monedei;
•
•
optimizarea dinamică a raportului proprietate privată / proprietate publică.
 Conceptul de economie de piaţă
Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare a economiei în care raporturile dintre cerere şi ofertă determină principiile
de prioritate în producerea bunurilor materiale şi prestarea serviciilor, metodele de organizare şi de combinare a factorilor de
producţie, persoanele şi categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri prin mijlocirea nivelului şi dinamicii preţurilor.
Economia de piaţă este o formă modernă de organizare a activităţii economice, în cadrul căreia oamenii acţionează în mod liber,
autonom şi eficient, în concordanţă cu regulile dinamicii ale pieţei. Acest lucru face posibilă valorificarea eficientă a resurselor
existente pentru satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor.
Economia de piaţă este o economie de schimb monetar.
Instituţional şi formal, economia de piaţă se bazează pe instituţiile juridice (dreptul de proprietate individuală) şi economice (firmă
privată, piaţă ca relaţie între cerere şi ofertă) şi de asemeni pe stat (ca agent economic).

Din punct de vedere tehnic şi de substanţă, economica de piaţă se întemeiază pe promovarea concurenţială a unor tehnici şi tehnologii
moderne, care asimilează noile cuceriri ale ştiinţei şi asigură, pe această bază, creşterea profitului.

Economia de piaţă se caracterizează printr-un mecanism adecvat de funcţionare, ale cărui componente sunt: piaţa, cererea, oferta,
concurenţa, costul, preţul, profitul, mediul ambiant.
 Funcţiile generale ale oricărei pieţe sunt multiple, dintre care cele mai importante sunt:
•
verificarea concordanţei sau neconcordanţei dintre volumul, structura şi calitatea bunurilor oferite cu
masa, componentele şi calitatea celor cerute;
•
oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide tuturor agenţilor economici.
Principalele criterii de clasificare a pieţelor şi formelor de piaţă sunt:
•

•
după natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiei lor întâlnim: piaţă a satisfactorilor şi piaţă
a prodfactorilor;
în funcţie de existenţa sau inexistenţa obiectelor în momentul realizării tranzacţiei distingem: piaţă reală
şi piaţă fictivă - bursa;
după locul desfăşurării relaţiilor de schimb identificăm: pieţe locale, pieţe regionale, pieţe naţionale,
internaţionale şi mondială;
în funcţie de raportul dintre cerere şi oferta unui bun sau a unei categorii de bunuri şi servicii avem: piaţa
vânzătorului şi piaţa cumpărătorului.
Potenţialul pieţei este acea parte din capacitatea pieţei, care poate fi satisfăcută pe baza condiţiilor materiale şi
financiare date ale populaţiei, datorat nivelului preţului produselor. Potenţialul pieţei, la majoritatea
produselor coincide cu cererea solvabilă a populaţiei. El poate fi exprimat prin volumul mărfurilor vândute pe
piaţă într-o perioadă de timp.
În funcţie de gradul de rivalitate a participanţilor la schimb, cât şi de condiţiile de confruntare pe piaţă, concurenţa
este de două feluri şi anume: concurenţa perfectă şi concurenţa imperfectă. Pe această bază şi piaţa îmbracă
 două forme şi anume: piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa cu concurenţă imperfectă.
a) Concurenţa perfectă are loc între un număr mare de producători şi consumatori, astfel încât cumpărătorul
are o mare libertate de alegere. Piața cu concurență perfectă este acel tip de piață în care:




confruntarea dintre participanți, producători (vânzători )și consumatori (cumpărători) este echilibrată;
numărul acestora (participanților) este relativ egal;
puterea lor (participanților) de penetrare și influență pe piață echilibrat-egală;
deciziile negociabile și influența de dominare, socotită ca fiind estompată.
b) Concurenţa imperfectă are loc în cazul în care nu sunt întrunite unele dintre condițiile pieței perfecte sau
chiar toate elementele concurenţei perfecte.
 Preţul şi mecanismele preţului
2. Preţul pieţei (preţul de echilibru) reprezintă o mărime directă care se formează în mod dinamic şi fluctuant, dar
în funcţie de necesităţile care menţin actul comercial viabil la un moment. Se determină atunci când cantitatea
cerută este egală cu cantitatea oferită, formându-se astfel echilibru actelor comerciale şi determinându-se
preţul cantităţii potenţiale comercializate, ca fiind preţul real al pieţei.
P
O = funcţia ofertă
ambele forţe ale pieţei presează în direcţia
scăderii preţului (O>C)
ambele forţe ale pieţei presează în direcţia
creşterii preţului (C>O)
E = punctul de echilibru
C = funcţia cerere
Pe
Q opt
Q
Reprezentarea grafică a stabilirii punctului de echilibru
Preţul este suma de bani la care se vinde şi se cumpără pe piaţă un bun economic sau serviciu. El exprimă valoarea
mărfii în unităţi monetare.
Între preţ, cerere şi ofertă, există o strânsă legătură, în sensul că variaţia preţului determină mişcarea cererii şi
ofertei în sens invers una faţă de alta. Indiferent de nivelul la care se situează preţul pentru un bun economic,
cererea şi oferta satisfăcute sunt egale. Important pentru piaţă este raportul dintre cererea totală şi oferta
totală, iar egalitatea dintre acestea se produce întâmplător, cu o tendinţă realizată prin intermediul preţului
de echilibru.
Preţul de echilibru este preţul la care cantitatea ce se poate vinde dintr-un bun economic este cea mai
mare, iar cererea şi oferta bunului respectiv se egalizează la nivelul celui mai mare volum al vânzării şi
cumpărării pe piaţă. El poate să coincidă, sau nu, cu aşteptările producătorului sau cumpărătorului. Are
un caracter obiectiv, fiind cel mai important semnal cu privire la alocarea resurselor. Preţul pieţei, în
economia de piaţă, este o mărime obiectivă care se formează în mod dinamic şi fluctuează permanent
în jurul punctului de echilibru al pieţei.
În aceste condiţii putem afirma că preţul de echilibru al pieţei se formează ca urmare a mecanismului
concurenţial.
•
Se consideră că piaţa unui produs este echilibrată atunci când cantitatea cerută este egală cu
cantitatea oferită C(p)=O(p). Preţul de echilibru apare atunci când se realizează egalitatea între
cantităţile cerute şi cele oferite din produs.
•
Coincidenţa între cerere şi ofertă este un punct către care piaţa tinde în baza presiunilor
vânzătorilor şi cumpărătorilor. În realitate, în permanenţă, pe piaţă există fie o situaţie de penurie
(C>O) fie o situaţie de surplus (O>C).
Trăsăturile caracteristice ale preţului de echilibru sunt:
•
•
•
•
apare spontan, ca rezultat al jocului liber al forţelor pieţei;
formarea acestuia este legată de situaţia pieţelor interdependente;
echilibrul pieţei nu înseamnă stagnare, respectiv absenţa schimbărilor.
Formarea preţului de echilibru se realizează în moduri diferite şi în funcţie de orizontul de timp în care
se confruntă cererea cu oferta. Pe perioade foarte scurte de timp, cererea constituie factorul principal al
formării preţului, iar oferta se adaptează automat la cerinţele consumatorului.
 •

•
Pe perioade scurte, producătorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea volumului factorului
muncă. Preţul astfel format se numeşte preţ normal, adică acel preţ care presupune egalitatea costului
marginal cu preţul de vânzare. La acest nivel de preţ, producătorii pot vinde orice cantitate de bunuri:
C = V = p unde
C = cost marginal; V = venit marginal;
p = preţ. Pe termen lung,
m
m
m
m
oferta reprezintă factorul predominant al evoluţiei preţului.
Condiţia de echilibru: C = p = C (minim) unde C = costul mediu
m
M
M
Studiul valorii de schimb impune realizarea preţului de echilibru, fapt care influenţează
mecanismul de reglarea a pârghiilor economice ale cererii şi ofertei. Întrucât mărimea de
referinţă a preţului stabileşte cantitatea de marfă tranzacţionată pe piaţă, atât ofertanţii cât şi
consumatorii vor căuta să-şi atragă maximul de profit.
Studiul valorii de schimb, în contextul mecanismului de formare al preţului, constituie un
domeniu prioritar şi de referinţă al ştiinţei economice. Nu există fenomen economic care să
participe pe piaţă, în care să nu fie implicat preţul.
Preţurile, ca evaluări conceptuale concrete, reprezintă masa monetară care trebuie plătită pentru
consumarea unui bun material sau al unui serviciu existent.
Preţul caracterizează expresia în bani a valorii şi a valorii de întrebuinţare (privită ca utilitate).
Întrucât preţul este considerat expresie bănească a valorii de întrebuinţare, el are la baza
sistemului de calcul, munca omenească încorporată în produsul destinat tranzacţionării.
Relaţia cerere-ofertă-preţ trebuie privită în dublu sens, deoarece, orice modificare a variabilei
cerere impune modificarea variabilei ofertă, întrucât încearcă păstrarea preţului de echilibru
pentru produsul respectiv comercializat. În aceste condiţii, modificarea unui efect variabil
este considerată uneori cauza, alteori efectul modificării celuilalt efect economic (de obicei
cererea impune oferta).
Astfel, preţul determină un mecanism automat de echilibru al cererii şi ofertei. Acest proces are
loc pe toate pieţele, presupunând nu numai adaptarea producţiei ci şi modificarea preţului.
Dacă oferta presează, preţul pieţei va coborî, iar dacă cererea presează, preţul pieţei va
creşte, restabilindu-se în acest fel echilibrul economic.
Interdependenţele dintre forţele pieţei şi nivelul preţului, care exprimă conţinutul legii cererii şi a ofertei, sunt
prezentate în graficele de mai jos:
preţ
preţ
cerere
iniţială
P2
2 cerere
curentă
P1

P2
1
P1
1
cerere
2
cerere
iniţială
curentă
cantitate

Modificarea preţului la creşterea cererii

cantitate

Modificarea preţului la scăderea cererii

preţ
ofertă
iniţială
 preţ
noua
ofertă
ofertă
nouă
P1

P2
1
P2

P1
2
oferta
iniţială
2
1
cantitate
cantitate
Modificarea preţului la scăderea ofertei
Modificarea preţului la creşterea ofertei
Venitul total „V ” reprezintă cantitatea acumulărilor realizate, fiind numeric egal cu produsul dintre preţul de vânzare
t
„P” şi cantitatea totală de produs vândut „Q”
V  P Q
t
Venitul total „V ” reprezintă cantitatea acumulărilor realizate, fiind numeric egal cu produsul dintre preţul de vânzare „P” şi cantitatea
t
totală de produs vândut „Q”. Elasticitatea cererii prezintă o semnificaţie deosebită în cadrul orientării agenţilor economici. Interesul
lor este să-şi maximizeze profitul, în condiţiile impuse de preţul existent pe piaţă, întrucât pot să-şi adapteze deciziile cu privire la
producţie, corespunzător rapoartelor existente între venitul total şi elasticitate.
preţ
preţ
Oi
Of
cerere
ofertă
supra-ofertă
2
2
punctul de echilibru
economic cel mai
Cf avantajos
Pe
1
1
1
Pe
E
2
Ci
supra-cerere

qe
q
cantitate
cantitate
e
 C , C = curba cererii iniţiale, finale; O , O = curba ofertei iniţiale, finale
i
f
i
f
Modificarea preţului la creşterea/scăderea egală a cererii şi a ofertei preţ
ofertă preţ
preţ
ofertă

cerere
cerere

cantitate
cantitate
Variaţia preţului la ofertă inelastică
prognoză pe termen scurt
Variaţia preţului la ofertă inelastică
prognoză pe termen lung
Mişcarea preţurilor, condiţionează şi orientează opţiunile şi deciziile ofertei producătorilor, respectiv măsurile şi impunerile cererii
consumatorilor, privind comercializarea în condiţiile cele mai avantajoase şi de trebuinţă. Astfel, în activitatea comercială,
preţurile apar şi reacţionează, ca sisteme de semnalizare care coordonează şi fac coerente deciziile agenţilor economici,
comparative cu cele ale populaţiei.
În condiţiile pieţelor normale, preţul determină un mecanism automat de echilibrare ale cantităţii cererii şi ofertei.
*
Cazul piaţă perfectă

ofertă la cantităţi mari

ofertă
*
Cazul preţ de echilibru
preţ
preţ
cerere
supraproducţie
cerere la preţ mic
Pe
nivel de
echilibru
ofertă
preţ de echilibru
cerere
subproducţie
q
cantitate
qe
cantitate
e
nivel de echilibru
În cazul pieţelor imperfecte (piaţa de monopol şi piaţa de oligopol), stabilirea nivelului preţului este o variabilă
ce aparţine fie producătorului, fie consumatorului, adică acelei categorii de agenţi economici care sunt
dominanţi şi controlează piaţa.
 Concurența perfectă / Concurența imperfectă
3. Concurenţa este trăsătura esenţială a economiei de piaţă, motiv pentru care este apreciată ca un sistem
competitiv şi ca mecanism concurenţial. Ea reprezintă confruntarea directă dintre agenţii economici pentru
atragerea de partea lor a clientelei consumatoare, prin competenţă profesională, prin practicarea preţurilor
convenabile, prin creşterea calităţii produselor tranzacţionate în scopul obţinerii a unui profit cât mai mare.
Concurenţa exprimă comportamentul specific agenţilor economici aflaţi la un moment de impas economic, în
condiţiile liberei iniţiative, atestând raportul dinamic de forţe dintre participanţii la actele de vânzare-
cumpărare. Aceştia vor acţiona în condiţiile libere de decizie, antrenând, de obicei, realizarea maximului de
interes economic şi fără a-şi afecta condiţiile proprii, dar în detrimentul celorlalţi sau similar.
Şcoala clasică de economie considera că concurenţa ar fi „mâna invizibilă” care decide soarta producătorilor.
Specific concurenţei perfecte, în economia de piaţă, funcţionează legea „mâinii invizibile”. Principiul
„mâinii
invizibile” menţionează că: „modificarea cererii se impune datorită modificării preţului, care va modifica
la
rându-i oferta, iar modificarea ofertei cere la rândul ei şi modificarea preţului, care va modifica cererea”
şi
mecanismul se repetă. În condiţiile concurenţei perfecte se reglează în mod impersonal, independent şi
dinamic atât nivelul sau mărimile preţului, cât şi nivelul sau mărimea cantităţii comercializate.
Având în vedere graficele legilor cererii şi ofertei, întreprinzătorul va şti că deficitul economic şi cel funcţional se
înregistrează sub punctul de echilibru iar surplusul şi stocul de producţie se poziţionează deasupra punctului de
echilibru. Pentru eliminarea atât a deficitului cât şi a surplusului, bunul management (care poate fi al
consumatorului sau al ofertantului) va încerca să mute punctul de echilibru în funcţie de interese, pe curba de
ofertă sau pe cea a cererii.
Pentru forma modernă de economie de piaţă, cel mai important atribut îl reprezintă satisfacerea pieţei sau
satisfacerea din şi prin piaţă. Acest lucru arată că, la un anumit moment, piaţa se găseşte în satisfacţie doar
când interesele consumatorului sunt susţinute prin comportamentul ofertanţilor care acuză cauzele
consumatorilor.
Pentru forma modernă de economie de piaţă, cel mai important atribut îl reprezintă satisfacerea pieţei sau
satisfacerea din şi prin piaţă. Acest lucru arată că, la un anumit moment, piaţa se găseşte în satisfacţie
doar când interesele consumatorului sunt susţinute prin comportamentul ofertanţilor care acuză
cauzele consumatorilor.
P
C = (curba funcţiei cerere) O = (curba funcţiei ofertă)
Surplus de produs
PM

Pe
A
B
E
Pm
C
D
Deficit de produs
Q
Qo Qc Qe Qo
1
2
2
Qc
1
Încadrarea cantităţilor suplimentare / deficitare în limitele suportabilităţii preţurilor pieţei
Formele de organizare a economiei moderne, de la simplu la complex, condiționează următoarea ierarhizare
 a tipologiilor economice:
•
economia naturală (casnică şi/sau închisă) – produce bunuri şi servicii care determină condiţia
necesară şi suficientă a apariţiei pieţei;
•
•
•
piaţa funcționează întrucât există producţie de mărfuri
producţie de mărfuri determină schimbul comercial generator de economie de piaţă
economie de piaţă formă complexă a economiei de schimb, caracterizată prin funcţiile sale
caracteristice care determină profit.
Concurenţa este o trăsătură esenţială a mecanismului economiei de piaţă.
 Concurenţa reprezintă confruntarea dintre agenţii economici (producători, consumatori, comercianţi, bancheri)
pentru
obţinerea unor condiţii cât mai bune de producţie, desfacere şi a altor activităţi economice, în scopul
maximizării
profitului. Rivalitatea dintre agenţii economici participanţi la actele de vânzare–cumpărare, vizează trei
aspecte
corelate şi anume: cantitatea, calitatea şi preţul bunurilor economice aduse pe piaţă.
În condiţiile liberei iniţiative, concurenţa reflectă raportul de forţe dintre agenţii economici participanţi la actele
de
vânzare–cumpărare.
În economia de piaţă sistemul de concurenţă este determinat de liberalismul economic, generată de proprietatea
privată ca formă fundamentală în cadrul pluralismului formelor de proprietate.
Sistemul de concurenţă dă posibilitatea agenţilor economici să efectueze operaţiunile economice pe care le consideră
cele mai favorizante din punctul lor de vedere. Totodată concurenţa conferă economiei de piaţă
eficienţă
economică, stimulând desfăşurarea activităţilor profitabile şi eliminând activităţile economice
neeficiente.
Mecanismul concurenţei are efecte benefice contribuind la reglarea vieţii economice, promovarea
progresului
tehnic, reducerea costurilor de producţie şi îmbunătăţirea calităţii produselor.
Concurenţa este o lege economică obiectivă specifică economiei de schimb. Ea exprimă relaţiile dintre producători
şi
consumatori, în vederea asigurării unor condiţii cât mai favorabile pentru producerea şi desfacerea
produselor.
Reprezintă un factor stimulativ pentru agenţii economici care lucrează bine şi totodată un factor coercitiv
pentru
 cei care lucrează în pierderi, determinându-i să-şi restrângă sau chiar să-şi înceteze uneori activitatea.
În lupta cu concurenţa agenţii economici folosesc două tipuri de metode şi anume:
a) Metode care se încadrează în uzanţele şi regulile admise de reglementările comerciale în vigoare, numite
uneori economice, ca de exemplu : reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor de vânzare, îmbunătăţirea
calităţii produselor, metode care conferă concurenţei un caracter loial.
b) Metode care nu se încadrează în uzanţele şi normele comerciale (metode extraeconomice) ca de exemplu:
înţelegeri cu caracter monopolist, răspândirea de informaţii false despre concurenţi, acţiuni care contravin
regulilor democratice, imprimând concurenţei un caracter neloaial.
Concurenţa este posibilă numai în condiţiile libertăţii preţurilor, situaţie în care orice cumpărător îşi poate
alege
vânzătorul cu preţurile cele mai mici, iar concurenţa constituie calea cea mai bună de maximizare a
satisfacerii
nevoilor pentru consumatori.
 Piaţa cu concurenţă perfectă
Principalele trăsături (premise) ale concurenţei perfecte sunt următoarele:
•
Atomicitatea perfectă a participanţilor la tranzacţii, respectiv, existenţa unui număr foarte mare de
producători şi cumpărători pentru bunul respectiv. Toţi participanţii au o forţă economică egală, dar mică
dar mică şi în consecinţă nu pot influenţa piaţa, ci sunt dependenţi de ea;
•
Transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi producătorii şi consumatorii sunt perfect
informaţi şi cunosc complet toate elementele pieţei (cantităţi, ofertă, calitate, preţ), precum şi
schimbările care pot interveni pe piaţă, astfel încât să poată obţine cel mai bun produs sau cel mai bun
preţ;
•

•
Omogenitatea produselor, adică pe piaţă vin produse care au caracteristici absolut identice, indiferent
de la ce producător se obţine produsul;
Intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă în funcţie de eficienţă, adică producătorul intră pe piaţă atunci când
costul producţiei este inferior preţului de vânzare şi iese de pe piaţă când preţul de vânzare este mai mic
decât costul producţiei;
•
Perfecta mobilitate a factorilor de producţie, ceea ce presupune ca toţi agenţii economici ( producători
şi consumatori), să poată găsi pe piaţă liber şi nestingherit factorii de producţie (capital şi forţă de
muncă) de care au nevoie la un moment dat.
Piaţa cu concurenţă perfectă impune existenţa unui număr mare de producători şi consumatori, care să fie perfect
informaţi asupra raportului dintre cerere şi ofertă şi care să acţioneze pe principii de raţionalitate. Concurenţa
poate fi considerată perfectă, numai dacă cele cinci trăsături sunt prezente concomitent. Dacă cel puţin una
din ele lipseşte, concurenţa încetează de a mai fi perfectă. Deci piaţa cu concurenţă perfectă are doar o
existenţă teoretică, practic nefiind posibilă.
Concurenţa reală este concurenţa imperfectă.
 Piaţa cu concurenţă imperfectă
Piaţa cu concurenţă imperfectă este tipul de piaţă în care agenţii economici producători şi consumatori
în
confruntarea dintre ei, sunt capabili prin acţiunile lor unilaterale să influenţeze raportul dintre cerere şi ofertă,
precum şi preţul bunurilor şi serviciilor, în scopul obţinerii unui profit cât mai ridicat.
Concurenţa imperfectă, caracterizează realitatea economică din ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, ca urmare
a apariţiei companiilor naţionale şi transnaţionale.
Piaţa cu concurenţă imperfectă îmbracă următoarele forme:
-
-
-
-
piaţa cu concurenţă monopolistică;
piaţa cu concurenţă de oligopol;
piaţa cu concurenţă de monopol;
piaţa cu concurenţă monopsonică.
a) Piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea produselor şi existenţa pe piaţă a unui
număr suficient de mare de producători ofertanţi şi de consumatori. Pe această piaţă oferta şi cererea au
caracter de atomicitate, dar se pierde omogenitatea produselor. Datorită existenţei unui număr mare de
producători şi diferenţierii produselor, acest tip de piaţă permite o mai bună satisfacere a cererii, deoarece
cumpărătorii au posibilitatea de a alege din numărul mare de vânzători, pe cei care le satisfac mai bine
dorinţele;
b) Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă tipul de piaţă unde un număr mic de producători – ofertanţi dau cea
mai mare parte a ofertei unui anumit produs, acesta fiind solicitat de numeroşi consumatori. Oligopolul permite
influenţarea pieţei şi în general a activităţii economice prin deciziile pe care le iau ofertanţii în privinţa
producţiei şi a preţului, dar nu permite controlul total din partea unor agenţi economici. Astfel fiecare
producător ofertant trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi producători şi de efectul propriilor sale decizii.
După numărul producătorilor aflaţi în concurenţă, se poate vorbi de „duopol” când sunt doar doi producători, şi
de „oligopol”, când sunt mai mulţi producători (cel puţin trei). Piaţa cu concurenţă oligopolistă este cea mai
răspândită piaţă din ţările cu economie de piaţă.
 c) Piaţa de monopol se caracterizează prin faptul că oferta pentru un anumit produs este concentrată în mâna
unui singur producător, ceea ce îi permite să controleze piaţa şi să fixeze preţul produsului – numit – „preţ
de monopol”. Preţul de monopol este mai ridicat decât preţul de pe piaţa cu concurenţă monopolistică
sau oligopolistă. Piaţa de monopol impune dominaţia producătorului asupra consumatorului şi îngrădeşte
sau chiar elimină concurenţa. Fiind un singur ofertant, piaţa de monopol nu poate asigura maximum de
satisfacţie pentru cumpărătorul – consumator. Din acest motiv, în toate ţările cu economie de piaţă
dezvoltată, pentru a proteja consumatorul, statul intervine prin promovarea unor „legi anti - monopoliste”
prin care se urmăreşte limitarea tendinţei de monopolizare a producției şi a pieţei;
d) Piaţa cu concurenţă monopsonică se caracterizează prin existenţa unui număr foarte mare de producători –
ofertanţi şi a unui singur cumpărător, caz în care piaţa este „monopsonică”. În cazul în care sunt câţiva
cumpărători piaţa este „oligopsonică”.
În ţările cu economie de piaţă, concurenţa imperfectă se manifestă preponderent sub forma concurenţei de tip
„oligopol”.
Clasificare a principalelor categorii de piaţă se corelează cu o tipologie, frecvent utilizată şi anume după
numărul agenţilor economici (cumpărători, respectiv vânzători), tipologie care poate fi sistematizată astfel:
vânzători
număr mare

piaţă reală
număr mic
unul singur
cumpărători
număr mare
piaţă oligopolistă
piaţă monopolistă
P (V) ; Q (V)
P (V) ; Q (C)
număr mic
piaţă oligopsonistă
 P (C) ; Q (V)
piaţă monopsonistă care
limitează oferta P (V)
piaţă bilaterală
unul singur
piaţă monopsonistă
P (C) ; Q (C)
piaţă monopsonistă care
piaţă unică
limitează cererea P (C)
Monopol – firmă sau întreprindere, singura care produce un bun sau serviciu şi trebuie să satisfacă întreaga cerere pentru
aceasta. Pentru a fi monopol, întreprinderea nu trebuie să fie concurată, de către şi din partea producătorilor
(vânzătorilor) străini sau naţionali, iar produsul realizat să nu poată fi substituit cel puţin un timp. În esenţă, existenţa
unui monopol poate să decurgă din: concentrarea treptată şi eliminarea producătorilor mai puţin performanţi, astfel
încât să constituie o întreprindere care, în funcţie de dimensiunile pieţei şi condiţiile tehnice, realizează randamente
tehnice crescătoare pe timp îndelungat, sau realizarea unei inovaţii sau crearea unui produs nou, ceea ce face din
întreprinderea respectivă un distribuitor unic de piaţă, sau existenţa unor obstacole de reglementare ori legislative la
intrarea concurenţilor pe piaţă. Monopolul acţionează pe piaţă folosindu-se de avantajele pe care le are, fapt care-i
permite să stabilească atât cantitatea oferită, cât şi preţul unitar pentru care se orientează elasticitatea cererii. Sensul
major al existenţei monopolului îl reprezintă maximizarea profitului în condiţiile date.
Oligopol – structură de piaţă în care un număr mic de firme mari asigură cea mai mare parte o ofertei unui anumit bun,
acesta fiind solicitat de numeroşi cumpărători consumatori. Numărul de vânzători este suficient de mic, iar puterea
economică a fiecăruia dintre ei este destul de mare pentru ca acţiunea (măsura) întreprinsă de fiecare firmă, luată
separat, să aibă un impact semnificativ asupra condiţiilor generale de vânzare-cumpărare de pe piaţa bunului respectiv.
Stabilirea preţurilor fiind considerată o fortăreaţă ce trebuie apărată şi păstrată cât mai mult timp, firma oligopolistă are
la îndemână alte arme eficace, care îi asigură mobilitatea necesară într-o economie modernă, dinamică şi concurenţială.
Asemenea argumente sunt: schimbarea calităţii bunurilor existente, înnoirea produselor, modificarea ambalajelor,
reclamă comercială, manevrarea creditelor, acorduri unilaterale privind împărţirea dominaţiei pieţelor.
Monopson – firmă sau întreprindere cumpărătoare unică a unui bun sau serviciu oferit de un număr mare de producători.
Pentru a fi monopson întreprinderea trebuie să nu fie concurată din partea altor cumpărători străini sau naţionali,
produsul să fie omogen şi să nu poată fi substituit cel puţin pentru un timp. Sensul major al existenţei monopson-ului îl
constituie maximizarea profitului. Pentru aceasta trebuie ca monopson-ul să cumpere o cantitate atât de mare de
materii prime, încât valoarea produsului marginal să fie egală cu costul marginal. În comparaţie cu concurenţa perfectă,
monopson-ul determină o scădere a cantităţilor cumpărate, scăderea preţului plătit vânzătorilor şi apariţia unor
supraprofituri durabile, ceea ce generează numeroase nemulţumiri pentru producătorii de factori de producţie necesari
monopson-ului.
Oligopson – formă a pieţei cu concurenţă imperfectă, unde un număr mic de firme mari cumpără cea mai mare parte a unei
anumite mărfi, aceasta fiind oferită de mai mulţi producători-ofertanţi. Numărul de solicitanţi este suficient de mic, iar
puterea lor economică suficient de mare pentru ca acţiunea întreprinsă de fiecare firmă cumpărătoare, luată separat, să
aibă un impact notabil asupra condiţiilor generale de cumpărare-vânzare de pe piaţa mărfii respective.
Modificarea preţului influenţează graficul deplasării curbelor de vizualizare în sensul următor: mărirea preţului unui
produs atrage diminuarea cererii şi supraofertă, care conferă blocaj ofertei, realizare de stocuri cu implicaţie
asupra micşorării ofertei şi scăderii preţului.
Supraproducţia impune fie limitarea ofertei, fie ridicarea cererii.
Subproducţia creează creşterea cererii, care va determina ridicarea ofertei.
Pentru cazurile pieţelor imperfecte, pe termen scurt, curbele de reprezentare a cererii şi a ofertei se modifică astfel:
cu cât preţul este mai redus, cantitatea de produs comercializat este mai mare, iar întreprinderea va acumula
venit numai în ipoteza stabilirii preţului real de echilibru în funcţie de cerere. Prognoza pe termen lung arată că
graficele curbelor devin paralele, ceea ce înseamnă că nu se pot preconiza preţuri de referinţă pentru strategia
pe termen lung, întrucât nu putem anticipa ansamblul legilor cerere-oferă şi nici înclinaţia/preferinţa
participanţilor la actul comercial.
Modificarea permanentă a preţurilor determină deciziile şi opţiunile participanţilor, producători şi
cumpărători,
deoarece posibilităţile de absorbţie din piaţă sunt practic constante, iar factorul care determină mutaţia este
doar cel al satisfacţiei imediate.
În condiţiile concurenţei imperfecte, firmele fac tot posibilul să controleze nivelul preţului, adică intervin cu
sisteme
perturbatoare la reglarea reală a echilibrului preţului pieţei. În condiţiile economiei contemporane, la stabilirea
nivelului preţului, intervin următoarele serii de fundamente economice care dictează şi/sau se impun prin:
•
•
•
•
costul de producţie – ca fiind costul mediu al produsului comercializat;
formele de concurenţă – privite ca forme de impact al calităţii;
 capacitatea de producţie – privită ca ofertă concurenţială;
elemente care ţin de politicile guvernamentale – în acordarea unor anumite facilităţi sau subvenţii similar
ofertanţilor şi consumatorilor;
•
mijloace de informare şi grad înalt de penetrare pe piaţă – a produsului privit sub aspectul cunoaşterii
publicitare şi a creşterii încrederii consumatorului în, şi către, producători.
Preţul este considerat ca instrument bănesc ce reflectă prin mărimea sa atât masa şi natura cheltuielilor cu munca,
destinate obţinerii produsului, cât şi cheltuielile legate de dezvoltare, privite prin prisma gradelor de utilitate
sau raritate ale un anumit bun sau serviciu consumat.
 Preţurile cunosc la rândul lor mai multe încadrări şi clase numite generic funcţii.
•

•
funcţia evidenţiere a cheltuielilor – în cadrul lor sunt incluse totalitatea cheltuielilor destinate producerii fizice a
produsului, cât şi cheltuielile destinate dezvoltării produsului ulterior;
funcţia de evaluare a cheltuielilor şi a rezultatelor – prin intermediul preţurilor capătă expresie monetară atât
cheltuielile, cât şi veniturile agenţilor economici. Prin natura sa, funcţia evidenţiază dimensiunile cantitative, structurale
şi calitative ale diverselor activităţi economice. În acest mod se vizualizează rolul preţurilor în surprinderea evoluţiei
cheltuielilor şi al veniturilor. Astfel, preţul apare ca element de fundamentare a tuturor deciziilor care afectează
cheltuielile şi veniturile agenţilor economici;
•
funcţia de corelare – justifică impactul pe care un produs îl creează atât pe piaţa cererii şi a ofertei, cât şi în stabilirea
nivelului preţului de echilibru. Preţul nu poate fi privit izolat, el este în strânsă interdependenţă cu cererea şi oferta.
Excesul de cerere poate fi eliminat prin creşterea preţului. Prin acest joc, al preţului pe piaţă, se elimină dezechilibrele
dintre cerere şi ofertă şi se determină preţul şi cantitatea de echilibru pentru produsul respectiv. În aceste condiţii, preţul
îndeplineşte o corelare între cele două variabile ale pieţii: cerere şi ofertă;
•

•
funcţia de informare – prezintă în special situaţia reală existenţială a pieţei, precum şi intenţia agenţilor concurenţi de a
intra în competiţie, precum şi gradul de utilitate al produsului destinat comercializării, la care se adaugă cheltuielile de
publicitate sau informare tip Internet (marketing-ul comercial);
funcţia de stimulare a producătorului – indică nivelul preţului produsului, constituind un element motivaţional puternic
asupra producătorului, acţionând în mai multe direcţii: orientarea interesului acestuia privind producerea unui anumit
produs, impulsionarea producătorului pe linia perfecţionării condiţiilor de producţie şi a calităţii acestora, orientarea
opţiunilor consumatorilor şi prin aceasta dirijarea presiunii lor asupra producătorilor. Această funcţie permite
 producătorului să modifice conform propriilor strategii nivelul preţului, întrucât creşterea calităţii produsului impune o
atracţie a consumatorului, cu consecinţe asupra posibilităţilor de supravieţuire a firmei, pe termen lung şi mediu;
•
funcţia de redistribuire şi al patrimoniului agenţilor economici – arată că pentru producţia realizată şi comercializată,
fiecare agent economic obţine venit individual. Mărimea acestuia depinde de diferenţa dintre preţurile primite pentru
bunurile vândute şi preţurile plătite pentru bunurile plătite prin procurarea factorilor de producţie. În acest mod,
mecanismul de constrângere al agenţilor economici prin intermediul preţurilor de concurenţă impune implicarea
variaţiei preţurilor asupra cererii şi a ofertei, precum şi modificarea cererii şi a ofertei datorată acţiunii altor factori (şi
implicaţiile acestora) asupra nivelului preţului.
 Echilibrul economic parţial
Formării preţului este condiţionată nu numai de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci deopotrivă, în cazul
pieţelor, de interdependenţă. Este firesc ca echilibrul sau dezechilibrul unei pieţe să fie analizat şi considerat
nu numai prin prisma mecanismelor proprii ale pieţei respective, ale proceselor care au loc în cadrul ei, ci şi ca
efect programat a ceea ce se întâmplă pe alte pieţe, la nivel local, naţional şi mondial.
Întrucât produsele supuse actelor de vânzare-cumpărare din piaţă (pentru a putea fi transferate de la producător la
consumator) trebuie evaluate, mărimea echivalentului plătit pentru achiziţionarea mărfii, valoarea ei, se
raportează în bani. Politica mecanismelor economice (ale pieţei, ale preţului, ale dezvoltării) se raportează
prin bani şi valoare.
Preţul constituie un element fundamental în teoria şi practica economică, în mecanismele economiei de schimb. În
condiţiile economiei de piaţă, preţul influenţează toate procesele economice şi sociale. Se pune problema:
care este conţinutul categoriei economice de preţ?
Pornind de la cele două teorii ale valorii (teoria obiectivă şi teoria subiectivă), s-au conturat două concepţii cu
privire la preţ şi anume:
a) Adepţii teoriei obiective a valorii susţin că izvorul valorii îl constituie munca producătorilor înglobată în
producerea bunurilor economice. Mărimea valorii unui bun este dată de munca socială şi se manifestă pe
piaţă sub forma valorii de schimb, iar valoarea de schimb se prezintă sub forma preţului. Deci, preţul apare ca
suma de bani la care se vinde şi se cumpără un bun economic pe piaţă, fiind expresia bănească a valorii
mărfii.
b) Adepţii teoriei utilităţii susţin că valoarea bunurilor economice este dată de utilitatea şi raritatea acestora.
Preţul este explicat pe baza teoriei marginaliste, iar egalitatea dintre două mărfuri în procesul schimbului
rezultă din faptul că utilitatea marginală a unităţilor corespunzătoare este egală.
Fiecare din aceste teorii conţine adevăruri parţiale. Îmbinând elementele celor două concepţii se poate conchide că
preţul este un instrument complex de măsurare monetară, care reflectă în mărimea lui atât cheltuielile
de
muncă efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea şi raritatea acestuia, cererea şi oferta precum
şi
alţi factori.
 Formarea preţurilor în economia de piaţă
Factorii care influenţează nivelul şi dinamica preţurilor în economia de piaţă se grupează în două mari categorii şi
anume: factori interni şi factori externi.
a) Factorii interni acţionează în 3 direcţii şi anume:
- dinspre cererea consumatorilor ca de exemplu: structura cererii, veniturile consumatorilor, preţuirea
acordată bunurilor oferite pe piaţă;
- dinspre oferta producătorilor cum ar fi: costul unitar, preţul de vânzare a mărfurilor pe piaţă;
- alţi factori: exportul cerere – ofertă, factori monetari, structura pieţei.
b) Factori externi ai formării preţurilor, aflaţi în afara mecanismului pieţei interne cum sunt: intervenţia
organelor guvernamentale în stabilirea preţurilor în vederea menţinerii unor echilibre social – economice ca:
protecţia consumatorilor, protecţia producătorilor agricoli.
Principalele tipuri de preţuri
Principalele tipuri de preţuri folosite sunt: preţurile libere, preţurile administrate şi preţurile mixte.
a) Preţurile libere sunt preţurile bunurilor şi serviciilor, formate în condiţiile concurenţei deschise, prin
confruntarea cererii cu oferta;
b) Preţurile administrate sunt stabilite de către firmele cu un anumit control al pieţei, precum şi cele aflate sub
intervenţia organelor de stat. Intervenţia statului este uneori prezentă la formarea preţurilor unor produse de
strictă necesitate pentru populaţie (pâine, lapte, carne), sau pentru a stăvili creşterea nelimitată a preţurilor în
perioadele inflaţioniste.
c) Preţurile mixte sunt preţurile formate ca rezultat al acţiunii tuturor factorilor (interni şi externi)
 Strategii concurenţiale
Între agenţii economici producători, se desfăşoară o permanentă luptă de concurenţă, luptă în care
fiecare caută să obţină o poziţie din ce în ce mai bună faţă de rivalii săi, prin promovarea unor
strategii comerciale denumite „strategii concurenţiale”. Prin aceste strategii se urmăreşte obţinerea
unui loc din ce în ce mai bun pe piaţă, precum şi acapararea unui număr cât mai mare de
cumpărători.
Se cunosc trei tipuri principale de strategii:
a.
Strategia efortului concentrat exprimă concentrarea eforturilor unei firme de a obţine
supremaţie asupra unei anumite categorii de clientele, asupra vânzării unui anumit produs,
sau asupra unei regiuni de desfacere a mărfurilor;
b.
Strategia elitei (diferenţierii) constă în efortul pe care îl face o firmă de a aduce pe piaţă în
exclusivitate un „produs de excepţie”, care prin calităţile sale deosebite să elimine orice alt
concurent. Această strategie este cunoscută sub denumirea de „Strategie Mercedes”,
Mercedesul fiind cap de serie în producţia mondială de autoturisme.
c.
Strategia costurilor constă în efortul pe care îl face un producător de a obţine acelaşi produs
cu concurenţii săi, dar cu un cost mai mic, pentru a-l putea desface pe piaţă la preţuri mai
mici decât concurenţii. Această strategie este cunoscută sub denumirea de „Strategie
Japoneză”, japonezii fiind recunoscuţi ca maeştri în mânuirea acestei strategii, care le-a adus
succesul pe piaţa mondială datorită preţurilor mai mici practicate.
Aceste strategii concurenţiale, nu sunt practicate în mod izolat, producătorii folosindu-le alternativ în
diferitele perioade.
Producţia şi formele sale

generale

Curs 5.
 Producţia şi formele sale generale
Resursele se caracterizează prin potenţialul material-uman şi factorul financiar de care dispune economia
naţională şi care este şi poate fi atras în producţie.
Agentul economic realizează producţie finită, urmăreşte şi dispune economic asupra realizării acesteia, în
vederea obţinerii de producţie-profit. Întrucât resursele în sine nu au capacitatea de satisfacere a nevoilor
umane direct, ele trebuie combinate astfel încât prin producţie/prelucrare ale acestora, ele să satisfacă
consumatorii.
Producţia este activitatea economică de creare a utilităţilor menite să satisfacă trebuinţele. Este activitatea
depusă de oameni cu scopul de a transforma natura corespunzător nevoilor lor, urmărind crearea de bunuri
şi servicii menite să satisfacă diferitele categorii de trebuinţe sau de prelucrare şi/sau transformare a
bunurilor materiale, aflate în forma lor naturală sau secundar prelucrată, urmărind realizarea de bunuri
fizice finite care să asigure şi să realizeze satisfacţie umană consumatorilor. Poate fi socotită şi ca activitate
economică de atragere şi folosire a resurselor existente în societatea înconjurătoare.
La rândul său, noţiunea de producţie cunoaşte o serie de dimensiuni care pe ansamblul lor general o defineşte şi
o desemnează:
Producţie globală – (utilizat în economia de comandă) reprezintă un indicator specific sistemului producţiei
materiale care semnifică, sub formă bănească, totalitatea rezultatelor din activitatea economică desfăşurată
la nivel microeconomic, într-o perioadă de un an.
Producţie netă – indicator specific sistemului producţiei materiale, care evidenţiază mărimea cheltuielilor legate
de recompensarea factorului uman care participă la producerea de bunuri economice. În structura producţiei
nete, se cuprind: salariile, alte drepturi salariale, contribuţiile la asigurările sociale şi la ajutorul de şomaj,
profitul, alte elemente legate de activitatea factorului uman ca participant direct sau indirect la producerea
de bunuri economice. Se calculează prin scăderea din producţia globală a cheltuielilor materiale.
Producţie potenţială – reprezintă acel volum valoric al activităţii economice reale, care s-ar obţine dacă forţa de
muncă ar fi ocupată deplin.
 Noţiunea „producţie”, cuprinde două sfere de orientare, organizate astfel:
• – producţie de bunuri materiale primară/secundară;
• – producţie de servicii.

Producţia primară reprezintă faza brută de prelucrare a bunurilor materiale, în vederea prelucrării lor
ulterioare, a comercializării sau a stocării acestora o anumită perioadă de timp sau producţia în care omul
obţine satisfacţie acţionând direct asupra naturii (extracţii miniere, producţie agricolă, silvică, vânătoare,
pescuit).
Producţia secundară reprezintă forma de prelucrare şi finisare a producţiei primare, în vederea comercializării
sau a consumării bunurilor prelucrate.
Producţia terţiară sau de servicii reprezintă aspectul economic pe care un agent economic îl prestează în
favoarea altui agent economic sau factor uman independent, creându-i acestuia satisfacţie prin prestaţii de
servicii.

Producţia este orientată în funcţie de necesităţi precise ale aspectului consumului. Corelaţia dintre necesităţi şi
resurse se realizează în mod direct şi în corelaţie cu dinamica legii producţie-consum.

Prin consumul de bunuri şi servicii oferite de producători sunt satisfăcute acele trebuinţe care au acoperire în
veniturile consumatorilor, care consum generează noi trebuinţe şi noi impulsuri pentru producţie, şi ciclul se
repetă.
Prin activitatea de prelucrare a bunurilor materiale, acestea capătă caracter general supus comercializării sau
consumului direct numit marfă.
Marfa reprezintă produsul muncii omeneşti destinat schimbului. Este un bun economic care serveşte producţiei sau
satisfacerii nevoilor oamenilor, destinată vânzării-cumpărării, prin tranzacţiile bilaterale de piaţă. În categoria
marfă intră factorii de producţie, satisfactorii, moneda, hârtia de valoare şi activele financiare.
Marfa reprezintă un concept, o categorie de produse economice, sau produsul muncii omeneşti destinată schimbului
dintre agenţi din piaţă, prin realizarea activităţile de vânzare cumpărare. Ea este un bun economic care serveşte
producţiei sau pentru satisfacerea trebuinţelor şi nevoilor de viaţă ale omenirii, şi care ajunge în consum prin
intermediul schimbului generat prin actele de vânzare-cumpărare sau prin tranzacţii bilaterale de piaţă. Are
caracter economic care serveşte producţiei şi satisfacţiei clienţilor şi totodată îndeplineşte caracterul de
trebuinţă, întrucât este consumată şi consumabilă. Principalele categorii de marfă sunt:
•mărfurile - corporale de consum personal (alimentare, îmbrăcăminte, articole igienă);
• mărfurile - corporale de consum îndelungat (locuinţe, mobilă, unelte, scule, autoturisme);
• mărfurile - servicii şi informaţii destinate consumului personal şi social (învăţământ, cultură,
laic, sănătate, salubritate, pază, dezvoltare);
• mărfurile - informaţii plătite (servicii de poştă, telefonie, transport, e-mail);
• mărfurile - servicii, informaţii şi bunuri corporale destinate activităţii - economice (marketing,
management, licenţe şi brevete, bunuri de capital fix şi circulant, consultanţă economică, tehnică,
juridică, ştiinţifică);
• mărfurile - active monetare şi financiare.
Bunurile, pentru a fi mărfuri consumabile, trebuie să dispună de utilitate, de satisfacţie a trebuinţelor şi să- şi
adjudece conceptul de utilitate socială. Ele trebuie să treacă de la producător la consumator nu numai în mod
gratuit (autoconsum), ci prin intermediul schimbului de mărfuri. Schimbul de mărfuri presupune schimb de
echivalent: marfă-ban-marfă.
 Ca bun economic, marfa se defineşte prin cele două elemente de caracterizare:
• utilitate şi
• valoare.

Utilitatea desemnează capacitatea unui produs de a satisface, într-o anumită manieră, o nevoie, o trebuinţă
umană şi socială. Pe măsură ce creşte numărul de unităţi consumate din aceeaşi marfă, utilitatea se
reduce.
Din punct de vedere al utilităţii, bunurile pot fi:
• independente,
• substituibile,
• concurente şi
• complementare.

Utilitatea pune în evidenţă proprietăţile şi însuşirile intrinsece ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri
de consum personal, de larg consum, de bunuri de capital, de servicii. Exprimând raporturile dintre
oameni şi bunuri, utilitatea depinde de proprietăţile obiective ale bunurilor şi trebuinţelor
consumatorilor, precum şi de capacitatea de dobândire a bunurilor respective. La nivelul mecanismelor
economice, utilitatea constată punerea de acord între o nevoie solvabilă exprimată şi existenţa unui bun
sau serviciu capabil să o satisfacă. La nivel moral sau politic, utilitatea devine un criteriu de apreciere
din ce în ce mai însemnat al oportunităţii producţiei unui bun sau serviciu, de satisfacere a unei nevoi,
stabilite sub raport individual sau colectiv. Faptul că marfa se comercializează, impune aspectul cauzal
al evaluării acesteia, care este reprezentat prin valoare economică; înseamnă ca marfa trebuie să aibă
valoare.

Valoarea unui bun material este dată de cantitatea totală de muncă necesară pentru producerea lui.
 Tipuri de producţie
Cantitatea şi calitatea factorilor de producţie implicaţi în obţinerea anumitor bunuri, precum şi modul lor de
combinare, depind de procesele de producţie adoptate, procese care pot fi încadrate în următoarele
tipologii:
• simple, când produsul finit se obţine în totală independenţa de altele, prin folosirea unor
factori specifici, în cadrul unor întreprinderi care fabrică fie mai multe produse, fie doar un
singur produs;
• simultane, când, prin folosirea aceloraşi factori de producţie, se obţin mai multe produse
alternative. Deşi procesele prin care se obţin diversele bunuri sunt relativ independente,
datorită faptului că unii factori de producţie sunt comuni, creşterea producţiei de un anumit
gen, nu se poate realiza decât micşorând producţiile altor sortimente;
• cuplate (legate), când, prin utilizarea aceloraşi factori, din unul şi acelaşi proces se obţin
mai multe produse sau, pe lângă produsele principale, se obţin şi produse secundare.
Aceasta poate fi de mai multe tipuri:
• de cuplaj fix, când mărimea sau natura producţiei între produsele principale, sau dintre
produsele principale şi cele secundare nu se poate schimba;
• de cuplaj variabil (imperfect), caracterizată prin aceea că într-o primă fază se fabrică un
produs intermediar, din care , în fazele următoare, se obţin mai multe sortimente de produse
finite.
 Contextul actual al sistemelor de producţie
Apariţia tehnicii moderne, și în special dezvoltarea rapidă a calculatoarelor personale, a atras automatizarea şi în
mod firesc implementarea sistemelor de producţie asistate de calculator, care asigură viteze şi capacităţi de lucru
mari. S-au dezvoltat componentele necesare activităţii datelor din aparatura de control şi pachete de programe
performante care permit crearea unor instrumente virtuale cu mult mai complexe şi mai performante decât
instrumentele reale. Instrumentarea asistată de calculator constituie acum o treaptă superioară de investigare şi
control a proceselor şi produselor.
Dacă aparatura de măsurare clasică oferă utilizatorului mărimile fizice sub forma unor indicaţii analogice pe cadrane
sau afişaje numerice, uneori combinate cu dispozitive de înregistrare continuă grafică, calculatoarele oferă o
flexibilitate nelimitată în privinţa achiziţiei şi memorării datelor, a prelucrării lor prin filtrare sau operaţii de
modificare dinamică a referinţelor, de amestecare şi combinare, de analiză a variaţiei mărimilor şi a trecerii
acestora peste praguri de valoare semnificativă, asigurând în acest mod elementele de suport pentru luarea
deciziilor de control automat în medii de fabricaţie complexe.
Mutaţiile complexe din activitatea economică contemporană (proiectarea şi realizarea produselor) constând în
reducerea ciclului de reînnoire şi livrare, creşterea cerinţelor asupra funcţionării produsului şi nivelul tehnic
calitativ al acestuia, reducerea dimensiunii locurilor de fabricaţie în paralel cu creşterea flexibilităţii proceselor
de fabricaţie au determinat întreprinderile să revoluţionează strategiile industriale, să caute inovarea permanentă.
Interdisciplinaritatea şi deschiderea între servicii, conduce la organizarea activităţilor industriale în mod flexibil
şi comunicativ deschis. Favorizarea descentralizării structurilor economice, prin ameliorarea comunicaţiilor
dintre ele, conduce către integrarea reciprocă dintre cadrul organizatoric şi suportul informatic. Această dublă
integrare internă este completată de necesitatea existenţei comunicaţiei extinse. Ansamblul tuturor
componentelor pentru realizarea dezideratului final al întreprinderii extinse pare a fi astăzi întrunit.
 Astăzi este absolut esenţială utilizarea acestor sisteme, cât şi instruirea specialiştilor care lucrează efectiv în
cercetare şi producţie, în vederea asimilării şi integrării acestor tehnologii avansate în noile sisteme de
proiectare şi producţie, pentru asigurarea unei productivităţi ridicate, a ameliorării calităţii produselor, a
flexibilităţii în actualizarea profilului de producţie, a unei fiabilităţii sporite în fabricaţie.
Ca o reacţie la această situaţie apar noi concepte în întreprindere determinate de introducerea gestiunii de proiect sau
a calităţii totale. Iniţierea angajaţilor în aceste noi tehnologii devine o axă de motivare profundă. Cu toate că
scopul este obţinerea unui puternic efect sinergetic pentru realizarea unui produs, organizarea întreprinderilor
încă puternic orientată pe concentrarea funcţiilor în cadrul departamentelor. Această puternică structură pe
verticală, organizată pe linii de produse, aduce în contrapartidă o nesincronizare între proiecte şi conduce la
structuri etanşe, impermeabile la comunicaţie deşi noile soluţii tehnologice favorizează creşterea informatizării.
Reţelele locale, bazele de date relaţionale, staţiile de lucru din ce în ce mai puternice, evoluţia PC-urilor şi a
sistemelor de operare din ce în ce mai performante, conduc la o adevărată liberalizare în domeniul
informaticii. Se impune ideea integrării cu calculatorul a tuturor funcţiilor unei întreprinderi care să permită
rezolvarea problemelor de comunicaţie şi să se răspundă cât mai rapid cerinţelor pieţii.
Subdivizarea purtătorilor de cerere, în grupuri relative omogene, se realizează astăzi din ce în ce mai rar după
criterii naţional-tradiţionale, socio-demografice şi economice, şi în tot mai mare măsură după variabila
comportamentelor socio-umane sau a performanţelor profesionale, care să le confere cuantificări ale
mulţumirilor.
Studierea depăşirii fizice şi morale a produselor – rezultat al modului în care ele sunt percepute de către
segmentul pieţei – dobândeşte o semnificaţie aparte, pentru succesul agenţilor economici participanţi în afaceri.
Felul în care răspunsul, din punct de vedere al calităţii sale marfare (bun material, serviciu şi idee, precum şi aflat
în diversele sale etape de dezvoltare), oferă pieţei soluţii ale rezolvării problematicii apărute în momentul de
impas economic, constituie una dintre motivaţiile necesităţii ale dezvoltării de produse, sau a perfecţionării
acestora, determinată şi/sau anticipată de momentele de criză ale ciclul de viaţă al produsului.
 Ciclul de viaţă al produselor
Ritmul susţinut de înnoire şi diversificare a ofertei de mărfuri reprezentând o caracteristică definitorie a
economiei contemporane este motivat de o serie de factori majori, dintre care cei mai importanţi
considerăm a fi:
• dinamica inovaţiei tehnologice aflate sub semnul unei tot mai eficiente gestionări a resurselor
planetei;
• diversificarea nevoilor, gusturilor şi preferinţelor consumatorilor, fie ei individuali sau colectivi;
• accentuarea fenomenelor concurenţiale la nivel mondial, atât în planul accesului la factorii de
producţie, cât şi în cel al câştigării adeziunii clientelei;
• creşterea gradului de solvabilitate al consumatorilor potenţiali de natură a permite o mai bună
nuanţare a exigenţelor acestora;
• globalizarea economiei mondiale, proces care permite o difuzare rapidă a proceselor şi serviciilor
noi pe toate meridianele lumii.
Paralel cu aceşti factori de dinamică asupra ofertei destinate pieţei interne şi internaţionale acţionează şi
comportamentul consumatorului modern, devenit din ce în ce mai exigent, mai bine informat şi mai selectiv
în motivarea cererii sale. Consecinţa directă a creşterii gradului de complexitate al deciziei de achiziţionare a
unui produs sau a altuia o reprezintă procesul de accentuare a ingerinţelor pieţei.
Ciclul de viaţă al produsului reprezintă un concept de marketing care descrie tendinţa de evoluţie a afacerii şi
totodată prezintă modul de realizare a profitului unui produs scos pe piaţă, de-a lungul vieţii sale comerciale.
Altfel spus, reprezintă perioada de timp în care acesta se află pe piaţă, începând cu introducerea şi sfârşind cu
retragerea lui, faze care se pot identifica cu uşurinţă. Fazele pe care le parcurge produsul în timpul existenţei
sale pot fi identificate cu uşurinţă conform descrierii următoare, întreprinderea, prin managerul ei, va decide
dace este momentul retragerii, declarându-l „mort fizic”, sau menţinerea acestuia pe piaţa comercială, întrucât
motivează gusturile celui mai mare segment al pieţii.
 Ciclul de viaţă al produsului reprezintă un concept de marketing care descrie tendinţa de evoluţie a afacerii şi
totodată prezintă modul de realizare a profitului unui produs scos pe piaţă, de-a lungul vieţii sale comerciale.
Altfel spus, reprezintă perioada de timp în care acesta se află pe piaţă, începând cu introducerea şi sfârşind cu
retragerea lui, faze care se pot identifica cu uşurinţă. Fazele pe care le parcurge produsul în timpul existenţei
sale pot fi identificate cu uşurinţă conform descrierii următoare, întreprinderea, prin managerul ei, va decide
dace este momentul retragerii, declarându-l „mort fizic”, sau menţinerea acestuia pe piaţa comercială, întrucât
motivează gusturile celui mai mare segment al pieţii.
Cronologic, orice proiect se împarte în mai multe etape, la parcursul evoluţiei cărora, printr-o succesiune de stări,
toate se raportează. Aceste evoluţii determină un ciclu de viaţă cu o logică de derulare naturală şi este marcat de
coerenţa acţiunilor sale care completează în mod real şi progresiv cunoaşterea tuturor aspectelor produsului pe
viitoarea sa piaţă.
Ciclul de viaţă al proiectului integrează complet ciclul de viaţă al produsului.
Determinarea eronată a perioadelor ciclului unui produs, conduce la realizări (acumulări) de pierderi financiare
datorate, fie menţinerii unui nivel inadecvat al cantităţilor oferite spre comercializare, fie nesincronizărilor din
perioadele de evoluţie.
Produsul, pe parcursul vieţii sale are un ciclu de viaţă care, ţinând cont de nivelul profitului, volumul producţiei,
respectiv al costului aferent acesteia, se poate împărţi în perioade distincte astfel:
7. definirea produsului,
8. realizarea produsului,
9. lansarea lui pe piaţă,
10. creşterea vânzărilor şi implicit a producţiei,
11. maturitatea la volum de producţie constant,
12. saturaţia pieţei de desfacere cu limitarea ritmurilor de producţie,
13. declinul şi dispariţia lui.
Timpul de viaţă al produsului, termen adaptat din demografie, reprezintă intervalul de timp cuprins între
momentul apariţiei pe piaţă a unui bun nou, la solicitarea cererii (naşterea ofertei) şi cel al dispariţiei sale din
arena schimburilor comerciale de mărfuri determinat de încheierea cererii (moartea ofertei).
 Reprezentarea grafică a evoluţiei vânzărilor, în interval de timp, este completată de evoluţia stocurilor, a
profitului realizat prin validarea vânzărilor, precum şi a altor indicatori derivaţi, cum ar fi numărul mediu de
cumpărători care îl achiziţionează sau „chash-flow-ul”. Fotografiată, la un anumit moment, piaţa mărfurilor
prezintă imaginea unei aglomerări a patru categorii de produse care-şi dispută locul în reia schimburilor
comerciale.
• în prima categorie se încadrează produsele cu nivel ridicat de rentabilitate, cu o cotă de piaţă
mare şi un volum al vânzărilor în creştere. Acestea sunt „favoritele” gamei şi trebuie să se
bucure de cea mai mare atenţie în cadrul programelor de producţie şi/sau comercializare;
• în a doua grupă se includ produsele care îşi manifestă un rol ridicat al cotei de piaţă şi al
rentabilităţii, dar care îşi încetinesc ritmurile de creştere a desfacerilor, urmare a sindromului de
intrare în faza de maturitate a ciclului de viaţă, revitalizarea lor impunând modificări
semnificative în rândul componentelor lor;
• în a treia categorie sunt incluse produsele care înregistrează o rentabilitate scăzută, asistată de
o creştere ridicată a desfacerilor, dar cu o cotă redusă pe piaţă. Ele pot avea perspective dacă
fabricaţia şi comercializarea lor se corelează cu exigenţele principalelor segmente receptoare
ale pieţii;
• în a patra grupă, sunt cuprinse produsele care înregistrează la toţi cei trei parametri
(rentabilitate, cotă de piaţă, desfacere) valori în declin, ceea ce atrage decizia scoaterii lor din
gama de fabricaţie, fiind depăşite practic moral.
În aceste condiţii se poate concluziona că scoaterea unui produs la termen devine un factor esenţial. În aceste
condiţii, managerii vor dispune dezvoltarea următorului produs (începerea studiului de definire şi
proiectare) imediat ce produsul este scos pe piaţă (după momentul prospectării pieţei, sau al afirmării
acestuia) astfel încât, la momentul de maturitate şi mai ales la cel de începere a declinului, produsul următor
dezvoltat să fie apt de a câştiga interesul cumpărătorilor, şi în acest mod să se asigure continuitate de
vânzare pe piaţă.
Ciclul de viaţă al produsului nou dezvoltat
cifră de afaceri

definirea
produsului

cheltuieli de investiţii
realizarea produsului

cifra de afaceri a produsului

Introducerea lui
pe piaţă
costuri de realizare

producere
creştere
câştigul general al

consolidare maturizare
produsului

suprasaturarea pieţei

declin
timp

dispariţie
cifră de afaceri

produs virtual lansare creştere maturitate declin timp

faza de cercetare-dezvoltare
Fazele ciclului de viaţă al unui produs
Fazele ciclului de viaţă al unui proiect
timp
proiectare şi încercare

retragere din serviciu

studiu de fezabilitate

punere în fabricaţie
studiu de idei

prospecţie a
studiu de
studiu de

saturarea
Lansare
definire

declin
Pieţei

pieţei
PROIECTARE DEZVOLTARE FABRICAŢIE UTILIZARE

Ciclul de viaţă al produsului comparativ cu cel al proiectului

 Pierderile din cifra de afaceri cauzate de întârzierea apariţiei pe piaţă a produsului se poate calcula utilizând o
reprezentare schematizată şi liniară a ciclului de viaţă al produsului dezvoltat.
Pentru ilustrarea directă a efectelor întârzierii, se practică o aproximare liniară şi se presupune că perioada de declin
urmează imediat perioada de dezvoltare (scoaterea produsului şi creşterea cerinţelor lui).

PCA

T
R
F F
unde: V
PCA = pierderi în cifra de afaceri
T = timp
R = întârzierea lansării
produsului R = întârzierea
lansării produsului V = ciclu de
viață
Competiţia impune o inovare permanentă, antrenând o evoluţie tehnologică rapidă a produselor. Tendinţa
actuală constă într-o concentrare a eforturilor întreprinzătorilor industriali asupra dezvoltării şi realizării
generale a produselor, a marketingului şi al evoluţiei conform aşteptărilor clienţilor.
 Contextul
industrial
Evoluţia contextului industrial arată foarte clar că, astăzi întreprinderea se găseşte sub influenţa
tripletei „termene/ costuri/ performanţe”.
Ingineria concurentă, paralelă sau simultană, s-a născut în principal sub presiunea factorului
timp pentru că, este tot mai evident cucerirea şi stăpânirea timpului devine din ce în ce mai mult datele
determinante ale performanţelor întreprinderilor.
Ele se aplică în toate domeniile: construcţii de maşini, electronică, transporturi, informatică.
Producerea bunurilor materiale, presupune o continuă modernizare şi perfecţionare a
mijloacelor de producţie propriu-zise, punându-se accente ale eficienţei economice şi obţinerii
utilităţilor finale specifice produselor create, începând cu activitatea de proiectare, planificare a
producţiei, controlul proceselor ca şi a sistemelor capabile să urmărească şi să asigură măsurarea
parametrilor proceselor de producţie sau măsurarea parametrilor dimensionali, funcţionali, identificând
aspectul comercial final al produselor destinate comercializării. În ţările dezvoltate, care totodată deţin
şi supremaţia eficienţei şi performanţelor de piaţă, în unităţile de producţie se folosesc sisteme
moderne de proiectare/dimensionare şi analiză a activităţilor productive (de concept, de cercetare-
proiectare, de fabricaţie, al controlului procesului tehnologic şi al certificării calităţii), a căror siguranţă
şi reprezentare este constituită pe, şi prin, sistemele modulare viabile şi funcţionale datorate utilizării
calculatoarele profesionale.
Tehnologiile noi pătrund din ce în ce mai mult în sfera cercetării-dezvoltării şi în cea a producţiei, în
paralel cu sensibilizarea potenţialilor utilizatori prin intermediul publicaţiilor de specialitate, a
centrelor de instruire şi perfecţionare, a manifestărilor ştiinţifice interne şi internaţionale şi a
realizării publicităţii, în care se prezintă atât aspectul tehnico-funcţional cât şi aspectul
impactului prezent sau viitor (al utilizării acestor noi tehnologii) asupra societăţii şi mediului
înconjurător.
 Apariţia şi dezvoltarea rapidă a calculatoarelor personale a atras şi dezvoltat, implementarea
sistemelor asistate de calculator, care au asigurat viteze şi capacităţi de lucru şi reacţie
incomparabile. S-au dezvoltat componentele necesare achiziţiei şi prelucrării datelor, s-au realizat
pachete de programe performante care au permis crearea unor instrumente virtuale mult mai
complexe decât metodele reale şi tradiţionale.
Instrumentarea asistată de calculator constituie acum o treaptă superioară de investigaţie şi control a
proceselor de producţie.
Prin asistarea cu calculatorul a activităţilor economice şi de producţie se obţine nu numai o
automatizare a unor activităţi desfăşurate de personalul specializat, ci se introduce în procesul productiv –
economic (de cercetare – proiectare – planificare – producţie – analiză economică – control tehnic şi
financiar – comercial), totalitatea cunoştinţelor tehnologice disponibile pentru linia de dezvoltare a
producţie respective.

Dezvoltarea produsului realizat prin utilizarea de calculatoarele şi echipamentelor perifericele

aferente, constituie mijlocul esenţial de atragere a profitului maximal, graţie „creierului” activităţii
teoretizate, fapt realizat prin permiterea proiectării de produse din ce în ce mai competitive şi
complementare, atât cu costuri de producţie minime şi cu eficienţă şi calitate maximă, dar şi într-
un timp relativ redus, timp care pe piaţa produsului respectiv, conferă întreprinderii supremaţie.
Toate activităţile majore cuprinse într-un proces de proiectare (specificaţii, analiză, sinteză,
transformare, prezentare, evaluarea performanţelor, evaluarea costurilor, marketing), planificare,
fabricaţie, control al calităţii, aprovizionare, desfacere, prospecţia pieţei, management,
revalorificare, au constituit obiect de studiu pentru algoritmizarea şi integrarea activităţilor într-un
sistem de calcul unitar devenit activ pentru specialişti. S-a impus astfel un domeniu distinct al
ştiinţei producţie economică denumit „sistem integrator” sau „sistem integrat de producţie”.
Introducerea informaticii în activităţi industriale asigură
rezultatele proceselor, asigurând sistematic calitatea
produselor odată cu reducerea timpilor, termenilor şi
costurilor de realizare (producţie). Obligativitatea
coerenţei legată de realizarea prin utilizarea mijloacelor
informatice ridică nivelul de calitate suprimând în
interfeţe informaţiile duplicate şi impunând o gestiune şi
o gestionare unică a datelor, accesibilă pentru toţi
intervenţii în timp reale sub controlul unui supervizor.
Punerea în practică a acţiunilor preventive cât mai
devreme posibil în derularea proiectului, asigură
garanţia unei calităţi ridicate.
Ingineria concurenţială asigură integrarea naturală a
calităţii în funcţionarea întreprinderilor, precum şi
comportamentul indivizilor prin definirea rezultatelor şi
a criteriilor de control aplicate simultan cu
angajamentul indivizilor într-un ciclu de ameliorare sau
inovare a proiectelor. Obiectivele sunt fixate atât la
nivelul rezultatelor în cadrul proiectelor cât şi la nivelul
individual. Fiecare poate încerca şi poartă întreaga sa
responsabilitate în cadrul activităţii (proiectului).

Aspectul punerii problemei, are drept consecinţă faptul că,

pe de o parte fiecare participant are o viziune identică şi
globală asupra producţiei, iar pe de altă parte, că
managementul se realizează cât mai posibil, în
dezvoltare şi chiar în grupe de lucru.
Ingineria concurenţială, paralelă sau simultană,
reprezintă într-o primă fază, căile de cercetare pentru o
reducere maximă a ciclului de viaţă, îşi propune
rezolvarea problemelor legate de căutarea informaţiilor
necesare dezvoltării produsului întrucât proiectanţii
consideră că este mult mai gratificat să recreeze adaptări
pentru multitudinea de date deja studiate, decât să
 reutilizeze informaţiile deja existente. În aceste condiţii,
numărul de modificări care se fac asupra produsului ia
proporţii din ce în ce mai evidente, iar stăpânirea
proceselor de cercetare-dezvoltare (realizare) devine din
ce în ce mai dificilă.

Factorii de
producție
Curs 6.
Factorii de producție
Factorii de producţie reprezintă ansamblul elementelor care
participă la producerea bunurilor şi a serviciilor. Analiza
acestora este organic legată de noţiunea resurselor economice.
În mod curent, resursele pot fi privite ca stocuri existente (la un
moment dat) şi fluxuri (ca proces de atragere şi utilizare
economică a resurselor) într-o perioadă de timp. În economia de
piaţă factorii de producţie se află în posesia agenţilor
economici care în mod liber îşi asumă direct sau indirect
responsabilitatea utilizării lor în activităţi impuse de piaţă, cu
respectarea reglementărilor existente. Cunoaşterea tipologiei
factorilor de producţie are o mare importanţă nu numai din
prisma analizei economice de evaluare a rezultatelor
activităţilor, ci şi din cea a sferei de interes a acestora, care
trebuie să se suprapună tot mai mult peste cea a utilizării
resurselor economice.
În mod tradiţional factorii de producţie, care concură la realizarea
unui produs finit, sunt:
• munca şi pământul (natura), care poartă denumirea de factori
originari sau primari ai producţiei;
 • capitalul – factor derivat al producţiei;
• abilitatea întreprinzătorului – care este socotit factor distinct
al activităţii economice de producţie;
• potenţialul creativ tehnico-ştiinţific, resursele informaţionale
şi informatica, cunoştinţele productive acumulate pe baza
invenţiilor, îmbunătăţirea calitativă a utilizării eficiente a
factorilor de producţie, a neofactorilor sau formelor de
existenţă şi/sau de manifestare actuală şi momentană a unor
factori generali de producţie.
Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie
resursele economice (sau productive), ansamblul mijloacelor
disponibile de a fi valorificate în producerea de bunuri materiale
sau în prestări de servicii.
Indiferent de felurile lor sau de modificarea continuă a acestora,
resursele pot fi analizate atât ca stocuri cât şi ca fluxuri.
Resursele stoc se prezintă ca avuţie naţională, adică
totalitatea resurselor de care dispune un popor (stat sau naţiune)
la un moment dat. Caracterizează starea economică a unei ţări,
puterea ei economică şi în ultimă instanţă, gradul de bunăstare a
poporului acesteia.
Potenţialul economic al unei ţări, constă din ansamblul
elementelor avuţiei naţionale intrate, sau care poate fi atrasă în
circuitul economic, în raport cu posibilităţile de punere efectivă
în valoare a diferitelor sale componente.
Potenţialul economic se prezintă în trei ipostaze:
• maxim, atunci când toate elementele avuţiei naţionale sunt potenţial
a fi utilizate, indiferent de faptul că există sau nu tehnologii şi soluţii
adecvate, şi dacă pragul de eficienţă atinge sau nu un nivel
acceptabil;
• valorificabil, reprezintă acele resurse pentru care există necesitatea
şi posibilitatea punerii lor în valoare, la un moment dat;
• atras, atunci când resursele a căror atragere nu mai întâmpină
restricţii tehnico-economice şi sociale nu mai uşor asimilabile.
Diferenţă dintre potenţialul valorificabil şi cel atras se datorează unor
cauze care ţin de nivelul cererii, de nevoia de rezerve, de starea
conjuncturală şi de existenţa unor dezechilibre structurale.
Orice factor de producţie apare ca unitate a unor determinări calitative şi
cantitative. Fiecare factor în parte, primeşte o recompensă
 corespunzătoare serviciilor aduse, formându-se astfel veniturile aferente
fiecărei categorie dintre aceştia.
• după natura lor, factorii de producţie pot fi grupaţi astfel:
 factorul uman – forţa de
muncă sau mâna de lucru;
 factori materiali – pământul
sau natura; – capitalul sau
bogăţia.
• după geneza lor, factorii de producţie, se identifică astfel:
 factori primari – factorii care nu reprezintă rezultatele unor activităţi
economice anterioare fiind incluşi aici muncă şi natura;
 factori derivaţi – factorii care reprezintă rezultatele activităţilor
proceselor economice desfăşurate anterior – capitalul sau bogăţia.
• după caracterul reproductibil al factorii de producţie, distingem :
 factori reproductibili (în mod absolut) – reproducerea acestora nu
presupune o dirijare şi o asigurare specială cum este cazul unor forme
de energie naturală;
 factori reproductibili (în mod relativ) – reproducerea lor presupune
acţiuni de dirijare şi asigurări specifice de consum a unor forme de
resurse naturale sau energie;
 factori nereproductibili (consumabili sau epuizabili) – acea
categorie care nu se poate reface indiferent de măsurile întreprinse,
cum ar fi majoritatea resurselor minerale.
Pentru a se transforma în rezultate, factorii de producţie sunt combinaţi în anumite proporţii,
conform tehnologiilor prestabilite, orice producţie (output) necesitând, cu foarte puţine excepţii,
participarea mai multor factori. În aceste condiţii distingem:
• după originea lor, factorii de producţie se împart, aşa cum s-a menţionat, în:
 primari, proveniţi direct din natură, cum ar fi: resursele minerale, pământul, apa,
aerul, în rândul acestora incluzându-se de cele mai multe ori şi forţa de muncă;
 intermediari (derivaţi), rezultaţi din alte procese de producţie, aceştia
prezentându-se într-o mare diversitate de bunuri materiale şi servicii.
• după caracterul lor, factorii de producţie se împart în:
 subiectivi, concretizaţi în lucrători, în cunoştinţele şi deprinderi profesionale
(calificare), în idei, opinii şi acţiuni;
 obiectivi, cum ar fi mijloacele de muncă de toate tipurile, pământul şi alte
elemente ale naturii, materiile şi materialele, energia.
• în raport cu natura lor, factorii se grupează astfel:
 tehnici;
 economici;
  politici;
 spirituali; sociali.
• în funcţie de modul de acţiune, factorii de producţie se clasifică:
 direcţi, contribuind nemijlocit la obţinerea output-urilor (instrumente şi
instrumentar de lucru, materiale şi materii prime, echipamente şi baze de date);
 indirecţi, care-şi fac simţită acţiunea prin intermediul altora (calificarea – care
acţionează asupra forţei de muncă, progresul tehnic – care acţionează asupra
mijloacelor de muncă).
• după modul în care se intervine asupra lor, factorii de producţie se grupează în:
 ficşi, al căror volum nu se poate modifica, în perioada de timp avută în vedere,
pentru a se adapta oferta la cerere (pământul, clădirile secţiilor de producţie şi a
instituţiilor de învăţământ);
 variabili, asupra cărora se poate interveni atunci când se doreşte modificarea
volumului producţiei în vederea adaptării ofertei la cerere (materiile prime,
numărul lucrătorilor direct productivi).
Caracterul fix sau variabil, al factorilor de producţie, depinde de mărimea
intervalului de timp în limitele căruia se doreşte realizarea schimburilor. Pe termen
foarte scurt, majoritatea factorilor de producţie sunt consideraţi ficşi, iar pe termen
foarte lung, toţi factorii de producţie capătă caracter variabil.

• după posibilităţile de divizare, factorii se împart în:

 divizibili, putându-se reduce la mărimi oricât de mici atunci când se schimbă
mărimea sau natura
combinării lor;

 nedivizibili, a căror mărime nu se poate împărţi în subdiviziuni fără ca utilitatea

lor să fie periclitată;
• în raport cu sfera de acţiune, factorii de producţie sunt:
 comuni, făcându-şi simţită prezenţa în mai multe procese de producţie (energia,
apa);
 specifici, întâlniţi numai în anumite procese de producţie (pământul, sortimente de
materiale, aparatură electronică).
• luând în considerare posibilităţile de înlocuire, există factori de producţie:
substituibili, care se pot înlocui unii cu alţii fără ca producţia să se modifice;
nesubstituibili, care, fiind unici, nu pot fi înlocuiţi cu alţii.
Dat fiind faptul că, în majoritatea cazurilor concrete, pentru a obţine o producţie
oarecare este necesară o anumită proporţie a folosirii factorilor de producţie, în cea mai
mare parte a acestora, ei sunt complementari.

• în funcţie de modul de participare la procesul de producţie, întâlnim:

 factori consumabili, care, în cazul proceselor curente de producţie, se transformă
integral în output-uri, pierzându-şi identitatea;
  factori de stoc, caracteristici prin aceea că, deşi contribuie la obţinerea
rezultatelor, nu se consumă integral într-un singur proces de producţie, participând
la mai multe astfel de procese.

Potenţialul economic desemnează un complex de resurse materiale, umane, ştiinţifice

şi tehnologice, de care dispune o economie, la un anumit moment dat şi care exprimă
posibilităţile de dezvoltare şi progres ale acestora. Noţiunea generală de potenţial
exprimă o posibilitate încă nerealizată sau capacitatea de a fi dar încă nepusă în valoare,
o stare latentă, o inerentă capacitate de creştere şi dezvoltare ori de punere în valoare.
1. Munca este principalul factor de producţie. El se referă la efortul uman, fizic şi
intelectual, depus în vederea transformării resurselor brute ale naturii în bunuri
materiale şi servicii.
Munca reprezintă o activitatea conştientă specific umană, îndreptată spre un anumit
scop prin care omul îşi defineşte interesul, îşi foloseşte aptitudinile, cunoştinţele şi
experienţa, caută şi îşi construieşte mijloace adecvate atingerii scopului propus,
recurgând în acest scop la folosirea corespunzătoare producerii bunurilor necesare
satisfacerii trebuinţelor lor imediate sau de perspectivă.
Munca este un factor originar de producţie. Ea este o activitate economică specific
umană, fizică şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele
şi experienţa, ajutându-se în acest scop de instrumente corespunzătoare mobilul ei,
pentru realizarea (asigurarea) bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi
de perspectivă. Munca a fost, şi a rămas, factorul de producţie activ şi determinant, care
produce factorii derivaţi de producţie şi care antrenează ceilalţi factori, îi combină şi îi
utilizează eficient.
În condiţiile actuale, aprecierea rolului muncii trebuie făcută mult mai nuanţat şi mai
coerent; într-un fel se pune în evidenţă rolul muncii într-o unitate economică robotizată
şi în alt fel se face evaluarea acestui lucru într-o unitate mecanizată.
Sub aspect cantitativ, analiza factorului muncă nu poate fi despărţită de acea
dimensiune care o reprezintă analiza asupra factorului demografic general (populaţia).
Populaţia apare, astfel, într-o dublă ipostază: ca suport al factorului muncă şi ca
destinatar al rezultatelor producţiei. În aceste condiţii, calitatea factorului economic
muncă se află în strânsă legătură cu nivelul de cultură şi de instruire profesională.
Factorul de producţie muncă, face obiectul vânzării şi cumpărării lui pe o piaţă specifică.
Piaţa muncii, a cărei funcţionare este guvernată de legile cererii şi ofertei, este factor
activ şi determinant al producţiei, reprezentând totalitatea resurselor umane care pot fi
antrenate în producţia de bunuri şi servicii.
Analiza trebuinţelor economice pe termen lung, în evoluţia pe plan mondial a factorului
muncă, poate fi efectuată prin luarea în considerare a planurilor cantitative, structurale
şi calitative. Sub aspect cantitativ, analiza factorului muncă nu poate fi delimitata de
populaţie, a dimensiunii demografice şi aspectului regional.
 Asigurarea cu resurse de muncă este condiţionată de:
 totalitatea forţei de muncă disponibilă în societate şi
 numărul de ore de muncă săptămânal în conformitate cu reglementările
existente în societate.
Resursele de muncă reprezintă totalitatea populaţiei aptă şi cu vârstă de muncă, compuse
din:

– populaţia activă (care cuprinde totalitatea persoanelor care au capacitate

de muncă şi au vârstă cuprinsă între limitele legale de muncă, inclusiv
persoanele aflate în perioada schimbării locului de muncă – transferaţii şi
şomerii);
– populaţie ocupată (adică încadrate într-o formă de activitate şi care
prestează muncă încasând venit),
– populaţie inactivă (acea categorie de persoane care datorită unor condiţii
deosebite nu lucrează elevi, studenţi, (militari), gravide, accidentaţi
temporar, zilieri – în perioada liberă şi nu realizează venit);
– potenţial lucrativ (totalitatea persoanelor apte şi dispuse să presteze
activităţi de producţie). Totodată, populaţia aptă de muncă este:
 activă,
 ocupată, sau
inactivă.
• Calitatea resurselor de muncă se referă la nivelul pregătirii acestora, la
nivelul calificării forţei de muncă şi la preocuparea asistenţei pentru obţinerea
calificării şi performanţei. Privită prin intermediul calificării, calitatea muncii
pune în evidenţă potenţarea capitalului de muncă, a resurselor pentru munca
existentă.
Reprezintă condiţia fundamentală a ridicării eficienţei muncii, pentru creşterea
calităţii muncii.

2. Pământ (natură) = reprezintă acele resurse care sunt puse la dispoziţie de natură. Ca
factor de producţie pământul cuprinde totalitatea resurselor naturale pe care oamenii, cu
ajutorul uneltelor de muncă, le transformă, le adaptează conform trebuinţelor traiului
scontat.

Natura, ca factor de producţie, reprezintă un ansamblu de elemente la care

oamenii fac apel pentru a produce. Aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane
prin muncă. În acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul
desfăşurării vieţii însăşi, şi majoritatea energiei primare necesare oricărei
activităţi economico-sociale. Cea mai importantă latură a naturii, pe care omul şi-
a apropiat-o cel mai mult, o reprezintă, şi este, pământul, care din punct de
vedere economic, include şi apa.
Acesta, ca factor de producţie, se caracterizează prin următoarele trăsături specifice lui:
 • este un dat preexistent omului, adică un element neprodus de om;
• reprezintă locul de amplasare al societăţii umane (existenţa societăţii umane
nu este posibilă fără a considera Terra);
• este suport material al oricărei activităţi;
• reprezintă bazinul bogăției naturale (fertilitate, zăcăminte naturale, bogățiile
subsolului); și
• constituie furnizorul de materii prime date, sau reproductive anual (recoltele);
• este considerat locul în care s-au găsit din totdeauna uneltele; • este un
element durabil şi teoretic indestructibil;
• pământul este limitat.
3. Capitalul = se defineşte ca fiind totalitatea bunurilor economice acumulate, eterogene
şi reproductive, utilizate în producţie pentru distribuţia şi comercializarea de bunuri şi
servicii. El este constituit din stocul de active fizice care sunt la dispoziţia
întreprinzătorilor, în vederea organizării de activităţi de producţie de bunuri economice şi
de vânzarea lor cu profit.
Bunurile capital sunt considerate ca fiind acele produse care sunt făcute nu pentru a
satisface nevoile directe de consum ale oamenilor, ci pentru a fi folosite în producţie.
Elementele care formează capitalul se numesc şi constituie capital tehnic.
Din punct de vedere juridic, capitalul are sensul de ansamblu al drepturilor de proprietate
şi de creanţe pe care o persoana le deţine şi de care beneficiază. Din punct de vedere
economic, capitalul constă din bunurilor de producţie avansate şi folosite din ansamblul
resurselor eterogene a căror utilizare face posibilă obţinerea periodică a unui venit.
Spre deosebire de factorii de producţie primari, capitalul se caracterizează prin:
• este un rezultat al proceselor economice anterioare;
• constă din bunurile intermediare, din bunurile mijloacelor de producţie;
• în sfera sa se includ doar bani activi capitalizaţi în formă lichidă.
În prezent, capitalul are mai degrabă sensul de capital lucrativ decât de capital productiv.

Capitalul lucrativ corespunde unei anumite organizări instituţionale, care recunoaşte

dreptul de proprietate privată asupra producţiei factorilor şi permite titularului lor să obţină
un venit fără ca acesta să desfăşoare o muncă concomitentă cu folosirea bunurilor capital.
Capital productiv este alcătuit din active circulante si active fixe care permit exploatarea
comerciala a potențialului productiv al unui agent economic.
Capitatul, factor de producţie, are în condiţiile actuale o structură tehnică şi materială foarte
eterogenă. Criteriile care stau la baza împărţirii capitalului tehnic în fix şi circulant sunt
determinate prin modul de participare a diferitelor elemente de capital (la producerea de
bunuri), felul în care acestea se consumă în activităţile economice, precum şi modalităţile
de înlocuire a acestora în momentul în care sunt consumate sau uzate.
Formarea de noi capitaluri fixe este rezultatul efectuării de investiţii. Acestea sunt formate
din totalitatea cheltuielilor făcute în întreprinderi pentru dezvoltarea capacităţilor de
producţie. Aceste investiţii au rol de motor al creşterii economice, ele având drept sursă o
parte a beneficiului deţinut de producători şi fondul de amortizare constituit.
 Capitalul se prezintă pe de o parte sub formă de active fizice, iar pe de altă parte sub formă de
active financiare.
Proprietarii şi posesorii de active fizice (reale sau capitalul real) posedă hârtii de valoare care
exprimă dreptul acestora de proprietate asupra activelor reale utilizate în economie (clădiri,
materiale, maşini, echipamente).
Active financiare reprezintă imaginea din oglindă a pieţei sau fotografia bănească a proprietăţii
asupra activelor reale. Cel ce posedă activul financiar are şi dreptul de proprietate asupra
activului real. Stocat sub formă de bani, capitalul rămâne inactiv şi în această postură el nu mai
poate fi privit ca factor de producţie, ci ca factor potenţial de producţie.
Capitalul real, după felul comportării lui în producţie şi a modului în care se consumă şi se
înlocuieşte, se grupează în: capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real care este format din bunuri de lungă durată de
utilizare, care participă la mai multe cicluri de producţie, consumându-se treptat şi înlocuindu-se
după mai mulţi ani de utilizare. El se depreciază datorită uzării, proces care duce în final la
scoaterea lui din funcţiune.
Capitalul circulant reprezintă cantitatea de stocuri de materiale, materii prime, combustibil şi
semifabricate de care dispun întreprinderile. Reluarea producţiei, după consumarea resurselor
sau începerea unui nou ciclu de producţie, presupune pentru fiecare întreprindere procurarea
unei noi cantităţi de capital circulant. Capitalul circulant, în procesul mişcării reale, îmbracă
formă de bani, de capital lichid sub formă de bunuri de capital (producţie) şi formă de marfă.
Uzura este fizică şi morală. Amortizarea este procesul de recuperare a preţului de cumpărare
iniţial a capitalului fix. Ea reprezintă acea parte din preţul capitalului fix care se transmite prin,
utilizarea sa, în procente asupra bunurilor create.
Capitalul lichid (banii) se transformă în capitalul productiv (tehnic), urmând unirea acestuia cu
ceilalţi factori de producţie în urma căruia se obţin bunuri destinate vânzării pe piaţă (marfa).
Capitalul marfă trece din nou în forma bănească cu un surplus nominal (profit sau valoarea
adăugată în timpul acestei mişcări/ciclu/circuit) şi ciclul se reia.

Alegerea tehnologiilor de fabricaţie este o problemă tehnico-inginerească. Deoarece economia

se caracterizează prin raţionalitate şi este opusa risipei, pentru a produce o cantitate dată de
bunuri, un întreprinzător caută să folosească cât mai puţini factori de producţie. Deseori sunt
posibile şi se practică mai multe tehnici şi tehnologii.
Pe baza multiplelor tehnologii posibile, întreprinderea optează, economic vorbind, pentru acea
combinaţie de factori care costa mai puţin.
Factorii de producţie se combină între ei după anumite reguli, iar rezultatul
combinării este de fapt producţia care oferă spre consum cele două categorii de
bunuri economice: bunuri de consum (satisfactori) şi bunuri de capital
(prodfactori).
Diferenţa dintre aceste două categorii de bunuri este necesară pentru a se pune în
evidenţă: destinaţia lor şi comportarea în consum, condiţiile şi calităţile precum şi
celelalte caracteristici specifice producţiei.

4. Abilitatea întreprinzătorului exprimă sintetic calităţile manageriale ale

întreprinzătorului (pricepere, pregătire, iscusinţă, dibăcie şi asumarea riscului în
 condiţii de eficienţă, factorii de producţie de care dispune şi modul de a-şi
manifesta iniţiativa şi de a se adapta rapid cerinţelor pieţii. În epoca modernă,
procesul de amplificare şi diferenţiere a resurselor atrase şi utilizate în activitatea
economică a continuat, iar celor trei factori de producţie clasici adăugându-se
alţii noi. Pornind de la principalul rolul pe care întreprinzătorul îl are asupra
funcţiei sale, în economie se menţionează dualitatea acestuia ca factor distinct al
activităţii economice.
Abilitatea întreprinzătorului este apreciată ca un tip special de resursă umană
care se referă la capacitatea de a combina în mod eficient natura, munca şi
capitalul, de a produce bunuri economice noi, de a găsi cele mai avantajoase pieţe
de aprovizionare şi desfacere, de a-şi asuma riscurile luării deciziilor economice
bazate pe principii de raţionament, eficienţă şi intuiţie, la creativitatea şi iniţiativa
de a întreprinde acţiuni şi fapte economice.
Întreprinzătorul este cel care dirijează politica în firmă, cel care încearcă
introducerea de noi produse, tehnici, tehnologii şi instrumente, precum şi noi
forme de organizare a întreprinderii pe fundamentul purtătorului de risc şi
incertitudine. Răsplata pentru timpul, efortul şi abilitatea sa poate fi sub formă de
profit, dar şi de pierderi sau chiar faliment.
Indiferent de modul de grupare şi clasificare al resurselor atrase în circuitul
economic, analiza şi interpretarea acestora trebuie să fie dinamică, vizând
ameliorarea continuă a factorilor de producţie.
O viziune de perspectivă, asupra resurselor economice, este posibilă în măsura în
care se are în vedere atât evoluţia lor cantitativă cât şi cea calitativă. Progresul
calitativ al factorilor de producţie este determinant în creşterea randamentului
utilizării lui în activitatea economică.

5. Neofactori de producţie sunt forme de existenţă sau de manifestare actuală a unor

factori generali de producţie diferiţi de cei clasici, care conferă procesului de producţie o
orientare performanţă şi perfecţionare determinată, imprimându-i un caracter dinamic,
inteligent şi inovator. Ei sunt catalogaţi şi se identifică în:
• potenţialul creativităţii tehnico-ştiinţifice;
• resursele informaţionale;
• tehnologiile aplicate;
• cunoaştere;
• managementului firmei;
• cunoştinţelor productive acumulate pe baza investiţiilor.

5.1. Potenţialul tehnico-ştiinţific este strâns legat de activitatea ştiinţifică, de cercetare

ştiinţifică.
5.2. Ştiinţa este un ansamblu de noţiuni, idei, teorii şi doctrine, de reflectări specializate în
plan general al actelor, faptelor şi întâmplărilor, de judecăţi de valoare asupra acestora,
 precum şi de tehnici şi procedee de măsurare, evaluare, gestionare şi simulare a
activităţilor (economice).
5.3. Tehnologia este ştiinţa care studiază elaborarea şi determinarea proceselor, modelelor şi
procedeelor de prelucrare a materialelor. Ea reprezintă ansamblul de procese, metode şi
procedee ştiinţifice, pe baza cărora au loc extracţia şi prelucrarea materiei prime şi
materialelor, fabricaţia produselor industriale, obţinerea produselor agricole vegetale şi
animale. Pe ansamblul ei, tehnologia este parte integrantă a progresului tehnic, sub
influenţa căruia, are un caracter dinamic, se înnoieşte şi se perfecţionează continuu,
contribuind astfel la creşterea productivităţii muncii, la îmbunătăţirea calităţii produselor,
la micşorarea costurilor de fabricaţie, la valorificarea superioară a resurselor.
5.4. Tehnologia informaţională reprezintă domeniul informaticii care reuneşte sistemele
tehnice rezultate din convergenţa calculatoarelor şi telecomunicaţiilor în sensul
comunicării datelor ieftin, repede, uşor, precis şi de la locul faptei la locul acţiunii.
5.5. Managementul sau cunoaşterea managerială reprezintă ştiinţa prin care se asigură
conducerea tuturor proceselor din unităţile economice şi din celelalte sectoare de
activitate, în toate funcţiile acestora, având în prim plan omul.
5.6. Factorul social uman, omul, principala forţă de muncă din societate, se dezvoltă ca
subiect al muncii, în măsura în care el se dezvoltă ca subiect al cunoaşterii.

Combinarea factorilor de
producţie şi eficienţa economică
Întreprinderea reprezintă o formă de organizare a activităţilor economice care reuneşte şi
combină factorii de producţie, sub conducerea întreprinzătorului, în vederea obţinerii unui venit
realizat prin comercializarea producţiei sau închirierii şi prestării de servicii. Realitatea acestui
obiectiv penetrează întreaga activitate a unei întreprinderi, evidenţiind roate deciziile şi
comportamentele întreprinzătorului.
Obiectivele sau activităţile întreprinderii, reprezintă modul în care este abordată motivaţia
întreprinzătorului, regăsită în scopurile urmărite de întreprindere şi se suprapun cu
comportamentul general de progres şi/sau profit. Activitatea trebuie controlată într-o anumită
măsură, încât modalitatea prin care întreprinzătorul vrea şi organizează producţia, să reprezinte
propriile interese ale firmei.

• Profitul total al întreprinderii (firmei) „P” este definit ca diferenţa dintre „valoarea
totală a încasărilor” sau „venitul total” „Vt” realizat prin distribuirea producţiei şi
„costul total al producţiei” sau „cheltuielile efectuate” „C”, întrucât „Vt” şi „C”
variază odată cu modificare nivelului producţiei „q”. Se pune problema a se găsi
acel nivel al producţiei „q” care permite să se obţină cel mai mare profit.
• Profitul va fi maxim atunci când încasarea suplimentară realizată din vânzarea unei
unităţi suplimentare este egală cu costul suplimentar prilejuit de producerea acestei
unităţi adiţionale de producţie. Cu alte cuvinte, relaţia se respectă atunci când la
nivelul producţiei, încasarea (venitul marginal) este egal cu costul marginal.
Profitul poate fi influenţat de buna organizare a firmei, în sensul în care managerul
dispune de reduceri de cheltuieli, favorabile sau nu, firmei.
 Odată ce marile întreprinderi au devenit componente esenţiale ale vieţii economice, se pune
problema în care managerii acestora să fie orientaţi în activitatea lor prin aceleaşi ţeluri ca şi
întreprinzătorul particular, al realizării unui echivalent în care concepţiile de dezvoltare să fie
orientate spre activităţi benefice, caracteristice întreprinzătorului tradiţional.
• Maximizarea profitului imediat poate veni în contradicţie cu cerinţele supravieţuirii pe
piaţă sau poate împinge firma la exces de mobilitate şi insuficienţă de lichidităţi,
concept denumit „teoria comportamentului de firmă”.
Această abordare, a comportamentului firmei, orientează întreprinderile spre termenul de
strategic a întreprinderii, în care raţionalitatea joacă rolul esenţial şi este abordată nu numai pe
termen scurt şi foarte scurt ci şi pe termen mediu şi lung, întrucât prezintă dominanţă asupra
necesităţii păstrării nivelului de profit ulterior.
Analizele şi dezbaterile de specialitate, pun în evidenţă condiţia conform căreia, regula
„egalitatea valorilor marginale Vma = Cma defineşte situaţia optimă a
întreprinderii” este absolută, oricare ar fi structura pieţei, precum şi termenii de
evaluare (scurt sau lung).

Dintre regulile şi principiile care pot conduce şi dirija activitatea întreprinderii se remarcă:

• maximizarea cifrei de afaceri – adică a volumului veniturilor realizate din încasări,

obiectiv care duce firma la progres şi poate fi urmărit doar dacă firma vrea să
împiedice intrarea sa în competiţie cu altele;
• echilibrul activităţilor (condiţia profitului global nul) – poate fi promovat în
condiţiile în care firma urmăreşte să se apere de apariţia unor eventuali posibili
concurenţi, evitând pierderile şi practicând acoperirii neelocvente. Este un obiectiv
real şi posibil al firmelor publice şi al administraţiilor de stat şi al fundaţiilor, care
pot urmări atât suprimarea subprofit-ului cât şi evitarea pierderilor, caz în care
acoperirile sunt realizate prin încărcarea notei de plată faţă de contribuabili;
• tarifarea costului marginal – este o modalitate frecvent utilizată atunci când firma-
monopol este gestionată de puterea publică. În acest caz, este posibil ca, obiectivul
să împingă la utilizarea neeficientă a resurselor. Gestiunea care vizează utilizarea
eficientă a resurselor trebuie raportată asupra formării unui cost veritabil, ceea ce în
cazul firmelor publice se poate realiza prin vânzare şi impozitare la costul marginal
al bunurilor şi serviciilor, furnizate de aceste firme virtual în care resursele trebuie
să delimiteze natura comportamentului firmei. Este vorba de determinarea simultană
a cuplului preţ-cantitate astfel încât preţul de vânzare să fie egal cu costul marginal.
O asemenea metodă are şi dificultăţi căci pe primul plan există posibilitatea apariţiei
unor deficite şi discontinuităţi în fluxurile de servicii. Prin acest deziderat se
demonstrează impactul pe care segmentul bugetar îl aduce economiei naţionale
datorat utilizării de resurse. O rezolvare a acestei probleme se face prin majorarea
încasărilor provenite din taxele şi impozitele veniturilor.
• menţinerea locului câştigat de întreprindere în lupta cu concurenţa, menţinerea
independenţei financiare şi apărarea prestigiului, imaginii preferenţiale şi
favorabile a întreprinderii, sunt obiective care pot arăta realizări ale unor ritmuri
mai mari de creştere economică, dar aceste premise nu se subordonează maximizării
 profitului imediat, ci doar a celui pe termen lung (fiind uneori diferite de cele
scontate) şi sunt studiate sau anticipate prin strategii spre dezvoltarea economică.
Producerea de bunuri materiale şi servicii presupune utilizarea unor cantităţi
determinate de factori de producţie. Dimensiunea unei activităţi economice exprimă şi
caracterizează cantitatea de factori de producţie utilizaţi, consumaţi, sau substituiţi, în
producţia respectivă, precum şi cantitatea de bunuri şi servicii obţinute.
În funcţie de raportul dintre factorii utilizaţi şi rezultatele obţinute se determină
eficienţa combinării productive a factorilor de producţie. Ea poate determina la nivel
micro şi macroeconomic funcţia de producţie.
Prin funcţie de producţie sau funcţie de rezultate se înţelege expresia matematică a
legăturilor care există între cantităţile consumate din diferiţi factori de producţie şi
cantităţile maxime de bunuri care pot fi obţinute în anumite condiţii naturale, tehnice,
organizatorice şi de calificare, cu respectarea unui sistem de restricţii. O astfel de
funcţie ţine seama de cantitatea şi calitatea factorilor de producţie, precum şi de
intensitatea utilizării acestora.
Funcţia de producţie – model matematico-economic care exprimă raportul tehnologic
sau dependenţa funcţională între două variabile economice: factorii de producţie (input-
uri) şi rezultatele acestora (output-uri) într-un sistem de producţie anticipat.
Qt  k  Ffte Cvt1e unde:

- Qt – reprezintă cantitatea producţiei realizate în timp Δt;

- K – constanta producţiei;
- Fft – fondurile fixe consumate în interval de timp Δt;
-e – coeficientul de elasticitate (0<e<1);
- Cvt – cheltuieli cu muncă vie din intervalul de timp Δt.
Funcţia de producţie indică nivelul maxim al producţiei care se poate obţine cu
fiecare combinaţie a factorilor utilizaţi. Ea stabileşte legătura cantitativă şi cauzală
între producţie şi factorii utilizaţi. Raportul dintre capitalul „K” folosit şi muncă „L”
sau numărul de salariaţi reprezintă intensitatea capitalului „IC” şi semnifică volumul
sau valoarea capitalului ce revine pe un lucrător ocupat.
IC  K / L
În cazul structurilor capitalului tehnologic (maşini, utilaje), „IC” este egal cu înzestrarea
tehnică a munci şi reprezintă nu factor important al estimării patrimoniale care depinde
de productivitatea muncii. Intensitatea capitalului „IC” diferă de la caz la caz, de la
economie la economie, de la ţară la ţară.
În funcţie de tehnologiile de fabricaţie utilizate, una şi aceeaşi combinaţie a factorilor se
poate solda cu mai multe niveluri ale producţiei.
Fluxurile de input-uri şi de output-uri, ca şi funcţiile de producţie care se reflectă, se
raportează la anumite perioade de timp, care trebuie să fie:
• suficient de scurte, pentru a nu permite întreprinzătorilor să modifice nivelurile
prestabilite ale inputurilor;
 • suficient de mici, pentru ca forma funcţiilor să nu poată fi modificată de
îmbunătăţirea tehnologiilor de fabricaţie;
• suficient de lungi, pentru a permite încheierea unui proces tehnologic.

În general funcţiile de acest gen se consideră continue şi dublu diferenţiabile, ele fiind
definite numai pentru valori negative ale input-urilor şi output-urilor. Se admite că,
pentru perioada de timp considerată, funcţiile de producţie se bazează pe factori ale
căror valori sunt fixate aprioric, pe care întreprinzătorii nu le pot modifica pe parcursul
perioadei de producţie. Y  f (x1,x2,...., xn)
În cazul producţiei alternative, când aceeaşi întreprindere fabrică mai multe bunuri
materiale utilizând aceeaşi factori, legăturile dintre rezultate şi factori de producţie s
complică. Cantitatea fabricată din fiecare produs în parte depinde nu numai de masa
totală a factorilor antrenaţi, ci şi de cantitatea de bunuri create din celelalte sortimente.

Teoria şi practica economică operează cu mai multe tipuri de funcţii de producţie, care
îmbracă forme generale şi specifice.
În raport cu modul în care factorii de producţie se prezintă sau nu la înlocuiri, au fost
concepute două categorii mari de funcţii de producţie:

• funcţii de producţie cu factori divizibili şi substituibili, care la rândul lor se împart în:
 funcţii de producţie cu randament al factorilor mai întâi crescător, iar apoi
descrescător¸ denumite şi funcţii clasice;
 funcţii de producţie cu randament la factorilor permanent, exclusiv
descrescător, denumite neoclasice;
• funcţii de producţie cu factori nedivizibili şi nesubstituibili, care
poartă şi denumirea de funcţii non-clasice, care la rândul lor cuprind:
 funcţii de producţie cu nici un factor substituibil, toţi factorii fiind
complementari, cunoscută sub denumirea de funcţie Walras –
Leontief;
 funcţii de producţie cu nici un factor substituibil într-o manieră
continuă, în cazul cărora unul sau mai mulţi factori poate varia, pe
unitate de timp, în mod continuu, cunoscută ca funcţie Gutenberg;
 funcţii de producţie cu mai mulţi factori substituibili în mod
continuu, situându-se între funcţiile clasice şi cele Gutenberg;
 funcţii de producţie cu factori nedivizibili în mod liber.
Fiecare dintre funcţiile de producţie enumerate prezintă anumite
particularităţi comportamentale, de poziţie şi de putinţă (posibilitate).
Un rol important în adoptarea deciziilor îl au preţul factorilor de
producţie (impus de întreprindere) şi timpul de realizare a
investiţiilor.
 În acest sens combinarea (unirea) factorilor de producţie şi alegerea
variantei optime (din mai multe variante posibile), în vederea utilizării
raţionale a combinarea factorilor de producţie depinde de:
• divizibilitatea factorilor de producţie – reprezintă posibilitatea de
fracţionare (fragmentare) a unui factor în unităţi mai simple sau doze
mai mici şi omogene astfel încât să nu i se afecteze şi perturbe
calitatea acestuia;
• adaptabilitatea factorilor de producţie – reprezintă capacitatea
acestuia de a se asocia.
Atunci când factorii de producţie îndeplinesc simultan ambele
caracteristici (ambele concepte) este posibilă realizarea a două metode
sau procese economice, specifice procesului de combinare a lor prin
următoarele modalităţi:
• complementaritatea = procesul prin care se determină raporturile
cantitative, structurale şi calitative ale factorilor utilizaţi într-un
proces total de producţie;
• substituibilitatea = posibilitatea prin care o cantitate determinată dintr-
un factor de producţie poate fi înlocuită cu o cantitate mai mică sau
mai mare, dar determinată dintr-un alt factor, astfel încât condiţiile
realizării unui volum de produs finit, calitativ şi cantitativ, să nu fie
modificate.
Efectul de substituire reprezintă rezultatul înlocuirii calitative sau
cantitative, de către producători, a unor factori de producţie cu alţii sau
a unor resurse cu altele, în vederea înlăturării unor greutăţi ce provin
din caracterul limitat al unora sau realizării unei eficienţe economice
mai ridicate de către consumatori, sau reprezintă înlocuirea unui bun
material sau serviciu cu altul, ca urmare a modificării preţului acestuia
sau al venitului consumatorului. Acest efect depinde de natura,
importanţa şi corelaţia care există între bunuri sau servicii.

Limitele combinării factorilor de

producţie
În adoptarea deciziilor privind combinarea factorilor de producţie, orientarea producţiei
şi alocarea resurselor, întreprinzătorul se confruntă cu două genuri sau categorii de
limite şi constrângeri:

• limite (constrângeri) interne sau de ordin tehnologic, care se exprimă şi

raportează în cadrul funcţiei de producţie;
 • limite (constrângeri) externe sau de ordin funcţional, care ţin de piaţa de
desfacere şi de mersul social al economiei în care acţionează.
Limitele interne permit să se determine în ce măsură natura randamentului
întreprinderii „ηî”, va fi influenţat, datorită substituirii factorilor şi variaţiei acestora.
Variaţia neproporţională (tipic specifică limitei interne) a utilizatorilor factorilor
de producţie – impune întreprinzătorului obţinerea unui randament de substituţie
„ηs”, iar funcţia de producţie exprimă alegerile posibile, într-un mediu tehnic şi
tehnologic dat. Posibilităţile de substituire variază în funcţie de timpul de producţie şi
de specificul lor. Distingem:

• factori care nu sunt substituibili - materii prime şi resurse, la care mărimea

participării de utilizare este determinată de anumiţi coeficienţii tehnici cu
caracter imperativ;
• factori perfect substituibili - input-uri din agricultură, putând fi folosiţi în
proporţii diferite pentru realizarea aceluiaşi volum de producţie;
• factori imperfect substituibili - ei fiind complementari – situaţia cea mai
frecventă.
Limitele externe prevăd şi studiază comportamentele întreprinderilor care acţionează
pe piaţă, atât în calitate de cumpărător de factor de producţie, cât şi ca vânzător al
bunurilor produse, cu influenţă directă asupra producţiei şi a costului de valorificare.
De obicei se încearcă achiziţionarea de cantităţi mari dar la preţuri mici şi vânzări
masive dar la preţuri exagerate. În acest caz, forma de piaţă are influenţă diferită şi
creează limite diferite asupra întreprinderilor, diferenţele şi cauzele constituind
drepturile de limită.
În condiţiile de concurenţă pură, întreprinderea nu poate influenţa preţul pieţei, iar în
cazul concurenţei imperfecte, întreprinderea trebuie să-şi adapteze oferta la preţurile
formulate de condiţiile de monopol, oligopol, monopson şi oligopson.

Un rol esenţial îl au în acest sens strategiile sau politicile anticoncurenţiale,

care prevăd acţiuni asupra costurilor, politicii cererii, strategiilor de
inovaţie adică a dezvoltării economice.
Legea randamentelor neproporţionale exprimă relaţia care există între
volumul producţiei obţinute şi schimbările factorilor de producţie, între
producţia suplimentară/adiţională şi factorii suplimentari/adiţionali utilizaţi.
Evoluţia volumului producţiei urmează însă următoarea regulă:

„La creşterea progresivă a cantităţii dintr-un factor utilizat, celălalt

factor rămâne constant (dat), producţia totală sporeşte mai întâi într-o
proporţie mai mare decât factorul variabil, iar apoi mai încet decât
acesta. Progresul tehnic deplasează momentul în care randamentele
încep să descrească, după cum creşterea dimensiunilor producţiei dă
naştere la randamente de scară”.
 Strategia reprezintă ansamblul coordonat de decizii clare, aplicate să
determine valorificarea resurselor pentru atingerea unui anumit scop, pe
termen mediu sau lung.
Strategiile economice, reprezintă o colecţie de studii şi elaborate, realizate
în vederea obţinerii unor anticipaţii ale funcţiilor referitoare la buna
desfăşurare a activităţilor economice şi de dezvoltare, bazate pe aplicaţii de
programare şi prognoză economică.
Programarea economică cuprinde o singură variabilă care, în condiţiile date
ale etapei, asigură realizarea eficientă a obiectivelor economico-sociale
stabilite, pe când prognoza economică cuprinde diferite alternative sau
variante ale dezvoltării economico-sociale viitoare.
Eficienţa economică este un concept general teoretic, prin care se exprimă
calitatea activităţii economice. Acest concept se realizează în favoarea
utilizării în mod raţional a factorilor de producţie necesari procesului de
producţie justificat prin obiectivul întreprinderii. Ea reprezintă o cerinţă
esenţială pentru economie care trebuie să ghideze permanent acţiunile şi
deciziile economice.
Eficienţa economică reprezintă o stare a activităţii economice, determinată
de un anumit consum de resurse, necesare pentru obţinerea unui bun
economic, într-un timp dat, atunci când o producţie suplimentară dintr-un
anumit bun, în condiţiile unor resurse limitate, nu se poate obţine decât
dacă se reduce producţia pentru un alt bun economic.
Aceasta înseamnă că, pentru fiecare punct situat pe frontiera posibilităţilor
de producţie se înregistrează aceeaşi eficienţă în condiţiile combinării
factorilor de producţie utilizaţi, eficient.
Eficienţa economică se exprimă ca un raport între rezultatele activităţii şi
eforturile exprimate prin cantitatea factorilor de producţie utilizaţi pentru
obţinerea acestui rezultat (produs). Pentru exprimarea eficienţei
economice, deşi se utilizează şi indicatori fizici, ea este, înainte de toate, un
concept valoric, care indică numeric un rezultat al raportului dintre
valoarea producţiei rezultate şi valoarea resurselor intrate în activitatea
întreprinderii.
Formele de exprimare a eficienţei economice, caracterizează valoarea
producţiei realizate şi valoarea resurselor intrate în procesul tehnologic,
fiind cunoscute ca:
• coeficientul de randament – se poate aprecia (calcula) prin prisma
investiţiilor şi al fondurilor proprii;
• consumul specific al factorilor de producţie Csf – reprezintă raportul
dintre consumul factorilor de producţie şi valoarea producţiei, privită ca
venit;
 • coeficientul de capital К – reprezintă o relaţie structurală dintre
ansamblul bunurilor de producţie ale societăţii comerciale şi producţia
realizată, fiind numeric egal cu valoarea raportului dintre volumul
(valoarea) stocului de capital fix K şi volumul (valoarea) producţiei
totale realizate Q, indicând câte unităţi de capital s-au folosit pentru
obţinerea unei cantităţi de produs;
• coeficientul capitalului К – reprezintă raportul dintre volumul
(valoarea) capitalul total al întreprinderii K şi volumul (valoarea)
producţiei totale realizate Q ;
• coeficientul de rentabilitate – se exprimă prin intermediul costurilor, a
marjei nete şi a dobânzii;
• productivitatea – exprimă eficienţa cu care sunt avansaţi, combinaţi,
substituiţi şi consumaţi factorii de producţie. Mărimea ei se calculează
fie prin raportul rezultatelor obţinute într-o anumită perioadă de timp, la
volumul factorilor de producţie utilizaţi pentru obţinerea rezultatului
respectiv, fie prin raportarea factorilor de producţie utilizaţi la rezultat;
• productivitatea globală – reprezintă eficienţa agregată a utilizării
tuturor factorilor de producţie la nivel de unitate economică. Ea exprimă
performanţa de ansamblu a activităţii economice;

Costul este un indicator sintetic care exprimă efortul agenţilor

economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri materiale şi servicii
în anumite condiţii economice, tehnice, ecologice şi sociale. El reflectă
consumul factorului muncă, al factorului pământ (natură) şi al factorului
capital în cadrul activităţii economice. Consumul factorilor muncă,
pământ şi capital, în expresie bănească, reprezintă consumul total al
factorilor de producţie utilizaţi la obţinerea unei anumite cantităţi de
bunuri şi servicii, respectiv costul de producţie.
Costul de producţie constituie totalitatea cheltuielilor, exprimate în
bani, efectuate de o unitate patrimonială în vederea obţinerii şi vânzării
produselor sale. El arată, în mod sintetic, calitatea activităţilor
economice desfăşurate de către agenţii economici, atât în sfera
producţiei, cât şi în sfera circulaţiei. În cunoaşterea costului de producţie
sunt interesaţi toţi conducătorii unităţii, creşterea eficienţei economice
însemnând tocmai obţinerea unor efecte superioare, profituri, cu eforturi
cât mai mici, cu costuri cât mai mici. Între cost şi profit există o relaţie
invers proporţională care arată că scăderea costului are ca efect creşterea
profitului şi invers, creşterea costului determină scăderea profitului.
 În structura costului de producţie se includ: costul de achiziţie a materiilor
prime şi a materialelor consumabile pentru producerea şi finisarea bunurilor,
celelalte cheltuieli directe de producţie, cota de cheltuieli indirecte determinate
raţional şi în funcţie de gradul de folosire a activităţii sau prestarea serviciilor.
Cheltuielile generale de administraţie, cheltuielile de desfacere şi cheltuielile
financiare nu sunt incluse în această categorie de cost, dar pot fi incluse dobânzile
aferente perioadei de fabricaţie.
Costurile de producţie şi dinamica lor, constituie elemente esenţiale ale
strategiilor concurenţiale ale unităţilor economice, repere esenţiale ale acestora,
în cadrul activităţilor pe care ele le desfăşoară. Agenţii economici sunt interesaţi
în a găsi şi a utiliza noi căi şi modalităţi de acţiune în vederea reducerii
cheltuielilor de producţie şi acumulării ce capital (realizării profitului). Aceste căi
şi modalităţi diferă de la o unitate economică la alta, în funcţie de specificul , şi
dominanţa lor.
Indiferent de particularităţile unităţilor economice, există totuşi o serie de căi sau
procedee cu caracter general, care pot fi folosite unanim în reducerea costurilor de
producţie.
Aceste căi vizează, îndeosebi, raţionalizarea sau eficientizarea consumului de
factori de producţie, a cheltuielilor ocazionate de funcţionarea eficientă a fiecărei
firme în parte. Dintre cele mai întâlnite procedee de eficientizare, amintim:

• căile de reducere a cheltuielilor materiale (a consumurilor factorilor de

producţie materiali pe unitatea de produs), vizează reducerea consumurilor
specifice de materii prime, materiale, energie, prin îmbunătăţirea normării,
perfecţionarea tehnologizării, diminuarea pierderilor, aprovizionarea eficientă
cu materii prime şi materiale, în mod ritmic şi de calitate, corespunzător
nevoilor reale ale producţiei, valorificarea superioară a materialelor reciclabile
sau recuperabile, utilizarea eficientă capitalului fix;
• căile de reducere a cheltuielilor determinate de consumul factorului muncă
vizează normarea ştiinţifică a muncii, precizând necesarul numărului de
salariaţi pe fiecare categorie profesională şi de vârstă, utilizarea unor metode
moderne de calificare şi perfecţionare profesională, creşterea productivităţii
muncii, asigurarea reconversiei profesionale;
• căile de reducere a cheltuielilor administrative vizează îmbunătăţirea
activităţilor manageriale a unităţilor economice, diminuarea şi/sau eliminarea
cheltuielilor generate ale gestionării defectuoase a unităţilor.
În funcţie de condiţiile specifice ale desfăşurării activităţilor economice surprinse în
cadrul fiecărei unităţi, căile generale de reducere a costurilor de producţie se
particularizează şi suportă condiţiile specifice ale acestora. Obţinerea bunurilor şi a
serviciilor cu anumit consum de factori de producţie, respectiv cu anumit cost sau
cheltuieli de producţie, presupune combinarea acestor factori în anumite proporţii şi
cantităţi, sau după anumite reguli.
 Combinarea factorilor de producţie reprezintă modul de îmbinare a factorilor
materiali şi umani sub aspect cantitativ, structural şi calitativ, în raport cu natura
activităţii economice şi este impusă de caracterul relativ limitat al acestora, de
amplificarea şi diversificarea crescândă a trebuinţelor, de existenţa mai multor
posibilităţi de a ajunge la aceleaşi rezultate economice, din cadrul cărora se adoptă cel
care asigură cea mai înaltă eficienţă economică posibilă, în condiţiile date. Reprezintă
un proces de reunire şi îmbinare a factorilor, care se realizează pe baza următoarelor
criterii:

• stabilirea principiilor de realizare a producţiei în aşa fel încât beneficiile să fie

maxime, datorită folosirii avantajoase a minimului de efort economic;
• obţinerea celor mai mari cantităţi de produse cu cel mai mic consum de factori
de producţie;
• maximizarea producţiei de bunuri şi servicii la volum dat de factori de
producţie.
Conţinutul şi scopul procesului de combinare, a factorilor de producţie, constă în
utilizarea celor mai bune căi şi metode de organizare şi conducere a activităţilor de
producţie şi de desfacere. Caracterul relativ limitat al factorilor de producţie face ca
şi producţia de bunuri economice să fie limitată, întrucât nici o marfă nu poate fi
produsă în cantităţi nelimitate.
Combinarea factorilor de producţie prezintă atât un aspect tehnic, cât şi unul economic.
Combinarea tehnică a factorilor de producţie (clădiri, bunuri de echipament
productiv, materiale, lucrători direct productivi) necesită elaborarea unui plan judicios
de producţie şi organizare efectivă a producţiei, producerea şi utilizarea factorilor în
proporţii eficiente dar suficient de necesare desfăşurării activităţi economice scontate.
În cadrul procesului de combinare tehnică a factorilor pot exista mai multe
alternative opţionale, fiecare vizând realizarea celei mai mari productivităţi fizice, în
conformitate cu următorul principiu: „obţinerea celei mai mari cantităţi de produse
prin utilizarea celei mai mici cantităţi de factori de producţie”.
Combinarea tehnică îşi găseşte justificarea numai dacă produsul este obţinut la preţuri
care să le promoveze şi impună pe piaţă.
Combinarea economică a factorilor de producţie, presupune luarea în calcul şi
considerare, a preţurilor factorilor de producţie utilizaţi în cadrul activităţii
productive. Principiul funcţional al combinării economice arată că „la o anumită
cheltuială făcută pentru procurarea factorilor de producţie este necesară
maximizarea producţiei de bunuri economice şi minimalizarea costurilor de
producţie, în vederea obţinerii unor profituri maximale.

În cadrul procesului de combinare a factorilor de producţie, un rol important îl

are substituirea sau înlocuirea parţială sau integrală a unuia sau mai multor
factori, cu unul sau mai mulţi factori utilizaţi sau noi, în vederea obţinerii
aceloraşi rezultate sau a unora mai bune. Acest lucru este posibil datorită
 compatibilităţi a unor caracteristici de utilitate şi adaptabilitate al acestor factori
sau a părţilor lor componente. Înlocuirea parţială sau integrală a factorilor de
producţie, în cadrul activităţilor productive, determină modificarea proporţiilor de
factorii consumaţi sau partiţii ale acestora.
Surplusul de producţie obţinut pe baza creşterii utilizării factorilor de producţie,
poate fi considerat ca produs marginal a factorilor de producţie.

Cantitatea de factori de producţie de care dispune economia unei ţări este limitat,
în sensul în care fiecare economie (naţională) are o anumită capacitate de
producţie determinată de volumul, structura şi calitatea factorilor săi de
producţie. În aceste condiţii, costul reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare
obţinerii unui volum de produs. El reprezintă evaluarea eforturilor implicate de
un act sau un proces economic determinat de actul de producţie efectiv.

Veniturile factorilor
de producție

Curs 7.
La nivel microeconomic, venitul reprezintă recompensarea primită de posesorii factorilor de
producţie pentru efectul rezultatul activităţii economico-umane distribuite între cei care
participă la desfăşurarea activităţii de producţie şi îmbracă una din următoarele forme:
salariu, profit, dobândă şi rentă, denumit generic venituri fundamentale.
La nivel macroeconomic, venitul desemnează expresia agregată a veniturilor fundamentale
însuşite de posesorii factorilor de producţie, care se manifestă sub următoarele forme:
venit personal, venit disponibil şi venit naţional.

1. Salariul – reprezintă forma fundamentală de remunerare a muncii salariate din

întreprinderi şi administraţii. Reprezintă suma plătită pentru obţinerea serviciului
factorului de producţie muncă. Se obţine după ce munca s-a consumat, el deducându-se
din preţul încasat pentru bunul material produs, la a cărei activitate salariatul a contribuit.
Salariul reprezintă un venit însuşit prin muncă. Este cea mai frecventă formă de venit,
nivelul acestuia condiţionând situaţia economică a unui număr însemnat de persoane
active şi ocupate. El exprimă atât forma retribuirii munci executate (prin activitate
 productivă a lucrătorilor propriu-zişi), cât şi remunerarea muncii celor care execută
activităţi de concepţie şi conducere.
Cei care au nevoie de consum plătesc preţul necesar, la obţinerea şi folosirea capacităţii de a
munci, posesorilor acesteia. În aceste condiţii, salariul apare nu pur şi simplu ca preţ al
muncii prestate, ci ca preţ al închirierii forţei de muncă, a capacităţii de a muncii (a
unor oameni liberi atât juridic cât şi economic), fiind totodată preţ al serviciului adus prin
muncă de cel ce desfăşoară activitatea lucrativă şi care îndeplineşte condiţia de angajat.
Ca preţ plătit pentru serviciul adus de factorul muncă, salariul se stabileşte pe baza
mecanismului pieţei, fiind definitivat şi plătit după depunerea muncii, şi în funcţie de
natura, cantitatea, calitatea şi condiţiile deosebite de muncă, sau în funcţie de rezultatele
obţinute prin activitatea propriu-zis lucrativă.
Dacă se cunoaşte oferta totală de forţă de muncă şi cererea totală de efect de muncă, la
intersecţia curbelor se realizează valoarea salariul de referinţă pentru numărul optim de
angajaţi.
Pe lângă salariul încasat de fiecare individ s-au mai constituit următoarele categorii salariale:

– salariul colectiv – formă a salariului-cost, respectiv sumele ce se acordă

tuturor salariaţilor unor întreprinderi, sub forma unor sume (care semnifică
participarea angajaţilor la rezultatele financiare ale întreprinderii) sau sub
forma unor facilităţi făcute salariaţilor de către serviciile sociale de care
angajaţii beneficiază (creştere copil, cantine, tabere şcolare). Este atribuit în
mod global tuturor participanţilor la rezultatele întreprinderii (beneficii) şi se
calculează prin cote de participare la rezultatul sau beneficiile întreprinderii
care se poate acorda sub formă de lichidităţi sau diferite facilităţi în scopul
îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale angajaţilor şi familiilor acestora.

– salariul social – reprezintă acea parte din venitul naţional prin care societatea
intervine pentru a spori veniturile unor categorii de angajaţi sau numai ale unor
grupuri din cadrul acestora, care se confruntă cu riscuri mai mari (cum ar fi
accidentele de muncă, bolile profesionale, şomajul, decese în familie)
remarcându-se cei care se confruntă cu condiţii deosebite şi speciale de
existenţă, şi/sau vitregii ale sorţii.

– salariul preferenţial – se stabileşte în anumite condiţii ca urmare a efectului

efortului adus asupra ridicării beneficiului întreprinderii sau pentru realizarea
unui aspect tehnico-economicoorganizațional sau de cercetare şi inovaţie,
stabilit pentru un număr restrâns de salariaţi (o singura persoană), iar nivelul
acestuia se atribuie procentual, în funcţie de importanţa activităţii lucrative. Se
acordă sub formă de premii, gradaţii pentru o perioadă determinată sau pentru
întreaga perioadă de până la lichidarea contractului de muncă încheiat.
În esenţă, formele salariului constau în:
 – salariul nominal – reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte de la
unitatea în care, sau pentru care, desfăşoară activitate productivă lunar sau la
termen, exprimată în preţuri curente de piaţă şi în termeni inflaţionişti. Decurge
din contractul de muncă care prevede tariful orar de salarizare, durata legală a
muncii şi indexarea la creşterea preţurilor de consum;

– salariul de bază – este acea formă a salariului (venitului) care, teoretic, se

determină în funcţie de salariul minim real. Practic, se calculează prin
înmulţirea tarifului salarial orar negociat cu numărul de ore lucrate într-o
perioadă de timp (lună);

– salariul real – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care se poate fi

cumpărată prin epuizarea salariului nominal. Această cantitate diferă de la o
perioadă la alta şi de la o piaţă la alta. Se află, în dinamică, în relaţie directă cu
modificarea salariilor nominale nete şi în relaţie indirectă cu modificarea
preţurilor de consum;

Formele de salarizare sunt practic modalităţi cuantificate de exprimare prin care se

determină mărimea şi dinamica salariilor individuale. Formele de salarizare
realizează legătura între mărimea rezultatelor muncii, partea ce revine salariaţilor şi
activitatea depusă de salariaţi în unitate de producţie economică. În aceste condiţii
se determină cât de mare este salariul fiecărui agent lucrativ şi cât reprezintă acesta
(mărimea salariului) din ansamblul cheltuielilor totale ale întreprinderii.
Generic, se cunosc următoarele forme distincte de salarizare:

1. salarizarea în regie (salariul pe o unitate de timp lucrat) – asigură remunerarea

salariaţilor pe criteriul timpului lucrat, fără a se preciza în mod expres cantitatea de muncă
pe care salariatul trebuie să o depună în unitate de timp. Salarizarea în regie se practică în
acele sectoare în care lipsa de omogenitate a angajaţilor face dificilă aprecierea muncii
pentru fiecare lucrare pe lucrător în parte. Pentru activitatea depusă fiecare salariat
primeşte un echivalent manoperă/ora de muncă, în condiţiile realizării integrale a
sarcinilor de serviciu potrivit fişei postului, care pe ansamblul unei perioade de timp
cumulează forma maximă de venit cuvenit şi acordat;
2. salarizarea în acord – constă în remunerarea salariaţilor pe criteriul aprecierii operaţiilor
activităţilor realizate sau al volumului de produs realizat, la baza căruia stă tariful/unitate
de produs sau lucrare, stabilit în funcţie de salariul negociat, categoria de încadrare a
lucrării şi norma de muncă. Durata de muncă pentru efectuarea muncii respective nu este
anterior fixată şi luată în calcul în mod expres. În cadrul acestei forme de salarizare,
legătura între mărimea salariului şi efortul depus de salariat este evidenţiat mai bine, iar
productivitatea muncii creşte sau scade în funcţie de calitatea producţiei obţinute sau al
nivelului de pregătire, specializare şi instruire al angajatului;
3. salarizarea mixtă – constă într-o remunerarea stabilită fixă (pe o unitate de timp) care se
acordă fiecărui salariat în parte şi în funcţie de efortul depus, de condiţiile tehnice,
tehnologice şi de organizare a sectoarelor de producţie sau în funcţie de importanţa pe
care activitatea o are pentru volumul, calitatea şi nivelul producţiei totale obţinute, astfel
încât mărimea cuantumului salariului să devină variabilă ca şi în cazul formei de salarizare
în acord. Fiecare atribut de apreciere pe care îl dobândeşte volumul producţiei şi aspectul
de evaluare, poate condiţiona mărimea şi natura salariului, care în aceste condiţii devine
preferenţial între participanţi, în cadrul aceleiaşi activităţi productive, în cadrul aceleiaşi
unităţi şi în codiţii identice de pregătire, instruire şi calificare al angajaţilor;
4. salarizarea pe baza cotelor procentuale – reprezintă forma de salarizare care constă în
acordarea unei părţi din volumul obţinut, calculat procentual, şi negociat la data încheierii
contractului de muncă.
Aplicarea acestor forme de salarizare este contestată uneori, atât de salariaţi cât şi de unităţile
productive, întrucât, fiecare parte în sensul ei, acuză şi luptă pentru modificarea nivelului
salarial. În scopul rezolvării divergenţelor dintre părţi, s-au conturat anumite metode sau
mecanisme de îmbunătăţire (corecție) a nivelului sau a dinamicii salariului. Astfel:

• corelarea – se referă la toate formele de salarii şi cuprinde sporirea siguranţei menţinerii

salariului la un nivel decent şi totodată presupune adaptarea nivelului salarial la dinamica
preţului, atenuarea diferenţelor salariale dintre sectoarele economiei de stat şi cele private
şi constă în acordarea unor sporuri sub formă de recalculare a mărimii normative lei/oră,
la condiţiile de muncă dificile;
• participarea – priveşte admiterea salariaţilor la redistribuirea profitului realizat, care
poate fi distribuit salariaţilor atât sub formă de participare directa – numerar (cotă
procentuală din profit), acordare de acţiuni sau prime proporţional cu rezultatele
individuale realizate de fiecare angajat;
• socializarea – include acele forme de nivele salariale care cuprinde şi alte criterii în afara
celor economice, criterii care conferă unor grupe de salariaţi sporuri de salarii datorate
unor condiţii dificile şi/sau deosebite de muncă.
Mărimea salariului în mod obiectiv, are două limite stabilite de comun acord între angajat şi
angajator, între care se poate acorda un nivel salarial, specific încadrării, fiecărui angajat.

• Limita inferioara este stabilită din punctul de vedere al angajatului şi reprezintă

cuantumul minim suportabil pe care acesta îl poate primi pentru munca prestată., dar care
nu poate fi inferior salariului minim pe economie declarat. Pentru stabilirea mărimii
salariului unui angajat trebuie luat în considerare nivelul lui de instruire, forma de
activitate prestata si efectele rezultatului muncii sale.
• La limita minimă inferioară sunt încadraţi salariaţii care sunt debutanţi în activitatea
lucrativă, iar mărimea acestuia trebuie să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de
muncă.
• Limita maximă reprezintă întregul venit realizat de activitatea economică, care s-ar
putea transforma astfel în salariu limită, şi care din punct de vedere al celor posesori de
factori de producţie nu trebuie atins niciodată, deoarece participanţi la actul propriu-zis
lucrativ n-ar mai putea primi nimic.
 Salariul minim – reprezintă condiţia de acceptare a necesităţii efectuării muncii. Se
stabileşte pe cale legală pentru a garanta salariaţilor, din categoriile defavorizate, un
venit care să le asigure un minim decent de subzistenţă, minim determinat în raport
cu mediul social dat.

• Reprezintă nivelul de salariu sub care nici un salariat nu trebuie să fie plătit. În condiţiile
actuale, când proliferează varietatea programelor atipice de lucru, salariul minim îşi
pierde din importanţă şi reprezintă o cale de a controla nivelul pragului de subzistenţă
care reprezintă capacitatea de a contracta sau cumpăra bunuri materiale şi servicii, în
vederea realizării suportabilităţii condiţiilor de viaţă.
• Datorită acestui criteriu, la nivelul unei colectivităţi, nivelul minim de suportabilitate se
mai numeşte şi prag de sărăcie.
Pragul de sărăcie – este un instrument utilizat în politica socială, care semnifică nivelul
cel mai redus al consumului unor familii şi persoane, nivel care asigură doar
satisfacerea trebuinţelor de bază sau subzistenţa da la o lună la alta.

Salariul minim – reprezintă o cale de a controla puterea monopson-ului pe piaţa muncii,

datorită faptului prin care statul stabileşte un nivel minim al salariului. Stabilirea
salariului minim are ca efect creşterea salariilor, dar şi o reducere a volumului
angajaţilor, adică a reducerii şi ocupării forţei de muncă.

Căile de corectare a nivelului salariului minim, se realizează prin politici financiar-

monetare, politici fiscale, politici protecţioniste şi politici strategice de menţinere şi
depăşire a condiţiilor incomode dar reale de viaţă.
Pentru stabilirea mărimii salariului unui angajat, trebuie luată în considerare şi existenţa a
două tendinţe (contradictorii) ale comportării acestuia. Aceste contradicţii se
formează pornind de la interesele personale pe care le manifestă fiecare individ în
parte, şi sunt surprinse şi/sau analizate, în conformitate cu caracterul individual al
factorului uman, utilizând concepţiile comportamentelor cum ar fi:

• efectul de substituire – este denumit aşa întrucât, pe ansamblu, înlocuieşte o parte

(proporţie) mai mare sau mai mică din timpul liber al salariatului cu timp destinat
activităţii de muncă. Interesul de a avea un venit cât mai mare, îl determină pe
salariat să depună muncă suplimentară ceea ce are ca rezultat diminuarea timpului
liber, creşterea acumulărilor simple, obţinerea unor facilităţi legate de gradul
personal de mulţumire în favoarea diminuării timpilor personali de odihna ceea ce va
conduce la creşterea dificultăţilor de refacere a forţei de muncă şi surmenaj;
• efectul de venit – se înregistrează atunci când salariatul înregistrează (atinge) o
mărime a încasărilor (realizărilor) care permite posesorului forţei de muncă să aibă
condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale, şi să opteze pentru renunţarea
(eliminarea) la unele cantităţi de muncă considerate muncă suplimentară, în favoarea
restabilirii surmenajului sau a timpului destinat odihnei. Acest efect se manifestă
până la momentul în care salariatul începe să se confrunte cu greutăţi materiale şi
înregistrează noul prag minim al mulţumirilor şi al aspiraţiilor, moment în care
 acesta renunţă la efectul de venit în favoarea efectului de subzistenţă şi ciclul se
repetă.
• efectul de subzistență – se înregistrează atunci când, salariul oferit de angajator este
mult diminuat sau se află sub cotația acordării lui din piață. În aceste condiții,
salariatul (factorul lucrativ uman) este obligat să accepte nivelul salariului oferit
și/sau acordat de angajator, doar pentru a putea să-și acopere nevoile umane și
sociale imediate, de să-și poată procura cele necesare traiului decent, aflat de cele
mai multe ori la nivelul critic al sărăciei.
Determinarea salariului constituie un element cheie al politicilor economice. Distingem mai
multe modalităţi de determinare a mărimii salariului şi anume:

• în cazul concurenţei perfecte – mecanismul pieţei perfecte dictează mărimea

instrumentului salariului prin respectarea mecanismelor cu funcţie de reglare
anticipat prin incidenţa indicelui
pieţei;

• în cazul monopol-ului – pentru piaţa muncii salariul se va determina la un nivel

impus dar contestat de sindicate. Rolul sindicatelor este acela de a stabili: mărimea
suportabilităţi nivelului salariului, de a preciza aspectul propriu-zis lucrativ necesar
şi conform condiţiilor de muncă, precum şi aspecte privind problemele ocupării
forţei de muncă şi a calităţii acesteia. În cazul ofertei exagerate a forţei de muncă,
salariale sunt impuse de angajaţi prin intermediul sindicatelor, care vor căuta
depăşirea pragului optim al mecanismului pieţei perfecte. Sindicatul are menirea de a
diminua concurenţa către producător cu obligaţia de asumare a responsabilităţii forţei
de muncă.

• în cazul monopson-ului (un singur cumpărător al resurselor forţei de muncă) –

nivelul salariului este de obicei impus de angajator şi situat mult sub limita punctului
de echilibru al pieţei muncii. Mărimea salariului, în aceste condiţii, este în favoarea
angajatorului, iar acesta intră în conflicte de interese cu sindicatul, întrucât nu se
respectă protecţia socială.
2. Renta – reprezintă un venit relativ stabil, realizat de posesorul unui bun imobiliar
(teren, clădiri, construcţii) sau mobiliar (hârtii de valoare) în schimbul transferării
temporare (închirierii) a dreptului de folosinţă al acestuia. Este un venit pe care îl
aduce în mod regulat un bun, mobil sau imobil, şi care nu este legat de o activitate
productivă propriu-zisă a proprietarului acestuia. Şcoala marginalistă a considerat
că renta se formează pe baza legii randamentelor neproporţionale şi a productivităţii
factorilor de producţie. Pe măsura cultivării unor terenuri din ce în ce mai puţin
fertile, renta pentru proprietarii terenurilor cu fertilitatea cea mai ridicată este din ce
în ce mai mare.
Renta reprezintă nivelul care revine proprietarului oricărui factor de producţie a
cărui ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică. Cu cât oferta totala este mai rigidă,
 cu atât renta este mai mare. Ea nu determină preţul de vânzare, ci preţul de vânzare
a bunului determină renta.
preţ Renta
P
1

P
2
P
3
P
4
P
5
P
6
producție
Q Q Q Q Q Q
1 2 3 4 5 6

Mecanismul stabilirii cuantumului rentei

Renta economică – reprezintă plata pentru folosirea unei resurse nesubstituibile sau greu
substituibile, a cărei ofertă este rigidă sau perfect inelastică la preţ pe termen scurt. Ea
apare ca o plată peste cea normală, rezultată din preţul ridicat al acelor categorii de
bunuri, satisfactori şi prodfactori a căror ofertă este rigidă şi nu poate fi elasticizată oricât
de mult ar creşte preţul.
Această situaţie este cauzată de un complex de factori: monopol, restricţii vamale,
reglementări comerciale restrictive.
Mărimea rentei economice este dată de diferenţa dintre veniturile încasate în urma
valorificării unei resurse nesubstituibile cu performanţe superioare celor medii şi
cheltuieli cu utilizarea lor, sau câştigul obţinut obişnuit în urma speculării unor situaţii
deosebite.
Renta funciară – reprezintă acea categorie (formă) a rentei care este încasată de proprietarul
funciar şi este renta cu cea mai îndelungată existenţă. Conform teoriilor economice
clasice aceasta se evidenţiază prin:

• este urmarea insuficienţei terenurilor fertile care determină luarea în cultură şi a

terenurilor mai
puţin fertile;

• se plăteşte pentru folosirea forţelor originale şi indestructibile ale solului;

• depinde de cererea şi preţul produselor agricole din/pe piaţă. Astfel, cerealele nu
sunt scumpe pentru că se plăteşte rentă, ci se plăteşte rentă întrucât cerealele
sunt scumpe”. Acest punct de vedere este însuşit şi de şcolile contemporane de
gândire economică.
Renta funciară – suma plătită de arendaş proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata un
teren într-o perioadă de timp, deci reprezintă un venit însuşit de proprietarul funciar.
Renta diferenţială – renta care provine din diferenţa de fertilitate a terenurilor;
Renta absolută – renta însuşită de proprietarii funciari (indiferent de fertilitatea şi poziţia
terenurilor faţă de piaţă) de pe toate terenurile;
Renta de monopol – renta obţinută din preţul de monopol al anumitor produse care se cultivă în
condiţii speciale şi sunt neproductibile.
Preţul pământului – reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de
proprietate al unei persoane fizice sau juridice asupra unei suprafeţe de teren, altei
persoane, prin actul de vânzare/cumpărare. Teoretic, preţul pământului este egal cu o
sumă de bani care, depusă la bancă, cu dobânda pieţii, aduce proprietarului acesteia un
venit anual egal cu renta încasată de proprietar. Astfel, se poate considera că preţul
pământului este, de fapt, rentă capitalizată.
În esenţă, nivelul preţului pământului depinde de mărimea rentei „R” şi rata dobânzii „d1”,
practicată de bănci la depozitele bancare: R

Pp  d1

Preţul pământului – mărimea şi evoluţia sa depinde de factorii următori:

• cererea şi oferta de terenuri agricole în continuă modificare va modifica preţul

pământului deoarece cererea determină preţul întrucât oferta rămâne rigidă;
• cererea şi oferta de produse agricole impune creşterea cererii de produse agricole
iar scumpirea lor stimulează creşterea de pământ şi ridică preţul acestuia întrucât
oferta este inelastică;
• mărimea rentei – rentă mare implică preţ ridicat; • rata dobânzii bancare mare –
scade preţul pământului.

3. Dobânda este venitul care revine posesorului factorului de producţie capital şi reprezintă
suma de bani pe care debitorul o datorează creditorului drept recompensă pentru
serviciul adus de către creditele utilizate. Este preţul la care se vinde sau se cumpără
capitalul împrumutat pe piaţa capitalului, constituind o recompensă pentru riscul pe care
şi-l asumă creditorul prin cedarea temporară a capitalului său.
Dobânda se plăteşte şi pentru drepturile făcute de diverşi agenţi economici către
instituţiile financiarbancare, pentru obligaţiunile emise de stat sau diverse societăţi
comerciale. Fiind un surplus plătit proprietarului, peste mărimea capitalului folosit
dobânda reprezintă o formă de venit care se poate realiza numai într-o activitate sau
acţiune economică care se caracterizează prin eficienţă, în care se produce mai mult
decât se cheltuieşte.
Dobânda nominală – remunerarea efectivă a unui capital în expresie monetară la preţul
pieţii. Mărimea sa este determinată de: mărimea capitalului (cu care este direct
proporţională), durata folosirii sau a perioadei de serviciu a capitalului (cu care este
direct proporţională) şi rata de piaţă.
Dobânda nominală este influenţată şi de alţii factori precum: domeniul de activitate (în
care este folosit capitalul), evoluţia economiei naţionale şi mondiale, politica
monetar-financiară a statului şi rata inflaţiei. În acţiunea lor, aceşti factori sunt
interdependenţi şi acţionează în acelaşi sens sau în sensuri diferite. Pentru unităţile
economice, mărirea şi dinamica dobânzii nominale sunt deosebit de importante
întrucât ele exprimă direct condiţiile pieţii, ale cererii şi ofertei de capital.
Dobânda reală – reprezintă venitul sau remunerarea unui capital calculată prin deducerea
inflaţiei din dobânda nominală. În condiţiile în care procesul inflaţionist nu se
manifestă, rata dobânzii nominale este egală cu rata dobânzii reale. Această formă a
dobânzii are o importanţă majoră pentru stimularea economisirii veniturilor
unităţilor economice şi ale populaţiei, pentru acumularea capitalului şi creşterea
investiţiilor. În raport cu inflaţia, dobânda reală poate fi:
- pozitivă – când rata dobânzii nominale este mai
mare decât rata inflaţiei; - negativă – când rata
dobânzii nominale este mai mică decât rata
inflaţiei.
Dobânda real-pozitivă incită în mod deosebit economiile şi utilizarea acestora pentru
realizarea unor obiective economice prin investiţii, iar dobânda real-negativă,
dimpotrivă frânează economisirea banilor şi investiţiilor lor pentru că cei care au
economisit pot investirea pierderii în termeni reali.
dr1  dn1 ri , unde:
d

n
1

r
a
t
a

n
o
m
i
n
a
l
ă

d
o
b
â
n
z
i
i
;

r
1

r
a
t
a

r
e
a
l
ă
;

i
 =

r
a
t
a

i
n
f
l
a
ţ
i
e
i
.
Dobânda simplă „D” – reprezintă venitul sau remuneraţia plătită sau primită pentru
serviciul unui capital în condiţiile în care acesta nu se capitalizează. În practică,
dobânda simplă este mai rar folosită, dar ea constituie punctul de pornire pentru
alte moduri de a calcula dobânda şi pentru calcularea dobânzii compuse. Dobânda
simplă este de fapt suma absolută a acestei forme de dobândă, calculată astfel:
D  iC , în care:
i = rata anuală a
d
o
b
â
n
z
i
i
;

d
1

n
d

n
i
v
e
l
u
l

d
o
b
â
n
z
i
i

n
u
m
ă
r
u
l
 d
e

a
n
i
C = creditul sau capitalul împrumutat.
Dobânda compusă „D” – reprezintă venitul sau remuneraţia plătită sau primită pentru
serviciul unui capital în condiţiile capitalizării sale. Aceasta presupune capitalizarea
dobânzii şi apare la creditele de peste un an cu dobândă achitată la scadentă. Acesta
presupune transformarea dobânzii primite în capital, ajungându-se astfel să se
calculeze dobânda la dobândă.
Masa dobânzii compuse se calculează utilizând:
D  C (1 d1)n C , sau D  C [(1 d1)n 1]unde:

=
cr
e
di
tu
l
s
a
u
c
a
pi
ta
lu
l
î
m
p
r
u
m
ut
at
 ;
d
1

=
ra
ta
a
n
u
al
ă
a
d
o
b
â
n
zi
i;
n

=
n
u
m
ăr
ul
d
e
a
ni
.
Se mai calculează şi ca diferenţă între suma care revine proprietarului capitalului împrumutat
(timp de „n” ani) şi creditul iniţial acordat.

Sn  C  D sau DSn C în care:

Sn = suma ce revine proprietarului capitalului după „n” ani;
C

=
 c
r
e
d
i
t
u
l

a
c
o
r
d
a
t
;

d
o
b
â
n
d
a

c
u
v
e
n
i
t
ă
.
Rata dobânzii – reprezintă raportul procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat.
Aceasta depinde de raportul dintre cererea şi oferta de capital împrumutat, precum şi de
inflaţie. Dacă rata dobânzii este mai mare decât rata inflaţiei, dobânda este real-pozitivă, iar
dacă este mai mică decât inflaţia, dobânda este real-negativă. Dobânda real-pozitivă
stimulează economisirea şi investiţiile.
Rata dobânzii „d1 ” (calculată prin capitalizare) se determină conform relaţiei:
 D
I 100 [%],
C
şi este considerată un venitul anual, exprimat procentual, care este obţinut fie ca
remunerarea pentru orice împrumut bănesc, fie adus de obligaţiune sau valoare imobiliară,
fie câştig realizat cu capitalul pe piaţă concurenţială.
Principalele forme ale dobânzii sunt:

 dobânda pe piaţa monetară (împrumuturi pe termen scurt),

 dobândă percepută de bănci persoanelor fizice sau juridice pentru creditul acordat, 
dobânda plătită de bănci pentru depozite ale persoanelor fizice şi/sau juridice.
În aceste cazuri, nivelul ratei dobânzii este determinat de mai mulţi factori dintre care cei mai
edificatori sunt:

 raportul dintre cererea şi oferta de capital,

 inflaţie,
 modul de finanţare al deficitului bugetului de stoc,  factorul extern sau raportul de
schimb monetar,  dobânda încasată pe piaţa de obligaţiuni.
4. Profitul – denumire generică dată diferenţei pozitive dintre venitul obţinut prin vânzarea
bunurilor realizate de un agent economic şi costul lor, considerat ca expresie a eficienţei
economice. De fapt, profitul se prezintă ca un excedent de venit obţinut prin vânzarea
bunurilor realizate de un agent economic, peste costul de producţie al acestora.
Profitul este considerat expresia sintetică a eficienţei activităţii oricărei unităţi economice şi
stabileşte mărimea cantitativă determinată în acest sens fiind un rezultat al activităţii
umane independente. De aceea, obiectivul major al unităţilor economice în formează
maximizarea profitului.
Altfel spus, profitul evidenţiază acea formă de venit care se cuvine pentru proprietarului
neofactor-ului de producţie numit generic abilitatea întreprinzătorului.
Faţă de aceste considerente, forma clasică de profit cunoaşte mai multe încadrări, dintre care
cele mai întâlnite sunt:

• profit legitim (legal) – realizat ca urmare a respectării prevederilor, normelor şi

legislaţiei;
• profit nelegitim (nelegal) – realizat în urma încălcării prevederilor legale
(creşterea artificială a costurilor – care determină scăderea profitului, sustragerea
de la plata taxelor şi impozitelor datorate statului, utilizarea dublei înregistrări
contabile).
Într-o economie reală, profitul trebuie şi este impozitat conform legislaţiei fiecărei economii
naţionale, iar mărimea acestuia poate fi calculată în două variante:
 • în mod absolut (ca masă a profitului) – profitul „P” se calculează ca diferenţă între
veniturile realizate „V” şi cheltuielile efectuate „C”:
PVC
• în mod relativ – profitul se calculează ca rată a acestuia, ca raport procentual între
masa profitului „P” și un indicator reprezentând fie cheltuielile (C), fie capitalul
(K), fie cifra de afaceri (CA).
Astfel:Pr’ = P/C x 100 [%]
unde: Pr’ - rata profitului calculat , P - masa profitului,
C - cheltuielile totale.
Rata profitului – este un indicator relativ pentru măsurarea mărimii şi dinamicii profitului
care se calculează ca raport procentual între masa (volumul) profitului „Pr” şi costuri
„c”, volumul capitalului folosit „K” sau cifra de afaceri „CA” astfel:
P P P p1  r 100 [%], p1r 
r 100[%], p1r 
CAr 100[%]. r  Kc
Mărimea ratei profitului diferă de la un mod de calcul la altul. A doua şi a treia formulă sunt
cel mai des folosite. Pentru domenii cu ciclu de producţie scurt sau foarte scurt, prima
formulă este cea mai adecvată, întrucât în astfel de activităţi ponderea capitalului fix este
mai mică, iar diferenţa între capitalul utilizat şi costuri are tendinţa să se diminueze.
Rata profitului se poate calcula pe produs, pe firmă, ramură economică sau economia unei
ţări, şi este deosebit de importantă pentru aprecierea eficienţei economice. Cu cât rata
profitului este mai mare, cu atât eficienta economică este mai ridicată, exprimând,
sintetic, rezultatul întregii activităţi desfăşurate în întreprindere.
Din punctul de vedere al întreprinzătorului şi al proprietarului de capital, rata profitului este
cel mai important indicator economic, întrucât prezintă comparativ rezultatele obţinute şi
efortul depus, sau evidenţiază necesitatea de efort care ar trebui pentru a se putea ajunge
la rezultatul scontat sau scopul propus.
Mobilul întreprinzătorului este de a-şi maximiza profitul. În cazul în care valoarea încasărilor
este egală cu valoarea cheltuielilor, unitatea se află la pragul de rentabilitate.

5. Rentabilitatea – evidenţiază capacitatea unei unităţi economice de o obţine profit, ca

diferenţă pozitivă între încasările obţinute din activitatea proprie (cifra de afaceri) şi
cheltuielile de fabricaţie, comercializare şi pentru tranzacţia propriu-zisă. Aceasta
depinde atât de activitatea firmei (de volumul şi calitatea ofertei, nivelul costului unitar,
performanţele marketing-ului şi management-ului propriu unităţii economice) cât şi de
factorii exogeni, independenţi de firmă (nivelul preţurilor formate pe piaţă, volumul şi
dinamica cererii, preferinţele consumatorilor, intensitatea concurenţei).
Rentabilitatea se apreciază sub aspect absolut (ca masă a profitului) şi relativ (ca rată a
rentabilităţii) privite pe produs, pe firmă şi pe ramură şi poate fi remarcată ca formă a
 eficientei, la nivel microeconomic, care reflectă efectele şi rezultatele nete care se obţin
de o unitate de efort (cheltuită) cu factori de producţie.
Masa profitului şi rata acestuia sunt influenţate de o serie de factori care acţionează asupra
profitului şi al ratei acestuia astfel:

• nivelul productivităţii factorilor de producţie „W” are influenţă direct

proporţională datorită preţului produsului care se utilizează. Cu cât preţul este mai
mare, va fi mai mare şi profitul unitar;
• costul de producţie „C” influenţează masa profitului invers proporţional faţă de
preţ. Cu cât costul este mai mare, cu atât profitul va fi mai mic.
• volumul, structura şi calitatea producţiei acţionează asupra masei profitului atât
separat cât în
totalitatea lor;

• volumul producţiei acţionează direct proporţional faţă de masa profitului;

• structura producţiei determină o creştere a profitului datorat identificării
produselor cerute pe piaţă, care au preţuri de vânzare ridicate şi de producţie mici;
• calitatea producţiei influenţează masa profitului astfel – cu cât aceasta va fi mare
cu cât profitul va înregistra o valoare mai ridicată;
• viteza de rotaţie a capitalului determină masa profitului în sensul prin care cu cât
timpul de rotaţie va fi (estimativ) mai mic, cu atât viteza de revenire (rotaţie) va fi
mai mică şi masa profitului va înregistra acumulări, şi creşteri cantitative.
Rata rentabilităţii „Rr” – reprezintă un indicator de eficienţă a activităţii firmei, calculat ca
raport procentual între masa profitului şi costurile de producţie (rata rentabilităţii
capitalului consumat), sau cifra de afaceri (rata rentabilităţii comerciale). Se poate calcula
pe produs, linie sau gamă de produse sau pe unitate de producţie.

Ciclurile economice
1.
Fluctuațiile sezoniere - sunt determinate (sau influențate) de factorii naturali,
psihologici sau preferințele consumatorilor, care au evoluții specifice pe parcursul unei
perioade largi de timp, reducându-se cu o anumita regularitate de la o perioada la alta.
2.
Fluctuațiile întâmplătoare (accidentale) - se datorează unor factori
întâmplător aleși sau evenimente neașteptate, cum ar fi cataclisme naturale, evenimente
sociale și politice, decizii neașteptate ale unor agenți economici producători sau
consumatori, care își schimba brusc comportamentul producând fluctuații sau blocaje
economice.
3. Fluctuații ciclice - sunt determinate de factorii care țin de variațiile
activităților economice, respectiv a interdependentelor între părțile sau activitățile de
producție și influența părților sau activităților de consum.
Acest tip de fluctuații țin de mecanismele prin care se realizează reglarea și
corelarea comportamentelor și a interdependențelor similar cu echilibrul părților cerere-
oferta. Acest tip de fluctuații agregate se produc cu o anumită regularitate deși nu pot fi
încadrate riguros pe timpi clari și moduri de expansiune.
Ciclurile economice în orice economie de piaţă, cu piaţă reala şi concurenţială se
realizează şi se organizează permanent, datorită proceselor execuţionale, referitoare la
veniturile încasate cu determinare asupra consumului, economisirii şi investiţiilor
economice, sub diverse forme de existenţialitate, în cadrul economiei naţionale şi prin
mecanisme proprii.
Ciclurile economice presupun existenţa unor fluctuaţii care prezintă o anumită
regularitate a mişcărilor ascendente şi descendente, precum şi o anumită constanţă a
intensităţii acestor mişcări, adică presupune succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor
stări ale economiei care seamănă în linii generale de la un ciclu la altul.
Prin definiţie, ciclul economic reprezintă alternanţa, după o anumită periodicitate şi
cu o amplitudine relativ constantă a fazelor de expansiune şi recesiune (depresiune).
Ciclul implică existenţa a patru timpi:
- expansiunea I (mişcarea ascendentă);
- boom II (punctul de inflexiune a curbei, de la tendinţa ascendentă la o evoluţie
descendentă); - depresiunea III (descreşterea bruscă şi cumulativă a activităţii
economice) sau recesiunea (o uşoară reducere a activităţii economice sau o
încetinire a ratei de creştere economică);
- criza propriu-zisă IV (punctul de inflexiune a curbei, de la tendinţa
descendentă la o evoluţie ascendentă, pozitivă); reluarea creşterii / reluarea
mişcării ascendente, reluarea ciclului economic.
VN

I II III IV I II timp

Fazele ciclului economic

Fazele mișcărilor ciclice se condiționează reciproc pregătindu-și totodată premisele
care asigură activități economice susținute prin schimbările de progres și calitate.
Teoria economica a dispus construirea și condiționarea ciclicităților respective,
adică forma normală de distribuție a activităților economice.
 În cadrul acestor fluctuații, întâlnim:
* cicluri lungi sau seculare, care se desfășoară pe o perioadă mare de timp și
influențează activitățile economice prin schimbarea comportamentelor și a înclinației de
consum ale populației.
* ciclurile propriu-zise (de tipul decanalelor - 4-6 ani sau de tipul alcătuirii
afacerilor - 10-12 ani. Aceste tipuri de cicluri influențează activitățile economice prin faptul
ca pentru îmbunătățirea calității producției realizate adoptarea din mers la noile tehnologii și
noile standarde; constatăm o perioadă de adaptare.
* ciclurile scurte, cunoscute și sub denumirea de cicluri ale inflației sau cicluri ale
variației stocurilor.
În aceste forme de fluctuații, activitatea economica variază funcție de mărimea
indicatorilor care le generează numele.
 Ciclurile scurte se încadrează în interiorul ciclului mediu
între două crize sau manifestări de criza și contribuie la modificarea
amplitudinii, expansiunii sau contracției ciclurilor caracteristice.
În aceste condiții se observa un început al fazei debutante, care
anunță o schimbare de comportament a activităților economice, ce
poate fi motiv sau decizie de adaptare a dimensiunilor productive la
noile condiții. În termeni reali, se realizează o faza care anunță
schimbarea de comportament. - fluctuaţia debutează cu creşterea
stocurilor
nivel critic viabil

Creștere stocuri Descreștere incertitudine

- faza începe cu descreştere sau incertitudine de producţie,

avem un nivel critic al producției, care va demonstra o lipsa de
produs scos pe piață, o solicitare de produs. În acest moment,
producătorul trebuie să-și mărească dimensiunea producției astfel
încât să devină viabil.

Descreștere incertitudine Creștere stocuri

nivelcriticviabil
Ciclurile pe termen lung - similar fluctuațiilor ciclice scurte, pe termen mediu sau lung,
și urmăresc trendul dezvoltării activității. În aceste condiții, variațiile alternative ale
ciclurilor economice pot manifesta o tendință generală de creștere sau descreștere
economică. Demn de luat în seamă sunt valorile nete ale veniturilor încasate dintre
momentul de debut și momentul raportat al analizei economice.
 Trend crescător
VN MF

MD
Trend descrescăt
I II III IV I II III

H – moment de incertitudine
CE – creștere economică
DE – descreștere economică
MD – moment de debut ciclu economic
MF – moment final al ciclului economic
Variația pozitivă a venitului net pozitiv, anunță (demonstrează) creșterea economică
sau faza ascendenta a ciclului economic.
Variația negativa a venitului net, prezintă descreșterea sau degenerarea economică,
respectiv faza descendentă a ciclului economic.
În aceste condiții trebuie analizate momentele la care tendința (trendul) unui ciclului
economic, cunoaște moment de incertitudine. Pentru acest moment, sunt analizate
dimensiunile fazelor economice specifice continuării activităților ulterioare.
Pentru faza de expansiune, activitatea economică este favorabilă. Se evidențiază
noțiunile:

- afacerilor cerere dinamică; - optimism economic ; - creștere economică.

Faza de recesiune determină:

- creșterea inflației în fața evidențelor contabile;

- susținerea fenomenele inflaționiste prin politicele economice și acțiuni ale agenților
economici;
 - Adoptarea unor măsuri pentru realizarea cererii globale, ceea ce determina o limitare sau
diminuare a investițiilor.
Distingem următoarele norme sau politici conjuncturale:

• politica cheltuielilor publice – va condiționa creșterea economică;

• sistemul de taxe și impozite – va contribui la mărirea bugetului, adică acoperirea parțială
a
cheltuielilor publice;

• rata dobânzii – va determina restricții monetare sau cheltuieli apreciate;

• moneda și creditul, precum și masa monetară disponibilă – influențează consumul
specific, adică cererea agregată astfel încât pe termen mediu și lung, consumatorul să se
adapteze la noi standarde de viață și mulțumire;
• fiscalitatea – influențează ciclurile economice prin forma cheltuielilor sau economisirii
rezervelor
proprii;

• sistemul asigurării sociale – condiționează pe termen scurt și mediu, forma cauzală de

existență a populației aflată în impas economic.
În aceste condiții, stabilizatorii automați de reglare ai cererii agregate sunt de fapt
mecanisme instituționalizate care împiedică sau antrenează fluctuațiile cererii
agregate în raport cu conjunctura economică monetară.
Statul practică următoarele forme:

• orientarea de reforme către extinderea concurențială și practicarea de prețuri libere

negociate în/pe piață (permisiunea liberei negocieri în condiții conforme);
• folosirea de pârghii economice care să îmbunătățească perspectivele de profit ale
producătorilor, prin creșterea ofertei agregate;
• ameliorarea decalajelor economice prin limitarea efectelor ciclice pe termen mediu în
evoluția economică.

Ce este cu galben e de la testul 1, iar restul la testul 2

Ce este economia ?

1. Activitatea economică reprezintă:

 a) totalitatea activităţilor prin care oamenii îşi asigură bunurile pentru a-şi satisface
nevoile;
b) -activităţile prin care oamenii îşi asigură doar bunurile materiale;
c) activităţile prin care oamenii îşi asigură doar serviciile;
d) numai activităţile prin care se asigură bunurile de strictă necesitate;
e) numai activităţile prin care se asigură bunurile de folosinţă îndelungată.

2. După natura subiectului, nevoile pot fi:

a) individuale şi de vârf;
b) individuale şi sociale (colective);
c) sociale şi elevate;
d) de subzistenţă;
e) vitale şi elevate.

3. Bunurile necesare satisfacerii nevoilor pot fi:

a) libere şi economice;
b) numai libere;
c) numai economice;
d) doar servicii;
e) doar servicii de consum personal.

4. Satisfacerea nevoii se poate realiza pe două căi principale:

a) direct (cu bunuri obţinute cu mijloace proprii) şi indirect, prin schimb;
b) numai direct, cu bunuri obţinute prin mijloace proprii;
c) doar cu bunuri obţinute prin intermediul schimbului;
d) prin autoconsum;
e) prin consum de bunuri.

5. Ansamblul activităţilor interdependente prin care oamenii utilizează resurse limitate,

cu întrebuinţări alternative, pentru a produce bunuri economice în vederea acoperirii
nevoilor concrete nelimitate semnifică:
a) în principal producerea de servicii;
b) activităţi independente de producerea de bunuri;
c) repartiţia veniturilor;
d) schimbul de bunuri alimentare;
e) economia. 1
6. Risipa de resurse survine, în principal, atunci când:
a) se produce ce nu se cere;
b) se produce ce se cere;
c) se produce cât se cere;
d) consumul de resurse este pe măsura tehnologiei dominante;
e) se respectă calitatea produselor.

7. Aprecierea că “rolul ştiinţei economice este să explice procesul prin care individul
este servit“ aparţine lui:
a) J. K. Galbraith;
b) J. M. Keynes;
c) P. Samuelson;
d) R. Lipsey;
e) A. Chrystal.

8. Problemele de bază ale economiei sunt:

a) ce producem ? sau cât producem ?
b) ce producem ? cât producem ? cum producem ? pentru cine producem ?
c) cât producem ? sau pentru cine producem ?
d) ce producem ? sau cum producem ?
e) ce şi cât producem fără a avea importanţă cum producem.

9. Raţionalitatea economică presupune:

a) respectarea regulii maximului doar pe termen scurt;
b) respectarea regulii minimului doar pe termen lung;
c) utilizarea mijloacelor limitate, în aşa fel încât satisfacerea nevoii să fie maximă;
d) maximizarea rezultatelor utile la mijloacele date folosite doar pe termen lung;
e) minimizarea mijloacelor folosite pentru obţinerea rezultatelor dorite doar pe
termen lung.

10. Principiul minimaxului în economie presupune:

a) realizarea cu mijloacele date a celor mai bune rezultate posibile;
b) obţinerea rezultatelor dorite, cu cele mai mici cheltuieli de mijloace;
c) obţinerea rezultatelor dorite cu resurse mai mari decât permite tehnologia
dominantă;
d) obţinerea de cât mai multe rezultate indiferent de calitate;
e) maxim de rezultate utile cu minimum de cheltuieli de resurse, în restricţiile date,
de spaţiu şi de timp.
2
 Agenţii economici

11. Administraţiile publice:

a) realizează producţie necomercială pentru colectivităţi şi redistribuie veniturile
între agenţii economici;
b) realizează producţie comercială;
c) distribuie veniturile între agenţii economici;
d) realizează numai producţie necomercială pentru menaje;
e) realizează producţie comercială pentru menaje.

12. În economie, menajul desemnează unitatea care, în principal:

a) consumă;
b) produce;
c) consumă doar bunuri materiale;
d) produce servicii;
e) produce şi consumă servicii.

13. Întreprinderea dezvoltă relaţii cu statul prin:

a) plata impozitelor şi primirea de ajutoare şi subvenţii;
b) costuri;
c) economii de la alţi agenţi;
d) diviziunea muncii;
e) cifra de afaceri.

14. Menajele dezvoltă relaţii cu întreprinderile prin:

a) muncă, salarii şi profit distribuit;
b) impozite;
c) economii la bănci;
d) ajutoare de stat;
e) subvenţii.

15. Funcţia de a produce a întreprinderii constă în formularea următoarelor întrebări:

a) cât de mare va fi profitul ?
b) care este segmentul de piaţă pe care îl va deţine ?
c) va produce doar servicii ?
d) ce bunuri vor fi produse, cum şi pentru cine vor fi produse bunurile ?
e) care vor fi firmele concurente.
3
16. Nu reprezintă trăsătură comună pentru toate întreprinderile:
a) realizarea aceleiaşi funcţii;
b) caracterul sistemic al activităţii;
c) inexistenţa dimensiunii sociale;
d) crearea şi repartizarea valorii;
e) efectuarea de investiţii.

17. Valoarea adăugată reprezintă:

a) plusul de valoare care se creează în întreprindere;
b) consumul intermediar;
c) capitalul circulant;
d) partea amortizată a capitalului fix;
e) diferenţa dintre cifra de afaceri şi investiţii.

18. O întreprindere nu îşi exercită funcţia de a produce în situaţia în care:

a) cumpără factori de producţie;
b) combină factorii de producţie;
c) distribuie producţia prin piaţă;
d) realizează profit;
e) nu distribuie producţia prin piaţă.
4
 Consumatorul

19. Punctul de pornire în comportamentul consumatorului îl constituie: a)

aprovizionarea corespunzătoare cu factori de producţie;
b) utilitatea bunurilor economice;
c) o cantitate corespunzătoare de monedă;
d) o organizare optimă a activităţii de producere a bunurilor; e)
utilitatea în sens general.

20. Raportul pe care fiecare consumator îl stabileşte între cantităţi determinate dintr-un
bun şi nevoile sale în condiţii date de loc şi timp determină:
a) caracterul eminamente obiectiv al utilităţii; b)
caracterul eminamente subiectiv al utilităţii; c)
utilitatea totală;
d) utilitatea marginală;
e) caracterul obiectiv al utilităţii.

21. Atunci când se consumă succesiv unităţi dintr-un bun, intensitatea nevoii umane
pentru bunul respectiv:
a) scade;
b) nu se modifică;
c) creşte;
d) poate să crească sau să scadă; e)
se accentuează.

22. Utilitatea marginală scontată a se obţine prin consumul unor unităţi succesive dintr-un
bun este:
a) constantă;
b) crescătoare şi pozitivă; c)
întotdeauna negativă;
d) crescătoare şi negativă; e)
descrescătoare.

23. Are un caracter eminamente subiectiv: a)

determinarea salariului;
b) delimitarea bunurilor economice de cele libere; c)
evaluarea productivităţii muncii;
d) aprecierea utilităţii economice;
e) gruparea resurselor în primare şi derivate.
5
24. Consumatorul are un comportament economic raţional atunci când: a)
cumpără bunuri pe baza experienţei precedente;
b) alege bunuri sub influenţa publicităţii;
c) alegerea bunurilor se bazează pe criterii de eficienţă; d)
face alegeri doar pe criterii ecologice;
e) cumpără bunuri la întâmplare.

25. Un consumator raţional obţine maximum de satisfacţie atunci când:

a) UmgA UmgB ;
P = P
B B
UmgA PA

b) UmgB = P ;
B
PA = UmgB ;
c) PB PA

d) P = P ;
A B
e) UmgA = UmgB.

26. Satisfacţia suplimentară pe care speră că o va obţine un consumator prin folosirea

unei unităţi în plus dintr-un bun reprezintă:
a) utilitate totală;
b) nevoie umană;
c) utilitate marginală; d)
utilitate economică;
e) utilitate în sens general.

27. Utilitatea totală atinge punctul maxim atunci când: a)

preţul unitar scade;
b) utilitatea marginală este maximă; c)
utilitatea marginală este nulă;
d) utilitatea marginală este negativă; e)
utilitatea marginală creşte.

28. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă:

a) venitul consumatorului influenţează utilitatea totală;
b) curba cererii unui consumator nu depinde de venitul său;
c) când cantitatea consumată succesiv dintr-un bun creşte, utilitatea marginală
resimţită de consumator scade;
d) preţul bunurilor influenţează utilitatea totală resimţită de consumator;
e) între preţ şi cantitatea cerută există o relaţie inversă.
6
29. Utilitatea marginală este dată de relaţia:

a) UT ;
Umg =
Qx

b) Qx
Umg = ;
U
T
UT Q
c) Umg = ; x
d) Umg = QxU ;
T
e) Umg = QPx .

30. Un consumator raţional achiziţionează şi consumă două bunuri: pâine şi lapte. Dacă
raportul utilitate marginală-preţ pentru pâine este 0,4, iar preţul laptelui este de 6.000
lei/litru, atunci utilitatea marginală a laptelui este:
a) 2.200 unităţi de utilitate; b)
2.300 unităţi de utilitate; c)
2.400 unităţi de utilitate; d)
15.000 unităţi de utilitate; e)
1.500 unităţi de utilitate.

31. Un consumator achiziţionează două bunuri X şi Y ale căror utilităţi marginale sunt
200 unităţi de utilitate, respectiv 250 unit ăţi de utilitate. Dacă preţul bunului X este
3.500 lei şi al bunului Y 4.000 lei, atunci consumatorul:
a) va mări consumul din X şi va reduce consumul din Y; b) va
mări consumul din Y şi va reduce consumul din X; c) va
menţine consumul din ambele bunuri;
d) va mări consumul din ambele bunuri; e) va
reduce consumul din ambele bunuri.

32. În urma consumului succesiv a 7 unităţ i dintr-un bun, un consumator obţine

următoarele utilităţi marginale: 25, 20, 17, 13, 8, -3, -8. Utilitatea totală a primelor 6
unităţi consumate este:
a) 80 unităţi de utilitate; b)
86 unităţi de utilitate; c)
83 unităţi de utilitate;
d) 72 unităţi de utilitate; 7 e) 75 unităţi de utilitate.
33. Utilităţile marginale resimţ ite în urma consumului a dou ă bunuri, X şi Y sunt date de
relaţiile: UmgX = 20-3X, UmgY =5-2Y. Dacă preţurile celor două bunuri sunt PX = PY
= 250 u.m., atunci programul de consum este:
a) 3X şi 7Y;
b) 3X şi 3Y;
c) 7X şi 7Y;
d) 7X şi 3Y;
e) 10X şi 10Y.
34. Dacă produsul dintre utilitatea marginală a unui bun X şi preţul unui bun substituibil
Y este 24, preţul bunului X este de 3 u.m., iar utilitatea totală este maximă, atunci
utilitatea marginală a bunului Y este:
a) 8 unităţi de utilitate; b)
7 unităţi de utilitate; c) 72
unităţi de utilitate; d) 21
unităţi de utilitate; e) 27
unităţi de utilitate.
35. Un individ consumă succesiv 5 unităţi din acelaşi bun economic utilităţile marginale:
15; 13; 11; 7; 2. Utilitatea totală după primele 4 unităţi este:
a) 28;
b) 39;
c) 7; d)
9; e)
46.
36. În condiţiile în care raportul preţurilor pentru două bunuri X şi Y, consumate
de un individ este de 2, raportul utilităţilor marginale UmgX corespunzător
UmgY
utilităţii totale maxime este:
a) 12 ;
b) 2;
c) 1;
d) 0,25;
e) 4.
37. Dacă prin consumarea celei de-a 6 unităţi dintr-un bun economic utilitatea totală
creşte de la 24 la 28, utilitatea marginală a acestei unităţi este:
a) 24;
b) 28;
c) 2;
8
d) 4;
e) 22.
 Producătorul

38. Factorii de producţie reprezintă: a)

resurse descoperite;
b) elemente din mediul natural;
c) resurse atrase şi utilizate în activitatea economică; d)
resurse utilizabile;
e) resurse destinate consumului oamenilor.

39. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă? a)

producătorul este purtătorul ofertei;
b) producţia asigură obiectul consumului;
c) obţinerea profitului determin ă caracterul comercial al firmei; d)
firmele produc numai bunuri materiale;
e) firmele produc pentru piaţă.

40. Care din elementele de mai jos reprezintă intrări pentru activitatea firmei? a)
impozitele;
b) subvenţiile;
c) vânzările de bunuri economice; d)
salariile;
e) amortizarea capitalului tehnic fix.

41. Factorul activ şi determinant al producţiei este: a)

capitalul;
b) natura;
c) munca;
d) ajutoarele de stat; e)
subvenţiile.

42. În cazul creşterii economice de tip intensiv, producţia sporeşte, în principal, prin:
a) rolul decisiv al factorului muncă;
b) eficienţa utilizării factorilor de producţie; c)
creşterea capitalului tehnic fix;
d) subvenţiile utilizate;
e) creşterea preţurilor de vânzare.
9
43. Caracterul limitat al factorilor de producţie nu este compatibil cu: a)
creşterea intensivă a producţiei;
b) sporirea rodniciei muncii; c)
risipa;
d) costul alegerii;
e) creşterea eficienţei factorilor de producţie.

44. Economisirea şi ameliorarea utilizării factorilor de producţie: a)

determină scumpirea lor;
b) se realizează prin intermediul guvernului; c)
sunt determinate de concurenţă;
d) determină natura creşterii extensive; e)
elimină plata impozitelor şi taxelor.

45. Care din afirmaţiile de mai jos este adevărată? a)

firmele sunt motivate prin costuri;
b) munca este factorul pasiv al producţiei;
c) sunt resurse şi cunoştinţele tehnico-ştiinţifice;
d) reducerea timpului liber este un factor de progres;
e) activitatea economică este posibilă fără factorul muncă.

46. În cadrul factorilor de producţie primari se încadrează: a)

munca şi capitalul;
b) capitalul şi creativitatea tehnico-ştiinţifică; c)
natura şi capitalul;
d) munca şi natura;
e) munca şi informaţia.

47. Capitalul tehnic reprezintă:

a) banii economisiţi de menaje; b)
factor de producţie derivat;
c) aptitudinile şi experienţa oamenilor;
d) elementul activ şi determinant al producţiei; e)
un dar al naturii.

48. La baza împărţirii capitalului tehnic în capital fix şi capital circulant se află: a)
mărimea firmei;
b) domeniul de activitate al firmei; c)
legătura cu factorul muncă;
d) modul cum participă la activitatea economică;
e) forma de uzură la care este supus.
10
49. Capitalul tehnic fix:
a) se consumă integral într-un ciclu de producţie; b)
cuprinde şi apa tehnologică;
c) se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie; d)
este afectat de uzura fizică şi morală;
e) participă la un singur ciclu de producţie.

50. Capitalul tehnic fix:

a) se uzează numai fizic; b)
se uzează numai moral; c)
nu trebuie amortizat;
d) participă la un singur ciclu de producţie; e)
se uzează fizic şi moral.

51. Consumul de capital circulant se reflectă în valoarea producţiei la care a participat:

a) numai în formă materială transformată; b)
sub formă de amortizare;
c) atât în formă materială, cât şi valorică; d)
numai sub formă bănească;
e) după mai multe cicluri de producţie.

52. Uzura morală (involuntară) a capitalului tehnic fix apare sub incidenţa: a)
folosirii în producţie;
b) progresului tehnic şi a condiţiilor pieţei; c)
acţiunii agenţilor naturali;
d) poluării mediului natural; e)
uzurii fizice.

53. Capitalul circulant:

a) se amortizează;
b) se uzează fizic;
c) nu se regăseşte în produsul finit;
d) se uzează fizic şi moral;
e) participă la un singur ciclu de producţie.

54. Substituirea factorilor de producţie în activitatea economică:

a) se referă numai la factorul muncă;
b) se referă numai la factorul capital;
c) nu are legătură cu eficienţa combinării;
d) se bazează pe compatibilitatea caracteristicilor de utilitate şi adaptabilitate a
11
elementelor ce se combină;
e) presupune o rată marginală de substituţie supraunitară.
55. Dacă productivitatea marginală a factorului substituit este egală cu productivitatea
marginală a factorului care substituie, atunci rata marginală de substituţie este:
a) negativă;
b) supraunitară;
c) unitară;
d) subunitară;
e) egală cu –1.

56. Dacă productivitatea marginală a factorului substituit este mai mică decât
productivitatea marginală a factorului ce îl substituie, rata marginală de substituţie
este:
a) negativă şi supraunitară;
b) pozitivă şi subunitară;
c) egală cu zero;
d) negativă;
e) egală cu productivitatea marginală a factorului ce substituie.

57. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă?

a) între productivităţile marginale a doi factori de producţie şi rata lor de substituţie
nu există legătură;
b) combinarea factorilor de producţie este o operaţie tehnico-economică;
c) substituirea factorilor de producţie presupune obţinerea cel puţin a aceloraşi
rezultate;
d) rata marginală de substituţie se foloseşte la calculele de eficienţă a combinării
factorilor;
e) elemente ale capitalului circulant se pot substitui în producţie.
58. Care din aprecierile de mai jos este adevărată?
+ a) rata marginală de substituţie este întotdeauna un număr subunitar;
b) combinarea factorilor de producţie este o operaţiune exclusiv economică;
c) substituirea factorilor este un mijloc eficient de combinare;
d) productivitatea marginală a unui factor este acelaşi cu productivitatea medie;
e) o rată marginală de substituţie supraunitară nu permite combinarea.
59. Dacă productivitatea marginală a factorului substituit este 10, iar productivitatea
marginală a factorului ce îl substituie este 20, rata marginală de substituţie are
valoarea:
a) 20;
b) 10;
c) 5;
12
d) 0,5;
e) 2,5.
60. La o rată marginală de substituţie egală cu 10 şi la o productivitate marginală a
factorului ce substituie egală cu 50, productivitatea marginală a factorului substituit
este egală cu:
a) 150;
b) 250;
c) 500;
d) 350;
e) 400.

61. Substituirea factorilor de producţie se bazează pe:

a) utilitatea marginală a produsului finit;
b) maximizarea cheltuielilor cu salariile;
c) compatibilitatea caracteristicilor de utilitate şi adaptabilitate ale factorilor;
d) compatibilitatea costurilor de producţie;
e) minimizarea rentabilităţii.

62. Uzura morală a capitalului tehnic fix:

a) se datorează proprietăţii private;
b) are caracter involuntar;
c) se produce datorită factorilor naturali;
d) are caracter voluntar;
e) afectează numai întreprinderile mici.

63. În economie, uzura morală:

a) nu există;
b) afectează numai productivitatea muncii;
c) este un factor de regres economic;
d) afectează capitalul circulant;
e) afectează capitalul fix.

64. Sporirea rodniciei muncii reprezintă o premisă a reducerii:

a) duratei muncii;
b) uzurii morale;
c) rentabilităţii firmei;
d) rolului factorilor intensivi ai creşterii economice;
e) timpului liber.

65. Îmbunătăţirea utilizării factorilor de producţie este cerută de:

a) dezvoltarea extensivă;
b) accentuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse;
c) caracterul regenerabil al resurselor;
d) ieftinirea factorilor de producţie; 13
e) caracterul originar al factorilor.
66. Potrivit studiilor despre structura duratei vieţii omului, în ultimele două sute de ani
asistăm la:
a) creşterea timpului de muncă;
b) reducerea timpului de şcolarizare;
c) reducerea timpului de transport;
d) creşterea timpului liber pentru adult;
e) creşterea timpului pentru somn şi hrană.

14
 Utilizarea factorilor de producţie

67. Rodnicia cu care sunt utilizaţi factorii de producţie se poate exprima: a)

numai ca productivitate a muncii;
b) numai sub forma costului producţiei;
c) cu ajutorul productivităţii factorilor de producţie; d)
numai cu ajutorul mărimilor fizice;
e) numai la nivel de economie naţională.

68. La nivelul unei întreprinderi ce produce bunuri diferite, nivelul productivităţii muncii,
cu luarea în considerare a întregii producţii, se poate exprima:
a) în unităţi fizice naturale;
b) în unităţi natural-convenţionale; c)
în unităţi monetare;
d) atât în unităţi fizice, cât şi monetare;
e) în unităţi fizice şi natural convenţionale.

69. Pentru firmă, creşterea productivităţii factorilor de producţie: a)

măreşte costul marginal;
b) reduce costul unitar;
c) dezavantajează întreprinderea prin reducerea preţurilor de vânzare; d)
înseamnă devansarea producţiei de către volumul factorilor utilizaţi; e)
determină un cost mediu mai mare decât costul marginal.

70. Nu reprezintă efect al creşterii productivităţii factorilor de producţie: a)

reducerea tensiunii dintre nevoi şi resurse;
b) sporirea competitivităţii produselor pe piaţa internă;
c) reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs; d)
sporirea inflaţiei;
e) sporirea producţiei pe cale intensivă.

71. În condiţiile creşterii productivităţii factorilor de producţie, pe ansamblul unei

economii:
a) se poate mări salariul fără a genera inflaţie; b) se
creează premisele sporirii duratei muncii;
c) se reduce dependenţa economică de comerţul exterior; d) se
realizează automat o dezvoltare intensivă;
e) se înregistrează automat şi o sporire a producţiei naţionale pe locuitor.
15
72. Pentru determinarea nivelului productivităţii muncii, factorul muncă se exprimă:
a) numai ca număr de salariaţi;
b) numai în ore-om;
c) numai în formă valorică (bănească);
d) atât în formă fizică, cât şi valorică;
e) în număr de salariaţi sau în ore-om lucrate.
73. În care din situaţiile de mai jos, scăderea indicatorului înseamnă creşterea
productivităţii muncii?
a) producţia pe ore-om lucrate;
b) producţia pe capitalul tehnic consumat;
c) timpul cheltuit pe unitatea de producţie fizică;
d) producţia pe salariat;
e) producţia raportată la cheltuielile salariale.
74. În condiţiile contemporane, nivelul productivităţii muncii este un criteriu de bază
pentru:
a) calcularea inflaţiei;
b) determinarea cursului de schimb;
c) stabilirea mărimii salariilor;
d) aprecierea mărimii întreprinderii;
e) calcularea ratei dobânzii.
75. La o firmă, unde lucrează 10 muncitori, cu o productivitate medie a muncii de 50 de
produse pe un muncitor:
a) producţia a crescut de 5 ori;
b) fiecare muncitor produce câte 50 de produse;
c) toţi muncitorii produc 5.000 produse;
d) în medie, un muncitor produce 50 de produse;
e) întreprinderea este rentabilă.
76. Productivitatea capitalului tehnic se determină:
a) numai în expresie fizică;
b) numai la nivelul ramurii;
c) doar când numărul de lucrători nu se modifică;
d) ca mărime medie şi marginală;
e) numai la întreprinderile mari.
77. Productivitatea globală a factorilor de producţie se calculează:
a) numai în expresie fizică, naturală;
b) numai ca mărime marginală;
c) ca mărime medie şi marginală;
16
d) numai ca mărime medie;
e) numai pentru factorii muncă şi pământ.
78. Atunci când productivitatea marginală a muncii este mai mare decât productivitatea
medie a muncii, aceasta din urmă:
a) scade;
b) creşte;
c) nu se modifică;
d) influenţează negativ eficienţa generală a întreprinderii;
e) devine un element de sporire a factorilor de producţie.

79. Amortizarea capitalului fix:

a) se reflectă numai în formă materială;
b) se reflectă în formă materială şi valorică;
c) reprezintă o cheltuială materială de producţie;
d) se reflectă sub formă de consum specific;
e) este o cheltuială variabilă.

80. În produsul final, consumul de capital circulant se găseşte:

a) în formă valorică;
b) în formă valorică şi materială;
c) în formă fizică, transformată parţial sau total;
d) în funcţie de uzura morală a capitalului fix;
e) doar sub formă de cheltuieli cu combustibilul.

81. Consumul de capital circulant în valoarea producţiei, se găseşte:

a) ca un cost fix;
b) atât în formă materială, cât şi monetară;
c) în formă bănească;
d) în formă materială;
e) ca o cheltuială fixă.

82. Dacă volumul producţiei este egal cu zero, atunci este valabilă următoarea relaţie:
a) CF=CV;
b) CT=CV;
c) CF=0;
d) CT=CF;
e) CV>CF.

83. Pe termen scurt, curba costului fix de producţie:

a) porneşte din origine;
b) este paralelă cu axa producţiei;
c) are o tendinţă de creştere, după care scade;
d) este paralelă cu axa costurilor; 17
e) are o pantă negativă.
84. Costul fix mediu depinde:
a) numai de volumul producţiei;
b) numai de volumul costurilor fixe;
c) numai de costul total;
d) atât de costurile fixe, cât şi de producţie;
e) atât de costul total, cât şi de producţie.

85. Atunci când costurile variabile cresc mai rapid decât creşte producţia, pe termen
scurt, costul fix mediu:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;
d) este egal cu costul variabil mediu;
e) determină sporirea costului total mediu.

86. La o scădere a producţiei, dacă sporeşte costul variabil mediu, costul total mediu, pe
termen scurt:
a) scade;
b) nu se modifică;
c) creşte;
d) nu depinde de evoluţia producţiei;
e) evoluează în sens invers cu nivelul costului fix mediu.

87. O scădere mai puternică a costurilor variabile în raport cu scăderea producţiei face
ca, pe termen scurt, volumul costurilor totale să:
a) crească;
b) nu se modifice;
c) scadă;
d) nu depindă de volumul costurilor fixe;
e) dezavantajeze firma.
88. Atunci când productivitatea muncii în expresie fizică sporeşte exclusiv pe seama
producţiei, salariile pe unitatea de produs:
a) cresc;
b) scad;
c) nu se modifică;
d) determină creşterea costului mediu;
e) determină creşterea costului marginal.
89. În cazul în care costul marginal este mai mic decât costul total mediu, acesta din
urmă:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică; 18
d) este mai mic decât CFM;
e) este egal cu CVM.
90. La momentul T0, productivitatea medie a muncii într-o firmă a fost de 1000 de
produse/salariat. În momentul T1 producţia a sporit de 3 ori faţă de T 0, iar numărul
de salariaţi a crescut cu 100%. Productivitatea marginală a muncii este:
a) 1000 produse;
b) 2000 produse;
c) 3000 produse;
d) 4000 produse;
e) 5000 produse.
91. Volumul producţiei unei firme cu 125 de salariaţi este de 2500 de produse. Câţi
salariaţi trebuie să mai angajeze această firmă pentru a-şi dubla producţia în
condiţiile creşterii productivităţii medii a muncii cu 25%?:
a) 25;
b) 125;
c) 100;
d) 50;
e) 75.
92. În T0 productivitatea medie a muncii este de 1000 unităţ i/salariat. În intervalul T 0-T1
producţia creşte cu 100% iar numărul de salariaţi se dublează. Productivitatea
marginală a muncii este:
a) 150 produse;
b) 250 produse;
c) 50 produse;
d) egală cu productivitatea medie a muncii în t0;
e) 100 produse.
93. Faţă de o producţie zilnică de 6.000 bucăţi din bunul X şi o productivitate medie a
muncii de 120 bucăţi/salariat, dacă productivitatea marginală a muncii este 150
bucăţi, iar numărul de salariaţi se dublează, atunci producţia sporeşte:
a) cu 50%;
b) cu 100 bucăţi;
c) cu 250 bucăţi;
d) cu 125%;
e) cu 13,25%.
94. În intervalul t0-t1, productivitatea marginală a muncii a fost de 40 produse, cu 60%
mai mare decât productivitatea medie a muncii în t 0. Cunoscând că în t1 faţă de t0
producţia a sporit cu 1.000 de produse iar numărul de salariaţi s-a dublat, atunci
numărul de lucrători în t0 a fost de:
a) 25;
b) 16;
c) 19; 19
d) 20;
e) 32.
95. La o anumită firmă, productivitatea medie a muncii în t1 faţă de t0 sporeşte cu 50%,
iar producţia se dublează. Numărul de salariaţi în t1 faţă de t0:
a) creşte cu 75%;
b) creşte cu 35%;
c) scade cu 25%;
d) scade cu 18,33%; e)
creşte cu 33,33%.
96. Dacă CFM scade cu 90%, atunci producţia: a) a
sporit cu 50%;
b) s-a redus cu 50%;
c) a sporit de 10 ori; d)
s-a redus de 5 ori; e) a
sporit cu 90%.
97. Pe termen scurt, menţinerea costului total mediu în condiţiile reducerii costului fix
mediu este consecinţa:
a) reducerii producţiei;
b) diminuării costurilor fixe totale; c)
reducerii CVM;
d) unei creşteri a CVM care compensează reducerea CFM; e)
menţinerii CVM.
98. Atunci când producţia se reduce cu 40%, pentru ca nivelul productivităţii muncii să
crească de 1,25 ori, volumul muncii utilizate trebuie să:
a) scadă cu 48%; b)
crească cu 48%; c)
scadă cu 52%; d)
crească cu 52%;
e) rămână constantă.
99. Când costul total evoluează corespunzător relaţiei CT=5Q2+150Q+150, unde Q este
producţia, la o producţie de 10 unităţi, costul fix mediu va fi:
a) 250 u.m.;
b) 150 u.m.;
c) 305 u.m.;
d) 15 u.m.; e)
30 u.m.
100. Dacă producţia este de 40 de bucăţi, atunci diferenţa dintre CTM şi CVM este
de 400 u.m./bucată. Dacă producţia se reduce la 30 de bucăţi:
a) diferenţa dintre CTM şi CVM va fi de 333,33 u.m.;
b) diferenţa dintre CTM şi CVM va fi de 533,33 u.m.;
c) CFM se reduce cu 10%;
d) CFM va creşte de peste 1,33 ori;
e) CVM se reduce mai încet decât CFM. 20
101. Costul total fix este de 1000 u.m., costul variabil total 3.000 u.m., iar volumul
producţiei, 500 buc. În cazul în care costul marginal este de 7 u.m., creşterea
producţiei determină:
a) reducerea CTM;
b) creşterea CTM;
c) menţinerea constantă a CFM;
d) creşterea CFM;
e) reducerea CT.

102. O firmă obţine o producţie de 20000 tone dintr-un anumit bun economic în
condiţiile unei productivităţi medii a muncii de 200 tone/salariat. Numărul de
salariaţi utilizaţi în acest scop este:
a) 100;
b) 200;
c) 150;
d) 1000;
e) 10.

103. Costul total CT este dependent de volumul producţiei Q potrivit relaţiei CT = 100 +
4Q. În aceste condiţii:
a) CTM este mai mic decât Cmg;
b) CTM este mai mare decât Cmg;
c) CTM este egal cu Cmg;
d) CTM=CVM;
e) Cmg = 100Q + 4.

104. În condiţiile în care în intervalul T0-T1 costurile variabile totale cresc cu 200% iar
producţia se măreşte cu 50%, costul variabil mediu:
a) creşte cu 50%;
b) scade cu 50%;
c) nu se modifică;
d) creşte cu 100%;
e) scade cu 100%.
105. În T0 costul variabil mediu este 100 u.m. Pe termen scurt, , dacă producţia creşte cu
50% iar costurile variabile totale cresc cu 25%, costul marginal este de:
a) 25 u.m.;
b) 75 u.m.;
c) 125 u.m.;
21
d) 50 u.m.;
e) 250 u.m.
106. Dacă producţia scade cu 60%, costul fix mediu:
a) creşte cu 150%;
b) scade cu 150%;
c) creşte cu 250%;
d) scade cu 250%;
e) creşte cu 50%.

107. La o producţie de 21 unităţi, costul total este de 1000 u.m. Când producţia este de 23
de unităţi, costul total este de 1280 u.m., iar costul marginal este de 100 u.m. Costul
marginal al celei de-a 22 unităţi este, în u.m.:
a) 280;
b) 180;
c) 480;
d) 1280;
e) 1180.
108. În intervalul T0 – T1 producţia creşte cu 50%. Atunci, costul fix mediu:
a) scade cu 50%;
b) scade cu 33,34%;
c) scade cu 66,66%;
d) creşte cu 66,66%;
e) creşte cu 50%.
2
2
 Veniturile

109. Atunci când salariul nominal creşte mai mult decât creşte salariul real, preţurile
bunurilor de consum:
a) scad;
b) cresc în acelaşi ritm cu salariul real;
c) nu se modifică;
d) scad în acelaşi ritm cu salariul real;
e) cresc mai puţin decât salariul nominal.

110. Atunci când preţurile bunurilor de consum cresc mai puţin decât creşte salariul real,
salariul nominal:
a) creşte mai mult decât salariul real;
b) creşte mai puţin decât salariul real;
c) scade;
d) nu se modifică;
e) creşte mai puţin decât preţurile bunurilor de consum.

111. Pentru aprecierea justeţei diferenţierii salariilor trebuie să se ţină seama de:
a) necesitatea prelungirii perioadei de muncă a lucrătorilor;
b) contribuţia lucrătorilor la activitatea economică;
c) nevoia de egalizare a salariilor;
d) tipul de progres tehnic dominant;
e) faptul că salariul trebuie corelat neapărat cu vârsta celui care lucrează.

112. Salariul real în raport cu câştigul real este:

a) întotdeauna crescător, datorită luptei sindicatelor;
b) întotdeauna mai mare;
c) întotdeauna egal;
d) o componentă;
e) de regulă, privit ca întreg faţă de parte.

113. În cadrul factorilor cu caracter indirect, care influenţează dimensiunea şi dinamica

salariului, se pot enumera:
a) creşterea gradului de profitabilitate a firmelor;
b) migraţia internaţională a forţei de muncă;
c) creşterea calificării profesionale;
d) sporirea productivităţii muncii;
e) mărirea cheltuielilor cu locuinţa şi hrana.
23
114. Deosebirea fundamentală dintre salariu în calitate de cost şi salariu în calitate de
venit este legată de:
a) raportul dintre câştigul nominal şi câştigul real;
b) raportul dintre salariul colectiv şi salariul social;
c) raportul dintre inflaţie şi şomaj;
d) raportul dintre utilitatea marginală a muncii şi uzura morală a capitalului tehnic
fix;
e) semnificaţia salariului pentru cel care îl plăteşte (producătorul) şi pentru cel care îl
primeşte (salariatul).

115. Salariul social, spre deosebire de salariul colectiv:

a) se acordă din beneficiul firmei;
b) se acordă de către societate pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi;
c) se atribuie în sumă globală tuturor salariaţilor;
d) se acordă numai dacă întreprinderea realizează profit;
e) este mai mare.

116. Împărţirea venitului între participanţii direcţi la obţinerea lui se numeşte:

a) redistribuire;
b) schimb de bunuri;
c) diviziune a muncii;
d) distribuire;
e) politică fiscală.

117. Veniturile ce revin participanţilor direcţi la activitatea economică nu se referă la:

a) salariu;
b) pensii;
c) dobândă bancară;
d) rentă funciară;
e) profit.

118. Veniturile care participă la procesul de redistribuire sunt:

a) destinate remunerării angajaţilor din firmele de stat;
b) venituri deja distribuite;
c) numai veniturile administraţiei publice;
d) numai veniturile formate din profit;
e) numai o mică parte din veniturile angajaţilor din armată.
2
4
119. Veniturile băneşti totale încasate de un salariat (salariul tarifar nominal, sporuri,
premii etc.) reprezintă:
a) câştigul real;
b) câştigul nominal;
c) salariul nominal;
d) salariul real;
e) salariul net.
120. Profitul reprezintă:
a) excedentul costurilor totale faţă de încasări;
b) venitul factorului muncă;
c) diferenţa între încasările totale şi cheltuielile cu materiile prime;
d) motivaţia obiectivă a posesorilor capitalurilor pentru a le pune în funcţiune;
e) venitul posesorului factorului natural.
121. Partea rămasă după ce firma plăteşte impozitul pe profit reprezintă:
a) profit brut;
b) profit nelegitim;
c) profit net;
d) profit de monopol;
e) profit obişnuit.
122. Mărimea şi gradul de profitabilitate al firmei se află în relaţie de acelaşi sens cu:
a) nivelul costului unitar;
b) nivelul preţului unitar;
c) durata în timp a unei rotaţii a capitalului;
d) nivelul salariului;
e) nivelul salariului şi al rentei.
123. Volumul profitului şi gradul de profitabilitate al firmei se află în relaţie inversă cu:
a) nivelul costului unitar;
b) nivelul preţului unitar;
c) volumul produselor şi serviciilor vândute;
d) viteza de rotaţie a capitalului folosit;
e) eficienţa activităţii economice.
124. Suma ce revine celui ce deţine firma pentru serviciul adus în activitatea economică
reprezintă:
a) profit legitim sau venit meritat;
b) venit nemeritat;
c) profit nelegitim;
d) câştig real;
e) câştig nominal. 25
125. Conceptul de profit admis reprezintă:
a) profitul brut;
b) câştigul real;
c) o altă denumire pentru profitul net;
d) eficienţa totală;
e) rentabilitatea.
126. Una din afirmaţiile următoare este adevărată:
a) motivaţia profitului nu poate genera şi abuzuri;
b) profitul net este mai mare decât profitul admis;
c) profitul este sursa de înlocuire a capitalului fix uzat şi scos din funcţiune;
d) profitul relevă raţionalitatea activităţii economice;
e) diferenţa dintre profitul brut şi profitul net reprezintă profitul admis.
127. O relaţie de acelaşi sens există între:
a) rata profitului la cost şi costul de producţie;
b) costul unitar şi profitul unitar;
c) durata unei rotaţii a capitalului folosit şi profit;
d) viteza de rotaţie şi profit;
e) salariul real şi preţurile bunurilor de consum.
128. Una din afirmaţiile următoare nu este corectă:
a) cine obţine profit suplimentar îl obţine şi pe cel normal;
b) rata profitului calculată la cost este mai mare decât rata profitului calculată la cifra
de afaceri;
c) când durata unei rotaţii a capitalului creşte, viteza de rotaţie creşte;
d) când costul unitar scade, la un preţ dat, masa profitului creşte;
e) când numărul de rotaţii ale capitalului folosit creşte, masa profitului creşte.
129. Una din afirmaţiile următoare este adevărată:
a) creşterea preţului unitar se află în relaţie de acelaşi sens cu profitul unitar;
b) modificarea costului unitar se află în relaţie de acelaşi sens cu profitul unitar;
c) atunci când viteza de rotaţie a capitalului creşte, masa profitului scade;
d) rata profitului calculată la cost este mai mică decât rata profitului calculată la cifra
de afaceri;
e) creşterea numărului de rotaţii ale capitalului se află în relaţie de acelaşi sens cu
durata unei rotaţii a capitalului folosit.
130. Profitul, în esenţă, răsplăteşte:
a) munca depusă de salariat într-o întreprindere;
b) aportul posesorului pământului la activitatea economică;
c) aportul managementului guvernamental la acţiuni sociale;
d) iniţiativa şi acceptarea riscului din partea întreprinzătorului;
e) contribuţia posesorului de capital bănesc la activitatea economică. 26
131. Proprietarul unui anumit factor de producţie este avantajat atunci când pe piaţa
respectivului factor:
a) cererea este mai mică decât oferta;
b) cererea creşte mai încet decât creşte oferta;
c) oferta este mai mică decât cererea;
d) oferta creşte, iar cererea nu se modifică;
e) cererea scade şi oferta creşte.
132. Una din afirmaţiile următoare este incorectă:
a) suma de bani pe care o primeşte efectiv lucrătorul se numeşte salariul nominal
net;
b) diferenţierea normală a salariilor este un factor de progres şi prosperitate generală;
c) pe termen lung, creşterea productivităţii muncii acţionează în sens opus cu
tendinţa generală de evoluţie a salariului nominal;
d) atunci când salariul nominal scade şi preţurile rămân constante, salariul real nu
poate să crească;
e) respectarea mărimii salariului minim legal într-o societate este factor de stabilitate
socială.

133. Care din afirmaţiile următoare este incorectă?

a) mărimea veniturilor depinde şi de raportul dintre cererea şi oferta pe piaţa muncii;
b) avuţia se creează în activitatea economică;
c) salariile reprezintă întregul venit care se obţine în activitatea economică;
d) întregul venit obţinut în activitatea economică se distribuie între participanţii
direcţi la producerea de bunuri economice;
e) veniturile ce se obţin în activitatea economică sunt supuse proceselor de
distribuire şi redistribuire.

134. Care din afirmaţiile următoare este corectă?

a) în procesul de redistribuire participă întregul venit creat;
b) proprietarii capitalului tehnic obţin salariu şi dobândă;
c) oamenii nu pot să-şi procure bunuri decât din producţia proprie;
d) distribuirea presupune împărţirea venitului între participanţii direcţi la producerea
lui;
e) veniturile care se obţin în activitatea economică revin în totalitate întreprinderilor,
sub formă de profit.
135. Care din afirmaţiile următoare este falsă?
a) salariul, profitul, dobânda şi renta sunt venituri ale factorilor de producţie;
b) din punctul de vedere al angajatului, salariul nominal este suma de bani pe care o
primeşte pentru munca depusă;
c) pentru cumpărătorul serviciului forţei de muncă salariul este un venit;
d) salariul poate fi considerat ca o plată pentru închirierea forţei de muncă;
e) salariul poate fi considerat ca preţ pentru cumpărarea muncii. 27
136. Una din afirmaţiile de mai jos este corectă:
a) atunci când salariul real creşte mai mult decât cresc preţurile bunurilor de
consum, salariul nominal poate să nu se modifice;
b) salariul real este invers proporţional cu salariul nominal;
c) atunci când salariul nominal scade, salariul real poate să crească, dacă preţurile
bunurilor de consum nu se modifică;
d) salariul real este într-o relaţie de sens opus cu preţurile bunurilor de consum;
e) salariul real este suma de bani pe care o primeşte un salariat în mod efectiv.

137. Una din următoarele afirmaţii este falsă:

a) când preţurile bunurilor de consum cresc, salariul real poate să crească;
b) evoluţia salariului real este într-o relaţie inversă cu evoluţia nivelului preţurilor
bunurilor de consum;
c) câştigul real este direct proporţional cu câştigul nominal;
d) salariul este atât un venit, cât şi un cost;
e) salariul nominal minim este fixat de către patron.

138. Împărţirea venitului obţinut între participanţii direcţi la crearea sa reprezintă:

a) redistribuirea venitului;
b) distribuirea venitului;
c) plata salariului;
d) serviciul unui factor de producţie;
e) preluarea unei părţi din venitul unor agenţi şi folosirea lui în sprijinul altor agenţi
economici.

139. Suma de bani pe care societatea, în ansamblul ei, o acordă pentru a spori veniturile
unor categorii de salariaţi sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se
confruntă cu dificultăţi mari reprezintă:
a) salariul colectiv;
b) salariul real;
c) câştig real;
d) salariul social;
e) salariul minim.

140. Cantitatea de bunuri materiale şi de servicii de consum ce se poate cumpăra cu

ajutorul câştigului nominal net la un nivel general mediu al preţurilor de consum şi
într-o anumită perioadă de timp reprezintă:
a) salariul real;
b) salariul colectiv;
c) salariul social;
d) câştigul real;
e) salariul nominal. 28
141. Diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale reprezintă: a)
profitul brut;
b) rata profitului;
c) profitul net; d)
supraprofitul; e)
profitul admis.

142. Indicele salariului real se determină astfel:

a) IP

I
SN ⋅100;
b) I
S
N
⋅100;
c) IP
I
S
N
1
⋅100;
I
S
N
0
IP1
d) IP ⋅100;
0
SR
e) ⋅100.
I
SN
143. Rata profitului se calculează potrivit formulei:
a) Rpr = Pr1 ⋅100;
P
r0
b) Rpr = Pr ⋅100;
Kf
c) Rpr = CA ⋅100;
Pr
d) Rpr = K f ⋅100;
Pr
e) Rpr = K f 1 ⋅100.
K
f0
144. Salariul real nu poate să crească atunci când:
a) salariul nominal este constant, iar preţurile bunurilor de consum scad;
b) salariul nominal scade mai puţin decât scad preţurile bunurilor de consum;
c) preţurile bunurilor de consum cresc mai mult decât creşte salariul nominal;
d) preţurile nu se modifică şi salariul nominal creşte;
e) salariul nominal creşte, iar preţurile bunurilor de consum scad.
2
9
145. Profitul nu îndeplineşte următoarele funcţii:
a) motivează pe proprietarii de capital pentru utilizarea acestuia în activităţi cu
caracter comercial;
b) stimulează iniţiativa economică şi acceptarea riscului de către întreprinzător;
c) incită la creşterea eficienţei economice;
d) cultivă spiritul de economie;
e) stimulează apariţia economiei subterane.
146. Prin raportarea masei profitului la capitalul folosit se obţine:
a) viteza de rotaţie a capitalului;
b) o rată a profitului de regulă negativă;
c) o expresie a gradului de profitabilitate a firmei;
d) un indicator de eficienţă economică, de genul efort pe efect util;
e) viteza de rotaţie a monedei.
147. Pentru ca sporirea salariului nominal să nu genereze reducerea salariului real, este
esenţial ca această sporire să aibă:
a) acoperire în creşterea preţurilor bunurilor de consum;
b) acoperire în expresie fizică a productivităţii marginale a muncii;
c) loc în contextul creşterii costului marginal al muncii;
d) ca rezultat creşterea numărului de salariaţi;
e) ca efect o inflaţie superioară creşterii producţiei de bunuri economice.
148. Pe termen lung, mărimea salariului nominal are tendinţa generală de:
a) creştere;
b) scădere;
c) creştere mai rapidă decât productivitatea muncii;
d) scădere în ritm alert;
e) rămânere la acelaşi nivel.
149. Suma de bani pe care o primeşte efectiv lucrătorul salariat pentru munca prestată,
după reţinerea impozitului pe salariu şi a altor taxe legale, reprezintă:
a) salariul real;
b) salariul nominal;
c) salariul nominal net;
d) câştigul nominal;
e) câştigul real.
150. Nu sunt factori cu caracter indirect de influenţare a mărimii şi dinamicii salariului:
a) gradul de organizare în sindicate;
b) capacitatea salariaţilor de a dialoga cu unitatea economică;
c) migraţia internaţională a forţei de muncă;
d) nivelul şi dinamica productivităţii muncii;
e) mişcarea grevistă şi revendicările din fiecare ţară.
3
0
151. Aprecierea potrivit căreia venitul nemeritat sau profitul nelegitim “are caracterul
unui venit gratuit, rezultând din circumstanţe favorabile, independente de
beneficiar”, adică de posesorul factorului de producţie respectiv, aparţine lui:
a) Paul Samuelson;
b) Maurice Allais;
c) Richard Lipsey;
d) Alec Chrystal;
e) J.M. Keynes.

152. Din perspectiva producătorului, salariul spre deosebire de profit este un:
a) venit specific;
b) câştig real;
c) venit impozabil;
d) cost;
e) venit legitim.

153. Un criteriu al eficienţei unităţilor economice este:

a) maximizarea salariului;
b) maximizarea costului;
c) minimizarea impozitului;
d) maximizarea profitului;
e) maximizarea câştigului real.

154. Agentul economic ce obţine profitul normal:

a) încasează neapărat şi profitul suplimentar;
b) nu încasează neapărat şi profitul suplimentar;
c) încasează profitul nelegitim;
d) încasează doar diferenţele de venit provenit din practicarea unor preţuri de
vânzare excesiv de ridicate;
e) încasează numai câştigurile suplimentare prilejuite de inflaţie.
155. În perioada T0-T1, producţia unui agent economic creşte de 3 ori, iar numărul de
lucrători cu 50%. Salariul nominal în T 0 este 1.000.000 lei. Cât va fi salariul
nominal în T1 ştiind că sporirea acestuia reprezintă 50% din creşterea productivităţii
muncii ?:
a) 2.000.000 lei;
b) 1.250.000 lei;
c) 1.000.000 lei;
d) 1.500.000 lei;
e) 1.750.000 lei.
3
1
156. În condiţiile în care salariul real creşte cu 50% şi preţurile de consum se reduc cu
40%, salariul nominal:
a) creşte cu 200%;
b) scade cu 200%;
c) scade cu 90%;
d) creşte cu 90%;
e) scade cu 10%.
157. În T0 salariul nominal al unui individ era de 1.500.000 lei, iar preţul unei pâini de
5.000 lei. În T1, salariul nominal a crescut cu 100%, iar preţul pâinii cu 300%.
Salariul real în T1 faţă de T0:
a) a crescut cu 50%;
b) a scăzut cu 50%;
c) a rămas constant;
d) a crescut cu 100%;
e) a scăzut cu 100%.

158. La o creştere a salariului nominal cu 50% şi o reducere a preţurilor de consum cu

25%, salariul real:
a) a crescut cu 200%;
b) a scăzut cu 200%;
c) a scăzut cu 75%;
d) a crescut cu 90%;
e) a crescut cu 100%.
159. Salariul nominal în T0 este de 2.000.000 lei. În perioada T0-T1, acesta creşte cu 50%
iar preţurile bunurilor de consum cresc cu 200%. Salariul real:
a) a crescut cu 50%;
b) a scăzut cu 100%;
c) a scăzut cu 150%;
d) a scăzut cu 50%;
e) a crescut cu 100%.
160. Dacă în perioada T0-T1 salariul nominal a scăzut cu 50% iar preţurile de consum s-
au dublat, salariul real:
a) a scăzut cu 150%;
b) a scăzut cu 50%;
c) a crescut cu 50%;
d) a scăzut cu 125%;
e) a scăzut cu 75%.
3
2
161. Salariul nominal net în T0 este de 5.000.000 lei. În situaţia în care, în perioada T 0-T1,
creşterea salariului reprezintă 50% din creşterea productivităţii medii a muncii, care
s-a dublat, salariul nominal net în T1 este:
a) 5.500.000 lei;
b) 10.000.000 lei;
c) 7.500.000 lei;
d) 7.250.000 lei;
e) 10.500.000 lei.

162. Atunci când salariul real scade cu 25%, iar salariul nominal creşte cu 50%, indicele
preţurilor de consum este:
a) 109%;
b) 110%;
c) 121%;
d) 200%;
e) 150%.

163. Dacă salariul real creşte cu 25%, iar salariul nominal cu 20%, preţurile bunurilor de
consum:
a) scad cu 4,16%;
b) cresc cu 4,16%;
c) scad cu 4%;
d) cresc cu 5%;
e) scad cu 5%.

164. Dacă salariul real creşte cu 20%, iar rata inflaţiei este 15%, salariul nominal:
a) scade cu 38%;
b) creşte cu 28%;
c) creşte cu 4,3%;
d) scade cu 4,3%;
e) creşte cu 38%.
165. În T0, salariul nominal era de 25.000 u.m. Cu cât trebuie mărit salariul nominal
pentru ca salariul real să crească cu 30%, în condiţiile sporirii preţurilor cu 40%?
a) cu 7,69%;
b) cu 80%;
c) cu 20.000 u.m.;
d) cu 20.500 u.m.;
e) cu 90%.
3
3
166. Din vânzarea producţiei obţinute, o firmă încasează 10 mld. u.m. Obţinerea
producţiei ocazionează costuri totale de 8 mld. u.m. În condiţiile în care firma
trebuie să plătească statului sub formă de impozite şi taxe pe profit 25%, iar cota
repartizată sub formă de dividende este de 10%, mărimea dividendelor plătite
acţionarilor va fi:
a) 35,7 mil. u.m.;
b) 150 mil. u.m.;
c) 50 mil. u.m.;
d) 17,5 mil. u.m.;
e) 500 mil. u.m.
167. La un preţ unitar de 10.000 u.m., un cost fix total de 1 milion u.m. şi un cost variabil
mediu de 5.000 u.m., volumul producţiei la care profitul total al firmei este egal cu
zero este:
a) 300 unităţi;
b) 200 unităţi;
c) 150 unităţi;
d) 250 unităţi;
e) 100 unităţi.
168. La o rată a profitului, calculată la costurile totale, de 10%, o cifră de afaceri de 400
milioane u.m. a asigurat firmei un profit de:
a) 363,63 milioane u.m;
b) 36,36 milioane u.m.;
c) 40 milioane u.m.;
d) 76,63 milioane u.m.;
e) 46,43 milioane u.m.
169. La o cifră de afaceri de 20 milioane u.m. şi la o rată a profitului, calculată la
costurile totale, de 20%, costul total de producţie este:
a) 3,34 milioane u.m.;
b) 23,34 milioane u.m.;
c) 16,66 milioane u.m.;
d) 18,43 milioane u.m.;
e) 24,34 milioane u.m.
170. O firmă previzionează pentru anul următor costuri fixe totale de 20 milioane u.m.,
un cost variabil mediu de 2000 u.m. şi că preţul bunului pe care-l produce va fi de
7000 u.m.. În condiţiile în care firma şi-a stabilit ca obiectiv obţinerea unui profit
total de 5 milioane u.m., producţia care trebuie realizată este de:
a) 6000 bucăţi;
b) 4500 bucăţi;
c) 5000 bucăţi;
d) 7500 bucăţi;
e) 10.000 bucăţi.
3
4
171. În T0, rata profitului calculată la costurile totale a fost de 10%. În T 1, costurile totale
cresc cu 20%, iar rata profitului calculată la costurile totale creşte cu 5 puncte
procentuale. Profitul în T1:
a) creşte cu 280%;
b) scade cu 280%;
c) creşte cu 180%;
d) creşte cu 80%;
e) rămâne constantă.
172. În T0, costurile totale reprezintă 80% din cifra de afaceri. În T 1, cifra de afaceri
creşte cu 40%, iar profitul se dublează. Costurile totale în T1:
a) nu se modifică;
b) se reduc cu 12,5%;
c) se reduc cu 70%;
d) cresc cu 25%;
e) cresc cu 20,5%.

173. Dacă nivelul preţului de vânzare este de 20.000 u.m., iar rata profitului calculată în
funcţie de cost este de 25%, atunci nivelul costului şi profitului sunt:
a) 4.000 u.m., 16.000 u.m.;
b) 10.000 u.m., 10.000 u.m.;
c) 16.000 u.m., 4.000 u.m.;
d) 8.000 u.m., 12.000 u.m.;
e) 12.000 u.m., 8.000 u.m.
174. Costul de producţie în T0 reprezintă 80% din preţ, iar în T1 reprezintă 75% din preţ.
Cum s-a modificat rata profitului calculată la cifra de afaceri?
a) creşte cu 25%;
b) a crescut cu 20%;
c) a scăzut cu 5 puncte procentuale;
d) a scăzut cu 25%;
e) a scăzut cu 20%.

175. Un capital se roteşte anual de 3 ori, totalul încasărilor fiind de 2 mil. um.
corespunzător fiecărei rotaţii. Dacă rata anuală a profitului în funcţie de costul total
este de 25%, nivelul anual al profitului şi costului total va fi:
a) 4 mil u.m., 1,2 mil. u.m.;
b) 1,2 mil u.m., 4,8 mil. u.m.;
c) 0,4 mil u.m., 1,6 mil. u.m.;
d) 1,6 mil u.m., 0,4 mil. u.m.;
e) 1 mil u.m., 1 mil. u.m.
3
5
176. Profitul reprezintă 20% din cost. Costurile materiale reprezintă 20% din costurile
totale, iar cheltuielile salariale reprezintă 300 u.m. Masa profitului va fi:
a) 50 u.m.;
b) 60 u.m.;
c) 75 u.m.;
d) 90 u.m.;
e) 100 u.m.
177. Costul fix mediu în T0 este 2.000 u.m., iar costul variabil mediu de 3.000 u.m.
Producţia creşte de 2 ori, iar costurile variabile totale cu 50%. Când preţul este
constant, creşterea profitului unitar este:
a) 1.250 u.m.;
b) 1.350 u.m.;
c) 1.450 u.m.;
d) 1.750 u.m.;
e) 2.000 u.m.
178. Un credit de 10 milioane u.m. este acordat pe o perioadă de trei ani, cu o rată anuală
a dobânzii de 10% , în regim de dobândă compusă. Suma finală pe care debitorul
trebuie să o restituie este de:
a) 13.300.000 u.m.;
b) 13.331.000 u.m.;
c) 3.300.000 u.m.;
d) 1.331.000 u.m.;
e) 13.330.000 u.m.
179. Un credit acordat unei firme pe doi ani, în regim de dobândă compusă, cu o rată
anuală de 20%, aduce o dobândă totală de 44 milioane u.m. Creditul acordat este de:
a) 74 milioane u.m.;
b) 144 milioane u.m.;
c) 120 milioane u.m.;
d) 100 milioane u.m.;
e) 110 milioane u.m.
180. O bancă acordă două credite însumând 3 milioane u.m, primul pe 1 an cu o rată
anuală a dobânzii de 20%, iar al doilea pe 6 luni cu o rată a dobânzii de 10%.
Dobânda încasată de către bancă din primul credit este de două ori mai mare decât
dobânda celui de-al doilea credit. Cele două credite sunt:
a) 1,5 milioane şi, respectiv, 1,5 milioane;
b) 1,25 milioane şi, respectiv, 1,75 milioane;
c) 1 milion şi, respectiv, 2 milioane;
d) 2 milioane şi, respectiv, 1 milion;
e) 2,25 milioane şi, respectiv, 0,75 milioane. 36
181. Ce sumă de bani trebuie să depună în prezent la o bancă un individ pentru a obţine
în 2 ani un venit din dobândă de 210.000 u.m., în condiţii de dobândă compusă, la o
rată anuală a dobânzii de 10%?:
a) 2.000.000 u.m.;
b) 1.200.000 u.m.;
c) 1.100.000 u.m.;
d) 1.000.000 u.m.;
e) 2.000.000 u.m.

182. O firmă a împrumutat de la o bancă 100 milioane u.m. pentru doi ani, plătind o
dobândă totală de 44 milioane u.m. Rata anuală a dobânzii cu care a fost contractat
creditul, în regim de dobândă compusă, este de;
a) 10%;
b) 20%;
c) 30%;
d) 40%;
e) 100%.

183. Un agent depune la bancă suma de 200 milioane u.m., cu o rată anuală a dobânzii de
20%. Care este dobânda obţinută de deponent după 2 ani, în regim de dobândă
compusă?:
a) 44 milioane u.m.;
b) 10 milioane u.m.;
c) 60 milioane u.m.;
d) 88 milioane u.m.;
e) 48 milioane u.m..
184. Un agent economic contractează un credit bancar de 100 milioane u.m pe o perioadă
de 1 an cu o rată nominală a dobânzii de 20%. În condiţiile în care în acel an rata
inflaţiei a fost de 10%, rata reală a dobânzii este:
a) 20%;
b) 10%;
c) 1%;
d) 100%;
e) 0,1%.
185. Un credit de 1 milion lei este acordat pe principiul dobânzii compuse, pe o durată de
doi ani, cu o rată anuală a dobânzii de 10%. Rata dobânzii, pe principiul dobânzii
simple, ce aduce aceeaşi dobândă, tot pe doi ani, este:
a) 13%;
b) 12%;
c) 11%;
d) 10,5%;
e) 10%. 37
186. La un credit de 1 mil. u.m., o bancă percepe o rată anuală a dobânzii de 40%. În
aceste condiţii, dobânda încasată la trei luni va fi:
a) 400.000 u.m.;
b) 300.000 u.m.;
c) 200.000 u.m.;
d) 150.000 u.m.;
e) 100.000 u.m.

187. O firmă contractează un împrumut în sumă de 1 mil u.m. Peste 1 an, firma
returnează băncii 1,5 mil u.m. Dacă în acest interval preţurile au crescut cu 50%,
ratele nominală şi reală ale dobânzii sunt:
a) 50%, 0%;
b) 50%, 100%;
c) 100%, 50%;
d) 0%, 50%;
e) 50%, 50%.
188. O bancă acordă un împrumut în valoare totală de 2 mil. u.m., pe termen de doi ani.
Dacă rata anuală a dobânzii este de 10%, suma încasată de bancă după doi ani este:
a) 2.500.000 u.m.;
b) 2.530.000 u.m.;
c) 2.250.000 u.m.;
d) 2.150.000 u.m.;
e) 2.420.000 u.m.
189. O bancă primeşte sub formă de depozite suma de 3 mil. u.m., rata dobânzii la
depozite fiind de 10%. Pe baza acestor sume, banca acordă împrumuturi, pe termen
de un an, rata dobânzii fiind de 12%. Dacă banca suportă cheltuieli generale de
funcţionare de 30.000 u.m., profitul băncii va fi:
a) 50.000 u.m.;
b) 330.000 u.m.;
c) 327.000 u.m.;
d) 60.000 u.m.;
e) 30.000 u.m.
190. Care este suma prezentă care generează peste doi ani, în regim de dobândă compusă,
o sumă finală de 144.000 u.m., în condiţiile în care rata anuală a dobânzii este de
20%?
a) 110.000 u.m.;
b) 100.000 u.m.;
c) 90.000 u.m.;
d) 80.000 u.m.;
e) 70.000 u.m. 38
 Piaţa

191. În economiile contemporane: a)

economia naturală nu există;
b) relaţiile de piaţă sunt dominante;
c) există numai piaţa factorilor de producţie;
d) piaţa bunurilor de consum serveşte autoconsumului; e)
tranzacţiile sunt numai cu bunuri materiale.
192. Pentru caracterizarea pieţei nu este relevantă următoarea trăsătură: a)
spaţiu în care îşi desfăşoară activitatea agenţii economici;
b) cadru de formare a preţului la care sunt tranzacţionate mărfurile; c)
expresia manifestării cererii şi ofertei;
d) locul unde se fundamentează mărimea salariului nominal mediu; e)
principalul canal de comunicaţie între producţie şi consum.
193. Bursa de mărfuri este o formă modernă de piaţă unde se tranzacţionează: a)
valute;
b) mărfuri fungibile;
c) numai mărfurile perisabile;
d) servicii pentru consumul personal; e)
mărfuri neomogene.
194. Care din elementele de mai jos nu este caracteristic pieţei: a)
schimbul unui bun pe un alt bun;
b) cererea de factori de producţie; c)
oferta de bunuri de consum;
d) preţul factorilor de producţie; e)
costul marginal.
195. Coeficientul de elasticitate a ofertei în raport de preţ se calculează pe baza formulei:
%Px
a) ;
%Q
x
Q
0
x
Q
b) x⋅ ;
P P
x 0x
%Q
c) x;
%P
x
P
1
x
Q
d) x ⋅ ;
P Q
 x 1x
Q
e) x ⋅ Px ;
Q P
0
0x x 39
196. Care din afirmaţiile de mai jos nu este adevărată:
a) cererea este cantitatea dintr-un bun marfar ce se doreşte a fi cumpărată;
b) cererea este dependentă de preţ;
c) cererea este mai mare decât nevoia socială;
d) cererea provine şi din partea administraţiilor;
e) cererea depinde şi de venitul cumpărătorilor.

197. Între modificarea preţului şi modificarea cantităţii cerute dintr-un bun există:
a) o relaţie directă;
b) o relaţie inversă;
c) atât o relaţie directă cât şi una indirectă;
d) o relaţie de la parte la întreg;
e) aceeaşi relaţie ca de la preţ la ofertă.

198. Gradul de sensibilitate a cererii la modificarea factorilor care o determină se

numeşte:
a) elasticitatea cererii;
b) rată marginală de substituţie;
c) utilitate marginală;
d) înclinaţia marginală spre consum;
e) risc în consum.

199. Coeficientul subunitar de elasticitate a cererii în raport de preţ pentru un anumit bun
economic arată:
a) o cerere elastică;
b) o cerere inelastică;
c) că bunul respectiv nu este de strictă necesitate pentru consumator;
d) o modificare a cererii în acelaşi sens cu preţul, dar mai lent;
e) o situaţie de cerere întâlnită la bunurile de lux.
200. Atunci când cererea pentru un bun este elastică în raport de preţ, iar vânzătorul ia
decizia să reducă preţul:
a) încasările firmei scad;
b) încasările firmei cresc;
c) firma este dezavantajată;
d) cumpărătorii sunt dezavantajaţi;
e) cantitatea vândută nu se modifică.
201. Atunci când se înregistrează o cerere inelastică în raport de preţ:
a) cantitatea cerută scade într-o proporţie mai mare decât scade preţul;
b) firma vânzătoare este avantajată când reduce preţul;
c) reducerea preţului determină scăderea volumului valoric al vânzărilor;
d) volumul valoric al vânzărilor creşte, indiferent de modificarea preţului;
e) firma este avantajată când sporeşte costul marginal. 40
202. Cererea elastică în raport de preţ este specifică:
a) bunurilor de strictă necesitate;
b) bunurilor la care modificarea preţului unitar antrenează modificarea în acelaşi
sens a cantităţii cerute;
c) bunurilor care au o plajă mare de înlocuitori;
d) perioadelor de criză;
e) ţărilor aflate în tranziţie.

203. Cererea inelastică în raport de modificarea preţului este specifică:

a) factorilor de producţie;
b) bunurilor de lux;
c) bunurilor la care modificarea preţului unitar antrenează modificarea în acelaşi
sens a cantităţii cerute;
d) pentru majoritatea bunurilor de strictă necesitate;
e) bunurilor la care modificarea preţului unitar determină modificarea în sens contrar
şi mai puternică a cantităţii cerute.

204. Decizia de a reduce preţul unitar pe piaţa unui bun se ia atunci când cererea pentru
bunul respectiv este:
a) inelastică;
b) cu elasticitate unitară;
c) elastică;
d) independentă de veniturile consumatorilor;
e) independentă de volumul valoric al vânzărilor.

205. La o cerere inelastică în raport de preţ, dacă vânzătorul urmăreşte să mărească

încasările, atunci el va acţiona în direcţia:
a) sporirii cantităţii bunului pe piaţă;
b) creşterii preţului;
c) menţinerii preţului;
d) menţinerii cantităţii bunului pe piaţă;
e) reducerii preţului.

206. Atunci când coeficientul de elasticitate a cererii în raport de venit este pozitiv, dar
subunitar, cererea:
a) este elastică;
b) evoluează în sens opus faţă de venit;
c) este inelastică,
d) este cu elasticitate unitară;
e) evoluează în acelaşi sens cu venitul, dar mai puternic.
4
1
207. La o cerere elastică, în raport de venit, cantitatea cerută:
a) este mai mică decât oferta;
b) este mai mare decât oferta;
c) se modifică mai mult decât venitul;
d) se modifică în aceeaşi proporţie cu venitul;
e) se modifică mai puţin decât venitul.

208. Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de venit are valoarea:

a) 1 la o cerere elastică;
b) 2 la o cerere inelastică;
c) 0,5 la o cerere elastică;
d) 1,5 la o cerere inelastică;
e) 0,5 la o cerere inelastică.

209. La o cerere inelastică în raport de venit, coeficientul de elasticitate poate să aibă

valoarea:
a) 1;
b) 3;
c) 0,33;
d) 1,5;
e) 2.

210. La o cerere elastică în raport de preţ, coeficientul de elasticitate poate să fie egal cu:
a) 0;
b) 1/4;
c) 2;
d) 0,5;
e) 25%.
211. Dacă celelalte împrejurări rămân neschimbate, modificarea preţului determină, în
mod normal:
a) scăderea cantităţii oferite;
b) schimbarea în sens opus a cantităţii oferite;
c) creşterea cantităţii oferite;
d) schimbarea în acelaşi sens a cantităţii oferite;
e) schimbare direct proporţională a cantităţii oferite.
212. Între modificarea preţului unitar şi cantitatea oferită din bunul respectiv:
a) există o relaţie negativă;
b) se constată o extindere, când preţul scade;
c) se constată o contracţie, când preţul creşte;
d) există o relaţie pozitivă;
e) există o relaţie indirectă. 42
213. În raport cu producţia totală dintr-un bun, oferta lui pe piaţă reprezintă:
a) o cantitate mai mare când preţul creşte;
b) o cantitate mai mică, indiferent de evoluţia preţului;
c) o cantitate egală, indiferent de preţ;
d) o parte egală cu ceea ce se stochează;
e) o parte mai mică decât ceea ce se stochează.

214. Dacă pe piaţa unui bun, se realizează un exces de cerere:

a) preţul de echilibru scade;
b) cantitatea de echilibru scade;
c) preţul pieţei creşte şi tinde spre preţul de echilibru;
d) cantitatea de echilibru creşte;
e) pe piaţă vor fi atraşi din ce în ce mai puţini producători.

215. Când pe piaţa unui bun oferta creşte mai puţin decât creşte cererea:
a) preţul de echilibru scade;
b) cantitatea de echilibru scade;
c) preţul şi cantitatea de echilibru scad;
d) preţul şi cantitatea de echilibru cresc;
e) preţul de echilibru creşte şi cantitatea de echilibru scade.

216. Când pe piaţa unui bun, cererea creşte mai puţin decât creşte oferta, preţul şi
cantitatea de echilibru:
a) cresc;
b) scad;
c) nu se modifică;
d) scade şi, respectiv, creşte;
e) creşte şi, respectiv, scade.
217. Când pe piaţa unui bun, cererea creşte şi oferta scade, preţul şi cantitatea de
echilibru:
a) cresc;
b) scad;
c) nu se modifică;
d) creşte şi, respectiv, creşte, scade sau nu se modifică;
e) scade şi, respectiv, creşte, scade sau nu se modifică.
218. Când pe piaţa unui bun, cererea scade şi oferta creşte, preţul şi cantitatea de
echilibru:
a) scad;
b) cresc;
c) nu se modifică;
d) scade şi, respectiv, creşte;
e) scade şi respectiv, creşte, scade, nu se modifică. 43
219. Când pe piaţa unui bun, oferta creşte mai mult decât scade cererea, preţul şi
cantitatea de echilibru:
a) scad;
b) cresc;
c) nu se modifică;
d) scade şi, respectiv, creşte;
e) creşte şi, respectiv, scade.

220. Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, preţurile pieţei tind spre:

a) maximizare;
b) minimizare;
c) echilibru;
d) un nivel care să avantajeze numai cumpărătorii;
e) un nivel care să avantajeze numai vânzătorii.

221. În condiţii normale, dacă venitul cumpărătorului sau numărul cumpărătorilor vor
creşte, echilibrul se va forma:
a) la un preţ mai mic;
b) la o cantitate de echilibru mai mică;
c) la un preţ şi cantitate de echilibru mai mare;
d) la un preţ mai mare şi o cantitate de echilibru mai mică;
e) la un preţ mai mic şi la o cantitate de echilibru mai mare.

222. Dacă preţul unui bun este 2000 u.m., atunci oferta este de 200 de unităţi. Dacă preţul
este de 4000 u.m., atunci oferta este de 240 unităţi. Coeficientul elasticităţii ofertei
în funcţie de preţ este:
a) 5;
b) 0,5;
c) 0,8;
d) 0,2;
e) 1.
223. Pe piaţa grâului, cererea şi oferta sunt Qc= 50 – 2P şi, respectiv, Qo = 10 + 4P, (unde
Q – cantitatea, P – preţul). Dacă guvernul intervine asupra preţului fixându-l la un
nivel de 5 u.m., pe piaţă apare un exces de:
a) ofertă de 10 unităţi;
b) cerere de 40 unităţi;
c) cerere de 10 unităţi;
d) ofertă de 30 unităţi;
e) ofertă de 40 unităţi.
4
4
224. Pe piaţa unui bun, cererea şi oferta sunt Qc= 30 – 5P şi, respectiv, Qo = 12 + P, (unde
Q – cantitatea, P – preţul). Preţul şi cantitatea de echilibru sunt:
a) 3 şi, respectiv, 20;
b) 4 şi, respectiv, 10;
c) 4 şi, respectiv, 16;
d) 3 şi, respectiv, 15;
e) 5 şi, respectiv, 5.

225. Dacă preţul unui bun se reduce de la 300 la 250 u.m., iar cantitatea cerută creşte de
la 200 la 400 bucăţi, coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ este:
a) 2;
b) 4;
c) 0,9;
d) 12;
e) 6.

226. Cererea pentru reviste are un coeficient de elasticitate în raport cu preţul de 1,25.
Dacă preţul revistelor creşte cu 10%, atunci cantitatea cerută:
a) scade cu 8%;
b) creşte cu 8%;
c) nu se modifică;
d) scade cu 12,5%;
e) creşte cu 12,5%.

227. Pe piaţa untului, la un preţ de 20.000 u.m. apare un exces de ofertă, iar la un preţ de
10.000 u.m. apare un exces de cerere. Preţul de echilibru la unt este:
a) mai mare de 20.000 u.m.;
b) mai mic de 10.000 u.m.;
c) între 10.000 u.m. şi 20.000 u.m.;
d) 22.000 u.m.;
e) 9.000 u.m..
228. Cererea şi oferta de benzină sunt reprezentate prin relaţiile Q c= 40 – 2P şi, respectiv,
Qo = 20 + 3P, (unde Q – cantitatea, P – preţul). În cazul unui exces de cerere pe
piaţă, preţul benzinei este:
a) mai mare decât 4 u.m.;
b) egal cu 6 u.m.;
c) mai mare decât 6 u.m.;
d) mai mic decât 4 u.m.;
e) mai mare decât 8 u.m.
4
5
229. În situaţia în care pe piaţă preţul unei bun creşte de la 100 la 120 de u.m., iar
cantitatea cerută se reduce de la 500 la 400 de unităţi, coeficientul de elasticitate a
cererii în funcţie de preţ este:
a) 0,2;
b) 1;
c) 5;
d) 0,5;
e) 1,5.

230. Dacă oferta unui bun are o elasticitate unitară, iar preţul bunului creşte cu 10%:
a) cantitatea oferită creşte cu mai mult de 10%;
b) cantitatea cerută scade cu cel puţin 10%;
c) cantitatea oferită creşte cu 10%;
d) cantitatea oferită nu se modifică
e) cantitatea oferită scade cu 1%.
4
6
 Pieţe, concurenţă, preţuri

231. În condiţii de concurenţă incorectă, neloială:

a) sunt favorizaţi în mod artificial numai vânzătorii;
b) câştigă toţi cumprărătorii şi toţi vânzătorii;
c) pierd atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii;
d) sunt favorizaţi numai unii vânzători sau cumpărători;
e) pierd numai cumpărătorii.

232. Raţiunea de a fi a concurenţei este:

a) creşterea preţurilor factorilor de producţie;
b) satisfacerea mai bună a trebuinţelor consumatorului, fără sacrificarea intereselor
producătorului;
c) asigurarea cooperării între producători;
d) informarea operativă a tuturor cumpărătorilor;
e) sporirea permanentă a preţurilor de vânzare.

233. Atomicitatea pieţei se caracterizează prin:

a) vânzătorii şi cumpărătorii sunt mulţi şi egali ca număr;
b) vânzătorii şi cumpărătorii sunt numeroşi, fiecare având o forţă economică mare;
c) numeroşi agenţi ai cererii şi ofertei, fiecare având o forţă economică redusă;
d) deciziile proprii ale fiecărui agent al cererii şi ofertei exercită un efect
semnificativ asupra cererii, ofertei şi preţului;
e) volum redus de tranzacţii de vânzare şi cumpărare.

234. Pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă preţul este:

a) fixat de stat;
b) fixat de agenţii economici prin negocieri directe;
c) permanent stabil;
d) expresia raportului cerere-ofertă;
e) impus de câţiva vânzători.

235. Atunci când piaţa unui bun economic se caracterizează prin existenţa unui singur
vânzător şi a unui singur cumpărător, ea se numeşte:
a) piaţă de monopson;
b) piaţă de oligopol;
c) piaţă de concurenţă pură şi perfectă;
d) piaţă cu concurenţă loială;
e) piaţă de monopol bilateral.
4
7
236. Piaţa caracterizată prin existenţa a numeroşi agenţi ai cererii şi numeroşi agenţi ai
ofertei poate fi:
a) piaţă de monopol;
b) piaţă monopolistică;
c) piaţă de oligopol;
d) piaţă de oligopol bilateral;
e) piaţă de monopol bilateral.

237. Piaţa caracterizată prin existenţa a numeroşi agenţi ai cererii şi câţiva agenţi ai
ofertei se numeşte:
a) piaţă de oligopol;
b) piaţă monopolistică;
c) piaţă de monopol;
d) piaţă de oligopson;
e) piaţă de oligopol bilateral.

238. Piaţa caracterizată prin existenţa a numeroşi agenţi ai cererii şi un singur agent al
ofertei se numeşte:
a) piaţă de oligopol;
b) piaţă de monopol;
c) piaţă de monopson;
d) piaţă de monopol contrat;
e) piaţă de monopol bilateral.

239. Piaţa caracterizată prin câţiva agenţi ai cererii şi numeroşi agenţi ai ofertei se
numeşte:
a) piaţă monopolistică;
b) piaţă de monopson;
c) piaţă de oligopson;
d) piaţă de oligopol bilateral;
e) piaţă de monopson contrat.

240. Piaţa caracterizată prin câţiva agenţi ai cererii şi câţiva agenţi ai ofertei se numeşte:
a) piaţă de monopson contrat;
b) piaţă de monopol;
c) piaţă de monopol bilateral;
d) piaţă de oligopson;
e) piaţă de oligopol bilateral.
4
8
241. Piaţa caracterizată prin câţiva agenţi ai cererii şi un singur agent al ofertei se
numeşte:
a) piaţă de monopol contrat;
b) piaţă de monopol bilateral;
c) piaţă de monopson contrat;
d) piaţă de monopson;
e) piaţă de oligopson.

242. Piaţa caracterizată prin existenţa unui singur agent al cererii şi numeroşi agenţi ai
ofertei se numeşte:
a) piaţă monopolistică;
b) piaţă de oligopson;
c) piaţă de oligopol;
d) piaţă de monopson;
e) piaţă de monopol.

243. Piaţa caracterizată prin existenţa unui singur agent al cererii şi câţiva agenţi ai
ofertei se numeşte:
a) piaţă de monopol;
b) piaţă de oligopol;
c) piaţă de monopson contrat;
d) piaţă de oligopson;
e) piaţă monopolistică.

244. Concurenţa directă dintre producători este eliminată pe piaţa:

a) de oligopson;
b) monopolistică;
c) de oligopol;
d) pură şi perfectă;
e) de monopol.
4
9
 Piaţa monetară

245. Punctul de plecare pentru existenţa banilor a fost apariţia:

a) monedelor de aur şi argint;
b) bancnotelor;
c) monedei scripturale;
d) schimbului;
e) statului.

246. Cele două funcţii principale ale primelor forme de bani au fost:
a) mijloc de schimb şi mijloc de măsură (etalon) pentru celelalte bunuri;
b) mijloc de schimb şi mijloc de plată;
c) mijloc de măsură (etalon) pentru celelalte bunuri şi mijloc de plată;
d) mijloc de măsură (etalon) pentru celelalte bunuri şi mijloc de rezervă şi
economisire;
e) mijloc de schimb şi mijloc de rezervă şi economisire.

247. Primele forme de bani au fost:

a) moneda scripturală;
b) bancnotele;
c) monezile metalice;
d) monezile de aur şi argint;
e) bunuri (obiecte).

248. Convertibilitatea bancnotelor pe metale preţioase a fost eliminată în:

a) sec. VII-VI î.Hr.;
b) sec. al XVI-lea;
c) sec. al XVII-lea;
d) după 1920;
e) după 1971.

249. Spre deosebire de bancnotele existente până la primul război mondial, bancnotele
contemporane:
a) nu pot fi utilizate la cumpărarea metalelor preţioase;
b) nu sunt convertibile în metale preţioase;
c) sunt convertibile în metale preţioase;
d) nu intră în sfera noţiunii generice de bani;
e) nu sunt cuprinse în masa monetară.
50
250. Nu intră în sfera noţiunii generice de bani:
a) monezile metalice;
b) bancnotele;
c) moneda scripturală;
d) acţiunile şi obligaţiunile care se tranzacţionează ocazional pe piaţa extra-bursieră;
e) alte instrumente care sunt acceptate ca mijloace de schimb şi plată.
251. Nu este funcţie a banilor:
a) mijloc de schimb;
b) mijloc de măsură pentru celelalte bunuri;
c) mijloc de plată;
d) mijloc de asigurare a unei puteri constante de cumpărare;
e) mijloc de rezervă şi economisire, formă universală a avuţiei.
252. Creează masă monetară:
a) doar banca centrală;
b) doar băncile comerciale;
c) banca centrală şi băncile comerciale;
d) guvernul;
e) banca centrală şi guvernul.
253. Numerarul se transformă în bani scripturali prin:
a) depunerea numerarului într-un cont bancar;
b) ridicarea numerarului dintr-un cont bancar;
c) acordarea de către o bancă a unui credit în numerar;
d) schimbarea valutei în lei;
e) schimbarea leilor în valută.
254. În perioada contemporană, masa monetară este formată, în cea mai mare parte, din:
a) monezi metalice;
b) bancnote;
c) bani scripturali;
d) numerar;
e) alte instrumente recunoscute ca monedă.
255. Viteza de rotaţie a banilor se accelerează atunci când:
a) cantitatea bunurilor supuse tranzacţiilor se reduce, ceilalţi factori rămânând
constanţi;
b) preţurile cresc, ceilalţi factori rămânând constanţi;
c) masa monetară creşte, ceilalţi factori rămânând constanţi;
d) preţurile cresc în aceeaşi măsură ca şi masa monetară, în condiţiile în care
cantitatea bunurilor supuse tranzacţiilor rămâne constantă;
e) preţurile cresc în măsura în care se reduce cantitatea bunurilor supuse
tranzacţiilor, în condiţiile în care masa monetară rămâne constantă. 51
256. Valoarea banilor reprezintă cantitatea de bunuri care poate fi cumpărată cu:
a) o unitate monetară;
b) masa monetară;
c) numerarul în circulaţie;
d) moneda scripturală;
e) salariul nominal.

257. Puterea de cumpărare a unităţii monetare se reduce dacă:

a) preţurile se reduc;
b) preţurile cresc;
c) masa monetară se reduce;
d) masa monetară creşte;
e) salariul nominal se reduce.

258. Puterea de cumpărare a unităţii monetare nu depinde de:

a) salariul real;
b) starea generală a economiei;
c) eficienţa economică;
d) încrederea în moneda naţională;
e) nivelul general al preţurilor.

259. Dezechilibrul inflaţionist se caracterizează prin evoluţia divergentă a masei

monetare şi a:
a) preţurilor;
b) vitezei de rotaţie a banilor;
c) cantităţii bunurilor supuse tranzacţiilor;
d) salariului nominal;
e) dobânzilor.

260. Cererea de monedă provine de la:

a) banca centrală;
b) agenţii economici cu nevoi de finanţare;
c) agenţii economici care cheltuiesc mai puţin decât lichidităţile proprii;
d) bănci şi alte instituţii financiare cu disponibilităţi temporare;
e) excedentul trezoreriei.

261. Oferta de monedă provine de la:

a) agenţii economici care cheltuiesc mai mult decât lichidităţile proprii;
b) agenţi economici cu nevoi de finanţare;
c) banca centrală (de emisiune) şi agenţii economici cu disponibilităţi temporare;
d) deficitul trezoreriei; 52
e) populaţia care cheltuieşte mai mult decât lichidităţile proprii.
262. Rata dobânzii se reduce dacă:
a) nevoile de finanţare din economie cresc;
b) oferta de monedă se reduce, iar cererea de monedă creşte;
c) oferta de monedă creşte, iar cererea de monedă se reduce;
d) deficitul trezoreriei creşte;
e) banca centrală emite mai puţină monedă.

263. Rata dobânzii creşte dacă:

a) disponibilităţile temporare din economie cresc;
b) oferta de monedă se reduce, iar cererea de monedă creşte;
c) oferta de monedă creşte, iar cererea de monedă se reduce;
d) excedentul trezoreriei creşte;
e) banca centrală emite mai multă monedă.

264. Economisirea este descurajată atunci când:

a) rata dobânzii se reduce;
b) rata dobânzii rămâne constantă;
c) rata dobânzii creşte;
d) rata dobânzii este mai mare decât rata inflaţiei;
e) rata dobânzii este mai mare decât deprecierea monedei naţionale.

265. Bonitatea financiară a unui agent economic este redusă dacă:

a) rata profitului este mai mare decât rata dobânzii;
b) riscul proiectului pentru care se solicită finanţare este scăzut;
c) agentul economic respectiv are datorii restante mari;
d) cererea pentru producţia agentului economic respectiv este în creştere;
e) profitul pe seama proiectului pentru care se solicită finanţare acoperă restituirea
creditului şi plata dobânzii.

266. Mărimea garanţiilor solicitate de bănci este invers proporţională cu:

a) riscul creditului;
b) mărimea creditului;
c) durata angajamentelor asumate de debitori;
d) bonitatea debitorului;
e) înclinaţia spre prudenţă a băncii.

267. În cadrul pieţei monetare au loc tranzacţii privind:

a) emiterea de titluri de proprietate;
b) cumpărarea şi vânzarea de acţiuni;
c) cumpărarea şi vânzarea de obligaţiuni;
d) finanţarea şi refinanţarea; 53
e) cumpărarea şi vânzarea bunurilor în rate.
268. Sursa creditelor este:
a) amortizarea capitalului tehnic fix;
b) profiturile firmelor;
c) depunerile bancare ale agenţilor economici;
d) veniturile bugetare;
e) cheltuielile bugetare.

269. Dobânzile active nu depind de:

a) resursele băneşti atrase;
b) resursele băneşti plasate;
c) durata plasamentelor;
d) preţurile obligaţiunilor;
e) rata de piaţă a dobânzii.

270. În mod normal, rata dobânzii active este:

a) mai mare decât rata dobânzii pasive;
b) egală cu rata dobânzii pasive;
c) mai mică decât rata dobânzii pasive;
d) egală cu rata dobânzii pasive dacă profitul băncii este nul;
e) egală cu rata dobânzii pasive dacă profitul băncii este egal cu cheltuielile de
funcţionare.

271. Trezoreria:
a) este o bancă comercială;
b) atrage depozite de la populaţie şi acordă credite agenţilor economici;
c) este bancă a statului care centralizează şi gestionează fondurile publice;
d) realizează schimb valutar pentru persoanele fizice, rezidenţi şi nerezidenţi;
e) are surplus de fonduri dacă bugetul este deficitar.

272. Între împrejurările care duc la creşterea masei monetare se include:

a) reducerea preţurilor interne;
b) reducerea cantităţii bunurilor marfare;
c) acoperirea deficitului bugetar;
d) creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
e) vânzarea de valută de către banca centrală.

273. Între operaţiunile prin care are loc creşterea masei monetare, se include:
a) limitarea creditului;
b) rambursarea creditelor;
c) emisiunea monetară;
d) schimbul valutar al monedei interne pe alte monede convertibile;
e) creşterea vitezei de rotaţie a banilor. 54
274. Între împrejurările care duc la restrângerea masei monetare se include:
a) creşterea preţurilor interne;
b) creşterea cantităţii bunurilor marfare;
c) acoperirea deficitului bugetar;
d) creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
e) cumpărarea de valută de către banca centrală.

275. Între operaţiunile prin care are loc restrângerea masei monetare, se include:
a) acordarea de credite de către băncile comerciale;
b) refinanţarea băncilor comerciale de către banca centrală;
c) emisiunea monetară;
d) vânzarea de valută de către banca centrală;
e) reducerea vitezei de rotaţie a banilor.
276. În intervalul T0 – T1, cantitatea de bunuri supusă tranzacţiilor se dublează, preţurile
cresc cu 10% iar viteza de rotaţie a monedei se triplează. Masa monetară:
a) creşte cu 73%;
b) nu se modifică;
c) este egală cu 73% din cea iniţială;
d) scade cu 25%;
e) creşte cu 27%.

277. Atunci când masa monetară este de 20000 miliarde u.m. iar volumul valoric al
tranzacţiilor de 80000 miliarde u.m., viteza de rotaţie a banilor este:
a) 0,25;
b) 1;
c) 4;
d) 0,5;
e) 1,2.
278. În T0 masa monetară este de 3000 miliarde u.m. În perioada T 0 – T1, sistemul bancar
acordă credite de 300 miliarde u.m. iar credite de 200 miliarde u.m. ajung la
scadenţă şi trebuie rambursate către bănci. Atunci, masa monetară în T1 este:
a) 3300 miliarde u.m.;
b) 3000 miliarde u.m.;
c) 3200 miliarde u.m.;
d) 3100 miliarde u.m.;
e) 3500 miliarde u.m.
5
5
279. Dacă preţurile cunosc o reducere generalizată de 25%, puterea de cumpărare a
monedei:
a) creşte cu 20%;
b) scade cu 25%;
c) creşte cu 33,33%;
d) nu se modifică;
e) scade cu 80%.

280. La un curs de 35000 lei la 1 dolar, dacă intră în ţară 100 milioane de dolari şi ies 80
milioane de dolari, iar celelalte condiţii nu se modifică, atunci masa monetară în
circulaţie:
a) scade cu 700 miliarde u.m.;
b) creşte cu 700 miliarde u.m.;
c) scade cu 3500 miliarde u.m.;
d) creşte cu 2800 miliarde u.m.;
e) scade cu 1700 miliarde u.m.

281. Volumul valoric al tranzacţiilor este 140000 u.m. iar viteza de rotaţie a monedei este
de 7. Masa monetară în circulaţie este:
a) 14000 u.m.;
b) 20000 u.m.;
c) 10000 u.m.;
d) 140000 u.m.;
e) 98000 u.m.

282. Atunci când masa monetară este 30000 u.m. iar volumul valoric al tranzacţiilor
150000 u.m., viteza de rotaţie a monedei este:
a) 3;
b) 0,2;
c) 1;
d) 0,5;
e) 5.

283. Masa monetară creşte cu 26% iar preţurile cresc cu 20%. Dacă viteza de rotaţie
monedei este constantă, atunci volumul fizic al tranzacţiilor:
a) creşte cu 5%;
b) scade cu 26%;
c) creşte cu 26%;
d) nu se modifică;
e) creşte cu 20%.
5
6
284. În intervalul T0 – T1, masa monetară creşte de la 5000 miliarde u.m. la 12000
miliarde u.m. În acelaşi interval, valoarea tranzacţiilor creşte de la 10000 la 36000
miliarde u.m. Viteza de circulaţie a banilor în T0 şi T1 este:
a) 2 şi, respectiv 1,5;
b) 2 şi, respectiv 3;
c) 2,5 şi, respectiv 1,5;
d) 3 şi, respectiv 3,5;
e) 3 şi, respectiv 2,5.
285. În intervalul T0 – T1, masa monetară în circulaţie creşte cu 8%, volumul fizic al
tranzacţiilor cu 12%, iar preţurile cresc cu 6%. Viteza de rotaţie a monedei:
a) creşte cu 1,92%;
b) scade cu 1,92%;
c) creşte cu 10%;
d) creşte cu 9,92%;
e) scade cu 9,92%.

286. Atunci când preţurile cunosc o creştere generalizată de 25%, puterea de cumpărare a
monedei:
a) creşte cu 20%;
b) scade cu 25%;
c) scade cu 20%;
d) nu se modifică;
e) scade cu 80%.
287. În T1 faţă de T0, masa monetară în circulaţie creşte cu 50%. Dacă în acelaşi interval
valoarea tranzacţiilor pe piaţă sporeşte cu 25%, viteza de rotaţie a monedei:
a) scade cu 16,67%;
b) creşte cu 83,33%;
c) scade cu 83,33%;
d) nu se modifică;
e) creşte cu 166,67%.

288. Dacă masa monetară în circulaţie este de 15000 miliarde u.m. şi viteza de rotaţie a
monedei este 4, atunci valoarea tranzacţiilor pe piaţă este:
a) 3750 miliarde u.m.;
b) 60000 miliarde u.m.;
c) 30000 miliarde u.m.;
d) 90000 miliarde u.m.;
e) 15000 miliarde u.m.
5
7
289. Atunci când masa monetară în circulaţie este 20000 miliarde u.m. iar valoarea
tranzacţiilor pe piaţă de 120000 miliarde u.m., viteza de rotaţie a monedei este:
a) 16,66;
b) 6,66;
c) 6;
d) 1;
e) 1,66.
290. În T1 faţă de T0, masa monetară în circulaţie creşte cu 200%. Dacă în acelaşi interval
valoarea tranzacţiilor pe piaţă sporeşte cu 50%, viteza de rotaţie a monedei:
a) creşte cu 50%;
b) scade cu 150%;
c) creşte cu 100%;
d) scade cu 100%;
e) scade cu 50%.
5
8
 Piaţa financiară

291. Acţiunile sunt:

a) emise de administraţia publică centrală pentru finanţarea deficitului bugetului de
stat;
b) emise de administraţiile publice locale pentru finanţarea deficitelor bugetelor
locale;
c) titluri de credit;
d) titluri de proprietate;
e) instrumente ale politicii monetare.

292. Între drepturile pe care le conferă acţiunea posesorului acesteia nu se include:

a) dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor;
b) dreptul de vot în adunarea generală;
c) dreptul de a primi dividende;
d) dreptul de a încasa dobânzi;
e) dreptul de a obţine o parte din capitalul societăţii în cazul în care aceasta este
lichidată.

293. Care dintre afirmaţiile următoare este falsă?

a) acţiunea este un titlu de proprietate, în timp ca obligaţiunea este un titlu de credit.
b) venitul acţiunii este dividendul, în timp ce venitul obligaţiunii este dobânda.
c) acţiunea aduce un venit fix, în timp ce venitul obligaţiunii este variabil.
d) gradul de risc este mai ridicat pentru acţiuni decât pentru obligaţiuni.
e) acţiunea există atât timp cât societatea respectivă funcţionează, în timp ce
existenţa obligaţiunii este limitată la termenul de scadenţă.

294. Dacă o societate comercială emite acţiuni noi, atunci:

a) datoriile societăţii comerciale cresc;
b) datoriile societăţii comerciale se reduc;
c) capitalul social creşte;
d) capitalul social se reduce;
e) disponibilităţile băneşti ale societăţii comerciale se reduc.

295. Dacă o societate comercială emite obligaţiuni noi, atunci:

a) datoriile societăţii comerciale cresc;
b) datoriile societăţii comerciale se reduc;
c) capitalul social creşte;
d) capitalul social se reduce;
e) disponibilităţile băneşti ale societăţii comerciale se reduc.
59
296. Pentru o societate comercială, posesorul unei obligaţiuni emise de către aceasta este:
a) debitor;
b) creditor;
c) proprietar;
d) acţionar;
e) asociat.

297. Dacă o persoană cumpără o obligaţiune din economiile proprii, atunci:

a) datoriile sale cresc;
b) datoriile sale se reduc;
c) activele persoanei respective cresc;
d) activele persoanei se reduc;
e) averea sa se reduce.

298. Dacă gradul de risc este mai mare pentru acţiuni decât pentru obligaţiuni, atunci:
a) investitorii se orientează către acţiuni;
b) investitorii se orientează către obligaţiuni;
c) randamentul acţiunilor este mai mare decât rata cuponului obligaţiunilor;
d) randamentul acţiunilor este mai mic decât rata cuponului obligaţiunilor;
e) piaţa acţiunilor este de tip “bear”.

299. Pe piaţa financiară primară:

a) se tranzacţionează emisiuni noi de titluri;
b) se tranzacţionează titluri emise anterior;
c) tranzacţiile se derulează la bursă;
d) tranzacţiile au loc, în general, direct, între cumpărători şi vânzători, fără
intermediar;
e) posesorii titlurilor se pot manifesta în calitate de vânzători.
300. Pe piaţa financiară secundară:
a) se tranzacţionează emisiuni noi de titluri;
b) se tranzacţionează titluri emise anterior;
c) titlurile se vând şi se cumpără la valoarea lor nominală;
d) cursul titlurilor este fix;
e) cursul titlurilor nu se negociază.
301. Vânzătorii de titluri pe piaţa financiară secundară:
a) sunt speculatori “a la hausse”;
b) sunt speculatori “bull”;
c) mizează pe scăderea cursului titlurilor;
d) mizează pe creşterea cursului titlurilor;
60
e) câştigă în cazul în care cursul titlurilor creşte.
302. Cumpărătorii de titluri pe piaţa financiară secundară:
a) sunt speculatori “a la baisse”;
b) sunt speculatori “bear”;
c) mizează pe scăderea cursului titlurilor;
d) mizează pe creşterea cursului titlurilor;
e) câştigă în cazul în care cursul titlurilor scade.

303. Dacă se anticipează o evoluţie pozitivă a economiei, atunci:

a) cursul titlurilor creşte, iar vânzătorii de titluri câştigă;
b) cursul titlurilor creşte, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
c) cursul titlurilor scade, iar vânzătorii de titluri câştigă;
d) cursul titlurilor scade, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
e) atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii de titluri câştigă.

304. Dacă se anticipează accelerarea inflaţiei, atunci:

a) cursul titlurilor creşte, iar vânzătorii de titluri câştigă;
b) cursul titlurilor creşte, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
c) cursul titlurilor scade, iar vânzătorii de titluri câştigă;
d) cursul titlurilor scade, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
e) atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii de titluri câştigă.

305. Dacă rata dobânzii creşte, atunci:

a) cursul titlurilor creşte, iar vânzătorii de titluri câştigă;
b) cursul titlurilor creşte, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
c) cursul titlurilor scade, iar vânzătorii de titluri câştigă;
d) cursul titlurilor scade, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
e) atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii de titluri câştigă.

306. Dacă rata dobânzii se reduce, atunci:

a) cursul titlurilor creşte, iar vânzătorii de titluri câştigă;
b) cursul titlurilor creşte, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
c) cursul titlurilor scade, iar vânzătorii de titluri câştigă;
d) cursul titlurilor scade, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
e) atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii de titluri câştigă.

307. Bursa se apropie de modelul pieţei de:

a) concurenţă perfectă;
b) concurenţă monopolistică;
c) monopol;
d) oligopol;
e) concurenţă imperfectă.

61
308. Care dintre afirmaţiile următoare privind bursa este falsă?
a) Bursa favorizează procesul de concentrare a puterii economice.
b) Bursa este un barometru al stării economiei.
c) Bursa asigură mobilitatea capitalurilor.
d) Bursa este o piaţă financiară primară.
e) Bursa se apropie de modelul pieţei de concurenţă perfectă.

309. Venitul anual adus de o obligaţiune este de 1000 u.m. Care este modificarea
procentuală şi absolută a cursului obligaţiunii, dacă rata dobânzii se reduce de la
25% la 20%:
a) creşte cu 20%, respectiv cu 4000 u.m.;
b) creşte cu 25%, respectiv cu 4000 u.m.;
c) scade cu 20%, respectiv cu 8000 u.m.;
d) creşte cu 25%, respectiv cu 1000 u.m.;
e) creşte cu 20%, respectiv cu 1000 u.m.

310. Încasările unei firme sunt de 20 miliarde u.m. iar costurile totale de 12 miliarde u.m.
Impozitul pe profit este de 25%, iar 75% din profitul net se distribuie acţionarilor
sub formă de dividende. Capitalul social al firmei este divizat în 2000 acţiuni.
Dividendul pe o acţiune este:
a) 4,5 milioane u.m.;
b) 2,5 milioane u.m.;
c) 2,25 milioane u.m.;
d) 2 milioane u.m.;
e) 1,5 milioane u.m.

311. Atunci când venitul anual adus de o obligaţiune este 2000 u.m. iar rata dobânzii este
de 20%, cursul obligaţiunii este:
a) 2000 u.m.;
b) 1000 u.m.;
c) 4000 u.m.;
d) 5000 u.m.;
e) 10000 u.m.

312. La o rată a dobânzii de 20%, venitul anual adus de o obligaţiune este de 100000
u.m. Dacă rata dobânzii creşte cu 30 puncte procentuale, în mod normal cursul
obligaţiunii:
a) creşte cu 500000 u.m.;
b) scade cu 500000 u.m.;
c) creşte cu 300000 u.m.;
d) scade cu 300000 u.m.;
e) creşte cu 200000 u.m.
62
313. Când venitul anual adus de o obligaţiune este de 2000 u.m., iar rata dobânzii este de
40%, cursul obligaţiunii este:
a) 5000 u.m.;
b) 10000 u.m.;
c) 20000 u.m.;
d) 7500 u.m.;
e) 12500 u.m.

314. Venitul anual fix al unei obligaţiuni este 10000 u.m. la o rată a dobânzii de 20%.
Dacă rata dobânzii creşte la 40%, atunci cursul obligaţiunii:
a) scade cu 20%;
b) creşte cu 20%;
c) scade cu 100%;
d) creşte cu 100%;
e) scade cu 50%.

315. Un agent economic dă ordin de cumpărare la termen pentru 10000 acţiuni A la un

curs de 100 u.m. pe acţiune şi un ordin de vânzare la acelaşi termen pentru 20000
acţiuni B la un curs de 120 u.m. pe acţiune. La scadenţă, atât cursul acţiunii A cât şi
cursul acţiunii B sunt de 110 u.m. pe acţiune. Agentul economic:
a) câştigă 200000 u.m.;
b) pierde 100000 u.m.;
c) câştigă 300000 u.m.;
d) pierde 200000 u.m.;
e) câştigă 100000 u.m.
316. Un agent economic încheie un contract de vânzare la termen a 1000 acţiuni A la
cursul de 100 u.m. pe acţiune. Dacă la scadenţă cursul acţiunii A este 110 u.m.,
agentul economic:
a) câştigă 10000 u.m.;
b) pierde 10000 u.m.;
c) câştigă 20000 u.m.;
d) pierde 20000 u.m.;
e) nu câştigă şi nu pierde.
317. La o rată a dobânzii de 20%, venitul anual adus de o obligaţiune este de 500 u.m.
Dacă rata dobânzii creşte cu 5 puncte procentuale, atunci cursul obligaţiunii:
a) scade cu 25 u.m.;
b) scade cu 500 u.m.;
c) creşte cu 500 u.m.;
d) scade cu 7500 u.m.; 63
e) creşte cu 7500 u.m.
318. În momentul T0, între agenţii economici A (vânzător) şi B (cumpărător) se încheie
un contract pentru vânzarea – cumpărarea a 1000 acţiuni, la un curs de 1000
u.m./acţiune, cu scadenţa în T1. La scadenţă, cursul acţiunilor este 2000 u.m.
Câştigă:
a) vânzătorul, 1.000.000 u.m.;
b) vânzătorul, 1.500.000 u.m.;
c) cumpărătorul, 1.000.000 u.m.;
d) cumpărătorul, 1.500.000 u.m.;
e) vânzătorul şi cumpărătorul, câte 750.000 u.m.

319. Dacă rata dobânzii este 20% iar cursul obligaţiunii este 10000 u.m., venitul anual fix
adus de obligaţiune este:
a) 200 u.m.;
b) 20000 u.m.;
c) 12000 u.m.;
d) 2000 u.m.;
e) 10000 u.m.

320. Între agenţii economici A şi B se încheie un contract de vânzare – cumpărare la

termen a 100 acţiuni X, la un curs de 5000 u.m./acţiune. La scadenţă, cursul acţiunii
X este 10000 u.m. Atunci:
a) cumpărătorul câştigă 500.000 u.m.;
b) vânzătorul câştigă 1.500.000 u.m.;
c) cumpărătorul câştigă 1.500.000 u.m.;
d) cumpărătorul pierde 100.000 u.m.;
e) cumpărătorul câştigă 100.000 u.m.

321. Venitul anual adus de o obligaţiune este de 10000 u.m. În condiţiile unei rate a
dobânzii de 20%, cursul obligaţiunii este:
a) 5000 u.m.;
b) 15000 u.m.;
c) 50000 u.m.;
d) 2500 u.m.;
e) 1500 u.m.
322. În perioada T0 – T1, dacă rata dobânzii creşte cu 25% şi venitul adus de obligaţiune
rămâne constant, cursul obligaţiunii:
a) creşte cu 20%;
b) scade cu 20%;
c) creşte cu 25%;
d) scade cu 25%;
e) nu se modifică.
64
 Piaţa muncii

323. Cererea de muncă:

a) este egală cu nevoia de muncă existentă în economie;
b) exprimă nevoia de muncă salariată formată, la un moment dat, într-o economie;
c) se ilustrează prin numărul locurilor de muncă solicitate de şomeri;
d) reprezintă cererile formulate de tinerii care doresc să pătrundă pe piaţa muncii
după absolvirea unei forme de învăţământ;
e) este dată de cererile exprimate, într-o anumită perioadă de către cei care doresc să
se angajeze pe piaţa muncii.

324. Fac obiectul cererii şi ofertei de muncă activităţile:

a) casnice;
b) realizate de studenţi;
c) realizate de militari în termen;
d) realizate de salariaţi;
e) realizate de nesalariaţi.

325. Cererea de muncă derivă din:

a) nevoia de bunuri care se pot obţine prin muncă salariată;
b) nevoia de a munci a persoanelor adulte;
c) cerinţa şomerilor de a se încadra în muncă;
d) solicitarea de a munci formulată de persoanele casnice;
e) nevoia de a munci a tinerilor absolvenţi ai unei forme de calificare.

326. Cererea de muncă în raport cu nevoia de muncă:

a) este mai mică;
b) sunt egale;
c) este mai mare;
d) este constantă;
e) nu au nici o legătură.

327. Diversitatea muncii în cadrul societăţii în raport cu munca ce formează obiectul

cererii şi ofertei pe piaţă:
a) este mai puţin cuprinzătoare;
b) este mai amplă;
c) sunt egale;
d) are caracter constant;
e) nu se pot compara.
6
5
328. Cererea de muncă:
a) este mai cuprinzătoare decât nevoia de muncă;
b) este egală cu nevoia de muncă;
c) se identifică cu locurile de muncă;
d) include şi munca prestată în gospodăria proprie;
e) cuprinde şi activităţile realizate de studenţi.

329. Nu sunt particularităţi ale ofertei de muncă:

a) perioada îndelungată în care ea se formează;
b) mobilitatea perfectă a ei;
c) proprietatea de a nu se putea conserva;
d) limitarea angajării sub o anumită vârstă;
e) are la bază procese demografice.

330. Orice mod de a depune o muncă salariată fără contract de angajare reprezintă:
a) economie naturală;
b) economie casnică;
c) piaţă neagră a muncii;
d) piaţă monopolistică;
e) piaţă de monopol.

331. Prima treaptă sau fază a pieţei muncii constă în:

a) întâlnirea cererii cu oferta de muncă în termeni reali;
b) dimensionarea precisă ca volum şi structură a cererii de muncă;
c) delimitarea ofertei de muncă pornind de la programul de muncă;
d) manifestarea pieţei muncii pe ansamblul unei economii;
e) determinarea mărimii şi dinamicii reale ale salariului.

332. A doua treaptă sau fază a pieţei muncii constă în:

a) manifestarea ei pe ansamblul unei economii;
b) formarea condiţiilor generale de angajare a salariaţilor;
c) conturarea principiilor ce acţionează la stabilirea salariilor;
d) conturarea unei anumite tendinţe de stabilire a salariilor la nivel înalt sau scăzut;
e) întâlnirea cererii cu oferta de muncă în termeni reali.

333. Nu sunt condiţii pentru funcţionarea normală a pieţei muncii:

a) asigurarea neângrădită a dreptului la muncă;
b) neinterzicerea muncii forţate;
c) respectarea dreptului la grevă;
d) perfecţionarea pregătirii şi reconversia profesională;
e) neângrădirea libertăţii de asociere în sindicate.
6
6
334. Nu sunt factori prin care, la nivelul firmei, cererea şi oferta de muncă se adaptează,
pe termen scurt, în sensul creşterii sau scăderii:
a) diminuarea programului de muncă;
b) orele suplimentare;
c) munca permanentă, neântreruptă;
d) şomajul tehnic;
e) concedierile.

335. Formarea într-un timp îndelungat reprezintă o caracteristică:

a) doar a cererii de muncă;
b) doar a ofertei de muncă;
c) pieţei muncii;
d) numai a cererii de muncă pentru tineri;
e) numai a ofertei de muncă pentru persoanele ce realizează activităţi casnice.

336. Din confruntarea cererii cu oferta de muncă, la nivelul firmei, se determină:

a) doar mărimea salariului;
b) condiţiile generale de angajare a salariaţilor;
c) mărimea şi dinamica salariului;
d) principiile generale pentru stabilirea salariilor;
e) tendinţa de ansamblu a salariilor.
6
7
 Venitul, consumul şi investiţiile

337. Rezultatele activităţii economice se pot exprima:

a) numai în unităţi fizice;
b) numai în unităţi valorice;
c) în unităţi valorice, numai pe ansamblul economiei;
d) în unităţi fizice, numai la nivelul microeconomiei;
e) atât în unităţi fizice, cât şi valorice.

338. Indicatorii economici servesc la măsurarea activităţii economice:

a) doar pentru cheltuieli;
b) numai pentru rezultatele ce se exprimă în bani;
c) atât pentru cheltuieli, cât şi pentru rezultate;
d) numai din punctul de vedere al eficienţei;
e) doar la nivelul economiei naţionale.

339. Produsul intern se calculează ca indicator agregat:

a) numai pentru bunurile intermediare;
b) atât pentru bunurile intermediare, cât şi pentru cele finale;
c) numai pentru bunurile finale ale agenţilor naţionali;
d) pentru bunurile finale;
e) pentru agenţii economici nerezidenţi.

340. Diferenţa dintre produsul intern brut şi produsul intern net este egală cu:
a) consumul intermediar;
b) consumul personal de bunuri;
c) amortizarea capitalului fix;
d) consumul de stat de bunuri şi servicii;
e) investiţia netă.

341. Spre deosebire de produsul intern, produsul naţional:

a) se calculează pentru bunurile finale;
b) se determină numai ca expresie “netă”;
c) este întotdeauna mai mare;
d) se referă la agenţii economici naţionali, indiferent unde îşi desfăşoară activitatea;
e) se calculează doar în preţurile factorilor.
6
8
342. Dacă producţia obţinută de agenţii economici naţionali care lucrează în străinătate
este mai mică decât cea obţinută de agenţii economici străini care lucrează în
interiorul ţării respective, atunci:
a) produsul naţional este mai mare decât produsul intern;
b) produsul intern este mai mare decât produsul naţional;
c) produsul naţional este mai mic decât produsul intern, cu amortizarea;
d) produsul intern minus produsul naţional este egal cu consumul intermediar;
e) produsul naţional net este mai mare decât produsul intern net.
343. Bunurile materiale şi serviciile finale ce se iau în calculul produsului intern brut nu
sunt destinate:
a) consumului privat;
b) înlocuirii bunurilor de capital tehnic fix scoase din funcţiune;
c) formării brute a capitalului;
d) consumului intermediar;
e) consumului public.
344. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă?
a) formarea brută a capitalului cuprinde şi exportul net;
b) bunurile incluse în calculul PIB sunt evaluate şi în preţurile factorilor;
c) exportul net poate să aibă şi valoarea zero;
d) sursa sporirii stocurilor de capital circulant este investiţia netă;
e) consumul intermediar poate să fie mai mare decât produsul intern brut.
345. Preţurile pieţei spre deosebire de preţurile factorilor:
a) sunt mai mari, cu mărimea amortizării;
b) sunt mai mici, cu impozitele directe;
c) cuprind şi impozitele indirecte;
d) nu cuprind consumurile de factori de producţie;
e) sunt întotdeauna mai mici pentru că nu conţin impozitele indirecte.
346. Cunoscând conţinutul elementelor de calcul, arătaţi care din relaţiile de mai jos este
adevărată:
a) PIB = PIN – CCF;
b) PIN = PNB – CCF;
c) PNN = PIB – CCF;
d) PNB = PIB – CCF;
e) PNNpf = Venit Naţional.
347. Dacă din produsul global brut se scade consumul intermediar, rezultă:
a) PIN;
b) PNB;
c) PIB;
d) PNN;
e) investiţia brută. 69
348. Venitul naţional, calculat după metoda însumării veniturilor nu cuprinde:
a) salarii;
b) amortizarea;
c) rente;
d) dobânda netă;
e) profiturile.

349. Prin corectarea venitului naţional creat cu soldul transferurilor cu străinătatea se

obţine:
a) venitul disponibil;
b) venitul net disponibil;
c) venitul naţional disponibil;
d) venitul personal al populaţiei;
e) produsul naţional brut.

350. Dacă din veniturile personale ale populaţiei scădem impozitele şi taxele plătite de
populaţie, obţinem:
a) venitul naţional disponibil;
b) venitul disponibil pentru consum;
c) venitul disponibil pentru economii;
d) venitul disponibil;
e) venitul naţional.

351. Produsul global brut, comparativ cu produsul intern brut:

a) este mai mic;
b) este egal, când amortizarea este zero;
c) cuprinde şi consumul de capital fix;
d) este mai mare, cu consumul intermediar;
e) cuprinde numai bunurile finale.
352. De regulă, rata medie a consumului este:
a) o mărime supraunitară;
b) o mărime negativă;
c) egală cu rata medie a economiilor;
d) un număr subunitar şi pozitiv;
e) dependentă de mărimea consumului de capital fix.
353. La un volum dat al venitului disponibil, cu cât rata medie a consumului este mai
mică, cu atât:
a) rata economisirii este şi ea mai mică;
b) consumul este mai mare;
c) partea destinată economiilor este mai mare;
d) înclinaţia marginală spre consum este mai mare;
e) înclinaţia marginală spre economisire este mai mare. 70
354. Potrivit lui J. M. Keynes, când venitul se modifică, de regulă şi în medie, consumul:
a) se modifică, în sens contrar;
b) nu se modifică;
c) se modifică în acelaşi sens, dar cu o mărime mai mare;
d) scade;
e) se modifică în acelaşi sens, dar cu o mărime mai mică.

355. Când consumul este superior venitului disponibil, apare fenomenul de:
a) economisire pozitivă;
b) dezeconomisire;
c) consum amânat;
d) investiţii nete;
e) amortizare.

356. Lucrarea “Teoria generală a folosirii forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor”, este
scrisă de:
a) A. Marshall;
b) K. Marx;
c) P. Samuelson;
d) J. K. Galbraith;
e) J.M. Keynes.

357. Investiţia de înlocuire:

a) este mai mare decât investiţia brută;
b) are ca sursă amortizarea;
c) are ca sursă venitul;
d) se foloseşte pentru formarea netă a capitalului;
e) este o parte a investiţiei nete.
358. Investiţia netă:
a) este o parte a investiţiei de înlocuire;
b) este egală cu formarea brută a capitalului;
c) sporeşte volumul capitalului fix şi creşte volumul stocurilor de capital circulant;
d) este mai mare decât investiţia brută;
e) are ca sursă amortizarea.
359. Înclinaţia marginală spre economii, de regulă, este o mărime:
a) pozitivă şi supraunitară;
b) negativă;
c) pozitivă şi subunitară;
d) constantă;
e) în creştere, când venitul nu se modifică. 71
360. La un venit disponibil egal cu zero şi un consum egal cu 100 unităţi monetare,
volumul economiilor este egal cu:
a) 200 u.m.;
b) - 200 u.m.;
c) -100 u.m.;
d) 100 u.m.;
e) 300 u.m..

361. Principiul multiplicatorului investiţiilor exprimă interacţiunea care se formează

între:
a) creşterea venitului şi creşterea consumului;
b) creşterea consumului şi creşterea economiilor;
c) creşterea economiilor şi creşterea investiţiilor;
d) creşterea venitului şi creşterea investiţiilor;
e) investiţia brută şi investiţia netă.

362. În cadrul unui sistem economic închis, economiile şi investiţiile, în viziunea lui
Keynes sunt:
a) egale cu consumul;
b) egale;
c) mai mari decât amortizarea;
d) egale cu venitul disponibil;
e) destinate înlocuirii capitalului fix scos din funcţiune.

363. Care din relaţiile de mai jos este corectă?:

a) k = SI ;
b) k = 1 − 1VDC ;

c) s’+ c’ < 1;
d) k = c1' ;
e) k = 1 −1 s' .

364. Care din următoarele relaţii nu este corectă?:

a) s’+ c’=1;
b) s’=1-c’;
c) k = CI ;
d) VD= C+S;
e) 0<s’<1. 72
365. Potrivit legii psihologice fundamentale a lui Keynes, când se reduce venitul
disponibil, consumul, de regulă:
a) creşte;
b) nu se modifică;
c) se reduce, dar cu o mărime mai mare;
d) se reduce, dar cu o mărime mai mică;
e) creşte, cu o rată constantă.

366. Consumul intermediar:

a) se referă doar la bunurile finale;
b) nu face parte din produsul global brut;
c) este, de regulă, mai mare decât produsul global brut;
d) nu cuprinde consumul de capital fix;
e) este egal cu produsul intern brut.

367. Investiţiile nete plus consumul de stat de bunuri şi servicii plus consumul personal
de bunuri şi servicii formează:
a) PIN;
b) PNB;
c) PIB;
d) VN;
e) PGB.

368. Atunci când consumul este inferior venitului disponibil:

a) apare fenomenul de dezeconomisire;
b) rata medie a economisirii este egală cu zero;
c) înclinaţia medie spre consum este supraunitară;
d) multiplicatorul investiţiilor scade;
e) economiile sunt pozitive.
369. Când investiţiile brute sunt egale cu investiţiile pentru înlocuire, în economia
naţională respectivă:
a) capitalul tehnic fix se dezvoltă;
b) se creează noi locuri de muncă;
c) se modernizează capacităţile de producţie;
d) nu sunt şanse pentru dezvoltare;
e) creşte stocul de capital circulant.
370. Investiţia netă este cunoscută şi sub denumirea de investiţie pentru:
a) înlocuire;
b) dezvoltare;
c) acoperirea consumului de bunuri de strictă necesitate;
d) controlul marilor riscuri ale sărăciei;
e) sporirea înclinaţiei marginale spre economisire. 73
371. Care din afirmaţiile de mai jos este adevărată?
a) multiplicatorul investiţiilor reflectă corelaţia dintre sporul venitului disponibil şi
sporul consumului;
b) când investiţia brută este mai mare decât investiţia netă, investiţia de înlocuire
este zero;
c) înclinaţia marginală spre economii, de regulă, este o mărime pozitivă şi
subunitară;
d) în cadrul surselor de finanţare a investiţiilor nete se află amortizarea;
e) dezeconomisirea are loc atunci când venitul disponibil este mai mare decât
consumul.

372. În cadrul unei economii unde CCF este egal cu consumul intermediar, iar investiţiile
nete sunt de două ori mai mari decât CCF:
a) investiţia netă este de 3 ori mai mică decât consumul intermediar;
b) produsul intern brut este egal cu investiţia brută;
c) investiţia brută este de 3 ori mai mare decât consumul intermediar;
d) produsul intern net este egal cu produsul intern brut;
e) investiţiile nete nu stimulează dezvoltarea.

373. Produsul intern net în preţurile factorilor de producţie:

a) nu cuprinde amortizarea;
b) cuprinde şi impozitele indirecte nete;
c) nu cuprinde impozitele directe;
d) este, de regulă, mai mare decât produsul intern brut, în preţurile pieţei;
e) este egal cu produsul naţional net în preţurile factorilor.

374. Impozitele directe, incluse în preţurile factorilor de producţie:

a) se referă la TVA şi accize;
b) sunt plătite de producători;
c) sunt, de regulă, mai mici decât impozitele indirecte;
d) sunt, de regulă, plătite de consumatori;
e) sunt, de regulă, mai mari decât impozitele indirecte.

375. Când soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea al unei ţări
este pozitiv:
a) produsul naţional este mai mic decât produsul intern;
b) produsul intern este egal cu consumul intermediar plus consumul de capital fix;
c) produsul naţional net este mai mare decât produsul intern net;
d) produsul naţional brut este egal cu produsul global brut;
e) investiţiile brute sunt egale cu investiţiile nete.
7
4
376. Pe termen scurt, pentru a putea creşte consumul, fără a se micşora economiile, este
necesar ca:
a) sporul venitului să fie egal cu sporul economiilor;
b) sporul consumului să fie mai mare decât sporul venitului;
c) sporul venitului să fie egal cu investiţiile brute;
d) sporul venitului să fie mai mare decât sporul consumului;
e) sporul consumului plus sporul economiilor să fie mai mari decât sporul venitului.

377. Raportul dintre sporul venitului disponibil şi diferenţa dintre sporul venitului
disponibil şi sporul consumului este cunoscut sub denumirea de:
a) înclinaţie marginală spre consum;
b) rata medie a economiilor;
c) multiplicatorul investiţiilor;
d) rata medie a consumului;
e) rata creşterii economice.

378. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă?

a) când consumul este superior venitului disponibil, apar economiile negative;
b) investiţia pentru înlocuire poate fi mai mare decât investiţia netă;
c) volumul economiilor este rezultatul comportamentului colectiv al
întreprinzătorului individual;
d) formarea netă a capitalului nu are ca sursă amortizarea;
e) multiplicatorul investiţiilor este inversul înclinaţiei marginale spre economii.

379. Legea psihologică fundamentală cu privire la comportamentul în consum a fost

formulată de:
a) K. Marx;
b) J. M. Keynes;
c) M. Friedman;
d) J. K. Galbraith;
e) A. Smith.

380. Care din următoarele relaţii este corectă?:

a) PNB = PNN – CCF;
b) PIB = PNB – CCF;
c) PIN = PIB – CCF;
d) PIN + CCF = PGB;
e) PGB + Consumul intermediar = PNB.
7
5
381. Când PIB = PIN+5000, înseamnă că:
a) volumul consumului intermediar este 5000;
b) impozitele indirecte nete sunt egale cu CCF;
c) mărimea CCF este 5000;
d) mărimea capitalului circulant consumat este de 5000;
e) mărimea capitalului tehnic fix folosit în economie este 5000.
382. Care din relaţiile de mai jos este adevărată?:
a) K=1/s`;
b) s`-c`=1;
c) c=sVD;
d) s=cVD;
e) K=1/1-s`.
383. Care din relaţiile de mai jos este falsă?:
a) VD=C+S;
b) s`= S/ VD;
c) K= VD/ I;
d) K=1/(1-s);
e) K= 1/(1-c`).
384. În intervalul T0 – T1, înclinaţia marginală spre consum a fost de 0,8, iar sporul
economiilor a fost de 400 miliarde u.m. Cunoscând că venitul în T 1 este cu 100%
mai mare decât în T0, venitul din T0 a fost de:
a) 4000 miliarde u.m.;
b) 2000 miliarde u.m.;
c) 6000 miliarde u.m.;
d) 5000 miliarde u.m.;
e) 3000 miliarde u.m.
385. Când PGB este de 6000 u.m., fiind cu 20% mai mare decât PIB, CCF = Investiţiile
nete, iar investiţiile brute reprezintă 1/5 din PIB, înseamnă că:
a) PNN = 4500 u.m.;
b) PIN = 4500 u.m.;
c) Consumul intermediar = 1500 u.m.;
d) Investiţiile nete = 1000 u.m.;
e) PIB = 4000 u.m.
386. Înclinaţia marginală spre consum este 0,8, iar creşterea economiilor este de 200 u.m.
Creşterea venitului este de:
a) 2000 u.m.;
b) 3000 u.m.;
c) 1000 u.m.;
d) 12000 u.m.;
e) 4000 u.m. 76
387. Dacă înclinaţia marginală spre consum este 0,75, atunci multiplicatorul investiţiilor
este:
a) 1;
b) 4;
c) 0,33;
d) 0,25;
e) 0,75.
388. În perioada T0 – T1, dacă venitul creşte cu 80000 u.m. iar economiile sporesc cu
20000 u.m., înclinaţia marginală spre consum este:
a) 0,25;
b) 4;
c) 0,75;
d) 1;
e) 0,50.
389. În perioada T0 – T1 venitul creşte cu 4000 miliarde u.m. Dacă înclinaţia marginală
spre consum este 0,8, atunci economiile:
a) se reduc cu 3200 miliarde u.m.;
b) se reduc cu 800 miliarde u.m.;
c) cresc cu 3200 miliarde u.m.;
d) cresc cu 800 miliarde u.m.;
e) nu se modifică.

390. Consumul personal de bunuri şi servicii este 1000 miliarde u.m., consumul de stat
de bunuri şi servicii 400 miliarde u.m., investiţiile brute 300 miliarde u.m.,
consumul de capital fix 100 miliarde u.m., exportul 60 miliarde u.m. iar importul 40
miliarde u.m. Produsul intern brut, produsul intern net şi investiţiile nete sunt, în
miliarde u.m.:
a) 1760; 1660; 100;
b) 1740; 1640; 100;
c) 1760; 1640; 200;
d) 1720; 1620; 200;
e) 1760; 1660; 200.

391. Dacă înclinaţia marginală spre economii este 0,5, multiplicatorul investiţiilor este:
a) 0,2;
b) 0,8;
c) 1;
d) 2;
e) 0,33.
7
7
392. Înclinaţia marginală spre consum este 0,6 iar creşterea economiilor de 400 miliarde
u.m. Creşterea venitului la nivelul unei economii este de:
a) 2000 miliarde u.m.;
b) 1000 miliarde u.m.;
c) 3000 miliarde u.m.;
d) 4000 miliarde u.m.;
e) 400 miliarde u.m.

393. Creşterea venitului este 30000 u.m. iar multiplicatorul investiţiilor este 3. Dacă
nivelul economiilor în T0 era de 3000 u.m. valoarea investiţiilor, la nivelul unei
economii, în T1, este:
a) 13000 u.m.;
b) 3000 u.m.;
c) 10000 u.m.;
d) 7000 u.m.;
e) 300 u.m.

394. Dacă PIN = PIB – 2000 atunci:

a) consumul intermediar este de 2000;
b) consumul de capital fix este de 2000;
c) exportul net este de 2000;
d) investiţiile nete sunt de 2000;
e) consumul personal de bunuri şi servicii este de 2000.

395. Dacă PNB = PNN + 1000 atunci:

a) consumul intermediar este de 1000;
b) consumul de capital fix este de 1000;
c) exportul net este de 1000;
d) investiţiile nete sunt de 1000;
e) consumul personal de bunuri şi servicii este de 1000.

396. Atunci când creşterea investiţiilor este 10000 u.m. iar creşterea venitului de 30000
u.m. multiplicatorul investiţiilor este:
a) 0,33;
b) 1;
c) 3;
d) 1,3;
e) 0,1.
7
8
 Creşterea şi dezvoltarea economică

397. Creşterea economică:

a) este un fenomen pe termen scurt;
b) se referă la trendul ascendent al PIB-ului real pe locuitor;
c) se referă la fluctuaţiile producţiei în jurul unui trend ascendent;
d) se caracterizează prin devansarea creşterii PIB-ului real de către creşterea
populaţiei;
e) se măsoară prin intermediul PIB-ului nominal pe locuitor.

398. Dacă PIB-ul real creşte cu 5%, iar populaţia scade cu 0,5%, atunci PIB-ul real pe
locuitor creşte cu:
a) 4,5%;
b) 5%:
c) 5,5%;
d) 10%;
e) 10,25%

399. Dacă ritmul PIB-ului pe locuitor este de 5%, iar rata inflaţiei este de 15%, atunci
creşterea economică este:
a) în mod necesar, nesănătoasă;
b) în mod necesar, sănătoasă;
c) neinflaţionistă;
d) inflaţionistă;
e) exclusiv nominală.

399 bis. Dacă PIB-ul real creşte în acelaşi ritm cu populaţia, atunci creşterea economică
este:
a) inflaţionistă;
b) neinflaţionistă;
c) zero;
d) pozitivă şi sănătoasă;
e) pozitivă, dar nesănătoasă.

400. Dezvoltarea economcă:

a) este sinonimă cu progresul economic;
b) este sinonimă cu creşterea economică;
c) presupune creşterea economică;
d) este independentă de progresul tehnic;
e) este o premisă a creşterii economice.
79
401. Progresul economic:
a) se referă la laturile cantitative ale dezvoltării economice;
b) se referă la laturile calitative ale dezvoltării economice;
c) este un concept mai cuprinzător decât dezvoltarea economică;
d) reprezintă trendul ascendent al producţiei;
e) reprezintă fluctuaţiile activităţii economice în jurul unui trend ascendent.

402. Dezvoltarea economică durabilă:

a) răspunde exigenţelor prezentului în detrimentul trebuinţelor viitoare;
b) răspunde trebuinţelor viitoare în detrimentul exigenţelor prezentului;
c) reconciliază dezvoltarea economică şi exigenţele mediului înconjurător;
d) pune accentul pe creşterea economică în detrimentul protecţiei mediului
înconjurător;
e) se referă cu precădere la latura cantitativă a activităţii economice.

403. Indicatorul dezvoltării umane:

a) coincide cu PIB-ul real pe locuitor;
b) coincide cu speranţa medie de viaţă;
c) se foloseşte pentru măsurarea creşterii economice;
d) se foloseşte pentru aprecierea dezvoltării durabile;
e) cumulează doi indicatori parţiali: speranţa medie de viaţă şi rata de instruire a
populaţiei.

404. Ciclicitatea economică este determinată, în ultimă instanţă, de modul specific de

evoluţie a:
a) producţiei;
b) nivelului general al preţurilor;
c) ocupării forţei de muncă;
d) randamentului utilizării factorilor de producţie;
e) veniturilor factorilor de producţie.
405. Ciclurile economice reprezintă:
a) trendul ascendent al producţiei;
b) fluctuaţiile producţiei în jurul unui trend ascendent;
c) un fenomen întâmplător;
d) formă anormală de evoluţie a activităţii economice;
e) evoluţia producţiei în ritm constant.
406. În cadrul fazei de expansiune a ciclului economic:
a) producţia se reduce;
b) creşte gradul de ocupare a forţei de muncă;
c) cursul titlurilor de valoare se reduce;
d) oportunităţile de afaceri se reduc;
e) scad investiţiile. 80
419. Expansiunea este frânată de:
a) creşterea productivităţii;
b) creşterea ratei profitului;
c) diminuarea dezechilibrelor economice;
d) reducerea eficienţei factorilor de producţie;
e) reducerea semnificativă a stocurilor din economie.

420. În cadrul fazei de contracţie a ciclului economic:

a) producţia creşte;
b) rata şomajului se reduce;
c) scad investiţiile;
d) afacerile devin prospere;
e) piaţa titlurilor de valoare este de tip “bull”.

421. Ciclurile economice:

a) se succed conform unui model general unic;
b) au durate şi amplitudini neregulate;
c) reprezintă o formă anormală a activităţii economice;
d) nu pot fi atenuate prin măsuri de politică economică;
e) se manifestă în jurul unui trend descrescător al producţiei.

422. Criza economică marchează:

a) trecerea de la expansiunea economică la recesiune;
b) începutul fazei de expansiune economică;
c) procesul ireversibil de declin al producţiei;
d) procesul de progres reversibil al producţiei;
e) amplificarea potenţialului de eficienţă a factorilor de producţie.

423. În cazul unei expansiuni economice prelungite se recomandă:

a) expansiunea monetară;
b) creşterea ratelor dobânzii;
c) reducerea fiscalităţii;
d) creşterea cheltuielilor bugetare;
e) mărirea deficitului bugetar.

424. În cazul unei recesiuni severe se recomandă:

a) controlul mai riguros al masei monetare;
b) reducerea ratelor dobânzii;
c) mărirea impozitelor;
d) reducerea cheltuielilor bugetare;
e) scăderea achiziţiilor de stat.
8
1
413. Politica monetară adecvată în cazul unei expansiuni prelungite constă în:
a) majorarea impozitelor;
b) reducerea cheltuielilor bugetare;
c) controlul deficitului bugetar;
d) emisiune monetară suplimentară;
e) creşterea ratelor dobânzii.

414. Politica fiscală adecvată în cazul unei expansiuni prelungite constă în:
a) majorarea impozitelor;
b) creşterea cheltuielilor bugetare;
c) mărirea deficitului bugetar;
d) emisiune monetară suplimentară;
e) creşterea ratelor dobânzii.

415. Cererea agregată din economie nu cuprinde:

a) cheltuielile pentru consum;
b) cheltuielile pentru investiţii;
c) cheltuielile guvernamentale;
d) exportul;
e) importul.

416. Oferta agregată din economie reprezintă suma dintre:

a) consum şi investiţii;
b) consum şi economii;
c) producţie şi consum;
d) producţie şi import;
e) producţie şi export.

417. Piaţa bunurilor economice este în echilibru dacă:

a) în economie se manifestă o stare de presiune;
b) în economie se manifestă o stare de absorbţie;
c) cererea agregată este egală cu oferta agregată;
d) venitul naţional real este mai mare decât cheltuielile agregate;
e) venitul naţional real este mai mic decât cheltuielile agregate.

418. Dacă cererea agregată este mai mare decât oferta agregată, atunci:
a) în economie se manifestă o stare de presiune;
b) stocurile cresc;
c) preţurile se reduc;
d) firmele îşi sporesc producţia;
e) veniturile factorilor de producţie au acoperire fizică, reală.
8
2
425. Dacă cererea agregată este mai mică decât oferta agregată, atunci:
a) în economie se manifestă o stare de absorbţie;
b) stocurile se reduc;
c) preţurile cresc;
d) firmele îşi reduc producţia;
e) piaţa bunurilor economice este în echilibru.

426. Echilibrul economic se caracterizează prin:

a) şomaj;
b) inflaţie;
c) cheltuieli agregate suficiente pentru a cumpăra producţia;
d) excedent al balanţei comerciale şi de plăţi;
e) deficit al balanţei comerciale şi de plăţi.
8
3
 Inflaţia şi şomajul

421. Inflaţia poate fi sesizată prin:

a) creşterea puterii de cumpărare a banilor;
b) creşterea mai lentă a masei monetare faţă de puterea de cumpărare a acesteia;
c) creşterea mai lentă a salariului nominal faţă de salariul real;
d) creşterea generalizată a preţurilor;
e) corespondenţa dintre cantitatea de bani în circulaţie şi cantitatea de bunuri supuse
vânzării.

422. Inflaţia se manifestă atunci când:

a) masa monetară scade, iar oferta de bunuri economice creşte;
b) creşterea masei monetare este mai rapidă decât creşterea ofertei de bunuri
economice;
c) scăderea masei monetare este mai rapidă faţă de scăderea ofertei de bunuri
economice;
d) masa monetară este constantă, iar oferta de bunuri economice creşte;
e) masa monetară se reduce, iar oferta de bunuri economice este constantă.

423. Între indicele general al preţurilor şi indicele puterii de cumpărare a banilor există o
relaţie:
a) de proporţionalitate directă;
b) de proporţionalitate inversă;
c) liniară;
d) exponenţială;
e) de egalitate.

424. Cea mai relevantă expresie a inflaţiei are în vedere:

a) deflatorul produsului intern brut;
b) deflatorul consumului individual;
c) indicele preţurilor de consum;
d) numai indicele preţurilor mărfurilor alimentare de consum;
e) numai indicele preţurilor mărfurilor nealimentare de consum.

425. Inflaţia se manifestă:

a) numai în economiile dezvoltate;
b) numai în economiile în tranziţie;
c) în economiile în care masa monetară corespunde cu volumul bunurilor şi
serviciilor;
d) în proporţii diferite în economiile tuturor ţărilor;
 84
e) în economiile în care indicele general al preţurilor este subunitar.
426. Nu este cauză a inflaţiei:
a) creşterea excesivă a creditului;
b) acoperirea deficitelor bugetare şi ale balanţei de plăţi externe;
c) creşterea mai lentă a salariului real decât a productivităţii muncii; d)
scăderea producţiei de bunuri şi servicii;
e) creşterea mai lentă a producţiei de bunuri şi servicii faţă de masa monetară.
427. Costul unitar al forţei de muncă se reduce dacă:
a) salariul real creşte mai rapid decât productivitatea muncii;
b) salariul real rămâne constant, iar productivitatea muncii se reduce;
c) dinamica salariului real este devansată de dinamica productivităţii muncii; d) atât
salariul real, cât şi productivitatea muncii rămân constante;
e) salariul real se reduce mai puţin decât scăderea productivităţii muncii.
428. Spirala inflaţionistă se referă la următoarea succesiune cauzală:
a) creşterea preţurilor – reducerea puterii de cumpărare a banilor – reducerea
cheltuielilor de consum;
b) creşterea mai lentă a salariilor faţă de creşterea preţurilor – reducerea salariului
real – reducerea cheltuielilor de consum;
c) creşterea mai lentă a masei monetare faţă de creşterea preţurilor – reducerea
puterii de cumpărare a masei monetare – descurajarea cererii de bunuri şi servicii;
d) creşterea salariilor – creşterea preţurilor – revendicări salariale – nouă creştere a
preţurilor;
e) creşterea salariilor – creşterea costurilor cu forţa de muncă – concedieri –
creşterea şomajului.
429. Dezechilibrul inflaţionist este cu atât mai semnificativ cu cât:
a) oferta de bunuri şi servicii este mai elastică în raport cu preţurile şi cu veniturile;
b) eficienţa factorilor de producţie este mai ridicată; c)
progresul tehnico-ştiinţific este mai rapid;
d) elasticitatea ofertei de bunuri şi servicii în raport cu preţurile şi cu veniturile este
mai redusă;
e) reacţia de adaptare a ofertei la cerere este mai rapidă.
430. Inflaţia de import este cu atât mai mare cu cât:
a) ponderea bunurilor importate este mai redusă, iar elasticitatea cererii în
raport cu preţurile bunurilor importate este mai ridicată;
b) ponderea bunurilor importate şi elasticitatea cererii în raport cu preţurile
bunurilor importate sunt mai reduse;
c) ponderea bunurilor importate este mai mare, iar elasticitatea cererii în
raport cu preţurile bunurilor importate este mai redusă;
d) ponderea bunurilor importate şi elasticitatea cererii în raport cu preţurile
bunurilor importate sunt mai mari;
e) firmele consumatoare ale bunurilor de import sunt mai dispuse să suporte
85
creşterile preţurilor externe pe seama profiturilor.
431. O economie este sănătoasă atunci când:
a) produsul intern brut se reduce, iar masa monetară creşte;
b) produsul intern brut se reduce în pas cu masa monetară;
c) produsul intern brut creşte mai lent decât masa monetară;
d) produsul intern brut creşte în pas cu masa monetară;
e) produsul intern brut este constant, iar masa monetară creşte.

432. Inflaţia are efecte negative asupra:

a) agenţilor economici care-şi convertesc disponibilităţile băneşti în valute stabile;
b) debitorilor;
c) agenţilor economici cu venituri indexate la inflaţie;
d) agenţilor economici care iau măsuri pentru a contracara instabilitatea preţurilor;
e) agenţilor economici care au venituri mici şi fixe.

433. Ca urmare a creşterii inflaţiei:

a) debitorii pierd, iar creditorii câştigă;
b) atât debitorii, cât şi creditorii pierd;
c) debitorii câştigă, iar creditorii pierd;
d) atât debitorii, cât şi creditorii câştigă;
e) agenţii cu venituri fixe câştigă, iar agenţii cu venituri indexate pierd.

434. Între măsurile de protecţie împotriva inflaţiei nu se include:

a) indexarea;
b) creşterea dobânzilor la depozitele bancare;
c) compensaţiile pentru unele categorii ale populaţiei;
d) îngheţarea preţurilor;
e) controlul salariilor.

435. Între măsurile anti-inflaţioniste nu se include:

a) creşterea dobânzilor la credite;
b) îngheţarea salariilor;
c) creşterea masei monetare;
d) reducerea deficitului bugetului de stat;
e) reducerea deficitului balanţei de plăţi externe.

436. Nu este măsură anti-inflaţionistă:

a) creşterea productivităţii muncii în scopul măririi ofertei de bunuri;
b) introducerea unor noi bunuri în producţie;
c) adaptarea volumului şi structurii ofertei la cerere;
d) expansiunea creditului;
 86
e) creşterea impozitelor şi reducerea cheltuielilor bugetare.
437. Şomajul se referă la:
a) un dezechilibru economic, cererea de muncă fiind mai mare decât oferta;
b) un deficit de forţă de muncă;
c) o stare pozitivă a economiei;
d) neasigurarea locurilor de muncă pentru o parte din populaţia activă disponibilă;
e) satisfacerea cererilor de angajare, indiferent dacă solicitanţii au sau nu un loc de
muncă.
438. Şomajul apare atunci când:
a) cererea este mai mare decât oferta pe piaţa muncii;
b) cererea este mai mică decât oferta pe piaţa muncii;
c) cererea este egală cu oferta pe piaţa muncii;
d) există exces de cerere pe piaţa muncii;
e) piaţa muncii este în echilibru.
439. Elevii şi studenţii în vârstă de muncă şi apţi de muncă nu se iau în considerare în
calculul şomajului deoarece:
a) nu au timp pentru a munci;
b) beneficiază de burse;
c) primesc bani de la familiile lor;
d) nu intră în populaţia activă disponibilă;
e) nu reprezintă resurse de muncă.

440. Rata şomajului se calculează ca raport între:

a) populaţia ocupată şi populaţia activă;
b) populaţia ocupată şi populaţia totală;
c) populaţia activă şi populaţia totală;
d) numărul şomerilor şi populaţia totală;
e) numărul şomerilor şi populaţia activă.
441. Intensitatea şomajului se referă la:
a) distincţia dintre şomaj total şi şomaj parţial;
b) durata şomajului;
c) structura şomajului pe vârste, calificări şi domenii de activitate;
d) distincţia şomaj ciclic – şomaj structural – şomaj tehnologic;
e) migraţia internaţională a populaţiei.
442. Din perspectiva pieţei muncii, modificarea structurii economiei pe activităţi se
reflectă în:
a) şomajul ciclic;
b) şomajul structural;
c) şomajul tehnologic;
d) creşterea ofertei de forţă de muncă;
87
e) creşterea resurselor de forţă de muncă.
443. Din perspectiva pieţei muncii, progresul tehnologic se reflectă în:
a) şomajul ciclic;
b) şomajul structural;
c) şomajul tehnologic;
d) creşterea ofertei de forţă de muncă;
e) creşterea resurselor de forţă de muncă.

444. Dacă piaţa muncii este în echilibru, atunci:

a) nu există şomaj;
b) nu există şomaj involuntar;
c) nu există şomaj voluntar;
d) populaţia ocupată este egală cu populaţia activă;
e) populaţia ocupată este mai mare decât populaţia activă.

445. Percepţia că salariile sunt prea mici determină:

a) şomaj involuntar;
b) şomaj voluntar;
c) creşterea ofertei de forţă de muncă;
d) reducerea cererii de forţă de muncă;
e) reducerea ofertei excedentare de forţă de muncă.

446. Negocierile colective care impun un nivel ridicat al salariului determină:

a) creşterea cererii de forţă de muncă;
b) reducerea cererii de forţă de muncă;
c) diminuarea şomajului;
d) creşterea populaţiei ocupate în raport cu populaţia activă;
e) reducerea ofertei de forţă de muncă.

447. Insuficienţa cererii de bunuri şi servicii determină:

a) creşterea şomajului;
b) reducerea şomajului;
c) creşterea excesului de cerere pe piaţa muncii;
d) reducerea excesului de ofertă pe piaţa muncii;
e) diminuarea dezechilibrelor pe piaţa muncii.

448. Nu este o politică de diminuare a efectelor şomajului:

a) venitul minim garantat;
b) pregătirea şi calificarea forţei de muncă;
c) stimularea dezvoltării economico-sociale;
d) devansarea creşterii productivităţii muncii de creşterea salariului real;
e) adoptarea unor programe cu timp redus de muncă şi atipice .

88
449. Şomajul creşte dacă:
a) se adoptă forme noi de angajare în timp parţial sau cu orar atipic;
b) investiţiile cresc;
c) statul acordă facilităţi pentru crearea de noi întreprinderi;
d) economia este în recesiune;
e) exportul creşte.
8
9
 Statul în economia de piaţă

450. Intervenţia statului în economie:

a) este nelimitată;
b) ignoră opţiunile electoratului;
c) are numai efecte pozitive;
d) rezolvă eşecul pieţelor în alocarea bunurilor nemarfare;
e) este impusă de caracterul dominant al proprietăţii private.

451. Implicarea statului în economie este impusă de:

a) existenţa proprietăţii private;
b) garantarea libertăţii de acţiune a agenţilor economici;
c) autonomia agenţilor economici;
d) insuficienţa cererii în raport cu oferta;
e) existenţa nevoilor colective.

452. Nu este impozit direct:

a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe salarii;
c) taxa pe valoarea adăugată;
d) impozitul pe veniturile liber profesioniştilor;
e) impozitul pe venitul global.

453. Nu reprezintă impozit indirect:

a) taxa pe valoarea adăugată;
b) impozitul pe venitul global;
c) accizele;
d) taxele vamale;
e) taxa pentru modernizarea drumurilor.

454. Veniturile din capital ale bugetului de stat includ:

a) veniturile bugetare din profitul Băncii Naţionale a României;
b) veniturile bugetare din profiturile regiilor autonome;
c) dividendele pentru participaţiile statului în economie;
d) venituri din valorificarea unor bunuri ale statului;
e) încasări din rambursarea împrumuturilor acordate.

455. Dacă veniturile bugetare sunt mai mici decât cheltuielile bugetare, atunci;
a) bugetul este excedentar;
b) datoria publică se reduce;
c) datoria publică se măreşte;
d) statul acordă împrumuturi interne şi externe;
e) trebuie reduse impozitele pentru echilibrarea bugetului.
9
0
456. Dacă veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare, atunci;
a) bugetul este deficitar;
b) datoria publică se reduce;
c) datoria publică se măreşte;
d) statul contractează împrumuturi interne şi externe;
e) trebuie mărite impozitele pentru echilibrarea bugetului.

457. Cea mai inflaţionistă cale de finanţare a deficitului bugetar este:

a) împrumuturile interne;
b) împrumuturile externe;
c) emisiunea de bani;
d) creşterea impozitelor;
e) reducerea cheltuielilor bugetare.

458. Până la o anumită limită, deficitul bugetar:

a) descurajează economia pe termen scurt;
b) stimulează economia pe termen scurt;
c) stimulează economia pe termen lung;
d) contribuie la reducerea datoriei publice;
e) amână folosirea pentru mai târziu a unor resurse financiare.

459. Creşterea impozitelor are ca efect:

a) reducerea evaziunii fiscale;
b) contracţia economiei subterane;
c) reducerea deficitului bugetar;
d) creşterea veniturilor disponibile ale agenţilor economici;
e) stimularea agenţilor economici.

460. Reducerea impozitelor are ca efect:

a) descurajarea investiţiilor;
b) creşterea şomajului;
c) reducerea datoriei publice;
d) creşterea veniturilor disponibile ale agenţilor economici;
e) extinderea programelor sociale ale guvernului.

461. Programarea economică a statului nu urmăreşte:

a) să influenţeze funcţionarea pieţelor şi a economiei;
b) să corecteze mecanismele pieţei;
c) să constituie un element complementar al pieţei;
d) să impună direcţii obligatorii pentru agenţii economici;
e) să constituie un mijloc de informare a agenţilor economici şi de incitare a
deciziilor acestora.
9
1
462. Într-o economie de piaţă, atingerea obiectivelor stabilite prin programarea
economică a statului presupune:
a) instituirea obligativităţii obiectivelor respective pentru toţi agenţii economici;
b) utilizarea pârghiilor economice pentru stimularea agenţilor economici în vederea
realizării obiectivelor respective;
c) reducerea rolului pieţei şi diminuarea autonomiei agenţilor economici;
d) amplificarea intervenţiei statului în economie;
e) reducerea rolului preţurilor în alocarea resurselor economice.
9
2
 Piaţa mondială

463. Piaţa mondială se dezvoltă ca urmare a faptului că:

a) diferenţierea înzestrării ţărilor cu factori de producţie se reduce;
b) toate ţările obţin performanţe economice din ce în ce mai bune;
c) specializarea economiilor naţionale se reduce;
d) nici o ţară nu poate să-şi asigure toate bunurile de care are nevoie;
e) diviziunea internaţională a muncii elimină avantajele pe care le oferă piaţa
mondială ţărilor participante.

464. Între motivele participării la piaţa mondială nu se include:

a) extinderea pieţelor de desfacere;
b) obţinerea unor produse şi tehnologii noi;
c) diversificarea producţiei interne;
d) accesul la ceea ce nu se produce pe plan intern;
e) obţinerea de încasări valutare.

465. Nu se includ în cadrul segmentelor specializate ale pieţei mondiale:

a) exportul şi importul de bunuri şi servicii, inclusiv produse şi tehnologii de vârf;
b) colectarea veniturilor bugetare şi alocarea cheltuielilor bugetare;
c) investiţiile directe în şi din străinătate;
d) acordarea şi primirea de credite externe;
e) schimbul valutar al agenţilor economici din diferite ţări.

466. Piaţa mondială determină:

a) reducerea concurenţei dintre agenţii economici din diferite ţări;
b) creşterea eficienţei economiei naţionale în cadrul diviziunii internaţionale a
muncii;
c) reducerea capacităţii de absorbţie a unor produse;
d) reducerea numărului de pieţe furnizoare şi de desfacere;
e) diminuarea impactului evoluţiilor internaţionale asupra economiei naţionale.

467. În concepţia liberului schimb, comerţul internaţional trebuie să se bazeze pe:

a) taxe vamale;
b) restricţii cantitative asupra importului;
c) scutiri de impozite la import sau la export;
d) subvenţii la export;
e) concurenţă între participanţi.
9
3
468. Nu constituie un instrument al abordării protecţioniste în comerţul internaţional:
a) Organizaţia Mondială a Comerţului;
b) taxele vamale;
c) scutirile de impozite la import;
d) subvenţiile la import;
e) restricţiile cantitative asupra importului.

469. Evoluţia comerţului internaţional nu este marcată de:

a) creşterea sa mai rapidă comparativ cu produsul intern brut;
b) înmulţirea reglementărilor privind importul;
c) înmulţirea reglementărilor care stimulează exportul;
d) reducerea gradului său de concentrare în ţările dezvoltate;
e) accentuarea concurenţei dintre participanţi.

470. Dacă exportul este mai mic decât importul, atunci:

a) balanţa comercială este deficitară;
b) datoria externă se reduce;
c) rezervele valutare cresc;
d) competitivitatea producţiei interne este ridicată;
e) se pot acorda credite externe.

471. Dacă exportul este mai mare decât importul:

a) balanţa comercială este deficitară;
b) datoria externă se reduce;
c) rezervele valutare se reduc;
d) competitivitatea producţiei interne este scăzută;
e) se fac împrumuturi externe.

472. Creşterea exportului:

a) amplifică deficitul balanţei comerciale;
b) reduce excedentul balanţei comerciale;
c) măreşte activul balanţei de plăţi;
d) reduce pasivul balanţei de plăţi;
e) reduce încasările din balanţa de plăţi.

473. Creşterea importului:

a) reduce deficitul balanţei comerciale;
b) reduce excedentul balanţei comerciale;
c) măreşte activul balanţei de plăţi;
d) reduce pasivul balanţei de plăţi;
e) reduce plăţile din balanţa de plăţi.
9
4
474. Investiţiile străine:
a) reduc deficitul balanţei comerciale;
b) măresc excedentul balanţei comerciale;
c) măresc activul balanţei de plăţi;
d) reduc pasivul balanţei de plăţi;
e) nu au nici un efect asupra balanţei de plăţi.
475. Creditele acordate de către instituţiile financiare internaţionale:
a) reduc deficitul balanţei comerciale;
b) măresc excedentul balanţei comerciale;
c) reduc activul balanţei de plăţi;
d) nu au nici un efect asupra balanţei de plăţi;
e) măresc încasările din balanţa de plăţi.
476. Exportul este eficient atunci când:
a) cursul de revenire la export este mai mare decât cursul de schimb al pieţei;
b) cursul de revenire la export este mai mic decât cursul de schimb al pieţei;
c) preţul exportului pe piaţa internă plus cheltuielile de circulaţie până la frontieră
este mai mare decât preţul de export în lei la cursul de schimb al pieţei;
d) moneda naţională este supraevaluată;
e) dinamica salariului real devansează dinamica productivităţii muncii.
477. Importul este eficient atunci când:
a) cursul de revenire la import este mai mare decât cursul de schimb al pieţei;
b) cursul de revenire la import este mai mic decât cursul de schimb al pieţei;
c) moneda naţională este subevaluată;
d) cursul de schimb se depreciază;
e) preţul importului pe piaţa internă minus taxele de import este mai mic decât preţul
de import în lei la cursul de schimb al pieţei.
478. Eficienţa exportului creşte atunci când:
a) se reduce gradul de prelucrare a bunurilor şi gradul de complexitate a serviciilor
destinate exportului;
b) scade calitatea bunurilor şi serviciilor destinate exportului;
c) dinamica salariului real devansează dinamica productivităţii muncii;
d) scad costurile în producţia destinată exportului;
e) cresc preţurile interne ale produselor exportate.
479. Pe piaţa valutară se realizează:
a) operaţiuni de finanţare şi refinanţare;
b) tranzacţii la vedere şi la termen cu titluri;
c) tranzacţii la vedere şi la termen cu acţiuni;
d) tranzacţii la vedere şi la termen cu valute;
e) tranzacţii la vedere şi la termen cu obligaţiuni. 95
480. Cursul de schimb anunţat zilnic de către Banca Naţională a României este:
a) cursul de schimb la care se desfăşoară toate tranzacţiile pe piaţa valutară;
b) cel mai ridicat curs al pieţei valutare;
c) cel mai redus curs al pieţei valutare;
d) media cursurilor de schimb ale tranzacţiilor pe piaţa valutară;
e) cursul de schimb obligatoriu pentru toţi agenţii economici.

481. Paritatea puterii de cumpărare se referă la:

a) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pe baza comparaţiei cu un etalon
internaţional – EURO sau dolarul SUA;
b) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pa baza puterii lor de cumpărare;
c) modificarea cursului de schimb dintre monedele a două ţări pentru a compensa
diferenţa dintre ratele dobânzii din cele două ţări;
d) cursul de schimb stabilit pe baza cererii şi a ofertei pe piaţa valutară interbancară;
e) preţul monedei naţionale exprimat în altă monedă.

482. Paritatea ratelor dobânzii se referă la:

a) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pe baza comparaţiei cu un etalon
internaţional – EURO sau dolarul SUA;
b) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pa baza puterii lor de cumpărare;
c) modificarea cursului de schimb dintre monedele a două ţări pentru a compensa
diferenţa dintre ratele dobânzii din cele două ţări;
d) cursul de schimb stabilit pe baza cererii şi a ofertei pe piaţa valutară interbancară;
e) preţul monedei naţionale exprimat în altă monedă.
483. Dacă cererea pe piaţa valutară este mai mare decât oferta, atunci:
a) moneda naţională se întăreşte în raport cu valuta;
b) moneda naţională se depreciază în raport cu valuta;
c) moneda naţională se apreciază în raport cu valuta;
d) cursul de schimb exprimat în unităţi de monedă naţională pe unitatea de valută se
reduce;
e) banca centrală trebuie să cumpere valută.
484. Dacă cererea pe piaţa valutară este mai mică decât oferta, atunci:
a) moneda naţională slăbeşte în raport cu valuta;
b) moneda naţională se depreciază în raport cu valuta;
c) moneda naţională se apreciază în raport cu valuta;
d) cursul de schimb exprimat în unităţi de monedă naţională pe unitatea de valută
creşte;
e) banca centrală trebuie să vândă valută. 96
485. Dacă rata internă a dobânzii este mai mare decât rata internaţională a dobânzii,
atunci cursul de schimb la termen al monedei naţionale în raport cu valuta (unităţi
monetare interne pe unitatea de valută) este:
a) mai mare decât cursul de schimb la vedere;
b) egal cu cursul de schimb la vedere;
c) mai mic decât cursul de schimb la vedere;
d) mai mare sau mai mic decât cursul de schimb la vedere în funcţie de condiţiile
pieţei valutare;
e) mai mare sau mai mic decât cursul de schimb la vedere în funcţie de situaţia
balanţei comerciale.
486. Creşterea ratei interne a dobânzii determină:
a) ieşiri de capitaluri din ţară, creşterea cererii de valută şi deprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
b) intrări de capitaluri în ţară, creşterea ofertei de valută şi aprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
c) ieşiri de capitaluri din ţară, creşterea cererii de valută şi aprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
d) intrări de capitaluri în ţară, creşterea ofertei de valută şi deprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
e) apropierea cursului de schimb la termen de cursul de schimb la vedere.
487. Dacă rata inflaţiei interne este mai mare decât rata inflaţiei internaţionale, atunci
cursul de schimb la paritatea puterii de cumpărare (unităţi monetare interne pe
unitatea de valută):
a) creşte;
b) se reduce;
c) nu se modifică;
d) creşte peste nivelul de echilibru, după care scade sub nivelul de echilibru;
e) scade sub nivelul de echilibru, după care creşte peste nivelul de echilibru.
488. Care dintre următoarele afirmaţii privind piaţa valutară este falsă?
a) Pe piaţa valutară interbancară operează băncile comerciale în nume propriu sau în
contul clienţilor.
b) Persoanele fizice pot efectua schimb valutar pe piaţa valutară interbancară.
c) Piaţa caselor de schimb valutar este rezervată schimbului valutar pentru
persoanele fizice.
d) Piaţa valutară din România este o piaţă liberă.
e) Cursul de schimb se negociază liber pe tot timpul zilei.
489. Posibilitatea de realiza schimb valutar pe piaţa valutară se numeşte:
a) paritate monetară;
b) paritate a puterii de cumpărare;
c) paritate a ratelor dobânzii;
d) convertibilitate;
e) competitivitate.
9
7
490. Dacă exportul este egal cu importul, atunci:
a) balanţa comercială este deficitară;
b) balanţa comercială este echilibrată;
c) balanţa comercială este excedentară;
d) obligatoriu balanţa de plăţi este echilibrată;
e) obligatoriu balanţa de plăţi este excedentară.

491. Exporturile unei ţări însumează 10 miliarde dolari, iar importurile ei însumează 20
miliarde euro. În situaţia în care 1 euro = 1,5 dolari, balanţa comercială a ţării
respective a înregistrat un:
a) excedent de 20 miliarde dolari;
b) deficit de 20 miliarde dolari;
c) excedent de 10 miliarde dolari;
d) deficit de 10 miliarde dolari;
e) deficit de 5 miliarde dolari.

492. Atunci când exporturile unei ţări sunt de 100 miliarde dolari iar importurile de 80
miliarde dolari, balanţa comercială a ţării respective înregistrează un:
a) excedent de 80 miliarde dolari;
b) deficit de 80 miliarde dolari;
c) excedent de 20 miliarde dolari;
d) deficit de 20 miliarde dolari;
e) excedent de 180 miliarde dolari.

493. Deficitul balanţei comerciale a unei ţări este de 20 miliarde dolari. Dacă importurile
ţării au fost în perioada considerată de 70 miliarde dolari, atunci exporturile ţării au
însumat:
a) 70 miliarde dolari;
b) 20 miliarde dolari;
c) 50 miliarde dolari;
d) 30 miliarde dolari;
e) 40 miliarde dolari.

494. Excedentul balanţei comerciale a unei ţări este de 10 miliarde dolari. Dacă
exporturile ţării au fost în perioada considerată de 60 miliarde dolari, atunci
importurile ţării au însumat:
a) 70 miliarde dolari;
b) 20 miliarde dolari;
c) 50 miliarde dolari;
d) 30 miliarde dolari;
e) 40 miliarde dolari.
9
8
468. Nu constituie un instrument al abordării protecţioniste în comerţul internaţional:
a) Organizaţia Mondială a Comerţului;
b) taxele vamale;
c) scutirile de impozite la import;
d) subvenţiile la import;
e) restricţiile cantitative asupra importului.

469. Evoluţia comerţului internaţional nu este marcată de:

a) creşterea sa mai rapidă comparativ cu produsul intern brut;
b) înmulţirea reglementărilor privind importul;
c) înmulţirea reglementărilor care stimulează exportul;
d) reducerea gradului său de concentrare în ţările dezvoltate;
e) accentuarea concurenţei dintre participanţi.

470. Dacă exportul este mai mic decât importul, atunci:

a) balanţa comercială este deficitară;
b) datoria externă se reduce;
c) rezervele valutare cresc;
d) competitivitatea producţiei interne este ridicată;
e) se pot acorda credite externe.

471. Dacă exportul este mai mare decât importul:

a) balanţa comercială este deficitară;
b) datoria externă se reduce;
c) rezervele valutare se reduc;
d) competitivitatea producţiei interne este scăzută;
e) se fac împrumuturi externe.

472. Creşterea exportului:

a) amplifică deficitul balanţei comerciale;
b) reduce excedentul balanţei comerciale;
c) măreşte activul balanţei de plăţi;
d) reduce pasivul balanţei de plăţi;
e) reduce încasările din balanţa de plăţi.

473. Creşterea importului:

a) reduce deficitul balanţei comerciale;
b) reduce excedentul balanţei comerciale;
c) măreşte activul balanţei de plăţi;
d) reduce pasivul balanţei de plăţi;
e) reduce plăţile din balanţa de plăţi.
9
9
474. Investiţiile străine:
a) reduc deficitul balanţei comerciale;
b) măresc excedentul balanţei comerciale;
c) măresc activul balanţei de plăţi;
d) reduc pasivul balanţei de plăţi;
e) nu au nici un efect asupra balanţei de plăţi.
475. Creditele acordate de către instituţiile financiare internaţionale:
a) reduc deficitul balanţei comerciale;
b) măresc excedentul balanţei comerciale;
c) reduc activul balanţei de plăţi;
d) nu au nici un efect asupra balanţei de plăţi;
e) măresc încasările din balanţa de plăţi.
476. Exportul este eficient atunci când:
a) cursul de revenire la export este mai mare decât cursul de schimb al pieţei;
b) cursul de revenire la export este mai mic decât cursul de schimb al pieţei;
c) preţul exportului pe piaţa internă plus cheltuielile de circulaţie până la frontieră
este mai mare decât preţul de export în lei la cursul de schimb al pieţei;
d) moneda naţională este supraevaluată;
e) dinamica salariului real devansează dinamica productivităţii muncii.
477. Importul este eficient atunci când:
a) cursul de revenire la import este mai mare decât cursul de schimb al pieţei;
b) cursul de revenire la import este mai mic decât cursul de schimb al pieţei;
c) moneda naţională este subevaluată;
d) cursul de schimb se depreciază;
e) preţul importului pe piaţa internă minus taxele de import este mai mic decât preţul
de import în lei la cursul de schimb al pieţei.
478. Eficienţa exportului creşte atunci când:
a) se reduce gradul de prelucrare a bunurilor şi gradul de complexitate a serviciilor
destinate exportului;
b) scade calitatea bunurilor şi serviciilor destinate exportului;
c) dinamica salariului real devansează dinamica productivităţii muncii;
d) scad costurile în producţia destinată exportului;
e) cresc preţurile interne ale produselor exportate.
479. Pe piaţa valutară se realizează:
a) operaţiuni de finanţare şi refinanţare;
b) tranzacţii la vedere şi la termen cu titluri;
c) tranzacţii la vedere şi la termen cu acţiuni;
d) tranzacţii la vedere şi la termen cu valute;
e) tranzacţii la vedere şi la termen cu obligaţiuni. 100
480. Cursul de schimb anunţat zilnic de către Banca Naţională a României este:
a) cursul de schimb la care se desfăşoară toate tranzacţiile pe piaţa valutară;
b) cel mai ridicat curs al pieţei valutare;
c) cel mai redus curs al pieţei valutare;
d) media cursurilor de schimb ale tranzacţiilor pe piaţa valutară;
e) cursul de schimb obligatoriu pentru toţi agenţii economici.

481. Paritatea puterii de cumpărare se referă la:

a) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pe baza comparaţiei cu un etalon
internaţional – EURO sau dolarul SUA;
b) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pa baza puterii lor de cumpărare;
c) modificarea cursului de schimb dintre monedele a două ţări pentru a compensa
diferenţa dintre ratele dobânzii din cele două ţări;
d) cursul de schimb stabilit pe baza cererii şi a ofertei pe piaţa valutară interbancară;
e) preţul monedei naţionale exprimat în altă monedă.

482. Paritatea ratelor dobânzii se referă la:

a) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pe baza comparaţiei cu un etalon
internaţional – EURO sau dolarul SUA;
b) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pa baza puterii lor de cumpărare;
c) modificarea cursului de schimb dintre monedele a două ţări pentru a compensa
diferenţa dintre ratele dobânzii din cele două ţări;
d) cursul de schimb stabilit pe baza cererii şi a ofertei pe piaţa valutară interbancară;
e) preţul monedei naţionale exprimat în altă monedă.
483. Dacă cererea pe piaţa valutară este mai mare decât oferta, atunci:
a) moneda naţională se întăreşte în raport cu valuta;
b) moneda naţională se depreciază în raport cu valuta;
c) moneda naţională se apreciază în raport cu valuta;
d) cursul de schimb exprimat în unităţi de monedă naţională pe unitatea de valută se
reduce;
e) banca centrală trebuie să cumpere valută.
484. Dacă cererea pe piaţa valutară este mai mică decât oferta, atunci:
a) moneda naţională slăbeşte în raport cu valuta;
b) moneda naţională se depreciază în raport cu valuta;
c) moneda naţională se apreciază în raport cu valuta;
d) cursul de schimb exprimat în unităţi de monedă naţională pe unitatea de valută
creşte;
e) banca centrală trebuie să vândă valută. 101
485. Dacă rata internă a dobânzii este mai mare decât rata internaţională a dobânzii,
atunci cursul de schimb la termen al monedei naţionale în raport cu valuta (unităţi
monetare interne pe unitatea de valută) este:
a) mai mare decât cursul de schimb la vedere;
b) egal cu cursul de schimb la vedere;
c) mai mic decât cursul de schimb la vedere;
d) mai mare sau mai mic decât cursul de schimb la vedere în funcţie de condiţiile
pieţei valutare;
e) mai mare sau mai mic decât cursul de schimb la vedere în funcţie de situaţia
balanţei comerciale.
486. Creşterea ratei interne a dobânzii determină:
a) ieşiri de capitaluri din ţară, creşterea cererii de valută şi deprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
b) intrări de capitaluri în ţară, creşterea ofertei de valută şi aprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
c) ieşiri de capitaluri din ţară, creşterea cererii de valută şi aprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
d) intrări de capitaluri în ţară, creşterea ofertei de valută şi deprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
e) apropierea cursului de schimb la termen de cursul de schimb la vedere.
487. Dacă rata inflaţiei interne este mai mare decât rata inflaţiei internaţionale, atunci
cursul de schimb la paritatea puterii de cumpărare (unităţi monetare interne pe
unitatea de valută):
a) creşte;
b) se reduce;
c) nu se modifică;
d) creşte peste nivelul de echilibru, după care scade sub nivelul de echilibru;
e) scade sub nivelul de echilibru, după care creşte peste nivelul de echilibru.
488. Care dintre următoarele afirmaţii privind piaţa valutară este falsă?
a) Pe piaţa valutară interbancară operează băncile comerciale în nume propriu sau în
contul clienţilor.
b) Persoanele fizice pot efectua schimb valutar pe piaţa valutară interbancară.
c) Piaţa caselor de schimb valutar este rezervată schimbului valutar pentru
persoanele fizice.
d) Piaţa valutară din România este o piaţă liberă.
e) Cursul de schimb se negociază liber pe tot timpul zilei.
489. Posibilitatea de realiza schimb valutar pe piaţa valutară se numeşte:
a) paritate monetară;
b) paritate a puterii de cumpărare;
c) paritate a ratelor dobânzii;
d) convertibilitate;
e) competitivitate.
10
2
490. Dacă exportul este egal cu importul, atunci:
a) balanţa comercială este deficitară;
b) balanţa comercială este echilibrată;
c) balanţa comercială este excedentară;
d) obligatoriu balanţa de plăţi este echilibrată;
e) obligatoriu balanţa de plăţi este excedentară.

491. Exporturile unei ţări însumează 10 miliarde dolari, iar importurile ei însumează 20
miliarde euro. În situaţia în care 1 euro = 1,5 dolari, balanţa comercială a ţării
respective a înregistrat un:
a) excedent de 20 miliarde dolari;
b) deficit de 20 miliarde dolari;
c) excedent de 10 miliarde dolari;
d) deficit de 10 miliarde dolari;
e) deficit de 5 miliarde dolari.

492. Atunci când exporturile unei ţări sunt de 100 miliarde dolari iar importurile de 80
miliarde dolari, balanţa comercială a ţării respective înregistrează un:
a) excedent de 80 miliarde dolari;
b) deficit de 80 miliarde dolari;
c) excedent de 20 miliarde dolari;
d) deficit de 20 miliarde dolari;
e) excedent de 180 miliarde dolari.

493. Deficitul balanţei comerciale a unei ţări este de 20 miliarde dolari. Dacă importurile
ţării au fost în perioada considerată de 70 miliarde dolari, atunci exporturile ţării au
însumat:
a) 70 miliarde dolari;
b) 20 miliarde dolari;
c) 50 miliarde dolari;
d) 30 miliarde dolari;
e) 40 miliarde dolari.

494. Excedentul balanţei comerciale a unei ţări este de 10 miliarde dolari. Dacă
exporturile ţării au fost în perioada considerată de 60 miliarde dolari, atunci
importurile ţării au însumat:
a) 70 miliarde dolari;
b) 20 miliarde dolari;
c) 50 miliarde dolari;
d) 30 miliarde dolari;
e) 40 miliarde dolari.
10
3
 Integrarea economică şi globalizarea

495. Internaţionalizarea economiilor este ilustrată în mod deosebit de creşterea:

a) investiţiilor externe mai lent decât schimburilor valutare;
b) importurilor;
c) exporturilor;
d) vertiginoasă a tranzacţiilor pe piaţa schimburilor valutare;
e) investiţiilor externe şi menţinerea ponderii comerţului exterior în PIB.
496. Creşterea eficienţei economice în procesul integrării nu este însoţită de:
a) creşterea puterii de negociere a grupărilor integraţioniste;
b) intensificarea concurenţei în interiorul noilor pieţe;
c) transformări structurale pentru a atenua diferenţele dintre zonele spaţiului
integrat;
d) posibilitatea dezvoltării tuturor economiilor ţărilor membre;
e) diminuarea concurenţei în interiorul noilor pieţe.
497. Nu reprezintă condiţie de aderare la Uniunea Europeană:
a) asigurarea stabilităţii instituţiilor care garantează buna funcţionare a democraţiei;
b) folosirea şi aplicarea unui sistem propriu de norme independent de cel comunitar;
c) recunoaşterea obiectivelor stabilite pentru realizarea Uniunii Economice şi
Monetare şi promovarea acţiunilor necesare îndeplinirii acestora;
d) încorporarea în propria legislaţie şi aplicarea sistemului de norme comunitare;
e) existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă presiunilor
concurenţiale din cadrul pieţei interne unice.
498. Procesul globalizării este favorizat de:
a) existenţa unor reglementări care obstrucţionează investiţiile transnaţionale;
b) înlăturarea reglementărilor care obstrucţionau investiţiile transnaţionale;
c) diminuarea nesemnificativă a costului transporturilor şi telecomunicaţiilor;
d) sporirea semnificativă a costului transporturilor şi telecomunicaţiilor;
e) insuficienta liberalizare a pieţelor de capital.
499. Firmele multinaţionale şi transnaţionale pot contribui la dezvoltarea economiilor în
care acţionează prin:
a) aportul în tehnologii avansate numai în ţările de provenienţă;
b) înlocuirea producătorilor locali şi menţinerea producţiei la acelaşi nivel;
c) existenţa unei neconcordanţe între obiectivul activităţii şi nevoile ţărilor în care
acţionează;
d) creşterea producţiei şi distribuirea unor venituri nu şi prin aportul de capital;
e) aportul de capital, creşterea producţiei şi distribuirea unor venituri.
10
4
 RĂSPUNSURI

Ce este economia?

1. a
2. b
3. a
4. a
5. e
6. a
7. a
8. b
9. c
10. e

Agenţii economici

11. a
12. a
13. a
14. a
15. d
16. c
17. a
18. e

Consumatorul

19. b 29. a
20. b 30. c
21. a 31. b
22. e 32. a
23. d 33. d
24. c 34. a
25. b 35. e
26. c 36. b
27. c 37. d
28. b

Producătorul

38. c 48. d 58. c

39. d 49. d 59. d
40. b 50. e 60. c
41. c 51. d 61. c
42. b 52. b 62. b
43. c 53. e 63. e
44. c 54. d 64. a 105
 45. c 55. c 65. b
46. d 56. b 66. d
47. b 57. a

Utilizarea factorilor de producţie

67. c 78. b 89. b 100. B

68. c 79. c 90. b 101. A
69. b 80. c 91. e 102. A
70. d 81. c 92. d 103. B
71. a 82. d 93. d 104. D
72. e 83. b 94. a 105. D
73. c 84. d 95. e 106. A
74. c 85. b 96. c 107. B
75. d 86. c 97. d 108. B
76. d 87. c 98. c
77. c 88. b 99. d

Veniturile

109. e 130. d 151. b 172. d

110. a 131. c 152. d 173. c
111. b 132. c 153. d 174. a
112. d 133. c 154. b 175. b
113. b 134. d 155. d 176. c
114. e 135. c 156. e 177. d
115. b 136. d 157. b 178. b
116. d 137. e 158. e 179. d
117. b 138. b 159. d 180. c
118. b 139. d 160. e 181. d
119. b 140. d 161. c 182. b
120. d 141. a 162. d 183. d
121. c 142. b 163. c 184. b
122. b 143. b 164. e 185. d
123. a 144. c 165. d 186. e
124. a 145. e 166. b 187. a
125. c 146. c 167. b 188. e
126. d 147. b 168. b 189. e
127. d 148. a 169. c 190. b
128. c 149. c 170. c
129. a 150. d 171. d

Piaţa

191. b 206. c 221. c

192. d 207. c 222. d
193. b 208. e 223. c
194. e 209. c 224. d
106
 195. c 210. c 225. e
196. c 211. d 226. d
197. b 212. d 227. c
198. a 213. b 228. d
199. b 214. c 229. b
200. b 215. d 230. c
201. c 216. d
202. c 217. d
203. d 218. e
204. c 219. d
205. b 220. c

Pieţe, concurenţă, preţuri

231. d 238. b
232. b 239. c
233. c 240. e
234. d 241. a
235. e 242. d
236. b 243. c
237. a 244. e

Piaţa monetară

245. d 257. b 269. d 281. b

246. a 258. a 270. a 282. e
247. e 259. c 271. c 283. a
248. e 260. b 272. c 284. b
249. b 261. c 273. c 285. d
250. d 262. c 274. d 286. c
251. d 263. b 275. d 287. a
252. c 264. a 276. c 288. b
253. a 265. c 277. c 289. c
254. c 266. d 278. d 290. e
255. b 267. d 279. c
256. a 268. c 280. b

Piaţa financiară

291. d 302. d 313. a

292. d 303. b 314. e
293. c 304. b 315. c
294. c 305. c 316. b
295. a 306. b 317. b
296. b 307. a 318. c
297. c 308. d 319. d
298. c 309. d 320. a
299. a 310. c 321. c 107
 300. b 311. e 322. b
301. c 312. d

Piaţa muncii

323. b 330. C
324. d 331. D
325. a 332. E
326. a 333. B
327. b 334. C
328. c 335. C
329. b 336. C

Venitul, consumul şi investiţiile

337. e 357. b 377. c

338. c 358. c 378. c
339. d 359. c 379. b
340. c 360. c 380. c
341. d 361. d 381. c
342. b 362. b 382. a
343. d 363. b 383. d
344. a 364. c 384. b
345. c 365. d 385. b
346. e 366. d 386. c
347. c 367. a 387. b
348. b 368. e 388. c
349. c 369. d 389. d
350. d 370. b 390. d
351. d 371. c 391. d
352. d 372. c 392. b
353. c 373. a 393. a
354. e 374. b 394. b
355. b 375. c 395. b
356. e 376. d 396. c

Creşterea şi dezvoltarea economică

397. b 409. b
398. c 410. a
399. d 411. b
399 c 412. b
bis.
400. c 413. e
401. b 414. a
402. c 415. e
403. d 416. d
404. d 417. c 108
 405. b 418. D
406. b 419. D
407. d 420. C
408. c

Inflaţia şi şomajul

421. d 431. d 441. a

422. b 432. e 442. b
423. b 433. c 443. c
424. c 434. e 444. b
425. d 435. c 445. b
426. c 436. d 446. b
427. c 437. d 447. a
428. d 438. b 448. d
429. d 439. d 449. d
430. c 440. e

Statul în economia de piaţă

450. d 457. c
451. e 458. b
452. c 459. c
453. b 460. d
454. d 461. d
455. c 462. b
456. b

Piaţa mondială

463. d 474. c 485. c

464. c 475. e 486. b
465. b 476. b 487. a
466. b 477. a 488. b
467. e 478. d 489. d
468. a 479. d 490. b
469. d 480. d 491. b
470. a 481. b 492. c
471. b 482. c 493. c
472. c 483. b 494. c
473. b 484. c

Integrarea economică şi globalizarea

495. d
496. e
497. b
498. b
499. e 109
 ERATĂ

Pagina 15 testul grilă 25 avem

UmgB
a) UmgA în loc de: a) UmgA UmgB
P = P P = P .
b b B b

Tipărit la Tipografia ASE

Comanda nr. 8
 110

Economie – grille. 1b , 2a , 3b , 4a , 5d , 6d , 7a.

NR 1.
1. O economie bazata pe mecanismele pietei libere se refera la faptul ca:
B. guvernul nu stabile nici un fel de impozite.
2. Pe masura ce pretul unui produs creste , cantitatea scade de-a lungul curbei cererii unui individ
pentru proidusul respectiv , deoarece :
A. consumatorii vor substitui produsul respective cu alte bunuri si servicii.
3. Cantitatea ce va fi cumparata dintr-un anumit produs este functie de urmatoarele variabile : pretul
produsului respectiv , veniturile consumatorilor , preferintele acestora , preturile altor bunuri si ,
eventual , de alti factori. Un graphic al cererii este insa o relatie intre cantitatile cumparate si :
B. preferintele consumatorilor.
4. In economie , menajul desemneaza unitatea care , in principal :
A. consuma.
5. Atunci cand se consuma succesiv unitati dintr-un bun , intensitatea nevoii umane pentru bunul
respectiv :
D. poate sa creasca sau sa scada.
6. Care din afirmatiile de mai jos este falsa ?
D. firmele produc numai bunuri materiale.
7. Piata caracterizata prin existent a numerosi agenti ai cererii si cativa agenti ai ofertei se numeste:
A. piata de oligopol.
Nr 2. 1b , 2a , 3a , 4b , 5c , 6c , 7b
1. Dupa natura subiectului , nevoile pot fi :
B. individuale si sociale (colective).
2. Satisfacerea nevoii se poate realiza pe doua cai principale :
A. direct(cu bunuri obtinute cu mijloace proprii) si indirect , prin schimb.
3. Risipa de resurse survine , in principal , ` :
A. se produce ce nu se cere.
4. In raport cu productia totala dintr-un bun , oferta lui pe piata determina :
A. cantitate mai mare cand pretul creste.
5. Pe o piata cu concurenta perfecta , preturile pietei tind spre :
C. echilibru.
6. Daca pe piata unui bun , se realizeaza un exces de cerere :
C. pretul pietei creste si tinde spre pretul de echilibru.
7. Piata caracteristica prin existent a numerosi agenti ai cererii si un singur agent al ofertei se
numeste :
B. piata de monopol.
Alte grile :
1. In raport cu productia totata dintr-un bun , oferta lui pe piata reprezinta :
B. o cantitate mai mica , indiferent de evolutia pretului.
2. Cand pe piata unui bun oferta creste mai putin decat creste cererea :
D. pretul si cantitatea de echilibru cresc.
3. Atunci cand piata unui bun economic se caracterizeaza prin existenta unui singur vanzator si a unui
singur cumparator , ea se numeste :
E. piata de monopol bilateral.
4. In conditii de concurenta incorecta , neloiala :
D. sunt favorizati numai unii vanzatori sau cumparatori.
5. Intre modificarea pretului si modificarea cantitatii cerute dintr-un bun exista :
B. o relatie inversa.
6. Functia de a produce a intreprinderii consta in formularea urmatoarele intrebari :
D. ce bunuri vor fi produse , cum si pentru Economia de piaţă este o formă modernă
cine vor fi produse bunurile? Legea de organizare a activităţii economice, în
economică stabileşte legături de cadrul căreia oamenii acţionează în mod
interdependenţă funcţională, de durată şi de liber, autonom şi eficient, în concordanţă
profunzime între actele, faptele şi cu regulile dinamicii ale pieţei. Acest lucru
comportamentele oamenilor în/şi prin face posibilă valorificarea eficientă a
activităţile social-economice. Acestea se resurselor existente pentru satisfacerea
deosebesc de legile naturii şi de legile nevoilor nelimitate ale oamenilor.
juridice, adoptate de forumurile Economia de piaţă este o economie de
democratice legiuitoare. schimb monetar.
Economia de schimb este acea formă de Agenţii economici reprezintă, în general,
organizare a activităţii economice, în care categoria specializată de indivizi
gospodăriile şi atelierele ca agenţi producători sau consumatori, care participă
economici produc bunuri, în principal în direct la piaţă, în vederea realizării unor
vederea vânzării, obţinând în schimbul lor schimburi bazate pe bunurile economice
alte bunuri necesare satisfacerii propriilor tranzacţionate. Practic, economia naţională
trebuinţe. se bazează pe schimb şi rată de participare
Gospodăriile individuale (menajele) – a agenţilor economici.
reprezintă forme de manifestare a agentului În acest sens, putem spune că agenţii
economic care îndeplinesc în principal economici sunt indivizi/grupări sau
funcţia de consumator de bunuri şi servicii. organizaţii profesionale individuale, care
Veniturile acestei categorii sunt obținute in
urma prestărilor de servicii către alte
unitatea economice, din remunerarea
muncii (inclusiv avantaje în natură),
pensiile, bursele, premiile, subvențiile,
titlurilor de proprietate precum şi prin
transferurile/transformările efectuate de
celelalte sectoare, în care liderul dispune
după propria opţiune şi interes de natura
comportamentului economic, venituri din
proprietate sau din industria casnică și alte
categorii bănești nenominalizate. În cadrul
gospodăriilor, liderul manifestă
reprezentanţă faţă de propria personalitatea
juridică, iar creşterea economică este
remarcată prin realizări şi acumulări
cantitative simple;
Economia este o ştiinţă socială, care
studiază procesele şi fenomenele
economice, în strânsă legătură cu factorii şi
împrejurările care le determină (producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul), în
vederea:
• stabilirii principiilor, legilor şi rapoartelor
de condiţionare, interdependenţă şi
funcţionalitate;
• punerii în evidenţă a metodelor şi
soluţiilor de utilizare eficientă a resurselor,
• motivării mobilurilor care îi animă pe
agenţii economici către activitatea
desfăşurată (economică).
Economia naturală (casnică), reprezintă
forma de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice, în care nevoile de
consum sunt satisfăcute din rezultatele
propriei activităţi, fără a se apela la
schimb. Caracteristica dominantă a
economiei naturale este autoconsumul,
producătorul şi familia sa fiind şi
consumatorii bunurilor produse. În cadrul
economiei naturale activitatea economică
se desfăşoară pe baza diviziunii naturale a
muncii (după sex, vârstă), iar instituţia
cheie o reprezintă gospodăria familială, în
care se produceau bunurile necesare
satisfacerii trebuinţelor elementare.
participă la viaţa economică îndeplinind
anumite roluri sau obligaţii, dispuşi şi în
conformitate cu participarea celorlalţi
agenţi economici concurenţiali.
Schimbul comercial reprezintă
înstrăinarea rezultatelor propriei producţii,
primind în echivalent alte produse (caz în
care schimbul se numeşte troc), sau
echivalent monetar. Celor două modalităţi
de satisfacere a trebuinţelor, directe şi
intermediare, le corespund două forme
diferite de organizare şi funcţionare a
activităţilor economice: economia naturală
şi economia de schimb.
Întreprinderile de asigurare. Includ toate
unităţile instituţionale care îndeplinesc
funcția de asigurare, adică de transferare a
riscurilor individuale in riscuri colective.
Aceasta forma de instituții se finanțează pe
baza încasărilor din primele de asigurare.
Veniturile acestei instituții se
materializează din colectarea polițelor
(primelor) de asigurare, precum și din
comisioane.
Activitatea economică în societate se
poate desfăşură între oameni organizaţi în
cadrul unor unităţi economice, profilate şi
specializate pe domenii distincte de
activitate.
Activitatea economică este un ansamblu
de acţiuni umane, bazate pe principii şi
raţionamente, caracteristice utilizării
resurselor pentru producerea de bunuri şi
servicii necesare satisfacerii trebuinţelor şi
se desfăşoară în unităţi producătoare de
bunuri economice, prestatoare de servicii,
în unităţi de comercializare a produselor,
unităţi financiar - bancare sau administraţii.
Stă la baza progresului material şi spiritual
al indivizilor, cu consecinţe asupra
societăţii, generând civilizaţii avansate prin
dezvoltare economică progresivă.
¬¬¬¬¬1
Banii – instrument social, general acceptat, utilizat pt masurarea si compararea
schimburilor.
- Reprezinta un accord prin care se convine asupra instrumentelor general acceptate de
mijlocire a schimburilor.
- Pot fi detinuti, schimbati, imprumutati, conservati.
- Fct. Mijlocitor al schimburilor

Instrument de masurarea a act.

Rezerva a valorilor si mijloc de economisire
Forma de evaluarea a eforturilor
Puterea de cumparare = rata de schimb = cantitatea de UM de un anumit fel primit in
schimbul altei UM.
Convertibilitate = conversie = o UM este schimbata contra unei cantitati de moneda
nenationala.
¬¬¬¬¬3
Venit=recompensarea primita de posesorii fact de productie pt rezultatul act eco-umane.
Salariu-remunerarea muncii salariate.Suma platita pt obt serviciului fact de prod munca.
Renta-venit realiz de posesorul unui bun imobiliar in sch transf temporare a dr de fol.
Dobanda-venit care revine poses fact de prod capital.-suma de bani pe care debitorul o
datoreaza creditorului pt serv adus de creditele utilizate.-pretul la care se cumpara/vinde
capital.
Profit-diferenta intre venit si costuri de prod
Rentabilitate-capacitatea unei unit eco de a obtine profit.
¬¬¬¬¬5
Fluct eco si ciclurile afacerilor evolutia princ laturi si ind ai act eco in orice nivel
micro,macro si mezoeco.
Fluct senz- det de fact naturali,psihologici sau pref consumatorilor care au evolutii dif in
timp
Fluct intamplatoare- datorita unor factori intamplatori sau evenim neasteptate care produc
modificari sau blocaje.
Fluct ciclice- tin de variatiile act ec, intre partile sau act de productie.
¬¬¬¬¬2
Factorii de productie – ansamblul elementelor care participa la producerea bunirilor si a
serviciilor.
- Pot fi private ca stocuri existente si fluxuri
- Munca si pamantul – fact originari
- Capitalul – fac derivat al productiei
- Abilitatea intreprinz – fact distinctiv
- Pot. Creativ tehnico-stiintific,imbunatatirea,neofactori
- Munca – efort uman, fizic si intelectual depus in vedereatransf res brute in bunuri si
servicii. Act. Specific umana prin care prin utiliz aptitudinilor, cunostintelor si experientei
=> bunuri si servicii.
- Pamant – resurse care sunt puse la dispozitie de natura. Natura – ansamblu de elem
utilizate pt productie.
- Capital – totalitatea bunurilor ec acumulate utilizate in productie. Bun de capital =
produse utilizate pt productie si comercializare de bunuri si servicii.
- Active financiare – imaginea asupra pietei sau asupra proprietatii. Cel ce poseda act fin,
are drept asupra act real.

371
- Capital fix = bunuri de lunga durata de utilizare care part la productie consumandu-se
treptat.
- Capital circulant = cant de stocuri de materiale de care dispune prod.
- Capital lichid = bani; se transforma in capital productiv
- Ab intreprinz - calitatile manageriale ale intreprinzatorului ; capacitatea de a imbina in
mod eficient natura,munca si capitalul, de a produce noi bunuri,de a-si asuma riscuri si
decizii.
- Stiinta-notiuni+idei+teorii+doctrine
- Tehnologia-stiinta care studiaza elaborarea si determ proceselor si procedurilor de
prelucrare.Procese+metode+procedee stiintifice

¬¬¬¬¬4
Crestere eco-sporirea cantitativa a activitatilor si rezultatelor pe ansamblul ec
naturale.Necesita alocarea de resurse pt sporirea capitalulu, laturii educ, cercetarii si
protectiei mediului.
C.Ec.0-rezultatele ec absolute si populatia totala cresc in acelasi ritm->nivel rezultate
raportat pe locuitor ct.
¬¬¬¬¬¬¬6
P-ta muncii si somajul
F de munca- totalitate aptitudinilor fizice si intelectoale din societate util in procesul de
productie
P-ta muncii-legaturile reciproce dinre realitatile demografice care determina oferta de
munca si cereri ale dezvoltatorilor.
Somaj-fenomen social complex al dezechilibrului eco care presupune un excedent al of de
munca care reprez o stare de inactivitate eco, sunt in cautarea unui loc de munca sau sunt
angajati part time.
¬¬¬¬¬¬¬7
Cicluri eco-apar in orice eco cu piata reala si concurentiala, se realizeaza si se org
permanent.
CA-indicator care masoara rezultatele obtinute la nivel microeconomic, reprez volumul
total al incasarilor din act proprie in timp.Masoar performanta eco a firmei.
Venit national-indicator macroec care masoara efortul creativ al unei natiuni.-produsul
total net al ag economici.
Consum-partea cea mai importanta a cheltuielilor concentrate in forma de achizitie de catre
consumatori de buniri materiale si servicii.
Economisirea-partea secundara a cheltuielilor.
¬¬¬¬¬¬8
P-ta monetara-totalitate operatiilor eco la nivel national
P-ta financiara-totalitate op si tranzactii cu titluri de valoare in scopul ef de plasamenete de
capital pe termen mijl si lung.
P-ta primara-comp ref la emisiunea si plasarea titlurilor (prin banci)
P-ta secundara-vizeaza tranzactii cu titluri deja emise, distrib pe piata. Asigura lichiditatea
act financiare.
¬¬¬¬¬¬¬¬9
Actiuni-titlu de valoare constituit asupra unei fractiuni a cap social al unei SA.
Obligatiuni-titlu de credit-cota parte a unui tip de imprumut colectiv pe termen m si lung.
Bursa-piata tranz active marf si financiare
B.marf-tranz bunuri,plasate in z marilor producatorilor
B.val-P-ta secundara a val mobiliare emise si puse in circ-P-ta in care se negociaza titlurile
de valoare

372
¬¬¬¬¬¬¬¬¬¬10
Inflatia-proc de crestere semni ficativa a niv preturilor.-Stare de dezech economic in care
masa monetara exist depaseste necesarul de moneda.
-Constituie un dezechilibru in economiea tarii
-Indicator care arata la sf de an fiscal daca politicile mon conduc la preuri de consum.

Curs 1.

Noţiuni generale ale economiei

Disciplina de studiu Economiei Politice

Formarea economiei politice a parcurs mai multe etape. Conceptul de economie

politică îşi are originea în gândirea filosofului grec antic Aristotel şi în cuvintele greceşti
OIKOS = casă şi NOMOS = normă, lege.
OIKONOMIA devine mai târziu ECONOMOS şi apoi ECONOMICS
Pe ansamblu, putem afirma că economia politică trebuie să pună în evidenţă
factorii care acţionează asupra proceselor şi fenomenelor date, iar raporturile de
condiţionare, interdependenţă şi/sau funcţionalitate există între procese şi fenomene. În
acest sens, economia politică este ştiinţa economică şi are drept ţintă finală explicarea
raporturilor de cauzalitate ale fenomenelor economice, servindu-se pentru aceasta de
observaţii, de descriere, de motivaţii, de înscrisuri şi de analiză, reducând la unitate
diversitatea aparentă a fenomenelor, formulând legi şi principii (economice).
Economia este o ştiinţă socială, care studiază procesele şi fenomenele economice,
în strânsă legătură cu factorii şi împrejurările care le determină (producţia, repartiţia,
schimbul şi consumul), în vederea:
 stabilirii principiilor, legilor şi rapoartelor de condiţionare, interdependenţă
şi funcţionalitate;
 punerii în evidenţă a metodelor şi soluţiilor de utilizare eficientă a
resurselor,
 motivării mobilurilor care îi animă pe agenţii economici către activitatea
desfăşurată (economică).
Economia - este o ştiinţă socială care studiază legile economice, care guvernează
producţia şi repartiţia bunurilor materiale şi a serviciilor în societatea omenească, pe
diversele ei trepte de dezvoltare. Totodată economia politică este o ştiinţă istorică,

373
deoarece cercetează dezvoltarea producţiei, de la treptele ei inferioare către cele superioare,
precum şi modul prin care întregul mers al dezvoltării economice duce inevitabil la progres
tehnico-economic şi la progres social.
Teoria economică generală dezvoltă şi prezintă legile şi principiile după care se
desfăşoară viaţa economică în ţările cu economie de piaţă liberă. Ea studiază modul în care
oamenii se organizează pentru a face faţă problemei insuficienţei resurselor. În orice tip de
societate există mai multe nevoi decât resurse (factori de producţie) şi este necesar ca
acestea să fie alocate către cele mai eficiente utilizări.
Acest fapt a impus agenţilor economici practica dezvoltării succesive. În aceste
condiţii, teoria economică studiază şi analizează modul prin care persoanele individuale,
firmele, guvernele şi alte organizaţii (sau pe ansamblu, agenţii economici) iau decizii prin
care aleg una dintre multitudinea de variante ale alocării resurselor necesare realizării
procesului economic de producţie.

PRINCIPIILE ECONOMIEI

Economia studiază alocarea resurselor rare.

Economia studiază renunţările la care oamenii sunt siliţi sa recurgă.
Ce este costul de oportunitate.
Ce înseamnă analiza marginala.
Cum afectează stimulentele comportamentul indivizilor.
De ce comerţul intre indivizi si intre tari poate fi benefic pentru fiecare.
Cum resursele sunt alocate de pieţe.
Ce determina anumite evoluţii in economie

Cum adopta indivizii decizii:

Principiul 1: Indivizii se confrunta cu renunţări.

Principiul 2: Costul unui lucru este dat de valoarea altui lucru la care se renunţa
pentru a-l obţine.
Principiul 3: Indivizii raţionali decid pe baza analizei marginale.
Principiul 4: Indivizii răspund la stimulente.

Cum interacţionează indivizii:

Principiul 5: In urma schimbului voluntar, fiecare participant la schimb poate fi

mai bine situat.
Principiul 6: Activitatea economica organizata de piaţa asigura o alocare eficienta
a resurselor.
Principiul 7: Uneori, guvernul poate îmbunătăţi rezultatele pieţei.

374
 Cum funcţionează economia ca un întreg

Principiul 8: Standardul de viaţă al unei tari depinde de capacitatea ei de a produce

bunuri şi servicii.
Principiul 9: Preturile cresc atunci când autoritățile tipăresc prea mulți bani.
Principiul 10: Societatea are de ales pe termen scurt intre inflație si șomaj.

Raritate: Natura limitata a resurselor societăţii.

Economia: Studiază alegerile pe care le fac oamenii si acţiunile pe care aceştia le
întreprind pentru a da cea mai buna utilizare resurselor rare, urmărind satisfacerea
intereselor lor.

Principiul 1: Indivizii se confrunta cu renunţări „ Nu exista prânz gratuit.”

Eficienta: Capacitatea unei societăţi de a obţine cat mai mult posibil din resursele
rare de care dispune.
Echitatea: Capacitatea unei societăţi de a distribui prosperitatea economica intr-un
mod „corect” intre membrii ei.

Principiul 2: Costul unui lucru este dat de valoarea altui lucru la care se
renunţa pentru a-l obţine.
Cost de oportunitate: Valoarea şanselor sacrificate ca urmare a deciziei de a folosi
resursele disponibile intr-un mod si nu in altul.

Principiul 3: Indivizii raţionali decid pe baza analizei marginale

Schimbări marginale: Mici ajustări ale unui plan in curs de desfăşurare.

Principiul 4: Indivizii răspund la stimulente.

Principiul 5: In urma schimbului voluntar, fiecare participant la schimb poate

sa fie mai bine situat.

Principiul 6: Activitatea economica organizata de piaţa asigura o alocare

eficienta a resurselor.
Economie de piaţa: O economie care aloca resursele prin deciziile descentralizate
ale unei multitudini de firme si gospodarii care interacţionează pe pieţe pentru a dobândi
bunuri si servicii.

Principiul 7: Uneori, guvernul poate îmbunătăţi rezultatele pieţei.

Drepturi de proprietate: Capacitatea unui individ de a deţine si a exercita
controlul asupra resurselor rare.

375
 Eşec al pieţei: Situaţie in care, pieţele libere eşuează in alocarea eficienta a
resurselor.
Externalitate: Impactul acţiunii unei persoane asupra bunăstării celor din jur.
Putere de piaţa: Capacitatea unui singur agent economic (sau a unui număr mic de
agenţi economici) de a avea o influenta substanţiala asupra preturilor pieţei.

Principiul 8: Standardul de viaţă al unei ţări depinde de capacitatea ei de a

produce bunuri şi servicii.
Productivitate: Cantitatea de bunuri şi servicii rezultată din fiecare oră de muncă a
unui lucrător.

Principiul 9: Preturile cresc atunci când autorităţile tipăresc prea mulți bani.

Principiul 10: Societatea are de ales pe termen scurt intre inflaţie si şomaj.

Concepte şi legi economice

Conceptul are drept scop să indice clar şi exact semnificaţia noţiunilor, conţinutul
procesului exprimat, raporturile cu alte concepte şi modul prin care fiecare dintre acestea
se integrează în sistemul general al ştiinţei.
Pe parcursul dezvoltării conceptului de economie, în literatura de specialitate apar
segmente (curente) care vin să studieze şi să întărească noţiunea dezvoltării producţiei.
Îmbinarea segmentelor economice cu conotaţie politică ajung la mijlocul secolului trecut
să cunoască unele din cele mai mari discrepanţe ale conceptelor economice caracteristice
fiecărei noţiuni.
În literatură se menţionează că dezvoltarea noţiunii de economie s-a realizat în
timp, pe etape şi pe paliere. Această formulare conduce la ideea subiectivităţii explicării
noţiunii de economie (politică).
Transformările cantitative şi calitative pe care le cunosc fenomenele economice
în timp şi spaţiu poartă denumirea de procese economice.
Conţinutul şi sensul transformărilor care au loc în viaţa economică sunt determinate
atât de relaţiile de interdependenţă în care se găsesc fenomenele economice, cât şi de
voinţa oamenilor. Rezultatul final al studierii relaţiilor de interdependenţă dintre
fenomenele economice îl constituie descoperirea, studierea şi utilizarea legilor
economice. În cazul în care se au în vedere transformările determinate de voinţa
oamenilor, trebuie analizate cu precădere interesele oamenilor, care determină scopurile,
acţiunile şi comportamentul acestora.
Fenomenele economice sunt ordonate, rânduite şi legate între ele prin raporturi
cauzale sau funcţionale care se constituie în legi economice a căror descoperire este sarcina
ştiinţei economice. Legile economice reprezintă expresia teoretizată, abstractizată a
unor raporturi esenţiale, cauzale, funcţionale ale fenomenelor economice, iar
raporturile acestora sunt caracterizate printr-o în cadrul unor condiţii date.

376
 Legile juridice desemnează reguli de drept promulgate de autoritatea care
reprezintă şi guvernează o societate. Legile economice au specificitatea că acţionează prin
intermediul oamenilor, aceasta presupunând existenţa anumitor scopuri.
Transformările pe care le cunosc fenomenele economice sunt cauzate de voinţa
oamenilor, care caută să înfăptuiască aceste transformări, prin acţiunea lor conformă cu
scopurile propuse. În atingerea acestor scopuri, oamenii pornesc de la propriile lor
interesele.
Conceptul de interes desemnează ceea ce este important pentru cineva. Exprimă
stimulul activităţii omeneşti şi se concentrează în străduinţa depusă pentru desfăşurarea
unei activităţi sau pentru satisfacerea unor trebuinţe.
Interesele economice sunt o formă socială a trebuinţelor economice şi expresia
relaţiilor reciproce dintre agenţii vieţii economico-sociale. Ele sunt un element de
compoziţie al mecanismului acestei activităţi.
Privite în totalitatea şi în interdependenţa lor, interesele economice alcătuiesc un
sistem complex şi multiplu.
El este format din interesele personale (ale individului), colective (ale grupului),
generale (ale societăţii), private şi publice, curente şi de perspectivă, periodice (cu
frecvenţe diferite), accidentale, pasive (fără a fi însoţite de acţiune) şi active (dublate de
acţiune), regionale şi naţionale.
Caracterul eterogen al purtătorilor intereselor face ca acestea să nu coincidă
întotdeauna. Faptul că un individ este în acelaşi timp purtătorul intereselor personale,
colective şi sociale permite ca între interese să se realizeze o concordanţă, chiar armonie.
În cadrul acestui sistem, interesele personale reprezintă forţa motrice a oricărei
activităţi; apărarea de către fiecare individ a propriului interes duce la asigurarea
interesului general. Astfel, progresului economic este reprezentat şi motivat de activitatea
individului stimulată de interesul personal. Totalitatea acţiunilor tipice ale subiecţilor
economici formează comportamentul economic, în care se manifestă în mod concret şi
dinamic relaţiile economice.
Ansamblul de idei, concepte abstracte, ordonate între ele, care reflectă pe planul
general fenomene şi procese economice specifice existente, dezirabile sau presupuse,
reprezintă ceea ce numim teorie economică. Ea este alcătuită din noţiuni economice
(concepte sau categorii economice), enunţuri sau teze ierarhizate şi corelate între ele,
precum şi din principii şi legi economice. Ansamblul teoriilor economice constituie nucleul
ştiinţei economice.
Legea economică stabileşte legături de interdependenţă funcţională, de durată şi de
profunzime între actele, faptele şi comportamentele oamenilor în/şi prin activităţile social-
economice. Acestea se deosebesc de legile naturii şi de legile juridice, adoptate de
forumurile democratice legiuitoare.
Legile urmăresc să pună în evidenţă raporturile şi relaţiile durabile între procese şi
fenomenele studiate. Până în secolul al XVIII-lea, legile economice nu erau decât
constatări formulate pe baza practicii, care trebuiesc luate în seamă în vederea adoptării
unor măsuri de politică economică. Adepţii fiziocraţi şi cei ai şcolii clasice propuneau
noţiunea de „lege naturală” prin impunerea şi determinarea ordinii naturale în evaluarea
conceptelor economice, pe care puterea trebuia să le respecte. Şcoala germană de economie
susţinea faptul că legile economice nu au acelaşi caracter imperativ, iar legile care
guvernează producţia pot fi infirmate cu o transformare voluntară a comportamentelor
umane. În acest sens, distingem două orientări economice antagoniste:

377
  cei care consideră că legile economice derivă dintr-un raţionament abstract,
al teoriilor şi al principiilor de lucru;
 cei care acceptă legile statistice, considerate drept legi-tendinţe, care
permit să se evidenţieze efectele economice ale evoluţiilor de lungă durată şi care pot fie
relevate prin analiză statistică.
Economiştii abordează legile economice drept „regularităţi în comportamentul
oamenilor”, ştiind foarte bine că deciziile acestora sunt numeroase şi variabile, depinzând
de schimbările care intervin în mediul nostru şi mai ales în instituţii.
Legile economice indică intensitatea şi sensul acestor relaţii, demersul şi calculul
fiecărui om atunci când este plasat în faţa unei probleme de gestiune sau gestionare,
exprimă raporturile stabilite, cu un înalt grad de reprezentabilitate, între procesele şi
fenomenele economice. Cele mai multe dintre aceste raporturi sunt de cauzalitate, iar
celelalte indică funcţionalitatea sistemului economic sau interdependenţa şi variaţia
reciprocă a fenomenelor, exprimând relaţii de profunzime care se regăsesc în acţiunile
indivizilor participanţi la viaţa economică.
Legile economice acţionează în contexte economico-sociale determinate. Din
această perspectivă se poate spune că trecerea la economia de piaţă nu este de conceput
fără cunoaştere temeinică a legilor acesteia şi trebuie să se înceapă cu cunoaşterea lor.

Legislaţia economică reprezintă ansamblul normelor juridice, consfinţite prin acte,

legi, hotărâri şi decizii, prin care se reglementează, pe baza dreptului de proprietate,
structurile organizatorice şi funcţionale ale economiei, precum şi relaţiile dintre agenţii
economici cu privire la raporturile dintre producători şi consumatori, dintre vânzători şi
cumpărători, dintre debitori şi creditori. În condiţiile economiei de piaţă, Codul Comercial
constituie cadrul juridic fundamental al desfăşurării vieţii economice.
Obiectul de studiu al economiei îl constituie studierea vieţii economice reale, a
fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului,
repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi
categoriilor economice, oferind un mod ştiinţific de gândire şi acţiune, putere şi
raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resurse limitate. „Omul
are în economia politică două aspecte: omul ca mijloc social şi omul ca scop social. Omul
ca mijloc social este producătorul, iar ca scop social este consumatorul. În amândouă
sensurile, omul este cea mai interesantă unitate pentru economia politică1”.
În unele situaţii, politica economică urmăreşte: crearea condiţiilor de accelerare a
progresului economic şi social, preîntâmpinarea sau eliminarea fenomenelor negative şi a
disfuncţiunilor economice, anticiparea dezechilibrelor economice majore.
Generic, în cadrul politicii economice sunt încadrate următoarele categorii: politica
de distribuţie, politica de marketing, politica vamală, politica de produs, politica de preţ,
politica promoţională, politica cererii, politica ofertei, politica nivelului de trai, politica
ocupării, politica antiinflaţionistă, politica antişomaj, politica comercială, politica fiscală,
politica valutară, politica monetară, politica socială, politica industrială, politica agricolă,
politica rurală, politica de mediu.
Obiectul de studiu al economiei este economia societăţii umane pe care o
cercetează pentru a-i pune în evidenţă conceptele şi legităţile care o caracterizează.
Economia se constituie într-un ansamblu coerent de cunoştinţe care reflectă esenţa
relaţiilor economice, pentru a crea baza teoretică necesară celorlalte ştiinţe economice şi
1
M. Manoilescu, Încercări în filosofia ştiinţelor economice, Monitorul Oficial, Imprimeria Statului,
Bucureşti, 1938.

378
politicii economice, fiind o ştiinţă fundamentală care are drept conţinut teoria generală,
menită să rezolve problemele privind ce, cât, cum şi pentru cine să se producă în
condiţiile unor resurse limitate şi ale unor nevoi nelimitate.
Datorită particularităţilor obiectului său, economia poate fi:
 ştiinţă explicativă, deoarece evidenţiază esenţa fenomenelor;
 ştiinţă normativă, fiindcă arată cum trebuie să fie economia;
 ştiinţă socială, datorită faptului că studiază opţiunile generale ale
producătorilor şi consumatorilor;
 ştiinţă istorică, deoarece are în vedere evoluţia continuă a vieţii economice.
În literatura de specialitate se întâlnesc două optici în care ştiinţa economică descrie
şi explică sensul mişcării fenomenelor economice:
 teoria economică pozitivă – încearcă să explice procesele şi fenomenele
economice în mod obiectiv ştiinţific; enunţurile pozitive încearcă să descrie economia aşa
cum este ea în realitate şi fără prelucrări teoretizante care să-i mărească importanţa.
 teoria economică normativă – formulează recomandări bazate pe judecăţi
de valoare ce aparţin celui care le enunţă; enunţurile normative încearcă să descrie şi să
prezinte starea economică aşa cum ar trebui sau aşa cum se doreşte să fie ea în realitate.
Aceste teorii s-au impus de-a lungul secolelor contribuind într-o mare măsură la
creşterea gradului de ingeniozitate şi la dezvoltarea facilităţilor de inovaţie ale agenţilor
economici. Pe măsura dezvoltării economiei de piaţă liberă, începând cu secolul al XVIII-
lea (respectiv al XIX-lea) se extinde folosirea tehnicilor moderne de analiză şi calcul
economic, creşte gradul de rigurozitate al teoriei economice şi în consecinţă interesul
pentru ştiinţele economice exacte, definindu-se discipline economice noi cum ar fi:
mamagenent-ul, marketing-ul, bio-economia, econometria, statistica, cibernetica
economică, ergonomia economică, sociologia economică.

Metodologia de abordare şi analiză a economiei

Formularea, explicarea şi ordonarea conceptelor economice, precum şi punerea în

evidenţă a legilor economice, reprezintă rezultatele muncii de investigare ştiinţifică. Un rol
esenţial revine metodologiei, principiilor şi procedeelor folosite în analiza ştiinţifică la
care s-a făcut apel în abordarea respectivă. Între criteriile pe baza cărora se poate aprecia
caracterul ştiinţific al unei teorii, pe primul plan se situează soliditatea metodologică.
Baza economiei şi a ştiinţei economice o reprezintă studiul realităţii, al faptelor şi
al datelor reale, analizate în timp şi spaţiu, în strânsă legătură cu împrejurările care le
condiţionează. Procesul cunoaşterii se bazează pe parcurgerea a două faze distincte:
observaţia şi înţelegerea principiilor. În consecinţă, ştiinţa economică trebuie studiată
utilizând una sau mai multe din următoarele metodele:
 logic şi istoric, abordarea proceselor şi fenomenelor se face pornind de la
istoria lor reală, de la împrejurările şi factorii producerii lor. Economia este însă o ştiinţă
teoretică care utilizează prioritar metoda logică, iar abordarea ştiinţifică lasă la o parte
elementele secundare sau întâmplătoare. Prin abstractizare şi fundamentare teoretică, se
elaborează sisteme de idei, teorii sau concepte abstracte, organizate şi structurate în ordinea
producerii fenomenelor analizate, prin prisma legăturilor de cauzalitate sau funcţionalitate
a raporturilor dintre mijloace şi scopuri.
 deducţia şi inducţia reprezintă procedeele larg utilizate şi în economie.

379
 Deducţia se bazează pe capacitatea teoretică de a înţelege unele manifestări sau
fenomene prin prisma cunoaşterii esenţei acestora. Dintr-un complex de fapte şi întâmplări,
se face abstracţie de cele secundare sau accidentale şi se formulează concluzii pe baza
faptelor reţinute pentru analiză.
Metoda presupune următoarele faze:
 extragerea noţiunilor, definirea lor, stabilirea ordinii de abordare şi
alcătuirea axiomei de analiză;
 extragerea din postulate a deducţiilor logice pe calea raţionamentului;
 verificarea teoriei în realitate;
 elaborarea enunţului dedus şi analizat.
Inducţia realizează cunoaşterea esenţei sau a principiilor, plecând de la observaţia
unor manifestări sau fenomene concrete, prin introducerea în gândire a unui nou complex
de fapte, din care, după colectare şi clasificare, se extrag concluzii.
 metodele (modelele) statistico-matematice influenţează şi determină
relaţia eficienţei economice între teoria echilibrului şi creşterea economică influenţând
efectele asupra eficienţei economice, în teoria echilibrului, a creşterii economice. Acest
demers se realizează prin modelări succesive ale proceselor economice.
În acest cadru, un loc aparte revine modelelor şi modelării proceselor economice.
Un model economic este o reprezentare simplificată a unui sistem sau proces economic
funcţional.
Modelarea, este procesul de reprezentare matematică simbolizată şi
simplificată a unui sistem sau proces economic, cu scopul de a releva legăturile
intime, acţiunea reciprocă şi interdependenţele dintre părţile componente ale
sistemului sau procesului economic respectiv. Astfel de modele create de economie
sunt: modelul reproducţiei capitalului social; modelul producerii şi utilizării
venitului naţional; modele ale echilibrului şi creşterii economice. modelul
costurilor comparative, modelul schimburilor economice, modelul producerii
şi utilizării rentei.
Modelele utilizate de economie sunt interdependente şi numai prin
folosirea lor adecvată cercetarea economică îşi poate atinge scopul propus.
 enunţul ipotezelor, reprezintă procedeul de analiză bazat pe previziunea
care trebuie demonstrată. Adevărata dificultate a metodei economice rezultă nu din
abstractizarea, care s-a dezvoltat odată cu progresul ştiinţei, ci mai degrabă din faptul că
fiecare dintre teoreticieni au asupra acesteia o anumită percepţie directă, o reprezentare
intuitivă care este contrastată de reprezentările teoretice abstractizate şi necesare
progresului ştiinţei.
Astfel, prima grijă a economismului este definirea ipotezelor. Prima serie de
ipoteze este destinată precizării condiţiilor de aplicare a teoriei sau de reflexie. Cealaltă
serie de ipoteze se referă la comportamentele şi reacţiile mediului analizat, cum ar fi:
comportamentul de consum, de economisire sau investiţie, preferinţa pentru lichidităţi,
utilizarea avuţiei şi acumulările economice condiţionate. Se disting variabile instantanee,
de stoc şi de flux.
 statica şi dinamica reprezintă alte metode de analiză economică. Statica
reprezintă metoda de analiză a faptelor şi întâmplărilor economice, pe bază de structuri
comparabile, care conduc la realizarea unui echilibru stabil. Procesele şi fenomenele
analizate sunt abordate în acest caz în mod static, aşa cum se prezintă economia în
abordările pe termen scurt sau foarte scurt. Abordarea dinamică, a fenomenelor şi mai ales
a echilibrului s-a bazat pe operarea unei distincţii clare între viziunea pe termen scurt şi cea

380
pe termen lung. Această metodă este utilizată în abordări structurale pentru constituirea
unei dinamici generale de modificare a structurilor economice.
 analiza şi sinteza economică pot fi realizate utilizând matematica sau
unele modele matematice cu aplicare în economie. Ştiinţa economică este analizată prin
descompunerea proceselor şi a fenomenelor întâlnite în părţi şi elemente componente,
capabile să permită realizarea studiului în esenţă, structură şi funcţionalitate. Practica
economică este însă sintetică; ea se realizează prin integrare şi interdependenţă a tuturor
factorilor şi componentelor dintr-un tot organic inseparabil. Ştiinţa economică utilizează şi
sinteza ca metodă de cercetare, studiind sistemele şi organismele economice, în
complexitatea, unitatea, integritatea acţiunii şi funcţionării lor. În viaţa economică reală
fenomenele nu apar izolat, ci simultan, conexe şi interdependente. Interdependenţele şi
influenţele factorilor au o determinare cantitativă. Analiza cantitativă trebuie să se îmbine
ce cea calitativă, singura capabilă să permită formularea de noţiuni, concluzii, postulate şi
legi economice.
 finalitatea şi valoarea (valorificarea) reprezintă concluzia de ansamblu al
studiului economic, care motivează economic şi juridic volumul activităţilor (de cercetare)
desfăşurate.
Prin acest mod se argumentează necesitatea introducerii schimbării, sau nu, asupra
studiului realităţii, al faptelor şi al datelor reale analizate în timp şi spaţiu, în strânsă
legătură cu împrejurările care le condiţionează, pentru care a fost necesar şi s-a desfăşurat
volumul de activitate şi analiză economică comparativă.
În cercetarea fenomenelor, ştiinţa economică analizează structura economiei
contemporane pornind de la mai multe niveluri de referinţă. Pe această bază, s-au conturat
patru tendinţe (concepte) de analiză ale economiei şi anume:
microeconomia - este partea analizei economice care studiază fenomenele la
nivelul unităţilor economice (întreprinderi, instituţii, gospodării), punând accentul în
principal pe comportamentul, acţiunile şi deciziile producătorilor şi ale consumatorilor;
mezoeconomia - se situează îndeosebi pe analiza fenomenelor la nivelul ramurilor,
sectoarelor şi zonelor economice;
macroeconomia - analizează fenomenele şi procesele economice la scara
economiei naţionale, utilizând mărimi de referinţă agregate (produs şi venit naţional, masă
monetară, oferta globală) şi evidenţiind tot odată tendinţa de evoluţie a fenomenelor;
mondoeconomia - studiază interrelaţiile dintre economiile naţionale, care
reprezintă verigi primare privite la scară planetară.
Analizele la nivel microeconomic şi macroeconomic reprezintă două metode
fundamental distincte de abordare ale relaţiilor economice.
Microeconomia cercetează şi analizează fenomenele care se localizează la nivelul
unităţilor economice, punând accent pe comportamentul individual al acesteia.
Macroeconomia reprezintă ansamblul formelor de activităţi economice din cadrul unei
comunităţi (ţări), privite ca un conglomerat în unitatea lor, cu interdependenţă în procesele
similare care se desfăşoară la nivelul sectorului microeconomic. În aceste condiţii, spre
deosebire de microeconomie, macroeconomia analizează economia naţională în întregul
ei drept şi spaţiu de acţiune al legilor de manifestare a activităţilor, al faptelor, al deciziilor
şi al evoluţiilor economice, operând prioritar cu concepte macroeconomice, cu valori sau
cu indicatori agregat (producţie naţională, venit naţional, masă monetară).

Noţiuni generale ale economiei

381
 Producţia de bunuri şi servicii nu constituie un scop în sine, ci se subordonează
satisfacerii trebuinţelor. Astfel, nu se poate ignora finalitatea, utilizarea şi valoarea
studiului desfăşurat. Din punct de vedere economic, cercetarea economică are în obiectiv
modelul graţie căruia se asigură, se combină şi se utilizează, factorii de producţie,
productivitatea, costurile de producţie, nivelul preţurilor şi eficienţa proceselor de
producţie.
Sub aspect tehnic, economistul are în vedere, prioritar, calitatea şi structura
raporturilor de producţie, ale tehnicii şi tehnologiilor avansate, cu implicaţiile acestora
asupra ramurilor participante şi caracterizează parametrii de eficienţă economică.
Social, economistul analizează sistemul relaţiilor economico-sociale în care se
desfăşoară producţia, studiind condiţiile de muncă, nivelul calităţii, salarizarea şi motivaţia
activităţii depuse (munca). Juridic, economia nu poate face abstracţie de normele şi
normativele juridice care reglementează activitatea agenţilor economici, atât în interiorul
producţiei, cât şi în afara acesteia, în principal pe piaţă şi în raport cu terţii.
Nici ştiinţele juridice nu pot omite faptul că, pentru a determina normele activităţii
economice, este necesară cunoaşterea proceselor economice avute în vedere la nivelul
detaliilor tehnice şi funcţionale.
Raporturile de complexitate au însă şi o altă latură care stabileşte şi pune în
evidenţă necesitatea şi utilitatea pregătirii economice a tuturor celor care participă, direct
sau indirect, la activitatea economică, indiferent de motivaţia că factorul uman lucrativ are
pregătire inginerească, juridică, matematică, agricolă, construcţii sau alta.
În acelaşi timp este necesară pregătirea tehnică temeinică, susţinută şi de
specializare, precum şi a asigurării unui spectru larg de cunoaştere, pentru fiecare
economist.
Abstracţia ştiinţifică reprezintă o altă componentă a metodei economiei. Procesul
economic este un fenomen social care nu poate fi reprodus şi experimentat în condiţii de
laborator. În definirea lui, se porneşte de la precizarea categoriilor economice reflectate în
conştiinţa noastră, se stabilesc termenii economici cu care se operează şi se dau definiţii.
Apoi, se trece la enunţul ipotetic şi se determină toate implicaţiile fenomenului, legile după
care acesta se desfăşoară, ajungându-se la elaborarea rezultatelor teoretice.
Teoria rezultată, este supusă confruntării ei cu practica economică şi cu realitatea,
ceea ce permite verificarea ipotezelor, completarea lor, validarea sau respingerea studiului
obţinut.
Rezumând, economia reprezintă ansamblul activităţilor unei colectivităţi umane
referitoare la producţie, distribuţie şi consumul bogăţiilor acesteia. Ştiinţa economică,
studiază în ansamblul ei, arta de a reduce cheltuielile într-o activitate socială, acţiunea de
gospodărire materială şi financiară întreprinsă de o persoană, familie, grup social sau agent
economic, efectul dorit şi obţinut prin gospodărirea materială şi financiară a unor resurse
estimate sau realizate care poate fi exprimat prin reducerea consumurilor materiale în timp
cu cheltuielile băneşti necesare producerii aceluiaşi rezultat (sau chiar a unui rezultat mai
bun), tendinţa de economisire a rezultatelor producţiei.
Eliminarea ingerinţelor ideologice a permis ca neutralitatea şi obiectivitatea
cunoştinţelor să consolideze autonomia economiei şi să determine creşterea nivelului său
ştiinţific şi de interes.
Economiştii reputaţi atrag atenţia asupra faptului că întrucât viaţa economică este
dinamică şi nu evoluează numai prin acumulări cantitative, implicând şi schimbări
calitative, ştiinţa economică este şi ea în continuă dezvoltare conceptuală, depăşindu-şi

382
propriile limite, în funcţie de noile condiţii. Studiind viaţa economică, care este
componentă a relaţiilor sociale globale, economia întreprinde şi un studiu asupra
oamenilor, ca participanţi la activitatea socială. Aceasta face ca ştiinţa economică să intre
în contact şi să preia aspecte şi trăsături de la alte discipline academice (sociologia, istoria,
psihologia, antropologia), care şi ele se ocupă cu studiul comportamentului uman
individual sau general al oamenilor.
Totodată, aplicarea noţiunilor economiei într-un domeniu sau altul de activitate,
cere şi stăpânirea unor cunoştinţe specifice domeniului respectiv. Managementul, arta de a
conduce, cere cunoştinţe pe multiple planuri în care aplicaţiile economice îşi găsesc
utilităţi din ce în ce mai fundamentate şi mai diversificate.
Resursele reprezintă potenţialul material, natural, financiar, informaţional şi uman
de care dispune societatea, la un moment dat, şi care exprimă posibilităţile ei de dezvoltare.
Resursele economice se identifică prin totalitatea elementelor, faptelor, împrejurărilor şi
premiselor utilizate (direct sau indirect) sau utilizabile la producerea şi obţinerea de bunuri
economice. Ele nu se confundă cu bunurile care sunt apte să satisfacă aspiraţiile oamenilor.
Producţia de bunuri economice rezultă din confruntarea dintre nevoile nelimitate şi
resursele limitate.
Caracterul limitat al resurselor economice, raritatea sau lipsa acestora, faptul că
acestea nu sunt suficiente pentru a satisface toate nevoile, necesităţile şi trebuinţele,
impune faptul prin care alegerile utilizării acestora să fie dictate de către individ şi
economie ca un întreg. Privite ca stoc, resursele economice formează avuţia naţională,
iar privite în mişcare, ca flux al procesului obţinerii bunurilor economice, ele se constituie
în factori de producţie.
Ipoteza de bază a preferinţei este cea a alegerii raţionale, care demonstrează că:
„oamenii vor alege varianta pe care o preferă dintre toate alternativele pe care aceştia le
au la dispoziţie“.
Această variantă de opţiune depinde de preferinţele şi alegerile altor categorii de
indivizi sau firme, cu putere de acţiune economică superioară. În acest sens, toate aceste
alegeri raţionale trebuie să se potrivească una cu cealaltă, iar piaţa este aceea care
realizează şi decide prioritatea în acordarea şi coordonarea deciziilor.
Raţionalizarea utilizării resurselor este o necesitate obiectivă. În general se
consideră că resursele se pot încadra (datorită tipului de consum) într-una dintre
următoarele categorii:
 resurse regenerabile – categorie de resurse care într-un interval relativ
scurt de timp pot redobândi proprietăţile iniţiale;
 resurse greu regenerabile – categoriile de resurse care pentru regenerare
au nevoie de o perioadă relativ mare de timp, dar niciodată nu vor ajunge la proprietăţile şi
dimensiunile iniţiale (solul, apa, aerul);
 resurse neregenerabile – categoriile de resurse care odată consumate nu
mai por fi corectate (zăcămintele naturale).
Insuficienţa resurselor este o problemă economică fundamentală, generată de faptul
că dorinţele oamenilor sunt practic nelimitate şi în continuă creştere. De aici rezultă dilema
de a opta pentru satisfacerea unei necesităţi sau a alteia.
Cea mai generală clasificare a resurselor economice este:
 resurse umane – care exprimă capacităţile cantitative, calitative – fizice şi
intelectuale pe care membrii societăţii le pot pune în slujba activităţilor economice;
 resurse naturale – pe care natura le-a creat sau le regenerează;

383
  resurse derivate – acumulate – toate elementele produse şi puse în rezervă
pentru o folosinţă ulterioară. Ele formează capitalul, care cuprinde resursele materiale,
bogăţiile subsolului, tehnicile şi tehnologiile utilizabile, care se constituie în factori sau
premise necesare obţinerii de bunuri economice.
Sunt semnificative pe ansamblul ştiinţei economice resursele informaţionale
(informaţii care, prin conţinutul şi modul lor de organizare şi regăsire, prezintă utilitate şi
disponibilitate pentru folosirea lor de către factorul uman în scopul de cunoaştere, decizie
sau acţiune) şi resursele umane (categorie a resurselor economice care sintetizează
potenţialul de muncă al unei ţări sau zone geografice şi care, în contextul evolutiv al
economiei mondiale, capătă o relevanţă aparte prin introducerea elementelor de tipul
stocului de capital uman, potenţial creativ şi de instruire, creativitate şi capacitate de
iniţiativă, capacitate de asimilare şi folosire a tehnologiilor informaţionale şi a
neotehnologiilor, specifice întreprinzătorilor), dar acestea fac obiectul altor domenii de
analiză economică.
Nevoile şi trebuinţele economico - sociale exprimă cerinţele obiective ale vieţii
umane, ale existenţei indivizilor sau societăţii în ansamblu, sub forma realizării de bunuri
materiale şi/sau servicii pe care oamenii le obţin prelucrând resursele.
Structura de proprietate pune în evidenţă formele de proprietate existente în
economie, ponderea fiecărei forme în ansamblul proprietăţii, precum şi modul de
organizare a proprietăţii în cadrul fiecărei forme existente. Cunoaşterea şi înţelegerea
proceselor care au loc în cadrul economiei naţionale are la bază analiza riguroasă a
corelaţiei nevoi – resurse, a modului prin care agenţii economici acţionează în vederea
realizării echilibrului dintre termenii relaţiei.
Nevoile sau trebuinţele pot fi definite ca cerinţe obiectiv necesare vieţii umane, ale
existenţei şi dezvoltării producătorilor lor. Acestea reprezintă un şir de cerinţe ale omului,
întâlnite pe tot parcursul vieţii sale. Dacă ne raportăm la universul economic general,
trebuinţele reprezintă aspectul economic sau formele de manifestare a necesităţilor
economice şi sociale, ele întruchipând necesităţile de consum ale populaţiei şi ale
producţiei.
Raritatea reprezintă caracteristica fundamentală a resurselor şi bunurilor
economice, manifestată atât cantitativ cât şi calitativ în raport cu cantitatea necesară
(cerută).
În teoria economică, problema rarităţii are în principal două căi de soluţionare care
conduc în ultimă instanţă la o cât mai bună satisfacere a nevoilor: fie creşterea cantităţii şi
calităţii bunurilor, fiind folosite cele mai adecvate metode de valorificare a resurselor rare,
fie distribuirea mai bună a veniturilor.
Trebuinţele sociale - în general şi trebuinţele economice - în special, îndeplinesc
un rol esenţial în procesul reproducţiei sociale, întrucât ele reprezintă:
 punctul de pornire, cauza iniţială, asupra conceptului de trebuinţă în
comparaţie cu conceptul fundamental sau forţa motrică determinată, hotărâtoare a
activităţii economice şi asupra conceptului de necesitate;
 punctual final al activităţii oamenilor asupra naturii şi forţelor ei;
 factorul de legătură între fazele şi momentele procesului reproducţiei
economice;
 element fundamental de evidenţiere al mecanismului economic.
Trebuinţele omului sunt multiple. Ele formează un sistem închegat în cadrul căruia
trebuinţele sunt ordonate, ierarhizate şi clasificate astfel:

384
  după natura lor, întâlnim:
 trebuinţe naturale, biologice şi fiziologice;
 trebuinţe economice;
 trebuinţe sociale;
 trebuinţe culturale;
 trebuinţe ale informării şi informaţiei;
 trebuinţe spirituale;
 după subiecţii purtători, distingem:
 trebuinţe individuale;
 trebuinţe de grup;
 trebuinţe ale societăţii;

 din punct de vedere al raportului cu repartiţia, avem:

 trebuinţe ale populaţiei;
 trebuinţe ale producţiei;
 din punct de vedere al ciclului activităţilor umane, întâlnim:
 trebuinţe zilnice;
 trebuinţe periodice;
 trebuinţe ocazionale;
 trebuinţe întâmplătoare;
 din punct de vedere al destinaţiei bunurilor, distingem:
 trebuinţe ale satisfacţiilor;
 trebuinţe ale necesităţilor;
 trebuinţe de bunuri materiale;
 trebuinţe de serviciilor;
 trebuinţe ale mulţumirii.
Preocuparea permanentă a oamenilor - de a alege resursele şi de a ierarhiza
folosirea lor în procesul satisfacerii nevoilor - a condus la formularea problemei
fundamentale a economiei, care poate fi conturată şi evidenţiată prin răspunsurile date la
o serie de întrebări principale:
 ce şi cât se produce – înseamnă a preciza cât anume din fiecare bun urmează să
se producă cu resursele de care dispune societatea;
 cum se produce – reprezintă o alegere privind producătorul care le va obţine,
tehnicile şi tehnologiile care vor fi folosite pentru producerea cât mai eficientă a fiecărui
bun pentru care s-a optat;
 pentru cine se produce – înseamnă că societatea trebuie să cunoască modul şi
criteriile distribuirii bunurilor între membrii societăţii şi să cunoască cine vor fi beneficiarii
bunurilor create.
La baza modului în care societatea poate răspunde la aceste întrebări stau diferite
sisteme economice, sarcina economiei politice fiind astfel aceea de a studia diferitele
mecanisme pe care societatea le poate utiliza pentru alocarea resurselor de care dispune.
Din sistemul trebuinţelor sociale se detaşează prioritar trebuinţele economice. Ele
generează activităţi economice ale vieţii oamenilor, cuprinzând trebuinţe de ordin personal

385
sau individual şi trebuinţe legate de desfăşurarea producţiei. Trebuinţele personale, sau
trebuinţele economice de consum personal, se manifestă ca trebuinţe însoţite de puterea de
cumpărare a populaţiei, ca trebuinţe solvabile, reflectate în cererea de consum care are
acoperire în veniturile populaţiei.
Cei care realizează bunuri materiale şi servicii se numesc generic agenţi
economici.
Agenţii economici reprezintă, în general, categoria specializată de indivizi
producători sau consumatori, care participă direct la piaţă, în vederea realizării unor
schimburi bazate pe bunurile economice tranzacţionate. Practic, economia naţională se
bazează pe schimb şi rată de participare a agenţilor economici.
În acest sens, putem spune că agenţii economici sunt indivizi/grupări sau
organizaţii profesionale individuale, care participă la viaţa economică îndeplinind anumite
roluri sau obligaţii, dispuşi şi în conformitate cu participarea celorlalţi agenţi economici
concurenţiali.
În acelaşi sens, agenţii economici sunt persoane fizice şi/sau juridice, care dispun
de factori de producţie, îi utilizează, îi transformă şi îi comercializează (revând) sub o
formă prelucrată. Gruparea mai multor agenţi economici, generează corporaţii economice,
care îmbracă forme şi caractere profesionale, generând sectoare ale economiilor naţionale.
Termenul de agent economic are o utilizare foarte largă în limbajul cotidian, având
numeroase semnificaţii. Acest termen este folosit adesea cu înţelesul de subiect al
activităţii economice (homo-economicus) sau întreprinzător, identificat totodată cu
elementul decizional asupra naturii activităţii sau a formei ei de organizare şi cu
proprietatea de centru de decizie economică.

Principalele atribute caracteristice ale agenţilor economici sunt:

 au un patrimoniu propriu,
 pot încheia contracte (adică pot iniţia activităţi de producţie
individuale sau colective);
 sunt participanţi la schimburile marfare(de bunuri şi servicii).
Activitatea economică în societate se poate desfăşură între oameni organizaţi în
cadrul unor unităţi economice, profilate şi specializate pe domenii distincte de activitate.

Libera iniţiativă

În condiţiile economiei de piaţă, proprietatea privată constituie fundamentul liberei

iniţiative.
Libera iniţiativă este expresia libertăţii agenţilor economici de a poseda bunuri, de
a utiliza şi de a dispune de ele şi de uzufructul lor.
Libera iniţiativă presupune:
- Libertatea agenţilor economici de a folosi cum cred de cuviință bunurile aflate în
proprietatea lor şi libertatea deplină în adoptarea deciziilor;
- Libertatea agenţilor economici de a-şi dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile
lor, de a-şi asuma riscul pentru tot ceea ce întreprind;
- Libera iniţiativă generată de proprietatea privată stimulează iniţiativă,
responsabilitate, competenţă şi competiţie în activitatea economică care are ca obiectiv
motivaţional maximizarea profitului;

386
 - Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii
particulare. În ţările în care proprietatea particulară este depersonalizată şi înlocuită cu
proprietatea colectivă la nivelul întregii societăţi, libertatea de acţiune a agenţilor
economici este eliminată, iar rezultatele obţinute se caracterizează prin eficienţă economică
foarte scăzută;
- Libera inițiativă asigură sporirea eficienţei economice, afirmarea agenţilor
economici capabili, şi înlăturarea celor incompetenţi, asigurându-se în acest fel progresul
economic al întregii societăţi.

Activitatea economică - proces complex şi fundamental prin care se produc, se

distribuie, se schimbă şi se consumă bunurile materiale şi serviciile destinate satisfacerii
nevoilor, presupune acţiunea concretă a agenţilor economici în dubla lor calitate - de
producători şi de consumatori.
Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi juridice, care
îndeplinesc roluri şi funcţii bine determinate în cadrul diviziunii muncii şi acţionează ca
subiecţi ai vieţii economice.
Noţiunea de agent economic este sinonimă cu cea de actor sau operator al vieţii
economice. Indiferent de termenul folosit, sensul este acelaşi, adică participant la viaţa
economică.
Întreprinderea ca verigă de bază a economiei de piaţă, este o unitate autonomă,
tehnico-productivă şi economico-financiară, în care se desfăşoară diferite genuri de
activităţi: industriale, agricole, de construcţii, transporturi.
Principalele funcţii ale întreprinderii sunt: funcţia de producţie, funcţia de
cercetare-dezvoltare, funcţia comercială, funcţia financiar-contabilă şi funcţia de personal.

Trăsăturile economiei

Economia este o ştiinţă teoretică care urmăreşte şi se sprijină pe fapte şi

evenimente concrete dobândite în practica economică.
Preocuparea ei principală o constituie:
 explicarea acestor fenomene, ale faptelor şi întâmplărilor atât prin modelare
matematice cât şi prin exprimare economică (statistică);
 concretizarea concluziilor obţinute în concepte şi legi care vor constitui
suporturile teoretice pentru progres şi dezvoltarea de perspectivă;
 datorită înregistrării permanente de recomandări, concluzii sau de realizări
ale bazelor de date, contribuie la formarea gândirii economice, care reprezintă suportul
esenţial al ştiinţelor sociale.

De aceea, dezvoltarea laturii aplicative, a teoriei economice, a istoriei economiei, o

reprezintă aspectul creşterii rolului teoriei economice pentru activităţi practice, ca urmare a
creşterii complexităţii vieţii economice şi sociale, a necesităţii proceselor de cunoaştere şi
specializare, ce s-au impus în definirea unor subramuri economice, capabile să definească
un domeniu specific de activitate.
În funcţie de mentorii vremii, distingem mai multe tipologii de economii: economie
mercantilistă, economie fiziocrată, economie clasică şi neoclasică, economie liberală şi
neoliberală, economie conservatoristă, economie marxistă.

387
 În anumite concepte şi literaturi de specialitate se menţionează o altă tipologie de
economie, cunoscută ca ştiinţă economică auxiliară, prin care, în sistemul economiilor este
introdusă matematica şi informatica (informatizarea) economică.
Datorită acestui punct de vedere se poate spune că economia se află în strânsă
legătură şi relaţie de colaborare cu ştiinţele conexe şi cu ştiinţe generale, iar pentru ca
sistemul să fie funcţional este necesar ca (acesta) să se găsească în relaţie de comunicare,
cooperare şi susţinere cu alte ştiinţe neeconomice:
- cu ştiinţele politice – ca urmare a faptului că economiştii se ocupă de organizarea
societăţii şi nu fac abstracţie de politicile guvernamentale;
- cu psihologia – deoarece economiştii au în vedere deciziile individuale ce se
stabilesc între subiecţi şi încearcă să motiveze comportamentele individuale prin prisma
capacităţii individului la percepţie, cunoaştere sau putere de înţelegere, într-o varietate
largă de situaţii;
- cu ştiinţele juridice – pentru că deciziile oamenilor şi acţiunile guvernamentale
sunt influenţate de restricţii legate şi de protecţia socială aplicabilă unor grupuri de
indivizi, iar suportul logistic şi legistic este corectat prin decizii juridice;
- cu istoria – întrucât evenimentele actuale sunt afectate de deciziile trecute majore
ce s-au desfăşurat în evoluţia omenirii şi au contribuit sau au impus anumite modificări
structurale şi/sau funcţionale care au determinat schimbări în mentalitatea indivizilor sau
agenţilor economici, iar deciziile prezente sunt astfel concepute încât să corespundă
atitudinilor şi comportamentelor sociale din trecut şi valabile în viitor;
- cu matematica – deoarece gândirea matematică este folosită pentru a examina
anumite probleme economice complexe;
- cu statistica – pentru că funcţiile statistice pot vizualiza, anticipa şi corecta
abaterile din comportamentele tradiţional economice ce pot apărea în toate categoriile de
activităţi economice, iar pentru economişti, evidenţierea dimensiunii fenomenelor este
necesară şi impune măsurarea şi analiza informaţiei numeric;
- cu contabilitatea – întrucât economiştii sunt interesaţi de situaţia şi gestiunea
întreprinderii, de efectele informaţiilor privind profitul şi celelalte probleme fundamentale
şi ca urmare ale acestor analize pot interveni pentru modificarea comportamentului general
al întreprinderii;
- cu ingineria – deoarece alocarea resurselor pentru folosinţe alternative reclamă
informaţii tehnice referitoare la domeniul optim de folosinţă şi utilizare a resurselor,
aducându-se maximul de satisfacţie datorită specializării.

388
 Curs 2.

Economia naţională şi componentele ei

Economia naţională – cadrul de funcţionare al sistemelor economice.

Activităţile economice – se desfăşoară în cadrul unor colectivităţi sociale
organizate între oamenii participanţi. În procesul dezvoltării istorice, aceste colectivităţi
umane au cunoscut procese de transformare devenind treptat ceea ce cunoaştem astăzi sub
denumirea de economii naţionale.
Activităţile economice sunt legate între ele prin diviziunea socială a muncii (în
contextul apariţiei şi dezvoltării naţiunilor şi a statelor naţionale), şi se constituie în
economii naţionale a căror primă trăsătură o reprezintă piaţa naţionale.
Economia naţională reprezintă un ansamblu de resurse materiale şi umane, de
activităţi de producţie, de schimb şi de servicii, care s-au constituit în ramuri, subramuri şi
sectoare de activitate, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se realizează
mişcarea valorilor materiale şi spirituale, asigurând funcţionare şi dezvoltare economică şi
socială.

Economia naţională, ca entitate de sine stătătoare, are la baza apariţiei,

închegării şi dezvoltării ei, o serie de premise necesare structurării societăţii,

389
 dintre care cele mai importante sunt:

1. naţiunea, ca unitate structurală existenţială a societăţii şi suport al

delimitării şi practicării activităţilor economice;
2. un teritoriu naţional, definit şi bine delimitat geografic, locuit de populație
şi recunoscut la nivel geo-politic;
3. un nivel al diviziunii sociale a muncii şi de dezvoltare a cooperării
dintre naţiuni (ţări), datorită căruia agenţii economici, în activitatea economică de schimb
biunivoc, creează sisteme tip bloc economic.

Apariţia economiilor naţionale marchează intrarea popoarelor într-o etapă

superioară a vieţii economice şi trecerea lor la forme superioare de dezvoltare şi

de asigurare a activităţilor economico-sociale. În aceste condiţii, trebuie luate în

considerare, ca elemente definitorii şi de caracterizare, următoarele elemente:

 teritoriul naţional cu resursele sale naturale;

 forţa de muncă, nivelul şi pregătirea locuitorilor;
 tehnicile de producţie utilizate;
 stocurile de informaţii;
 necesităţile şi rezervele sociale.

Drept urmare a analizelor acestor atribute, de caracterizare şi evidenţiere,

la factorii de producţie trebuie să adăugăm şi următoarele elemente: trebuinţele,

resursele, mecanismele de funcţionare, rezultatele obţinute. Toate aceste activităţi

economice, care au loc în prezent într-o societate, nu pot fi privite atemporal şi

aspaţial, ci strâns legate de cadrul în care ele se desfăşoară, cadru care îl reprezintă

390
economia naţională la o anumită etapă istorică (la care facem referinţă). Din

diferite cauze, (obiective sau nu), progresul unora dintre economiile unor state

întârzie, astfel încât între economiile naţionale comparate se formează decalaje

economice, sociale, politice, tehnice şi tehnologice, a căror amploare se măsoară

în timpi medii şi mari.

Analiza comparativă a economiilor trebuie să ţină seama de aceste

diferenţe, să surprindă corect ceea ce caracterizează fiecare economie naţională în

parte, care sunt trăsăturile şi particularităţilor lor şi care este locul fiecăreia dintre

acestea, în ansamblul economic mondial.

Întrucât economia naţională se prezintă astăzi, în epoca contemporană,

drept cadru al dezvoltării societăţii, acest fapt trebuie privit în complexitatea lui în

modul în care activităţile economico-sociale sunt integrate şi îmbracă forma

complexelor economice naţionale ce îmbină toate sectoarele de activitate

391
 economică, inclusiv cercetarea ştiinţifică şi sistemul de pregătire şi perfecţionare

profesională al factorului uman.

Acest aspect este evidenţiat prin realizarea de:

 niveluri înalte de indicatorilor relativi ai rezultatele activităţilor economice

 structuri sectoriale (de ramuri şi teritoriale) relativ avantajoase;
 înaltă eficienţă economică;
 mobilitate ridicată a economiei naţionale;
 mare capacitate de asimilare a cerinţelor;
 puternică încadrare în circuitul economic mondial.

Complexele economice naţional-statale cunosc procese evolutive generate

de:

 progres multilateral dezvoltat al tehnicii şi tehnologiei;

 diversificarea şi multiplicarea cererii de consum în cadrul societăţii;
 diversificarea şi creşterea schimburilor economice externe;
 accentuarea sprijinului acordat de stat vieţii economice şi sociale.

În aceste condiţii, nivelul dezvoltării sau puterea economică a unei

economii naţionale se delimitează sau rezultă din faptul că trebuie să se asigure

echilibrul economic naţional datorat următoarelor criterii:

 unităţi de producţie specializate în cadrul diviziunii sociale a muncii

existente în cadrul economiei naţionale;
 realizarea schimbului de activităţi între unităţile economice participante care
se realizează prin forme comerciale, monetare şi de credite cu precizarea folosirii monedei
naţionale sau a celei de referinţă;

392
  funcţionalitate în domeniul dezvoltării comunicaţiilor, telecomunicaţiilor,
educaţiei, culturii, sănătăţii şi asigurarea infrastructurii, care să fie organizată la nivel
naţional şi statal;
 sistemul economic naţional furnizează cadrul şi determină conţinutul
domeniilor, schimburilor dintre subsistemele economice cu mediul naţional şi internaţional
sau mondial;
 sistemul economic naţional trebuie să funcţioneze în astfel de condiţii încât
să se asigure echilibrul economic real. Activităţile economice se definesc în cadrul unor
colectivităţi sociale, organizate între agenţii participanţi la actul de producţie.

Structura economiei naţionale reflectă elementele şi componentele,

natura şi însuşirile sectoarelor economice, poziţia şi legăturile (interacţiunile) lor

reciproce de interconectare şi ajutor reciproc. Structura economică naţională

poate fi abordată din mai multe puncte de vedere, corespunzător criteriilor care

stau la baza alcătuirii elementelor ei componente.

Structura materială – reflectă compartimentarea activităţilor economice

şi sociale, în cadrul diviziunii sociale a muncii, corespunzătoare specializării

producţiei din cadrul societăţii. Poate căpăta aspect de structură de ramură sau

structură de producţie, în funcţie de mărimea preocupărilor care sunt destinate

aspectului material.

393
 Structura de ramură pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale pe

ramuri şi subramuri. Ramura economică reprezintă o totalitate de domenii şi

activităţi omogene şi înrudite, grupate ca urmare a diviziunii sociale a muncii, ce

se desfăşoară în unităţi specializate sau cu caracter mixt de activităţi şi care se

concretizează în ansamblul de produse sau servicii realizate. Dezvoltarea

ramurilor economice, în cadrul economiei naţionale, constituie premisa

asigurării stării de echilibru dinamic necesar procesului dezvoltării, întrucât

permite clasificarea, gruparea şi caracterizarea gamelor de produse realizate.

Structura tehnică – pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale prin

prisma instrumentelor tehnice şi a tehnologiei acestora existente. Această structură

dă imagine asupra gradului de încorporare a ştiinţei precum şi a rezultatelor

cercetării economice şi de specialitate în cadrul economiei naţionale.

Structura demografică – pune în evidenţă gruparea populaţiei active

394
şi/sau ocupate în sectoarele economice, pe ramuri şi subramuri, sectoare de

activitate sau domenii de interes general, prin prisma analizei socio-economice cu

referire la sex, grupă de vârstă, putere decizională, nivel de instruire, grade de

preocupare, afinităţi, comportamente tradiţionale şi culturale, nivel instituţional.

Structura organizatorică – pune în evidenţă gruparea activităţilor

economice pe domenii mari de activitate, care se identifică sau constituie practic,

subsisteme ale economiei naţionale. Compartimentarea activităţilor economice,

pe niveluri şi verigi organizaţionale, constituite (în raport cu diviziunea socială a

muncii, cu nivelul tehnicii existente, cu concepţia de conducere şi decizie

economică asupra activităţilor) factorul determinant al implicării ierarhicului în

activitatea de conducere sau administrare, cu implicare a creşterii complexităţii

nivelului de pregătire individuală al actorului decident.

Structura teritorială – reflectă compartimentarea economiei naţionale

395
pe zone şi regiuni economice, părţi ale teritoriului naţional. Această structură face

referinţă la zonele naţionale geografice sau bazinele cu bogăţii minerale naturale.

Structura de proprietate – pune în evidenţă alcătuirea internă a

economiei naţionale din punct de vedere al proprietăţii. Această structură

prezintă atât relaţia dintre individ şi rezultatele muncii sale, cât şi relaţia generală

ce se stabileşte între membrii societăţii determinând diversificarea şi bogăţia

acestora.

Noţiunea de proprietate impune probleme privind natura proprietăţii,

conţinutul acesteia, evoluţia ei şi a formelor de proprietate. În sens descriptiv,

proprietatea reprezintă un raport social concretizat într-un înscris privind dreptul

efectiv al unei (sau mai multor) persoane asupra unor (unui) bunuri economice

create sau existente în societate. Proprietarul se bucură şi dispune de un bun, în

mod exclusiv şi absolut, însă între limitele determinate de lege.

396
 Datorită acestui fapt, se cristalizează domenii şi optici diferite, cu privire la

proprietate sau referitoare la forma de proprietate, dezvoltând presiuni şi pasiuni

din punct de vedere analitic şi funcţional privind definirea proprietăţii. Distingem

definiţii economice, juridice şi filosofice.

Din optica economică, proprietatea exprimă un raport de însuşire al unor

produse sau al unui bun material creat de către om, sau o formă socială

determinată istoric, prin prisma raporturilor care apar între oameni, în legătură cu

această însuşire sau apropiere şi care permite înfăptuirea ei. Altfel spus economic,

proprietatea reprezintă totalitatea relaţiilor dintre oameni ce se stabilesc în

legătură cu bunurile şi relaţiile lor, reglate prin normele istoriceşte statornicite pe

plan local şi social.

397
 Privită în sens economic real, proprietatea determină un fapt social,

universal răspândit, însă reglementat în mod diferit. Reglementarea lui constituie

unul din elementele fundamentale, definitorii ale sistemului economic.

Din punct de vedere juridic, proprietatea se identifică, în conceptul de

drept de proprietate. Dreptul de proprietate reprezintă o categorie juridică care

a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare economică a societăţii şi anume odată

cu apariţia statului şi a dreptului. Dreptul de proprietate va exista atât timp cât

va exista statul şi dreptul. Juridic, proprietatea este un raport stabilit între oameni

şi bunurile care fac obiectul proprietăţii (bunuri sau servicii).

Juridic, dreptul de proprietate se prezintă ca un complex de atribute

juridice acordate, în virtutea câtorva titluri, titularului de drept, care poate să

satisfacă interesele proprietarului în condiţiile existenţei proprietăţii, în sens

economic, corespunzător stadiului istoric de dezvoltare a societăţii. El reprezintă

398
 domenii de activităţi atribuite agenţilor şi/sau participanţilor economici la

producţie, iar cele mai reprezentative atribute ale acestuia sunt: dreptul de

posesie (de a avea şi de a stăpâni în fapt, direct şi nemijlocit bunul, în interes

propriu), dreptul de folosinţă (de a utiliza bunul în propriul său interes,

dobândind în proprietate serviciile şi veniturile pe care le poate obţine din

aceasta), dreptul de dispoziţie (de a face ce se vrea, înstrăina sau de a constitui

asupra lui drepturi reale în favoarea altuia, precum şi de a consuma sau distruge

chiar fără folos bunul ce-i aparţine), uzufruct-ul – dreptul de a te bucura de ceea

ce ai şi/sau primi recompensă. Proprietatea este reală şi garantată.

În condiţiile economiei contemporane există următoarele forme principale de

proprietate: proprietatea privată, proprietatea publică şi proprietatea mixtă
a) Proprietatea privată (particulară) constituie baza economiei şi cuprinde:
proprietatea particulară individuală mică (ateliere meşteşugăreşti, unităţi comerciale,
exploatări agricole), bazate pe munca proprie a proprietarului şi membrilor familiei
acestuia, proprietatea particulară mijlocie şi mare în care proprietarul foloseşte
muncitori salariaţi şi proprietatea particulară asociativă care apare sub forma
cooperativelor şi societăților comerciale.
b) Proprietatea publică există în proporţii diferite în toate ţările lumii. Ea se
constituie la nivel naţional, municipal şi comunal ca proprietate de stat, iar organizaţiile de
stat sunt subiecţi ai dreptului de proprietate.
c) Proprietatea mixtă apare prin combinarea în forme şi proporţii diferite a celor
două forme de proprietate (privată şi publică).
Pluralismul formelor de proprietate şi coexistenţa acestora este un fapt real în
economiile moderne. Ponderea şi rolul diferitelor forme de proprietate se modifică în
funcţie de etapele de dezvoltare economică şi de opţiunile politice din fiecare ţară.
Pluralismul formelor de proprietate generează competiţie între ele în direcţia creşterii

399
volumului producţiei, îmbunătăţirii calităţii produselor, promovării progresului tehnic şi
ridicarea calităţii vieţii.

Analizată prin prisma rezultatelor obţinute, economia de piaţă este

superioară economiei de comandă. Cu toate aceste nu este o formă de organizare

perfectă, deoarece nu poate asigura perfecta stabilitate internă. Ea generează şi

fenomene negative ca inflaţia, şomajul, crizele economice.

Din punct de vedere filosofic se pune problema unui concept de atribuire a

unor game din categoriile proprietăţii, care de cele mai multe ori fac uzanţă de

faptele şi întâmplările trecutului, cu conotaţii asupra viitorului şi asigurării, printr-

o formă sau alta, a posesiei, folosirii, înstrăinării, închirierii, siguranţei şi ne-

consumului sau epuizării celor necesare viitorului (literatură şi cultură, tradiţie şi

obişnuinţă, ştiinţă şi dezvoltare, progres acumulativ şi de dezvoltare).

Proprietatea intelectuală, evidenţiază patrimoniul cultural naţional şi se

extinde şi asupra drepturile aferente activităţilor intelectuale din domeniul

400
 industrial, ştiinţific, literar, artistic.

Esenţa proprietăţii

În condiţiile economiei de piaţă, atât factorii de producţie cât şi bunurile economice

realizate cu ajutorul lor se află în proprietatea agenţilor economici.
Astfel, proprietatea exprimă raporturile ce se stabilesc între oameni faţă de
bunurile materiale, spirituale şi de altă natură existente în societate, raporturi reglementate
de normele sociale şi juridice corespunzătoare anumitor momente din istoria dezvoltării
societăţii.
Proprietatea conferă deţinătorului următoarele atribute (drepturi):
a) posesiunea, adică dominaţia directă a proprietarului asupra bunului obţinut;
b) dispoziţia este dreptul proprietarului de a dispune aşa cum doreşte de obiectul
deţinut în limitele permise de lege;
c) utilizarea este dreptul proprietarului de a folosi bunul respectiv;
d) uzufructul este dreptul proprietarului de a beneficia de rezultatele obţinute prin
folosirea bunurilor aflate în proprietatea sa.
Exercitarea acestor atribute este monopolul exclusiv al proprietarului, care poate
înstrăina unul, mai multe sau toate atributele proprietăţii. Înstrăinarea totalităţii acestor
atribute poate avea loc pe bază de contra echivalent pe calea vânzării-cumpărării, sau
gratuit prin donaţii sau moştenire.
Transferarea separată a anumitor atribute ale dreptului de proprietate, ca de
exemplu posesiunea sau utilizarea, poate avea loc prin închiriere, concesionare sau
ipotecare.

Obiectul şi subiectul proprietăţii

Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile economice, adică bunurile care intră în

circuitul marfar.
Subiectul proprietăţii îl formează agenţii vieţii economice: indivizi (familiile),
sociogrupurile, organizaţiile naţionale şi internaţionale.

a) Indivizii (familiile) ca subiect al proprietăţii în cazul în care sunt producători,

cumulează prin acţiunea lor toate atributele proprietăţii: posesiunea, dispoziţia, utilizarea şi
uzufructul. În cazul în care nu sunt producători direcţi, ci utilizează salariaţi, ei împart
uzufructul cu producătorii direcţi (salariaţii).
b) Sociogrupurile se constituie prin unirea mai multor indivizi dând naştere
cooperativelor şi societăţilor comerciale.
- Cooperativele sunt unităţi care îşi desfăşoară activitatea în domeniul producţiei,
prestărilor de servicii, sau comercializării produselor, în special în mediul rural.

401
 - Societăţile comerciale sunt firmele alcătuite din mai mulţi asociaţi. Conform
legislaţiei în vigoare, principalele tipuri de societăți comerciale din ţara noastră sunt:
societatea în nume colectiv, societatea în comandită pe acţiuni, societatea pe acţiuni şi
societatea cu răspundere limitată.
c) Organizaţiile naţionale şi internaţionale. Organizaţiile naţionale apar sub
forma uniunilor de întreprinderi sau cooperative constituite pe criterii de ramură sau
teritorial-administrative. Organizaţiile internaţionale se constituie prin asocierea
agenţilor economici sau a organizaţiilor din două sau mai multe ţări.

Pluralismul formelor de proprietate

În condiţiile economiei de piaţă există următoarele forme principale de proprietate:

proprietatea privată, proprietatea publică şi proprietatea mixtă
a) Proprietatea privată (particulară) constituie baza economiei de piaţă şi
cuprinde:
- proprietatea particulară individuală mică (unităţi meşteşugăreşti, comerciale,
exploatări agricole), bazate pe munca proprie a proprietarului şi familiei acestuia;
- proprietatea particulară mijlocie şi mare în care proprietarul foloseşte muncitori
salariaţi;
- proprietatea particulară asociativă, care apare sub forma cooperativelor şi
societăților comerciale.
b) Proprietatea publică există în proporţii diferite în toate ţările lumii. Ea se
constituie la nivel naţional, municipal şi comunal ca proprietate de stat, iar organizaţiile de
stat sunt subiecţi ai dreptului de proprietate.
c) Proprietatea mixtă apare prin combinarea în forme şi proporţii diferite a celor
două forme de proprietate (privată şi publică).
Pluralismul formelor de proprietate şi coexistenţa acestora este un fapt real în
economiile moderne.
Ponderea şi rolul diferitelor forme de proprietate se modifică în funcţie de
etapele de dezvoltare economică şi de opţiunile politice din fiecare ţară. Pluralismul
formelor de proprietate generează competiţie între ele în direcţia creşterii volumului
producţiei, îmbunătăţirii calităţii produselor, promovării progresului tehnic şi ridicarea
calităţii vieţii.

Tipuri de întreprinderi

Principalele tipuri de întreprinderi sunt:

a) întreprinderile persoane fizice (individuale, firme private de familie);
b) întreprinderi asociative (cooperativele);
c) întreprinderi societăţi comerciale;
d) regiile autonome.

402
 În ţările cu economie de piaţă, cea mai largă sferă de răspândire o au societăţile
comerciale formate din mai multe persoane fizice şi / sau juridice, numite asociaţii, care
reunindu-şi capitalurile, desfăşoară o anumită activitate în scopul obţinerii de profit.
Principalele tipuri de societăţi comerciale din România sunt:
a) Societatea în nume colectiv (S.N.C.) se constituie prin asocierea mai multor
persoane fizice, ale căror obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
solidară şi nelimitată a tuturor asociaţilor ;
b) Societatea în comandită simplă (S.C.S.) este tipul de societate în care asociaţii
se grupează în două categorii: comanditaţii care administrează societatea, răspunzând
solidar şi nelimitat pentru pagubele şi obligaţiile societăţii şi comanditarii a căror
răspundere este limitată în raport cu capitalul subscris;
c) Societatea în comandită pe acţiuni (S.C.A.) prezintă aceleaşi caracteristici cu
S.C.S., cu excepţia faptului că îşi constituie capitalul pe calea emiterii de acţiuni;
d) Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.) este tipul de societate în care
răspunderea asociaţilor este limitată până la plafonul de capital subscris. SRL-ul este tipul
de societate cu cea mai largă răspândire;
e) Societatea pe acţiuni (anonimă) se constituie de către membrii fondatori prin
emisiunea de acţiuni. Aceste societăţi concentrează capitaluri foarte mari
Regiile autonome (companii naţionale) se organizează şi funcţionează în cadrul
ramurilor strategice ale economiei naţionale: industria de armament, energetică,
exploatarea minelor şi a gazelor naturale, transportul feroviar. Exemple de regii autonome:
Regia autonomă a lignitului, RENEL în industria energetică, ş.a. Regiile autonome au
autonomie funcţională şi sunt în proprietatea statului.

Indicatorii activităţii întreprinderii

Rezultatele activităţii întreprinderilor care produc bunuri materiale şi servicii se

exprimă cu ajutorul indicatorilor economici.
Indicatorul economic este expresia cifrică a laturii cantitativă a fenomenelor şi
proceselor economice în condiţii concrete de loc şi de timp.
Rezultatele activităţii întreprinderii se exprimă cu ajutorul indicatorilor fizici
(metri, litri, kilograme, tone) şi ai indicatorilor valorici (monetar). Exprimarea bănească
este mai cuprinzătoare, deoarece cu ajutorul ei se redau rezultatele globale (ale întregii
activităţi a întreprinderii).
Principalii indicatori în expresie monetară a activităţii întreprinderii sunt următorii:

a) Cifra de afaceri exprimă totalitatea încasărilor realizate de întreprindere din

operaţiunile de vânzare a bunurilor obţinute într-o perioadă de timp dată;
b) Valoarea adăugată este indicatorul valoric care reflectă contribuţia factorului
muncă şi a factorului capital fix şi exprimă valoarea pe care o adaugă o întreprindere la
suma care reprezintă cheltuielile cu materii prime şi energie. Ea se determină ca diferenţă
între încasările totale ale întreprinderii din vânzarea bunurilor materiale şi serviciilor
livrate clienţilor şi plăţile făcute către furnizori;
c) Profitul brut se determină pentru o perioadă de timp dată, prin scăderea din
veniturile totale a costurilor aferente producţiei;

403
 d) Profitul net reprezintă partea din profitul brut care rămâne după ce din profitul
brut s-au scăzut impozitele şi alte vărsăminte prevăzute de lege.

Agenții economici

Gruparea unităţilor economice pe sectoare de activitate instituţionalizate, permite

realizarea evidenţierii fluxurilor economice de producţie şi de capital dintre aceste sectoare
de activitate si oferă o imagine de ansamblu asupra economiei naţionale numite fluxuri
circulante ale venitului. În sistemul de indicatori sintetici ai sistemului contabilităţii
naţionale (SCN) se utilizează următoarele grupe de agenţi economici agregaţi.
Principalele atribute caracteristice ale agenţilor economici sunt:
 au un patrimoniu propriu,
 pot încheia contracte (iniţiază activităţi de producţie individuale sau
colective);
 sunt participanţi la schimburile marfare(de bunuri şi servicii).
Activitatea economică – activitate umană prin excelenţă – este un proces
fundamental şi complex, care cuprinde totalitatea actelor şi faptelor privitoare la
producerea, distribuirea, circulaţia şi consumul bunurilor materiale şi a serviciilor.
În cadrul activităţii economice se detaşează ca importanţă două procese esenţiale şi
anume - producţia şi consumul - aflate în interdependenţă.
Activitatea economică în societate se poate desfăşură între oameni organizaţi în
cadrul unor unităţi economice, profilate şi specializate pe domenii distincte de activitate.
Economia naţională a unei ţări reflectă multitudinea unităţilor economice existente,
care desfăşoară activităţi şi care interacţionează reciproc.
Economia naţională reflectă multitudinea unităţilor economice existente, care
desfăşoară activităţi şi care interacţionează reciproc. La nivel microeconomic, principalele
instituţii, clase, categorii socio-umane reprezentative de agenţi economici (după natura
comportamentului și al activităţii desfăşurate), sunt grupate astfel:
1. Gospodăriile individuale (menajele) – reprezintă forme de manifestare a
agentului economic care îndeplinesc în principal funcţia de consumator de bunuri şi
servicii. Veniturile acestei categorii sunt obținute in urma prestărilor de servicii către alte
unitatea economice, din remunerarea muncii (inclusiv avantaje în natură), pensiile, bursele,
premiile, subvențiile, titlurilor de proprietate precum şi prin transferurile/transformările
efectuate de celelalte sectoare, în care liderul dispune după propria opţiune şi interes de
natura comportamentului economic, venituri din proprietate sau din industria casnică și alte
categorii bănești nenominalizate. În cadrul gospodăriilor, liderul manifestă reprezentanţă
faţă de propria personalitatea juridică, iar creşterea economică este remarcată prin realizări
şi acumulări cantitative simple;
2. Întreprinderile reprezintă societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare care,
indiferent de felul în care sunt organizate (societate economică, comercială, cu răspundere
sau pe acţiuni) şi de forma de proprietate, au ca funcţie principală producerea şi prelucrarea
de bunuri economice nefinanciare şi prestări servicii, creând producţie finită şi/sau
semifinită destinate pieţei. Veniturile acestei categorii de agenți provin prioritar din
vânzarea producţiei, cu scopul de a obţine profit. Pot fi unități publice, private sau mixte,
funcţie de raportul stabilit între societate și forma (raportul) de proprietate ale acestora.
(cvasisocietate = aproape societate sau societate virtuala).

404
 3. Instituţiile de credit sunt unităţi instituţionale publice, private sau mixte,
care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici, adunând,
transformând şi redistribuind disponibilităţile financiare, asistând riscurile individuale şi
colective (bănci, societăţi de asigurări, instituţii financiare). Aceşti agenţi economici,
realizează o activitate de orientare şi satisfacere a trebuinţelor factorului uman, în
conformitate cu denumirea activităţii unităţii, şi realizează redistribuirea acumulărilor
percepute ca taxe şi impozite. Veniturile acestora se constituie din economii temporare sau
la perioadă determinată existente în societate şi care se concretizează în scopul
redistribuirii acestuia spre acei agenţi economici care necesită resurse financiare.
4. Instituţiile financiare. Sunt unităţi instituţionale a căror funcţie principală
este de a finanţa activităților agenţii economici, adică: corelarea, transformarea și
redistribuirea disponibilităților financiare valabile la un anumit moment, între agenții
economici care manifestă necesar financiar și cei care posedă resurse monetare, ale căror
resurse sunt formate din fondurile băneşti atrase şi dobânzile încasate. Fondurile
distribuibile ale acestei instituții provin din angajamente contractuale de puneri la vedere și
la termeni a titluri de valoare și dobânzi. În cadrul acestor instituții distingem: Banca
Centrală, Băncile Comerciale, Băncile de Investiții și plasamente, și Societățile Bancare de
Asigurări. Instituția cuprinde și activitățile caselor de schimb valutar.
5. Întreprinderile de asigurare. Includ toate unităţile instituţionale care
îndeplinesc funcția de asigurare, adică de transferare a riscurilor individuale in riscuri
colective. Aceasta forma de instituții se finanțează pe baza încasărilor din primele de
asigurare. Veniturile acestei instituții se materializează din colectarea polițelor (primelor)
de asigurare, precum și din comisioane.
6. Administraţiile – includ acele instituţii care, în principiu, exercită funcţii
de redistribuire a veniturilor (avuţiilor) pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Sunt
organizaţii publice sau private care intervin asupra întreprinderii şi/sau managementului
individual astfel:
 Administrațiile publice sunt forme asociative de agenţii administrative şi
centrale de stat (învăţământ, sistemul protecţiei sociale, al justiţiei, asistenţă sanitară
publică) care produc servicii non-marfare și efectuează operații de redistribuire a
veniturilor și/sau a bogăției naționale. Administrațiile publice se finanțează din
vărsămintele obligatorii colectate de la celelalte instituții, primite direct sau indirect, prin
redistribuirea fondurilor circulante. Veniturile lor urmăresc ca încasările din serviciile
prestate să fie reorientate către populaţie;
 Administrațiile private sunt organizaţii fără scop lucrativ, prestează
servicii nonprofit (fundaţii, asociaţii private sau profesionale) şi produc servicii nemarfare
pentru grupuri sau categorii particulare de gospodarii sau colectivități. Veniturile lor se
constituie pe baza contribuțiilor voluntare efectuate de gospodarii în calitate de
consumatori din veniturile proprietarii individuale prin prelevări ale veniturilor altor
categorii de agenţi economici obţinute sub formă de subvenţii, sponsorizări, ajutoare, burse
şi premii.
7. Restul lumii sau străinătatea reprezintă generic celelalte economii
naţionale şi unităţile lor autonome (nerezidente), cu care agenţii economici interni intră în
tranzacţii economice, sectoare economice de activitate care grupează unitatea nerezidente
ce fac operații economice cu unitatea instituționale rezidente.
Sunt acei agenţi economici, constituit din celelalte sectoare ale economiei naţionale
şi unităţile lor autonome nerezidente, cu care agenţii economici naţionali sau interni
autohtoni, intră în relaţii economice, efectuând tranzacţii care leagă economia naţională de

405
restul lumii. Veniturile acestora se realizează prioritar din activităţi economico comerciale
şi de import-export.
8. Liber profesioniştii sau libera iniţiativă se concretizează în dreptul
agenţilor economici de a se dezvolta, menţine sau a restrânge acţiunile lor, de a se
manifesta ca întreprinzători, consumându-şi cum doresc bunurile de care dispun, inclusiv
forţa proprie de muncă. Agentul economic liber profesionist participă voluntar la
tranzacţiile economice, asigurându-şi condiţiile funcţionării normale ale economiei,
pornind de la interesele şi posibilităţile fiecăruia. Veniturile acestei categorii de agent se
constituie ocazional și numai în urma finalizării unui ace de vânzare a bunurilor realizate
de acesta. El devine atent la semnalele pieţei şi îşi îndreaptă eforturile spre ceea ce este şi
consideră ca fiind cu adevărat necesar şi eficient vieţii economice. În aceasta categorie sunt
incluşi cercetătorii, artiştii, plasticienii, creatorii, bijutierii, meseriaşii, oamenii cu activităţi
libere.
Activitatea economică – are ca obiect, bine definit, satisfacerea nevoilor proprii
ale omului şi ale colectivităţii în care acesta trăieşte.
Activitatea economică este un ansamblu de acţiuni umane, bazate pe principii şi
raţionamente, caracteristice utilizării resurselor pentru producerea de bunuri şi servicii
necesare satisfacerii trebuinţelor şi se desfăşoară în unităţi producătoare de bunuri
economice, prestatoare de servicii, în unităţi de comercializare a produselor, unităţi
financiar - bancare sau administraţii. Stă la baza progresului material şi spiritual al
indivizilor, cu consecinţe asupra societăţii, generând civilizaţii avansate prin dezvoltare
economică progresivă.
Ea se desfăşoară sub diverse forme de organizare, astfel încât participanţii – atât
cumpărătorii cât şi producătorii – să poată să-şi dobândească realizarea opţiunii de
mulţumire.
Geneza, structura şi implicaţiile activităţilor economice pot fi prezentate astfel:

Trebuinţe economice

Satisfacerea trebuinţelor economice

Conştientizare
Rezultate economice – bunuri şi servicii
Scopuri economice
Activitatea economică

Raţionalizare
Alocarea resurselor
Interese economice
Condiţii de realizare

La nivel macroeconomic, gruparea agenților economici se delimitează pe clase de

orientare comportamentală, generat de atributul preocupării de bază al agentului economic.
În aceste condiții, agenții economici (cu preocupări dominante similare) sunt
grupați pe categorii profesionale generate de sectorul de activitate. Sectorul consumator și
sectorul producție rămân cela mai reprezentative categorii de agenți economic.

406
 Sectorul menaje sau colectivitatea – grupează categoria agenților economici
consumatori (menajele microeconomice) ale căror comportamente și preocupări grupează
tipologiile individuale prezentate pentru explicitarea la nivel microeconomic.
Sectorul firme sau industrial – grupează agenții economici întâlniți și prezentați al
întreprindere. Aceștia respectă aspectul producție și se grupează pe profile de specializare
în conformitate cu activitatea de bază sau zona de activitate.
Sectorul guvernamental – grupează categoria agenților economici ale căror
activități sunt activate și bugetate de către municipalități sau organe administrative, sunt
orientate către sfera prestărilor de servicii și răspund solicitărilor celorlalte categorii de
agenți economici sectoriali.
Sectorul exterior – grupează agenții economici rezidenți care dezvoltă relații și
activități economice cu agenții economici nerezidenți sau, în mod similar, agenții
nerezidenți care sunt în activități economice cu agenți rezidenți. Principala formă de
caracterizare a activității acestui sector o reprezintă sfera comerțului internațional.
Analiza şi evaluarea economiei naţionale, comparative cu cea a altor state, se
realizează utilizând relaţii economice fundamentale şi distincte, de abordare ale
conceptului general, reprezentative: macroeconomia şi microeconomia.
Termenul de macroeconomie este utilizat în cel puţin două accepţiuni şi
desemnează:
 economia naţională sau ansamblul economiei naţionale, cu totalitatea
componentelor acesteia din cadrul unui anumit teritoriu naţional. În acest sens,
macroeconomia reprezintă acel cadru optim de utilizare a resurselor economice, care sunt
limitate, în scopul satisfacerii cât mai complete a nevoilor social-umane în continuă
creştere şi diversificare;
 ramură a ştiinţei economice care cercetează fenomenele şi procesele
fundamentale, ce se desfăşoară la scară a ramurilor şi a economiei naţionale, relaţiile dintre
principalele mărimi economice agregat sau macrovariabile economice (valoarea adăugată,
produs global şi intern brut sau net, produs naţional brut şi net, volumul investiţiilor şi al
consumurilor, nivelul preţurilor, al cheltuielilor, al importului şi al exportului, amploarea
şomajului, mărimea ratei inflaţiei, devalorizarea) şi, respectiv, evoluţia acestora în timp.
Ca ramură a analizei economice, care studiază categoriile globale ale economiei,
variaţiile generale ale activităţii economice şi macrovariabilele acesteia, macroeconomia
îşi propune să explice starea reală a economiei naţionale, caracteristicile definitorii ale
evoluţiei sale conjuncturale (ritmurile de creştere economică, gradul de ocupare a forţei de
muncă, amploarea şomajului, variaţiile generale ale preţurilor), rezultatele activităţilor
economice, creşterea şi dezvoltarea economică durabilă, eficienţa şi echilibrul sistemului
economic naţional, precum şi, preconizarea dezechilibrelor economice majore şi a
ciclurilor de revenire.
Procesele economico-sociale fundamentale intră în obiectul de studiu al
macroeconomiei, iar obiectul de studiu şi de cercetare al acesteia îl reprezintă realităţile şi
relaţiile economice stabilite la nivelul ramurilor şi al ansamblului economic naţional.
Analizele macroeconomice sunt premise sau suporturi indispensabile ale politicilor
de stabilizare economică (monetare, ale preţurilor, ale creditelor, ale cursului de schimb
monetar, ale ratei dobânzii, ale datoriilor publice şi externe, ale rezervelor de stat, ale
politicii fiscale sau bugetare, ale investiţiilor, ale veniturilor).

Principalele ramuri ale economiei naţionale şi particularităţile lor

407
 Exprimând diviziunea socială şi cooperarea muncii în limitele graniţelor unei
naţiuni (ţări), complexul economic-naţional unitar şi dinamic se împarte în ramuri ale
economiei naţionale, dintre care cele mai importante sunt:
 industria – se ocupă de extragerea şi prelucrarea bunurilor naturale şi a
celor care provin din alte ramuri. Ramura principală a producţiei materiale, industria este o
ramură indispensabilă a economiei naţionale;
 agricultura – este o ramură de bază a producţiei materiale, în cadrul căreia
se obţin cele necesare alimentaţiei populaţiei, furajării animalelor şi materii prime pentru
industrie. Procesul de producţie are un caracter biologic şi este dirijat de om şi natură;
 silvicultura – se caracterizează prin aceea că activitatea ei constă în operaţii
legate de crearea, folosirea şi întreţinerea pădurilor pe toată durata procesului biologic până
la exploatarea lemnului;
 construcţiile – constituie ramură a producţiei materiale în cadrul căreia se
creează bunuri concrete şi se adaugă valoare. Bunurile obţinute astfel au caracter de
elemente de capital fix;
 transporturile – sunt considerate ca ramură a economiei naţionale care nu
are ca rezultat crearea de noi valori de întrebuinţare. Ea constă în deplasarea mărfurilor da
la locul de producţie la locul de consum şi a persoanelor de la o localitate la alta sau în
cadrul aceleiaşi localităţi. În această ramură se includ nu numai acele activităţi care se
desfăşoară în afara întreprinderii. Transporturile uzinale (interne) fac parte din activitatea
industrială;
 telecomunicaţiile – înlesnesc şi permit realizarea legăturilor permanente şi
în timp real între agenţi economici, întreprinderi, instituţii sau persoane individuale prin
telefon, telegraf, telex, radio, televiziune, fax, Internet şi activitatea poştală;
 circulaţia mărfurilor – asigură legătura între producţie şi repartiţie şi
consum prin intermediul actelor comerciale sau de vânzare-cumpărare. Activitatea de
circulaţie a mărfurilor cuprinde: comerţul interior, comerţul exterior şi aprovizionare;
 gospodăria comunală – reprezintă acea sferă de activitate care constă în
exploatarea instalaţiilor şi a utilajelor edilitare specifice, realizarea unor bunuri materiale
sau servicii destinate satisfacerii în comun a unor necesităţi de trai ale populaţiei
Fiecare ramură a economiei naţionale, având funcţii economice specifice, intră în
relaţii de interinfluenţă, intercondiţionare şi interferenţă cu celelalte ramuri economice, atât
pe linie orizontală cât şi pe verticală.
Astfel, ele formează un sistem unitar – complexul economic naţional – şi se
dezvoltă în corelaţie unele cu altele. Funcţionarea normală şi eficientă a complexului
economic naţional presupune coordonarea unitară a tuturor activităţilor care se desfăşoară
în cadrul fiecărei ramuri. Studierea activităţii economice în toată complexitatea sa a condus
la conturarea unor ramuri ale acestui vast domeniu, la apariţia mai multor ştiinţe
economice. Sistemul ştiinţelor economice s-a constituit în raport de evoluţia vieţii
economice, fiind formulate şi mai multe puncte de vedere cu privire la acesta.
Ele dovedesc complexitatea şi dinamismul vieţii economice, interdependenţele în
care aceasta se integrează în societate, gradul de înţelegere şi de esenţializare a
fenomenelor şi proceselor economice.
Proporţiile amplificării şi diversificării fluxului de activităţi dintre ramurile
economiei naţionale condiţionează creşterea economică. Realizarea unei economii
naţionale puternice, impune construirea unei economii echilibrate, cu o structură modernă,

408
dinamică, complexă şi comparativă cu exigenţele progresului tehnic, cu imperativele
integrării ei în structurile economiei mondiale.
Teoria economică bazată pe analiza microeconomică a constituit şi reprezintă un
instrument util de analiză a fenomenelor pieţei şi a concurenţei în evoluţia lor, o formă de
analiză a comportamentului producătorului şi consumatorului, atât în condiţiile concurenţei
perfecte cât şi ale celei imperfecte, dar se dovedeşte insuficientă pentru înţelegerea unor
probleme de ansamblu, cum ar fi crizele economice care blochează atât activitatea
economiilor naţionale, cât şi pe cea a agenţilor economici. Această analiză nu poate oferi
sugestii şi instrumente pentru a găsi remediile necesare prevenirii, atenuării sau ieşirii din
criză. În faţa teoriei economice se impunea o nouă abordare a fenomenului, o nouă optică
de înţelegere a activităţii economice de ansamblu, care nu reprezintă o sumă de acţiunii ai
agenţilor izolaţi, ci o interacţiune permanentă între aceștia. De acţiunea agenţilor
economici individuali depinde activitatea de ansamblu şi invers.
Viziunea macroeconomică a economiei deschide un nou câmp de analiză a
fenomenului economic.

Macroeconomia se ocupa cu studiul unor mărimi agregate dintre care amintim:

 consumul final al populației;
 formarea naționala de capital;
 economisirea naționala;
 cererea agregata;
 oferta agregata.

Teoriile macroeconomice sunt bazate implicit pe fundament microeconomic.

Microeconomia este ramura analizei economice care studiază opţiunile alternative,
respectiv comportamentul individual, al agenţilor economici sau al unui individ separat,
participant la viaţa sau activitatea economică. Analizează modul în care sunt luate deciziile
de către consumatori, întreprinzători sau firme, cu privire la utilizarea resurselor
economice atrase în circuitul economic sau care sunt disponibile, prin compararea
permanentă a costurilor şi a beneficiilor realizate.
Datorită faptului că opţiunile individuale ale agenţilor economici se fac în primul
rând în funcţie de preţurile resurselor economice, analizele microeconomice se
concentrează asupra rolului preţului în luarea deciziilor de natură economică. În aceste
condiţii, microeconomia mai poate fi identificată drept teoria preţurilor.
O mare diversitate de probleme privind cererea şi oferta de bunuri economice,
elasticitatea cererii şi a ofertei, structura pieţelor, echilibrul pieţelor, sistemul de preţuri,
piaţa bunurilor de consum şi al serviciilor, costul marginal şi termenul lung al producţiei,
maximizarea profitului, perfecţionarea tehnicilor şi a tehnologiilor de fabricaţie, echilibrul
competitiv pe termen lung, eficienţa economică şi alocarea resurselor intră în sfera de
cercetare a analizei microeconomice.
Aceste probleme, abordate în cadrul politicilor microeconomice, sunt studiate în
raport ce cele două criterii esenţiale de apreciere a calităţii activităţii economice: criteriul
eficienţei şi criteriul echităţii, care reprezintă repere esenţiale de referinţă în cadrul
oricărei activităţi economice.
Potenţialul economic al unei ţări, depinde în principal de mărimea populaţiei şi
structura ei, de mărimea teritoriului şi configuraţia sa geografică, de bogăţiile solului şi ale
subsolului, de mărimea avuţiei naţionale şi a venitului naţional, de dimensiunea înzestrării

409
tehnice, tehnologice şi ştiinţifice, de mărimea şi varietatea aparatului tehnic de producţie.
La evaluarea potenţialul economic al unei ţări, mai trebuie ţinut seama şi de alţi factori,
care nu pot fi întotdeauna şi în întregime determinaţi numeric, cum ar fi: elementele
economice ale influenţei factorilor de scară, condiţiile politice, sociale, culturale şi religie,
inclusiv cele reprezentate de existenţa factorilor subiectivi, favorabili dezvoltării
economice şi rolul în care se găsesc ţările cu potenţial economic scăzut faţă de cele care
dispun de potenţial economic ridicat.

Avuția Națională

Problematica avuţiei naţionale a preocupat gândirea economică mondială

de multă vreme. Primele încercări de formulare a unei definiţii a conceptului de

„avuţie naţională” au fost formulate la sfârşitul secolului al XVII-lea de către

economistul clasic englez W.Petty, care arăta că „pământul este mama bogăţiei,

iar munca este tatăl ei”. O contribuţie remarcabilă la analizarea şi explicitarea

conceptului de avuţie naţională au adus-o reprezentanţii economiei politice

clasice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Avuţia reprezintă stocul de bunuri existente la un moment dat, în proprietatea

410
 persoanelor fizice şi juridice, care îndeplinesc simultan următoarele cerinţe: au

utilitate, sunt consumabile, au o ofertă şi fac obiectul tranzacţiilor interne şi

internaţionale.

Ea poate îmbrăca una din următoarele încadrări definitorii:

 avuţia individuală grupează categoria bunurilor aflate în proprietate

particulară, fiind acţiuni, bani sau titluri de creanţă, excepţie făcând datoriile contractate;
 avuţia obştească include bunurile care aparţin întreprinderilor asociative,
cooperativelor, diferitelor organizaţii obşteşti (uniuni de creaţie, sportive, sindicate,
fundaţii) şi asociaţii nonprofit;
 avuţia publică desemnează bunurile aparţinând administraţiilor;
 avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor existente la un moment dat
într-o ţară, indiferent de forma lor de proprietate.
 volumul total al avuţiei naţionale nu rezultă însă din însumarea
posesiunilor individuale şi publice cu sumele activelor financiare (acţiuni şi obligaţiuni) şi
soldurilor băneşti (în monedă naţională) deţinute de agenţii economici. Din mărimea
volumului avuţiei naţionale, se scad datoriile externe şi se adaugă creanţele asupra
străinătăţii.

Avuţia naţională reprezintă premisa dezvoltării economice, punctul de

pornire al acesteia, forţa potenţialmente necesară a oricărui proiect de dezvoltare

economică care, la rândul său, este un suport al creşterii avuţiei naţionale. Astfel

naţiunile lumii sunt cu atât mai bogate cu cât diviziunea muncii sociale este mai

dezvoltată, iar forţa productivă a muncii mai ridicată şi sigură.

411
 Dezvoltarea economică este forma de manifestare a dinamicii

macroeconomice care presupune, pe lângă creşterea economică a ţărilor, şi un

ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât ale economiei,

cât şi ale cercetării ştiinţifice, tehnologice şi a tehnologiilor de fabricaţie, cu

implicare a mecanismelor şi structurilor organizatorice şi de funcţionare

economică în ansamblu, în modul de gândire şi comportament social (al omenirii).

Marea diversitate a concepţiilor teoretico-metodologice şi multitudinea

formelor de organizare a sistemelor economice, au determinat conturarea a trei

concepţii distincte referitoare la sensul de definire a sferei de cuprindere şi

evaluare a noţiunii, care s-au fundamentat în conformitate cu anumite interese

dominatoare:

 avuţia naţională cuprinde numai totalitatea bunurilor materiale create prin

munca omului şi care participă la procesul de producţie, numită avuţie reproductivă;
 avuţia naţională cuprinde atât avuţia reproductivă cât şi resursele naturale
(pământ, pădure, solurile şi subsolurile cu întregul stoc de substanţe minerale utile) numită
avuţie nereproductibilă;

412
  avuţia naţională cuprinde, pe lângă avuţia nereproductibilă, şi întregul stoc
de cunoştinţe ştiinţifice şi practice acumulate din producţie de-a lungul anilor, numită
avuţie de ansamblu.

În epoca contemporană, se menţionează că: „avuţia naţională reprezintă

ansamblul valorilor materiale şi spirituale, aparţinând unei naţiuni şi la un anumit

moment dat, valori constituite în cadrul unui anumit teritoriu naţional, ca urmare a

muncii depuse de generaţiile anterioare şi prezente, inclusiv bogăţiile naturale ale

ţării respective, precum şi experienţa de producţie acumulată în timp”.

Altfel spus, avuţia naţională, cuprinde:

 totalitatea bunurilor materiale şi a mijloacelor financiare, în care se

materializează (concretizează);
 întreaga muncă socială acumulată de-a lungul timpului;
 bogăţiile naturale ale unei ţări (zăcăminte minerale, păduri), resursele
hidroenergetice existente şi cele neatrase încă;
 potenţialul de cercetare ştiinţifică, de învăţământ şi de cultură, de care
dispune o naţiune la o anumită dată. În sens tehnic, avuţia încadrează tot ceea ce este
susceptibil a fi utilizat.

Componentele avuţiei naţionale potrivit reglementărilor de evidenţă

statistică, în prezent, fac parte următoarele elemente constitutive:

 resursele naturale utilizate sau utilizabile în procesul de producţie,

includ:
 fondul funciar pe categorii de folosinţă;
 fondul forestier (masa lemnoasă brută pe picior);
 fondul de vânătoare şi fondul de pescuit;
 rezervele de substanţe minerale utile;
 apa şi potenţialul hidroenergetic;

413
  factorii mediului ambiant (naturali sau produşi) şi calitatea acestora.
 resursele umane şi resursele de muncă, la rândul lor, cuprind:
 populaţia ocupată pe ramuri şi sectoare de activitate;
 structura socio-profesională a populaţiei active;
 populaţia în curs de pregătire profesională şi şcolară, pe forme de
şcolarizare sau de învăţământ;
 potenţialul de viaţă activă al populaţiei.
 avuţia materială este constituită la rândul ei din:
 categoria bunurilor materiale acumulate prin munca depusă în sfera
producţiei materiale;
 bunuri de capital fix (inclusiv investiţiile economice care se află în curs de
examinare);
 stocurile de materiale pentru producţie;
 bunurile din inventarul casnic, gospodăresc şi personal;
 rezervele de bunuri de consum;
 rezervele de valută;
 soldul balanţei de plăţi;
 rezervele de metal preţios.
 avuţia spirituală acumulată cuprinde:
 potenţialul creativ, în speţă de cercetare, învăţământ şi de cultură
(pregătirea generală şi de specialitate a populaţiei, experienţa de producţie, stocuri de
informaţii şi cunoştinţe ştiinţifice, invenţii sau inovaţii, patrimoniul cultural, opere de artă
şi artistice, sănătatea publică mentală);
 potenţialul cultural tradiţional constituit în principal pe aspectul
comportamental socio-economic al indivizilor societăţii, exprimat prin activităţi religioase
sau laice ale etniilor, activităţi populare şi de tradiţie, obiceiuri şi îndeletniciri
reprezentative, porturi, datini, concepte şi cultură populară.

Avuţia naţională este una dintre condiţiile principale necesare

desfăşurării procesului de producţie şi de creare a produsului naţional.

În fiecare an, părţi din produsul naţional se adaugă avuţiei naţionale,

contribuind astfel la creşterea şi diversificarea acesteia. Volumul, calitatea şi

potenţialul elementelor componente ale avuţiei naţionale, evidenţiază nivelul

414
general al dezvoltării economice a unei ţări.

Sporirea avuţiei naţionale presupune extinderea utilizării ştiinţei,

tehnologiei şi informaticii în cadrul desfăşurării activităţilor economice, precum şi

ridicarea nivelului de pregătire profesională a cadrelor, care vor determina

dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.

415
 Factorii naturali de mediu

Aerul
Resursele
Relaţiile dintre elementele avuţiei naţionale şi mediul
umaneînconjurător, pot fi
A
p
M e Avuţia
analizate
E astfel: l spirituală
D Solul şi e A
I subsolul V
U U
L Ţ
Flora I
Î t A
M e
C r
e N
O Fauna terestră şi Resursele
N s A
acvatică naturale
J t Ţ
U r I
ă O
R Rezervaţiile
şi acvatică şi
Factorii de mediu

Ă monumentele N
creaţi de om

T naturii A
O L
R Ă
Aşezăminte
omeneşti Avuţia
rurale şi naţională
urbane materială
acumulată
prin muncă
416
Alţi factori
creaţi de om
417
 Elementele componente ale avuţiei naţionale şi relaţiile lor cu mediul

înconjurător sunt prezentate în desfăşurătorul următor:

418
 Resu
r populaţia totală
A s
V e
U l populaţia activă
Ţ Resue
I r patrimoniul ştiinţific
A us
me populaţia ocupată
N al
A suprafaţa agricolăpatrimoniul cultural
Resune
Ţ er
populaţia voluntară
I ss
O pe suprafaţa fonduluipatrimoniul
forestier creativ
N il
A
er populaţia în curs de
L i
Ă alte suprafeţe şi/sau terenuri
nt
ua Ele calificare
at m clădiri şi construcţii speciale
ul e fondul forestier
er n
a t maşini de forţă şi utilaje energetice
l e
e fondul de vânătoare şi pescuit
d
e maşini, utilaje şi instalaţii de lucru 419
rezervele de substanţe minerale
c
 p
i rezervele hidroenergetice
t
a mijloace de transport
l
platforma continentală a mărilor şi
f
i animale de muncă, producţie şi reproducţie
x oceanelor
e mediul ambiant, aerul, şi calitatea acestora
plante şi plantaţii

M
A materii prime şi materiale
T unelte şi accesorii de producţie şi inventar
E
R Stocuri
I materia
producţia neterminată sau
A le gospodăresc
L circula
Investiţii în curs
E nte
(neterminate)
semifabricată
A inventar agricol şi rural
C drumuri, poduri şi şosele
U
Bunuri ale populaţiei
M produse
bunuri definite la producători
valoare mare
U
L
A
T Solduri dintre creanţe şi produse
bunuri defacturate
folosinţăşiîndelungată
neîncasate
E angajamente externe

mărfuri existente în
bunuri temporare baze
sau de
accidentale 420

Mediul înconjurător
bunuri de valoare mică

unităţi

comerciale

produse agricole

animale tinere şi la îngrăşat

utilaje şi materiale pentru investiţii

alimente şi îmbrăcăminte

421
 Rezultate macroeconomice

Pentru măsurarea producției finale realizate de o națiune, sistemul contabil național

utilizează două categorii sau tipuri de indicatori economici generali: produsul intern brut
(PIB) și produsul național brut (PNB).
Produsul intern brut (PIB) reprezintă valoarea tuturor bunurilor și a serviciilor
destinate consumului final realizat în interiorul unei țări într-un timp determinat.
Consumul intermediar cuprinde bunurile și serviciile produse în decursul unei
perioade și utilizat pentru a produce alte bunuri și servicii consumate ulterior, sau în timp
îndelungat.
Produsul național brut (PNB) măsoară valoarea bunurilor și a serviciilor finale
produse în unitățile economice naționale în decursul unei perioade de timp anticipativ
determinate sau anunțate la valoarea prețurilor nominale.
Se mai utilizează și se pot calcula următorii indicatori economici sau indicativi:
Produsul intern net (PIN) reprezintă produsul național brut la valoarea netă.
Produsul National net (PNN) reprezintă produsul național brut net.
Venitul National (VN) reprezintă valoarea produsului național net, la valoarea
prețul factorilor de producție.
Venitul personal (VP) reprezintă disponibilitățile cantitative a fi consumate de
unitățile economice în mod direct.
Venitul disponibil (VD) reprezintă cuantumul valoric al unităților monetare
disponibile a fi consumate ulterior.
PNN = PNB – deprecierea capitalului.
VP = VN – contribuțiile la asigurările sociale, taxele pe venitul plătit și profitul
nedistribuit.
VD = VN – veniturile nedistribuite – taxe și impozite + transferuri bancare încă
nerambursate.
Indicatorul de precizare sau de corecție al valorii deprecierii, poarta numele de
deflator și reprezintă raportul între valoarea PIB-ului nominal și valoarea PIB-ului real.
Acest indicator exprimă sau prezintă forma de măsurare a inflației.
În aceste condiții, sunt adevărate și reale, următoarele egalitatea:

prețuri curente termeni nominali

deflatorul = =
prețuri constante termeni reali de referință

422
 Curs 3.

Sisteme economice

În orice domeniu ştiinţific, sistemul reprezintă un ansamblu complex de

elemente interconectate între ele, care stabilesc norme, participă, acţionează şi

reacţionează între ele şi cu mediul înconjurător, în scopul realizării unui obiectiv

comun. El stabileşte, după un anumit criteriu totodată, participare, ordine,

ierarhie, decizie, conturare a domeniilor şi defineşte integratorul

(interlegăturile), propunând un mod concret, coerent şi sistematic de acţiune.

Sistemul economic desemnează modalitatea de organizare şi funcţionare a

activităţilor economice astfel încât, cu aceleaşi resurse să se satisfacă cât mai bine

423
 cerinţele de consum ale populaţiei. Noţiunea de sistem economic este utilizată în

sensul de sistem social-economic, cu accent pe componenta economică care se

identifică în fond, cu orientarea socială şi economică, al cărui nucleu îl formează

activitatea de producţie.

Economia, ca ştiinţă s-a constituit în strânsă legătură cu realitatea economică

înconjurătoare, cu faptele, evenimentele şi mai ales cu condiţiile materiale şi sociale care
au asigurat viaţa oamenilor şi dezvoltarea societăţii umane.
În această lecţie este vorba despre această realitate şi despre marile ei probleme.
Acestea sunt analizate în forma lor cea mai generală, dar în strânsă legătură cu formele
istorice pe care le-a cunoscut până azi şi mai ales cu ceea ce preocupă societatea
românească în prezent.

Economia ca sistem real

Istoria societăţii pune în evidenţă adevărul fundamental că pentru a putea exista,

oamenii trebuie să producă cele necesare traiului, iar aceasta înseamnă confruntarea
permanentă pe de o parte cu nevoile cotidiene în continuă creştere, iar pe de altă parte cu
limitele impuse de resursele existente care sunt limitate, fapt ce implică necesitatea
cunoaşterii mecanismelor şi componentelor de bază şi constante ale vieţii economice.
Ca sistem real economia reprezintă ansamblul activităţilor social-umane prin care
se asigură producerea, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri materiale şi servicii.
Desfăşurarea acestor activităţi implică existenţa unor componente (condiţii) şi
anume:
a) Prima şi cea mai importantă dintre ele o reprezintă oamenii, care pun în acţiune
mijloacele şi determină finalitatea activităţii economice. Ei apar în economie într-o triplă
ipostază:
- consumatori ai bunurilor materiale şi serviciilor;
- producători ai bunurilor materiale, prin partea activă a populaţiei;
- organizatori ai activităţilor de producţie, schimb şi consum.
b) Cea de-a doua componentă a economiei o constituie natura şi mediul natural,
care, pe de o parte furnizează numeroase resurse materiale, iar pe de altă parte asigură
producerea de bunuri din agricultură, silvicultură.
c) Cea de-a treia componentă este formată din mediul creat de om, sub forma de
bunuri şi mijloace materiale, condiţii sociale. Acest mediu cuprinde mijloacele de
producţie (maşini, instalaţii, utilaje, construcţii) folosite în procesele economiei din toate
ramurile, precum şi materii prime, materiale auxiliare.

424
 Toate aceste componente luate în sine caracterizează economia în mod static.
Economia reprezintă însă un complex dinamic, aflat în continuă mişcare şi transformare,
iar acest dinamism se realizează prin procesele economice.

Procesele economice de bază

Procesul economic reprezintă transformările succesive sau concomitente,

cantitative şi calitative, care au loc în economia sau activitatea unei unităţi determinate
(gospodărie, întreprindere sau economie naţională).
Procesele economice de bază din cadrul activităţii economice sunt: producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul.
a) Producţia reprezintă ansamblul operaţiunilor şi activităţilor prin care oamenii
creează bunurile materiale necesare satisfacerii nevoilor economico-sociale. Ea implică
utilizarea şi interacţiunea factorilor de producţie (munca, natura şi capitalul) şi se
concretizează în realizarea de bunuri materiale şi servicii;
b) Repartiţia cuprinde operaţiunile de distribuire şi redistribuire a rezultatelor
activităţii de producţie, prin care se formează veniturile în societate. O categorie aparte a
acestora o constituie operaţiunile financiare, prin care se constituie şi se utilizează
resursele financiare din economie;
c) Schimbul asigură ca şi repartiţia legătura dintre producţie şi consum şi
reprezintă totalitatea activităţilor sau operaţiunilor economice prin care bunurile economice
trec de la producător la consumator, de la o persoană la alta, prin vânzare-cumpărare, pe
plan intern sau extern.
d) Consumul este procesul de utilizare a bunurilor produse, prin care se asigură
satisfacerea nevoilor materiale, spirituale şi sociale.
Aceste procese se realizează de către agenţii economici persoane fizice sau
juridice, care îndeplinesc funcţii bine determinate în viaţa economică şi anume: indivizii
(producători şi consumatori), unităţile economice de toate categoriile, familiile,
administraţiile publice şi particulare).
Legăturile economice dintre agenţii economici, dintre ramurile şi sectoarele
economiei naţionale poartă denumirea de fluxuri economice.
Într-o economie de schimb dezvoltată, aceste fluxuri sunt de două feluri:
- fluxuri reale care reprezintă deplasarea bunurilor materiale şi a serviciilor de la
producători (vânzători) la cumpărători (utilizatori);
- fluxuri monetare, adică deplasarea banilor în sens invers, de la cumpărători la
vânzători.
Fluxurile economice private în ansamblul interdependenţei lor formează circuitul
economic.
În raport cu factorul de spaţiu, circuitul economic poate fi naţional (fluxuri
economice dintre agenţii economici interni) şi internaţional (fluxuri dintre agenţi
economici din diferite ţări).
Circuitul economic pune în evidenţă legăturile fundamentale pe care se sprijină
funcţionarea economiei naţionale a unei ţări.
Odată încheiat, circuitul economic este reluat, asigurând baza existenţei şi
dezvoltării societăţii omeneşti.

425
 Problemele fundamentale ale economiei

O trăsătură esenţială a economiei ca sistem real, o reprezintă marea diversitate a

formelor ei de existenţă. Oricare ar fi formele de organizare şi particularităţile
economiilor, există mai multe probleme (întrebări) fundamentale la care umanitatea trebuie
să răspundă şi anume:
1. Ce fel de bunuri trebuie produse şi în ce cantităţi ? Rezolvarea acestei
probleme presupune alocarea resurselor limitate pe ramuri, sectoare şi activităţi.
2. Cum se produc aceste bunuri ? din ce resurse, prin ce metode şi în ce condiţii
tehnice, economice şi sociale ? Această problemă este determinată de marea varietate a
posibilităţilor şi alternativelor de producţie, a mijloacelor tehnice şi organizatorice.
3. Cum este împărţită producţia de bunuri şi servicii a societăţii între membrii
ei ?
4. Sunt resursele utilizate integral sau unele dintre ele sunt risipite ?
5. Pentru cine se produc bunurile economice şi mai ales cum ajung ele la cei
cărora le sunt destinate ?

Schema problemelor economice fundamentale

Trebuinţe Resurse
Probleme economice
fundamentale

Nelimitate Limitate

Ce să se producă ? Cum să se producă? Pentru cine să

se producă ?

Ce fel de bunuri şi Ce forme de Ce tipuri de

în ce cantitate? organizare a sistem
producţiei ? economic?

În funcţie de modul în care s-au realizat procesele economice de bază şi de

răspunsurile care s-au dat la problemele fundamentale în decursul istoriei, s-au constituit şi
au funcţionat diferite forme de economie şi diferite sisteme economice.

Sistemele economice

426
 Sistemul economic reprezintă un ansamblu complex şi coerent de structuri
economice, sociale, de instituţii şi mecanisme, prin care se realizează producţia, repartiţia,
schimbul şi consumul de bunuri şi se soluţionează tensiunea dintre nevoile nelimitate şi în
continuă diversificare pe de o parte şi resursele limitate pe de altă parte.
Principalele tipuri de sisteme economice sunt următoarele : sistemul economiei
naturale, sistemul economiei de piaţă şi sistemul economiei de tip comandat.

1. Sistemul economiei naturale

Economia naturală (casnică), reprezintă forma de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice, în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activităţi, fără a se apela la schimb. Caracteristica dominantă a economiei naturale este
autoconsumul, producătorul şi familia sa fiind şi consumatorii bunurilor produse. În
cadrul economiei naturale activitatea economică se desfăşoară pe baza diviziunii naturale
a muncii (după sex, vârstă), iar instituţia cheie o reprezintă gospodăria familială, în care
se produceau bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor elementare.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării istorice, a apărut schimbul. Odată cu extinderea
acestuia, economia naturală a cunoscut o restrângere continuă, fiind însoţită de extinderea
şi afirmarea economiei de schimb. Economia naturală se menţine şi în zilele noastre în
proporţii reduse, dar diferite de la o ţară la alta şi de la o zonă la alta, având un rol secundar
în raport cu celelalte forme de economie.

2. Economia de schimb - Sistemul economiei de piaţă liberă

Economia de schimb este acea formă de organizare a activităţii economice, în care

gospodăriile şi atelierele ca agenţi economici produc bunuri, în principal în vederea
vânzării, obţinând în schimbul lor alte bunuri necesare satisfacerii propriilor trebuinţe.
Economia de schimb a apărut încă din antichitate, pe baza unor condiţii istorice
obiective şi anume:
a) Diviziunea socială a muncii, adică specializarea agenţilor economici pe
diferite activităţi independente (agricultură, industrie, comerţ, construcţii, transporturi),
din care se obţin bunuri de un anumit fel. Diviziunea socială a muncii este premiza şi
totodată condiţia fundamentală pentru existenţa economiei de schimb.
b) Autonomia (independenţa producătorilor), care se întemeiază pe o anumită
formă de proprietate şi în primul rând pe proprietatea particulară, care dă dreptul agenţilor
economici să-şi înstrăineze bunurile produse pe principii economice, adică contra altor
bunuri, bunuri care în acest fel dobândesc calitatea de marfă.
Marfa, este un produs al muncii omeneşti, care satisface o trebuinţă şi care este
destinat schimbului prin vânzare – cumpărare.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării sale, economia de schimb a devenit
preponderentă şi dominantă, transformându-se în ceea ce numim astăzi economie de piaţă.
Economia de piaţă este o formă modernă a activităţii economice, în cadrul căreia
oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient în concordanţă cu regulile economice
ale pieţei, fapt ce face posibilă valorificarea eficientă a resurselor existente, pentru
satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor.
Principalele trăsături ale economiei de piaţă sunt următoarele:

427
 a) Piaţa este centrul vital al economiei şi îmbracă forme multiple, prin
intermediul ei realizându-se legăturile esenţiale dintre producţie şi consum şi dintre agenţii
economici;
b) Pluralismul agenţilor economici şi al centrelor de decizie economică, bazat
pe dominaţia proprietăţii private asupra resurselor, avuţiei şi capitalului;
c) Libertatea de decizie şi de acţiune a agenţilor economici, împreună cu
răspunderea acestora pentru consecinţele deciziilor adoptate. Alocarea resurselor este
rezultatul a milioane de decizii independente, luate de producători şi consumatori, conform
intereselor şi obiectivelor lor;
d) Este o economie concurenţială, în care confruntarea agenţilor economici pe
piaţă, face posibilă acţiunea neîngrădită a cererii şi ofertei, determinând progresul
economico – social;
e) Preţurile bunurilor economice se stabilesc în mod liber, prin confruntarea
cererii cu oferta, fără intervenţia administrativă a statului şi prin înlăturarea politicilor
monopoliste;
f) Mobilul principal al activităţii întreprinderii îl constituie profitul, a cărei
obţinere constituie motivaţia participării salariaţilor şi întreprinderilor la activitatea
economică;
g) Existenţa unui sistem monetar, bancar şi valutar dezvoltat şi stabil, menit să
asigure buna funcţionare a economiei şi alocarea eficientă a resurselor;
h) Existenţa statului democratic, care veghează aplicarea legilor pieţei şi
funcţionarea normală a mecanismelor economiei de piaţă.

3. Sistemul economiei de comandă

Prezintă câteva trăsături specifice şi anume:

a) Deciziile cu privire la ce, cât, cum şi pentru cine să se producă, aparţin
autorităţilor centrale . Ca atare, economia de comandă este unipolară.
Activitatea agenţilor economici se desfăşoară pe baza normelor şi directivelor
stabilite printr-un plan general, care conţine indicatori obligatorii pentru toţi agenţii
economici.
b) Exclude sau limitează concurenţa, iar preţurile se formează în totalitate sau în
mare măsură prin metode administrative;
c) Eficienţa economică, este în general scăzută;
a) Motivaţia producătorului direct este redusă atât în domeniul formării
veniturilor individuale, cât şi în cel al întreprinderilor.

4. Economia mixtă

În realitatea contemporană tipurile pure de economie, există îndeosebi în analize

teoretice.
Majoritatea economiilor sunt mixte, în sensul că ele combină elemente
semnificative din sistemele analizate anterior, mai ales din economia liberală, de piaţă şi
din cea de comandă.

428
 Un asemenea tip de economie, îmbină diferitele forme de proprietate în care
domină proprietatea privată, dar pot avea o pondere importantă şi alte forme de proprietate,
iar orientarea agenţilor economici se face prin mecanismele pieţei şi deciziile agenţilor
economici, fără a neglija însă rolul important pe care îl are statul îndeosebi în domeniul
repartiţiei şi al macrostabilizării.
Economiile ţărilor capitaliste dezvoltate de astăzi, sunt indiscutabil economii de
piaţă, dar care se diferenţiază în funcţie de gradul diferit de implicare a statului în procesele
economice şi îndeosebi în domeniul distribuţiei, al asigurării echilibrului macroeconomic,
al combaterii dezechilibrelor şi crizelor, şomajului şi inflaţiei.
Din acest punct de vedere se deosebesc mai multe tipuri (modele), ale economiei
de piaţă şi anume:
a) tipul anglo – saxon (neoliberal) specific Angliei şi Statelor Unite ale Americii,
cu cea mai mare reticenţă faţă de intervenţia statului în economie şi în activitatea
întreprinderilor;
b) tipul vest – european, îndeosebi francez, cu o pronunţată tentă dirijistă;
c) Tipul nordic european , care promovează cooperarea între sectorul privat
producător de bunuri economice şi cel producător de servicii sociale, specific ţărilor
scandinave şi îndeosebi Suediei;
d) tipul social – de piaţă, care tinde să îmbine exigenţele pieţei cu armonia socială,
cum este cazul Germaniei, Austriei şi Olandei;
e) tipul paternalist, cu puternice elemente tradiţionale, specific Japoniei, ţară
insulară cu o largă istorie de izolare.

Tranziţia la economia de piaţă

În ultimul deceniu al secolului XX a început procesul de trecere de la economia de

comandă bazată pe proprietatea de stat, la economia de piaţă bazată pe proprietatea privată.
Ea s-a pus înainte de toate pentru fostele ţări socialiste din Europa Centrală şi de
sud-est şi apoi pentru cele din fosta Uniune Sovietică. Deşi situaţia celor pesta 20 de ţări
diferea mult atât în privinţa nivelului de dezvoltare economică, cât şi al condiţiilor
economice, sociale şi politice, problemele economice majore ale procesului de tranziţie
erau asemănătoare, putând fi grupate în patru pachete şi anume:
a) liberalizarea economică, prin desfiinţarea controlului asupra producţiei şi
preţurilor;
b) demonopolizarea şi privatizarea, astfel încât să fie încurajată concurenţa şi
dezvoltată proprietatea particulară;
c) reforma economică şi restructurarea mecanismelor financiare, bancare şi de
credit, valutare şi de comerţ intern şi extern;
b) stabilizarea macroeconomică, prin controlul masei monetare.
Obiectivul fundamental al tranziţiei îl constituie edificarea unei economii
moderne de piaţă.
Realizarea acestui obiectiv în ţara noastră depinde de modul cum se înfăptuieşte
reforma în economie, care presupune:
- transformarea structurală a proprietăţii, organizării şi conducerii întregii activităţi
economice adică: înlăturarea monopolului proprietăţii de stat şi cooperatiste şi promovarea
pluralismului proprietăţii, în care rolul primordial revine proprietăţii private;

429
 - eficientizarea întregii activităţi economice, printr-o mai bună utilizare a
capacităţilor de producţie din toate sectoarele de activitate şi ramurile economiei naţionale
(industrie, agricultură, construcţii) şi o mai bună valorificare a resurselor de capital şi de
muncă;
- desfiinţarea întreprinderilor nerentabile care aduc pierderi mari economiei şi
retehnologizarea celor care pot deveni viabile (rentabile);
- amplificarea afluxului de investiţii de capital străin, sub diferite forme şi mai ales
sub formă de investiţii în întreprinderi din toate ramurile;
- organizarea pe principii moderne a învăţământului şi cercetării ştiinţifice;
- realizarea unui sistem de protecţie socială adecvat;
- integrarea competitivă a ţării noastre în structurile economiei europene, în
Uniunea Europeană, proces care presupune restructurarea şi retehnologizarea
întreprinderilor, ramurilor şi subramurilor economiei naţionale, fără de care economia
noastră nu va putea beneficia de avantajele multiple pe care le oferă integrarea.

Pentru anumite domenii şi segmente ale sistemului economic sunt folosite

ansamble ale regulilor sau instrumentelor de reglementare şi promovare a unor

politici (sistemul comercial, sistemul de retribuire, sistemul de normare a muncii,

sistemul pensiilor şi al protecţiei sociale) sau al verigilor şi elementelor

constitutive ale unor forme organizatorice (sistemul de marketing, sistemul de

management, sistemul de vânzări, sistem de depozitare, sistem financiar-bancar,

sistemul monetar naţional şi internaţional, sistemul bănesc, sistemul comercial,

sistemul valutar, sistemul contabil naţional, sistemul informaţional economic,

sistemul generalizat de preferinţe, sistemul de organizare teritorial-economică).

430
 Conceptual, economia politică nu poate fi studiată fără ajutorul unor

ştiinţe exacte conexe, realizându-se astfel ceea ce numim sistemul ştiinţelor

economice sau structura economică teoretizată, care se grupează şi se împarte

în mai multe categorii, care cuprind:

 ştiinţele economice fundamentale:

 ştiinţe economice teoretice:
 teoria economică generală (economia politică);
 istoria economiei;
 istoria gândirii economice;
 politica economică;
 doctrine economice;
 ştiinţe economice funcţionale şi de măsurare:
 statistica economică;
 management economic;
 marketing economic;
 contabilitatea economică;
 planificare şi prognoză economică;
 ştiinţe economice tehnico-aplicative:
 ştiinţe economice specializate:
 teoria monedei şi a preţurilor;
 teoria finanţelor şi a creditelor;
 ştiinţe economice de ramură:
 economia industriei;
 economia agriculturii;
 economia rurală;
 ştiinţe economice naţionale şi internaţionale;
 activitatea economică bancară;
 activitatea de gestiune şi de analiză;
 activitatea economice de merceologie;
 teoria specializării şi cooperării internaţionale;
 teoria sistemului monetar internaţional;
 ştiinţe economice a firmei:
 teoria echilibrului microeconomic;

431
  teoria integrării microeconomice;
 ştiinţe economice de graniţă:
 ştiinţe economice de graniţă cu natura:
 geografia economică;
 teoria protecţiei mediului natural;
 teoria ameliorării mediului ambiant;
 ştiinţe economice de graniţă cu alte ştiinţe:
 econometria;
 cibernetica economică;
 ingineria economică;
 ştiinţe economice de graniţă cu societatea:
 sociologia economică;
 demografia.

Sistemul economic este definit ca o parte dintr-un sistem de ordin superior

reprezentat de sistemul social. Acesta, sistemul social, acţionează asupra

sistemului economic prin fluxuri informaţionale care caracterizează structura şi

volumul resurselor precum şi modalităţile de satisfacere a treburilor sociale. La

rândul său, sistemul economic este alcătuit dintr-un ansamblu complet de

subsisteme, între care există numeroase şi complexe conexiuni, şi care

interacţionează între ele generându-se transformări şi transferuri economice

evolutive, aplicabile în economia naţională.

432
 Elementele fundamentale ale sistemului economic constituie un model

abstract de abordare care poate fi studiat prin cel puţin trei elemente

fundamentale:

 instituţii juridice, politice şi sociale, care definesc activităţi economice,

politice şi sociale precum şi relaţiile dintre subiecţii (agenţii) economici întâlniţi în practica
economică;
 mecanismele economice cu funcţie de reglare, care reflectă modul de
integrare al activităţilor economice şi realizează un întreg bloc economic piramidal şi/sau
funcţional;
 mobilurile şi realizările, determinate prin activităţi economice şi prin
climatul social economico-uman.

Funcţiile şi mecanismele sistemelor economice, constau în:

 funcţia de distribuţie – alocarea resurselor între posibilităţile de utilizare a

acestora;
 funcţia de producţie şi comerţ – distribuirea a ceea ce s-a produs;
 funcţia de reproducţie – asigurarea existenţei continuităţii sistemului
economic prin reutilizarea produselor primare sau a celor reciclante;
 funcţia de eficienţă – utilizarea disponibilităţilor printr-o formă optimă.

Mecanismul de funcţionare a sistemului economic trebuie să se adapteze

condiţiilor concrete date, generând în acelaşi timp premise necesare creării unor

noi condiţii de dezvoltare şi de creştere economică (creşterea complexităţii

diviziunii muncii şi a procesului real de cunoaştere, respectiv al dobândirii de noi

abilităţi şi disponibilităţi legate de producţie).

433
 Întrucât mecanismul de funcţionare a sistemului economic îşi schimbă

structurile, principiile, mijloacele şi pârghiile prin care se asigură mişcare-

dezvoltare, în adaptarea mecanismului la transformările structurale ce au loc la

nivelul sistemului, este necesară elaborarea de politici şi/sau strategii economice

care să permită înlocuirea (adaptarea) vechiului sistem la noile condiţii şi cerinţe.

În literatura economică şi cea de specialitate, cele mai frecvente sisteme

economice întâlnite sunt:

 sistemul economic închis (sistemul economiei de subzistenţă) – dezvoltat

prioritar, sau de obicei, în jurul unor domenii rurale, proprietăţi laice sau ecleziastice.
Acesta s-a dezvoltat în jurul unui teritoriu şi datorită influenţei pe care „dominantul” a
impus-o „dominaţilor”. Sistemul se mai numeşte sistem domenial;
 sistemul economic artizanal (sistemul economiei feudale) – s-a format
prin intensificarea comerţului stimulat de capitalismul comercial şi financiar, structurând
activităţile spre politică comercială sau financiară. Sistemul se mai numeşte şi sistem
manufacturier;
 sistemul economic socialist (sistemul economiei asociaţioniste) – creat pe
tipologia existenţei unor societăţi cu unic acţionar (statul) sau cooperative de producţie
care se organizau pe principiul autogestiunii. Sistemul se mai numeşte şi sistem
cooperatist;
 sistemul economic corporatist (sistemul economiei dictatoriale) – apărut
în condiţiile unei crize generalizate. Doctrina sistemului preconiza lichidarea sindicatelor şi
înlocuirea lor cu corporaţii profesionale, precum şi înlocuirea parlamentului cu
reprezentanţă naţională corporatistă;
 sistemul economic comunist (sistemul proprietăţii comune) – dezvoltat pe
principiul participaţiilor şi proprietăţii comune, iar întreaga producţie se repartizează unitar
întregului volum de participanţi fără preferenţiabilitate.

434
  sistemul economic de tranziţie (sistemul refacerii economice) – prevede
extinderea (dezvoltarea) sectoarelor economice care oferă eficienţă mare şi restrângerea
(abandonarea) sectoarelor mai puţin rentabile. Sistemul evidenţiază aspectul economic în
care se trece treptat de la o economie centralizată de comandă la o economie de piaţă
definită;
 sistemul economic comunitar (sistemul pieţei comune) – apare şi se
dezvoltă sub aspectul amplificării şi aprofundării interdependenţelor economice regionale,
care determină schimburi de producţie şi informaţie între state, generând procese de
integrare economică interstatală şi piaţă comună;
 sistemul economic mondial – reprezintă totalitatea economiilor naţionale şi
al legilor acestora, dezvoltat pe baza diviziunii internaţionale a muncii şi care dezvoltă
piaţa internaţională a muncii;

435
 Tabloul sinoptic al sistemelor economice2

Elemente specifice fiecărei topologii de sistem economic privite prin prisma elementelor de analiză

SPIRIT FORMĂ SUBSTANŢĂ

2
Reprodus după: Cl.Alquier, în Dictionnaire Encyclopédique Economique et social, Paris, 1990.

436
 Elementul psihologic Elementul politico-social Elementul tehnic
SISTEM

 căutarea autosuficienţei
SISTEM ÎNCHISECONOMIC

 reducerea riscului  centru unic de decizie, şeful  rudimentar

 cercetarea uneltelor agricole deplin al domeniului mijloacelor de  puţin progresiv
simple (satisfacerea nevoilor producţie şi distribuire a produsului  instrumente agricole simple
imediate)

 satisfacerea măsurată a nevoilor

 proprietate privată asupra
 gustul pentru munca bine  folosirea uneltei şi a meseriei
ECONOMIC

mijloacelor de producţie a
făcută  puţin progresiv
muncitorilor independenţi,
 justiţie comunativă (fiecăruia ce  muncă la comandă (prin
organizaţi în corpuri de meserii
i se cuvine) anticiparea cererii)
ierarhizate
ARTIZANAL

 spirit de moderaţie

437
 SPIRIT FORMĂ SUBSTANŢĂ

Elementul psihologic Elementul politico-social Elementul tehnic

 căutarea profitului de achiziţie  proprietate privată asupra  folosirea generalizată şi
SISTEM

(spirit de concurenţă şi raţionalitate) mijloacelor de producţie sistematică a maşinii (căi prelungite

 economie descentralizată ale producţiei)
 libertate în şi prin piaţă  organizarea ştiinţifică a muncii
ECONOMIC

 raţionalizarea în producţie
(previziune prostească)
 teoretizarea: conform lui
G.K.Galbraith, „Noul stat industrial”,
LIBERAL

R.Aron „18 lecţii despre societatea

industrial”

438
 SISTEM
ECONOMIC

 însuşirea colectivă a mijloacelor

 urmărirea egalităţii economice
de producţie
şi sociale
 economie centralizată
SOCIALIST

 satisfacerea nevoilor fiecăruia

 planificare imperativă
COLECTIVIST
SISTEM

 urmărirea unei linii de mijloc  proprietate privată asupra

ECONOMIC

 poate să fie modernă şi

între capitalism şi colectivism
 arbitrarea între grupurile
profesionale
CORPORATIST
mijloacelor de producţie
progresivă, adică „tehnocrată”,
 controlul prin stat al grupurilor
capitalistă sau destul de rudimentară
profesionale

439
Grila de analiză comparată a sistemelor economice

Sistemul capitalist Sistemul socialist

440
  proprietate privată asupra mijloacelor de producţie
ECONOMICUL  rol preponderent al întreprinderii
 deplină putere decizională
 rol primordial al concurenţei
 rol de organizarea profitului
 risc antreprenorial
 interes de producţie general
 producţie (productivitate) maşinistă
 piaţă liberă a muncii
 relaţie contractuală angajator – angajat
SOCIALUL
 grupări sindicale şi profesionale
 negociere a drepturilor salariale şi premieri
 interes redus pentru creşterea profitului
 posibilitatea organizării grevelor
Sistemul capitalist
 nu există unitate particulară
 unitatea are funcţie exclusivă de execuţie şi asigură
planul de producţie general
 supunere faţă de directivele de aprovizionare şi de
distribuţie a producţie
 absenţa rentabilităţii şi realizării profitului
 proprietate privată de mici dimensiuni doar în
agricultură şi producţia artizanal-meşteşugărească
 nu există piaţa forţei de muncă
 nu există dreptul la grevă

salariu fixat administrativ, fără negociere
 acordarea primelor preferenţial şi prin depăşirea
sarcinilor de plan
 act decizional controlat
 grupări sindicale vasale partidului
Sistemul socialist
441
  activităţi orientate către acte comerciale  nu există piaţă concurenţială
 unicul mecanism cu funcţie de reglare  actul comercial şi comerţul naţionalizat
 oferta şi cererea reacţionează reciproc  preţuri impuse de autonomie centrală
PIAŢA

 consumul şi nivelul de trai individual în creştere  relaţii rigide între producţie şi consum
 eliminarea neproductivităţii prin mecanisme  variaţie controlată a preţurilor
automate  consumul nu intervine în orientarea producţiei
 concentrează puterea politică şi economică
 planificare centralizată şi imperativă
 nu intervine în orientarea economică  descentralizarea gestiunii curente
 
STATUL

asigură servicii publice majore proprietate colectivă asupra mijloacelor de producţie

 legiferează liberal interesele naţionale  adoptarea deciziilor de la centru şi pe baza calculelor
 stabileşte priorităţile economice
 controlează activitatea economică
 deţine monopolul schimburilor internaţionale
PROBLEME

 accentuează inegalităţile economice  administraţie birocratică

 apariţia dezechilibrelor economice ciclice  insule de penurie şi consum nesatisfăcător
 suveranitatea consumatorului cu excepţia cazului de  absenţa noţiunii de şomaj şi inflaţie sau reprimate şi
SPECIFICE

monopol sau al înţelegerilor dintre părţile producătoare relativ restrânse

442
443
 Structurile sistemului economic contemporan definitorii sunt:

 în funcţie de nivelul sau etajul la care se află, distingem:

 microeconomia, care cuprinde totalitatea activitatea unităţilor economice;
 mezoeconomia, care se referă la activitatea ramurilor şi regiunilor;
 macroeconomia, care are în vedere activitatea ansamblului economic
naţional.
 pe baza naturii activităţilor naţionale, structurile sistemului economic
poate fi grupat astfel:
 pe ramuri: agricultură, industrie, construcţii, comerţ, transporturi, poştă,
comunicaţii, turism, burse, finanţe, bănci, asigurări, tranzacţii, învăţământ,
sănătate, asistenţă socială;
 pe sectoare:
 primar (agricultură, silvicultură, pescuit, industria extractivă);
 secundar (industria prelucrătoare şi construcţiile);
 terţiar (transporturi, telecomunicaţii, comerţ, turism, finanţe);
 cuaternar (cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică, cunoaştere
dezvoltată).
 ca proces al reproducţiei: producţie, repartiţie, schimb şi consum.
 pe baza compartimentelor de încadrare ale unităţilor şi în funcţie de
ierarhizarea lor, determinăm: structura organizaţională;
 în funcţie de amplasarea unităţilor se stabileşte: structura teritorială sau
regională;
 mijloacele de muncă şi nivelul lor tehnic determină: structura
tehnologică;
 unităţile fiecărei ramuri pot fi grupate în unităţi: mari, mijlocii, medii şi
mici.

Sistemul ştiinţelor economice există, se dezvoltă şi poate fi înţeles

numai în strânsă legătură cu practica economică: teoriile şi concluziile ştiinţei

economice susţin practica, permiţând elaborarea unor politici economice

444
eficiente, iar practica oferă noi elemente de studiu şi împinge înainte teoria

economică, stimulând-o să emită noi idei valoroase izvorâte din activitatea

economică.

Evoluţia sistemelor economice, de la simplu la complex, a fost

determinată de evoluţia cunoaşterii umane. În evoluţia lor, sistemele economice

au dat dovadă de capacitatea de adaptare la situaţii diferite. Înlocuirea unui

sistem economic cu altul a avut loc atunci când el nu mai putea face faţă

schimbărilor esenţiale care intervin în realitate, fiind înlocuite cu un sistem mai

performant. Existenţa concomitentă a mai multor sisteme în lumea

contemporană se datorează varietăţii structurilor economico-sociale ale ţărilor

vremii, de la economiile naţional patriarhale sau tribale până la economiile

445
ţărilor bogate, cu o industrie puternic dezvoltată.

Diversitatea sistemelor economice contemporane este rezultatul unor

condiţii diferite de dezvoltare ca şi al acţiunii unor factori variaţi şi

contradictorii, existenţi pe parcursul istoriei. Astfel, diversitatea acţiunilor arată

că economiile naţionale ale ţărilor se află în stadii sau trepte diferite de

dezvoltare, caracteristică a dezvoltării istorice a omenirii. De aceea, coexistenţa

a mai multor sisteme economice în lumea contemporană face necesară şi utilă

cercetarea comparată a acestora, a funcţionării lor, a rezultatelor şi insucceselor

înregistrate de ele, în diferite momente şi domenii ale vieţii economice, sociale şi

culturale, ale asigurării respectului dreptului omului.

În acest context, este evident că inginerul are nevoie de o viziune

446
 economice mai largă, are nevoie de criterii de apreciere a ansamblului de

principii care să constituie puncte de referinţă în aprecierea corectă a diferitelor

laturi ale vieţii economice, în unitatea din care acesta face parte.

Principalele modele concrete de economie de piaţă

Sistemul economiei de comandă - prezintă câteva trăsături specifice şi anume:

- deciziile cu privire la ce, cât, cum şi pentru cine să se producă, aparţin
autorităţilor centrale. În aceste condiţii, economia de comandă este unipolară;
- activitatea agenţilor economici se desfăşoară pe baza normelor de producţie şi a
directivelor stabilite printr-un plan general, care conţine indicatori obligatorii pentru toţi
agenţii economici;
- exclude sau limitează concurenţa, iar preţurile se formează în totalitate sau în
mare măsură prin metode administrative;
- eficienţa economică, este în general scăzută;
- motivaţia producătorului direct este redusă atât în domeniul formării
veniturilor individuale, cât şi în cel al întreprinderilor.

În realitatea contemporană tipurile pure de economie, există îndeosebi în analize

teoretice. Majoritatea sistemelor economice sunt de tipul economiilor mixte, în sensul că
ele combină elemente semnificative din sistemele analizate anterior, mai ales din
economia liberală, de piaţă şi din cea de comandă.
Un asemenea tip de economie, îmbină diferitele forme de proprietate în care
domină proprietatea privată, dar pot avea o pondere importantă şi alte forme de
proprietate, iar orientarea agenţilor economici se face prin mecanismele pieţei şi deciziile
agenţilor economici, fără a neglija însă rolul important pe care îl are statul îndeosebi în
domeniul repartiţiei şi al macrostabilizării.
Economia de piaţă a cunoscut şi cunoaşte o mare varietate a formelor sale de
existenţă, în cadrul diverselor economii naţionale. Explicaţia constă, printre altele, în
faptul că aceste entităţi economice sunt organizate şi funcţionează în moduri diferite,
447
deoarece condiţiile în care oamenii produc sau efectuează schimburi de activităţi între ei
variază de la ţară la ţară, iar în fiecare ţară, de la o generaţie la altă generaţie.
Aşadar, conceptul economiei de piaţă cunoaşte în prezent o mare varietate de
modele concrete, şi anume: anglo-saxon, vest-european, social de piaţă, nordic,
paternalist.

- modelul (tipul) anglo–saxon (neoliberal) specific Angliei şi Statelor Unite ale

Americii, are cea mai mare reticenţă faţă de intervenţia statului în economie şi în
activitatea întreprinderilor;
- modelul (tipul) vest–european, îndeosebi francez, prezintă o pronunţată tentă
dirijistă;
- modelul (tipul) nordic european, promovează cooperarea între sectorul privat
producător (de bunuri economice) şi cel producător (de servicii sociale), specific ţărilor
scandinave şi îndeosebi Suediei;
- modelul (tipul) social de piaţă, tinde să îmbine exigenţele pieţei cu armonia
socială, prezent în ţări ca Germania, Austria şi Olanda;
- modelul (tipul) paternalist, cu puternice elemente tradiţionale, specific
Japoniei, ţară insulară cu o largă istorie de izolare.

La constituirea şi evoluţia fiecărui model concret de economie de piaţă,

un aport hotărâtor şi-au adus, pe de o parte, factorii noneconomici sau

extraeconomici, specifici fiecărei naţiuni (trăsături psihice, morale, etnice,

istorice, concepţii, mentalităţi şi obiceiuri, experienţe, dobândite într-o perioadă

mai mult sau mai puţin îndepărtată, factori politici), iar pe de altă parte, modul în

care piaţa din fiecare ţară a contribuit la asigurarea funcţionării echilibrate şi

448
eficiente a fiecărei economii în parte, precum şi natura, domeniile şi proporţiile

intervenţiei statului în economie.

449
Curs 4.

Economia de piaţă (sistemul economiei de piaţă)

450
 Peisajul economic mondial, se prezintă într-o mare diversitate, fiind

extrem de eterogen. Pe deasupra marii lor diversităţi, activităţilor economice le

corespunde faptul că au la bază trăsăturile şi regulile economice ale schimbului.

Existenta societăţii omeneşti este legată de activitatea omului de a-şi satisface

nevoile de consum şi trebuinţele sale. Acestea sunt satisfăcute cu ajutorul

bunurilor materiale şi al serviciilor. Acţiunile acoperirii nevoilor sau a

satisfacerii trebuinţelor se realizează fie din producţie proprie, caz în care se

numeşte autoconsum, fie prin apelare la producţia altora şi obţinerea lor prin

schimb sau comercializare (tranzacţie economică bilaterală).

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor resurse în

vederea satisfacerii nevoilor, caz în care gestiunea menajului familial sau al

451
 agenţilor economici nu scoate în evidenţă concret valorile productive ci numai

cantitative. Putem distinge două tipologii de producţie sau de produse şi anume:

 de produse finale – acele care permit satisfacerea nevoilor direct şi în

forma în care sunt oferite de natură;
 de produse intermediare – acea categorie de produse care sunt destinate
industrializării sau producţiei de produse cu prelucrare prealabilă.

Schimbul comercial reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei

producţii, primind în echivalent alte produse (caz în care schimbul se numeşte

troc), sau echivalent monetar. Celor două modalităţi de satisfacere a

trebuinţelor, directe şi intermediare, le corespund două forme diferite de

organizare şi funcţionare a activităţilor economice: economia naturală şi

economia de schimb.

Economia naturală (casnică, închisă) reprezintă acea formă de

organizare şi desfăşurare a activităţilor economice în care nevoile de consum

452
sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi şi fără a se apela la schimburi.

Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi

desfăşurare a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în

vederea vânzării lor, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii

propriilor trebuinţe.

Modalităţile concrete fundamentale, adaptate aplicării şi urmăririi

deciziilor impuse de raritatea economică sunt sintetizate sub forma a două

sisteme teoretice de organizare şi funcţionare a economiei de schimb: sistemul

economiei de piaţă şi sistemul economiei de comandă. În ultimă instanţă,

criteriile de delimitare a sistemelor economice de schimb, desemnează aspecte

care analizează gradele de libertate ale agenţilor economici participanţi şi

453
 caracteristicile mecanismelor de reglare.

Bunurile de consum prin prisma modului de obţinere a lor pot fi grupate

astfel:

 bunuri libere – care se obţin direct din natură şi fără a se implica

activitatea economică de prelucrare în vederea consumului, afară de cea de extragere
(recoltare);
 bunuri economice – sunt produse de către om în cadrul unor activităţi
economice bine determinate în vederea consumului propriu de produs finit sau destinat
comercializării în vederea satisfacerii nevoilor altor agenţi economici;
 bunuri mixte – cărora le corespunde o simbioză între celelalte două grupe
definite anterior.

Prin procesele de transformare ale economiei naturale în economie de

schimb, economia naturală nu dispare ci îşi restrânge dimensiunile, se

transformă sau se integrează în linii sau ramuri ale sistemelor economice şi

rămâne prezentă în toate etapele evoluţiei societăţii.

Proprietatea privată asigură independenţă şi autonomie economică

producătorilor. Diviziunea socială a muncii determină specializarea lor, respectiv

454
diferenţierea lor, din punct de vedere al genurilor de activităţi de producţie

depuse şi, evident, al genurilor de bunuri produse. Întrucât proprietatea privată

stă la baza autonomiei şi interdependenţei producătorilor, aceştia au drept

decizional atât cu privire la forma de organizare a activităţii întreprinderii şi al

modului de desfăşurare a producţiei, cât şi în ceea ce priveşte înstrăinarea ei.

Specializarea producţiei, într-un anumit moment şi domeniu de activitate,

s-a concretizat în diferenţierea bunurilor obţinute, care corespunde nivelelor de

dezvoltare a activităţii economice în realizarea productivităţii, şi în necesitatea

schimbării lor, unele cu altele, în vederea satisfacerii nevoilor de consum din

cadrul societăţii. Se consideră benefică specializarea şi modernizarea unui sistem

sau subsistem economic de producţie, întrucât creşte productivitatea muncii

455
odată cu creştere reală a volumului de producţie atât sub aspect cantitativ cât şi

calitativ.

Satisfacerea nevoilor de consum din societate, în aceste condiţii, pune

problema rezolvării schimbului intermediar între bunuri, prin aşa numitele acte

comerciale sau acte de vânzare cumpărare.

Între economia naturală şi economia de schimb nu există o delimitare

netă, bine stabilită în timp.

Economia naturală a fost atotcuprinzătoare în comuna primitivă, iar

începând cu perioada descompunerii acesteia şi până la prima revoluţie

industrială, ea a fost preponderentă. În condiţiile actuale, economia de schimb

este predominantă în majoritatea ţărilor lumii. Există chiar şi astăzi forme ale

456
 economiei naturale în ţările mai puţin şi slab dezvoltate (şi chiar în ţările

puternic dezvoltate), dar aceasta este nesemnificativă pentru ansamblul

activităţilor economice mondiale.

Economia de schimb, ca formă de organizare şi funcţionare a

activităţilor economice, îmbracă particularităţi diferite de la etapă la etapă, de la

ţară la ţară şi chiar în cadrul aceleiaşi economii naţionale de la sector la sector,

de la o activitate la alta. Acest lucru se datorează condiţiilor concrete în care

funcţionează acest tip de economie, care-şi pune amprenta şi asupra

modalităţilor ei de manifestare. Indiferent de particularităţile economice, aceasta

se caracterizează printr-un număr general de trăsături dintre care amintim:

 autonomia, răspunderea decizională şi independenţa producţiei,

promovează interesul sau impulsul (acţiunea) agentului economic asupra faptelor de
acţiune generatoare de câştiguri - profit şi maximizarea acestuia. Fenomenul se
fundamentează pe principiul proprietăţii private;
 specializarea agenţilor economici, datorată adâncirii diviziunii sociale a
muncii şi creşterii continue a nivelului de producţie;
457
  preţurile se stabilesc în mod liber prin confruntarea directă dintre cerere
(mărimea acesteia) şi ofertă (putinţa, dispoziţia acesteia), fără intervenţia administraţiilor
şi prin eliminarea politicilor monopoliste.
 apariţia pieţelor cu ansamblul de fenomene specifice acesteia, care
reprezintă domeniul sau mediul socio-economic în care funcţionează şi la care se referă
agenţii economici;
 apariţia, dezvoltarea şi amplificarea tranzacţiilor între agenţii
economici determină realizarea legăturilor dintre aceştia, întrucât utilitatea şi valoarea
unui bun comercializat, evidenţiază şi motivează natura şi aspectul dezvoltării producţiei;
 bunurile şi serviciile produse în cadrul economiei de schimb capătă
caracter marfar, întrucât sunt apreciate în funcţie de valoarea de întrebuinţare
determinându-se apoi valoarea lor de schimb;
 producţia de mărfuri, un concept apropiat de cel al economiei de piaţă,
dar care nu se confundă cu piaţa, deoarece producţia de mărfuri există ori de cate ori sunt
întrunite cele două condiţii – specializare şi schimb;
 specializarea producţiei de mărfuri presupune diviziunea muncii, cu
scop de obţinere a unui produs la cote cât mai ridicate şi în cele mai avantajoase condiţii
de calitate şi preţ;
 existenţa cadrului instituţional, structurat de o asemenea natură încât să
asigure maximul de liberate de decizie şi acţiune agenţilor economici, în limitele impuse
de sistemul social pe care sistemul economic îl desemnează.

În general, economia de piaţă este forma modernă de organizare

economică a activităţilor economice la nivel mondial, în cadrul căreia oamenii

acţionează în mod liber şi într-un sistem eficient, în concordanţă cu regulile

dinamice ale pieţei. Condiţiile care definesc dezvoltarea şi menţinerea economiei

de piaţa sunt esenţiale: specializarea, schimbul, proprietatea şi moneda - ca

458
instrument de vizualizare şi raportare a costului de producere şi de asigurare a

necesităţilor.

Cea mai importantă condiţie de dezvoltare a acestui sistem, o reprezintă

optimizarea dinamică a raportului: proprietate privată - proprietate publică.

Conceptul de economie de piaţă

Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare a

economiei în care raporturile dintre cerere şi ofertă determină principiile de

prioritate în producerea bunurilor materiale şi prestarea serviciilor, metodele de

organizare şi de combinare a factorilor de producţie, persoanele şi categoriile de

459
persoane care au acces la aceste bunuri prin mijlocirea nivelului şi dinamicii

preţurilor.

Economia de piaţă este o formă modernă de organizare a activităţii

economice, în cadrul căreia oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient,

în concordanţă cu regulile dinamicii ale pieţei. Acest lucru face posibilă

valorificarea eficientă a resurselor existente pentru satisfacerea nevoilor

nelimitate ale oamenilor. Economia de piaţă este o economie de schimb

monetar.

Instituţional şi formal, economia de piaţă se bazează pe instituţiile

juridice (dreptul de proprietate individuală) şi economice (firmă privată, piaţă

ca relaţie între cerere şi ofertă) şi stat (ca agent economic). Din punct de vedere

460
 tehnic şi de substanţă, economica de piaţă se întemeiază pe promovarea

concurenţială a unor tehnici şi tehnologii moderne, care asimilează noile cuceriri

ale ştiinţei şi asigură, pe această bază, creşterea profitului.

Economia de piaţă se caracterizează printr-un mecanism adecvat de funcţionare,

ale cărui componente sunt: piaţa, cererea, oferta, concurenţa, costul, preţul, profitul,
mediul ambiant.
Condiţiile indestructibile şi de bază, care permit apariţia şi dezvoltarea acestei
tipologii de economie (economia de piaţă) sunt:
 specializarea, care se referă la delimitarea (separarea) agenţilor economici
după pregătire, domeniul activităţilor şi natura produselor;
 schimbul care este esenţa logică şi practică a specializării, presupunând
schimbul de activităţi realizat între agenţii economici, într-un anumit raport de schimb
astfel încât nevoile economice să poată fi satisfăcute în condiţii cât mai bune şi pentru
toţi;
 moneda reprezintă mijlocul (instrumentul) cel mai bun de intermediere
directă a schimbului economic, datorat faptului că aceasta are cea mai mare lichiditate;
 proprietatea privată – formă dominantă de proprietate asupra resurselor
economice, a avuţiei acumulate şi asupra capitalului – constă în exercitarea liberă şi
directă a autonomiei decizionale şi de răspunderi patrimoniale asupra ansamblului
atributelor proprietăţii: posesie, folosinţă, dispoziţie şi uzufruct. Această condiţie este
asociată deseori cu libertatea economică.
Cele patru condiţii trebuie îndeplinite simultan. În raport cu măsura sau gradul în
care fiecare condiţie menţionată anterior este îndeplinită, se relevă şi nivelul de dominare
şi performanţă al sistemului economic respectiv.

Condiţiile evolutive ale sistemului (economiei de piaţă) se sintetizează astfel:

 mărirea gradului de rigurozitate (adâncirea) a specializării al
domeniului principal de activitate şi apropierea maximă posibilă de punctul avantajului
comparativ (la scara economiei naţionale, precum şi în raport cu economia mondială);
 sporirea lichidităţii monedei;
 optimizarea dinamică a raportului proprietate privată / proprietate
publică.
461
 Categorii fundamentale ale economiei de piaţă

1. Piaţa este spaţiul economic în care are loc întâlnirea cererii cu oferta, sau piaţa
este locul de întâlnire dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor, prima fiind
forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de schimb, a doua exprimând
nevoile umane solvabile, însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile
oferite.
Capacitatea pieţei reprezintă volumul fizic al cererii de mărfuri dintr-un anumit
sortiment, determinat de numărul de cumpărători, de intensitatea utilizării produsului şi
are exprimare în unităţi fizice şi valorice.
Indicatorul exprimă dimensiunea cantitativă a pieţei şi poate fi:
 efectivă (exprimă volumul vânzărilor realizate efectiv în interval de timp)
sau
 potenţială (exprimă volumul maxim al vânzărilor care s-ar putea realiza
în interval de timp dat).
Pieţele sunt specializate pe obiectul vânzării/cumpărării astfel: piaţă de produse,
piaţă de bunuri, piaţă de servicii, piaţă de forţă de muncă, piaţă monetară. Calificarea
pieţei trebuie făcută într-un interval de timp dat şi cu referire la zona geografică aferentă.
Analizele valorilor funcţiilor specifice pieţei se realizează în funcţie de nivelul preţului
(P) şi cantitatea comercializată (Q).
Funcţiile generale ale oricărei pieţe sunt multiple, dintre care cele mai importante
sunt:
 verificarea concordanţei sau neconcordanţei dintre volumul, structura şi
calitatea bunurilor oferite cu masa, componentele şi calitatea celor cerute;
 oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide tuturor agenţilor economici.
Principalele criterii de clasificare a pieţelor şi formelor de piaţă sunt:
 după natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiei lor întâlnim:
piaţă a satisfactorilor şi piaţă a prodfactorilor;
 în funcţie de existenţa sau inexistenţa obiectelor în momentul realizării
tranzacţiei distingem: piaţă reală şi piaţă fictivă - bursa;
 după locul desfăşurării relaţiilor de schimb identificăm: pieţe locale, pieţe
regionale, pieţe naţionale, internaţionale şi mondială;
 în funcţie de raportul dintre cerere şi oferta unui bun sau a unei categorii
de bunuri şi servicii avem: piaţa vânzătorului şi piaţa cumpărătorului.
Potenţialul pieţei este acea parte din capacitatea pieţei, care poate fi satisfăcută
pe baza condiţiilor materiale şi financiare date ale populaţiei, datorat nivelului preţului
produselor. Potenţialul pieţei, la majoritatea produselor coincide cu cererea solvabilă a

462
populaţiei. El poate fi exprimat prin volumul mărfurilor vândute pe piaţă într-o perioadă
de timp.
2. Cererea este primul dintre conceptele fundamentale ale economiei de piaţă şi
exprimă relaţia între cantitatea de marfă calitativ omogenă dorită, dintr-un bun sau
serviciu solicitată de cumpărător, şi cea pe care acesta este dispus şi capabil să o
achiziţioneze la preţul existent şi valabil la un anumit moment de timp determinat.
Cererea este o funcţie descrescătoare raportată la preţul produsului, iar cantitatea
cerută se modifică în funcţie de preţul produsului respectiv în timp ce cererea (funcţia
cererii) se modifică atunci când se modifică ceilalţi factori (venitul, gusturile, averea,
număr de consumatori, preţurile altor produse), în afară de preţul produsului respectiv.
Sunt de remarcat aspectul prin care cererea nu este pur şi simplu determinantă de
cantitatea solicitată de cumpărător, ci de relaţia dintre cantitatea cerută şi preţul acesteia.
Se numeşte cerere (de consum) o cantitate de produs – bun sau serviciu – pe care
un individ – un grup sau o totalitate de indivizi – doreşte şi poate să o achiziţioneze
(procure sau cumpere) într-o perioadă dată.
Se deosebeşte cererea individuală de cererea de piaţă, exclusiv după criteriul
cantităţilor, în sensul în care cererea de piaţă se compune şi evidenţiază suma cererilor
individuale.
În aceste condiţii, cererea poate apărea sub următoarele aspecte:
 cererea individuală care rezultă din opţiunea consumatorului cumpărător
şi din reacţiile lui faţă de variaţiile venitului pe care îl poate aloca pentru achiziţionarea
unui bun, ca şi faţă de modificarea preţului acelui bun;
 cererea de piaţă care reprezintă suma cantităţilor solicitate dintr-un
anume bun, la fiecare nivel de preţ, cu condiţia ca cei ce solicită bunul să ia deciziile lor
independent unii de alţii;
 cerere totală reprezintă suma algebrică a celorlalte două tipuri de cerere.
Este le fel de important a observa situaţia cererii – ca funcţie economică de bază –
într-un domeniu restrâns la:
 sfera consumului individual, final şi privat;
 numai o componentă – parţial reprezentativă – a cererii agregate.
Produsul inferior = acel produs în cazul cărora o creştere a veniturilor
consumatorilor determină o scădere a cantităţii cerute.
Produs normal = acel produs în cazul cărora o creştere a veniturilor
consumatorilor determină o creştere a cantităţilor cerute.

P
preţ

463
 curba cererii

Q
cantitate cerută

Reprezentarea grafică a legii cererii

Dinamica generală a cererii este o funcţie descrescătoare, adică la o scădere a

preţului, cererea sporeşte în cantitate. Acest efect al scăderii preţului asupra dinamicii
cererii se explică prin legea utilităţii marginale descrescânde, consumatorul căutând
maximum de satisfacţie din sporirea cantităţii consumate.
Legea generală a cererii exprimă raporturile esenţiale ce apare pe o piaţă liberă
între modificarea preţului bunului oferit şi schimbarea mărimii cantităţii cerute din acel
bun.
Asupra dinamicii cantităţii cerute acţionează următorii factori:
 nivelul preţului propus la bunul cerut;
 modificarea veniturilor consumatorilor semnalează că pentru bunurile
normale, între evoluţia veniturilor familiei şi cererea pentru acele bunuri există o relaţie
directă şi pozitivă, iar pentru bunurile inferioare relaţie este negativă;
 modificarea preţului altor bunuri dar substituibile implică existenţa unei
relaţii comparative şi pozitive, în schimb, pentru bunurile complementare relaţia între
creşterea preţului şi cantitatea cerută este negativă;
 numărul cumpărătorilor, preferinţele acestora precum şi anticipările
privind nivelul şi evoluţia preţurilor şi al veniturilor influenţează de asemenea
orientarea creşterii solicitărilor.
Elasticitatea cererii reprezintă gradul de sensibilitate al cererii la schimbarea
factorilor care o influenţează. Aceasta se măsoară cu ajutorul coeficientului elasticităţii
cererii:
C  C0 P0   %C
EC , P   1  ; EC , P  [%]
C0 P1  P0 % P
C1  C 0 V0  %C
EC ,V   ; EC ,V  [%]
C0 V1  V0  %V
unde: C1, C0 – cantitatea cererii în momentele T0, T1
P1, P0 – preţul bunurilor în momentele T0, T1
V1, V0 – valoarea venitul în momentele T0, T1
Tipurile normale de manifestare a elasticităţii cantităţii cerute sunt:
 cerere cu elasticitate unitară întâlnim atunci când modificările celor
două variabile dependente au loc în aceeaşi proporţie; EC,P=1

464
  cerere inelastică se întâlneşte când, la o scădere a preţului cu o unitate,
cantitatea cerută din bunul în cauză va spori cu mai puţin de o unitate; EC,P<1
 cerere elastică apare când cantitatea cerută dintr-un bun sporeşte într-o
măsură mai mare decât scade preţul; EC,P>1
 cerere perfect inelastică se găseşte în condiţiile când, deşi preţul scade,
cantitatea cerută din acel bun rămâne neschimbată; EC,P →0
 cerere perfect elastică avem când, în condiţiile menţinerii nivelului
preţului, cantitatea cerută din bunul respectiv creşte; EC,P →∞

P modificarea cererii

modificarea cantităţii cerute

P2 B
C1
A
P1 C
Qc2 Qc1 Qc
Reprezentarea grafică a evoluţiei curbei (legii) cererii

P EC →∞
45o EC > 1
EC = 1
EC < 1
EC → 0 Q
Comportamentul elasticităţii legii cererii

3. Oferta este cel de-al doilea concept fundamental al economiei de piaţă şi

reprezintă relaţia între cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care producătorul este
capabil, dispus şi poate să îl cedeze contra plată, la un anumit nivel al preţului şi la un
anumit moment, într-o perioadă de timp determinată.
Şi în acest caz sunt semnalate neconcordanţe între cantitatea oferită şi ofertă,
aceasta din urmă nefiind o simplă cantitate ci o relaţie între cantitate şi preţ. Cantitatea
oferită se modifică odată cu preţul (ceilalţi factori rămânând constanţi).
Dacă ceilalţi factori de influenţă ai ofertei (rata dobânzii, rata profitului, nivelul
salariilor) rămân constanţi, atunci oferta (funcţia ofertei) se modifică şi este influenţată de
preţul bunului respectiv, fiind o funcţie crescătoare. Din punct de vedere al ofertantului
acesta ridică preţul odată cu creşterea cererii, iar consumatorul reduce consumul odată cu
creşterea preţului cantităţii comercializate.
465
 În aceste condiţii, oferta apare sub diferite forme şi anume:
 ofertă de mărfuri corporale şi ofertă de servicii;
 ofertă fermă sau ofertă facultativă;
 ofertă internă sau ofertă externă.
P
preţ

curba ofertei

Q
cantitate oferită

Reprezentarea grafică a legii ofertei

Dinamica generală a ofertei este o funcţie crescătoare, adică la o creştere a

preţului realizat pentru produs, oferta sporeşte în cantitate. Acest efect al creşterii preţului
asupra dinamicii ofertei se explică prin legea utilităţii marginale crescătoare, producătorul
încercând maximum de satisfacţie prin sporirea cantităţii produse. Legea generală a
ofertei exprimă raporturile esenţiale ce apare pe o piaţă liberă în acea situaţie în care la
un anumit nivel al preţului se oferă o anumită cantitate solicitată din acel bun.
Factori care influenţează cantitatea de produs oferit sunt:
 nivelul preţului şi modificarea să reacţionează asupra cantităţii ofertei în
mod direct şi odată cu creşterea acestora;
 nivelul şi dinamica costului de producţie acţionează asupra mişcării
curbei legii ofertei în mod indirect şi odată cu scăderea acestora;
 modificările în mărime (cantitativă şi calitativă) a altor bunuri
substituibile vor determina creşterea ofertei;
 numărul participanţilor care oferă acelaşi bun pe piaţă modifică invers
proporţional caracterul ofertei;
 taxele şi subsidiile crescute au ca efect general de modificare a ofertei;
 previziunile privind evoluţia preţului au ca efect reducerea ofertei
prezente în cazul scăderii acestuia şi invers;
 evenimentele social-politice şi condiţiile naturale au efecte de
perspectivă asupra modificării directe a ofertei.

Oferta totală pentru un bun economic, reprezintă suma tuturor cantităţilor oferite
de toţi producătorii individuali ai bunului oferit şi se determină astfel:
466
 n
QT   Q1 ( p ) unde :
1

- QT - oferta totală a unui bun economic la un preţ dat;

- n – numărul producătorilor;
- Q1 – oferta producătorului „i” al bunului respectiv la un preţ dat
Oferta se modifică în timp atât pentru fiecare bun în parte cât şi în totalitatea sa.
Modificările care intervin în mărimea ofertei unui bun economic (serviciu), ca urmare a
acţiunii factorilor care o influenţează, reprezintă elasticitatea ofertei. Principalul factor
care influenţează elasticitatea ofertei îl constituie preţul.
Coeficientul de elasticitate al ofertei în raport cu preţul se determină astfel:

Q P Q P
Keo / p  :   unde :
Q P P Q
- Keo/p – coeficientul de elasticitate al ofertei în raport cu preţul;
- ∆Q – modificarea cantităţii pentru bunul economic;
- ∆P - modificarea preţului bunului economic;
- P - preţul bunului respectiv.

În funcţie de preţ oferta poate fi:

a) ofertă elastică, când Keo > 1;
b) ofertă inelastică, când Keo < 1;
c) ofertă cu elasticitate unitară, când Keo = 1;
d) ofertă perfect elastică, când Keo → ∞;
e) ofertă perfect inelastică (rigidă), când Keo = 0.
Alţi factori care influenţează modificarea ofertei în afară de preţ sunt: mărimea
costului de producţie, posibilităţile de stocare, perioada de timp de la modificarea ofertei.

Elasticitatea ofertei reprezintă gradul de sensibilitate al ofertei la variaţiile

factorilor care o influenţează. Se măsoară prin coeficientul elasticităţii ofertei :
O  O0 P0  %O
EO, P  1  ; EO , P  [%]
O0 P1  P0 % P
O1  O0 V0 %O
EO ,V   ; EO ,V  [%]
O0 V1  V0 %V
unde: O1, O0 – cantitatea oferitei în momentele T0, T1
P1, P0 – preţul bunurilor în momentele T0, T1
V1, V0 – valoarea venitul în momentele T0, T1
467
 În funcţie de mărimea modificării preţului şi de cea a modificării ofertei,
elasticitatea ofertei este cunoaşte mai multe reprezentări:
 elasticitate unitară: oferta se modifică în aceeaşi măsură cu modificarea
preţului; EO,P =0
 elasticitate net fluidă (ofertă elastică): sporirea ofertei depăşeşte
creşterea preţului; EO,P >1
 elasticitate rigidă (ofertă inelastică): oferta creşte mai puţin decât nivelul
creşterii preţului; EO,P <1
 elasticitate nulă: menţinerea cantităţii oferite indiferent de orientarea,
forma şi modificări preţului; EO,P →0
 elasticitate perfectă: în care volumul ofertei creşte fără ca preţul să se
modifice; EO,P →∞
În funcţie de natura bunurilor economice, se pot distinge următoarele forme
(grupe) de oferte
 oferta de bunuri independente, bunuri care sunt produse şi oferite
necondiţionat de producţia sau folosirea altor bunuri economice;
 oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale rezultă
unele bunuri secundare, sau când producţia de bunuri oferite este condiţionată de
producţia altor bunuri economice cu care acestea intră în condiţii de reciprocitate;
 oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere, sau
substituie preferinţa consumatorului.
Pe termen foarte scurt, modificarea preţului are loc ca urmare a creşterii cererii,
oferta rămânând perfect inelastică. Pe termen scurt, oferta are caracter inelastic, datorită
posibilităţii folosirii capitalului circulant. Perioadele de timp mediu şi lung, se asigură
posibilitatea unei oferte elastice, întrucât producătorii reuşesc să-şi mărească oferta prin
procesul investiţional susţinut.

P O1 O
modificarea ofertei

P2 D
modificarea cantităţii oferite
P1 C

Q02 Qo1 Qo

Reprezentarea grafică a evoluţiei curbei (legii) ofertei

468
 P EO →∞
EO > 1
EO = 1
EO < 1

45o EO → 0 Q

Comportamentul elasticităţii legii ofertei

Elasticitatea cererii şi a ofertei în raport cu alt fenomen economic oglindeşte

reacţia (stabilizarea) unui fenomen economic la modificarea acestuia ci o unitate a unuia
dintre factorii care îl determină.
Elasticitatea poate fi pozitivă (cele două fenomene evoluează în acelaşi sens) sau
negativă (evoluţii în sensuri contrare). În funcţie de valorile numerice ale coeficienţilor
de elasticitate, se spune ce există dependenţă elastică, semielastică sau inelastică (rigidă)
între cele două fenomene.
În mod obişnuit se determină elasticitatea cererii în raport cu preţul sau în raport
cu venitul. Elasticitatea în raport de preţ poate fi directă (în funcţie de preţul produsului în
cauză) sau încrucişată (în raport cu preţul altui produs, substitutiv sau complementar).
Pentru ofertă, de regulă, se determină elasticitatea ofertei în raport cu preţul.
Pentru ca elasticitatea să aibă sens economic, cele două fenomene trebuie să se afle în
relaţii de cauzabilitate şi condiţionare.

4. Preţul pieţei (preţul de echilibru) reprezintă o mărime directă care se

formează în mod dinamic şi fluctuant, dar în funcţie de necesităţile care menţin actul
comercial viabil la un moment. Se determină atunci când cantitatea cerută este egală cu
cantitatea oferită, formându-se astfel echilibru actelor comerciale şi determinându-se
preţul cantităţii potenţiale comercializate, ca fiind preţul real al pieţei.

P O = funcţia ofertă
ambele forţe ale pieţei presează în
direcţia
scăderii preţului (O>C)

ambele forţe ale pieţei presează în

direcţia
creşterii preţului (C>O)
Pe E punctul de echilibru

C = funcţia cerere
Q
469
 Qe
Reprezentarea grafică a stabilirii punctului de echilibru

Preţul este suma de bani la care se vinde şi se cumpără pe piaţă un bun economic.
El exprimă valoarea mărfii în unităţi monetare.
Între preţ, cerere şi ofertă, există o strânsă legătură, în sensul că variaţia preţului
determină mişcarea cererii şi ofertei în sens invers una faţă de alta. Indiferent de nivelul
la care se situează preţul pentru un bun economic, cererea şi oferta satisfăcute sunt egale.
Important pentru piaţă este raportul dintre cererea totală şi oferta totală, iar egalitatea
dintre acestea se produce întâmplător, cu o tendinţă realizată prin intermediul preţului
de echilibru.
Preţul de echilibru este preţul la care cantitatea ce se poate vinde dintr-un bun
economic este cea mai mare, iar cererea şi oferta bunului respectiv se egalizează la
nivelul celui mai mare volum al vânzării şi cumpărării pe piaţă. El poate să coincidă, sau
nu, cu aşteptările producătorului sau cumpărătorului. Are un caracter obiectiv, fiind cel
mai important semnal cu privire la alocarea resurselor. Preţul pieţei, în economia de piaţă,
este o mărime obiectivă care se formează în mod dinamic şi fluctuează permanent în jurul
punctului de echilibru al pieţei.
În aceste condiţii putem afirma că preţul de echilibru al pieţei se formează ca
urmare a mecanismului concurenţial.
Se consideră că piaţa unui produs este echilibrată atunci când cantitatea cerută
este egală cu cantitatea oferită C(p)=O(p). Preţul de echilibru apare atunci când se
realizează egalitatea între cantităţile cerute şi cele oferite din produs.
Coincidenţa între cerere şi ofertă este un punct către care piaţa tinde în baza
presiunilor vânzătorilor şi cumpărătorilor. În realitate, în permanenţă, pe piaţă există fie o
situaţie de penurie (C>O) fie o situaţie de surplus (O>C).

Trăsăturile caracteristice ale preţului de echilibru sunt:

 apare spontan, ca rezultat al jocului liber al forţelor pieţei;
 formarea acestuia este legată de situaţia pieţelor interdependente;
 echilibrul pieţei nu înseamnă stagnare, respectiv absenţa schimbărilor.
Formarea preţului de echilibru se realizează în moduri diferite şi în funcţie de
orizontul de timp în care se confruntă cererea cu oferta. Pe perioade foarte scurte de timp,
cererea constituie factorul principal al formării preţului, iar oferta se adaptează automat la
cerinţele consumatorului.
Pe perioade scurte, producătorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea
volumului factorului muncă. Preţul astfel format se numeşte preţ normal, adică acel preţ
care presupune egalitatea costului marginal cu preţul de vânzare. La acest nivel de preţ,
producătorii pot vinde orice cantitate de bunuri: Cm = Vm = p unde Cm = cost

470
marginal; Vm = venit marginal; p = preţ. Pe termen lung, oferta reprezintă factorul
predominant al evoluţiei preţului.
Condiţia de echilibru: Cm = p = CM (minim) unde CM = costul mediu

5. Concurenţa este trăsătura esenţială a economiei de piaţă, motiv pentru care

este apreciată ca un sistem competitiv şi ca mecanism concurenţial. Ea reprezintă
confruntarea directă dintre agenţii economici pentru atragerea de partea lor a clientelei
consumatoare, prin competenţă profesională, prin practicarea preţurilor convenabile, prin
creşterea calităţii produselor tranzacţionate în scopul obţinerii a unui profit cât mai mare.
Mai mult, concurenţa exprimă comportamentul specific agenţilor economici
aflaţi la un moment de impas economic, în condiţiile liberei iniţiative, atestând raportul
dinamic de forţe dintre participanţii la actele de vânzare-cumpărare. Aceştia vor acţiona
în condiţiile libere de decizie, antrenând, de obicei, realizarea maximului de interes
economic şi fără a-şi afecta condiţiile proprii, dar în detrimentul celorlalţi sau similar.

Şcoala clasică de economie considera că concurenţa ar fi „mâna

invizibilă” care decide soarta producătorilor.

Specific concurenţei perfecte, în economia de piaţă, funcţionează legea

„mâinii invizibile”. Principiul „mâinii invizibile” menţionează că:

„modificarea cererii se impune datorită modificării preţului, care va modifica la

rându-i oferta, iar modificarea ofertei cere la rândul ei şi modificarea preţului,

care va modifica cererea” şi mecanismul se repetă. În condiţiile concurenţei

471
 perfecte se reglează în mod impersonal, independent şi dinamic atât nivelul sau

mărimile preţului, cât şi nivelul sau mărimea cantităţii comercializate.

Având în vedere graficele legilor cererii şi ofertei, întreprinzătorul va şti

că deficitul economic şi cel funcţional se înregistrează sub punctul de echilibru

iar surplusul şi stocul de producţie se poziţionează deasupra punctului de

echilibru. Pentru eliminarea atât a deficitului cât şi a surplusului, bunul

management (care poate fi al consumatorului sau al ofertantului) va încerca să

mute punctul de echilibru în funcţie de interese, pe curba de ofertă sau pe cea a

cererii.
Pentru forma modernă de economie de piaţă, cel mai important atribut îl
reprezintă satisfacerea pieţei sau satisfacerea din şi prin piaţă. Acest lucru arată că, la
un anumit moment, piaţa se găseşte în satisfacţie doar când interesele consumatorului
sunt susţinute prin comportamentul ofertanţilor care acuză cauzele consumatorilor.

P O = (curba funcţiei ofertă)

Surplus de produs
PM A B

472
 Pe E

Pm C D
Deficit de produs
C = (curba funcţiei
cerere)
Q
Qo1 Qc2 Qe Qo2 Qc1

Încadrarea cantităţilor suplimentare / deficitare în limitele suportabilităţii

preţurilor pieţei

Formele de organizare a economiei moderne, de la simplu la complex,

condiționează următoarea ierarhizare a tipologiilor economice:
 economia naturală (casnică şi/sau închisă) – produce bunuri şi servicii
care determină condiţia necesară şi suficientă a apariţiei pieţei;
 piaţa funcționează întrucât există producţie de mărfuri
 producţie de mărfuri determină schimbul comercial generator de
economie de piaţă
 economie de piaţă formă complexă a economiei de schimb, caracterizată
prin funcţiile sale caracteristice care determină profit.

Concurenţa este o trăsătură esenţială a mecanismului economiei de piaţă.

Concurenţa reprezintă confruntarea dintre agenţii economici (producători,
consumatori, comercianţi, bancheri) pentru obţinerea unor condiţii cât mai bune de
producţie, desfacere şi a altor activităţi economice, în scopul maximizării profitului.
Rivalitatea dintre agenţii economici participanţi la actele de vânzare – cumpărare,
vizează trei aspecte corelate şi anume: cantitatea, calitatea şi preţul bunurilor economice
aduse pe piaţă.
În condiţiile liberei iniţiative, concurenţa reflectă raportul de forţe dintre agenţii
economici participanţi la actele de vânzare – cumpărare.
În economia de piaţă sistemul de concurenţă este determinat de liberalismul
economic, generată de proprietatea privată ca formă fundamentală în cadrul pluralismului
formelor de proprietate.
Sistemul de concurenţă dă posibilitatea agenţilor economici să efectueze
operaţiunile economice pe care le consideră cele mai favorizante din punctul lor de
vedere. Totodată concurenţa conferă economiei de piaţă eficienţă economică, stimulând
desfăşurarea activităţilor profitabile şi eliminând activităţile economice neeficiente.

473
 Mecanismul concurenţei are efecte benefice contribuind la reglarea vieţii
economice, promovarea progresului tehnic, reducerea costurilor de producţie şi
îmbunătăţirea calităţii produselor.
Concurenţa este o lege economică obiectivă specifică economiei de schimb. Ea
exprimă relaţiile dintre producători şi consumatori, în vederea asigurării unor condiţii cât
mai favorabile pentru producerea şi desfacerea produselor.
Concurenţa reprezintă un factor stimulativ pentru agenţii economici care lucrează
bine şi totodată un factor coercitiv pentru cei care lucrează în pierderi, determinându-i să-
şi restrângă sau chiar să-şi înceteze uneori activitatea.
În lupta cu concurenţa agenţii economici folosesc două tipuri de metode şi anume:
a) Metode care se încadrează în uzanţele şi regulile admise de reglementările
comerciale în vigoare, numite uneori economice, ca de exemplu: reducerea costurilor de
producţie şi a preţurilor de vânzare, îmbunătăţirea calităţii produselor, metode care
conferă concurenţei un caracter loial.
b) Metode care nu se încadrează în uzanţele şi normele comerciale (metode
extraeconomice) ca de exemplu: înţelegeri cu caracter monopolist, răspândirea de
informaţii false despre concurenţi, acţiuni care contravin regulilor democratice,
imprimând concurenţei un caracter neloaial.
Concurenţa este posibilă numai în condiţiile libertăţii preţurilor, situaţie în care
orice cumpărător îşi poate alege vânzătorul cu preţurile cele mai mici, iar concurenţa
constituie calea cea mai bună de maximizare a satisfacerii nevoilor pentru consumatori.

Tipuri de concurenţă

În funcţie de gradul de rivalitate a participanţilor la schimb, cât şi de condiţiile de

confruntare pe piaţă, concurenţa este de două feluri şi anume: concurenţa perfectă şi
concurenţa imperfectă. Pe această bază şi piaţa îmbracă două forme şi anume: piaţa cu
concurenţă perfectă şi piaţa cu concurenţă imperfectă.
a) Concurenţa perfectă are loc între un număr mare de producători şi
consumatori, astfel încât cumpărătorul are o mare libertate de alegere;
b) Concurenţa imperfectă are loc în cazul în care nu sunt întrunite toate
elementele concurenţei perfecte.

Piaţa cu concurenţă perfectă

Principalele trăsături (premise) ale concurenţei perfecte sunt următoarele:

a) Atomicitatea perfectă a participanţilor la tranzacţii, respectiv, existenţa unui
număr foarte mare de producători şi cumpărători pentru bunul respectiv. Toţi participanţii

474
au o forţă economică egală, dar mică dar mică şi în consecinţă nu pot influenţa piaţa, ci
sunt dependenţi de ea;
b) Transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi producătorii şi
consumatorii sunt perfect informaţi şi cunosc complet toate elementele pieţei (cantităţi,
ofertă, calitate, preţ), precum şi schimbările care pot interveni pe piaţă, astfel încât să
poată obţine cel mai bun produs sau cel mai bun preţ;
c) Omogenitatea produselor, adică pe piaţă vin produse care au caracteristici
absolut identice, indiferent de la ce producător se obţine produsul;
d) Intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă în funcţie de eficienţă, adică producătorul
intră pe piaţă atunci când costul producţiei este inferior preţului de vânzare şi iese de pe
piaţă când preţul de vânzare este mai mic decât costul producţiei;
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie, ceea ce presupune ca toţi
agenţii economici ( producători şi consumatori), să poată găsi pe piaţă liber şi nestingherit
factorii de producţie (capital şi forţă de muncă) de care au nevoie la un moment dat.
În concluzie, piaţa cu concurenţă perfectă impune existenţa unui număr mare de
producători şi consumatori, care să fie perfect informaţi asupra raportului dintre cerere şi
ofertă şi care să acţioneze pe principii de raţionalitate.
Concurenţa poate fi considerată perfectă, numai dacă cele cinci trăsături sunt
prezente concomitent. Dacă cel puţin una din ele lipseşte, concurenţa încetează de a mai
fi perfectă. Deci piaţa cu concurenţă perfectă are doar o existenţă teoretică, practic nefiind
posibilă. Concurenţa reală este concurenţa imperfectă.

Piaţa cu concurenţă imperfectă

Piaţa cu concurenţă imperfectă este tipul de piaţă în care agenţii economici

producători şi consumatori în confruntarea dintre ei, sunt capabili prin acţiunile lor
unilaterale să influenţeze raportul dintre cerere şi ofertă, precum şi preţul bunurilor şi
serviciilor, în scopul obţinerii unui profit cât mai ridicat.
Concurenţa imperfectă, caracterizează realitatea economică din ţările cu o
economie de piaţă dezvoltată, ca urmare a apariţiei companiilor naţionale şi
transnaţionale.
Piaţa cu concurenţă imperfectă îmbracă următoarele forme:
- piaţa cu concurenţă monopolistică;
- piaţa cu concurenţă de oligopol;
- piaţa cu concurenţă de monopol;
- piaţa cu concurenţă monopsonică.
a) Piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea
produselor şi existenţa pe piaţă a unui număr suficient de mare de producători ofertanţi şi
de consumatori. Pe această piaţă oferta şi cererea au caracter de atomicitate, dar se pierde
475
omogenitatea produselor. Datorită existenţei unui număr mare de producători şi
diferenţierii produselor, acest tip de piaţă permite o mai bună satisfacere a cererii,
deoarece cumpărătorii au posibilitatea de a alege din numărul mare de vânzători, pe cei
care le satisfac mai bine dorinţele;
b) Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă tipul de piaţă unde un număr mic
de producători – ofertanţi dau cea mai mare parte a ofertei unui anumit produs, acesta
fiind solicitat de numeroşi consumatori. Oligopolul permite influenţarea pieţei şi în
general a activităţii economice prin deciziile pe care le iau ofertanţii în privinţa producţiei
şi a preţului, dar nu permite controlul total din partea unor agenţi economici. Astfel
fiecare producător ofertant trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi producători şi de
efectul propriilor sale decizii. După numărul producătorilor aflaţi în concurenţă, se poate
vorbi de „duopol” când sunt doar doi producători, şi de „oligopol”, când sunt mai mulţi
producători (cel puţin trei).
Piaţa cu concurenţă oligopolistă este cea mai răspândită piaţă din ţările cu
economie de piaţă.
c) Piaţa de monopol se caracterizează prin faptul că oferta pentru un anumit
produs este concentrată în mâna unui singur producător, ceea ce îi permite să controleze
piaţa şi să fixeze preţul produsului – numit – „preţ de monopol”. Preţul de monopol este
mai ridicat decât preţul de pe piaţa cu concurenţă monopolistică sau oligopolistă. Piaţa de
monopol impune dominaţia producătorului asupra consumatorului şi îngrădeşte sau chiar
elimină concurenţa. Fiind un singur ofertant, piaţa de monopol nu poate asigura
maximum de satisfacţie pentru cumpărătorul – consumator. Din acest motiv, în toate
ţările cu economie de piaţă dezvoltată, pentru a proteja consumatorul, statul intervine prin
promovarea unor „legi anti - monopoliste” prin care se urmăreşte limitarea tendinţei de
monopolizare a producției şi a pieţei;
d) Piaţa cu concurenţă monopsonică se caracterizează prin existenţa unui număr
foarte mare de producători – ofertanţi şi a unui singur cumpărător, caz în care piaţa este
„monopsonică”. În cazul în care sunt câţiva cumpărători piaţa este „oligopsonică”.
În ţările cu economie de piaţă, concurenţa imperfectă se manifestă preponderent
sub forma concurenţei de tip „oligopol”.

Strategii concurenţiale

Între agenţii economici producători se desfăşoară o permanentă luptă de

concurenţă, luptă în care fiecare caută să obţină o poziţie din ce în ce mai bună faţă de
rivalii săi, prin promovarea unor strategii comerciale denumite „strategii concurenţiale”.
Prin aceste strategii se urmăreşte obţinerea unui loc din ce în ce mai bun pe piaţă, precum
şi acapararea unui număr cât mai mare de cumpărători.
Se cunosc trei tipuri principale de strategii:

476
 a) Strategia efortului concentrat exprimă concentrarea eforturilor unei firme de
a obţine supremaţie asupra unei anumite categorii de clientele, asupra vânzării unui
anumit produs, sau asupra unei regiuni de desfacere a mărfurilor;
b) Strategia elitei (diferenţierii) constă în efortul pe care îl face o firmă de a
aduce pe piaţă în exclusivitate un „produs de excepţie”, care prin calităţile sale deosebite
să elimine orice alt concurent. Această strategie este cunoscută sub denumirea de
„Strategie Mercedes”, Mercedesul fiind cap de serie în producţia mondială de
autoturisme.
c) Strategia costurilor constă în efortul pe care îl face un producător de a obţine
acelaşi produs cu concurenţii săi, dar cu un cost mai mic, pentru a-l putea desface pe piaţă
la preţuri mai mici decât concurenţii. Această strategie este cunoscută sub denumirea de
„Strategie Japoneză”, japonezii fiind recunoscuţi ca maeştri în mânuirea acestei
strategii, care le-a adus succesul pe piaţa mondială datorită preţurilor mai mici practicate.
Aceste strategii concurenţiale nu sunt practicate în mod izolat, producătorii
folosindu-le alternativ în diferitele perioade.

Piața la nivel macroeconomic

Din punct de vedere macroeconomic segmentul piață, reprezintă ansamblul

legăturilor, conexiunilor și interdependentelor ce se stabilesc la nivelul economiei
naționale între agenții economici participanți. În aceste condiții, piața reprezintă
ansamblul agregat de funcții, norme și dispoziții, care se realizează între participanți.

1. Cererea agregată reprezintă totalitatea cheltuielilor agregate, pe care agenții

economici intenționează să le efectueze într-o anumită perioadă de timp, raportate la
veniturile agenților agregați și la nivelul general al prețurilor. În aceste condiții, cererea
agregată reprezintă cerere de bunuri și servicii ale populației, la care se adaugă cererile de
bunuri și servicii ale administrațiilor publice și private, plus cererea de bunuri de investiții
cât și cererea la export. Relația dintre produsul intern brut solicitat în consumul final și
nivelul general al prețului este reflectat prin caracteristica cererii agregate sau graficul
funcției cererii agregate. Similar ca în microeconomie, funcția cererii agregate se
raportează în funcție de mărimea prețurilor și volumul cantitativ al tranzacțiilor
(solicitărilor). În aceste condiții, cererea agregată poate fi abstract reprezentată conform
graficului și în conformitate
P cu o ofertă perfect elastică.
(preț)
Cha

CA
477
y
Volumul producției solicitate
 În aceste condiții, funcția cererii agregate (CA) acționează în mod direct către
mărimea volumului cererii în condițiile scăderii preturilor.

2. Oferta agregată reprezintă cantitatea totală de bunuri economice și servicii

disponibile pentru vânzare la un moment dat și într-o economie națională analizată în
funcție de nivelul general al prețurilor caracteristice perioadei.
Similar ca în microeconomie, oferta agregată depinde de parametrii preț -
cheltuieli agregate și volumul produselor oferite în condițiile existentei unei cereri
agregate perfect elastice. În aceste condiții, prețul produselor este dispus să crească odată
cu mărirea ofertei agregate, dar în condiția micșorării volumului de produs tranzacționat.

P
Cha OA

Volumul producției solicitate

3. Echilibrul macroeconomic se realizează la punctul de intersecție dintre

valorile cererii agregate cu cele ale ofertei agregate in condițiile urmăririi prețului,
volumului de produs tranzacționat si al cheltuielilor totale (agregate).
In aceste condiții, echilibrul macroeconomic urmărește sau supraveghează
realizarea păstrării pe o perioada imediat ulterioara a unui volum constant de produs
tranzacționat, care sa satisfacă cererea agregata in condițiile ofertei agregate convenabile
la un nivel al prețului unanim acceptat.
Stabilirea echilibrului macroeconomic reprezintă echilibrul venitului național care
poate suferii modificări datorate variației cererii si a ofertei agregate.

478
 In aceste condiții, venitul național poate satisface cererile si ofertele agregate,
doar in condițiile in care participanții (consumatorii si ofertanții) stabilesc convenabil
nivelul prețului in condițiile cheltuieli agregate constante. Acest fapt reprezintă
modificări comportamentale economice numite șocuri de evidențiere a efectelor pe seama
asumării acoperirii cheltuielilor legate de variația si dispoziția nivelului prețului sau al
cheltuieli.
In aceste condiții, distingem șocurile cererii agregate. Aceasta forma de șocuri se
manifesta similar ca in microeconomie sub forma in care corespondenta cererii agregate
s-ar deplasa către dreapta in condițiile unei oferte agregate constante. In aceste condiții,
se observa prin modificarea valorii cererii agregate o mărire cantitativa a volumului
tranzacționat, dar si o mărire a valorilor preturilor realizate.
In aceste condiții, putem afirma dependenta direct proporționala dintre mărirea
cantitativi tranzacționate si mărirea prețului.
In aceste condiții, când cererea devine crescătoare, in condițiile ofertei constante,
prețul din piața creste, fapt care determina o creștere a inflației.
La oferta agregata elastica, variația prețului devine constanta. La oferta inelastică
variația prețului este crescătoare multiplu ceea ce determina un venit național constant.
Aceste doua aspecte nu sunt dorite in economie.

P
OA

3
P3
ΔP CA3
2
P2
1 CA2
P1
CA1

Y
Y1 Y2 Y3
P
ΔY = ΔVOA3 OA2 OA1

4. Șocurile ofertei agregate se manifesta

3 similar ca in microeconomie prin forma
in care valorile cererii agregate sunt translatare către ștanga.
P3
In aceste condiții,
ΔP pentru o cerere agregata2 reala, variabilele prețului sunt dictate
corespunzător creșterii ofertei,
P2 iar parametrii volumului 1 de produs tranzacționat scad.
Șocurile ofertei P1au comportament invers proporțional între preț și volumul
CA și în condițiile
tranzacției, fapt care duce la afirmația că, prin creșterea ofertei agregate
Y
Y3 Y2 Y1 479

ΔY = ΔV
cererii reale constante, pe termen ulterior, scurt și mediu, valoarea venitului național va
crește, ceea ce va determina, pe termen mediu și lung, o scădere a valorii prețului.

Apariția șocurilor cererii agregate și a ofertei agregate la nivel macroeconomic

determină și dezvoltă decalaje ale venitului național. Venitul național potențial sau
potențial, (VNp) reprezintă nivelul maxim al venitului național obținut în condițiile în
care factorii de producție din economia națională respectivă sunt utilizați la niveluri
optime.
Decalajul venitului național este egal cu venitul național din care se scade venitul
național potențial (preconizat).
DVN = VN – VNp
În aceste condiții, venitul național reprezintă produsul național net (PNN) realizat
după eliminarea costurilor factorilor de producție.
Pentru urmărirea sau analizarea decalajelor, trebuie făcută analiză între venitul
național realizat (VNr) și venitul național potențial (VNp).
VNr – VNp = DVN
În aceste condiții întâlnim decalaj recesionist, în condițiile în care VNr este mai
mic decât VNp, fapt care determină un deficit negativ și decalaj inflaționist obținut în
condițiile în care VNr este mai mare decât VNp, și deficitul este crescător, pozitiv sau
mai mare ca zero.
Decalajele venitului național arată că echilibrul venitului național dat, care
reprezintă egalitatea sintetică dintre cererea agregată și oferta agregată, se menține
constant în condiții macroeconomice pe termen mediu.
Acest fapt permite realizarea echilibrului macroeconomic parțial, care pe perioade
medii, dezvoltă echilibrul general.

480
 Profitul reprezintă beneficiul care apare prin activitatea întreprinzătorului. În
teoria economică, profitul este un venit al întreprinzătorului ca formă de recompensă
pentru funcţia sa antreprenorială de organizator, de asumare a riscului, de inovare,
previziune, management şi control asupra firmei. Profitul este un venit net rezidual al
întreprinzătorului, adică ceea ce rămâne din veniturile încasate de o firmă, după ce au fost
plătiţi ceilalţi factori de producţie.
Profitul este considerat expresia sintetică a eficienţei activităţii oricărei unităţi
economice, care în acest sens se determină prin mărimea sa. Profitul mai îndeplineşte
rolul de pârghie principală şi instrument de conducere a firmei precum şi de stimulare a
lucrătorilor în desfăşurarea unei activităţi eficiente de producţie.
În funcţie de dinamica profitului, întreprinzătorul va dispune modificări pentru
ofertă sau pentru cerere, în vederea obţinerii maximului de avantaje.

Rolul statului şi al administraţiei centrale şi locale, în economia de piaţă, este

acela de a controla şi dirija formele şi manifestările agenţilor economici astfel încât să se
elimine starea de monopol, iar agenţii economici să prezinte atracţie permanentă către
actul de comercializare. Rolul de agent economic, cât şi cel de autoritate de reglementare
a echilibrului economic, de asigurare a protecţiei sociale (pentru consumatori, de
reducere a ratei inflaţiei, control şi reducere, în funcţie de posibilităţi, a ratei şomajului) şi
a mediului înconjurător (în vederea utilizării acestuia în mod raţional şi pe o perioadă cât
mai îndelungată), se manifestă în mod activ. Toate categoriile economiei de piaţă pot fi
abordate atât la nivel micro, cât şi la nivel macro economic. Funcţionarea economiei de
piaţă se bazează pe stabilizatori automaţi. Principalul stabilizator la nivel micro şi macro-
economic rămâne concurenţa. La nivel macroeconomic funcţionează următorii
stabilizatori automaţi: sistemul taxelor şi rata dobânzii. Rolul statului este cel de a
administra în mod curent aceşti stabilizatori automaţi în vederea reducerii inflaţiei şi a
şomajului, realizării protecţiei sociale şi a mediului natural.

Limitele intervenţiei statului în economie

Concretizează în
481
amploarea participării
sale la realizarea unor
produse sau prestări
de servicii, la
gestionarea şi
utilizarea unor
resurse financiare
uriaşe, în diverse
forme de coerciţie şi
influenţare,
intervenţia statului în
economie, în etapa
482
actuală, a condus la
concluzionarea ireală
a faptului prin care
mecanismul pieţei
libere nu ar mai avea
rol predominant în
autoreglarea
economică, ci ar
reprezenta un simplu
factor de reglare care
determină
interacţiune,
483
 contradicţie şi/sau
complementaritate cu
alţi factori.
Realitatea vieţii economice atestă că intervenţia statului în economie este
limitată, în sensul că o asemenea intervenţie nu suprimă complet jocul pieţei
concurenţiale, adică se manifestă numai atunci şi acolo unde mecanismele pieţei liberului
schimb vin în contradicţie cu nevoile sociale majore sau nu acţionează în concordanţă
deplină cu interesul public, deoarece „statul, ca exponent al intereselor colective, înţelege
să facă o politică economică care să fie de acord cu politica sa generală”.
În calitatea lui de arbitru legal între interesele tuturor agenţilor economici
particulari, statul trebuie să ţină seama de raportul de interese foarte fragil ale celor care
optează pentru implicarea acestuia în anumite domenii ale activităţii economice şi ale
celor care nu sunt de acord cu o astfel de intervenţie. Implicarea statului în economie este
admisibilă numai în limitele necesare realizării unui nou echilibru sau raport de interese,
care să permită şi să impulsioneze schimbarea, dezvoltarea, evoluţia şi progresul
economic.
Intervenţia statului în economia României, este cu atât mai necesar în etapa
actuală, pe care o parcurgem spre economia concurenţială, deoarece, aşa cum o
demonstrează practica economică modernă, nu este posibil a se realiza: apariţia spontană
a unui sistem de pieţe libere odată cu liberalizarea preţurilor, înlăturarea monopolului
statului din anumite domenii de activitate, privatizarea sectorului public, asigurarea
stabilităţii monetare odată cu funcţionarea pieţelor libere, competitive.
În această situaţie este necesară o intervenţie fermă din partea statului, îndeosebi
în domeniul investiţiilor publice (construcţia de locuinţe, sănătate, învăţământ), în
sectoarele în care importurile directe au o pondere relativ mică. Realizarea unor astfel de
investiţii ar prezenta un avantaj dublu: de a nu suprasolicita (peste limită) balanţa de plăţi
a ţării, şi de a pune bazele unui consens social mai larg şi al unui sprijin esenţial
programului de reformă economică de urgenţă.
Potrivit prevederilor constituţionale, în România statul trebuie să asigure:
 libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;
 protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi
valutară;

484
  stimularea cercetării ştiinţifice naţionale;
 exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
 refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic;
 îmbunătăţirea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.
Realitatea economică, fiind deosebit de amplă şi complexă, presupune
desfăşurarea unor activităţi concomitente a milioanelor de agenţi economici. Datorită
acestui fapt, statul nu poate impune tuturor acestora modalitatea prin care aceştia să
acţioneze, deoarece libertatea lor de a-şi manifesta iniţiativa (spiritul) în orice domeniu
al vieţii economice şi sociale, de a se organiza şi desfăşura diferite activităţi (în limitele
permisive ale normelor de ordine publică şi regulilor de convieţuire socială) este sacră şi
inviolabilă.
Intervenţia organelor administraţiei centrale şi locale de stat, în desfăşurarea
activităţilor economico-sociale este posibilă doar la nivelul şi în limitele competenţei lor.
Aceste organe (de supraveghere, decizie, intervenţie, control şi corecţie) ale statului, pot
interveni în economie, numai în limitele autonomiei lor stabilite de lege.

Bugetul
Afirmarea rolului statului în economie este indispensabilă fără existenţa
bugetului public naţional, care cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat şi bugetele locale.
Bugetul de stat reprezintă principalul instrument financiar care cuprinde
veniturile mobilizate şi la dispoziţia statului, vizând repartizarea acestora pe categorii de
cheltuieli. El se prezintă sub forma unei balanţe economice, a unui document de sinteză,
elaborat şi administrat de Guvern şi validat (autorizat) prin vot de Parlament, în care sunt
prevăzute veniturile (încasările) şi cheltuielile anuale ale statului, reprezentând un
instrument principal al forţei publice, graţie căreia se influenţează cererea globală,
volumul producţiei, nivelul general al preţurilor, reducerea şomajului şi asigurarea
protecţiei sociale – instrument indispensabil realizării obiectivelor politicii economice şi
sociale de intervenţie a statului în economie.
Acest instrument financiar reflectă, în mod concret şi real, tot ceea ce este
necesar, fezabil şi durabil de realizat, din punctul de vedere al necesităţilor de resurse
băneşti, în vederea înfăptuirii programelor de dezvoltare economică şi socială, precum şi
al posibilităţilor de acoperire a acestor resurse, în condiţiile economico-financiare
considerate şi acceptate normale.
Din punct de vedere juridic, bugetul este: un act administrativ, un act legislativ
şi un act administrativ-legislativ, cu caracter de lege pe plan financiar.

485
 În sens economic, bugetul este o categorie economică care exprimă acele relaţii
sociale, în formă bănească, care iau naştere în procesul repartizării produsului intern brut,
în legătură cu înfăptuirea funcţiilor şi sarcinilor statului.
În sens juridic, bugetul este un act în care se înscriu veniturile şi cheltuielile
probabile ale statului, pe o perioadă de timp determinată. Totodată, bugetul este un
document previzional, deoarece cuantifică nivelul cheltuielilor statului care se vor efectua
în viitor, precum şi mărirea veniturilor care vor fi mobilizate la dispoziţia acestuia.
Bugetul public este un document-program anual al statului, care reflectă
toate veniturile şi cheltuielile publice ale ţării. El cuprinde în structura sa, un sistem
unitar de bugete de stat, locale, al asigurărilor sociale. El oglindeşte dimensiunea de
ansamblu a resurselor financiare publice şi a efortului financiar public.
Bugetul public naţional este aşadar un instrument balanţier cu caracter
executoriu la nivel macroeconomic, care se manifestă în plan financiar şi economic, fiind
„planul financiar al statului, în care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o
perioadă de timp determinată – un an”. Rolul financiar al bugetului public naţional
constă în asigurarea mobilităţii şi repartizării resurselor financiare necesare îndeplinirii
funcţiilor şi sarcinilor statului, iar rolul economic se concretizează în măsurile pe care le
ia statul în ceea ce priveşte stabilitatea şi utilizarea impozitelor, a taxelor, a subvenţiilor,
alocaţiilor şi a altor cheltuieli publice ca pârghii financiare, ca instrument de influenţare a
conjuncturii.
Bugetul public naţional este o formă concretă de manifestare a finanţelor
publice, de înfăptuire a politicii financiare a statului, constituind instrumentul
principal utilizat la constituirea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor publice.
La nivel microeconomic şi micro-microeconomic, bugetului public naţional
capătă o conotaţie deosebită, identificându-se în buget local şi chiar buget de familie.
Bugetul local reprezintă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, care au
personalitate juridică: comune, oraşe, municipii, sectoare, judeţe.
Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă, înregistrare sistematică şi
cronologică, pe o perioadă de timp a veniturilor membrilor unei familii, în conformitate şi
după natura de provenienţă a acestora, pentru cunoaşterea şi evaluarea costului vieţii, a
puterii de cumpărare şi a nivelului de trai familial. Fiind singurul plan financiar cu
caracter de lege, bugetul cuprinde două mari părţi sau capitole: veniturile şi cheltuielile
statului. Acestea sunt, la rândul lor, detaliate pe subcapitole, pe surse de venituri şi
obiective de cheltuieli, pe o perioadă bine determinată.
Veniturile bugetare cuprind:
 venituri curente
 venituri fiscale:
 impozite directe, din care:
 impozite pe profit;
 impozite pe salarii.
486
  impozite indirecte, din care:
 taxa pe valoarea adăugată;
 taxe vamale.
 venituri nefiscale.
 venituri din capital
Veniturile curente ale statului sunt constituite din veniturile fiscale (impozite
directe şi indirecte, impozite asupra veniturilor provenite din producţie, impozite şi taxe
pe salarii, impozite pe venitul global şi veniturile gospodăriei, impozitul pe avere,
încasările fiscale ale impozitării consumului şi utilizării bunurilor economice şi
neeconomice) şi din venituri nefiscale (vărsăminte provenite de la instituţiile publice,
vărsăminte ale profitului net al regiilor autonome, vărsăminte ale capitalizării), preluate
de la dispoziţia acestora
Ansamblul operaţiunilor financiare care privesc încasarea veniturilor şi efectuarea
propriu-zisă a cheltuielilor publice, aprobate de către Parlament, reprezintă execuţia
bugetului de stat. Altfel execuţia bugetului constă în prelevarea unei părţi din produsul
intern brut, punerea ei la dispoziţia statului şi cheltuirea acesteia pentru îndeplinirea
sarcinilor şi funcţiilor acestuia.
Raportul dintre suma totală a prelevărilor obligatorii realizat la constituirea
fondului bugetar şi extrabugetar şi nivelul produsului intern brut, reprezintă nivelul
sau gradul fiscalităţii. Acesta este influenţat prin politicile fiscale şi bugetare promovate,
precum şi prin modalităţile de finanţare a programelor economico-sociale adoptate.
Cheltuielile bugetare includ acele cheltuieli făcute pentru:
 servicii publice generale: apărare, ordine publică şi siguranţă naţională,
activităţi social-culturale, servicii de dezvoltare publică, locuinţe, mediu, apă, activităţi
economice, transferuri din bugetul de stat către alte bugete, plata unor dobânzi şi
cheltuieli aferente datoriei publice;
Din cuprinsul bugetului naţional public reiese faptul că acesta este alcătuit din
mai multe „verigi”, care alcătuiesc un sistem sau un ansamblu coerent şi unitar, care
poartă denumirea de structură bugetară.
Structura bugetului public naţional reflectă şi vizează structura organizatorică a
statului. În statele cu caracter unitar, spre deosebire de cele de tip federativ, structura
bugetară include bugetul general al statului şi bugetele locale autonome, care aparţin
fiecărei unităţi administrativ-teritoriale a acestuia.
Din bugetul general al statului (bugetul administraţiei centrale de stat) fac
parte: bugetul senatului, bugetul camerei deputaţilor, bugetul Preşedintelui Ţării, bugetul
Guvernului şi bugetul instituţiilor publice care nu au organe ierarhice superioare,
Examinarea repartizării veniturilor şi a cheltuielilor bugetului public naţional
reliefează atât modul de distribuire a sarcinilor între organele puterii şi administraţiei de
stat, centrale şi locale, cât şi orientarea politică a statului în perioada de referinţă, în ceea
ce priveşte elaborarea unui asemenea plan financiar cu caracter imperativ.
487
 Bugetul trebuie să reflecte, cât mai fidel posibil, resursele care trebuie mobilizate
şi destinate îndeplinirii sarcinilor şi atribuţiilor statului, să ofere posibilitatea analizării
veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii, să permită compararea,
la finele exerciţiului bugetar sau a perioadei de referinţă, a veniturilor încasate şi a
cheltuielilor efectuate. În cazul în care cheltuielile sunt egale cu veniturile, bugetul este
echilibrat, dacă veniturile depăşesc cheltuielile, bugetul este excedentar, iar în ipoteza
în care cheltuielile depăşesc veniturile, bugetul este deficitar.
Pentru acoperirea deficitului bugetar, statul poate face împrumuturi (interne şi/sau
externe), emite bani fără acoperire în bunuri şi servicii (procedeu care stimulează inflaţia)
sau recurge la ambele procedee menţionate. Împrumuturile făcute de stat, pentru
acoperirea deficitelor bugetare, poartă numele de datorie publică.
creditor – persoană fizică sau juridică, titular a unui drept de creanţă, îndreptăţit
să pretindă debitorului său îndeplinirea obligaţiilor la care acesta s-a angajat, în sensul de
a da, a face sau a plăti conform înţelegerii anterioare.
creanţă – dreptul patrimonial al unei persoane fizice sau juridice (creditor) asupra
altei persoane fizice sau juridice (debitor), de executare a unei obligaţii, de restituire a
unui bun, a unei sune de bani sau de realizarea unui serviciu. Este garantată cu bunuri
mobile şi imobile sau cu drepturi reale care intră în patrimoniul debitorului.
datoria – reprezintă obligaţia asumată de o persoană fizică sau juridică (debitor)
faţă de care o alta (creditor), care are, în contrapartidă, o creanţă, atestată într-un raport
juridic privind restituirea la un moment dat a unei sume de bani sau a unor bunuri
economice. Această obligaţie rezultă dintr-o relaţie contractuală sau din lege şi se stinge
prin executarea completă a obligaţiei.
debitor – persoană fizică sau juridică care primeşte, de la o altă persoană, bunuri
economice sau sume de bani, având obligaţia să le restituie la o dată dinainte stabilită,
numită scadenţă, împreună cu dobânda sau comisionul cuvenit.
credit – act de încredinţare a unor fonduri sau bunuri de către o persoană fizică
sau juridică alteia. În cea mai mare parte a situaţiilor, creditul este purtător de dobândă şi
este garantat cu bunuri sau valori acceptate de creditor.
debit – datoria unei persoane fizice sau juridice faţă de alta. În contabilitate
reprezintă partea dreaptă a balanţei, în care se înregistrează soldul iniţial debitor al
contului activ, creşterea elementelor de activ, micşorarea elementelor de pasiv şi soldul
final creditor al elementelor patrimoniale de pasiv.
Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de administraţia
publică centrală, de unităţile administrativ-teritoriale ale statului şi ale entităţii publice, de
la persoane fizice şi juridice, de pe piaţa internă şi externă, şi care urmează a fi
rambursate.
Analiza nivelului şi structurii veniturilor şi cheltuielilor bugetare evidenţiază în ce
măsură resursele bugetului pot contribui, în perioada de referinţă, la mobilizarea agenţilor
economici, în vederea desfăşurării unor activităţi productive, la stimularea investiţiilor şi
a exporturilor, la crearea de noi locuri de muncă, la asigurarea unei protecţii sociale reale,
488
eficiente, a categoriilor de populaţie defavorizate, la ridicarea nivelului calitativ şi
competitiv al produselor naţionale pe piaţa internaţională.
Veniturile şi cheltuielile bugetare sau publice constituie pârghii utilizate de stat,
pentru dezvoltarea şi/sau restrângerea unor activităţi economico-sociale, a producţiei sau
a consumului anumitor produse, pentru mobilizarea anumitor agenţi economici la
realizarea acestor activităţi în care statul este direct interesat. Nivelul şi structura
veniturilor şi cheltuielilor bugetare, sunt diferite de la ţară la ţară, de la perioadă la
perioadă şi variată în funcţie de nivelul de dezvoltare economică a ţării respective, de
condiţiile social politice şi economice existente, de imaginea şi conjunctura ei
internaţională.
Bugetul general consolidat este un instrument al politicii fiscal-bugetare
prin care sunt corelate nu numai variabilele venitului şi ale cheltuielilor, ci şi legăturile
acestora, îndeosebi deficitul bugetar, cu soldul deficitar al contului curent al balanţei de
plăţi, cu decalajele dintre investiţii şi economisiri.
Statul democrat veghează la respectarea legilor pieţei. El intervine în calitate de
consumator al unei părţi din resursele economice, consum cerut de îndeplinirea funcţiilor
sale specifice (apărare, educaţie, protecţie socială) deoarece îşi creează un sistem de taxe
şi impozite datorită cărora realizează resursele necesare existenţei. El intervine în
calitatea de modelator al agenţilor economici, fie indirect, prin sistemul juridic, fie direct,
prin contrazicerea unora dintre deciziile luate de aceştia.
Statul urmăreşte cu precădere elaborarea de reglementări şi de orientări, privind
cadrul desfăşurării în bune condiţii a activităţilor economice, a tuturor agenţilor
economici.
Economia de piaţă, fundamentată pe aceste trăsături stimulează iniţiativa
economică, permite manifestarea libertăţii agenţilor economici, motivează, prin
intermediul câştigului, pe toţi participanţii la viaţa economică, reprezentând singurul
sistem prin care dezvoltarea economică generală şi interesul personal pentru câştig şi
bunăstare devin o realitate convergentă.
Trăsături şi principii ale economiei de piaţă care asigură funcţionare eficientă a
mecanismelor economiei de piaţă sunt:
 prevalenţa, garantarea şi dezvoltarea proprietăţii private;
 formarea liberă (liberalizarea) a tuturor categoriilor de preţuri;
 menţinerea unui prag funcţional al proceselor de agregare structurală a
proprietăţii private din economie;
 intervenţia statului exclusiv prin instrumente economice de ajustare, iar
politicile economice trebuie să fie exclusiv indicative şi informaţionale;
 transparenţa şi penetrabilitatea pieţelor (libera circulaţie a informaţiilor,
bunurilor şi al factorilor de producţie).

Trăsăturile definitorii ale economiei de piaţă

489
  caracter predominant industrial al structurii economice generale;
 criteriul avantajului comparativ de specializare nu mai operează din
perspectiva înzestrării proprii cu factori de producţie ci, mai ales, din perspectiva
posibilităţii economice de acces la factorii de producţie;
 dinamica ridicată a inovaţiei tehnologice;
 principalul element de decizie microeconomică devine costul salarial;
 predominanţa firmelor mici şi mijlocii;
 prevalenţa ofertei asupra cererii (creşterea frecvenţei crizelor economice
de supraproducţie);
 dinamică concretă a şomajului şi a inflaţiei;
 informaţia a devenit element de decizie şi calcul economic.

Fundamentele economiei de piaţă contemporane

Fiind un organism economico-social viu, supus unor transformări permanente,

economia de piaţă contemporană are o multitudine de trăsături specifice, în funcţie de
care se poate aprecia dacă activităţile economice care se desfăşoară într-o ţară sau alta
sunt sau nu organizate sau funcţionează pe baza principiilor şi cerinţelor economiei
concurenţiale şi anume:
 economia de piaţă se bazează pe marile descoperiri sau cuceriri ale
ştiinţei contemporane, pe tehnica maşinistă şi tehnologiile moderne de fabricaţie;
 proprietatea publică / proprietate statului – slab reprezentată în
sistemul economiei de piață, desemnează activele aparținând statului (de drept), avuția
națională publică și valorile culturale naționale.
 proprietatea particulară reprezintă postulatul de bază al economiei de
piaţă, indiferent de formele ei de organizare şi modul de folosire;
 proprietatea privată asigură autonomia sau independenţa funcţională a
agenţilor economici, structurile ei generând comportamente concurenţiale din partea
acestora, cărora le oferă posibilitatea să-şi manifeste libera iniţiativă, adică libertatea de a
acţiona pentru realizarea propriilor lor interese, aşa cum apreciază fiecare că este mai
bine. În acest sens întreprinderea privată (individuală sau colectivă) reprezintă entitatea
economică principală a economiei de piaţă;
 autoreglarea – este principala trăsătură a economiei de piaţă. Fiind puntea
de legătură între producţie şi consum, între oferta şi cererea de bunuri şi de servicii, între
producători, pe de o parte, şi consumatori, pe de altă parte, şi ocupând locul prioritar în
luarea deciziilor şi manifestarea comportamentelor strategice ale agenţilor economici,

490
piaţa liberă, prin atribuţiile şi mecanismele sale specifice, reprezintă condiţia generală,
indispensabilă a funcţionării şi reglării acestui tip de economie;
 preţurile libere – cea de-a doua trăsătură esenţială a sistemului economiei
de piaţă, impun economiei concurenţiale o autoreglare esenţială, datorată intervenţiei
acestora în piaţă, fapt care conduce la formarea lor în mod liber şi în piaţă, în funcţie de
natura şi mărimea ofertei şi cererii solvabile de mărfuri şi de servicii;
 economia de piaţă este o economie monetară, moneda servind drept
instrument comun al tuturor agenţilor economici de exprimare, evaluare sau cuantificare
a costurilor de producţie, a bunurilor sau rezultatelor economice. Factorul monetar
personifică actele de voinţă ale autorităţii publice (statul fiind singurul care poate emite
monedă), care trebuie cunoscute, acceptate şi respectate în mod necondiţionat şi
obligatoriu de către toţi subiecţii participanţi la viaţa economică;
 existenţa unui sistem de pieţe specializate interdependente presupune
definirea, în mod independent dar caracteristic, a pieţei bunurilor şi a serviciilor, a pieţei
factorilor de producţie, a pieţei financiar-valutare, a pieţei asigurărilor. Pieţele factorilor
de producţie (a muncii, a capitalurilor şi a resurselor naturale), împreună cu pieţele de
bunuri şi servicii, formează mecanismul definitoriu al economiei de piaţă;
 profitul - reprezintă principala motivaţie a participării agenţilor
economice la viaţa economică. Mărimea şi dinamica acestuia reflectă în mod sintetic
calitatea activităţii desfăşurate de către agenţii economici, atât la nivelul economiei
naţionale, cât şi al unităţilor economice. „Profitul nu poate să joace rolul de indicator
calitativ şi de incitator economic decât dacă se formează într-o anumită atmosferă
economică, aceea în care preţurile de cost sunt corect calculate, iar preţurile de vânzare se
formează pe piaţa liberă, fără a fi impuse de stat.” În condiţiile economiei concurenţiale,
toţi agenţii economici pornesc în activităţile lor de la posibilităţile sau datele reale,
concrete, de a obţine profituri cât mai mari;
 libera concurenţă între agenţii economici reprezintă principala condiţie a
funcţionării economiei de piaţă este ca fiecare agent economic producător să obţină
pentru bunurile economice pe care le cedează, prin schimb, o contraprestaţie economică,
un echivalent, adică o sumă de bani cu care acesta să-şi poată procura bunurile necesare
satisfacerii nevoilor lui. Agenţii economici vânzători, de teama de a nu-şi putea vinde
mărfurile, şi agenţii economici cumpărători, de teama de a nu-şi putea procura mărfurile
de care au nevoie, se confruntă între ei în cadrul relaţiilor de piaţă. Această manifestare a
spiritului de competiţie, de rivalitate între agenţii economici, participanţi la relaţiile de
schimb care în limbajul economic se numeşte concurenţă, este calea cea mai bună cale
de satisfacere a intereselor acestora, a nevoilor consumatorilor de bunuri economice.

Concurenţa este forma generală pe care o îmbracă relaţiile dintre agenţii

economici în cadrul economiei de piaţă, fiind principalul factor de echilibrare a ofertei cu
cererea de bunuri materiale şi de servicii, premisa esenţială a maximizării rezultatelor
activităţii economice şi care contribuie, alături de celelalte elemente specifice ale
491
mecanismului pieţei libere, la repartizarea şi alocarea resurselor de care dispune
societatea la un moment dat, în funcţie de nevoile reale ale acesteia, şi utilizarea lor cu
maximum de eficienţă; determinarea agenţilor economici producători să obţină produsele
sau serviciile solicitate pe piaţă cu minimum de cheltuieli. Altfel spus, concurenţa
contribuie la reglarea sistemului economic în ansamblul său;
 egalitatea deplină a agenţilor economici autonomi sau independenţi,
care participă la viaţa economică, în sensul posibilităţii acestora de a avea acces de
intrare şi de ieşire liberă pe şi de pe piaţă, în funcţie de preţuri şi costuri, rentabilitate, de
a se aproviziona cu factori de producţie în funcţie de necesităţile lor reale, de a putea
contracta. Această egalitate se manifestă în cadrul relaţiilor lor cu alţi agenţi economici,
cu băncile, cu administraţia publică, cu societăţile de asigurări;
 economia de piaţă este o economie de întreprindere. Microunităţile
economice deţin un loc important în structurile productive ale tuturor ţărilor avansate din
punct de vedere economic, ale căror economii sunt organizate şi funcţionează pe baza
principiilor pieţei concurenţiale. Numărul întreprinderilor mici şi mijlocii, în totalul
întreprinderilor, înregistrează o creştere continuă. Economiei de piaţă îi sunt specifice,
însă, în unele ţări, şi oligopolurile, precum şi tendinţele spre monopol. „Cea mai mare
parte a producţiei industriale provine de la firme uriaşe, care dispun de o putere
considerabilă pe piaţă. Acestea sunt oligopolurile […] iar oligopolul este un monopol
imperfect”;
 prezenţa băncilor, a instituţiilor financiare, a societăţilor de asigurări,
în peisajul economiei de piaţă, reprezintă o altă trăsătură caracteristică a acestui tip de
economie. Fără existenţa unor astfel de agenţi economici autonomi nu ar fi posibilă
mobilizarea resurselor băneşti, temporar disponibile în societate şi repartizarea lor în
conformitate cu nevoile socio-umane în permanentă creştere şi diversificare, cu cerinţele
funcţionării normale a mecanismului de ansamblu al economiei de piaţă;
 economia de piaţă este o economie în care statul exercită, în principal,
o intervenţie directă şi globală, în sensul că el nu desfiinţează piaţa şi nu îndeplineşte
funcţiile ei (nu i se substituie), ci caută să o completeze, să-i corecteze eşecurile şi
veghează asupra funcţionării ei. Fiind garantul unei funcţionări a instituţiilor economice
(piaţa, întreprinderea privată, individuală sau colectivă) şi juridice (dreptul de proprietate,
deplina egalitate între indivizi), specifice economiei de piaţă, statul intervine în
economie exclusiv pe calea utilizării pârghiilor economico-financiare;
 eficienţa şi creşterea economică sunt, de asemenea, cerinţe esenţiale ale
organizării şi funcţionării economiei de piaţă. Realizarea eficienţei economice în
condiţiile concurenţiale nu generează, însă, în mod automat echitate socială, distribuirea
bunurilor neîndestulătoare făcându-se, în cadrul acestui tip de economie, conform puterii
de cumpărare a consumatorilor şi nu ţinându-se seama de alte criterii;
 asigurarea protecţiei sociale a categoriilor de populaţie vulnerabile,
defavorizate sau dependente reprezintă, de asemenea, o altă particularitate a ordinii
economiei de piaţă. Existenţa unor situaţii de risc socio-economic, inerente condiţiei

492
umane (vârsta, accidentele, maternitatea, decesul) sau legate de modul de organizare şi
funcţionare a vieţii social-economice în condiţiile economiei concurenţiale (sărăcia,
şomajul, inflaţia, accidente, maladiile profesionale, restructurarea economică), fac
necesară asigurarea protecţiei sociale a categoriilor de populaţie vulnerabile, defavorizate
sau dependente.

Curs 5.

Piaţa şi preţul pieţei

Apariţia schimbului de bunuri şi evoluţia acestuia a dat naştere la piaţă. Ea a

apărut ca urmare a dezvoltării diviziunii sociale a muncii, prin sciziunea care s-a realizat
între producători şi consumatori, separare care a determinat ca bunurile produse să ajungă
de la producător la consumator, numai şi prin intermediul pieţei, realizându-se actul
comercial sau schimbul.
Piaţa este o categorie economică complexă, care reflectă totalitatea relaţiilor de
vânzare/cumpărare care au loc în societate precum şi interacţiunea acestora, în strânsă
legătură cu spaţiul economic în care schimburile au loc. În general, piaţa este locul de
întâlnire, mai mult sau mai puţin abstract, dintre valoarea ofertei vânzătorilor şi măsura
cererii cumpărătorilor, prima fiind formă de manifestare a producţiei în condiţiile
economice de piaţă, iar a doua exprimând nevoile umane solvabile şi asistată de puterea
de cumpărare a mărfurilor oferite, şi care se dovedesc a fi convenabile pentru
consumatori.
Piaţa, prin rolul pe care îl are, se prezintă ca un mecanism de reglare a vieţii
economice. În acest sens, piaţa, ca mecanism, este în accepţiunea clasică “mâna
invizibilă” care reglează şi reglementează activitatea economică, este acea “forţă
impersonală” care acţionează dincolo de capacitatea de intervenţie a participanţilor, la
nivelul fenomenelor de influenţă atribuite muncii şi schimbul de activităţi.
Funcţiile generale ale principalelor categorii / tipologii de piaţă sunt:
 verifică în ultimă instanţă concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul,
structura şi calitatea ofertei şi nivelul, structura şi calitatea cererii;

493
  oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide tuturor agenţilor economici
participanţi la activităţi economice în piaţă.
Piaţa s-a extins şi s-a diversificat în concordanţă cu dezvoltarea factorilor de
producţie şi cu creşterea productivităţii şi a randamentului utilizării acestora.
Piaţă se caracterizează şi se clasifică în funcţie de:
 orientarea subiecţilor participanţi:
 piaţa solicitanţilor – cumpărătorilor;
 piaţa ofertanţilor – vânzătorilor.
 nivelul şi dimensiunea puterii economice a participanţilor:
 piaţă cu atomicitate (toţi subiecţii au aceeaşi importanţă socio-economică;
 piaţă cu molecularitate (grupe de subiecţi care manifestă importanţe
neconforme, influente şi preferenţiative, care fac ca participaţia să fie inegală.
 forma comportamentului subiecţilor:
 pieţe cu libertate deplină;
 pieţe cu mobilitate atribuită;
 pieţe cu fluiditate semnificativă.
 gradul de acces la informaţiile privind funcţionalitatea lor
(cunoaştere) şi a mediului economic:
 pieţe cu transparenţă (deschise) sau bine informante;
 pieţe cu opacitate (ermetice) sau informante greoi şi prost.
Piaţa contemporană este complexă şi eterogenă. În cadrul ei se conturează şi se
dimensionează numeroase forme şi tipuri de piaţă. În aceste condiţii, clasificarea pieţelor
se face după mai multe criterii, dintre care cele mai reprezentative sunt:
 după natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiei
distingem:
 piaţă satisfactorilor;
 piaţă prodfactorilor.
 după natura subiectivă a obiectelor schimbate:
 pieţe omogene = uniforme;
 pieţe eterogene = diversificate.
 după starea obiectelor supuse comercializării:
 piaţă reală;
 piaţă fictivă (bursă).
 după locul cadrul al desfăşurării relaţiilor de schimb:
 piaţă locală;
 piaţă regională;

494
  piaţă naţională;
 piaţă internaţională;
 piaţă mondială.
 după timpii în care se transferă bunul sau serviciul la cumpărare:
 piaţă la termen;
 piaţă disponibilă permanent / instantaneu să livreze;
 piaţă la vedere.
 după putere şi importanţa relativă a participanţilor:
 piaţă cu concurenţă pură şi perfectă;
 piaţă cu concurenţă imperfectă (monopolistă, oligopolistă).
 după raportul dintre cererea şi oferta bunului comercializat:
 piaţa disponibilă pentru vânzătorilor;
 piaţa disponibilă pentru cumpărătorilor.

Desigur, toate aceste pieţe se întrepătrund, formând un conglomerat organic. Ele

se influenţează şi se determină reciproc, astfel încât evoluţia şi entităţile fiecăreia se
reflectă şi afectează evoluţia şi entitatea celorlalte unităţi sau segmente de piaţă şi,
implicit, ale pieţei în ansamblul ei. Astfel, piaţa trebuie analizată atât prin prisma
fenomenelor şi proceselor care au loc în cadrul ei, precum şi prin cadrul structurii privită
din mai multe puncte de vedere. Pornind de la obiectul tranzacţiei, distingem existenţa
mai multor categorii de piaţă: piaţa bunurilor şi serviciilor (piaţa bunurilor de consum,
piaţa serviciilor, piaţa produselor manufacturiere, piaţa bunurilor de producţie), piaţa
factorilor de producţie (piaţa forţei de muncă, piaţa capitalurilor şi titlurilor de valoare,
piaţa resurselor naturale naţionale, piaţa pământului, piaţa monetară). Aceste pieţe nu
reprezintă în sine pieţe unice, ci sunt constituite la rândul lor din alte pieţe sau se împart
în segmente de piaţă distincte.
Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul
economic general. Problema formării preţurilor este condiţionată mai întâi de toate de
echilibrul parţial al unei singure pieţe, iar apoi de cazul pieţei interdependente.
Capacitatea pieţei reprezintă o stare a unei activităţi economice care dispune de
încasări (venituri) suficiente pentru a face faţă, la termene stabilite, tuturor plăţilor
datorate (plata furnizorilor, salariilor, obligaţiilor către buget şi bănci, constituirea
fondurilor proprii). Capacitatea pieţei depinde de buna funcţionare şi organizare a
activităţii unităţii, dar şi de situaţia financiară a agenţilor economici cu care aceştia au
relaţii.
Este firesc ca echilibrul sau dezechilibrul unei pieţe să fie analizate şi considerate
prin prisma mecanismelor proprii ale pieţei respective, şi prin implicarea proceselor care
au loc în cadrul lor, ca efect programat a ceea ce se întâmplă pe plaja altor pieţe de nivel
local, naţional şi internaţional. Întrucât produsele supuse actelor de vânzare/cumpărare, în
495
şi prin piaţă, trebuie evaluate, mărimea echivalentului plătit pentru achiziţionare, valoarea
ei, se raportează în bani printr-un indicator numit preţ.

Preţul şi mecanismele preţului

Studiul valorii de schimb impune realizarea preţului de echilibru, fapt care

influenţează mecanismul de reglarea a pârghiilor economice ale cererii şi ofertei. Întrucât
mărimea de referinţă a preţului stabileşte cantitatea de marfă tranzacţionată pe piaţă, atât
ofertanţii cât şi consumatorii vor căuta să-şi atragă maximul de profit.
Studiul valorii de schimb, în contextul mecanismului de formare al preţului,
constituie un domeniu prioritar şi de referinţă al ştiinţei economice. Nu există fenomen
economic care să participe pe piaţă, în care să nu fie implicat preţul.
Preţurile, ca evaluări conceptuale concrete, reprezintă masa monetară care
trebuie plătită pentru consumarea unui bun material sau al unui serviciu existent. Preţul
caracterizează expresia în bani a valorii şi a valorii de întrebuinţare (privită ca utilitate).
Întrucât preţul este considerat expresie bănească a valorii de întrebuinţare, el are
la baza sistemului de calcul, munca omenească încorporată în produsul destinat
tranzacţionării. Relaţia cerere-ofertă-preţ trebuie privită în dublu sens, deoarece, orice
modificare a variabilei cerere impune modificarea variabilei ofertă, întrucât încearcă
păstrarea preţului de echilibru pentru produsul respectiv comercializat. În aceste condiţii,
modificarea unui efect variabil este considerată uneori cauza, alteori efectul modificării
celuilalt efect economic (de obicei cererea impune oferta).
Astfel, preţul determină un mecanism automat de echilibru al cererii şi ofertei.
Acest proces are loc pe toate pieţele, presupunând nu numai adaptarea producţiei ci şi
modificarea preţului. Dacă oferta presează, preţul pieţei va coborî, iar dacă cererea
presează, preţul pieţei va creşte, restabilindu-se în acest fel echilibrul economic.
Interdependenţele dintre forţele pieţei şi nivelul preţului, care exprimă conţinutul
legii cererii şi a ofertei, sunt prezentate în graficele de mai jos:

preţ preţ
cerere
iniţială
P2 2 cerere
curentă P1 1

P1 1 cerere P2 2 cerere
iniţială
curentă
cantitate cantitate

496
 Modificarea preţului la creşterea cererii Modificarea preţului la scăderea
cererii

preţ ofertă preţ noua

iniţială ofertă
ofertă
P1 1 nouă P2 2 oferta
iniţial
ă
P2 2 P1 1

cantitate cantitate
Modificarea preţului la creşterea ofertei Modificarea preţului la scăderea
ofertei

Venitul total „Vt” reprezintă cantitatea acumulărilor realizate, fiind numeric egal
cu produsul dintre preţul de vânzare „P” şi cantitatea totală de produs vândut „Q”
Vt  P  Q
Elasticitatea cererii prezintă o semnificaţie deosebită în cadrul orientării agenţilor
economici. Interesul lor este să-şi maximizeze profitul, în condiţiile impuse de preţul
existent pe piaţă, întrucât pot să-şi adapteze deciziile cu privire la producţie,
corespunzător rapoartelor existente între venitul total şi elasticitate.
preţ

Oi Of

22
punctul de echilibru
1
Pe 1 1 economic cel mai
Cf avantajos
2
Ci

qe cantitate
Ci , Cf = curba cererii iniţiale, finale; Oi , Of = curba ofertei iniţiale, finale
Modificarea preţului la creşterea/scăderea egală a cererii şi a ofertei preţ

497
 cerere ofertă

supra-ofertă

Pe E
supra-cerere
qe cantitate
Stabilirea variabilei preţ de echilibru - ofertă perfecte elastică -
prognoză pe termen scurt, mediu şi lung

preţ ofertă preţ

ofertă

cerere cerere

cantitate cantitate
Variaţia preţului la Variaţia preţului la
- ofertă inelastică - - ofertă inelastică -
prognoză pe termen scurt prognoză pe termen lung

Mişcarea preţurilor, condiţionează şi orientează opţiunile şi deciziile ofertei

producătorilor, respectiv măsurile şi impunerile cererii consumatorilor, privind
comercializarea în condiţiile cele mai avantajoase şi de trebuinţă. Astfel, în activitatea
comercială, preţurile apar şi reacţionează, ca sisteme de semnalizare care coordonează şi
fac coerente deciziile agenţilor economici, comparative cu cele ale populaţiei.
În condiţiile pieţelor normale, preţul determină un mecanism automat de
echilibrare ale cantităţii cererii şi ofertei.
 Cazul piaţă perfectă

ofertă la cantităţi mari

preţ
ofertă cerere
supraproducţie

cerere la preţ mic

nivel de preţ de echilibru

498
 echilibru
subproducţie

qe cantitate
nivel de echilibru

 Cazul piaţă imperfectă

preţ

Pe

ofertă
cerere
qe
cantitate

În cazul pieţelor imperfecte (piaţa de monopol şi piaţa de oligopol), stabilirea

nivelului preţului este o variabilă ce aparţine fie producătorului, fie consumatorului, adică
acelei categorii de agenţi economici care sunt dominanţi şi controlează piaţa.
Monopol – firmă sau întreprindere, singura care produce un bun sau serviciu şi
trebuie să satisfacă întreaga cerere pentru aceasta. Pentru a fi monopol, întreprinderea nu
trebuie să fie concurată, de către şi din partea producătorilor (vânzătorilor) străini sau
naţionali, iar produsul realizat să nu poată fi substituit cel puţin un timp. În esenţă,
existenţa unui monopol poate să decurgă din: concentrarea treptată şi eliminarea
producătorilor mai puţin performanţi, astfel încât să constituie o întreprindere care, în
funcţie de dimensiunile pieţei şi condiţiile tehnice, realizează randamente tehnice
crescătoare pe timp îndelungat, sau realizarea unei inovaţii sau crearea unui produs nou,
ceea ce face din întreprinderea respectivă un distribuitor unic de piaţă, sau existenţa unor
obstacole de reglementare ori legislative la intrarea concurenţilor pe piaţă. Monopolul
acţionează pe piaţă folosindu-se de avantajele pe care le are, fapt care-i permite să
stabilească atât cantitatea oferită, cât şi preţul unitar pentru care se orientează elasticitatea
cererii. Sensul major al existenţei monopolului îl reprezintă maximizarea profitului în
condiţiile date.
Oligopol – structură de piaţă în care un număr mic de firme mari asigură cea mai
mare parte o ofertei unui anumit bun, acesta fiind solicitat de numeroşi cumpărători
consumatori. Numărul de vânzători este suficient de mic, iar puterea economică a
fiecăruia dintre ei este destul de mare pentru ca acţiunea (măsura) întreprinsă de fiecare
firmă, luată separat, să aibă un impact semnificativ asupra condiţiilor generale de
vânzare-cumpărare de pe piaţa bunului respectiv. Stabilirea preţurilor fiind considerată o
fortăreaţă ce trebuie apărată şi păstrată cât mai mult timp, firma oligopolistă are la

499
îndemână alte arme eficace, care îi asigură mobilitatea necesară într-o economie
modernă, dinamică şi concurenţială.
Asemenea arme sunt: schimbarea calităţii bunurilor existente, înnoirea produselor,
modificarea ambalajelor, reclamă comercială, manevrarea creditelor, acorduri unilaterale
privind împărţirea dominaţiei pieţelor.
Monopson – firmă sau întreprindere cumpărătoare unică a unui bun sau serviciu
oferit de un număr mare de producători. Pentru a fi monopson întreprinderea trebuie să
nu fie concurată din partea altor cumpărători străini sau naţionali, produsul să fie omogen
şi să nu poată fi substituit cel puţin pentru un timp. Sensul major al existenţei monopson-
ului îl constituie maximizarea profitului. Pentru aceasta trebuie ca monopson-ul să
cumpere o cantitate atât de mare de materii prime, încât valoarea produsului marginal să
fie egală cu costul marginal. În comparaţie cu concurenţa perfectă, monopson-ul
determină o scădere a cantităţilor cumpărate, scăderea preţului plătit vânzătorilor şi
apariţia unor supraprofituri durabile, ceea ce generează numeroase nemulţumiri pentru
producătorii de factori de producţie necesari monopson-ului.
Oligopson – formă a pieţei cu concurenţă imperfectă, unde un număr mic de
firme mari cumpără cea mai mare parte a unei anumite mărfi, aceasta fiind oferită de mai
mulţi producători-ofertanţi. Numărul de solicitanţi este suficient de mic, iar puterea lor
economică suficient de mare pentru ca acţiunea întreprinsă de fiecare firmă
cumpărătoare, luată separat, să aibă un impact notabil asupra condiţiilor generale de
cumpărare-vânzare de pe piaţa mărfii respective.
Această ultimă clasificare a principalelor categorii de piaţă se corelează cu o
tipologie, frecvent utilizată şi anume după numărul agenţilor economici (cumpărători,
respectiv vânzători), tipologie care poate fi sistematizată astfel:

vânzători număr mare număr mic unul singur

cumpărători
număr mare piaţă perfectă piaţă oligopolistă piaţă monopolistă
număr mic piaţă piaţă oligopolistă piaţă monopsonistă
oligopsonistă bilaterală care limitează oferta
unul singur piaţă piaţă monopsonistă piaţă monopolistă
monopsonistă care limitează cererea bilaterală

Fiecare dintre tipurile de piaţă menţionate sunt tratate îndeosebi sub aspectul
deciziei pe care o ia agentul economic care acţionează pe piaţa respectivă sau al
comportamentului economic al agentului economic care acţionează pe piaţa respectivă.
Pe ansamblu, modificarea preţului influenţează graficul deplasării curbelor de
vizualizare în sensul următor: mărirea preţului unui produs atrage diminuarea cererii şi
supraofertă, care conferă blocaj ofertei, realizare de stocuri cu implicaţie asupra
micşorării ofertei şi scăderii preţului. Supraproducţia impune fie limitarea ofertei, fie

500
ridicarea cererii. Subproducţia creează creşterea cererii, care va determina ridicarea
ofertei.
Pentru cazurile pieţelor imperfecte, pe termen scurt, curbele de reprezentare a
cererii şi a ofertei se modifică astfel: cu cât preţul este mai redus, cantitatea de produs
comercializat este mai mare, iar întreprinderea va acumula venit numai în ipoteza
stabilirii preţului real de echilibru în funcţie de cerere. Prognoza pe termen lung arată că
graficele curbelor devin paralele, ceea ce înseamnă că nu se pot preconiza preţuri de
referinţă pentru strategia pe termen lung, întrucât nu putem anticipa ansamblul legilor
cerere-oferă şi nici înclinaţia/preferinţa participanţilor la actul comercial.
Modificarea permanentă a preţurilor determină deciziile şi opţiunile
participanţilor, producători şi cumpărători, deoarece posibilităţile de absorbţie din piaţă
sunt practic constante, iar factorul care determină mutaţia este doar cel al satisfacţiei
imediate. În condiţiile concurenţei imperfecte, firmele fac tot posibilul să controleze
nivelul preţului, adică intervin cu sisteme perturbatoare la reglarea reală a echilibrului
preţului pieţei. În condiţiile economiei contemporane, la stabilirea nivelului preţului,
intervin următoarele serii de fundamente economice care dictează şi/sau se impun prin:
 costul de producţie – ca fiind costul mediu al produsului comercializat;
 formele de concurenţă – privite ca forme de impact al calităţii;
 capacitatea de producţie – privită ca ofertă concurenţială;
 elemente care ţin de politicile guvernamentale – în acordarea unor
anumite facilităţi sau subvenţii similar ofertanţilor şi consumatorilor;
 mijloace de informare şi grad înalt de penetrare pe piaţă – a
produsului privit sub aspectul cunoaşterii publicitare şi a creşterii încrederii
consumatorului în, şi către, producători.
De aceea, preţul este considerat ca instrument bănesc ce reflectă prin mărimea sa
atât masa şi natura cheltuielilor cu munca, destinate obţinerii produsului, cât şi
cheltuielile legate de dezvoltare, privite prin prisma gradelor de utilitate sau raritate ale
un anumit bun sau serviciu consumat.
Înţelegerea conţinutului preţului, şi al rolului pe care-l are acesta în economie, ne
determină să ne oprim asupra funcţiei preţului.
Faţă de aceste condiţii, preţurile cunosc la rândul lor mai multe încadrări şi clase
numite generic funcţii.
 funcţia evidenţiere a cheltuielilor – în cadrul lor sunt incluse totalitatea
cheltuielilor destinate producerii fizice a produsului, cât şi cheltuielile destinate
dezvoltării produsului ulterior;
 funcţia de evaluare a cheltuielilor şi a rezultatelor – prin intermediul
preţurilor capătă expresie monetară atât cheltuielile, cât şi veniturile agenţilor economici.
Prin natura sa, funcţia evidenţiază dimensiunile cantitative, structurale şi calitative ale
diverselor activităţi economice. În acest mod se vizualizează rolul preţurilor în
surprinderea evoluţiei cheltuielilor şi al veniturilor. Astfel, preţul apare ca element de
501
fundamentare a tuturor deciziilor care afectează cheltuielile şi veniturile agenţilor
economici;
 funcţia de corelare – justifică impactul pe care un produs îl creează atât
pe piaţa cererii şi a ofertei, cât şi în stabilirea nivelului preţului de echilibru. Preţul nu
poate fi privit izolat, el este în strânsă interdependenţă cu cererea şi oferta. Excesul de
cerere poate fi eliminat prin creşterea preţului. Prin acest joc, al preţului pe piaţă, se
elimină dezechilibrele dintre cerere şi ofertă şi se determină preţul şi cantitatea de
echilibru pentru produsul respectiv. În aceste condiţii, preţul îndeplineşte o corelare între
cele două variabile ale pieţii: cerere şi ofertă;
 funcţia de informare – prezintă în special situaţia reală existenţială a
pieţei, precum şi intenţia agenţilor concurenţi de a intra în competiţie, precum şi gradul
de utilitate al produsului destinat comercializării, la care se adaugă cheltuielile de
publicitate sau informare tip Internet (marketing-ul comercial);
 funcţia de stimulare a producătorului – indică nivelul preţului
produsului, constituind un element motivaţional puternic asupra producătorului,
acţionând în mai multe direcţii: orientarea interesului acestuia privind producerea unui
anumit produs, impulsionarea producătorului pe linia perfecţionării condiţiilor de
producţie şi a calităţii acestora, orientarea opţiunilor consumatorilor şi prin aceasta
dirijarea presiunii lor asupra producătorilor. Această funcţie permite producătorului să
modifice conform propriilor strategii nivelul preţului, întrucât creşterea calităţii
produsului impune o atracţie a consumatorului, cu consecinţe asupra posibilităţilor de
supravieţuire a firmei, pe termen lung şi mediu;
 funcţia de redistribuire şi al patrimoniului agenţilor economici – arată
că pentru producţia realizată şi comercializată, fiecare agent economic obţine venit
individual. Mărimea acestuia depinde de diferenţa dintre preţurile primite pentru bunurile
vândute şi preţurile plătite pentru bunurile plătite prin procurarea factorilor de producţie.
În acest mod, mecanismul de constrângere al agenţilor economici prin intermediul
preţurilor de concurenţă impune implicarea variaţiei preţurilor asupra cererii şi a ofertei,
precum şi modificarea cererii şi a ofertei datorată acţiunii altor factori (şi implicaţiile
acestora) asupra nivelului preţului.
Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul
economic general. Problema formării preţului este condiţionată nu numai de echilibrul
parţial al unei singure pieţe, ci el pune deopotrivă, în cazul pieţelor, interdependenţa. Este
firesc ca echilibrul sau dezechilibrul unei pieţe să fie analizat şi considerat nu numai prin
prisma mecanismelor proprii ale pieţei respective, ale proceselor care au loc în cadrul ei,
ci şi ca efect programat a ceea ce se întâmplă pe alte pieţe, la nivel local, naţional şi
mondial.
Întrucât produsele supuse actelor de vânzare-cumpărare din piaţă (pentru a putea
fi transferate de la producător la consumator) trebuie evaluate, mărimea echivalentului
plătit pentru achiziţionarea mărfii, valoarea ei se raportează în bani. Politica

502
mecanismelor economice (ale pieţei, ale preţului, ale dezvoltării) se raportează prin bani
şi valoare.
Preţul constituie un element fundamental în teoria şi practica economică, în
mecanismele economiei de schimb.
În condiţiile economiei de piaţă, preţul influenţează toate procesele economice şi
sociale. Se pune problema: care este conţinutul categoriei economice de preţ ?
Pornind de la cele două teorii ale valorii (teoria obiectivă şi teoria subiectivă), s-
au conturat două concepţii cu privire la preţ şi anume:
a) Adepţii teoriei obiective a valorii susţin că izvorul valorii îl constituie munca
producătorilor înglobată în producerea bunurilor economice. Mărimea valorii unui bun
este dată de munca socială şi se manifestă pe piaţă sub forma valorii de schimb, iar
valoarea de schimb se prezintă sub forma preţului. Deci, preţul apare ca suma de bani
la care se vinde şi se cumpără un bun economic pe piaţă, fiind expresia bănească a
valorii mărfii.
b) Adepţii teoriei utilităţii susţin că valoarea bunurilor economice este dată de
utilitatea şi raritatea acestora. Preţul este explicat pe baza teoriei marginaliste, iar
egalitatea dintre două mărfuri în procesul schimbului rezultă din faptul că utilitatea
marginală a unităţilor corespunzătoare este egală.
Fiecare din aceste teorii conţine adevăruri parţiale. Îmbinând elementele celor
două concepţii se poate conchide că preţul este un instrument complex de măsurare
monetară, care reflectă în mărimea lui atât cheltuielile de muncă efectuate pentru
obţinerea bunului, cât şi utilitatea şi raritatea acestuia, cererea şi oferta precum şi
alţi factori.

Funcţiile preţurilor

Principalele funcţii ale preţurilor în economia de piaţă sunt următoarele:

a) Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor. Cu ajutorul preţurilor
evaluăm dimensiunile calitative şi structural – calitative atât a cheltuielilor cât şi a
rezultatelor activităţii agenţilor economici;
b) Funcţia de informare a agenţilor economici cu privire la raportul cerere –
ofertă, raritatea sau abundenţa bunurilor economice, orientându-le activitatea şi
dimensiunile acestora;
c) Funcţia de stimulare a producătorilor în direcţia producerii bunurilor
solicitate de consumator, orientându-le activitatea spre ramurile sau sectoarele mai
profitabile;
d) Funcţia de redistribuire a veniturilor. Mărimea veniturilor obţinute de
producători depinde de condiţiile lor de producţie: producătorii care produc produsele la
costuri mai mici, obţin venituri mai mari decât ceilalţi care produc aceleaşi produse la
preţuri mai mari.
503
 Formarea preţurilor în economia de piaţă

Factorii care influenţează nivelul şi dinamica preţurilor în economia de piaţă se

grupează în două mari categorii şi anume: factori interni şi factori externi.
a) Factorii interni acţionează în 3 direcţii şi anume:
- dinspre cererea consumatorilor ca de exemplu: structura cererii, veniturile
consumatorilor, preţuirea acordată bunurilor oferite pe piaţă;
- dinspre oferta producătorilor cum ar fi: costul unitar, preţul de vânzare a
mărfurilor pe piaţă;
- alţi factori: exportul cerere – ofertă, factori monetari, structura pieţei.
b) Factori externi ai formării preţurilor, aflaţi în afara mecanismului pieţei
interne cum sunt: intervenţia organelor guvernamentale în stabilirea preţurilor în vederea
menţinerii unor echilibre social – economice ca: protecţia consumatorilor, protecţia
producătorilor agricoli.

Principalele tipuri de preţuri

Principalele tipuri de preţuri folosite sunt: preţurile libere, preţurile administrate şi

preţurile mixte.
a) Preţurile libere sunt preţurile bunurilor şi serviciilor, formate în condiţiile
concurenţei deschise, prin confruntarea cererii cu oferta;
b) Preţurile administrate sunt stabilite de către firmele cu un anumit control al
pieţei, precum şi cele aflate sub intervenţia organelor de stat. Intervenţia statului este
uneori prezentă la formarea preţurilor unor produse de strictă necesitate pentru populaţie
(pâine, lapte, carne), sau pentru a stăvili creşterea nelimitată a preţurilor în perioadele
inflaţioniste.
c) Preţurile mixte sunt preţurile formate ca rezultat al acţiunii tuturor factorilor
(interni şi externi)

Producţia şi formele sale generale

Resursele se caracterizează prin potenţialul material-uman şi factorul financiar de

care dispune economia naţională şi care este şi poate fi atras în producţie. În acest sens,
agentul economic realizează producţie finită, urmăreşte şi dispune economic asupra
realizării acesteia, în vederea obţinerii de producţie-profit. Întrucât resursele în sine nu au
capacitatea de satisfacere a nevoilor umane direct, ele trebuie combinate astfel încât prin
producţie/prelucrare a acestora, ele să satisfacă consumatorii.

504
 Producţia este activitatea economică de creare a utilităţilor menite să satisfacă
trebuinţele, este activitatea depusă de oameni cu scopul de a transforma natura
corespunzător nevoilor lor, urmărind crearea de bunuri şi servicii menite să satisfacă
diferitele categorii de trebuinţe sau de prelucrare şi/sau transformare a bunurilor
materiale, aflate în forma lor naturală sau secundar prelucrată, urmărind realizarea de
bunuri fizice finite care să asigure şi să realizeze satisfacţie umană consumatorilor. Poate
fi socotită şi ca activitate economică de atragere şi folosire a resurselor existente în
societatea înconjurătoare.
La rândul său, noţiunea de producţie cunoaşte o serie de dimensiuni care pe
ansamblul lor general o defineşte şi o desemnează:
Producţie globală – (utilizat în economia de comandă) reprezintă un indicator
specific sistemului producţiei materiale care semnifică, sub formă bănească, totalitatea
rezultatelor din activitatea economică desfăşurată la nivel microeconomic, într-o perioadă
de un an.

Producţie netă – indicator specific sistemului producţiei materiale, care

evidenţiază mărimea cheltuielilor legate de recompensarea factorului uman care participă
la producerea de bunuri economice. În structura producţiei nete, se cuprind: salariile, alte
drepturi salariale, contribuţiile la asigurările sociale şi la ajutorul de şomaj, profitul, alte
elemente legate de activitatea factorului uman ca participant direct sau indirect la
producerea de bunuri economice. Se calculează prin scăderea din producţia globală a
cheltuielilor materiale.
Producţie potenţială – reprezintă acel volum valoric al activităţii economice
reale, care s-ar obţine dacă forţa de muncă ar fi ocupată deplin.
Noţiunea „producţie”, cuprinde două sfere de orientare, organizate astfel:
– producţie de bunuri materiale primară/secundară;
– producţie de servicii.
Producţia primară reprezintă faza brută de prelucrare a bunurilor materiale, în
vederea prelucrării lor ulterioare, a comercializării sau a stocării acestora o anumită
perioadă de timp sau producţia în care omul obţine satisfacţie acţionând direct asupra
naturii (extracţii miniere, producţie agricolă, silvică, vânătoare, pescuit).
Producţia secundară reprezintă forma de prelucrare şi finisare a producţiei
primare, în vederea comercializării sau a consumării bunurilor prelucrate.
Producţia terţiară sau de servicii reprezintă aspectul economic pe care un agent
economic îl prestează în favoarea altui agent economic sau factor uman independent,
creându-i acestuia satisfacţie prin prestaţii de servicii.
Producţia este orientată în funcţie de necesităţi precise ale aspectului consumului.
Corelaţia dintre necesităţi şi resurse se realizează în mod direct şi în corelaţie cu dinamica
legii producţie-consum. Prin consumul de bunuri şi servicii oferite de producători sunt
satisfăcute acele trebuinţe care au acoperire în veniturile consumatorilor, care consum

505
generează noi trebuinţe şi noi impulsuri pentru producţie, şi ciclul se repetă. Prin
activitatea de prelucrare a bunurilor materiale, acestea capătă caracter general supus
comercializării sau consumului direct numit marfă.
Marfa reprezintă produsul muncii omeneşti destinat schimbului.
Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor
oamenilor, destinată vânzării-cumpărării, prin tranzacţiile bilaterale de piaţă. În categoria
marfă intră factorii de producţie, satisfactorii, moneda, hârtia de valoare şi activele
financiare.
Marfa reprezintă un concept, o categorie de produse economice, sau produsul
muncii omeneşti destinată schimbului dintre agenţi din piaţă, prin realizarea activităţile
de vânzare cumpărare. Ea este un bun economic care serveşte producţiei sau pentru
satisfacerea trebuinţelor şi nevoilor de viaţă ale omenirii, şi care ajunge în consum prin
intermediul schimbului generat prin actele de vânzare-cumpărare sau prin tranzacţii
bilaterale de piaţă. Are caracter economic care serveşte producţiei şi satisfacţiei clienţilor
şi totodată îndeplineşte caracterul de trebuinţă, întrucât este consumată şi consumabilă.
Principalele categorii de marfă sunt:
 mărfurile - corporale de consum personal (alimentare, îmbrăcăminte,
articole igienă);
 mărfurile - corporale de consum îndelungat (locuinţe, mobilă, unelte,
scule, autoturisme);
 mărfurile - servicii şi informaţii destinate consumului personal şi
social (învăţământ, cultură, laic, sănătate, salubritate, pază, dezvoltare);
 mărfurile - informaţii plătite (servicii de poştă, telefonie, transport, e-
mail);
 mărfurile - servicii, informaţii şi bunuri corporale destinate activităţii
- economice (marketing, management, licenţe şi brevete, bunuri de capital fix şi
circulant, consultanţă economică, tehnică, juridică, ştiinţifică);
 mărfurile - active monetare şi financiare.
Bunurile, pentru a fi mărfuri consumabile, trebuie să dispună de utilitate, de
satisfacţie a trebuinţelor şi să-şi adjudece conceptul de utilitate socială. Ele trebuie să
treacă de la producător la consumator nu numai în mod gratuit (autoconsum), ci prin
intermediul schimbului de mărfuri. Schimbul de mărfuri presupune schimb de echivalent:
marfă-ban-marfă.
Ca bun economic, marfa se defineşte prin cele două elemente de caracterizare
utilitate şi valoare.
În concepţie clasică şi neoclasică, utilitatea desemnează capacitatea unui produs
de a satisface, într-o anumită manieră, o nevoie, o trebuinţă umană şi socială. Pe măsură
ce creşte numărul de unităţi consumate din aceeaşi marfă, utilitatea se reduce.
Din punct de vedere al utilităţii, bunurile pot fi independente, substituibile,
concurente şi complementare. Utilitatea pune în evidenţă proprietăţile şi însuşirile
506
intrinsece ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri de consum personal, de larg
consum, de bunuri de capital, de servicii. Exprimând raporturile dintre oameni şi bunuri,
utilitatea depinde de proprietăţile obiective ale bunurilor şi trebuinţelor consumatorilor,
precum şi de capacitatea de dobândire a bunurilor respective. La nivelul mecanismelor
economice, utilitatea constată punerea de acord între o nevoie solvabilă exprimată şi
existenţa unui bun sau serviciu capabil să o satisfacă. La nivel moral sau politic,
utilitatea devine un criteriu de apreciere din ce în ce mai însemnat al oportunităţii
producţiei unui bun sau serviciu, de satisfacere a unei nevoi, stabilite sub raport
individual sau colectiv. Faptul că marfa se comercializează, impune aspectul cauzal al
evaluării acesteia, care este reprezentat prin valoare economică; înseamnă ca marfa
trebuie să aibă valoare.
Valoarea unui bun material este dată de cantitatea totală de muncă necesară
pentru producerea lui.

Tipuri de producţie
Cantitatea şi calitatea factorilor de producţie implicaţi în obţinerea anumitor
bunuri, precum şi modul lor de combinare, depind de procesele de producţie adoptate,
procese care pot fi încadrate în următoarele tipologii:
 simple, când produsul finit se obţine în totală independenţa de altele, prin
folosirea unor factori specifici, în cadrul unor întreprinderi care fabrică fie mai multe
produse, fie doar un singur produs;
 simultane, când, prin folosirea aceloraşi factori de producţie, se obţin mai
multe produse alternative. Deşi procesele prin care se obţin diversele bunuri sunt relativ
independente, datorită faptului că unii factori de producţie sunt comuni, creşterea
producţiei de un anumit gen, nu se poate realiza decât micşorând producţiile altor
sortimente;
 cuplate (legate), când, prin utilizarea aceloraşi factori, din unul şi acelaşi
proces se obţin mai multe produse sau, pe lângă produsele principale, se obţin şi produse
secundare. Aceasta poate fi de mai multe tipuri:
 de cuplaj fix, când mărimea sau natura producţiei între produsele
principale, sau dintre produsele principale şi cele secundare nu se poate schimba;
 de cuplaj variabil (imperfect), caracterizată prin aceea că într-o primă
fază se fabrică un produs intermediar, din care , în fazele următoare, se obţin mai multe
sortimente de produse finite.

Contextul actual al sistemelor

507
 de producţie
Apariţia şi dezvoltarea deosebit de rapidă a calculatoarelor personale a atras
dezvoltarea şi în mod firesc implementarea sistemelor de producţie asistate de calculator,
acestea asigurând viteze şi capacităţi de lucru compatibile cu cele oferite cu puţin timp în
urmă doar de calculatoarele mari. S-au dezvoltat componentele necesare activităţii datelor
din aparatura de control şi pachete de programe performante care permit crearea unor
instrumente virtuale cu mult mai complexe şi mai performante decât instrumentele reale.
Instrumentarea asistată de calculator constituie acum o treaptă superioară de investigare
şi control a proceselor şi produselor.
Dacă aparatura de măsurare clasică oferă utilizatorului mărimile fizice sub forma
unor indicaţii analogice pe cadrane sau afişaje numerice, uneori combinate cu dispozitive
de înregistrare continuă grafică, calculatoarele oferă o flexibilitate nelimitată în privinţa
achiziţiei şi memorării datelor, a prelucrării lor prin filtrare sau operaţii de modificare
dinamică a referinţelor, de amestecare şi combinare, de analiză a variaţiei mărimilor şi a
trecerii acestora peste praguri de valoare semnificativă, asigurând în acest mod
elementele de suport pentru luarea deciziilor de control automat în medii de fabricaţie
complexe.
Mutaţiile complexe din activitatea economică contemporană (proiectarea şi
realizarea produselor) constând în reducerea ciclului de reînnoire şi livrare, creşterea
cerinţelor asupra funcţionării produsului şi nivelul tehnic calitativ al acestuia, reducerea
dimensiunii locurilor de fabricaţie în paralel cu creşterea flexibilităţii proceselor de
fabricaţie au determinat întreprinderile să revoluţionează strategiile industriale, să caute
inovarea permanentă. Interdisciplinaritatea şi deschiderea între servicii, conduce la
organizarea activităţilor industriale în mod flexibil şi comunicativ deschis. Favorizarea
descentralizării structurilor economice, prin ameliorarea comunicaţiilor dintre ele,
conduce către integrarea reciprocă dintre cadrul organizatoric şi suportul informatic.
Această dublă integrare internă este completată de necesitatea existenţei comunicaţiei
extinse. Ansamblul tuturor componentelor pentru realizarea dezideratului final al
întreprinderii extinse pare a fi astăzi întrunit.
Pe baza acestor considerente, astăzi este absolut esenţială utilizarea acestor
sisteme, cât şi instruirea specialiştilor care lucrează efectiv în cercetare şi producţie, în
vederea asimilării şi integrării acestor tehnologii avansate în noile sisteme de proiectare şi
producţie, pentru asigurarea unei productivităţi ridicate, a ameliorării calităţii produselor,
a flexibilităţii în actualizarea profilului de producţie, a unei fiabilităţii sporite în
fabricaţie.
Ca o reacţie la această situaţie apar noi concepte în întreprindere determinate de
introducerea gestiunii de proiect sau a calităţii totale. Iniţierea angajaţilor în aceste noi
tehnologii devine o axă de motivare profundă. Cu toate că scopul este obţinerea unui
puternic efect sinergetic pentru realizarea unui produs, organizarea întreprinderilor încă

508
puternic orientată pe concentrarea funcţiilor în cadrul departamentelor. Această puternică
structură pe verticală, organizată pe linii de produse, aduce în contrapartidă o
nesincronizare între proiecte şi conduce la structuri etanşe, impermeabile la comunicaţie
deşi noile soluţii tehnologice favorizează creşterea informatizării.
Reţelele locale, bazele de date relaţionale, staţiile de lucru din ce în ce mai
puternice, evoluţia PC-urilor şi a sistemelor de operare, din ce în ce mai performante,
conduc la o adevărată liberalizare în domeniul informaticii. Se impune ideea integrării cu
calculatorul a tuturor funcţiilor unei întreprinderi care să permită rezolvarea problemelor
de comunicaţie şi să se răspundă cât mai rapid cerinţelor pieţii.

Ciclul de viaţă al produselor

Ritmul susţinut de înnoire şi diversificare a ofertei de mărfuri reprezentând o
caracteristică definitorie a economiei contemporane este motivat de o serie de factori
majori, dintre care cei mai importanţi considerăm a fi:
 dinamica inovaţiei tehnologice aflate sub semnul unei tot mai eficiente
gestionări a resurselor planetei;
 diversificarea nevoilor, gusturilor şi preferinţelor consumatorilor, fie ei
individuali sau colectivi;
 accentuarea fenomenelor concurenţiale la nivel mondial, atât în planul
accesului la factorii de producţie, cât şi în cel al câştigării adeziunii clientelei;
 creşterea gradului de solvabilitate al consumatorilor potenţiali de natură a
permite o mai bună nuanţare a exigenţelor acestora;
 globalizarea economiei mondiale, proces care permite o difuzare rapidă a
proceselor şi serviciilor noi pe toate meridianele lumii.
Paralel cu aceşti factori de dinamică asupra ofertei destinate pieţei interne şi
internaţionale acţionează şi comportamentul consumatorului modern, devenit din ce în ce
mai exigent, mai bine informat şi mai selectiv în motivarea cererii sale. Consecinţa
directă a creşterii gradului de complexitate al deciziei de achiziţionare a unui produs sau a
altuia o reprezintă procesul de accentuare a ingerinţelor pieţei.
Subdivizarea purtătorilor de cerere, în grupuri relative omogene, se realizează
astăzi din ce în ce mai rar după criterii naţional-tradiţionale, socio-demografice şi
economice, şi în tot mai mare măsură după variabila comportamentelor socio-umane sau
a performanţelor profesionale, care să le confere cuantificări ale mulţumirilor. În aceste
condiţii, studierea depăşirii fizice şi morale a produselor – rezultat al modului în care ele
sunt percepute de către segmentul pieţei – dobândeşte o semnificaţie aparte, pentru
succesul agenţilor economici participanţi în afaceri. Felul în care răspunsul, din punct de
vedere al calităţii sale marfare (bun material, serviciu şi idee, precum şi aflat în diversele
sale etape de dezvoltare), oferă pieţei soluţii ale rezolvării problematicii apărute în
509
momentul de impas economic, constituie una dintre motivaţiile necesităţii ale dezvoltării
de produse, sau a perfecţionării acestora, determinată şi/sau anticipată de momentele de
criză ale ciclul de viaţă al produsului.
Ciclul de viaţă al produsului reprezintă un concept de marketing care descrie
tendinţa de evoluţie a afacerii şi totodată prezintă modul de realizare a profitului unui
produs scos pe piaţă, de-a lungul vieţii sale comerciale. Altfel spus, reprezintă perioada
de timp în care acesta se află pe piaţă, începând cu introducerea şi sfârşind cu retragerea
lui, faze care se pot identifica cu uşurinţă. Fazele pe care le parcurge produsul în timpul
existenţei sale pot fi identificate cu uşurinţă conform descrierii următoare, întreprinderea,
prin managerul ei, va decide dace este momentul retragerii, declarându-l „mort fizic”, sau
menţinerea acestuia pe piaţa comercială, întrucât motivează gusturile celui mai mare
segment al pieţii.
Cronologic, orice proiect se împarte în mai multe etape, la parcursul evoluţiei
cărora, printr-o succesiune de stări, toate se raportează. Aceste evoluţii determină un ciclu
de viaţă cu o logică de derulare naturală şi este marcat de coerenţa acţiunilor sale care
completează în mod real şi progresiv cunoaşterea tuturor aspectelor produsului pe
viitoarea sa piaţă. În aceste condiţii, ciclul de viaţă al proiectului integrează complet
ciclul de viaţă al produsului.
Determinarea eronată a perioadelor ciclului unui produs, conduce la realizări
(acumulări) de pierderi financiare datorate, fie menţinerii unui nivel inadecvat al
cantităţilor oferite spre comercializare, fie nesincronizărilor din perioadele de evoluţie.
Produsul, pe parcursul vieţii sale are un ciclu de viaţă care, ţinând cont de nivelul
profitului, volumul producţiei, respectiv al costului aferent acesteia, se poate împărţi în
perioade distincte astfel: definirea produsului, realizarea produsului, lansarea lui pe piaţă,
creşterea vânzărilor şi implicit a producţiei, maturitatea la volum de producţie constant,
saturaţia pieţei de desfacere cu limitarea ritmurilor de producţie, declinul şi dispariţia lui.
Timpul de viaţă al produsului, termen adaptat din demografie, reprezintă
intervalul de timp cuprins între momentul apariţiei pe piaţă a unui bun nou, la solicitarea
cererii (naşterea ofertei) şi cel al dispariţiei sale din arena schimburilor comerciale de
mărfuri determinat de încheierea cererii (moartea ofertei).
Reprezentarea grafică a evoluţiei vânzărilor, în interval de timp, este completată
de evoluţia stocurilor, a profitului realizat prin validarea vânzărilor, precum şi a altor
indicatori derivaţi, cum ar fi numărul mediu de cumpărători care îl achiziţionează sau
„chash-flow-ul”. Fotografiată, la un anumit moment, piaţa mărfurilor prezintă imaginea
unei aglomerări a patru categorii de produse care-şi dispută locul în reia schimburilor
comerciale.
 în prima categorie se încadrează produsele cu nivel ridicat de
rentabilitate, cu o cotă de piaţă mare şi un volum al vânzărilor în creştere. Acestea sunt
„favoritele” gamei şi trebuie să se bucure de cea mai mare atenţie în cadrul programelor
de producţie şi/sau comercializare;

510
  în a doua grupă se includ produsele care îşi manifestă un rol ridicat al
cotei de piaţă şi al rentabilităţii, dar care îşi încetinesc ritmurile de creştere a desfacerilor,
urmare a sindromului de intrare în faza de maturitate a ciclului de viaţă, revitalizarea lor
impunând modificări semnificative în rândul componentelor lor;
 în a treia categorie sunt incluse produsele care înregistrează o
rentabilitate scăzută, asistată de o creştere ridicată a desfacerilor, dar cu o cotă redusă pe
piaţă. Ele pot avea perspective dacă fabricaţia şi comercializarea lor se corelează cu
exigenţele principalelor segmente receptoare ale pieţii;
 în a patra grupă, sunt cuprinse produsele care înregistrează la toţi cei trei
parametri (rentabilitate, cotă de piaţă, desfacere) valori în declin, ceea ce atrage decizia
scoaterii lor din gama de fabricaţie, fiind depăşite practic moral.
În aceste condiţii se poate concluziona că scoaterea unui produs la termen devine
un factor esenţial. În aceste condiţii, managerii vor dispune dezvoltarea următorului
produs (începerea studiului de definire şi proiectare) imediat ce produsul este scos pe
piaţă (după momentul prospectării pieţei, sau al afirmării acestuia) astfel încât, la
momentul de maturitate şi mai ales la cel de începere a declinului, produsul următor
dezvoltat să fie apt de a câştiga interesul cumpărătorilor, şi în acest mod să se asigure
continuitate de vânzare pe piaţă.
cifră de afaceri

cifra de afaceri a
produsului

câştigul general
al produsului

timp
cheltuieli de
costuri de realizare
investiţii
pe piaţăIntroducerea lui

consolidare maturizare
realizarea produsului

suprasaturarea pieţei
produsuluidefinirea

creştereproducere

dispariţie
declin

Ciclul de viaţă al produsului nou dezvoltat

511
 cifră de afaceri

produs virtual lansare creştere maturitate declin timp

faza de cercetare-dezvoltare
Fazele ciclului de viaţă al unui produs

Fazele ciclului de viaţă al unui proiect

timp
pieţeiprospecţie astudiu de
studiu de fezabilitate

punere în fabricaţie
definirestudiu de

retragere din serviciu

pieţeisaturarea
studiu de idei

proiectare şi încercare

lansare

declin
PROIECTARE DEZVOLTARE FABRICAŢIE UTILIZARE
Ciclul de viaţă al produsului comparativ cu cel al proiectului

Pierderile din cifra de afaceri cauzate de întârzierea apariţiei pe piaţă a produsului

se poate calcula utilizând o reprezentare schematizată şi liniară a ciclului de viaţă al
produsului dezvoltat.
Pentru ilustrarea directă a efectelor întârzierii, se practică o aproximare liniară şi
se presupune că perioada de declin urmează imediat perioada de dezvoltare (scoaterea
produsului şi creşterea cerinţelor lui).

PCA

512
 T
R
F F

R (3F  R )
PCA  , unde
2F 2
PCA = pierderi în cifra de afaceri
T = timp
R = întârzierea lansării produsului

În economie, competiţia impune o inovare permanentă antrenând o evoluţie

tehnologică rapidă a produselor. Tendinţa actuală constă într-o concentrare a eforturilor
întreprinzătorilor industriali asupra dezvoltării şi realizării generale a produselor, a
marketingului şi al evoluţiei conform aşteptărilor clienţilor.
Evoluţia contextului industrial arată foarte clar că astăzi întreprinderea se găseşte
sub influenţa tripletei „termene/ costuri/ performanţe”. Ingineria concurentă, paralelă sau
simultană, s-a născut în principal sub presiunea factorului timp pentru că, este tot mai
evident cucerirea şi stăpânirea timpului devine din ce în ce mai mult datele determinante
ale performanţelor întreprinderilor. Ele se aplică în toate domeniile: construcţii de maşini,
electronică, transporturi, informatică.

Contextul industrial
Producerea bunurilor materiale, astăzi, presupune o continuă modernizare şi
perfecţionare a mijloacelor de producţie propriu-zise, punându-se accente ale eficienţei
economice şi obţinerii utilităţilor finale specifice produselor create, începând cu
activitatea de proiectare, planificare a producţiei, controlul proceselor ca şi a sistemelor
capabile să urmărească şi să asigură măsurarea parametrilor proceselor de producţie sau
măsurarea parametrilor dimensionali, funcţionali, identificând aspectul comercial final al
produselor destinate comercializării. În ţările dezvoltate, care totodată deţin şi supremaţia
eficienţei şi performanţelor de piaţă, în unităţile de producţie se folosesc sisteme moderne
de proiectare/dimensionare şi analiză a activităţilor productive (de concept, de cercetare-
proiectare, de fabricaţie, al controlului procesului tehnologic şi al certificării calităţii), a
căror siguranţă şi reprezentare este constituită pe, şi prin, sistemele modulare viabile şi
funcţionale datorate utilizării calculatoarele profesionale.
Tehnologiile noi pătrund din ce în ce mai mult în sfera cercetării-dezvoltării şi în
cea a producţiei, în paralel cu sensibilizarea potenţialilor utilizatori prin intermediul
513
publicaţiilor de specialitate, a centrelor de instruire şi perfecţionare, a manifestărilor
ştiinţifice interne şi internaţionale şi a realizării publicităţii, în care se prezintă atât
aspectul tehnico-funcţional cât şi aspectul impactului prezent sau viitor (al utilizării
acestor noi tehnologii) asupra societăţii şi mediului înconjurător.
Apariţia şi dezvoltarea deosebit de rapidă a calculatoarelor personale a atras şi
dezvoltat, în mod firesc, implementarea sistemelor asistate de calculator, care au asigurat
viteze şi capacităţi de lucru şi reacţie incomparabile. S-au dezvoltat componentele
necesare achiziţiei şi prelucrării datelor, s-au realizat pachete de programe performante
care au permis crearea unor instrumente virtuale mult mai complexe decât metodele reale
şi tradiţionale. Instrumentarea asistată de calculator constituie acum o treaptă superioară
de investigaţie şi control a proceselor de producţie.
Prin asistarea cu calculatorul a activităţilor economice şi de producţie se obţine nu
numai o automatizare a unor activităţi desfăşurate de personalul specializat, ci se
introduce în procesul productiv – economic (de cercetare – proiectare – planificare –
producţie – analiză economică – control tehnic şi financiar – comercial), totalitatea
cunoştinţelor tehnologice disponibile pentru linia de dezvoltare a producţie respective.
Dezvoltarea produsului realizat prin utilizarea de calculatoarele şi echipamentelor
perifericele aferente, constituie mijlocul esenţial de atragere a profitului maximal, graţie
„creierului” activităţii teoretizate, fapt realizat prin permiterea proiectării de produse din
ce în ce mai competitive şi complementare, atât cu costuri de producţie minime şi cu
eficienţă şi calitate maximă, dar şi într-un timp relativ redus, timp care pe piaţa
produsului respectiv, conferă întreprinderii supremaţie.
Toate activităţile majore cuprinse într-un proces de proiectare (specificaţii,
analiză, sinteză, transformare, prezentare, evaluarea performanţelor, evaluarea costurilor,
marketing), planificare, fabricaţie, control al calităţii, aprovizionare, desfacere, prospecţia
pieţei, management, revalorificare, au constituit obiect de studiu pentru algoritmizarea şi
integrarea activităţilor într-un sistem de calcul unitar devenit activ pentru specialişti. S-a
impus astfel un domeniu distinct al ştiinţei producţie economică denumit „sistem
integrator” sau „sistem integrat de producţie”.
Introducerea informaticii în activităţi industriale asigură rezultatele proceselor,
asigurând sistematic calitatea produselor odată cu reducerea timpilor, termenilor şi
costurilor de realizare (producţie). Obligativitatea coerenţei legată de realizarea prin
utilizarea mijloacelor informatice ridică nivelul de calitate suprimând în interfeţe
informaţiile duplicate şi impunând o gestiune şi o gestionare unică a datelor, accesibilă
pentru toţi intervienţii în timp reale sub controlul unui supervizor. Punerea în practică a
acţiunilor preventive cât mai devreme posibil în derularea proiectului, asigură garanţia
unei calităţi ridicate.
Ingineria concurenţială asigură integrarea naturală a calităţii în funcţionarea
întreprinderilor, precum şi comportamentul indivizilor prin definirea rezultatelor şi a
criteriilor de control aplicate simultan cu angajamentul indivizilor într-un ciclu de
ameliorare sau inovare a proiectelor. Obiectivele sunt fixate atât la nivelul rezultatelor în

514
cadrul proiectelor cât şi la nivelul individual. Fiecare poate încerca şi poartă întreaga sa
responsabilitate în cadrul activităţii (proiectului).
Acest aspect, al punerii problemei, are drept consecinţă faptul că, pe de o parte
fiecare participant are o viziune identică şi globală asupra producţiei, iar pe de altă parte,
că managementul se realizează cât mai posibil, în dezvoltare şi chiar în grupe de lucru.
În esenţă, ingineria concurenţială, paralelă sau simultană, reprezintă într-o primă
fază, căile de cercetare pentru o reducere maximă a ciclului de viaţă, îşi propune
rezolvarea problemelor legate de căutarea informaţiilor necesare dezvoltării produsului
întrucât proiectanţii consideră că este mult mai gratificat să recreeze adaptări pentru
multitudinea de date deja studiate, decât să reutilizeze informaţiile deja existente. În
aceste condiţii, numărul de modificări care se fac asupra produsului ia proporţii din ce în
ce mai evidente, iar stăpânirea proceselor de cercetare-dezvoltare (realizare) devine din
ce în ce mai dificilă.
Ciclurile economice în orice economie de piaţă, cu piaţă reala şi concurenţială se
realizează şi se organizează permanent, datorită proceselor execuţionale, referitoare la
veniturile încasate cu determinare asupra consumului, economisirii şi investiţiilor
economice, sub diverse forme de existenţialitate, în cadrul economiei naţionale şi prin
mecanisme proprii.
Cifra de afaceri „CA” – reprezintă un indicator care măsoară rezultatele obţinute
la nivel microeconomic, reprezentând volumul încasărilor din activitatea proprie, într-o
perioadă de timp, încasări efectuate la preţul pieţei. Ea măsoară performanţa economică a
firmei şi este folosită drept criteriu pentru clasificarea acestora, după importanţa lor
economică.
Venit naţional – este un indicator macroeconomic care măsoara efortul creativ al
unei naţiuni. Se calculează prin însumarea tuturor veniturilor obţinute de posesorii de
factorii de productie, corespunzători contribuţiei acestora la realizarea producţiei, la
nivelul ansamblul economiei naţionale. Venitul national reprezinta produsul total net al
agentilor economice si singura forma sau sursa de recompensare si plata a acestora in
cadrul economiei nationale.
Venitul national se calculeaza însumând, la scara întregii economii, totalitatea
salariilor, dobânzilor obtinute de posesorii de depozite, rentelor obtinute de proprietarii
de terenuri, ale veniturilor populatiei si antreprenorilor. Venitul national se mai poate
calcula scazând din PNN totalitatea impozitelor indirecte.
Astfel, intreprinderile produc bunuri si materi prime, precum si servicii necesare
consumului (consum uman si consum de productie) astfel incat pe baza valorificarii
productiei (consumate) acestia primesc venit banesc asigurand continuitatea functionarii
activitatii economice.
Venitul national creat este o parte a produsului total obtinut si reprezinta
diferenta dintre produs total obtinut din care se scade capitalul depreciat al
consumatorului (CDC) precum si consumul propriu.
VNc = PTO – CDC
515
 In aceste conditii, suma veniturilor care se creaza la nivelul unei economii
nationale(referinta macroeconomica) este egala cu produsul intern net la pretul factorilor
de productie si se obtine din insumarea produsului intern net PIN in conditiile: pretul
factorilor de productie constant in raport cu preturile pietei si a subventiilor de tipul:
amortizare si impozite indirecte nete.
Contul de creare a venitului se evidentiaza pentru fiecare sector economic si
pentru intreaga economie constituind formarea veniturilor din activitati economice si din
patrimoniul national sau al produsului intern net. Aceasta metoda se numeste metoda de
productie sau metoda valorii adaugate.
Metoda de calcul a venitului national se obtine prin insumarea veniturilor
realizate de posesorii factorilor de productie, participanti la activitatea de productie, pe
baza cotelor procentuale de interventie a acestora, fata de dimensiunea activitatii
economice, metoda care se numeste metoda repartitiei sau metoda insumarii veniturilor.
In aceste conditii, venitul national poate fi valoric apreciat ca suma algebrica intre
valorile recompensarii consumului factorilor de productie (la nivel microeconomic) si
poate fi aproximat prin relatia:
VN = (S + D + R +P + ratele datorate contractual, valorile dobanzilor nete) –
valoarea impozitelor datorate statului pe venitul global obtinut
R = renta, D = dobanda, S = salariu, P = profit, R*= ratele datorate
contractual
VN = (S + D + R + P + R*) – I
In aceste conditii, venitul national disponibil (VND) poate fi aproximat ca venitul
national realizat (VNr) ± stocurile si transformarile curente in raport cu strainatatea
(STCS).
VND = VNr ± STCS
Prin VND, practic in concept macroeconomic intelegem valoarea nominala a
totalului cantitativ monetar dispus a fi utilizat consumat pe perioada imediat ulterioara. In
functie de raportarile la care se face referinta in evaluarea venitului national distingem:
Venitul personal al productiei (menajelor familiare) VPM reprezinta indicator
de evaluare macroeconomic care caracterizeaza dimensiunea avutiei gospodariilor si
menajelor individuale si reprezinta venitul national disponibil al populatiei in conditiile in
care din venitul national total disponibil sunt eliminate elemente care nu au referinta
directa, adica nu revin populatiei.
Dintre aceste elemente, amintim: CAS (contributia de ajutor social), CASS
(contributia de ajutor pentru sanatate), PNr (profit nedistribuit), impozite percepute pe
profit, la care se adauga veniturile populatiei obtinute din transferuri functionale.
Elementele venitului populatiei din transferuri sunt: pensii, burse, ajutoare sociale,
alocatii.
VND = VPM – impozite şi taxe plătite de populaţie

516
 In aceste conditii VND al populatiei sau al menajelor poate fi utilizat in doua
moduri: atat în consum cât şi în economisire.
Sunt situatii in care la valoarea VND se adauga conceptual valorile de amortizare
obtinandu-se VBD (venitul brut disponibil).
VBD = VND + “A”
unde “A” reprezinta amortizarea
Variabilele VBD, VND referitoare la VN semnifica contul national de
redistribuire a veniturilor.
In aceste conditii, venitul national poate fi obtinut pe de-o parte ca venituri
provenite din munca si activitati ale intreprinderilor, precum si din atragerea de capital
din mediul exterior sau realizarea valorilor adaugate pentru productia realizata in tara.
Astfel, venitul naţional este folosit pentru consum şi economisire. Venitul
(disponibil) este o ecuaţie algebrica numeric egala cu insumarea valorii consumului cu
valorile economisirii.
VD = C + E
Scopul final al oricărei activităţi economice fiind satisfacerea trebuinţelor directe
ale populaţiei, venitul este utilizat, în primul rând, pentru consum şi apoi pentru
economii, pentru sporirea avuţiei.

Ce este cu galben e de la testul 1, iar restul la testul 2

Ce este economia ?

6. Activitatea economică reprezintă:

a) totalitatea activităţilor prin care oamenii îşi asigură bunurile pentru a-şi satisface
nevoile;
b) -activităţile prin care oamenii îşi asigură doar bunurile materiale;
c) activităţile prin care oamenii îşi asigură doar serviciile;
d) numai activităţile prin care se asigură bunurile de strictă necesitate;
e) numai activităţile prin care se asigură bunurile de folosinţă îndelungată.

7. După natura subiectului, nevoile pot fi:

a) individuale şi de vârf;
b) individuale şi sociale (colective);
c) sociale şi elevate;
d) de subzistenţă;

517
 e) vitale şi elevate.

8. Bunurile necesare satisfacerii nevoilor pot fi:

a) libere şi economice;
b) numai libere;
c) numai economice;
d) doar servicii;
e) doar servicii de consum personal.

9. Satisfacerea nevoii se poate realiza pe două căi principale:

a) direct (cu bunuri obţinute cu mijloace proprii) şi indirect, prin schimb;
b) numai direct, cu bunuri obţinute prin mijloace proprii;
c) doar cu bunuri obţinute prin intermediul schimbului;
d) prin autoconsum;
e) prin consum de bunuri.

10. Ansamblul activităţilor interdependente prin care oamenii utilizează resurse limitate,
cu întrebuinţări alternative, pentru a produce bunuri economice în vederea acoperirii
nevoilor concrete nelimitate semnifică:
a) în principal producerea de servicii;
b) activităţi independente de producerea de bunuri;
c) repartiţia veniturilor;
d) schimbul de bunuri alimentare;
e) economia. 1

518
11. Risipa de resurse survine, în principal, atunci când:
a) se produce ce nu se cere;
b) se produce ce se cere;
c) se produce cât se cere;
d) consumul de resurse este pe măsura tehnologiei dominante;
e) se respectă calitatea produselor.

12. Aprecierea că “rolul ştiinţei economice este să explice procesul prin care individul
este servit“ aparţine lui:
a) J. K. Galbraith;
b) J. M. Keynes;
c) P. Samuelson;
d) R. Lipsey;
e) A. Chrystal.

13. Problemele de bază ale economiei sunt:

a) ce producem ? sau cât producem ?
b) ce producem ? cât producem ? cum producem ? pentru cine producem ?
c) cât producem ? sau pentru cine producem ?
d) ce producem ? sau cum producem ?
e) ce şi cât producem fără a avea importanţă cum producem.

14. Raţionalitatea economică presupune:

a) respectarea regulii maximului doar pe termen scurt;
b) respectarea regulii minimului doar pe termen lung;
c) utilizarea mijloacelor limitate, în aşa fel încât satisfacerea nevoii să fie maximă;
d) maximizarea rezultatelor utile la mijloacele date folosite doar pe termen lung;
e) minimizarea mijloacelor folosite pentru obţinerea rezultatelor dorite doar pe
termen lung.

15. Principiul minimaxului în economie presupune:

a) realizarea cu mijloacele date a celor mai bune rezultate posibile;
b) obţinerea rezultatelor dorite, cu cele mai mici cheltuieli de mijloace;
c) obţinerea rezultatelor dorite cu resurse mai mari decât permite tehnologia
dominantă;
d) obţinerea de cât mai multe rezultate indiferent de calitate;
e) maxim de rezultate utile cu minimum de cheltuieli de resurse, în restricţiile date,
de spaţiu şi de timp.

519
2

5
2
0
 Agenţii economici

16. Administraţiile publice:

a) realizează producţie necomercială pentru colectivităţi şi redistribuie veniturile
între agenţii economici;
b) realizează producţie comercială;
c) distribuie veniturile între agenţii economici;
d) realizează numai producţie necomercială pentru menaje;
e) realizează producţie comercială pentru menaje.

17. În economie, menajul desemnează unitatea care, în principal:

a) consumă;
b) produce;
c) consumă doar bunuri materiale;
d) produce servicii;
e) produce şi consumă servicii.

18. Întreprinderea dezvoltă relaţii cu statul prin:

a) plata impozitelor şi primirea de ajutoare şi subvenţii;
b) costuri;
c) economii de la alţi agenţi;
d) diviziunea muncii;
e) cifra de afaceri.

19. Menajele dezvoltă relaţii cu întreprinderile prin:

a) muncă, salarii şi profit distribuit;
b) impozite;
c) economii la bănci;
d) ajutoare de stat;
e) subvenţii.

20. Funcţia de a produce a întreprinderii constă în formularea următoarelor întrebări:

a) cât de mare va fi profitul ?
b) care este segmentul de piaţă pe care îl va deţine ?
c) va produce doar servicii ?
d) ce bunuri vor fi produse, cum şi pentru cine vor fi produse bunurile ?
e) care vor fi firmele concurente.
3

521
19. Nu reprezintă trăsătură comună pentru toate întreprinderile:
a) realizarea aceleiaşi funcţii;
b) caracterul sistemic al activităţii;
c) inexistenţa dimensiunii sociale;
d) crearea şi repartizarea valorii;
e) efectuarea de investiţii.

20. Valoarea adăugată reprezintă:

a) plusul de valoare care se creează în întreprindere;
b) consumul intermediar;
c) capitalul circulant;
d) partea amortizată a capitalului fix;
e) diferenţa dintre cifra de afaceri şi investiţii.

21. O întreprindere nu îşi exercită funcţia de a produce în situaţia în care:

a) cumpără factori de producţie;
b) combină factorii de producţie;
c) distribuie producţia prin piaţă;
d) realizează profit;
e) nu distribuie producţia prin piaţă.

522
4

5
2
3
 Consumatorul

19. Punctul de pornire în comportamentul consumatorului îl constituie: a)

aprovizionarea corespunzătoare cu factori de producţie;
b) utilitatea bunurilor economice;
c) o cantitate corespunzătoare de monedă;
d) o organizare optimă a activităţii de producere a bunurilor; e)
utilitatea în sens general.

20. Raportul pe care fiecare consumator îl stabileşte între cantităţi determinate dintr-un
bun şi nevoile sale în condiţii date de loc şi timp determină:
a) caracterul eminamente obiectiv al utilităţii; b)
caracterul eminamente subiectiv al utilităţii; c)
utilitatea totală;
d) utilitatea marginală;
e) caracterul obiectiv al utilităţii.

21. Atunci când se consumă succesiv unităţi dintr-un bun, intensitatea nevoii umane
pentru bunul respectiv:
a) scade;
b) nu se modifică;
c) creşte;
d) poate să crească sau să scadă; e)
se accentuează.

22. Utilitatea marginală scontată a se obţine prin consumul unor unităţi succesive dintr-un
bun este:
a) constantă;
b) crescătoare şi pozitivă; c)
întotdeauna negativă;
d) crescătoare şi negativă; e)
descrescătoare.

23. Are un caracter eminamente subiectiv: a)

determinarea salariului;
b) delimitarea bunurilor economice de cele libere; c)
evaluarea productivităţii muncii;
d) aprecierea utilităţii economice;
e) gruparea resurselor în primare şi derivate.
5

524
24. Consumatorul are un comportament economic raţional atunci când: a)
cumpără bunuri pe baza experienţei precedente;
b) alege bunuri sub influenţa publicităţii;
c) alegerea bunurilor se bazează pe criterii de eficienţă; d)
face alegeri doar pe criterii ecologice;
e) cumpără bunuri la întâmplare.

25. Un consumator raţional obţine maximum de satisfacţie atunci când:

a) UmgA UmgB ;
P = P
B B
UmgA PA

b) UmgB = P ;
B
PA = UmgB ;
c) PB PA

d) P = P ;
A B
e) UmgA = UmgB.

26. Satisfacţia suplimentară pe care speră că o va obţine un consumator prin folosirea

unei unităţi în plus dintr-un bun reprezintă:
a) utilitate totală;
b) nevoie umană;
c) utilitate marginală; d)
utilitate economică;
e) utilitate în sens general.

27. Utilitatea totală atinge punctul maxim atunci când: a)

preţul unitar scade;
b) utilitatea marginală este maximă; c)
utilitatea marginală este nulă;
d) utilitatea marginală este negativă; e)
utilitatea marginală creşte.

28. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă:

a) venitul consumatorului influenţează utilitatea totală;
b) curba cererii unui consumator nu depinde de venitul său;
c) când cantitatea consumată succesiv dintr-un bun creşte, utilitatea marginală
resimţită de consumator scade;
d) preţul bunurilor influenţează utilitatea totală resimţită de consumator;
525
e) între preţ şi cantitatea cerută există o relaţie inversă.
6

526
29. Utilitatea marginală este dată de relaţia:

a) UT ;
Umg =
Qx

b) Qx
Umg = ;
U
T
UT Q
c) Umg = ; x
d) Umg = QxU ;
T
e) Umg = QPx .

30. Un consumator raţional achiziţionează şi consumă două bunuri: pâine şi lapte. Dacă
raportul utilitate marginală-preţ pentru pâine este 0,4, iar preţul laptelui este de 6.000
lei/litru, atunci utilitatea marginală a laptelui este:
a) 2.200 unităţi de utilitate; b)
2.300 unităţi de utilitate; c)
2.400 unităţi de utilitate; d)
15.000 unităţi de utilitate; e)
1.500 unităţi de utilitate.

31. Un consumator achiziţionează două bunuri X şi Y ale căror utilităţi marginale sunt
200 unităţi de utilitate, respectiv 250 unit ăţi de utilitate. Dacă preţul bunului X este
3.500 lei şi al bunului Y 4.000 lei, atunci consumatorul:
a) va mări consumul din X şi va reduce consumul din Y; b) va
mări consumul din Y şi va reduce consumul din X; c) va
menţine consumul din ambele bunuri;
d) va mări consumul din ambele bunuri; e) va
reduce consumul din ambele bunuri.

32. În urma consumului succesiv a 7 unităţ i dintr-un bun, un consumator obţine

următoarele utilităţi marginale: 25, 20, 17, 13, 8, -3, -8. Utilitatea totală a primelor 6
unităţi consumate este:
a) 80 unităţi de utilitate; b)
86 unităţi de utilitate; c)
83 unităţi de utilitate;
d) 72 unităţi de utilitate; 7 e) 75 unităţi de utilitate.

527
33. Utilităţile marginale resimţ ite în urma consumului a dou ă bunuri, X şi Y sunt date de
relaţiile: UmgX = 20-3X, UmgY =5-2Y. Dacă preţurile celor două bunuri sunt PX = PY
= 250 u.m., atunci programul de consum este:
a) 3X şi 7Y;
b) 3X şi 3Y;
c) 7X şi 7Y;
d) 7X şi 3Y;
e) 10X şi 10Y.
34. Dacă produsul dintre utilitatea marginală a unui bun X şi preţul unui bun substituibil
Y este 24, preţul bunului X este de 3 u.m., iar utilitatea totală este maximă, atunci
utilitatea marginală a bunului Y este:
a) 8 unităţi de utilitate; b)
7 unităţi de utilitate; c) 72
unităţi de utilitate; d) 21
unităţi de utilitate; e) 27
unităţi de utilitate.
35. Un individ consumă succesiv 5 unităţi din acelaşi bun economic utilităţile marginale:
15; 13; 11; 7; 2. Utilitatea totală după primele 4 unităţi este:
a) 28;
b) 39;
c) 7; d)
9; e)
46.
36. În condiţiile în care raportul preţurilor pentru două bunuri X şi Y, consumate
de un individ este de 2, raportul utilităţilor marginale UmgX corespunzător
UmgY
utilităţii totale maxime este:
f) 12 ;
g) 2;
h) 1;
i) 0,25;
j) 4.
38. Dacă prin consumarea celei de-a 6 unităţi dintr-un bun economic utilitatea totală
creşte de la 24 la 28, utilitatea marginală a acestei unităţi este:
a) 24;
b) 28;

528
c) 2;
8
d) 4;
e) 22.

529
 Producătorul

38. Factorii de producţie reprezintă: a)

resurse descoperite;
b) elemente din mediul natural;
c) resurse atrase şi utilizate în activitatea economică; d)
resurse utilizabile;
e) resurse destinate consumului oamenilor.

39. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă? a)

producătorul este purtătorul ofertei;
b) producţia asigură obiectul consumului;
c) obţinerea profitului determin ă caracterul comercial al firmei; d)
firmele produc numai bunuri materiale;
e) firmele produc pentru piaţă.

40. Care din elementele de mai jos reprezintă intrări pentru activitatea firmei? a)
impozitele;
b) subvenţiile;
c) vânzările de bunuri economice; d)
salariile;
e) amortizarea capitalului tehnic fix.

41. Factorul activ şi determinant al producţiei este: a)

capitalul;
b) natura;
c) munca;
d) ajutoarele de stat; e)
subvenţiile.

42. În cazul creşterii economice de tip intensiv, producţia sporeşte, în principal, prin:
a) rolul decisiv al factorului muncă;
b) eficienţa utilizării factorilor de producţie; c)
creşterea capitalului tehnic fix;
d) subvenţiile utilizate;
e) creşterea preţurilor de vânzare.
9

530
43. Caracterul limitat al factorilor de producţie nu este compatibil cu: a)
creşterea intensivă a producţiei;
b) sporirea rodniciei muncii; c)
risipa;
d) costul alegerii;
e) creşterea eficienţei factorilor de producţie.

44. Economisirea şi ameliorarea utilizării factorilor de producţie: a)

determină scumpirea lor;
b) se realizează prin intermediul guvernului; c)
sunt determinate de concurenţă;
d) determină natura creşterii extensive; e)
elimină plata impozitelor şi taxelor.

45. Care din afirmaţiile de mai jos este adevărată? a)

firmele sunt motivate prin costuri;
b) munca este factorul pasiv al producţiei;
c) sunt resurse şi cunoştinţele tehnico-ştiinţifice;
d) reducerea timpului liber este un factor de progres;
e) activitatea economică este posibilă fără factorul muncă.

46. În cadrul factorilor de producţie primari se încadrează: a)

munca şi capitalul;
b) capitalul şi creativitatea tehnico-ştiinţifică; c)
natura şi capitalul;
d) munca şi natura;
e) munca şi informaţia.

47. Capitalul tehnic reprezintă:

a) banii economisiţi de menaje; b)
factor de producţie derivat;
c) aptitudinile şi experienţa oamenilor;
d) elementul activ şi determinant al producţiei; e)
un dar al naturii.

48. La baza împărţirii capitalului tehnic în capital fix şi capital circulant se află: a)
mărimea firmei;
b) domeniul de activitate al firmei; c)
legătura cu factorul muncă;
d) modul cum participă la activitatea economică;
e) forma de uzură la care este supus.
10

531
49. Capitalul tehnic fix:
a) se consumă integral într-un ciclu de producţie; b)
cuprinde şi apa tehnologică;
c) se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie; d)
este afectat de uzura fizică şi morală;
e) participă la un singur ciclu de producţie.

50. Capitalul tehnic fix:

a) se uzează numai fizic; b)
se uzează numai moral; c)
nu trebuie amortizat;
d) participă la un singur ciclu de producţie; e)
se uzează fizic şi moral.

51. Consumul de capital circulant se reflectă în valoarea producţiei la care a participat:

a) numai în formă materială transformată; b)
sub formă de amortizare;
c) atât în formă materială, cât şi valorică; d)
numai sub formă bănească;
e) după mai multe cicluri de producţie.

52. Uzura morală (involuntară) a capitalului tehnic fix apare sub incidenţa: a)
folosirii în producţie;
b) progresului tehnic şi a condiţiilor pieţei; c)
acţiunii agenţilor naturali;
d) poluării mediului natural; e)
uzurii fizice.

53. Capitalul circulant:

a) se amortizează;
b) se uzează fizic;
c) nu se regăseşte în produsul finit;
d) se uzează fizic şi moral;
e) participă la un singur ciclu de producţie.

54. Substituirea factorilor de producţie în activitatea economică:

a) se referă numai la factorul muncă;
b) se referă numai la factorul capital;
c) nu are legătură cu eficienţa combinării;
d) se bazează pe compatibilitatea caracteristicilor de utilitate şi adaptabilitate a
11
elementelor ce se combină;

532
e) presupune o rată marginală de substituţie supraunitară.

533
60. Dacă productivitatea marginală a factorului substituit este egală cu productivitatea
marginală a factorului care substituie, atunci rata marginală de substituţie este:
a) negativă;
b) supraunitară;
c) unitară;
d) subunitară;
e) egală cu –1.

61. Dacă productivitatea marginală a factorului substituit este mai mică decât
productivitatea marginală a factorului ce îl substituie, rata marginală de substituţie
este:
a) negativă şi supraunitară;
b) pozitivă şi subunitară;
c) egală cu zero;
d) negativă;
e) egală cu productivitatea marginală a factorului ce substituie.

62. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă?

a) între productivităţile marginale a doi factori de producţie şi rata lor de substituţie
nu există legătură;
b) combinarea factorilor de producţie este o operaţie tehnico-economică;
c) substituirea factorilor de producţie presupune obţinerea cel puţin a aceloraşi
rezultate;
d) rata marginală de substituţie se foloseşte la calculele de eficienţă a combinării
factorilor;
e) elemente ale capitalului circulant se pot substitui în producţie.
63. Care din aprecierile de mai jos este adevărată?
+ a) rata marginală de substituţie este întotdeauna un număr subunitar;
b) combinarea factorilor de producţie este o operaţiune exclusiv economică;
c) substituirea factorilor este un mijloc eficient de combinare;
d) productivitatea marginală a unui factor este acelaşi cu productivitatea medie;
e) o rată marginală de substituţie supraunitară nu permite combinarea.
64. Dacă productivitatea marginală a factorului substituit este 10, iar productivitatea
marginală a factorului ce îl substituie este 20, rata marginală de substituţie are
valoarea:
a) 20;
b) 10;

534
c) 5;
12
d) 0,5;
e) 2,5.

535
66. La o rată marginală de substituţie egală cu 10 şi la o productivitate marginală a
factorului ce substituie egală cu 50, productivitatea marginală a factorului substituit
este egală cu:
a) 150;
b) 250;
c) 500;
d) 350;
e) 400.

67. Substituirea factorilor de producţie se bazează pe:

a) utilitatea marginală a produsului finit;
b) maximizarea cheltuielilor cu salariile;
c) compatibilitatea caracteristicilor de utilitate şi adaptabilitate ale factorilor;
d) compatibilitatea costurilor de producţie;
e) minimizarea rentabilităţii.

68. Uzura morală a capitalului tehnic fix:

a) se datorează proprietăţii private;
b) are caracter involuntar;
c) se produce datorită factorilor naturali;
d) are caracter voluntar;
e) afectează numai întreprinderile mici.

69. În economie, uzura morală:

a) nu există;
b) afectează numai productivitatea muncii;
c) este un factor de regres economic;
d) afectează capitalul circulant;
e) afectează capitalul fix.

70. Sporirea rodniciei muncii reprezintă o premisă a reducerii:

a) duratei muncii;
b) uzurii morale;
c) rentabilităţii firmei;
d) rolului factorilor intensivi ai creşterii economice;
e) timpului liber.

71. Îmbunătăţirea utilizării factorilor de producţie este cerută de:

a) dezvoltarea extensivă;
b) accentuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse;
c) caracterul regenerabil al resurselor;
d) ieftinirea factorilor de producţie; 13
e) caracterul originar al factorilor.

536
67. Potrivit studiilor despre structura duratei vieţii omului, în ultimele două sute de ani
asistăm la:
a) creşterea timpului de muncă;
b) reducerea timpului de şcolarizare;
c) reducerea timpului de transport;
d) creşterea timpului liber pentru adult;
e) creşterea timpului pentru somn şi hrană.

537
14

538
 Utilizarea factorilor de producţie

67. Rodnicia cu care sunt utilizaţi factorii de producţie se poate exprima: a)

numai ca productivitate a muncii;
b) numai sub forma costului producţiei;
c) cu ajutorul productivităţii factorilor de producţie; d)
numai cu ajutorul mărimilor fizice;
e) numai la nivel de economie naţională.

68. La nivelul unei întreprinderi ce produce bunuri diferite, nivelul productivităţii muncii,
cu luarea în considerare a întregii producţii, se poate exprima:
a) în unităţi fizice naturale;
b) în unităţi natural-convenţionale; c)
în unităţi monetare;
d) atât în unităţi fizice, cât şi monetare;
e) în unităţi fizice şi natural convenţionale.

69. Pentru firmă, creşterea productivităţii factorilor de producţie: a)

măreşte costul marginal;
b) reduce costul unitar;
c) dezavantajează întreprinderea prin reducerea preţurilor de vânzare; d)
înseamnă devansarea producţiei de către volumul factorilor utilizaţi; e)
determină un cost mediu mai mare decât costul marginal.

70. Nu reprezintă efect al creşterii productivităţii factorilor de producţie: a)

reducerea tensiunii dintre nevoi şi resurse;
b) sporirea competitivităţii produselor pe piaţa internă;
c) reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs; d)
sporirea inflaţiei;
e) sporirea producţiei pe cale intensivă.

71. În condiţiile creşterii productivităţii factorilor de producţie, pe ansamblul unei

economii:
a) se poate mări salariul fără a genera inflaţie; b) se
creează premisele sporirii duratei muncii;
c) se reduce dependenţa economică de comerţul exterior; d) se
realizează automat o dezvoltare intensivă;
e) se înregistrează automat şi o sporire a producţiei naţionale pe locuitor.
15

539
78. Pentru determinarea nivelului productivităţii muncii, factorul muncă se exprimă:
a) numai ca număr de salariaţi;
b) numai în ore-om;
c) numai în formă valorică (bănească);
d) atât în formă fizică, cât şi valorică;
e) în număr de salariaţi sau în ore-om lucrate.
79. În care din situaţiile de mai jos, scăderea indicatorului înseamnă creşterea
productivităţii muncii?
a) producţia pe ore-om lucrate;
b) producţia pe capitalul tehnic consumat;
c) timpul cheltuit pe unitatea de producţie fizică;
d) producţia pe salariat;
e) producţia raportată la cheltuielile salariale.
80. În condiţiile contemporane, nivelul productivităţii muncii este un criteriu de bază
pentru:
a) calcularea inflaţiei;
b) determinarea cursului de schimb;
c) stabilirea mărimii salariilor;
d) aprecierea mărimii întreprinderii;
e) calcularea ratei dobânzii.
81. La o firmă, unde lucrează 10 muncitori, cu o productivitate medie a muncii de 50 de
produse pe un muncitor:
a) producţia a crescut de 5 ori;
b) fiecare muncitor produce câte 50 de produse;
c) toţi muncitorii produc 5.000 produse;
d) în medie, un muncitor produce 50 de produse;
e) întreprinderea este rentabilă.
82. Productivitatea capitalului tehnic se determină:
a) numai în expresie fizică;
b) numai la nivelul ramurii;
c) doar când numărul de lucrători nu se modifică;
d) ca mărime medie şi marginală;
e) numai la întreprinderile mari.
83. Productivitatea globală a factorilor de producţie se calculează:
a) numai în expresie fizică, naturală;
b) numai ca mărime marginală;

540
c) ca mărime medie şi marginală;
16
d) numai ca mărime medie;
e) numai pentru factorii muncă şi pământ.

541
84. Atunci când productivitatea marginală a muncii este mai mare decât productivitatea
medie a muncii, aceasta din urmă:
a) scade;
b) creşte;
c) nu se modifică;
d) influenţează negativ eficienţa generală a întreprinderii;
e) devine un element de sporire a factorilor de producţie.

85. Amortizarea capitalului fix:

a) se reflectă numai în formă materială;
b) se reflectă în formă materială şi valorică;
c) reprezintă o cheltuială materială de producţie;
d) se reflectă sub formă de consum specific;
e) este o cheltuială variabilă.

86. În produsul final, consumul de capital circulant se găseşte:

a) în formă valorică;
b) în formă valorică şi materială;
c) în formă fizică, transformată parţial sau total;
d) în funcţie de uzura morală a capitalului fix;
e) doar sub formă de cheltuieli cu combustibilul.

87. Consumul de capital circulant în valoarea producţiei, se găseşte:

a) ca un cost fix;
b) atât în formă materială, cât şi monetară;
c) în formă bănească;
d) în formă materială;
e) ca o cheltuială fixă.

88. Dacă volumul producţiei este egal cu zero, atunci este valabilă următoarea relaţie:
a) CF=CV;
b) CT=CV;
c) CF=0;
d) CT=CF;
e) CV>CF.

89. Pe termen scurt, curba costului fix de producţie:

a) porneşte din origine;
b) este paralelă cu axa producţiei;
c) are o tendinţă de creştere, după care scade;
d) este paralelă cu axa costurilor; 17
e) are o pantă negativă.

542
90. Costul fix mediu depinde:
a) numai de volumul producţiei;
b) numai de volumul costurilor fixe;
c) numai de costul total;
d) atât de costurile fixe, cât şi de producţie;
e) atât de costul total, cât şi de producţie.

91. Atunci când costurile variabile cresc mai rapid decât creşte producţia, pe termen
scurt, costul fix mediu:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică;
d) este egal cu costul variabil mediu;
e) determină sporirea costului total mediu.

92. La o scădere a producţiei, dacă sporeşte costul variabil mediu, costul total mediu, pe
termen scurt:
a) scade;
b) nu se modifică;
c) creşte;
d) nu depinde de evoluţia producţiei;
e) evoluează în sens invers cu nivelul costului fix mediu.

93. O scădere mai puternică a costurilor variabile în raport cu scăderea producţiei face
ca, pe termen scurt, volumul costurilor totale să:
a) crească;
b) nu se modifice;
c) scadă;
d) nu depindă de volumul costurilor fixe;
e) dezavantajeze firma.
94. Atunci când productivitatea muncii în expresie fizică sporeşte exclusiv pe seama
producţiei, salariile pe unitatea de produs:
a) cresc;
b) scad;
c) nu se modifică;
d) determină creşterea costului mediu;
e) determină creşterea costului marginal.
95. În cazul în care costul marginal este mai mic decât costul total mediu, acesta din
urmă:
a) creşte;
b) scade;
c) nu se modifică; 18
f) este mai mic decât CFM;
g) este egal cu CVM.

543
92. La momentul T0, productivitatea medie a muncii într-o firmă a fost de 1000 de
produse/salariat. În momentul T1 producţia a sporit de 3 ori faţă de T 0, iar numărul
de salariaţi a crescut cu 100%. Productivitatea marginală a muncii este:
a) 1000 produse;
b) 2000 produse;
c) 3000 produse;
d) 4000 produse;
e) 5000 produse.
93. Volumul producţiei unei firme cu 125 de salariaţi este de 2500 de produse. Câţi
salariaţi trebuie să mai angajeze această firmă pentru a-şi dubla producţia în
condiţiile creşterii productivităţii medii a muncii cu 25%?:
a) 25;
b) 125;
c) 100;
d) 50;
e) 75.
92. În T0 productivitatea medie a muncii este de 1000 unităţ i/salariat. În intervalul T 0-T1
producţia creşte cu 100% iar numărul de salariaţi se dublează. Productivitatea
marginală a muncii este:
f) 150 produse;
g) 250 produse;
h) 50 produse;
i) egală cu productivitatea medie a muncii în t0;
j) 100 produse.
95. Faţă de o producţie zilnică de 6.000 bucăţi din bunul X şi o productivitate medie a
muncii de 120 bucăţi/salariat, dacă productivitatea marginală a muncii este 150
bucăţi, iar numărul de salariaţi se dublează, atunci producţia sporeşte:
a) cu 50%;
b) cu 100 bucăţi;
c) cu 250 bucăţi;
d) cu 125%;
e) cu 13,25%.
96. În intervalul t0-t1, productivitatea marginală a muncii a fost de 40 produse, cu 60%
mai mare decât productivitatea medie a muncii în t 0. Cunoscând că în t1 faţă de t0
producţia a sporit cu 1.000 de produse iar numărul de salariaţi s-a dublat, atunci
numărul de lucrători în t0 a fost de:
a) 25;
b) 16;

544
c) 19; 19
d) 20;
e) 32.

545
95. La o anumită firmă, productivitatea medie a muncii în t1 faţă de t0 sporeşte cu 50%,
iar producţia se dublează. Numărul de salariaţi în t1 faţă de t0:
a) creşte cu 75%;
b) creşte cu 35%;
c) scade cu 25%;
d) scade cu 18,33%; e)
creşte cu 33,33%.
96. Dacă CFM scade cu 90%, atunci producţia: a) a
sporit cu 50%;
b) s-a redus cu 50%;
c) a sporit de 10 ori; d)
s-a redus de 5 ori; e) a
sporit cu 90%.
97. Pe termen scurt, menţinerea costului total mediu în condiţiile reducerii costului fix
mediu este consecinţa:
a) reducerii producţiei;
b) diminuării costurilor fixe totale; c)
reducerii CVM;
d) unei creşteri a CVM care compensează reducerea CFM; e)
menţinerii CVM.
98. Atunci când producţia se reduce cu 40%, pentru ca nivelul productivităţii muncii să
crească de 1,25 ori, volumul muncii utilizate trebuie să:
a) scadă cu 48%; b)
crească cu 48%; c)
scadă cu 52%; d)
crească cu 52%;
e) rămână constantă.
99. Când costul total evoluează corespunzător relaţiei CT=5Q2+150Q+150, unde Q este
producţia, la o producţie de 10 unităţi, costul fix mediu va fi:
a) 250 u.m.;
b) 150 u.m.;
c) 305 u.m.;
d) 15 u.m.; e)
30 u.m.
100. Dacă producţia este de 40 de bucăţi, atunci diferenţa dintre CTM şi CVM este
de 400 u.m./bucată. Dacă producţia se reduce la 30 de bucăţi:
a) diferenţa dintre CTM şi CVM va fi de 333,33 u.m.;
b) diferenţa dintre CTM şi CVM va fi de 533,33 u.m.;
c) CFM se reduce cu 10%;
d) CFM va creşte de peste 1,33 ori;
e) CVM se reduce mai încet decât CFM. 20

546
106. Costul total fix este de 1000 u.m., costul variabil total 3.000 u.m., iar volumul
producţiei, 500 buc. În cazul în care costul marginal este de 7 u.m., creşterea
producţiei determină:
a) reducerea CTM;
b) creşterea CTM;
c) menţinerea constantă a CFM;
d) creşterea CFM;
e) reducerea CT.

107. O firmă obţine o producţie de 20000 tone dintr-un anumit bun economic în
condiţiile unei productivităţi medii a muncii de 200 tone/salariat. Numărul de
salariaţi utilizaţi în acest scop este:
a) 100;
b) 200;
c) 150;
d) 1000;
e) 10.

108. Costul total CT este dependent de volumul producţiei Q potrivit relaţiei CT = 100 +
4Q. În aceste condiţii:
a) CTM este mai mic decât Cmg;
b) CTM este mai mare decât Cmg;
c) CTM este egal cu Cmg;
d) CTM=CVM;
e) Cmg = 100Q + 4.

109. În condiţiile în care în intervalul T0-T1 costurile variabile totale cresc cu 200% iar
producţia se măreşte cu 50%, costul variabil mediu:
a) creşte cu 50%;
b) scade cu 50%;
c) nu se modifică;
d) creşte cu 100%;
e) scade cu 100%.
110. În T0 costul variabil mediu este 100 u.m. Pe termen scurt, , dacă producţia creşte cu
50% iar costurile variabile totale cresc cu 25%, costul marginal este de:
a) 25 u.m.;
b) 75 u.m.;

547
c) 125 u.m.;
21
d) 50 u.m.;
e) 250 u.m.

548
109. Dacă producţia scade cu 60%, costul fix mediu:
a) creşte cu 150%;
b) scade cu 150%;
c) creşte cu 250%;
d) scade cu 250%;
e) creşte cu 50%.

110. La o producţie de 21 unităţi, costul total este de 1000 u.m. Când producţia este de 23
de unităţi, costul total este de 1280 u.m., iar costul marginal este de 100 u.m. Costul
marginal al celei de-a 22 unităţi este, în u.m.:
a) 280;
b) 180;
c) 480;
d) 1280;
e) 1180.
111. În intervalul T0 – T1 producţia creşte cu 50%. Atunci, costul fix mediu:
a) scade cu 50%;
b) scade cu 33,34%;
c) scade cu 66,66%;
d) creşte cu 66,66%;
e) creşte cu 50%.

549
2
2

5
5
0
 Veniturile

114. Atunci când salariul nominal creşte mai mult decât creşte salariul real, preţurile
bunurilor de consum:
a) scad;
b) cresc în acelaşi ritm cu salariul real;
c) nu se modifică;
d) scad în acelaşi ritm cu salariul real;
e) cresc mai puţin decât salariul nominal.

115. Atunci când preţurile bunurilor de consum cresc mai puţin decât creşte salariul real,
salariul nominal:
a) creşte mai mult decât salariul real;
b) creşte mai puţin decât salariul real;
c) scade;
d) nu se modifică;
e) creşte mai puţin decât preţurile bunurilor de consum.

116. Pentru aprecierea justeţei diferenţierii salariilor trebuie să se ţină seama de:
a) necesitatea prelungirii perioadei de muncă a lucrătorilor;
b) contribuţia lucrătorilor la activitatea economică;
c) nevoia de egalizare a salariilor;
d) tipul de progres tehnic dominant;
e) faptul că salariul trebuie corelat neapărat cu vârsta celui care lucrează.

117. Salariul real în raport cu câştigul real este:

a) întotdeauna crescător, datorită luptei sindicatelor;
b) întotdeauna mai mare;
c) întotdeauna egal;
d) o componentă;
e) de regulă, privit ca întreg faţă de parte.

118. În cadrul factorilor cu caracter indirect, care influenţează dimensiunea şi dinamica

salariului, se pot enumera:
a) creşterea gradului de profitabilitate a firmelor;
b) migraţia internaţională a forţei de muncă;
c) creşterea calificării profesionale;
d) sporirea productivităţii muncii;
e) mărirea cheltuielilor cu locuinţa şi hrana.
23

551
119. Deosebirea fundamentală dintre salariu în calitate de cost şi salariu în calitate de
venit este legată de:
a) raportul dintre câştigul nominal şi câştigul real;
b) raportul dintre salariul colectiv şi salariul social;
c) raportul dintre inflaţie şi şomaj;
d) raportul dintre utilitatea marginală a muncii şi uzura morală a capitalului tehnic
fix;
e) semnificaţia salariului pentru cel care îl plăteşte (producătorul) şi pentru cel care îl
primeşte (salariatul).

120. Salariul social, spre deosebire de salariul colectiv:

a) se acordă din beneficiul firmei;
b) se acordă de către societate pentru a spori veniturile unor categorii de salariaţi;
c) se atribuie în sumă globală tuturor salariaţilor;
d) se acordă numai dacă întreprinderea realizează profit;
e) este mai mare.

121. Împărţirea venitului între participanţii direcţi la obţinerea lui se numeşte:

a) redistribuire;
b) schimb de bunuri;
c) diviziune a muncii;
d) distribuire;
e) politică fiscală.

122. Veniturile ce revin participanţilor direcţi la activitatea economică nu se referă la:

a) salariu;
b) pensii;
c) dobândă bancară;
d) rentă funciară;
e) profit.

123. Veniturile care participă la procesul de redistribuire sunt:

a) destinate remunerării angajaţilor din firmele de stat;
b) venituri deja distribuite;
c) numai veniturile administraţiei publice;
d) numai veniturile formate din profit;
e) numai o mică parte din veniturile angajaţilor din armată.

552
2
4

5
5
3
125. Veniturile băneşti totale încasate de un salariat (salariul tarifar nominal, sporuri,
premii etc.) reprezintă:
a) câştigul real;
b) câştigul nominal;
c) salariul nominal;
d) salariul real;
e) salariul net.
126. Profitul reprezintă:
a) excedentul costurilor totale faţă de încasări;
b) venitul factorului muncă;
c) diferenţa între încasările totale şi cheltuielile cu materiile prime;
d) motivaţia obiectivă a posesorilor capitalurilor pentru a le pune în funcţiune;
e) venitul posesorului factorului natural.
127. Partea rămasă după ce firma plăteşte impozitul pe profit reprezintă:
a) profit brut;
b) profit nelegitim;
c) profit net;
d) profit de monopol;
e) profit obişnuit.
128. Mărimea şi gradul de profitabilitate al firmei se află în relaţie de acelaşi sens cu:
a) nivelul costului unitar;
b) nivelul preţului unitar;
c) durata în timp a unei rotaţii a capitalului;
d) nivelul salariului;
e) nivelul salariului şi al rentei.
129. Volumul profitului şi gradul de profitabilitate al firmei se află în relaţie inversă cu:
a) nivelul costului unitar;
b) nivelul preţului unitar;
c) volumul produselor şi serviciilor vândute;
d) viteza de rotaţie a capitalului folosit;
e) eficienţa activităţii economice.
130. Suma ce revine celui ce deţine firma pentru serviciul adus în activitatea economică
reprezintă:
a) profit legitim sau venit meritat;
b) venit nemeritat;
c) profit nelegitim;
d) câştig real;

554
e) câştig nominal. 25

555
131. Conceptul de profit admis reprezintă:
a) profitul brut;
b) câştigul real;
c) o altă denumire pentru profitul net;
d) eficienţa totală;
e) rentabilitatea.
132. Una din afirmaţiile următoare este adevărată:
a) motivaţia profitului nu poate genera şi abuzuri;
b) profitul net este mai mare decât profitul admis;
c) profitul este sursa de înlocuire a capitalului fix uzat şi scos din funcţiune;
d) profitul relevă raţionalitatea activităţii economice;
e) diferenţa dintre profitul brut şi profitul net reprezintă profitul admis.
133. O relaţie de acelaşi sens există între:
a) rata profitului la cost şi costul de producţie;
b) costul unitar şi profitul unitar;
c) durata unei rotaţii a capitalului folosit şi profit;
d) viteza de rotaţie şi profit;
e) salariul real şi preţurile bunurilor de consum.
134. Una din afirmaţiile următoare nu este corectă:
a) cine obţine profit suplimentar îl obţine şi pe cel normal;
b) rata profitului calculată la cost este mai mare decât rata profitului calculată la cifra
de afaceri;
c) când durata unei rotaţii a capitalului creşte, viteza de rotaţie creşte;
d) când costul unitar scade, la un preţ dat, masa profitului creşte;
e) când numărul de rotaţii ale capitalului folosit creşte, masa profitului creşte.
135. Una din afirmaţiile următoare este adevărată:
a) creşterea preţului unitar se află în relaţie de acelaşi sens cu profitul unitar;
b) modificarea costului unitar se află în relaţie de acelaşi sens cu profitul unitar;
c) atunci când viteza de rotaţie a capitalului creşte, masa profitului scade;
d) rata profitului calculată la cost este mai mică decât rata profitului calculată la cifra
de afaceri;
e) creşterea numărului de rotaţii ale capitalului se află în relaţie de acelaşi sens cu
durata unei rotaţii a capitalului folosit.
136. Profitul, în esenţă, răsplăteşte:
a) munca depusă de salariat într-o întreprindere;
b) aportul posesorului pământului la activitatea economică;
c) aportul managementului guvernamental la acţiuni sociale;
d) iniţiativa şi acceptarea riscului din partea întreprinzătorului;
e) contribuţia posesorului de capital bănesc la activitatea economică. 26

556
136. Proprietarul unui anumit factor de producţie este avantajat atunci când pe piaţa
respectivului factor:
a) cererea este mai mică decât oferta;
b) cererea creşte mai încet decât creşte oferta;
c) oferta este mai mică decât cererea;
d) oferta creşte, iar cererea nu se modifică;
e) cererea scade şi oferta creşte.
137. Una din afirmaţiile următoare este incorectă:
a) suma de bani pe care o primeşte efectiv lucrătorul se numeşte salariul nominal
net;
b) diferenţierea normală a salariilor este un factor de progres şi prosperitate generală;
c) pe termen lung, creşterea productivităţii muncii acţionează în sens opus cu
tendinţa generală de evoluţie a salariului nominal;
d) atunci când salariul nominal scade şi preţurile rămân constante, salariul real nu
poate să crească;
e) respectarea mărimii salariului minim legal într-o societate este factor de stabilitate
socială.

138. Care din afirmaţiile următoare este incorectă?

a) mărimea veniturilor depinde şi de raportul dintre cererea şi oferta pe piaţa muncii;
b) avuţia se creează în activitatea economică;
c) salariile reprezintă întregul venit care se obţine în activitatea economică;
d) întregul venit obţinut în activitatea economică se distribuie între participanţii
direcţi la producerea de bunuri economice;
e) veniturile ce se obţin în activitatea economică sunt supuse proceselor de
distribuire şi redistribuire.

139. Care din afirmaţiile următoare este corectă?

a) în procesul de redistribuire participă întregul venit creat;
b) proprietarii capitalului tehnic obţin salariu şi dobândă;
c) oamenii nu pot să-şi procure bunuri decât din producţia proprie;
d) distribuirea presupune împărţirea venitului între participanţii direcţi la producerea
lui;
e) veniturile care se obţin în activitatea economică revin în totalitate întreprinderilor,
sub formă de profit.
140. Care din afirmaţiile următoare este falsă?
a) salariul, profitul, dobânda şi renta sunt venituri ale factorilor de producţie;
b) din punctul de vedere al angajatului, salariul nominal este suma de bani pe care o
primeşte pentru munca depusă;
c) pentru cumpărătorul serviciului forţei de muncă salariul este un venit;
d) salariul poate fi considerat ca o plată pentru închirierea forţei de muncă;

557
e) salariul poate fi considerat ca preţ pentru cumpărarea muncii. 27

558
141. Una din afirmaţiile de mai jos este corectă:
a) atunci când salariul real creşte mai mult decât cresc preţurile bunurilor de
consum, salariul nominal poate să nu se modifice;
b) salariul real este invers proporţional cu salariul nominal;
c) atunci când salariul nominal scade, salariul real poate să crească, dacă preţurile
bunurilor de consum nu se modifică;
d) salariul real este într-o relaţie de sens opus cu preţurile bunurilor de consum;
e) salariul real este suma de bani pe care o primeşte un salariat în mod efectiv.

142. Una din următoarele afirmaţii este falsă:

a) când preţurile bunurilor de consum cresc, salariul real poate să crească;
b) evoluţia salariului real este într-o relaţie inversă cu evoluţia nivelului preţurilor
bunurilor de consum;
c) câştigul real este direct proporţional cu câştigul nominal;
d) salariul este atât un venit, cât şi un cost;
e) salariul nominal minim este fixat de către patron.

143. Împărţirea venitului obţinut între participanţii direcţi la crearea sa reprezintă:

a) redistribuirea venitului;
b) distribuirea venitului;
c) plata salariului;
d) serviciul unui factor de producţie;
e) preluarea unei părţi din venitul unor agenţi şi folosirea lui în sprijinul altor agenţi
economici.

144. Suma de bani pe care societatea, în ansamblul ei, o acordă pentru a spori veniturile
unor categorii de salariaţi sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se
confruntă cu dificultăţi mari reprezintă:
a) salariul colectiv;
b) salariul real;
c) câştig real;
d) salariul social;
e) salariul minim.

145. Cantitatea de bunuri materiale şi de servicii de consum ce se poate cumpăra cu

ajutorul câştigului nominal net la un nivel general mediu al preţurilor de consum şi
într-o anumită perioadă de timp reprezintă:
a) salariul real;
b) salariul colectiv;
c) salariul social;
d) câştigul real;

559
e) salariul nominal. 28

560
141. Diferenţa dintre încasările totale şi costurile totale reprezintă: a)
profitul brut;
b) rata profitului;
c) profitul net; d)
supraprofitul; e)
profitul admis.

142. Indicele salariului real se determină astfel:

a) IP

I
SN ⋅100;
b) I
S
N
⋅100;
c) IP
I
S
N
1
⋅100;
I
S
N
0
IP1
d) IP ⋅100;
0
SR
f) ⋅100.
I
SN
144. Rata profitului se calculează potrivit formulei:
f) Rpr = Pr1 ⋅100;
P
r0
g) Rpr = Pr ⋅100;
Kf
h) Rpr = CA ⋅100;
Pr
i) Rpr = K f ⋅100;
Pr
j) Rpr = K f 1 ⋅100.
K
f0
145. Salariul real nu poate să crească atunci când:
a) salariul nominal este constant, iar preţurile bunurilor de consum scad;
b) salariul nominal scade mai puţin decât scad preţurile bunurilor de consum;
c) preţurile bunurilor de consum cresc mai mult decât creşte salariul nominal;
d) preţurile nu se modifică şi salariul nominal creşte;
e) salariul nominal creşte, iar preţurile bunurilor de consum scad.
561
562
2
9

5
6
3
151. Profitul nu îndeplineşte următoarele funcţii:
a) motivează pe proprietarii de capital pentru utilizarea acestuia în activităţi cu
caracter comercial;
b) stimulează iniţiativa economică şi acceptarea riscului de către întreprinzător;
c) incită la creşterea eficienţei economice;
d) cultivă spiritul de economie;
e) stimulează apariţia economiei subterane.
152. Prin raportarea masei profitului la capitalul folosit se obţine:
a) viteza de rotaţie a capitalului;
b) o rată a profitului de regulă negativă;
c) o expresie a gradului de profitabilitate a firmei;
d) un indicator de eficienţă economică, de genul efort pe efect util;
e) viteza de rotaţie a monedei.
153. Pentru ca sporirea salariului nominal să nu genereze reducerea salariului real, este
esenţial ca această sporire să aibă:
a) acoperire în creşterea preţurilor bunurilor de consum;
b) acoperire în expresie fizică a productivităţii marginale a muncii;
c) loc în contextul creşterii costului marginal al muncii;
d) ca rezultat creşterea numărului de salariaţi;
e) ca efect o inflaţie superioară creşterii producţiei de bunuri economice.
154. Pe termen lung, mărimea salariului nominal are tendinţa generală de:
a) creştere;
b) scădere;
c) creştere mai rapidă decât productivitatea muncii;
d) scădere în ritm alert;
e) rămânere la acelaşi nivel.
155. Suma de bani pe care o primeşte efectiv lucrătorul salariat pentru munca prestată,
după reţinerea impozitului pe salariu şi a altor taxe legale, reprezintă:
a) salariul real;
b) salariul nominal;
c) salariul nominal net;
d) câştigul nominal;
e) câştigul real.
156. Nu sunt factori cu caracter indirect de influenţare a mărimii şi dinamicii salariului:
a) gradul de organizare în sindicate;
b) capacitatea salariaţilor de a dialoga cu unitatea economică;
c) migraţia internaţională a forţei de muncă;
d) nivelul şi dinamica productivităţii muncii;
e) mişcarea grevistă şi revendicările din fiecare ţară.

564
3
0

5
6
5
156. Aprecierea potrivit căreia venitul nemeritat sau profitul nelegitim “are caracterul
unui venit gratuit, rezultând din circumstanţe favorabile, independente de
beneficiar”, adică de posesorul factorului de producţie respectiv, aparţine lui:
a) Paul Samuelson;
b) Maurice Allais;
c) Richard Lipsey;
d) Alec Chrystal;
e) J.M. Keynes.

157. Din perspectiva producătorului, salariul spre deosebire de profit este un:
a) venit specific;
b) câştig real;
c) venit impozabil;
d) cost;
e) venit legitim.

158. Un criteriu al eficienţei unităţilor economice este:

a) maximizarea salariului;
b) maximizarea costului;
c) minimizarea impozitului;
d) maximizarea profitului;
e) maximizarea câştigului real.

159. Agentul economic ce obţine profitul normal:

a) încasează neapărat şi profitul suplimentar;
b) nu încasează neapărat şi profitul suplimentar;
c) încasează profitul nelegitim;
d) încasează doar diferenţele de venit provenit din practicarea unor preţuri de
vânzare excesiv de ridicate;
e) încasează numai câştigurile suplimentare prilejuite de inflaţie.
160. În perioada T0-T1, producţia unui agent economic creşte de 3 ori, iar numărul de
lucrători cu 50%. Salariul nominal în T 0 este 1.000.000 lei. Cât va fi salariul
nominal în T1 ştiind că sporirea acestuia reprezintă 50% din creşterea productivităţii
muncii ?:
a) 2.000.000 lei;
b) 1.250.000 lei;
c) 1.000.000 lei;
d) 1.500.000 lei;
e) 1.750.000 lei.

566
3
1

5
6
7
161. În condiţiile în care salariul real creşte cu 50% şi preţurile de consum se reduc cu
40%, salariul nominal:
a) creşte cu 200%;
b) scade cu 200%;
c) scade cu 90%;
d) creşte cu 90%;
e) scade cu 10%.
162. În T0 salariul nominal al unui individ era de 1.500.000 lei, iar preţul unei pâini de
5.000 lei. În T1, salariul nominal a crescut cu 100%, iar preţul pâinii cu 300%.
Salariul real în T1 faţă de T0:
a) a crescut cu 50%;
b) a scăzut cu 50%;
c) a rămas constant;
d) a crescut cu 100%;
e) a scăzut cu 100%.

163. La o creştere a salariului nominal cu 50% şi o reducere a preţurilor de consum cu

25%, salariul real:
a) a crescut cu 200%;
b) a scăzut cu 200%;
c) a scăzut cu 75%;
d) a crescut cu 90%;
e) a crescut cu 100%.
164. Salariul nominal în T0 este de 2.000.000 lei. În perioada T0-T1, acesta creşte cu 50%
iar preţurile bunurilor de consum cresc cu 200%. Salariul real:
a) a crescut cu 50%;
b) a scăzut cu 100%;
c) a scăzut cu 150%;
d) a scăzut cu 50%;
e) a crescut cu 100%.
165. Dacă în perioada T0-T1 salariul nominal a scăzut cu 50% iar preţurile de consum s-
au dublat, salariul real:
a) a scăzut cu 150%;
b) a scăzut cu 50%;
c) a crescut cu 50%;
d) a scăzut cu 125%;
e) a scăzut cu 75%.

568
3
2

5
6
9
166. Salariul nominal net în T0 este de 5.000.000 lei. În situaţia în care, în perioada T 0-T1,
creşterea salariului reprezintă 50% din creşterea productivităţii medii a muncii, care
s-a dublat, salariul nominal net în T1 este:
a) 5.500.000 lei;
b) 10.000.000 lei;
c) 7.500.000 lei;
d) 7.250.000 lei;
e) 10.500.000 lei.

167. Atunci când salariul real scade cu 25%, iar salariul nominal creşte cu 50%, indicele
preţurilor de consum este:
a) 109%;
b) 110%;
c) 121%;
d) 200%;
e) 150%.

168. Dacă salariul real creşte cu 25%, iar salariul nominal cu 20%, preţurile bunurilor de
consum:
a) scad cu 4,16%;
b) cresc cu 4,16%;
c) scad cu 4%;
d) cresc cu 5%;
e) scad cu 5%.

169. Dacă salariul real creşte cu 20%, iar rata inflaţiei este 15%, salariul nominal:
a) scade cu 38%;
b) creşte cu 28%;
c) creşte cu 4,3%;
d) scade cu 4,3%;
e) creşte cu 38%.
170. În T0, salariul nominal era de 25.000 u.m. Cu cât trebuie mărit salariul nominal
pentru ca salariul real să crească cu 30%, în condiţiile sporirii preţurilor cu 40%?
a) cu 7,69%;
b) cu 80%;
c) cu 20.000 u.m.;
d) cu 20.500 u.m.;
e) cu 90%.

570
3
3

5
7
1
171. Din vânzarea producţiei obţinute, o firmă încasează 10 mld. u.m. Obţinerea
producţiei ocazionează costuri totale de 8 mld. u.m. În condiţiile în care firma
trebuie să plătească statului sub formă de impozite şi taxe pe profit 25%, iar cota
repartizată sub formă de dividende este de 10%, mărimea dividendelor plătite
acţionarilor va fi:
a) 35,7 mil. u.m.;
b) 150 mil. u.m.;
c) 50 mil. u.m.;
d) 17,5 mil. u.m.;
e) 500 mil. u.m.
172. La un preţ unitar de 10.000 u.m., un cost fix total de 1 milion u.m. şi un cost variabil
mediu de 5.000 u.m., volumul producţiei la care profitul total al firmei este egal cu
zero este:
a) 300 unităţi;
b) 200 unităţi;
c) 150 unităţi;
d) 250 unităţi;
e) 100 unităţi.
173. La o rată a profitului, calculată la costurile totale, de 10%, o cifră de afaceri de 400
milioane u.m. a asigurat firmei un profit de:
a) 363,63 milioane u.m;
b) 36,36 milioane u.m.;
c) 40 milioane u.m.;
d) 76,63 milioane u.m.;
e) 46,43 milioane u.m.
174. La o cifră de afaceri de 20 milioane u.m. şi la o rată a profitului, calculată la
costurile totale, de 20%, costul total de producţie este:
a) 3,34 milioane u.m.;
b) 23,34 milioane u.m.;
c) 16,66 milioane u.m.;
d) 18,43 milioane u.m.;
e) 24,34 milioane u.m.
175. O firmă previzionează pentru anul următor costuri fixe totale de 20 milioane u.m.,
un cost variabil mediu de 2000 u.m. şi că preţul bunului pe care-l produce va fi de
7000 u.m.. În condiţiile în care firma şi-a stabilit ca obiectiv obţinerea unui profit
total de 5 milioane u.m., producţia care trebuie realizată este de:
a) 6000 bucăţi;
b) 4500 bucăţi;
c) 5000 bucăţi;
d) 7500 bucăţi;
e) 10.000 bucăţi.

572
3
4

5
7
3
176. În T0, rata profitului calculată la costurile totale a fost de 10%. În T 1, costurile totale
cresc cu 20%, iar rata profitului calculată la costurile totale creşte cu 5 puncte
procentuale. Profitul în T1:
a) creşte cu 280%;
b) scade cu 280%;
c) creşte cu 180%;
d) creşte cu 80%;
e) rămâne constantă.
177. În T0, costurile totale reprezintă 80% din cifra de afaceri. În T 1, cifra de afaceri
creşte cu 40%, iar profitul se dublează. Costurile totale în T1:
a) nu se modifică;
b) se reduc cu 12,5%;
c) se reduc cu 70%;
d) cresc cu 25%;
e) cresc cu 20,5%.

178. Dacă nivelul preţului de vânzare este de 20.000 u.m., iar rata profitului calculată în
funcţie de cost este de 25%, atunci nivelul costului şi profitului sunt:
a) 4.000 u.m., 16.000 u.m.;
b) 10.000 u.m., 10.000 u.m.;
c) 16.000 u.m., 4.000 u.m.;
d) 8.000 u.m., 12.000 u.m.;
e) 12.000 u.m., 8.000 u.m.
179. Costul de producţie în T0 reprezintă 80% din preţ, iar în T1 reprezintă 75% din preţ.
Cum s-a modificat rata profitului calculată la cifra de afaceri?
a) creşte cu 25%;
b) a crescut cu 20%;
c) a scăzut cu 5 puncte procentuale;
d) a scăzut cu 25%;
e) a scăzut cu 20%.

180. Un capital se roteşte anual de 3 ori, totalul încasărilor fiind de 2 mil. um.
corespunzător fiecărei rotaţii. Dacă rata anuală a profitului în funcţie de costul total
este de 25%, nivelul anual al profitului şi costului total va fi:
a) 4 mil u.m., 1,2 mil. u.m.;
b) 1,2 mil u.m., 4,8 mil. u.m.;
c) 0,4 mil u.m., 1,6 mil. u.m.;
d) 1,6 mil u.m., 0,4 mil. u.m.;
e) 1 mil u.m., 1 mil. u.m.

574
3
5

5
7
5
181. Profitul reprezintă 20% din cost. Costurile materiale reprezintă 20% din costurile
totale, iar cheltuielile salariale reprezintă 300 u.m. Masa profitului va fi:
a) 50 u.m.;
b) 60 u.m.;
c) 75 u.m.;
d) 90 u.m.;
e) 100 u.m.
182. Costul fix mediu în T0 este 2.000 u.m., iar costul variabil mediu de 3.000 u.m.
Producţia creşte de 2 ori, iar costurile variabile totale cu 50%. Când preţul este
constant, creşterea profitului unitar este:
a) 1.250 u.m.;
b) 1.350 u.m.;
c) 1.450 u.m.;
d) 1.750 u.m.;
e) 2.000 u.m.
183. Un credit de 10 milioane u.m. este acordat pe o perioadă de trei ani, cu o rată anuală
a dobânzii de 10% , în regim de dobândă compusă. Suma finală pe care debitorul
trebuie să o restituie este de:
a) 13.300.000 u.m.;
b) 13.331.000 u.m.;
c) 3.300.000 u.m.;
d) 1.331.000 u.m.;
e) 13.330.000 u.m.
184. Un credit acordat unei firme pe doi ani, în regim de dobândă compusă, cu o rată
anuală de 20%, aduce o dobândă totală de 44 milioane u.m. Creditul acordat este de:
a) 74 milioane u.m.;
b) 144 milioane u.m.;
c) 120 milioane u.m.;
d) 100 milioane u.m.;
e) 110 milioane u.m.
185. O bancă acordă două credite însumând 3 milioane u.m, primul pe 1 an cu o rată
anuală a dobânzii de 20%, iar al doilea pe 6 luni cu o rată a dobânzii de 10%.
Dobânda încasată de către bancă din primul credit este de două ori mai mare decât
dobânda celui de-al doilea credit. Cele două credite sunt:
a) 1,5 milioane şi, respectiv, 1,5 milioane;
b) 1,25 milioane şi, respectiv, 1,75 milioane;
c) 1 milion şi, respectiv, 2 milioane;
d) 2 milioane şi, respectiv, 1 milion;

576
e) 2,25 milioane şi, respectiv, 0,75 milioane. 36

577
186. Ce sumă de bani trebuie să depună în prezent la o bancă un individ pentru a obţine
în 2 ani un venit din dobândă de 210.000 u.m., în condiţii de dobândă compusă, la o
rată anuală a dobânzii de 10%?:
a) 2.000.000 u.m.;
b) 1.200.000 u.m.;
c) 1.100.000 u.m.;
d) 1.000.000 u.m.;
e) 2.000.000 u.m.

187. O firmă a împrumutat de la o bancă 100 milioane u.m. pentru doi ani, plătind o
dobândă totală de 44 milioane u.m. Rata anuală a dobânzii cu care a fost contractat
creditul, în regim de dobândă compusă, este de;
a) 10%;
b) 20%;
c) 30%;
d) 40%;
e) 100%.

188. Un agent depune la bancă suma de 200 milioane u.m., cu o rată anuală a dobânzii de
20%. Care este dobânda obţinută de deponent după 2 ani, în regim de dobândă
compusă?:
a) 44 milioane u.m.;
b) 10 milioane u.m.;
c) 60 milioane u.m.;
d) 88 milioane u.m.;
e) 48 milioane u.m..
189. Un agent economic contractează un credit bancar de 100 milioane u.m pe o perioadă
de 1 an cu o rată nominală a dobânzii de 20%. În condiţiile în care în acel an rata
inflaţiei a fost de 10%, rata reală a dobânzii este:
a) 20%;
b) 10%;
c) 1%;
d) 100%;
e) 0,1%.
190. Un credit de 1 milion lei este acordat pe principiul dobânzii compuse, pe o durată de
doi ani, cu o rată anuală a dobânzii de 10%. Rata dobânzii, pe principiul dobânzii
simple, ce aduce aceeaşi dobândă, tot pe doi ani, este:
a) 13%;
b) 12%;
c) 11%;
d) 10,5%;

578
e) 10%. 37

579
191. La un credit de 1 mil. u.m., o bancă percepe o rată anuală a dobânzii de 40%. În
aceste condiţii, dobânda încasată la trei luni va fi:
a) 400.000 u.m.;
b) 300.000 u.m.;
c) 200.000 u.m.;
d) 150.000 u.m.;
e) 100.000 u.m.

192. O firmă contractează un împrumut în sumă de 1 mil u.m. Peste 1 an, firma
returnează băncii 1,5 mil u.m. Dacă în acest interval preţurile au crescut cu 50%,
ratele nominală şi reală ale dobânzii sunt:
a) 50%, 0%;
b) 50%, 100%;
c) 100%, 50%;
d) 0%, 50%;
e) 50%, 50%.
193. O bancă acordă un împrumut în valoare totală de 2 mil. u.m., pe termen de doi ani.
Dacă rata anuală a dobânzii este de 10%, suma încasată de bancă după doi ani este:
a) 2.500.000 u.m.;
b) 2.530.000 u.m.;
c) 2.250.000 u.m.;
d) 2.150.000 u.m.;
e) 2.420.000 u.m.
194. O bancă primeşte sub formă de depozite suma de 3 mil. u.m., rata dobânzii la
depozite fiind de 10%. Pe baza acestor sume, banca acordă împrumuturi, pe termen
de un an, rata dobânzii fiind de 12%. Dacă banca suportă cheltuieli generale de
funcţionare de 30.000 u.m., profitul băncii va fi:
a) 50.000 u.m.;
b) 330.000 u.m.;
c) 327.000 u.m.;
d) 60.000 u.m.;
e) 30.000 u.m.
195. Care este suma prezentă care generează peste doi ani, în regim de dobândă compusă,
o sumă finală de 144.000 u.m., în condiţiile în care rata anuală a dobânzii este de
20%?
a) 110.000 u.m.;
b) 100.000 u.m.;
c) 90.000 u.m.;
d) 80.000 u.m.;

580
e) 70.000 u.m. 38

581
 Piaţa

191. În economiile contemporane: a)

economia naturală nu există;
b) relaţiile de piaţă sunt dominante;
c) există numai piaţa factorilor de producţie;
d) piaţa bunurilor de consum serveşte autoconsumului; e)
tranzacţiile sunt numai cu bunuri materiale.
192. Pentru caracterizarea pieţei nu este relevantă următoarea trăsătură: a)
spaţiu în care îşi desfăşoară activitatea agenţii economici;
b) cadru de formare a preţului la care sunt tranzacţionate mărfurile; c)
expresia manifestării cererii şi ofertei;
d) locul unde se fundamentează mărimea salariului nominal mediu; e)
principalul canal de comunicaţie între producţie şi consum.
193. Bursa de mărfuri este o formă modernă de piaţă unde se tranzacţionează: a)
valute;
b) mărfuri fungibile;
c) numai mărfurile perisabile;
d) servicii pentru consumul personal; e)
mărfuri neomogene.
194. Care din elementele de mai jos nu este caracteristic pieţei: a)
schimbul unui bun pe un alt bun;
b) cererea de factori de producţie; c)
oferta de bunuri de consum;
d) preţul factorilor de producţie; e)
costul marginal.
195. Coeficientul de elasticitate a ofertei în raport de preţ se calculează pe baza formulei:
%Px
a) ;
%Q
x
Q
0
x
Q
b) x⋅ ;
P P
x 0x
%Q
c) x;
%P
x
d) Q
x⋅ 1 ;
P

x
582
 P Q
x 1x
Q
e) x ⋅ Px ;
Q P
0
0x x 39

583
202. Care din afirmaţiile de mai jos nu este adevărată:
a) cererea este cantitatea dintr-un bun marfar ce se doreşte a fi cumpărată;
b) cererea este dependentă de preţ;
c) cererea este mai mare decât nevoia socială;
d) cererea provine şi din partea administraţiilor;
e) cererea depinde şi de venitul cumpărătorilor.

203. Între modificarea preţului şi modificarea cantităţii cerute dintr-un bun există:
a) o relaţie directă;
b) o relaţie inversă;
c) atât o relaţie directă cât şi una indirectă;
d) o relaţie de la parte la întreg;
e) aceeaşi relaţie ca de la preţ la ofertă.

204. Gradul de sensibilitate a cererii la modificarea factorilor care o determină se

numeşte:
a) elasticitatea cererii;
b) rată marginală de substituţie;
c) utilitate marginală;
d) înclinaţia marginală spre consum;
e) risc în consum.

205. Coeficientul subunitar de elasticitate a cererii în raport de preţ pentru un anumit bun
economic arată:
a) o cerere elastică;
b) o cerere inelastică;
c) că bunul respectiv nu este de strictă necesitate pentru consumator;
d) o modificare a cererii în acelaşi sens cu preţul, dar mai lent;
e) o situaţie de cerere întâlnită la bunurile de lux.
206. Atunci când cererea pentru un bun este elastică în raport de preţ, iar vânzătorul ia
decizia să reducă preţul:
a) încasările firmei scad;
b) încasările firmei cresc;
c) firma este dezavantajată;
d) cumpărătorii sunt dezavantajaţi;
e) cantitatea vândută nu se modifică.
207. Atunci când se înregistrează o cerere inelastică în raport de preţ:
a) cantitatea cerută scade într-o proporţie mai mare decât scade preţul;
b) firma vânzătoare este avantajată când reduce preţul;
c) reducerea preţului determină scăderea volumului valoric al vânzărilor;
d) volumul valoric al vânzărilor creşte, indiferent de modificarea preţului;

584
e) firma este avantajată când sporeşte costul marginal. 40

585
207. Cererea elastică în raport de preţ este specifică:
a) bunurilor de strictă necesitate;
b) bunurilor la care modificarea preţului unitar antrenează modificarea în acelaşi
sens a cantităţii cerute;
c) bunurilor care au o plajă mare de înlocuitori;
d) perioadelor de criză;
e) ţărilor aflate în tranziţie.

208. Cererea inelastică în raport de modificarea preţului este specifică:

a) factorilor de producţie;
b) bunurilor de lux;
c) bunurilor la care modificarea preţului unitar antrenează modificarea în acelaşi
sens a cantităţii cerute;
d) pentru majoritatea bunurilor de strictă necesitate;
e) bunurilor la care modificarea preţului unitar determină modificarea în sens contrar
şi mai puternică a cantităţii cerute.

209. Decizia de a reduce preţul unitar pe piaţa unui bun se ia atunci când cererea pentru
bunul respectiv este:
a) inelastică;
b) cu elasticitate unitară;
c) elastică;
d) independentă de veniturile consumatorilor;
e) independentă de volumul valoric al vânzărilor.

210. La o cerere inelastică în raport de preţ, dacă vânzătorul urmăreşte să mărească

încasările, atunci el va acţiona în direcţia:
a) sporirii cantităţii bunului pe piaţă;
b) creşterii preţului;
c) menţinerii preţului;
d) menţinerii cantităţii bunului pe piaţă;
e) reducerii preţului.

211. Atunci când coeficientul de elasticitate a cererii în raport de venit este pozitiv, dar
subunitar, cererea:
a) este elastică;
b) evoluează în sens opus faţă de venit;
c) este inelastică,
d) este cu elasticitate unitară;
e) evoluează în acelaşi sens cu venitul, dar mai puternic.

586
4
1

5
8
7
213. La o cerere elastică, în raport de venit, cantitatea cerută:
a) este mai mică decât oferta;
b) este mai mare decât oferta;
c) se modifică mai mult decât venitul;
d) se modifică în aceeaşi proporţie cu venitul;
e) se modifică mai puţin decât venitul.

214. Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de venit are valoarea:

a) 1 la o cerere elastică;
b) 2 la o cerere inelastică;
c) 0,5 la o cerere elastică;
d) 1,5 la o cerere inelastică;
e) 0,5 la o cerere inelastică.

215. La o cerere inelastică în raport de venit, coeficientul de elasticitate poate să aibă

valoarea:
a) 1;
b) 3;
c) 0,33;
d) 1,5;
e) 2.

216. La o cerere elastică în raport de preţ, coeficientul de elasticitate poate să fie egal cu:
a) 0;
b) 1/4;
c) 2;
d) 0,5;
e) 25%.
217. Dacă celelalte împrejurări rămân neschimbate, modificarea preţului determină, în
mod normal:
a) scăderea cantităţii oferite;
b) schimbarea în sens opus a cantităţii oferite;
c) creşterea cantităţii oferite;
d) schimbarea în acelaşi sens a cantităţii oferite;
e) schimbare direct proporţională a cantităţii oferite.
218. Între modificarea preţului unitar şi cantitatea oferită din bunul respectiv:
a) există o relaţie negativă;
b) se constată o extindere, când preţul scade;
c) se constată o contracţie, când preţul creşte;
d) există o relaţie pozitivă;

588
e) există o relaţie indirectă. 42

589
219. În raport cu producţia totală dintr-un bun, oferta lui pe piaţă reprezintă:
a) o cantitate mai mare când preţul creşte;
b) o cantitate mai mică, indiferent de evoluţia preţului;
c) o cantitate egală, indiferent de preţ;
d) o parte egală cu ceea ce se stochează;
e) o parte mai mică decât ceea ce se stochează.

220. Dacă pe piaţa unui bun, se realizează un exces de cerere:

a) preţul de echilibru scade;
b) cantitatea de echilibru scade;
c) preţul pieţei creşte şi tinde spre preţul de echilibru;
d) cantitatea de echilibru creşte;
e) pe piaţă vor fi atraşi din ce în ce mai puţini producători.

221. Când pe piaţa unui bun oferta creşte mai puţin decât creşte cererea:
a) preţul de echilibru scade;
b) cantitatea de echilibru scade;
c) preţul şi cantitatea de echilibru scad;
d) preţul şi cantitatea de echilibru cresc;
e) preţul de echilibru creşte şi cantitatea de echilibru scade.

222. Când pe piaţa unui bun, cererea creşte mai puţin decât creşte oferta, preţul şi
cantitatea de echilibru:
a) cresc;
b) scad;
c) nu se modifică;
d) scade şi, respectiv, creşte;
e) creşte şi, respectiv, scade.
223. Când pe piaţa unui bun, cererea creşte şi oferta scade, preţul şi cantitatea de
echilibru:
a) cresc;
b) scad;
c) nu se modifică;
d) creşte şi, respectiv, creşte, scade sau nu se modifică;
e) scade şi, respectiv, creşte, scade sau nu se modifică.
224. Când pe piaţa unui bun, cererea scade şi oferta creşte, preţul şi cantitatea de
echilibru:
a) scad;
b) cresc;
c) nu se modifică;
d) scade şi, respectiv, creşte;

590
e) scade şi respectiv, creşte, scade, nu se modifică. 43

591
224. Când pe piaţa unui bun, oferta creşte mai mult decât scade cererea, preţul şi
cantitatea de echilibru:
a) scad;
b) cresc;
c) nu se modifică;
d) scade şi, respectiv, creşte;
e) creşte şi, respectiv, scade.

225. Pe o piaţă cu concurenţă perfectă, preţurile pieţei tind spre:

a) maximizare;
b) minimizare;
c) echilibru;
d) un nivel care să avantajeze numai cumpărătorii;
e) un nivel care să avantajeze numai vânzătorii.

226. În condiţii normale, dacă venitul cumpărătorului sau numărul cumpărătorilor vor
creşte, echilibrul se va forma:
a) la un preţ mai mic;
b) la o cantitate de echilibru mai mică;
c) la un preţ şi cantitate de echilibru mai mare;
d) la un preţ mai mare şi o cantitate de echilibru mai mică;
e) la un preţ mai mic şi la o cantitate de echilibru mai mare.

227. Dacă preţul unui bun este 2000 u.m., atunci oferta este de 200 de unităţi. Dacă preţul
este de 4000 u.m., atunci oferta este de 240 unităţi. Coeficientul elasticităţii ofertei
în funcţie de preţ este:
a) 5;
b) 0,5;
c) 0,8;
d) 0,2;
e) 1.
228. Pe piaţa grâului, cererea şi oferta sunt Qc= 50 – 2P şi, respectiv, Qo = 10 + 4P, (unde
Q – cantitatea, P – preţul). Dacă guvernul intervine asupra preţului fixându-l la un
nivel de 5 u.m., pe piaţă apare un exces de:
a) ofertă de 10 unităţi;
b) cerere de 40 unităţi;
c) cerere de 10 unităţi;
d) ofertă de 30 unităţi;
e) ofertă de 40 unităţi.

592
4
4

5
9
3
229. Pe piaţa unui bun, cererea şi oferta sunt Qc= 30 – 5P şi, respectiv, Qo = 12 + P, (unde
Q – cantitatea, P – preţul). Preţul şi cantitatea de echilibru sunt:
a) 3 şi, respectiv, 20;
b) 4 şi, respectiv, 10;
c) 4 şi, respectiv, 16;
d) 3 şi, respectiv, 15;
e) 5 şi, respectiv, 5.

230. Dacă preţul unui bun se reduce de la 300 la 250 u.m., iar cantitatea cerută creşte de
la 200 la 400 bucăţi, coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ este:
a) 2;
b) 4;
c) 0,9;
d) 12;
e) 6.

231. Cererea pentru reviste are un coeficient de elasticitate în raport cu preţul de 1,25.
Dacă preţul revistelor creşte cu 10%, atunci cantitatea cerută:
a) scade cu 8%;
b) creşte cu 8%;
c) nu se modifică;
d) scade cu 12,5%;
e) creşte cu 12,5%.

232. Pe piaţa untului, la un preţ de 20.000 u.m. apare un exces de ofertă, iar la un preţ de
10.000 u.m. apare un exces de cerere. Preţul de echilibru la unt este:
a) mai mare de 20.000 u.m.;
b) mai mic de 10.000 u.m.;
c) între 10.000 u.m. şi 20.000 u.m.;
d) 22.000 u.m.;
e) 9.000 u.m..
233. Cererea şi oferta de benzină sunt reprezentate prin relaţiile Q c= 40 – 2P şi, respectiv,
Qo = 20 + 3P, (unde Q – cantitatea, P – preţul). În cazul unui exces de cerere pe
piaţă, preţul benzinei este:
a) mai mare decât 4 u.m.;
b) egal cu 6 u.m.;
c) mai mare decât 6 u.m.;
d) mai mic decât 4 u.m.;
e) mai mare decât 8 u.m.

594
4
5

5
9
5
231. În situaţia în care pe piaţă preţul unei bun creşte de la 100 la 120 de u.m., iar
cantitatea cerută se reduce de la 500 la 400 de unităţi, coeficientul de elasticitate a
cererii în funcţie de preţ este:
a) 0,2;
b) 1;
c) 5;
d) 0,5;
e) 1,5.

232. Dacă oferta unui bun are o elasticitate unitară, iar preţul bunului creşte cu 10%:
a) cantitatea oferită creşte cu mai mult de 10%;
b) cantitatea cerută scade cu cel puţin 10%;
c) cantitatea oferită creşte cu 10%;
d) cantitatea oferită nu se modifică
e) cantitatea oferită scade cu 1%.

596
4
6

5
9
7
 Pieţe, concurenţă, preţuri

236. În condiţii de concurenţă incorectă, neloială:

a) sunt favorizaţi în mod artificial numai vânzătorii;
b) câştigă toţi cumprărătorii şi toţi vânzătorii;
c) pierd atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii;
d) sunt favorizaţi numai unii vânzători sau cumpărători;
e) pierd numai cumpărătorii.

237. Raţiunea de a fi a concurenţei este:

a) creşterea preţurilor factorilor de producţie;
b) satisfacerea mai bună a trebuinţelor consumatorului, fără sacrificarea intereselor
producătorului;
c) asigurarea cooperării între producători;
d) informarea operativă a tuturor cumpărătorilor;
e) sporirea permanentă a preţurilor de vânzare.

238. Atomicitatea pieţei se caracterizează prin:

a) vânzătorii şi cumpărătorii sunt mulţi şi egali ca număr;
b) vânzătorii şi cumpărătorii sunt numeroşi, fiecare având o forţă economică mare;
c) numeroşi agenţi ai cererii şi ofertei, fiecare având o forţă economică redusă;
d) deciziile proprii ale fiecărui agent al cererii şi ofertei exercită un efect
semnificativ asupra cererii, ofertei şi preţului;
e) volum redus de tranzacţii de vânzare şi cumpărare.

239. Pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă preţul este:

a) fixat de stat;
b) fixat de agenţii economici prin negocieri directe;
c) permanent stabil;
d) expresia raportului cerere-ofertă;
e) impus de câţiva vânzători.

240. Atunci când piaţa unui bun economic se caracterizează prin existenţa unui singur
vânzător şi a unui singur cumpărător, ea se numeşte:
a) piaţă de monopson;
b) piaţă de oligopol;
c) piaţă de concurenţă pură şi perfectă;
d) piaţă cu concurenţă loială;
e) piaţă de monopol bilateral.

598
4
7

5
9
9
241. Piaţa caracterizată prin existenţa a numeroşi agenţi ai cererii şi numeroşi agenţi ai
ofertei poate fi:
a) piaţă de monopol;
b) piaţă monopolistică;
c) piaţă de oligopol;
d) piaţă de oligopol bilateral;
e) piaţă de monopol bilateral.

242. Piaţa caracterizată prin existenţa a numeroşi agenţi ai cererii şi câţiva agenţi ai
ofertei se numeşte:
a) piaţă de oligopol;
b) piaţă monopolistică;
c) piaţă de monopol;
d) piaţă de oligopson;
e) piaţă de oligopol bilateral.

243. Piaţa caracterizată prin existenţa a numeroşi agenţi ai cererii şi un singur agent al
ofertei se numeşte:
a) piaţă de oligopol;
b) piaţă de monopol;
c) piaţă de monopson;
d) piaţă de monopol contrat;
e) piaţă de monopol bilateral.

244. Piaţa caracterizată prin câţiva agenţi ai cererii şi numeroşi agenţi ai ofertei se
numeşte:
a) piaţă monopolistică;
b) piaţă de monopson;
c) piaţă de oligopson;
d) piaţă de oligopol bilateral;
e) piaţă de monopson contrat.

245. Piaţa caracterizată prin câţiva agenţi ai cererii şi câţiva agenţi ai ofertei se numeşte:
a) piaţă de monopson contrat;
b) piaţă de monopol;
c) piaţă de monopol bilateral;
d) piaţă de oligopson;
e) piaţă de oligopol bilateral.

600
4
8

6
0
1
245. Piaţa caracterizată prin câţiva agenţi ai cererii şi un singur agent al ofertei se
numeşte:
a) piaţă de monopol contrat;
b) piaţă de monopol bilateral;
c) piaţă de monopson contrat;
d) piaţă de monopson;
e) piaţă de oligopson.

246. Piaţa caracterizată prin existenţa unui singur agent al cererii şi numeroşi agenţi ai
ofertei se numeşte:
a) piaţă monopolistică;
b) piaţă de oligopson;
c) piaţă de oligopol;
d) piaţă de monopson;
e) piaţă de monopol.

247. Piaţa caracterizată prin existenţa unui singur agent al cererii şi câţiva agenţi ai
ofertei se numeşte:
a) piaţă de monopol;
b) piaţă de oligopol;
c) piaţă de monopson contrat;
d) piaţă de oligopson;
e) piaţă monopolistică.

248. Concurenţa directă dintre producători este eliminată pe piaţa:

a) de oligopson;
b) monopolistică;
c) de oligopol;
d) pură şi perfectă;
e) de monopol.

602
4
9

6
0
3
 Piaţa monetară

250. Punctul de plecare pentru existenţa banilor a fost apariţia:

a) monedelor de aur şi argint;
b) bancnotelor;
c) monedei scripturale;
d) schimbului;
e) statului.

251. Cele două funcţii principale ale primelor forme de bani au fost:
a) mijloc de schimb şi mijloc de măsură (etalon) pentru celelalte bunuri;
b) mijloc de schimb şi mijloc de plată;
c) mijloc de măsură (etalon) pentru celelalte bunuri şi mijloc de plată;
d) mijloc de măsură (etalon) pentru celelalte bunuri şi mijloc de rezervă şi
economisire;
e) mijloc de schimb şi mijloc de rezervă şi economisire.

252. Primele forme de bani au fost:

a) moneda scripturală;
b) bancnotele;
c) monezile metalice;
d) monezile de aur şi argint;
e) bunuri (obiecte).

253. Convertibilitatea bancnotelor pe metale preţioase a fost eliminată în:

a) sec. VII-VI î.Hr.;
b) sec. al XVI-lea;
c) sec. al XVII-lea;
d) după 1920;
e) după 1971.

254. Spre deosebire de bancnotele existente până la primul război mondial, bancnotele
contemporane:
a) nu pot fi utilizate la cumpărarea metalelor preţioase;
b) nu sunt convertibile în metale preţioase;
c) sunt convertibile în metale preţioase;
d) nu intră în sfera noţiunii generice de bani;
e) nu sunt cuprinse în masa monetară.
50

604
256. Nu intră în sfera noţiunii generice de bani:
a) monezile metalice;
b) bancnotele;
c) moneda scripturală;
d) acţiunile şi obligaţiunile care se tranzacţionează ocazional pe piaţa extra-bursieră;
e) alte instrumente care sunt acceptate ca mijloace de schimb şi plată.
257. Nu este funcţie a banilor:
a) mijloc de schimb;
b) mijloc de măsură pentru celelalte bunuri;
c) mijloc de plată;
d) mijloc de asigurare a unei puteri constante de cumpărare;
e) mijloc de rezervă şi economisire, formă universală a avuţiei.
258. Creează masă monetară:
a) doar banca centrală;
b) doar băncile comerciale;
c) banca centrală şi băncile comerciale;
d) guvernul;
e) banca centrală şi guvernul.
259. Numerarul se transformă în bani scripturali prin:
a) depunerea numerarului într-un cont bancar;
b) ridicarea numerarului dintr-un cont bancar;
c) acordarea de către o bancă a unui credit în numerar;
d) schimbarea valutei în lei;
e) schimbarea leilor în valută.
260. În perioada contemporană, masa monetară este formată, în cea mai mare parte, din:
a) monezi metalice;
b) bancnote;
c) bani scripturali;
d) numerar;
e) alte instrumente recunoscute ca monedă.
261. Viteza de rotaţie a banilor se accelerează atunci când:
a) cantitatea bunurilor supuse tranzacţiilor se reduce, ceilalţi factori rămânând
constanţi;
b) preţurile cresc, ceilalţi factori rămânând constanţi;
c) masa monetară creşte, ceilalţi factori rămânând constanţi;
d) preţurile cresc în aceeaşi măsură ca şi masa monetară, în condiţiile în care
cantitatea bunurilor supuse tranzacţiilor rămâne constantă;
e) preţurile cresc în măsura în care se reduce cantitatea bunurilor supuse
tranzacţiilor, în condiţiile în care masa monetară rămâne constantă. 51

605
262. Valoarea banilor reprezintă cantitatea de bunuri care poate fi cumpărată cu:
a) o unitate monetară;
b) masa monetară;
c) numerarul în circulaţie;
d) moneda scripturală;
e) salariul nominal.

263. Puterea de cumpărare a unităţii monetare se reduce dacă:

a) preţurile se reduc;
b) preţurile cresc;
c) masa monetară se reduce;
d) masa monetară creşte;
e) salariul nominal se reduce.

264. Puterea de cumpărare a unităţii monetare nu depinde de:

a) salariul real;
b) starea generală a economiei;
c) eficienţa economică;
d) încrederea în moneda naţională;
e) nivelul general al preţurilor.

265. Dezechilibrul inflaţionist se caracterizează prin evoluţia divergentă a masei

monetare şi a:
a) preţurilor;
b) vitezei de rotaţie a banilor;
c) cantităţii bunurilor supuse tranzacţiilor;
d) salariului nominal;
e) dobânzilor.

266. Cererea de monedă provine de la:

a) banca centrală;
b) agenţii economici cu nevoi de finanţare;
c) agenţii economici care cheltuiesc mai puţin decât lichidităţile proprii;
d) bănci şi alte instituţii financiare cu disponibilităţi temporare;
e) excedentul trezoreriei.

267. Oferta de monedă provine de la:

a) agenţii economici care cheltuiesc mai mult decât lichidităţile proprii;
b) agenţi economici cu nevoi de finanţare;
c) banca centrală (de emisiune) şi agenţii economici cu disponibilităţi temporare;

606
d) deficitul trezoreriei; 52
e) populaţia care cheltuieşte mai mult decât lichidităţile proprii.

607
264. Rata dobânzii se reduce dacă:
a) nevoile de finanţare din economie cresc;
b) oferta de monedă se reduce, iar cererea de monedă creşte;
c) oferta de monedă creşte, iar cererea de monedă se reduce;
d) deficitul trezoreriei creşte;
e) banca centrală emite mai puţină monedă.

265. Rata dobânzii creşte dacă:

f) disponibilităţile temporare din economie cresc;
g) oferta de monedă se reduce, iar cererea de monedă creşte;
h) oferta de monedă creşte, iar cererea de monedă se reduce;
i) excedentul trezoreriei creşte;
j) banca centrală emite mai multă monedă.

268. Economisirea este descurajată atunci când:

a) rata dobânzii se reduce;
b) rata dobânzii rămâne constantă;
c) rata dobânzii creşte;
d) rata dobânzii este mai mare decât rata inflaţiei;
e) rata dobânzii este mai mare decât deprecierea monedei naţionale.

269. Bonitatea financiară a unui agent economic este redusă dacă:

a) rata profitului este mai mare decât rata dobânzii;
b) riscul proiectului pentru care se solicită finanţare este scăzut;
c) agentul economic respectiv are datorii restante mari;
d) cererea pentru producţia agentului economic respectiv este în creştere;
e) profitul pe seama proiectului pentru care se solicită finanţare acoperă restituirea
creditului şi plata dobânzii.

270. Mărimea garanţiilor solicitate de bănci este invers proporţională cu:

a) riscul creditului;
b) mărimea creditului;
c) durata angajamentelor asumate de debitori;
d) bonitatea debitorului;
e) înclinaţia spre prudenţă a băncii.

271. În cadrul pieţei monetare au loc tranzacţii privind:

a) emiterea de titluri de proprietate;
b) cumpărarea şi vânzarea de acţiuni;
c) cumpărarea şi vânzarea de obligaţiuni;

608
d) finanţarea şi refinanţarea; 53
e) cumpărarea şi vânzarea bunurilor în rate.

609
274. Sursa creditelor este:
a) amortizarea capitalului tehnic fix;
b) profiturile firmelor;
c) depunerile bancare ale agenţilor economici;
d) veniturile bugetare;
e) cheltuielile bugetare.

275. Dobânzile active nu depind de:

a) resursele băneşti atrase;
b) resursele băneşti plasate;
c) durata plasamentelor;
d) preţurile obligaţiunilor;
e) rata de piaţă a dobânzii.

276. În mod normal, rata dobânzii active este:

a) mai mare decât rata dobânzii pasive;
b) egală cu rata dobânzii pasive;
c) mai mică decât rata dobânzii pasive;
d) egală cu rata dobânzii pasive dacă profitul băncii este nul;
e) egală cu rata dobânzii pasive dacă profitul băncii este egal cu cheltuielile de
funcţionare.

277. Trezoreria:
a) este o bancă comercială;
b) atrage depozite de la populaţie şi acordă credite agenţilor economici;
c) este bancă a statului care centralizează şi gestionează fondurile publice;
d) realizează schimb valutar pentru persoanele fizice, rezidenţi şi nerezidenţi;
e) are surplus de fonduri dacă bugetul este deficitar.

278. Între împrejurările care duc la creşterea masei monetare se include:

a) reducerea preţurilor interne;
b) reducerea cantităţii bunurilor marfare;
c) acoperirea deficitului bugetar;
d) creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
e) vânzarea de valută de către banca centrală.

279. Între operaţiunile prin care are loc creşterea masei monetare, se include:
a) limitarea creditului;
b) rambursarea creditelor;
c) emisiunea monetară;
d) schimbul valutar al monedei interne pe alte monede convertibile;
e) creşterea vitezei de rotaţie a banilor. 54

610
279. Între împrejurările care duc la restrângerea masei monetare se include:
a) creşterea preţurilor interne;
b) creşterea cantităţii bunurilor marfare;
c) acoperirea deficitului bugetar;
d) creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
e) cumpărarea de valută de către banca centrală.

280. Între operaţiunile prin care are loc restrângerea masei monetare, se include:
a) acordarea de credite de către băncile comerciale;
b) refinanţarea băncilor comerciale de către banca centrală;
c) emisiunea monetară;
d) vânzarea de valută de către banca centrală;
e) reducerea vitezei de rotaţie a banilor.
281. În intervalul T0 – T1, cantitatea de bunuri supusă tranzacţiilor se dublează, preţurile
cresc cu 10% iar viteza de rotaţie a monedei se triplează. Masa monetară:
a) creşte cu 73%;
b) nu se modifică;
c) este egală cu 73% din cea iniţială;
d) scade cu 25%;
e) creşte cu 27%.

282. Atunci când masa monetară este de 20000 miliarde u.m. iar volumul valoric al
tranzacţiilor de 80000 miliarde u.m., viteza de rotaţie a banilor este:
a) 0,25;
b) 1;
c) 4;
d) 0,5;
e) 1,2.
283. În T0 masa monetară este de 3000 miliarde u.m. În perioada T 0 – T1, sistemul bancar
acordă credite de 300 miliarde u.m. iar credite de 200 miliarde u.m. ajung la
scadenţă şi trebuie rambursate către bănci. Atunci, masa monetară în T1 este:
a) 3300 miliarde u.m.;
b) 3000 miliarde u.m.;
c) 3200 miliarde u.m.;
d) 3100 miliarde u.m.;
e) 3500 miliarde u.m.

611
5
5

6
1
2
284. Dacă preţurile cunosc o reducere generalizată de 25%, puterea de cumpărare a
monedei:
a) creşte cu 20%;
b) scade cu 25%;
c) creşte cu 33,33%;
d) nu se modifică;
e) scade cu 80%.

285. La un curs de 35000 lei la 1 dolar, dacă intră în ţară 100 milioane de dolari şi ies 80
milioane de dolari, iar celelalte condiţii nu se modifică, atunci masa monetară în
circulaţie:
a) scade cu 700 miliarde u.m.;
b) creşte cu 700 miliarde u.m.;
c) scade cu 3500 miliarde u.m.;
d) creşte cu 2800 miliarde u.m.;
e) scade cu 1700 miliarde u.m.

286. Volumul valoric al tranzacţiilor este 140000 u.m. iar viteza de rotaţie a monedei este
de 7. Masa monetară în circulaţie este:
a) 14000 u.m.;
b) 20000 u.m.;
c) 10000 u.m.;
d) 140000 u.m.;
e) 98000 u.m.

287. Atunci când masa monetară este 30000 u.m. iar volumul valoric al tranzacţiilor
150000 u.m., viteza de rotaţie a monedei este:
a) 3;
b) 0,2;
c) 1;
d) 0,5;
e) 5.

288. Masa monetară creşte cu 26% iar preţurile cresc cu 20%. Dacă viteza de rotaţie
monedei este constantă, atunci volumul fizic al tranzacţiilor:
a) creşte cu 5%;
b) scade cu 26%;
c) creşte cu 26%;
d) nu se modifică;
e) creşte cu 20%.

613
5
6

6
1
4
289. În intervalul T0 – T1, masa monetară creşte de la 5000 miliarde u.m. la 12000
miliarde u.m. În acelaşi interval, valoarea tranzacţiilor creşte de la 10000 la 36000
miliarde u.m. Viteza de circulaţie a banilor în T0 şi T1 este:
a) 2 şi, respectiv 1,5;
b) 2 şi, respectiv 3;
c) 2,5 şi, respectiv 1,5;
d) 3 şi, respectiv 3,5;
e) 3 şi, respectiv 2,5.
290. În intervalul T0 – T1, masa monetară în circulaţie creşte cu 8%, volumul fizic al
tranzacţiilor cu 12%, iar preţurile cresc cu 6%. Viteza de rotaţie a monedei:
a) creşte cu 1,92%;
b) scade cu 1,92%;
c) creşte cu 10%;
d) creşte cu 9,92%;
e) scade cu 9,92%.

291. Atunci când preţurile cunosc o creştere generalizată de 25%, puterea de cumpărare a
monedei:
a) creşte cu 20%;
b) scade cu 25%;
c) scade cu 20%;
d) nu se modifică;
e) scade cu 80%.
292. În T1 faţă de T0, masa monetară în circulaţie creşte cu 50%. Dacă în acelaşi interval
valoarea tranzacţiilor pe piaţă sporeşte cu 25%, viteza de rotaţie a monedei:
a) scade cu 16,67%;
b) creşte cu 83,33%;
c) scade cu 83,33%;
d) nu se modifică;
e) creşte cu 166,67%.

293. Dacă masa monetară în circulaţie este de 15000 miliarde u.m. şi viteza de rotaţie a
monedei este 4, atunci valoarea tranzacţiilor pe piaţă este:
a) 3750 miliarde u.m.;
b) 60000 miliarde u.m.;
c) 30000 miliarde u.m.;
d) 90000 miliarde u.m.;
e) 15000 miliarde u.m.

615
5
7

6
1
6
291. Atunci când masa monetară în circulaţie este 20000 miliarde u.m. iar valoarea
tranzacţiilor pe piaţă de 120000 miliarde u.m., viteza de rotaţie a monedei este:
a) 16,66;
b) 6,66;
c) 6;
d) 1;
e) 1,66.
292. În T1 faţă de T0, masa monetară în circulaţie creşte cu 200%. Dacă în acelaşi interval
valoarea tranzacţiilor pe piaţă sporeşte cu 50%, viteza de rotaţie a monedei:
a) creşte cu 50%;
b) scade cu 150%;
c) creşte cu 100%;
d) scade cu 100%;
e) scade cu 50%.

617
5
8

6
1
8
 Piaţa financiară

296. Acţiunile sunt:

a) emise de administraţia publică centrală pentru finanţarea deficitului bugetului de
stat;
b) emise de administraţiile publice locale pentru finanţarea deficitelor bugetelor
locale;
c) titluri de credit;
d) titluri de proprietate;
e) instrumente ale politicii monetare.

297. Între drepturile pe care le conferă acţiunea posesorului acesteia nu se include:

a) dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor;
b) dreptul de vot în adunarea generală;
c) dreptul de a primi dividende;
d) dreptul de a încasa dobânzi;
e) dreptul de a obţine o parte din capitalul societăţii în cazul în care aceasta este
lichidată.

298. Care dintre afirmaţiile următoare este falsă?

a) acţiunea este un titlu de proprietate, în timp ca obligaţiunea este un titlu de credit.
b) venitul acţiunii este dividendul, în timp ce venitul obligaţiunii este dobânda.
c) acţiunea aduce un venit fix, în timp ce venitul obligaţiunii este variabil.
d) gradul de risc este mai ridicat pentru acţiuni decât pentru obligaţiuni.
e) acţiunea există atât timp cât societatea respectivă funcţionează, în timp ce
existenţa obligaţiunii este limitată la termenul de scadenţă.

299. Dacă o societate comercială emite acţiuni noi, atunci:

a) datoriile societăţii comerciale cresc;
b) datoriile societăţii comerciale se reduc;
c) capitalul social creşte;
d) capitalul social se reduce;
e) disponibilităţile băneşti ale societăţii comerciale se reduc.

300. Dacă o societate comercială emite obligaţiuni noi, atunci:

a) datoriile societăţii comerciale cresc;
b) datoriile societăţii comerciale se reduc;
c) capitalul social creşte;
d) capitalul social se reduce;
e) disponibilităţile băneşti ale societăţii comerciale se reduc.
59

619
302. Pentru o societate comercială, posesorul unei obligaţiuni emise de către aceasta este:
a) debitor;
b) creditor;
c) proprietar;
d) acţionar;
e) asociat.

303. Dacă o persoană cumpără o obligaţiune din economiile proprii, atunci:

a) datoriile sale cresc;
b) datoriile sale se reduc;
c) activele persoanei respective cresc;
d) activele persoanei se reduc;
e) averea sa se reduce.

304. Dacă gradul de risc este mai mare pentru acţiuni decât pentru obligaţiuni, atunci:
a) investitorii se orientează către acţiuni;
b) investitorii se orientează către obligaţiuni;
c) randamentul acţiunilor este mai mare decât rata cuponului obligaţiunilor;
d) randamentul acţiunilor este mai mic decât rata cuponului obligaţiunilor;
e) piaţa acţiunilor este de tip “bear”.

305. Pe piaţa financiară primară:

a) se tranzacţionează emisiuni noi de titluri;
b) se tranzacţionează titluri emise anterior;
c) tranzacţiile se derulează la bursă;
d) tranzacţiile au loc, în general, direct, între cumpărători şi vânzători, fără
intermediar;
e) posesorii titlurilor se pot manifesta în calitate de vânzători.
306. Pe piaţa financiară secundară:
a) se tranzacţionează emisiuni noi de titluri;
b) se tranzacţionează titluri emise anterior;
c) titlurile se vând şi se cumpără la valoarea lor nominală;
d) cursul titlurilor este fix;
e) cursul titlurilor nu se negociază.
307. Vânzătorii de titluri pe piaţa financiară secundară:
a) sunt speculatori “a la hausse”;
b) sunt speculatori “bull”;
c) mizează pe scăderea cursului titlurilor;

620
d) mizează pe creşterea cursului titlurilor;
60
e) câştigă în cazul în care cursul titlurilor creşte.

621
308. Cumpărătorii de titluri pe piaţa financiară secundară:
a) sunt speculatori “a la baisse”;
b) sunt speculatori “bear”;
c) mizează pe scăderea cursului titlurilor;
d) mizează pe creşterea cursului titlurilor;
e) câştigă în cazul în care cursul titlurilor scade.

309. Dacă se anticipează o evoluţie pozitivă a economiei, atunci:

a) cursul titlurilor creşte, iar vânzătorii de titluri câştigă;
b) cursul titlurilor creşte, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
c) cursul titlurilor scade, iar vânzătorii de titluri câştigă;
d) cursul titlurilor scade, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
e) atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii de titluri câştigă.

310. Dacă se anticipează accelerarea inflaţiei, atunci:

a) cursul titlurilor creşte, iar vânzătorii de titluri câştigă;
b) cursul titlurilor creşte, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
c) cursul titlurilor scade, iar vânzătorii de titluri câştigă;
d) cursul titlurilor scade, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
e) atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii de titluri câştigă.

311. Dacă rata dobânzii creşte, atunci:

a) cursul titlurilor creşte, iar vânzătorii de titluri câştigă;
b) cursul titlurilor creşte, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
c) cursul titlurilor scade, iar vânzătorii de titluri câştigă;
d) cursul titlurilor scade, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
e) atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii de titluri câştigă.

312. Dacă rata dobânzii se reduce, atunci:

a) cursul titlurilor creşte, iar vânzătorii de titluri câştigă;
b) cursul titlurilor creşte, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
c) cursul titlurilor scade, iar vânzătorii de titluri câştigă;
d) cursul titlurilor scade, iar cumpărătorii de titluri câştigă;
e) atât cumpărătorii, cât şi vânzătorii de titluri câştigă.

313. Bursa se apropie de modelul pieţei de:

a) concurenţă perfectă;
b) concurenţă monopolistică;
c) monopol;
d) oligopol;
e) concurenţă imperfectă.

61

622
313. Care dintre afirmaţiile următoare privind bursa este falsă?
a) Bursa favorizează procesul de concentrare a puterii economice.
b) Bursa este un barometru al stării economiei.
c) Bursa asigură mobilitatea capitalurilor.
d) Bursa este o piaţă financiară primară.
e) Bursa se apropie de modelul pieţei de concurenţă perfectă.

314. Venitul anual adus de o obligaţiune este de 1000 u.m. Care este modificarea
procentuală şi absolută a cursului obligaţiunii, dacă rata dobânzii se reduce de la
25% la 20%:
a) creşte cu 20%, respectiv cu 4000 u.m.;
b) creşte cu 25%, respectiv cu 4000 u.m.;
c) scade cu 20%, respectiv cu 8000 u.m.;
d) creşte cu 25%, respectiv cu 1000 u.m.;
e) creşte cu 20%, respectiv cu 1000 u.m.

315. Încasările unei firme sunt de 20 miliarde u.m. iar costurile totale de 12 miliarde u.m.
Impozitul pe profit este de 25%, iar 75% din profitul net se distribuie acţionarilor
sub formă de dividende. Capitalul social al firmei este divizat în 2000 acţiuni.
Dividendul pe o acţiune este:
a) 4,5 milioane u.m.;
b) 2,5 milioane u.m.;
c) 2,25 milioane u.m.;
d) 2 milioane u.m.;
e) 1,5 milioane u.m.

316. Atunci când venitul anual adus de o obligaţiune este 2000 u.m. iar rata dobânzii este
de 20%, cursul obligaţiunii este:
a) 2000 u.m.;
b) 1000 u.m.;
c) 4000 u.m.;
d) 5000 u.m.;
e) 10000 u.m.

317. La o rată a dobânzii de 20%, venitul anual adus de o obligaţiune este de 100000
u.m. Dacă rata dobânzii creşte cu 30 puncte procentuale, în mod normal cursul
obligaţiunii:
a) creşte cu 500000 u.m.;
b) scade cu 500000 u.m.;
c) creşte cu 300000 u.m.;
d) scade cu 300000 u.m.;
e) creşte cu 200000 u.m.
62

623
318. Când venitul anual adus de o obligaţiune este de 2000 u.m., iar rata dobânzii este de
40%, cursul obligaţiunii este:
a) 5000 u.m.;
b) 10000 u.m.;
c) 20000 u.m.;
d) 7500 u.m.;
e) 12500 u.m.

319. Venitul anual fix al unei obligaţiuni este 10000 u.m. la o rată a dobânzii de 20%.
Dacă rata dobânzii creşte la 40%, atunci cursul obligaţiunii:
a) scade cu 20%;
b) creşte cu 20%;
c) scade cu 100%;
d) creşte cu 100%;
e) scade cu 50%.

320. Un agent economic dă ordin de cumpărare la termen pentru 10000 acţiuni A la un

curs de 100 u.m. pe acţiune şi un ordin de vânzare la acelaşi termen pentru 20000
acţiuni B la un curs de 120 u.m. pe acţiune. La scadenţă, atât cursul acţiunii A cât şi
cursul acţiunii B sunt de 110 u.m. pe acţiune. Agentul economic:
a) câştigă 200000 u.m.;
b) pierde 100000 u.m.;
c) câştigă 300000 u.m.;
d) pierde 200000 u.m.;
e) câştigă 100000 u.m.
321. Un agent economic încheie un contract de vânzare la termen a 1000 acţiuni A la
cursul de 100 u.m. pe acţiune. Dacă la scadenţă cursul acţiunii A este 110 u.m.,
agentul economic:
a) câştigă 10000 u.m.;
b) pierde 10000 u.m.;
c) câştigă 20000 u.m.;
d) pierde 20000 u.m.;
e) nu câştigă şi nu pierde.
322. La o rată a dobânzii de 20%, venitul anual adus de o obligaţiune este de 500 u.m.
Dacă rata dobânzii creşte cu 5 puncte procentuale, atunci cursul obligaţiunii:
a) scade cu 25 u.m.;
b) scade cu 500 u.m.;
c) creşte cu 500 u.m.;
d) scade cu 7500 u.m.; 63
e) creşte cu 7500 u.m.

624
323. În momentul T0, între agenţii economici A (vânzător) şi B (cumpărător) se încheie
un contract pentru vânzarea – cumpărarea a 1000 acţiuni, la un curs de 1000
u.m./acţiune, cu scadenţa în T1. La scadenţă, cursul acţiunilor este 2000 u.m.
Câştigă:
a) vânzătorul, 1.000.000 u.m.;
b) vânzătorul, 1.500.000 u.m.;
c) cumpărătorul, 1.000.000 u.m.;
d) cumpărătorul, 1.500.000 u.m.;
e) vânzătorul şi cumpărătorul, câte 750.000 u.m.

324. Dacă rata dobânzii este 20% iar cursul obligaţiunii este 10000 u.m., venitul anual fix
adus de obligaţiune este:
a) 200 u.m.;
b) 20000 u.m.;
c) 12000 u.m.;
d) 2000 u.m.;
e) 10000 u.m.

325. Între agenţii economici A şi B se încheie un contract de vânzare – cumpărare la

termen a 100 acţiuni X, la un curs de 5000 u.m./acţiune. La scadenţă, cursul acţiunii
X este 10000 u.m. Atunci:
a) cumpărătorul câştigă 500.000 u.m.;
b) vânzătorul câştigă 1.500.000 u.m.;
c) cumpărătorul câştigă 1.500.000 u.m.;
d) cumpărătorul pierde 100.000 u.m.;
e) cumpărătorul câştigă 100.000 u.m.

326. Venitul anual adus de o obligaţiune este de 10000 u.m. În condiţiile unei rate a
dobânzii de 20%, cursul obligaţiunii este:
a) 5000 u.m.;
b) 15000 u.m.;
c) 50000 u.m.;
d) 2500 u.m.;
e) 1500 u.m.
327. În perioada T0 – T1, dacă rata dobânzii creşte cu 25% şi venitul adus de obligaţiune
rămâne constant, cursul obligaţiunii:
a) creşte cu 20%;
b) scade cu 20%;
c) creşte cu 25%;
d) scade cu 25%;
e) nu se modifică.
64

625
 Piaţa muncii

328. Cererea de muncă:

a) este egală cu nevoia de muncă existentă în economie;
b) exprimă nevoia de muncă salariată formată, la un moment dat, într-o economie;
c) se ilustrează prin numărul locurilor de muncă solicitate de şomeri;
d) reprezintă cererile formulate de tinerii care doresc să pătrundă pe piaţa muncii
după absolvirea unei forme de învăţământ;
e) este dată de cererile exprimate, într-o anumită perioadă de către cei care doresc să
se angajeze pe piaţa muncii.

329. Fac obiectul cererii şi ofertei de muncă activităţile:

a) casnice;
b) realizate de studenţi;
c) realizate de militari în termen;
d) realizate de salariaţi;
e) realizate de nesalariaţi.

330. Cererea de muncă derivă din:

a) nevoia de bunuri care se pot obţine prin muncă salariată;
b) nevoia de a munci a persoanelor adulte;
c) cerinţa şomerilor de a se încadra în muncă;
d) solicitarea de a munci formulată de persoanele casnice;
e) nevoia de a munci a tinerilor absolvenţi ai unei forme de calificare.

331. Cererea de muncă în raport cu nevoia de muncă:

a) este mai mică;
b) sunt egale;
c) este mai mare;
d) este constantă;
e) nu au nici o legătură.

332. Diversitatea muncii în cadrul societăţii în raport cu munca ce formează obiectul

cererii şi ofertei pe piaţă:
a) este mai puţin cuprinzătoare;
b) este mai amplă;
c) sunt egale;
d) are caracter constant;
e) nu se pot compara.

626
6
5

6
2
7
334. Cererea de muncă:
a) este mai cuprinzătoare decât nevoia de muncă;
b) este egală cu nevoia de muncă;
c) se identifică cu locurile de muncă;
d) include şi munca prestată în gospodăria proprie;
e) cuprinde şi activităţile realizate de studenţi.

335. Nu sunt particularităţi ale ofertei de muncă:

a) perioada îndelungată în care ea se formează;
b) mobilitatea perfectă a ei;
c) proprietatea de a nu se putea conserva;
d) limitarea angajării sub o anumită vârstă;
e) are la bază procese demografice.

336. Orice mod de a depune o muncă salariată fără contract de angajare reprezintă:
a) economie naturală;
b) economie casnică;
c) piaţă neagră a muncii;
d) piaţă monopolistică;
e) piaţă de monopol.

337. Prima treaptă sau fază a pieţei muncii constă în:

a) întâlnirea cererii cu oferta de muncă în termeni reali;
b) dimensionarea precisă ca volum şi structură a cererii de muncă;
c) delimitarea ofertei de muncă pornind de la programul de muncă;
d) manifestarea pieţei muncii pe ansamblul unei economii;
e) determinarea mărimii şi dinamicii reale ale salariului.

338. A doua treaptă sau fază a pieţei muncii constă în:

a) manifestarea ei pe ansamblul unei economii;
b) formarea condiţiilor generale de angajare a salariaţilor;
c) conturarea principiilor ce acţionează la stabilirea salariilor;
d) conturarea unei anumite tendinţe de stabilire a salariilor la nivel înalt sau scăzut;
e) întâlnirea cererii cu oferta de muncă în termeni reali.

339. Nu sunt condiţii pentru funcţionarea normală a pieţei muncii:

a) asigurarea neângrădită a dreptului la muncă;
b) neinterzicerea muncii forţate;
c) respectarea dreptului la grevă;
d) perfecţionarea pregătirii şi reconversia profesională;
e) neângrădirea libertăţii de asociere în sindicate.

628
6
6

6
2
9
337. Nu sunt factori prin care, la nivelul firmei, cererea şi oferta de muncă se adaptează,
pe termen scurt, în sensul creşterii sau scăderii:
a) diminuarea programului de muncă;
b) orele suplimentare;
c) munca permanentă, neântreruptă;
d) şomajul tehnic;
e) concedierile.

338. Formarea într-un timp îndelungat reprezintă o caracteristică:

a) doar a cererii de muncă;
b) doar a ofertei de muncă;
c) pieţei muncii;
d) numai a cererii de muncă pentru tineri;
e) numai a ofertei de muncă pentru persoanele ce realizează activităţi casnice.

339. Din confruntarea cererii cu oferta de muncă, la nivelul firmei, se determină:

a) doar mărimea salariului;
b) condiţiile generale de angajare a salariaţilor;
c) mărimea şi dinamica salariului;
d) principiile generale pentru stabilirea salariilor;
e) tendinţa de ansamblu a salariilor.

630
6
7

6
3
1
 Venitul, consumul şi investiţiile

342. Rezultatele activităţii economice se pot exprima:

a) numai în unităţi fizice;
b) numai în unităţi valorice;
c) în unităţi valorice, numai pe ansamblul economiei;
d) în unităţi fizice, numai la nivelul microeconomiei;
e) atât în unităţi fizice, cât şi valorice.

343. Indicatorii economici servesc la măsurarea activităţii economice:

a) doar pentru cheltuieli;
b) numai pentru rezultatele ce se exprimă în bani;
c) atât pentru cheltuieli, cât şi pentru rezultate;
d) numai din punctul de vedere al eficienţei;
e) doar la nivelul economiei naţionale.

344. Produsul intern se calculează ca indicator agregat:

a) numai pentru bunurile intermediare;
b) atât pentru bunurile intermediare, cât şi pentru cele finale;
c) numai pentru bunurile finale ale agenţilor naţionali;
d) pentru bunurile finale;
e) pentru agenţii economici nerezidenţi.

345. Diferenţa dintre produsul intern brut şi produsul intern net este egală cu:
a) consumul intermediar;
b) consumul personal de bunuri;
c) amortizarea capitalului fix;
d) consumul de stat de bunuri şi servicii;
e) investiţia netă.

346. Spre deosebire de produsul intern, produsul naţional:

a) se calculează pentru bunurile finale;
b) se determină numai ca expresie “netă”;
c) este întotdeauna mai mare;
d) se referă la agenţii economici naţionali, indiferent unde îşi desfăşoară activitatea;
e) se calculează doar în preţurile factorilor.

632
6
8

6
3
3
348. Dacă producţia obţinută de agenţii economici naţionali care lucrează în străinătate
este mai mică decât cea obţinută de agenţii economici străini care lucrează în
interiorul ţării respective, atunci:
a) produsul naţional este mai mare decât produsul intern;
b) produsul intern este mai mare decât produsul naţional;
c) produsul naţional este mai mic decât produsul intern, cu amortizarea;
d) produsul intern minus produsul naţional este egal cu consumul intermediar;
e) produsul naţional net este mai mare decât produsul intern net.
349. Bunurile materiale şi serviciile finale ce se iau în calculul produsului intern brut nu
sunt destinate:
a) consumului privat;
b) înlocuirii bunurilor de capital tehnic fix scoase din funcţiune;
c) formării brute a capitalului;
d) consumului intermediar;
e) consumului public.
350. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă?
a) formarea brută a capitalului cuprinde şi exportul net;
b) bunurile incluse în calculul PIB sunt evaluate şi în preţurile factorilor;
c) exportul net poate să aibă şi valoarea zero;
d) sursa sporirii stocurilor de capital circulant este investiţia netă;
e) consumul intermediar poate să fie mai mare decât produsul intern brut.
351. Preţurile pieţei spre deosebire de preţurile factorilor:
a) sunt mai mari, cu mărimea amortizării;
b) sunt mai mici, cu impozitele directe;
c) cuprind şi impozitele indirecte;
d) nu cuprind consumurile de factori de producţie;
e) sunt întotdeauna mai mici pentru că nu conţin impozitele indirecte.
352. Cunoscând conţinutul elementelor de calcul, arătaţi care din relaţiile de mai jos este
adevărată:
a) PIB = PIN – CCF;
b) PIN = PNB – CCF;
c) PNN = PIB – CCF;
d) PNB = PIB – CCF;
e) PNNpf = Venit Naţional.
353. Dacă din produsul global brut se scade consumul intermediar, rezultă:
a) PIN;
b) PNB;
c) PIB;
d) PNN;

634
e) investiţia brută. 69

635
354. Venitul naţional, calculat după metoda însumării veniturilor nu cuprinde:
a) salarii;
b) amortizarea;
c) rente;
d) dobânda netă;
e) profiturile.

355. Prin corectarea venitului naţional creat cu soldul transferurilor cu străinătatea se

obţine:
a) venitul disponibil;
b) venitul net disponibil;
c) venitul naţional disponibil;
d) venitul personal al populaţiei;
e) produsul naţional brut.

356. Dacă din veniturile personale ale populaţiei scădem impozitele şi taxele plătite de
populaţie, obţinem:
a) venitul naţional disponibil;
b) venitul disponibil pentru consum;
c) venitul disponibil pentru economii;
d) venitul disponibil;
e) venitul naţional.

357. Produsul global brut, comparativ cu produsul intern brut:

a) este mai mic;
b) este egal, când amortizarea este zero;
c) cuprinde şi consumul de capital fix;
d) este mai mare, cu consumul intermediar;
e) cuprinde numai bunurile finale.
358. De regulă, rata medie a consumului este:
a) o mărime supraunitară;
b) o mărime negativă;
c) egală cu rata medie a economiilor;
d) un număr subunitar şi pozitiv;
e) dependentă de mărimea consumului de capital fix.
359. La un volum dat al venitului disponibil, cu cât rata medie a consumului este mai
mică, cu atât:
a) rata economisirii este şi ea mai mică;
b) consumul este mai mare;
c) partea destinată economiilor este mai mare;
d) înclinaţia marginală spre consum este mai mare;

636
e) înclinaţia marginală spre economisire este mai mare. 70

637
360. Potrivit lui J. M. Keynes, când venitul se modifică, de regulă şi în medie, consumul:
a) se modifică, în sens contrar;
b) nu se modifică;
c) se modifică în acelaşi sens, dar cu o mărime mai mare;
d) scade;
e) se modifică în acelaşi sens, dar cu o mărime mai mică.

361. Când consumul este superior venitului disponibil, apare fenomenul de:
a) economisire pozitivă;
b) dezeconomisire;
c) consum amânat;
d) investiţii nete;
e) amortizare.

362. Lucrarea “Teoria generală a folosirii forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor”, este
scrisă de:
a) A. Marshall;
b) K. Marx;
c) P. Samuelson;
d) J. K. Galbraith;
e) J.M. Keynes.

363. Investiţia de înlocuire:

a) este mai mare decât investiţia brută;
b) are ca sursă amortizarea;
c) are ca sursă venitul;
d) se foloseşte pentru formarea netă a capitalului;
e) este o parte a investiţiei nete.
364. Investiţia netă:
a) este o parte a investiţiei de înlocuire;
b) este egală cu formarea brută a capitalului;
c) sporeşte volumul capitalului fix şi creşte volumul stocurilor de capital circulant;
d) este mai mare decât investiţia brută;
e) are ca sursă amortizarea.
365. Înclinaţia marginală spre economii, de regulă, este o mărime:
a) pozitivă şi supraunitară;
b) negativă;
c) pozitivă şi subunitară;
d) constantă;

638
e) în creştere, când venitul nu se modifică. 71

639
365. La un venit disponibil egal cu zero şi un consum egal cu 100 unităţi monetare,
volumul economiilor este egal cu:
a) 200 u.m.;
b) - 200 u.m.;
c) -100 u.m.;
d) 100 u.m.;
e) 300 u.m..

366. Principiul multiplicatorului investiţiilor exprimă interacţiunea care se formează

între:
a) creşterea venitului şi creşterea consumului;
b) creşterea consumului şi creşterea economiilor;
c) creşterea economiilor şi creşterea investiţiilor;
d) creşterea venitului şi creşterea investiţiilor;
e) investiţia brută şi investiţia netă.

367. În cadrul unui sistem economic închis, economiile şi investiţiile, în viziunea lui
Keynes sunt:
a) egale cu consumul;
b) egale;
c) mai mari decât amortizarea;
d) egale cu venitul disponibil;
e) destinate înlocuirii capitalului fix scos din funcţiune.

368. Care din relaţiile de mai jos este corectă?:

a) k = SI ;
b) k = 1 − 1VDC ;

c) s’+ c’ < 1;
d) k = c1' ;
e) k = 1 −1 s' .

369. Care din următoarele relaţii nu este corectă?:

a) s’+ c’=1;
b) s’=1-c’;
c) k = CI ;
d) VD= C+S;

640
e) 0<s’<1. 72

641
371. Potrivit legii psihologice fundamentale a lui Keynes, când se reduce venitul
disponibil, consumul, de regulă:
a) creşte;
b) nu se modifică;
c) se reduce, dar cu o mărime mai mare;
d) se reduce, dar cu o mărime mai mică;
e) creşte, cu o rată constantă.

372. Consumul intermediar:

a) se referă doar la bunurile finale;
b) nu face parte din produsul global brut;
c) este, de regulă, mai mare decât produsul global brut;
d) nu cuprinde consumul de capital fix;
e) este egal cu produsul intern brut.

373. Investiţiile nete plus consumul de stat de bunuri şi servicii plus consumul personal
de bunuri şi servicii formează:
a) PIN;
b) PNB;
c) PIB;
d) VN;
e) PGB.

374. Atunci când consumul este inferior venitului disponibil:

a) apare fenomenul de dezeconomisire;
b) rata medie a economisirii este egală cu zero;
c) înclinaţia medie spre consum este supraunitară;
d) multiplicatorul investiţiilor scade;
e) economiile sunt pozitive.
375. Când investiţiile brute sunt egale cu investiţiile pentru înlocuire, în economia
naţională respectivă:
a) capitalul tehnic fix se dezvoltă;
b) se creează noi locuri de muncă;
c) se modernizează capacităţile de producţie;
d) nu sunt şanse pentru dezvoltare;
e) creşte stocul de capital circulant.
376. Investiţia netă este cunoscută şi sub denumirea de investiţie pentru:
a) înlocuire;
b) dezvoltare;
c) acoperirea consumului de bunuri de strictă necesitate;
d) controlul marilor riscuri ale sărăciei;

642
e) sporirea înclinaţiei marginale spre economisire. 73

643
376. Care din afirmaţiile de mai jos este adevărată?
a) multiplicatorul investiţiilor reflectă corelaţia dintre sporul venitului disponibil şi
sporul consumului;
b) când investiţia brută este mai mare decât investiţia netă, investiţia de înlocuire
este zero;
c) înclinaţia marginală spre economii, de regulă, este o mărime pozitivă şi
subunitară;
d) în cadrul surselor de finanţare a investiţiilor nete se află amortizarea;
e) dezeconomisirea are loc atunci când venitul disponibil este mai mare decât
consumul.

377. În cadrul unei economii unde CCF este egal cu consumul intermediar, iar investiţiile
nete sunt de două ori mai mari decât CCF:
a) investiţia netă este de 3 ori mai mică decât consumul intermediar;
b) produsul intern brut este egal cu investiţia brută;
c) investiţia brută este de 3 ori mai mare decât consumul intermediar;
d) produsul intern net este egal cu produsul intern brut;
e) investiţiile nete nu stimulează dezvoltarea.

378. Produsul intern net în preţurile factorilor de producţie:

a) nu cuprinde amortizarea;
b) cuprinde şi impozitele indirecte nete;
c) nu cuprinde impozitele directe;
d) este, de regulă, mai mare decât produsul intern brut, în preţurile pieţei;
e) este egal cu produsul naţional net în preţurile factorilor.

379. Impozitele directe, incluse în preţurile factorilor de producţie:

a) se referă la TVA şi accize;
b) sunt plătite de producători;
c) sunt, de regulă, mai mici decât impozitele indirecte;
d) sunt, de regulă, plătite de consumatori;
e) sunt, de regulă, mai mari decât impozitele indirecte.

380. Când soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea al unei ţări
este pozitiv:
a) produsul naţional este mai mic decât produsul intern;
b) produsul intern este egal cu consumul intermediar plus consumul de capital fix;
c) produsul naţional net este mai mare decât produsul intern net;
d) produsul naţional brut este egal cu produsul global brut;
e) investiţiile brute sunt egale cu investiţiile nete.

644
7
4

6
4
5
381. Pe termen scurt, pentru a putea creşte consumul, fără a se micşora economiile, este
necesar ca:
a) sporul venitului să fie egal cu sporul economiilor;
b) sporul consumului să fie mai mare decât sporul venitului;
c) sporul venitului să fie egal cu investiţiile brute;
d) sporul venitului să fie mai mare decât sporul consumului;
e) sporul consumului plus sporul economiilor să fie mai mari decât sporul venitului.

382. Raportul dintre sporul venitului disponibil şi diferenţa dintre sporul venitului
disponibil şi sporul consumului este cunoscut sub denumirea de:
a) înclinaţie marginală spre consum;
b) rata medie a economiilor;
c) multiplicatorul investiţiilor;
d) rata medie a consumului;
e) rata creşterii economice.

383. Care din afirmaţiile de mai jos este falsă?

a) când consumul este superior venitului disponibil, apar economiile negative;
b) investiţia pentru înlocuire poate fi mai mare decât investiţia netă;
c) volumul economiilor este rezultatul comportamentului colectiv al
întreprinzătorului individual;
d) formarea netă a capitalului nu are ca sursă amortizarea;
e) multiplicatorul investiţiilor este inversul înclinaţiei marginale spre economii.

384. Legea psihologică fundamentală cu privire la comportamentul în consum a fost

formulată de:
a) K. Marx;
b) J. M. Keynes;
c) M. Friedman;
d) J. K. Galbraith;
e) A. Smith.

385. Care din următoarele relaţii este corectă?:

a) PNB = PNN – CCF;
b) PIB = PNB – CCF;
c) PIN = PIB – CCF;
d) PIN + CCF = PGB;
e) PGB + Consumul intermediar = PNB.

646
7
5

6
4
7
387. Când PIB = PIN+5000, înseamnă că:
a) volumul consumului intermediar este 5000;
b) impozitele indirecte nete sunt egale cu CCF;
c) mărimea CCF este 5000;
d) mărimea capitalului circulant consumat este de 5000;
e) mărimea capitalului tehnic fix folosit în economie este 5000.
388. Care din relaţiile de mai jos este adevărată?:
a) K=1/s`;
b) s`-c`=1;
c) c=sVD;
d) s=cVD;
e) K=1/1-s`.
389. Care din relaţiile de mai jos este falsă?:
a) VD=C+S;
b) s`= S/ VD;
c) K= VD/ I;
d) K=1/(1-s);
e) K= 1/(1-c`).
390. În intervalul T0 – T1, înclinaţia marginală spre consum a fost de 0,8, iar sporul
economiilor a fost de 400 miliarde u.m. Cunoscând că venitul în T 1 este cu 100%
mai mare decât în T0, venitul din T0 a fost de:
a) 4000 miliarde u.m.;
b) 2000 miliarde u.m.;
c) 6000 miliarde u.m.;
d) 5000 miliarde u.m.;
e) 3000 miliarde u.m.
391. Când PGB este de 6000 u.m., fiind cu 20% mai mare decât PIB, CCF = Investiţiile
nete, iar investiţiile brute reprezintă 1/5 din PIB, înseamnă că:
a) PNN = 4500 u.m.;
b) PIN = 4500 u.m.;
c) Consumul intermediar = 1500 u.m.;
d) Investiţiile nete = 1000 u.m.;
e) PIB = 4000 u.m.
392. Înclinaţia marginală spre consum este 0,8, iar creşterea economiilor este de 200 u.m.
Creşterea venitului este de:
a) 2000 u.m.;
b) 3000 u.m.;
c) 1000 u.m.;
d) 12000 u.m.;

648
e) 4000 u.m. 76

649
392. Dacă înclinaţia marginală spre consum este 0,75, atunci multiplicatorul investiţiilor
este:
a) 1;
b) 4;
c) 0,33;
d) 0,25;
e) 0,75.
393. În perioada T0 – T1, dacă venitul creşte cu 80000 u.m. iar economiile sporesc cu
20000 u.m., înclinaţia marginală spre consum este:
a) 0,25;
b) 4;
c) 0,75;
d) 1;
e) 0,50.
394. În perioada T0 – T1 venitul creşte cu 4000 miliarde u.m. Dacă înclinaţia marginală
spre consum este 0,8, atunci economiile:
a) se reduc cu 3200 miliarde u.m.;
b) se reduc cu 800 miliarde u.m.;
c) cresc cu 3200 miliarde u.m.;
d) cresc cu 800 miliarde u.m.;
e) nu se modifică.

395. Consumul personal de bunuri şi servicii este 1000 miliarde u.m., consumul de stat
de bunuri şi servicii 400 miliarde u.m., investiţiile brute 300 miliarde u.m.,
consumul de capital fix 100 miliarde u.m., exportul 60 miliarde u.m. iar importul 40
miliarde u.m. Produsul intern brut, produsul intern net şi investiţiile nete sunt, în
miliarde u.m.:
a) 1760; 1660; 100;
b) 1740; 1640; 100;
c) 1760; 1640; 200;
d) 1720; 1620; 200;
e) 1760; 1660; 200.

396. Dacă înclinaţia marginală spre economii este 0,5, multiplicatorul investiţiilor este:
a) 0,2;
b) 0,8;
c) 1;
d) 2;
e) 0,33.

650
7
7

6
5
1
397. Înclinaţia marginală spre consum este 0,6 iar creşterea economiilor de 400 miliarde
u.m. Creşterea venitului la nivelul unei economii este de:
a) 2000 miliarde u.m.;
b) 1000 miliarde u.m.;
c) 3000 miliarde u.m.;
d) 4000 miliarde u.m.;
e) 400 miliarde u.m.

398. Creşterea venitului este 30000 u.m. iar multiplicatorul investiţiilor este 3. Dacă
nivelul economiilor în T0 era de 3000 u.m. valoarea investiţiilor, la nivelul unei
economii, în T1, este:
a) 13000 u.m.;
b) 3000 u.m.;
c) 10000 u.m.;
d) 7000 u.m.;
e) 300 u.m.

399. Dacă PIN = PIB – 2000 atunci:

a) consumul intermediar este de 2000;
b) consumul de capital fix este de 2000;
c) exportul net este de 2000;
d) investiţiile nete sunt de 2000;
e) consumul personal de bunuri şi servicii este de 2000.

400. Dacă PNB = PNN + 1000 atunci:

a) consumul intermediar este de 1000;
b) consumul de capital fix este de 1000;
c) exportul net este de 1000;
d) investiţiile nete sunt de 1000;
e) consumul personal de bunuri şi servicii este de 1000.

401. Atunci când creşterea investiţiilor este 10000 u.m. iar creşterea venitului de 30000
u.m. multiplicatorul investiţiilor este:
a) 0,33;
b) 1;
c) 3;
d) 1,3;
e) 0,1.

652
7
8

6
5
3
 Creşterea şi dezvoltarea economică

400. Creşterea economică:

a) este un fenomen pe termen scurt;
b) se referă la trendul ascendent al PIB-ului real pe locuitor;
c) se referă la fluctuaţiile producţiei în jurul unui trend ascendent;
d) se caracterizează prin devansarea creşterii PIB-ului real de către creşterea
populaţiei;
e) se măsoară prin intermediul PIB-ului nominal pe locuitor.

401. Dacă PIB-ul real creşte cu 5%, iar populaţia scade cu 0,5%, atunci PIB-ul real pe
locuitor creşte cu:
a) 4,5%;
b) 5%:
c) 5,5%;
d) 10%;
e) 10,25%

402. Dacă ritmul PIB-ului pe locuitor este de 5%, iar rata inflaţiei este de 15%, atunci
creşterea economică este:
a) în mod necesar, nesănătoasă;
b) în mod necesar, sănătoasă;
c) neinflaţionistă;
d) inflaţionistă;
e) exclusiv nominală.

399 bis. Dacă PIB-ul real creşte în acelaşi ritm cu populaţia, atunci creşterea economică
este:
f) inflaţionistă;
g) neinflaţionistă;
h) zero;
i) pozitivă şi sănătoasă;
j) pozitivă, dar nesănătoasă.

401. Dezvoltarea economcă:

a) este sinonimă cu progresul economic;
b) este sinonimă cu creşterea economică;
c) presupune creşterea economică;
d) este independentă de progresul tehnic;
e) este o premisă a creşterii economice.
79

654
407. Progresul economic:
a) se referă la laturile cantitative ale dezvoltării economice;
b) se referă la laturile calitative ale dezvoltării economice;
c) este un concept mai cuprinzător decât dezvoltarea economică;
d) reprezintă trendul ascendent al producţiei;
e) reprezintă fluctuaţiile activităţii economice în jurul unui trend ascendent.

408. Dezvoltarea economică durabilă:

a) răspunde exigenţelor prezentului în detrimentul trebuinţelor viitoare;
b) răspunde trebuinţelor viitoare în detrimentul exigenţelor prezentului;
c) reconciliază dezvoltarea economică şi exigenţele mediului înconjurător;
d) pune accentul pe creşterea economică în detrimentul protecţiei mediului
înconjurător;
e) se referă cu precădere la latura cantitativă a activităţii economice.

409. Indicatorul dezvoltării umane:

a) coincide cu PIB-ul real pe locuitor;
b) coincide cu speranţa medie de viaţă;
c) se foloseşte pentru măsurarea creşterii economice;
d) se foloseşte pentru aprecierea dezvoltării durabile;
e) cumulează doi indicatori parţiali: speranţa medie de viaţă şi rata de instruire a
populaţiei.

410. Ciclicitatea economică este determinată, în ultimă instanţă, de modul specific de

evoluţie a:
a) producţiei;
b) nivelului general al preţurilor;
c) ocupării forţei de muncă;
d) randamentului utilizării factorilor de producţie;
e) veniturilor factorilor de producţie.
411. Ciclurile economice reprezintă:
a) trendul ascendent al producţiei;
b) fluctuaţiile producţiei în jurul unui trend ascendent;
c) un fenomen întâmplător;
d) formă anormală de evoluţie a activităţii economice;
e) evoluţia producţiei în ritm constant.
412. În cadrul fazei de expansiune a ciclului economic:
a) producţia se reduce;
b) creşte gradul de ocupare a forţei de muncă;
c) cursul titlurilor de valoare se reduce;
d) oportunităţile de afaceri se reduc;

655
e) scad investiţiile. 80

656
427. Expansiunea este frânată de:
a) creşterea productivităţii;
b) creşterea ratei profitului;
c) diminuarea dezechilibrelor economice;
d) reducerea eficienţei factorilor de producţie;
e) reducerea semnificativă a stocurilor din economie.

428. În cadrul fazei de contracţie a ciclului economic:

a) producţia creşte;
b) rata şomajului se reduce;
c) scad investiţiile;
d) afacerile devin prospere;
e) piaţa titlurilor de valoare este de tip “bull”.

429. Ciclurile economice:

a) se succed conform unui model general unic;
b) au durate şi amplitudini neregulate;
c) reprezintă o formă anormală a activităţii economice;
d) nu pot fi atenuate prin măsuri de politică economică;
e) se manifestă în jurul unui trend descrescător al producţiei.

430. Criza economică marchează:

a) trecerea de la expansiunea economică la recesiune;
b) începutul fazei de expansiune economică;
c) procesul ireversibil de declin al producţiei;
d) procesul de progres reversibil al producţiei;
e) amplificarea potenţialului de eficienţă a factorilor de producţie.

431. În cazul unei expansiuni economice prelungite se recomandă:

a) expansiunea monetară;
b) creşterea ratelor dobânzii;
c) reducerea fiscalităţii;
d) creşterea cheltuielilor bugetare;
e) mărirea deficitului bugetar.

432. În cazul unei recesiuni severe se recomandă:

a) controlul mai riguros al masei monetare;
b) reducerea ratelor dobânzii;
c) mărirea impozitelor;
d) reducerea cheltuielilor bugetare;
e) scăderea achiziţiilor de stat.

657
8
1

6
5
8
419. Politica monetară adecvată în cazul unei expansiuni prelungite constă în:
a) majorarea impozitelor;
b) reducerea cheltuielilor bugetare;
c) controlul deficitului bugetar;
d) emisiune monetară suplimentară;
e) creşterea ratelor dobânzii.

420. Politica fiscală adecvată în cazul unei expansiuni prelungite constă în:
a) majorarea impozitelor;
b) creşterea cheltuielilor bugetare;
c) mărirea deficitului bugetar;
d) emisiune monetară suplimentară;
e) creşterea ratelor dobânzii.

421. Cererea agregată din economie nu cuprinde:

a) cheltuielile pentru consum;
b) cheltuielile pentru investiţii;
c) cheltuielile guvernamentale;
d) exportul;
e) importul.

422. Oferta agregată din economie reprezintă suma dintre:

a) consum şi investiţii;
b) consum şi economii;
c) producţie şi consum;
d) producţie şi import;
e) producţie şi export.

423. Piaţa bunurilor economice este în echilibru dacă:

a) în economie se manifestă o stare de presiune;
b) în economie se manifestă o stare de absorbţie;
c) cererea agregată este egală cu oferta agregată;
d) venitul naţional real este mai mare decât cheltuielile agregate;
e) venitul naţional real este mai mic decât cheltuielile agregate.

424. Dacă cererea agregată este mai mare decât oferta agregată, atunci:
a) în economie se manifestă o stare de presiune;
b) stocurile cresc;
c) preţurile se reduc;
d) firmele îşi sporesc producţia;
e) veniturile factorilor de producţie au acoperire fizică, reală.

659
8
2

6
6
0
433. Dacă cererea agregată este mai mică decât oferta agregată, atunci:
a) în economie se manifestă o stare de absorbţie;
b) stocurile se reduc;
c) preţurile cresc;
d) firmele îşi reduc producţia;
e) piaţa bunurilor economice este în echilibru.

434. Echilibrul economic se caracterizează prin:

a) şomaj;
b) inflaţie;
c) cheltuieli agregate suficiente pentru a cumpăra producţia;
d) excedent al balanţei comerciale şi de plăţi;
e) deficit al balanţei comerciale şi de plăţi.

661
8
3

6
6
2
 Inflaţia şi şomajul

426. Inflaţia poate fi sesizată prin:

a) creşterea puterii de cumpărare a banilor;
b) creşterea mai lentă a masei monetare faţă de puterea de cumpărare a acesteia;
c) creşterea mai lentă a salariului nominal faţă de salariul real;
d) creşterea generalizată a preţurilor;
e) corespondenţa dintre cantitatea de bani în circulaţie şi cantitatea de bunuri supuse
vânzării.

427. Inflaţia se manifestă atunci când:

a) masa monetară scade, iar oferta de bunuri economice creşte;
b) creşterea masei monetare este mai rapidă decât creşterea ofertei de bunuri
economice;
c) scăderea masei monetare este mai rapidă faţă de scăderea ofertei de bunuri
economice;
d) masa monetară este constantă, iar oferta de bunuri economice creşte;
e) masa monetară se reduce, iar oferta de bunuri economice este constantă.

428. Între indicele general al preţurilor şi indicele puterii de cumpărare a banilor există o
relaţie:
a) de proporţionalitate directă;
b) de proporţionalitate inversă;
c) liniară;
d) exponenţială;
e) de egalitate.

429. Cea mai relevantă expresie a inflaţiei are în vedere:

a) deflatorul produsului intern brut;
b) deflatorul consumului individual;
c) indicele preţurilor de consum;
d) numai indicele preţurilor mărfurilor alimentare de consum;
e) numai indicele preţurilor mărfurilor nealimentare de consum.

430. Inflaţia se manifestă:

a) numai în economiile dezvoltate;
b) numai în economiile în tranziţie;
c) în economiile în care masa monetară corespunde cu volumul bunurilor şi
serviciilor;
d) în proporţii diferite în economiile tuturor ţărilor;

663
 84
e) în economiile în care indicele general al preţurilor este subunitar.

664
426. Nu este cauză a inflaţiei:
a) creşterea excesivă a creditului;
b) acoperirea deficitelor bugetare şi ale balanţei de plăţi externe;
c) creşterea mai lentă a salariului real decât a productivităţii muncii; d)
scăderea producţiei de bunuri şi servicii;
e) creşterea mai lentă a producţiei de bunuri şi servicii faţă de masa monetară.
427. Costul unitar al forţei de muncă se reduce dacă:
a) salariul real creşte mai rapid decât productivitatea muncii;
b) salariul real rămâne constant, iar productivitatea muncii se reduce;
c) dinamica salariului real este devansată de dinamica productivităţii muncii; d) atât
salariul real, cât şi productivitatea muncii rămân constante;
e) salariul real se reduce mai puţin decât scăderea productivităţii muncii.
428. Spirala inflaţionistă se referă la următoarea succesiune cauzală:
a) creşterea preţurilor – reducerea puterii de cumpărare a banilor – reducerea
cheltuielilor de consum;
b) creşterea mai lentă a salariilor faţă de creşterea preţurilor – reducerea salariului
real – reducerea cheltuielilor de consum;
c) creşterea mai lentă a masei monetare faţă de creşterea preţurilor – reducerea
puterii de cumpărare a masei monetare – descurajarea cererii de bunuri şi servicii;
d) creşterea salariilor – creşterea preţurilor – revendicări salariale – nouă creştere a
preţurilor;
e) creşterea salariilor – creşterea costurilor cu forţa de muncă – concedieri –
creşterea şomajului.
429. Dezechilibrul inflaţionist este cu atât mai semnificativ cu cât:
a) oferta de bunuri şi servicii este mai elastică în raport cu preţurile şi cu veniturile;
b) eficienţa factorilor de producţie este mai ridicată; c)
progresul tehnico-ştiinţific este mai rapid;
d) elasticitatea ofertei de bunuri şi servicii în raport cu preţurile şi cu veniturile este
mai redusă;
e) reacţia de adaptare a ofertei la cerere este mai rapidă.
430. Inflaţia de import este cu atât mai mare cu cât:
a) ponderea bunurilor importate este mai redusă, iar elasticitatea cererii în
raport cu preţurile bunurilor importate este mai ridicată;
b) ponderea bunurilor importate şi elasticitatea cererii în raport cu preţurile
bunurilor importate sunt mai reduse;
c) ponderea bunurilor importate este mai mare, iar elasticitatea cererii în
raport cu preţurile bunurilor importate este mai redusă;
d) ponderea bunurilor importate şi elasticitatea cererii în raport cu preţurile
bunurilor importate sunt mai mari;
e) firmele consumatoare ale bunurilor de import sunt mai dispuse să suporte
85
creşterile preţurilor externe pe seama profiturilor.

665
437. O economie este sănătoasă atunci când:
a) produsul intern brut se reduce, iar masa monetară creşte;
b) produsul intern brut se reduce în pas cu masa monetară;
c) produsul intern brut creşte mai lent decât masa monetară;
d) produsul intern brut creşte în pas cu masa monetară;
e) produsul intern brut este constant, iar masa monetară creşte.

438. Inflaţia are efecte negative asupra:

a) agenţilor economici care-şi convertesc disponibilităţile băneşti în valute stabile;
b) debitorilor;
c) agenţilor economici cu venituri indexate la inflaţie;
d) agenţilor economici care iau măsuri pentru a contracara instabilitatea preţurilor;
e) agenţilor economici care au venituri mici şi fixe.

439. Ca urmare a creşterii inflaţiei:

a) debitorii pierd, iar creditorii câştigă;
b) atât debitorii, cât şi creditorii pierd;
c) debitorii câştigă, iar creditorii pierd;
d) atât debitorii, cât şi creditorii câştigă;
e) agenţii cu venituri fixe câştigă, iar agenţii cu venituri indexate pierd.

440. Între măsurile de protecţie împotriva inflaţiei nu se include:

a) indexarea;
b) creşterea dobânzilor la depozitele bancare;
c) compensaţiile pentru unele categorii ale populaţiei;
d) îngheţarea preţurilor;
e) controlul salariilor.

441. Între măsurile anti-inflaţioniste nu se include:

a) creşterea dobânzilor la credite;
b) îngheţarea salariilor;
c) creşterea masei monetare;
d) reducerea deficitului bugetului de stat;
e) reducerea deficitului balanţei de plăţi externe.

442. Nu este măsură anti-inflaţionistă:

a) creşterea productivităţii muncii în scopul măririi ofertei de bunuri;
b) introducerea unor noi bunuri în producţie;
c) adaptarea volumului şi structurii ofertei la cerere;
d) expansiunea creditului;

666
 86
e) creşterea impozitelor şi reducerea cheltuielilor bugetare.

667
443. Şomajul se referă la:
a) un dezechilibru economic, cererea de muncă fiind mai mare decât oferta;
b) un deficit de forţă de muncă;
c) o stare pozitivă a economiei;
d) neasigurarea locurilor de muncă pentru o parte din populaţia activă disponibilă;
e) satisfacerea cererilor de angajare, indiferent dacă solicitanţii au sau nu un loc de
muncă.
444. Şomajul apare atunci când:
a) cererea este mai mare decât oferta pe piaţa muncii;
b) cererea este mai mică decât oferta pe piaţa muncii;
c) cererea este egală cu oferta pe piaţa muncii;
d) există exces de cerere pe piaţa muncii;
e) piaţa muncii este în echilibru.
445. Elevii şi studenţii în vârstă de muncă şi apţi de muncă nu se iau în considerare în
calculul şomajului deoarece:
a) nu au timp pentru a munci;
b) beneficiază de burse;
c) primesc bani de la familiile lor;
d) nu intră în populaţia activă disponibilă;
e) nu reprezintă resurse de muncă.

446. Rata şomajului se calculează ca raport între:

a) populaţia ocupată şi populaţia activă;
b) populaţia ocupată şi populaţia totală;
c) populaţia activă şi populaţia totală;
d) numărul şomerilor şi populaţia totală;
e) numărul şomerilor şi populaţia activă.
447. Intensitatea şomajului se referă la:
a) distincţia dintre şomaj total şi şomaj parţial;
b) durata şomajului;
c) structura şomajului pe vârste, calificări şi domenii de activitate;
d) distincţia şomaj ciclic – şomaj structural – şomaj tehnologic;
e) migraţia internaţională a populaţiei.
448. Din perspectiva pieţei muncii, modificarea structurii economiei pe activităţi se
reflectă în:
a) şomajul ciclic;
b) şomajul structural;
c) şomajul tehnologic;

668
d) creşterea ofertei de forţă de muncă;
87
e) creşterea resurselor de forţă de muncă.

669
449. Din perspectiva pieţei muncii, progresul tehnologic se reflectă în:
a) şomajul ciclic;
b) şomajul structural;
c) şomajul tehnologic;
d) creşterea ofertei de forţă de muncă;
e) creşterea resurselor de forţă de muncă.

450. Dacă piaţa muncii este în echilibru, atunci:

a) nu există şomaj;
b) nu există şomaj involuntar;
c) nu există şomaj voluntar;
d) populaţia ocupată este egală cu populaţia activă;
e) populaţia ocupată este mai mare decât populaţia activă.

451. Percepţia că salariile sunt prea mici determină:

a) şomaj involuntar;
b) şomaj voluntar;
c) creşterea ofertei de forţă de muncă;
d) reducerea cererii de forţă de muncă;
e) reducerea ofertei excedentare de forţă de muncă.

452. Negocierile colective care impun un nivel ridicat al salariului determină:

a) creşterea cererii de forţă de muncă;
b) reducerea cererii de forţă de muncă;
c) diminuarea şomajului;
d) creşterea populaţiei ocupate în raport cu populaţia activă;
e) reducerea ofertei de forţă de muncă.

453. Insuficienţa cererii de bunuri şi servicii determină:

a) creşterea şomajului;
b) reducerea şomajului;
c) creşterea excesului de cerere pe piaţa muncii;
d) reducerea excesului de ofertă pe piaţa muncii;
e) diminuarea dezechilibrelor pe piaţa muncii.

454. Nu este o politică de diminuare a efectelor şomajului:

a) venitul minim garantat;
b) pregătirea şi calificarea forţei de muncă;
c) stimularea dezvoltării economico-sociale;
d) devansarea creşterii productivităţii muncii de creşterea salariului real;
e) adoptarea unor programe cu timp redus de muncă şi atipice .

88

670
450. Şomajul creşte dacă:
a) se adoptă forme noi de angajare în timp parţial sau cu orar atipic;
b) investiţiile cresc;
c) statul acordă facilităţi pentru crearea de noi întreprinderi;
d) economia este în recesiune;
e) exportul creşte.

671
8
9

6
7
2
 Statul în economia de piaţă

456. Intervenţia statului în economie:

a) este nelimitată;
b) ignoră opţiunile electoratului;
c) are numai efecte pozitive;
d) rezolvă eşecul pieţelor în alocarea bunurilor nemarfare;
e) este impusă de caracterul dominant al proprietăţii private.

457. Implicarea statului în economie este impusă de:

a) existenţa proprietăţii private;
b) garantarea libertăţii de acţiune a agenţilor economici;
c) autonomia agenţilor economici;
d) insuficienţa cererii în raport cu oferta;
e) existenţa nevoilor colective.

458. Nu este impozit direct:

a) impozitul pe profit;
b) impozitul pe salarii;
c) taxa pe valoarea adăugată;
d) impozitul pe veniturile liber profesioniştilor;
e) impozitul pe venitul global.

459. Nu reprezintă impozit indirect:

a) taxa pe valoarea adăugată;
b) impozitul pe venitul global;
c) accizele;
d) taxele vamale;
e) taxa pentru modernizarea drumurilor.

460. Veniturile din capital ale bugetului de stat includ:

a) veniturile bugetare din profitul Băncii Naţionale a României;
b) veniturile bugetare din profiturile regiilor autonome;
c) dividendele pentru participaţiile statului în economie;
d) venituri din valorificarea unor bunuri ale statului;
e) încasări din rambursarea împrumuturilor acordate.

461. Dacă veniturile bugetare sunt mai mici decât cheltuielile bugetare, atunci;
a) bugetul este excedentar;
b) datoria publică se reduce;
c) datoria publică se măreşte;
d) statul acordă împrumuturi interne şi externe;
e) trebuie reduse impozitele pentru echilibrarea bugetului.

673
9
0

6
7
4
462. Dacă veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare, atunci;
a) bugetul este deficitar;
b) datoria publică se reduce;
c) datoria publică se măreşte;
d) statul contractează împrumuturi interne şi externe;
e) trebuie mărite impozitele pentru echilibrarea bugetului.

463. Cea mai inflaţionistă cale de finanţare a deficitului bugetar este:

a) împrumuturile interne;
b) împrumuturile externe;
c) emisiunea de bani;
d) creşterea impozitelor;
e) reducerea cheltuielilor bugetare.

464. Până la o anumită limită, deficitul bugetar:

a) descurajează economia pe termen scurt;
b) stimulează economia pe termen scurt;
c) stimulează economia pe termen lung;
d) contribuie la reducerea datoriei publice;
e) amână folosirea pentru mai târziu a unor resurse financiare.

465. Creşterea impozitelor are ca efect:

a) reducerea evaziunii fiscale;
b) contracţia economiei subterane;
c) reducerea deficitului bugetar;
d) creşterea veniturilor disponibile ale agenţilor economici;
e) stimularea agenţilor economici.

466. Reducerea impozitelor are ca efect:

a) descurajarea investiţiilor;
b) creşterea şomajului;
c) reducerea datoriei publice;
d) creşterea veniturilor disponibile ale agenţilor economici;
e) extinderea programelor sociale ale guvernului.

467. Programarea economică a statului nu urmăreşte:

a) să influenţeze funcţionarea pieţelor şi a economiei;
b) să corecteze mecanismele pieţei;
c) să constituie un element complementar al pieţei;
d) să impună direcţii obligatorii pentru agenţii economici;
e) să constituie un mijloc de informare a agenţilor economici şi de incitare a
deciziilor acestora.

675
9
1

6
7
6
463. Într-o economie de piaţă, atingerea obiectivelor stabilite prin programarea
economică a statului presupune:
a) instituirea obligativităţii obiectivelor respective pentru toţi agenţii economici;
b) utilizarea pârghiilor economice pentru stimularea agenţilor economici în vederea
realizării obiectivelor respective;
c) reducerea rolului pieţei şi diminuarea autonomiei agenţilor economici;
d) amplificarea intervenţiei statului în economie;
e) reducerea rolului preţurilor în alocarea resurselor economice.

677
9
2

6
7
8
 Piaţa mondială

468. Piaţa mondială se dezvoltă ca urmare a faptului că:

a) diferenţierea înzestrării ţărilor cu factori de producţie se reduce;
b) toate ţările obţin performanţe economice din ce în ce mai bune;
c) specializarea economiilor naţionale se reduce;
d) nici o ţară nu poate să-şi asigure toate bunurile de care are nevoie;
e) diviziunea internaţională a muncii elimină avantajele pe care le oferă piaţa
mondială ţărilor participante.

469. Între motivele participării la piaţa mondială nu se include:

a) extinderea pieţelor de desfacere;
b) obţinerea unor produse şi tehnologii noi;
c) diversificarea producţiei interne;
d) accesul la ceea ce nu se produce pe plan intern;
e) obţinerea de încasări valutare.

470. Nu se includ în cadrul segmentelor specializate ale pieţei mondiale:

a) exportul şi importul de bunuri şi servicii, inclusiv produse şi tehnologii de vârf;
b) colectarea veniturilor bugetare şi alocarea cheltuielilor bugetare;
c) investiţiile directe în şi din străinătate;
d) acordarea şi primirea de credite externe;
e) schimbul valutar al agenţilor economici din diferite ţări.

471. Piaţa mondială determină:

a) reducerea concurenţei dintre agenţii economici din diferite ţări;
b) creşterea eficienţei economiei naţionale în cadrul diviziunii internaţionale a
muncii;
c) reducerea capacităţii de absorbţie a unor produse;
d) reducerea numărului de pieţe furnizoare şi de desfacere;
e) diminuarea impactului evoluţiilor internaţionale asupra economiei naţionale.

472. În concepţia liberului schimb, comerţul internaţional trebuie să se bazeze pe:

a) taxe vamale;
b) restricţii cantitative asupra importului;
c) scutiri de impozite la import sau la export;
d) subvenţii la export;
e) concurenţă între participanţi.

679
9
3

6
8
0
474. Nu constituie un instrument al abordării protecţioniste în comerţul internaţional:
a) Organizaţia Mondială a Comerţului;
b) taxele vamale;
c) scutirile de impozite la import;
d) subvenţiile la import;
e) restricţiile cantitative asupra importului.

475. Evoluţia comerţului internaţional nu este marcată de:

a) creşterea sa mai rapidă comparativ cu produsul intern brut;
b) înmulţirea reglementărilor privind importul;
c) înmulţirea reglementărilor care stimulează exportul;
d) reducerea gradului său de concentrare în ţările dezvoltate;
e) accentuarea concurenţei dintre participanţi.

476. Dacă exportul este mai mic decât importul, atunci:

a) balanţa comercială este deficitară;
b) datoria externă se reduce;
c) rezervele valutare cresc;
d) competitivitatea producţiei interne este ridicată;
e) se pot acorda credite externe.

477. Dacă exportul este mai mare decât importul:

a) balanţa comercială este deficitară;
b) datoria externă se reduce;
c) rezervele valutare se reduc;
d) competitivitatea producţiei interne este scăzută;
e) se fac împrumuturi externe.

478. Creşterea exportului:

a) amplifică deficitul balanţei comerciale;
b) reduce excedentul balanţei comerciale;
c) măreşte activul balanţei de plăţi;
d) reduce pasivul balanţei de plăţi;
e) reduce încasările din balanţa de plăţi.

479. Creşterea importului:

a) reduce deficitul balanţei comerciale;
b) reduce excedentul balanţei comerciale;
c) măreşte activul balanţei de plăţi;
d) reduce pasivul balanţei de plăţi;
e) reduce plăţile din balanţa de plăţi.

681
9
4

6
8
2
480. Investiţiile străine:
a) reduc deficitul balanţei comerciale;
b) măresc excedentul balanţei comerciale;
c) măresc activul balanţei de plăţi;
d) reduc pasivul balanţei de plăţi;
e) nu au nici un efect asupra balanţei de plăţi.
481. Creditele acordate de către instituţiile financiare internaţionale:
a) reduc deficitul balanţei comerciale;
b) măresc excedentul balanţei comerciale;
c) reduc activul balanţei de plăţi;
d) nu au nici un efect asupra balanţei de plăţi;
e) măresc încasările din balanţa de plăţi.
482. Exportul este eficient atunci când:
a) cursul de revenire la export este mai mare decât cursul de schimb al pieţei;
b) cursul de revenire la export este mai mic decât cursul de schimb al pieţei;
c) preţul exportului pe piaţa internă plus cheltuielile de circulaţie până la frontieră
este mai mare decât preţul de export în lei la cursul de schimb al pieţei;
d) moneda naţională este supraevaluată;
e) dinamica salariului real devansează dinamica productivităţii muncii.
483. Importul este eficient atunci când:
a) cursul de revenire la import este mai mare decât cursul de schimb al pieţei;
b) cursul de revenire la import este mai mic decât cursul de schimb al pieţei;
c) moneda naţională este subevaluată;
d) cursul de schimb se depreciază;
e) preţul importului pe piaţa internă minus taxele de import este mai mic decât preţul
de import în lei la cursul de schimb al pieţei.
484. Eficienţa exportului creşte atunci când:
a) se reduce gradul de prelucrare a bunurilor şi gradul de complexitate a serviciilor
destinate exportului;
b) scade calitatea bunurilor şi serviciilor destinate exportului;
c) dinamica salariului real devansează dinamica productivităţii muncii;
d) scad costurile în producţia destinată exportului;
e) cresc preţurile interne ale produselor exportate.
485. Pe piaţa valutară se realizează:
a) operaţiuni de finanţare şi refinanţare;
b) tranzacţii la vedere şi la termen cu titluri;
c) tranzacţii la vedere şi la termen cu acţiuni;
d) tranzacţii la vedere şi la termen cu valute;

683
e) tranzacţii la vedere şi la termen cu obligaţiuni. 95

684
485. Cursul de schimb anunţat zilnic de către Banca Naţională a României este:
a) cursul de schimb la care se desfăşoară toate tranzacţiile pe piaţa valutară;
b) cel mai ridicat curs al pieţei valutare;
c) cel mai redus curs al pieţei valutare;
d) media cursurilor de schimb ale tranzacţiilor pe piaţa valutară;
e) cursul de schimb obligatoriu pentru toţi agenţii economici.

486. Paritatea puterii de cumpărare se referă la:

a) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pe baza comparaţiei cu un etalon
internaţional – EURO sau dolarul SUA;
b) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pa baza puterii lor de cumpărare;
c) modificarea cursului de schimb dintre monedele a două ţări pentru a compensa
diferenţa dintre ratele dobânzii din cele două ţări;
d) cursul de schimb stabilit pe baza cererii şi a ofertei pe piaţa valutară interbancară;
e) preţul monedei naţionale exprimat în altă monedă.

487. Paritatea ratelor dobânzii se referă la:

a) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pe baza comparaţiei cu un etalon
internaţional – EURO sau dolarul SUA;
b) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pa baza puterii lor de cumpărare;
c) modificarea cursului de schimb dintre monedele a două ţări pentru a compensa
diferenţa dintre ratele dobânzii din cele două ţări;
d) cursul de schimb stabilit pe baza cererii şi a ofertei pe piaţa valutară interbancară;
e) preţul monedei naţionale exprimat în altă monedă.
488. Dacă cererea pe piaţa valutară este mai mare decât oferta, atunci:
a) moneda naţională se întăreşte în raport cu valuta;
b) moneda naţională se depreciază în raport cu valuta;
c) moneda naţională se apreciază în raport cu valuta;
d) cursul de schimb exprimat în unităţi de monedă naţională pe unitatea de valută se
reduce;
e) banca centrală trebuie să cumpere valută.
489. Dacă cererea pe piaţa valutară este mai mică decât oferta, atunci:
a) moneda naţională slăbeşte în raport cu valuta;
b) moneda naţională se depreciază în raport cu valuta;
c) moneda naţională se apreciază în raport cu valuta;
d) cursul de schimb exprimat în unităţi de monedă naţională pe unitatea de valută
creşte;

685
e) banca centrală trebuie să vândă valută. 96

686
490. Dacă rata internă a dobânzii este mai mare decât rata internaţională a dobânzii,
atunci cursul de schimb la termen al monedei naţionale în raport cu valuta (unităţi
monetare interne pe unitatea de valută) este:
a) mai mare decât cursul de schimb la vedere;
b) egal cu cursul de schimb la vedere;
c) mai mic decât cursul de schimb la vedere;
d) mai mare sau mai mic decât cursul de schimb la vedere în funcţie de condiţiile
pieţei valutare;
e) mai mare sau mai mic decât cursul de schimb la vedere în funcţie de situaţia
balanţei comerciale.
491. Creşterea ratei interne a dobânzii determină:
a) ieşiri de capitaluri din ţară, creşterea cererii de valută şi deprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
b) intrări de capitaluri în ţară, creşterea ofertei de valută şi aprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
c) ieşiri de capitaluri din ţară, creşterea cererii de valută şi aprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
d) intrări de capitaluri în ţară, creşterea ofertei de valută şi deprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
e) apropierea cursului de schimb la termen de cursul de schimb la vedere.
492. Dacă rata inflaţiei interne este mai mare decât rata inflaţiei internaţionale, atunci
cursul de schimb la paritatea puterii de cumpărare (unităţi monetare interne pe
unitatea de valută):
a) creşte;
b) se reduce;
c) nu se modifică;
d) creşte peste nivelul de echilibru, după care scade sub nivelul de echilibru;
e) scade sub nivelul de echilibru, după care creşte peste nivelul de echilibru.
493. Care dintre următoarele afirmaţii privind piaţa valutară este falsă?
a) Pe piaţa valutară interbancară operează băncile comerciale în nume propriu sau în
contul clienţilor.
b) Persoanele fizice pot efectua schimb valutar pe piaţa valutară interbancară.
c) Piaţa caselor de schimb valutar este rezervată schimbului valutar pentru
persoanele fizice.
d) Piaţa valutară din România este o piaţă liberă.
e) Cursul de schimb se negociază liber pe tot timpul zilei.
494. Posibilitatea de realiza schimb valutar pe piaţa valutară se numeşte:
a) paritate monetară;
b) paritate a puterii de cumpărare;
c) paritate a ratelor dobânzii;
d) convertibilitate;
e) competitivitate.

687
9
7

6
8
8
495. Dacă exportul este egal cu importul, atunci:
a) balanţa comercială este deficitară;
b) balanţa comercială este echilibrată;
c) balanţa comercială este excedentară;
d) obligatoriu balanţa de plăţi este echilibrată;
e) obligatoriu balanţa de plăţi este excedentară.

496. Exporturile unei ţări însumează 10 miliarde dolari, iar importurile ei însumează 20
miliarde euro. În situaţia în care 1 euro = 1,5 dolari, balanţa comercială a ţării
respective a înregistrat un:
a) excedent de 20 miliarde dolari;
b) deficit de 20 miliarde dolari;
c) excedent de 10 miliarde dolari;
d) deficit de 10 miliarde dolari;
e) deficit de 5 miliarde dolari.

497. Atunci când exporturile unei ţări sunt de 100 miliarde dolari iar importurile de 80
miliarde dolari, balanţa comercială a ţării respective înregistrează un:
a) excedent de 80 miliarde dolari;
b) deficit de 80 miliarde dolari;
c) excedent de 20 miliarde dolari;
d) deficit de 20 miliarde dolari;
e) excedent de 180 miliarde dolari.

498. Deficitul balanţei comerciale a unei ţări este de 20 miliarde dolari. Dacă importurile
ţării au fost în perioada considerată de 70 miliarde dolari, atunci exporturile ţării au
însumat:
a) 70 miliarde dolari;
b) 20 miliarde dolari;
c) 50 miliarde dolari;
d) 30 miliarde dolari;
e) 40 miliarde dolari.

499. Excedentul balanţei comerciale a unei ţări este de 10 miliarde dolari. Dacă
exporturile ţării au fost în perioada considerată de 60 miliarde dolari, atunci
importurile ţării au însumat:
a) 70 miliarde dolari;
b) 20 miliarde dolari;
c) 50 miliarde dolari;
d) 30 miliarde dolari;
e) 40 miliarde dolari.

689
9
8

6
9
0
474. Nu constituie un instrument al abordării protecţioniste în comerţul internaţional:
a) Organizaţia Mondială a Comerţului;
b) taxele vamale;
c) scutirile de impozite la import;
d) subvenţiile la import;
e) restricţiile cantitative asupra importului.

475. Evoluţia comerţului internaţional nu este marcată de:

a) creşterea sa mai rapidă comparativ cu produsul intern brut;
b) înmulţirea reglementărilor privind importul;
c) înmulţirea reglementărilor care stimulează exportul;
d) reducerea gradului său de concentrare în ţările dezvoltate;
e) accentuarea concurenţei dintre participanţi.

476. Dacă exportul este mai mic decât importul, atunci:

a) balanţa comercială este deficitară;
b) datoria externă se reduce;
c) rezervele valutare cresc;
d) competitivitatea producţiei interne este ridicată;
e) se pot acorda credite externe.

477. Dacă exportul este mai mare decât importul:

a) balanţa comercială este deficitară;
b) datoria externă se reduce;
c) rezervele valutare se reduc;
d) competitivitatea producţiei interne este scăzută;
e) se fac împrumuturi externe.

478. Creşterea exportului:

a) amplifică deficitul balanţei comerciale;
b) reduce excedentul balanţei comerciale;
c) măreşte activul balanţei de plăţi;
d) reduce pasivul balanţei de plăţi;
e) reduce încasările din balanţa de plăţi.

479. Creşterea importului:

a) reduce deficitul balanţei comerciale;
b) reduce excedentul balanţei comerciale;
c) măreşte activul balanţei de plăţi;
d) reduce pasivul balanţei de plăţi;
e) reduce plăţile din balanţa de plăţi.

691
9
9

6
9
2
480. Investiţiile străine:
a) reduc deficitul balanţei comerciale;
b) măresc excedentul balanţei comerciale;
c) măresc activul balanţei de plăţi;
d) reduc pasivul balanţei de plăţi;
e) nu au nici un efect asupra balanţei de plăţi.
481. Creditele acordate de către instituţiile financiare internaţionale:
a) reduc deficitul balanţei comerciale;
b) măresc excedentul balanţei comerciale;
c) reduc activul balanţei de plăţi;
d) nu au nici un efect asupra balanţei de plăţi;
e) măresc încasările din balanţa de plăţi.
482. Exportul este eficient atunci când:
a) cursul de revenire la export este mai mare decât cursul de schimb al pieţei;
b) cursul de revenire la export este mai mic decât cursul de schimb al pieţei;
c) preţul exportului pe piaţa internă plus cheltuielile de circulaţie până la frontieră
este mai mare decât preţul de export în lei la cursul de schimb al pieţei;
d) moneda naţională este supraevaluată;
e) dinamica salariului real devansează dinamica productivităţii muncii.
483. Importul este eficient atunci când:
a) cursul de revenire la import este mai mare decât cursul de schimb al pieţei;
b) cursul de revenire la import este mai mic decât cursul de schimb al pieţei;
c) moneda naţională este subevaluată;
d) cursul de schimb se depreciază;
e) preţul importului pe piaţa internă minus taxele de import este mai mic decât preţul
de import în lei la cursul de schimb al pieţei.
484. Eficienţa exportului creşte atunci când:
a) se reduce gradul de prelucrare a bunurilor şi gradul de complexitate a serviciilor
destinate exportului;
b) scade calitatea bunurilor şi serviciilor destinate exportului;
c) dinamica salariului real devansează dinamica productivităţii muncii;
d) scad costurile în producţia destinată exportului;
e) cresc preţurile interne ale produselor exportate.
485. Pe piaţa valutară se realizează:
a) operaţiuni de finanţare şi refinanţare;
b) tranzacţii la vedere şi la termen cu titluri;
c) tranzacţii la vedere şi la termen cu acţiuni;
d) tranzacţii la vedere şi la termen cu valute;

693
e) tranzacţii la vedere şi la termen cu obligaţiuni. 100

694
485. Cursul de schimb anunţat zilnic de către Banca Naţională a României este:
a) cursul de schimb la care se desfăşoară toate tranzacţiile pe piaţa valutară;
b) cel mai ridicat curs al pieţei valutare;
c) cel mai redus curs al pieţei valutare;
d) media cursurilor de schimb ale tranzacţiilor pe piaţa valutară;
e) cursul de schimb obligatoriu pentru toţi agenţii economici.

486. Paritatea puterii de cumpărare se referă la:

a) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pe baza comparaţiei cu un etalon
internaţional – EURO sau dolarul SUA;
b) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pa baza puterii lor de cumpărare;
c) modificarea cursului de schimb dintre monedele a două ţări pentru a compensa
diferenţa dintre ratele dobânzii din cele două ţări;
d) cursul de schimb stabilit pe baza cererii şi a ofertei pe piaţa valutară interbancară;
e) preţul monedei naţionale exprimat în altă monedă.

487. Paritatea ratelor dobânzii se referă la:

a) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pe baza comparaţiei cu un etalon
internaţional – EURO sau dolarul SUA;
b) raportul dintre monedele a două ţări stabilit pa baza puterii lor de cumpărare;
c) modificarea cursului de schimb dintre monedele a două ţări pentru a compensa
diferenţa dintre ratele dobânzii din cele două ţări;
d) cursul de schimb stabilit pe baza cererii şi a ofertei pe piaţa valutară interbancară;
e) preţul monedei naţionale exprimat în altă monedă.
488. Dacă cererea pe piaţa valutară este mai mare decât oferta, atunci:
a) moneda naţională se întăreşte în raport cu valuta;
b) moneda naţională se depreciază în raport cu valuta;
c) moneda naţională se apreciază în raport cu valuta;
d) cursul de schimb exprimat în unităţi de monedă naţională pe unitatea de valută se
reduce;
e) banca centrală trebuie să cumpere valută.
489. Dacă cererea pe piaţa valutară este mai mică decât oferta, atunci:
a) moneda naţională slăbeşte în raport cu valuta;
b) moneda naţională se depreciază în raport cu valuta;
c) moneda naţională se apreciază în raport cu valuta;
d) cursul de schimb exprimat în unităţi de monedă naţională pe unitatea de valută
creşte;

695
e) banca centrală trebuie să vândă valută. 101

696
490. Dacă rata internă a dobânzii este mai mare decât rata internaţională a dobânzii,
atunci cursul de schimb la termen al monedei naţionale în raport cu valuta (unităţi
monetare interne pe unitatea de valută) este:
a) mai mare decât cursul de schimb la vedere;
b) egal cu cursul de schimb la vedere;
c) mai mic decât cursul de schimb la vedere;
d) mai mare sau mai mic decât cursul de schimb la vedere în funcţie de condiţiile
pieţei valutare;
e) mai mare sau mai mic decât cursul de schimb la vedere în funcţie de situaţia
balanţei comerciale.
491. Creşterea ratei interne a dobânzii determină:
a) ieşiri de capitaluri din ţară, creşterea cererii de valută şi deprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
b) intrări de capitaluri în ţară, creşterea ofertei de valută şi aprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
c) ieşiri de capitaluri din ţară, creşterea cererii de valută şi aprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
d) intrări de capitaluri în ţară, creşterea ofertei de valută şi deprecierea monedei
naţionale în raport cu valuta;
e) apropierea cursului de schimb la termen de cursul de schimb la vedere.
492. Dacă rata inflaţiei interne este mai mare decât rata inflaţiei internaţionale, atunci
cursul de schimb la paritatea puterii de cumpărare (unităţi monetare interne pe
unitatea de valută):
a) creşte;
b) se reduce;
c) nu se modifică;
d) creşte peste nivelul de echilibru, după care scade sub nivelul de echilibru;
e) scade sub nivelul de echilibru, după care creşte peste nivelul de echilibru.
493. Care dintre următoarele afirmaţii privind piaţa valutară este falsă?
a) Pe piaţa valutară interbancară operează băncile comerciale în nume propriu sau în
contul clienţilor.
b) Persoanele fizice pot efectua schimb valutar pe piaţa valutară interbancară.
c) Piaţa caselor de schimb valutar este rezervată schimbului valutar pentru
persoanele fizice.
d) Piaţa valutară din România este o piaţă liberă.
e) Cursul de schimb se negociază liber pe tot timpul zilei.
494. Posibilitatea de realiza schimb valutar pe piaţa valutară se numeşte:
a) paritate monetară;
b) paritate a puterii de cumpărare;
c) paritate a ratelor dobânzii;
d) convertibilitate;
e) competitivitate.

697
10
2

698
495. Dacă exportul este egal cu importul, atunci:
a) balanţa comercială este deficitară;
b) balanţa comercială este echilibrată;
c) balanţa comercială este excedentară;
d) obligatoriu balanţa de plăţi este echilibrată;
e) obligatoriu balanţa de plăţi este excedentară.

496. Exporturile unei ţări însumează 10 miliarde dolari, iar importurile ei însumează 20
miliarde euro. În situaţia în care 1 euro = 1,5 dolari, balanţa comercială a ţării
respective a înregistrat un:
a) excedent de 20 miliarde dolari;
b) deficit de 20 miliarde dolari;
c) excedent de 10 miliarde dolari;
d) deficit de 10 miliarde dolari;
e) deficit de 5 miliarde dolari.

497. Atunci când exporturile unei ţări sunt de 100 miliarde dolari iar importurile de 80
miliarde dolari, balanţa comercială a ţării respective înregistrează un:
a) excedent de 80 miliarde dolari;
b) deficit de 80 miliarde dolari;
c) excedent de 20 miliarde dolari;
d) deficit de 20 miliarde dolari;
e) excedent de 180 miliarde dolari.

498. Deficitul balanţei comerciale a unei ţări este de 20 miliarde dolari. Dacă importurile
ţării au fost în perioada considerată de 70 miliarde dolari, atunci exporturile ţării au
însumat:
a) 70 miliarde dolari;
b) 20 miliarde dolari;
c) 50 miliarde dolari;
d) 30 miliarde dolari;
e) 40 miliarde dolari.

499. Excedentul balanţei comerciale a unei ţări este de 10 miliarde dolari. Dacă
exporturile ţării au fost în perioada considerată de 60 miliarde dolari, atunci
importurile ţării au însumat:
a) 70 miliarde dolari;
b) 20 miliarde dolari;
c) 50 miliarde dolari;
d) 30 miliarde dolari;
e) 40 miliarde dolari.

699
10
3

700
 Integrarea economică şi globalizarea

500. Internaţionalizarea economiilor este ilustrată în mod deosebit de creşterea:

a) investiţiilor externe mai lent decât schimburilor valutare;
b) importurilor;
c) exporturilor;
d) vertiginoasă a tranzacţiilor pe piaţa schimburilor valutare;
e) investiţiilor externe şi menţinerea ponderii comerţului exterior în PIB.
501. Creşterea eficienţei economice în procesul integrării nu este însoţită de:
a) creşterea puterii de negociere a grupărilor integraţioniste;
b) intensificarea concurenţei în interiorul noilor pieţe;
c) transformări structurale pentru a atenua diferenţele dintre zonele spaţiului
integrat;
d) posibilitatea dezvoltării tuturor economiilor ţărilor membre;
e) diminuarea concurenţei în interiorul noilor pieţe.
502. Nu reprezintă condiţie de aderare la Uniunea Europeană:
a) asigurarea stabilităţii instituţiilor care garantează buna funcţionare a democraţiei;
b) folosirea şi aplicarea unui sistem propriu de norme independent de cel comunitar;
c) recunoaşterea obiectivelor stabilite pentru realizarea Uniunii Economice şi
Monetare şi promovarea acţiunilor necesare îndeplinirii acestora;
d) încorporarea în propria legislaţie şi aplicarea sistemului de norme comunitare;
e) existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă presiunilor
concurenţiale din cadrul pieţei interne unice.
503. Procesul globalizării este favorizat de:
a) existenţa unor reglementări care obstrucţionează investiţiile transnaţionale;
b) înlăturarea reglementărilor care obstrucţionau investiţiile transnaţionale;
c) diminuarea nesemnificativă a costului transporturilor şi telecomunicaţiilor;
d) sporirea semnificativă a costului transporturilor şi telecomunicaţiilor;
e) insuficienta liberalizare a pieţelor de capital.
504. Firmele multinaţionale şi transnaţionale pot contribui la dezvoltarea economiilor în
care acţionează prin:
a) aportul în tehnologii avansate numai în ţările de provenienţă;
b) înlocuirea producătorilor locali şi menţinerea producţiei la acelaşi nivel;
c) existenţa unei neconcordanţe între obiectivul activităţii şi nevoile ţărilor în care
acţionează;
d) creşterea producţiei şi distribuirea unor venituri nu şi prin aportul de capital;
e) aportul de capital, creşterea producţiei şi distribuirea unor venituri.

701
10
4

702
 43. c 53. e 63. e
44. c 54. d 64. a
Ce este economia? RĂSPUNSURI

1. a
2. b
3. a
4. a
5. e
6. a
7. a
8. b
9. c
10. e

Agenţii economici

11. a
12. a
13. a
14. a
15. d
16. c
17. a
18. e

Consumatorul

19. b 29. a
20. b 30. c
21. a 31. b
22. e 32. a
23. d 33. d
24. c 34. a
25. b 35. e
26. c 36. b
27. c 37. d
28. b

Producătorul

38. c 48. d 58. c

39. d 49. d 59. d
40. b 50. e 60. c
41. c 51. d 61. c
42. b 52. b 62. b

703
105

704
 45. c 55. c 65. b
46. d 56. b 66. d
47. b 57. a

Utilizarea factorilor de producţie

67. c 78. b 89. b 100. B

68. c 79. c 90. b 101. A
69. b 80. c 91. e 102. A
70. d 81. c 92. d 103. B
71. a 82. d 93. d 104. D
72. e 83. b 94. a 105. D
73. c 84. d 95. e 106. A
74. c 85. b 96. c 107. B
75. d 86. c 97. d 108. B
76. d 87. c 98. c
77. c 88. b 99. d

Veniturile

109. e 130. d 151. b 172. d

110. a 131. c 152. d 173. c
111. b 132. c 153. d 174. a
112. d 133. c 154. b 175. b
113. b 134. d 155. d 176. c
114. e 135. c 156. e 177. d
115. b 136. d 157. b 178. b
116. d 137. e 158. e 179. d
117. b 138. b 159. d 180. c
118. b 139. d 160. e 181. d
119. b 140. d 161. c 182. b
120. d 141. a 162. d 183. d
121. c 142. b 163. c 184. b
122. b 143. b 164. e 185. d
123. a 144. c 165. d 186. e
124. a 145. e 166. b 187. a
125. c 146. c 167. b 188. e
126. d 147. b 168. b 189. e
127. d 148. a 169. c 190. b
128. c 149. c 170. c
129. a 150. d 171. d

Piaţa

191. b 206. c 221. c

192. d 207. c 222. d
193. b 208. e 223. c
705
194. e 209. c 224. d
106

706
 195. c 210. c 225. e
196. c 211. d 226. d
197. b 212. d 227. c
198. a 213. b 228. d
199. b 214. c 229. b
200. b 215. d 230. c
201. c 216. d
202. c 217. d
203. d 218. e
204. c 219. d
205. b 220. c

Pieţe, concurenţă, preţuri

231. d 238. b
232. b 239. c
233. c 240. e
234. d 241. a
235. e 242. d
236. b 243. c
237. a 244. e

Piaţa monetară

245. d 257. b 269. d 281. b

246. a 258. a 270. a 282. e
247. e 259. c 271. c 283. a
248. e 260. b 272. c 284. b
249. b 261. c 273. c 285. d
250. d 262. c 274. d 286. c
251. d 263. b 275. d 287. a
252. c 264. a 276. c 288. b
253. a 265. c 277. c 289. c
254. c 266. d 278. d 290. e
255. b 267. d 279. c
256. a 268. c 280. b

Piaţa financiară

291. d 302. d 313. a

292. d 303. b 314. e
293. c 304. b 315. c
294. c 305. c 316. b
295. a 306. b 317. b
296. b 307. a 318. c
297. c 308. d 319. d

707
298. c 309. d 320. a
299. a 310. c 321. c
107

708
 300. b 311. e 322. b
301. c 312. d

Piaţa muncii

323. b 330. C
324. d 331. D
325. a 332. E
326. a 333. B
327. b 334. C
328. c 335. C
329. b 336. C

Venitul, consumul şi investiţiile

337. e 357. b 377. c

338. c 358. c 378. c
339. d 359. c 379. b
340. c 360. c 380. c
341. d 361. d 381. c
342. b 362. b 382. a
343. d 363. b 383. d
344. a 364. c 384. b
345. c 365. d 385. b
346. e 366. d 386. c
347. c 367. a 387. b
348. b 368. e 388. c
349. c 369. d 389. d
350. d 370. b 390. d
351. d 371. c 391. d
352. d 372. c 392. b
353. c 373. a 393. a
354. e 374. b 394. b
355. b 375. c 395. b
356. e 376. d 396. c

Creşterea şi dezvoltarea economică

397. b 409. b
398. c 410. a
399. d 411. b
399 c 412. b
bis.
400. c 413. e
401. b 414. a
402. c 415. e
403. d 416. d
709
404. d 417. c
108

710
 405. b 418. D
406. b 419. D
407. d 420. C
408. c

Inflaţia şi şomajul

421. d 431. d 441. a

422. b 432. e 442. b
423. b 433. c 443. c
424. c 434. e 444. b
425. d 435. c 445. b
426. c 436. d 446. b
427. c 437. d 447. a
428. d 438. b 448. d
429. d 439. d 449. d
430. c 440. e

Statul în economia de piaţă

450. d 457. c
451. e 458. b
452. c 459. c
453. b 460. d
454. d 461. d
455. c 462. b
456. b

Piaţa mondială

463. d 474. c 485. c

464. c 475. e 486. b
465. b 476. b 487. a
466. b 477. a 488. b
467. e 478. d 489. d
468. a 479. d 490. b
469. d 480. d 491. b
470. a 481. b 492. c
471. b 482. c 493. c
472. c 483. b 494. c
473. b 484. c

Integrarea economică şi globalizarea

495. d
496. e

711
497. b
498. b
499. e 109

712
 ERATĂ

Pagina 15 testul grilă 25 avem

UmgB
a) UmgA în loc de: a) UmgA UmgB
P = P P = P .
b b B b

Tipărit la Tipografia ASE

Comanda nr. 8

713
 110

Economie – grille. 1b , 2a , 3b , 4a , 5d , 6d , 7a.

NR 1.
1. O economie bazata pe mecanismele pietei libere se refera la faptul ca:
B. guvernul nu stabile nici un fel de impozite.
2. Pe masura ce pretul unui produs creste , cantitatea scade de-a lungul curbei cererii unui individ
pentru proidusul respectiv , deoarece :
A. consumatorii vor substitui produsul respective cu alte bunuri si servicii.
3. Cantitatea ce va fi cumparata dintr-un anumit produs este functie de urmatoarele variabile : pretul
produsului respectiv , veniturile consumatorilor , preferintele acestora , preturile altor bunuri si ,
eventual , de alti factori. Un graphic al cererii este insa o relatie intre cantitatile cumparate si :
B. preferintele consumatorilor.
4. In economie , menajul desemneaza unitatea care , in principal :
A. consuma.
5. Atunci cand se consuma succesiv unitati dintr-un bun , intensitatea nevoii umane pentru bunul
respectiv :
D. poate sa creasca sau sa scada.
6. Care din afirmatiile de mai jos este falsa ?
D. firmele produc numai bunuri materiale.
7. Piata caracterizata prin existent a numerosi agenti ai cererii si cativa agenti ai ofertei se numeste:
A. piata de oligopol.

714
Nr 2. 1b , 2a , 3a , 4b , 5c , 6c , 7b
1. Dupa natura subiectului , nevoile pot fi :
B. individuale si sociale (colective).
2. Satisfacerea nevoii se poate realiza pe doua cai principale :
A. direct(cu bunuri obtinute cu mijloace proprii) si indirect , prin schimb.
3. Risipa de resurse survine , in principal , ` :
A. se produce ce nu se cere.
4. In raport cu productia totala dintr-un bun , oferta lui pe piata determina :
A. cantitate mai mare cand pretul creste.
5. Pe o piata cu concurenta perfecta , preturile pietei tind spre :
C. echilibru.
6. Daca pe piata unui bun , se realizeaza un exces de cerere :
C. pretul pietei creste si tinde spre pretul de echilibru.
7. Piata caracteristica prin existent a numerosi agenti ai cererii si un singur agent al ofertei se
numeste :
B. piata de monopol.
Alte grile :
1. In raport cu productia totata dintr-un bun , oferta lui pe piata reprezinta :
B. o cantitate mai mica , indiferent de evolutia pretului.
2. Cand pe piata unui bun oferta creste mai putin decat creste cererea :
D. pretul si cantitatea de echilibru cresc.
3. Atunci cand piata unui bun economic se caracterizeaza prin existenta unui singur vanzator si a unui
singur cumparator , ea se numeste :
E. piata de monopol bilateral.
4. In conditii de concurenta incorecta , neloiala :
D. sunt favorizati numai unii vanzatori sau cumparatori.
5. Intre modificarea pretului si modificarea cantitatii cerute dintr-un bun exista :
B. o relatie inversa.
6. Functia de a produce a intreprinderii consta in formularea urmatoarele intrebari :
D. ce bunuri vor fi produse , cum si pentru Economia de piaţă este o formă modernă
cine vor fi produse bunurile? Legea de organizare a activităţii economice, în
economică stabileşte legături de cadrul căreia oamenii acţionează în mod
interdependenţă funcţională, de durată şi de liber, autonom şi eficient, în concordanţă
profunzime între actele, faptele şi cu regulile dinamicii ale pieţei. Acest lucru
comportamentele oamenilor în/şi prin face posibilă valorificarea eficientă a
activităţile social-economice. Acestea se resurselor existente pentru satisfacerea
deosebesc de legile naturii şi de legile nevoilor nelimitate ale oamenilor.
juridice, adoptate de forumurile Economia de piaţă este o economie de
democratice legiuitoare. schimb monetar.
Economia de schimb este acea formă de Agenţii economici reprezintă, în general,
organizare a activităţii economice, în care categoria specializată de indivizi
gospodăriile şi atelierele ca agenţi producători sau consumatori, care participă
economici produc bunuri, în principal în direct la piaţă, în vederea realizării unor
vederea vânzării, obţinând în schimbul lor schimburi bazate pe bunurile economice
alte bunuri necesare satisfacerii propriilor tranzacţionate. Practic, economia naţională
trebuinţe. se bazează pe schimb şi rată de participare
Gospodăriile individuale (menajele) – a agenţilor economici.
reprezintă forme de manifestare a agentului În acest sens, putem spune că agenţii
economic care îndeplinesc în principal economici sunt indivizi/grupări sau
funcţia de consumator de bunuri şi servicii. organizaţii profesionale individuale, care

715
Veniturile acestei categorii sunt obținute in
urma prestărilor de servicii către alte
unitatea economice, din remunerarea
muncii (inclusiv avantaje în natură),
pensiile, bursele, premiile, subvențiile,
titlurilor de proprietate precum şi prin
transferurile/transformările efectuate de
celelalte sectoare, în care liderul dispune
după propria opţiune şi interes de natura
comportamentului economic, venituri din
proprietate sau din industria casnică și alte
categorii bănești nenominalizate. În cadrul
gospodăriilor, liderul manifestă
reprezentanţă faţă de propria personalitatea
juridică, iar creşterea economică este
remarcată prin realizări şi acumulări
cantitative simple;
Economia este o ştiinţă socială, care
studiază procesele şi fenomenele
economice, în strânsă legătură cu factorii şi
împrejurările care le determină (producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul), în
vederea:
• stabilirii principiilor, legilor şi rapoartelor
de condiţionare, interdependenţă şi
funcţionalitate;
• punerii în evidenţă a metodelor şi
soluţiilor de utilizare eficientă a resurselor,
• motivării mobilurilor care îi animă pe
agenţii economici către activitatea
desfăşurată (economică).
Economia naturală (casnică), reprezintă
forma de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice, în care nevoile de
consum sunt satisfăcute din rezultatele
propriei activităţi, fără a se apela la
schimb. Caracteristica dominantă a
economiei naturale este autoconsumul,
producătorul şi familia sa fiind şi
consumatorii bunurilor produse. În cadrul
economiei naturale activitatea economică
se desfăşoară pe baza diviziunii naturale a
muncii (după sex, vârstă), iar instituţia
cheie o reprezintă gospodăria familială, în
care se produceau bunurile necesare
satisfacerii trebuinţelor elementare.
participă la viaţa economică îndeplinind
anumite roluri sau obligaţii, dispuşi şi în
conformitate cu participarea celorlalţi
agenţi economici concurenţiali.
Schimbul comercial reprezintă
înstrăinarea rezultatelor propriei producţii,
primind în echivalent alte produse (caz în
care schimbul se numeşte troc), sau
echivalent monetar. Celor două modalităţi
de satisfacere a trebuinţelor, directe şi
intermediare, le corespund două forme
diferite de organizare şi funcţionare a
activităţilor economice: economia naturală
şi economia de schimb.
Întreprinderile de asigurare. Includ toate
unităţile instituţionale care îndeplinesc
funcția de asigurare, adică de transferare a
riscurilor individuale in riscuri colective.
Aceasta forma de instituții se finanțează pe
baza încasărilor din primele de asigurare.
Veniturile acestei instituții se
materializează din colectarea polițelor
(primelor) de asigurare, precum și din
comisioane.
Activitatea economică în societate se
poate desfăşură între oameni organizaţi în
cadrul unor unităţi economice, profilate şi
specializate pe domenii distincte de
activitate.
Activitatea economică este un ansamblu
de acţiuni umane, bazate pe principii şi
raţionamente, caracteristice utilizării
resurselor pentru producerea de bunuri şi
servicii necesare satisfacerii trebuinţelor şi
se desfăşoară în unităţi producătoare de
bunuri economice, prestatoare de servicii,
în unităţi de comercializare a produselor,
unităţi financiar - bancare sau administraţii.
Stă la baza progresului material şi spiritual
al indivizilor, cu consecinţe asupra
societăţii, generând civilizaţii avansate prin
dezvoltare economică progresivă.
716
¬¬¬¬¬1
Banii – instrument social, general acceptat, utilizat pt masurarea si compararea
schimburilor.
- Reprezinta un accord prin care se convine asupra instrumentelor general acceptate de
mijlocire a schimburilor.
- Pot fi detinuti, schimbati, imprumutati, conservati.
- Fct. Mijlocitor al schimburilor

Instrument de masurarea a act.

Rezerva a valorilor si mijloc de economisire
Forma de evaluarea a eforturilor
Puterea de cumparare = rata de schimb = cantitatea de UM de un anumit fel primit in
schimbul altei UM.
Convertibilitate = conversie = o UM este schimbata contra unei cantitati de moneda
nenationala.
¬¬¬¬¬3
Venit=recompensarea primita de posesorii fact de productie pt rezultatul act eco-umane.
Salariu-remunerarea muncii salariate.Suma platita pt obt serviciului fact de prod munca.
Renta-venit realiz de posesorul unui bun imobiliar in sch transf temporare a dr de fol.
Dobanda-venit care revine poses fact de prod capital.-suma de bani pe care debitorul o
datoreaza creditorului pt serv adus de creditele utilizate.-pretul la care se cumpara/vinde
capital.
Profit-diferenta intre venit si costuri de prod
Rentabilitate-capacitatea unei unit eco de a obtine profit.
¬¬¬¬¬5
Fluct eco si ciclurile afacerilor evolutia princ laturi si ind ai act eco in orice nivel
micro,macro si mezoeco.
Fluct senz- det de fact naturali,psihologici sau pref consumatorilor care au evolutii dif in
timp
Fluct intamplatoare- datorita unor factori intamplatori sau evenim neasteptate care produc
modificari sau blocaje.
Fluct ciclice- tin de variatiile act ec, intre partile sau act de productie.
¬¬¬¬¬2
Factorii de productie – ansamblul elementelor care participa la producerea bunirilor si a
serviciilor.
- Pot fi private ca stocuri existente si fluxuri
- Munca si pamantul – fact originari
- Capitalul – fac derivat al productiei
- Abilitatea intreprinz – fact distinctiv
- Pot. Creativ tehnico-stiintific,imbunatatirea,neofactori
- Munca – efort uman, fizic si intelectual depus in vedereatransf res brute in bunuri si
servicii. Act. Specific umana prin care prin utiliz aptitudinilor, cunostintelor si experientei
=> bunuri si servicii.
- Pamant – resurse care sunt puse la dispozitie de natura. Natura – ansamblu de elem
utilizate pt productie.
- Capital – totalitatea bunurilor ec acumulate utilizate in productie. Bun de capital =
produse utilizate pt productie si comercializare de bunuri si servicii.
- Active financiare – imaginea asupra pietei sau asupra proprietatii. Cel ce poseda act fin,
are drept asupra act real.

717
- Capital fix = bunuri de lunga durata de utilizare care part la productie consumandu-se
treptat.
- Capital circulant = cant de stocuri de materiale de care dispune prod.
- Capital lichid = bani; se transforma in capital productiv
- Ab intreprinz - calitatile manageriale ale intreprinzatorului ; capacitatea de a imbina in
mod eficient natura,munca si capitalul, de a produce noi bunuri,de a-si asuma riscuri si
decizii.
- Stiinta-notiuni+idei+teorii+doctrine
- Tehnologia-stiinta care studiaza elaborarea si determ proceselor si procedurilor de
prelucrare.Procese+metode+procedee stiintifice

¬¬¬¬¬4
Crestere eco-sporirea cantitativa a activitatilor si rezultatelor pe ansamblul ec
naturale.Necesita alocarea de resurse pt sporirea capitalulu, laturii educ, cercetarii si
protectiei mediului.
C.Ec.0-rezultatele ec absolute si populatia totala cresc in acelasi ritm->nivel rezultate
raportat pe locuitor ct.
¬¬¬¬¬¬¬6
P-ta muncii si somajul
F de munca- totalitate aptitudinilor fizice si intelectoale din societate util in procesul de
productie
P-ta muncii-legaturile reciproce dinre realitatile demografice care determina oferta de
munca si cereri ale dezvoltatorilor.
Somaj-fenomen social complex al dezechilibrului eco care presupune un excedent al of de
munca care reprez o stare de inactivitate eco, sunt in cautarea unui loc de munca sau sunt
angajati part time.
¬¬¬¬¬¬¬7
Cicluri eco-apar in orice eco cu piata reala si concurentiala, se realizeaza si se org
permanent.
CA-indicator care masoara rezultatele obtinute la nivel microeconomic, reprez volumul
total al incasarilor din act proprie in timp.Masoar performanta eco a firmei.
Venit national-indicator macroec care masoara efortul creativ al unei natiuni.-produsul
total net al ag economici.
Consum-partea cea mai importanta a cheltuielilor concentrate in forma de achizitie de catre
consumatori de buniri materiale si servicii.
Economisirea-partea secundara a cheltuielilor.
¬¬¬¬¬¬8
P-ta monetara-totalitate operatiilor eco la nivel national
P-ta financiara-totalitate op si tranzactii cu titluri de valoare in scopul ef de plasamenete de
capital pe termen mijl si lung.
P-ta primara-comp ref la emisiunea si plasarea titlurilor (prin banci)
P-ta secundara-vizeaza tranzactii cu titluri deja emise, distrib pe piata. Asigura lichiditatea
act financiare.
¬¬¬¬¬¬¬¬9
Actiuni-titlu de valoare constituit asupra unei fractiuni a cap social al unei SA.
Obligatiuni-titlu de credit-cota parte a unui tip de imprumut colectiv pe termen m si lung.
Bursa-piata tranz active marf si financiare
B.marf-tranz bunuri,plasate in z marilor producatorilor
B.val-P-ta secundara a val mobiliare emise si puse in circ-P-ta in care se negociaza titlurile
de valoare

718
¬¬¬¬¬¬¬¬¬¬10
Inflatia-proc de crestere semni ficativa a niv preturilor.-Stare de dezech economic in care
masa monetara exist depaseste necesarul de moneda.
-Constituie un dezechilibru in economiea tarii
-Indicator care arata la sf de an fiscal daca politicile mon conduc la preuri de consum.

Curs 1.

Noţiuni generale ale economiei

Disciplina de studiu Economiei Politice

Formarea economiei politice a parcurs mai multe etape. Conceptul de economie

politică îşi are originea în gândirea filosofului grec antic Aristotel şi în cuvintele greceşti
OIKOS = casă şi NOMOS = normă, lege.
OIKONOMIA devine mai târziu ECONOMOS şi apoi ECONOMICS
Pe ansamblu, putem afirma că economia politică trebuie să pună în evidenţă
factorii care acţionează asupra proceselor şi fenomenelor date, iar raporturile de
condiţionare, interdependenţă şi/sau funcţionalitate există între procese şi fenomene. În
acest sens, economia politică este ştiinţa economică şi are drept ţintă finală explicarea
raporturilor de cauzalitate ale fenomenelor economice, servindu-se pentru aceasta de
observaţii, de descriere, de motivaţii, de înscrisuri şi de analiză, reducând la unitate
diversitatea aparentă a fenomenelor, formulând legi şi principii (economice).
Economia este o ştiinţă socială, care studiază procesele şi fenomenele economice,
în strânsă legătură cu factorii şi împrejurările care le determină (producţia, repartiţia,
schimbul şi consumul), în vederea:
 stabilirii principiilor, legilor şi rapoartelor de condiţionare, interdependenţă
şi funcţionalitate;
 punerii în evidenţă a metodelor şi soluţiilor de utilizare eficientă a
resurselor,
 motivării mobilurilor care îi animă pe agenţii economici către activitatea
desfăşurată (economică).
Economia - este o ştiinţă socială care studiază legile economice, care guvernează
producţia şi repartiţia bunurilor materiale şi a serviciilor în societatea omenească, pe
diversele ei trepte de dezvoltare. Totodată economia politică este o ştiinţă istorică,

719
deoarece cercetează dezvoltarea producţiei, de la treptele ei inferioare către cele superioare,
precum şi modul prin care întregul mers al dezvoltării economice duce inevitabil la progres
tehnico-economic şi la progres social.
Teoria economică generală dezvoltă şi prezintă legile şi principiile după care se
desfăşoară viaţa economică în ţările cu economie de piaţă liberă. Ea studiază modul în care
oamenii se organizează pentru a face faţă problemei insuficienţei resurselor. În orice tip de
societate există mai multe nevoi decât resurse (factori de producţie) şi este necesar ca
acestea să fie alocate către cele mai eficiente utilizări.
Acest fapt a impus agenţilor economici practica dezvoltării succesive. În aceste
condiţii, teoria economică studiază şi analizează modul prin care persoanele individuale,
firmele, guvernele şi alte organizaţii (sau pe ansamblu, agenţii economici) iau decizii prin
care aleg una dintre multitudinea de variante ale alocării resurselor necesare realizării
procesului economic de producţie.

PRINCIPIILE ECONOMIEI

Economia studiază alocarea resurselor rare.

Economia studiază renunţările la care oamenii sunt siliţi sa recurgă.
Ce este costul de oportunitate.
Ce înseamnă analiza marginala.
Cum afectează stimulentele comportamentul indivizilor.
De ce comerţul intre indivizi si intre tari poate fi benefic pentru fiecare.
Cum resursele sunt alocate de pieţe.
Ce determina anumite evoluţii in economie

Cum adopta indivizii decizii:

Principiul 1: Indivizii se confrunta cu renunţări.

Principiul 2: Costul unui lucru este dat de valoarea altui lucru la care se renunţa
pentru a-l obţine.
Principiul 3: Indivizii raţionali decid pe baza analizei marginale.
Principiul 4: Indivizii răspund la stimulente.

Cum interacţionează indivizii:

Principiul 5: In urma schimbului voluntar, fiecare participant la schimb poate fi

mai bine situat.
Principiul 6: Activitatea economica organizata de piaţa asigura o alocare eficienta
a resurselor.
Principiul 7: Uneori, guvernul poate îmbunătăţi rezultatele pieţei.

720
 Cum funcţionează economia ca un întreg

Principiul 8: Standardul de viaţă al unei tari depinde de capacitatea ei de a produce

bunuri şi servicii.
Principiul 9: Preturile cresc atunci când autoritățile tipăresc prea mulți bani.
Principiul 10: Societatea are de ales pe termen scurt intre inflație si șomaj.

Raritate: Natura limitata a resurselor societăţii.

Economia: Studiază alegerile pe care le fac oamenii si acţiunile pe care aceştia le
întreprind pentru a da cea mai buna utilizare resurselor rare, urmărind satisfacerea
intereselor lor.

Principiul 1: Indivizii se confrunta cu renunţări „ Nu exista prânz gratuit.”

Eficienta: Capacitatea unei societăţi de a obţine cat mai mult posibil din resursele
rare de care dispune.
Echitatea: Capacitatea unei societăţi de a distribui prosperitatea economica intr-un
mod „corect” intre membrii ei.

Principiul 2: Costul unui lucru este dat de valoarea altui lucru la care se
renunţa pentru a-l obţine.
Cost de oportunitate: Valoarea şanselor sacrificate ca urmare a deciziei de a folosi
resursele disponibile intr-un mod si nu in altul.

Principiul 3: Indivizii raţionali decid pe baza analizei marginale

Schimbări marginale: Mici ajustări ale unui plan in curs de desfăşurare.

Principiul 4: Indivizii răspund la stimulente.

Principiul 5: In urma schimbului voluntar, fiecare participant la schimb poate

sa fie mai bine situat.

Principiul 6: Activitatea economica organizata de piaţa asigura o alocare

eficienta a resurselor.
Economie de piaţa: O economie care aloca resursele prin deciziile descentralizate
ale unei multitudini de firme si gospodarii care interacţionează pe pieţe pentru a dobândi
bunuri si servicii.

Principiul 7: Uneori, guvernul poate îmbunătăţi rezultatele pieţei.

Drepturi de proprietate: Capacitatea unui individ de a deţine si a exercita
controlul asupra resurselor rare.

721
 Eşec al pieţei: Situaţie in care, pieţele libere eşuează in alocarea eficienta a
resurselor.
Externalitate: Impactul acţiunii unei persoane asupra bunăstării celor din jur.
Putere de piaţa: Capacitatea unui singur agent economic (sau a unui număr mic de
agenţi economici) de a avea o influenta substanţiala asupra preturilor pieţei.

Principiul 8: Standardul de viaţă al unei ţări depinde de capacitatea ei de a

produce bunuri şi servicii.
Productivitate: Cantitatea de bunuri şi servicii rezultată din fiecare oră de muncă a
unui lucrător.

Principiul 9: Preturile cresc atunci când autorităţile tipăresc prea mulți bani.

Principiul 10: Societatea are de ales pe termen scurt intre inflaţie si şomaj.

Concepte şi legi economice

Conceptul are drept scop să indice clar şi exact semnificaţia noţiunilor, conţinutul
procesului exprimat, raporturile cu alte concepte şi modul prin care fiecare dintre acestea
se integrează în sistemul general al ştiinţei.
Pe parcursul dezvoltării conceptului de economie, în literatura de specialitate apar
segmente (curente) care vin să studieze şi să întărească noţiunea dezvoltării producţiei.
Îmbinarea segmentelor economice cu conotaţie politică ajung la mijlocul secolului trecut
să cunoască unele din cele mai mari discrepanţe ale conceptelor economice caracteristice
fiecărei noţiuni.
În literatură se menţionează că dezvoltarea noţiunii de economie s-a realizat în
timp, pe etape şi pe paliere. Această formulare conduce la ideea subiectivităţii explicării
noţiunii de economie (politică).
Transformările cantitative şi calitative pe care le cunosc fenomenele economice
în timp şi spaţiu poartă denumirea de procese economice.
Conţinutul şi sensul transformărilor care au loc în viaţa economică sunt determinate
atât de relaţiile de interdependenţă în care se găsesc fenomenele economice, cât şi de
voinţa oamenilor. Rezultatul final al studierii relaţiilor de interdependenţă dintre
fenomenele economice îl constituie descoperirea, studierea şi utilizarea legilor
economice. În cazul în care se au în vedere transformările determinate de voinţa
oamenilor, trebuie analizate cu precădere interesele oamenilor, care determină scopurile,
acţiunile şi comportamentul acestora.
Fenomenele economice sunt ordonate, rânduite şi legate între ele prin raporturi
cauzale sau funcţionale care se constituie în legi economice a căror descoperire este sarcina
ştiinţei economice. Legile economice reprezintă expresia teoretizată, abstractizată a
unor raporturi esenţiale, cauzale, funcţionale ale fenomenelor economice, iar
raporturile acestora sunt caracterizate printr-o în cadrul unor condiţii date.

722
 Legile juridice desemnează reguli de drept promulgate de autoritatea care
reprezintă şi guvernează o societate. Legile economice au specificitatea că acţionează prin
intermediul oamenilor, aceasta presupunând existenţa anumitor scopuri.
Transformările pe care le cunosc fenomenele economice sunt cauzate de voinţa
oamenilor, care caută să înfăptuiască aceste transformări, prin acţiunea lor conformă cu
scopurile propuse. În atingerea acestor scopuri, oamenii pornesc de la propriile lor
interesele.
Conceptul de interes desemnează ceea ce este important pentru cineva. Exprimă
stimulul activităţii omeneşti şi se concentrează în străduinţa depusă pentru desfăşurarea
unei activităţi sau pentru satisfacerea unor trebuinţe.
Interesele economice sunt o formă socială a trebuinţelor economice şi expresia
relaţiilor reciproce dintre agenţii vieţii economico-sociale. Ele sunt un element de
compoziţie al mecanismului acestei activităţi.
Privite în totalitatea şi în interdependenţa lor, interesele economice alcătuiesc un
sistem complex şi multiplu.
El este format din interesele personale (ale individului), colective (ale grupului),
generale (ale societăţii), private şi publice, curente şi de perspectivă, periodice (cu
frecvenţe diferite), accidentale, pasive (fără a fi însoţite de acţiune) şi active (dublate de
acţiune), regionale şi naţionale.
Caracterul eterogen al purtătorilor intereselor face ca acestea să nu coincidă
întotdeauna. Faptul că un individ este în acelaşi timp purtătorul intereselor personale,
colective şi sociale permite ca între interese să se realizeze o concordanţă, chiar armonie.
În cadrul acestui sistem, interesele personale reprezintă forţa motrice a oricărei
activităţi; apărarea de către fiecare individ a propriului interes duce la asigurarea
interesului general. Astfel, progresului economic este reprezentat şi motivat de activitatea
individului stimulată de interesul personal. Totalitatea acţiunilor tipice ale subiecţilor
economici formează comportamentul economic, în care se manifestă în mod concret şi
dinamic relaţiile economice.
Ansamblul de idei, concepte abstracte, ordonate între ele, care reflectă pe planul
general fenomene şi procese economice specifice existente, dezirabile sau presupuse,
reprezintă ceea ce numim teorie economică. Ea este alcătuită din noţiuni economice
(concepte sau categorii economice), enunţuri sau teze ierarhizate şi corelate între ele,
precum şi din principii şi legi economice. Ansamblul teoriilor economice constituie nucleul
ştiinţei economice.
Legea economică stabileşte legături de interdependenţă funcţională, de durată şi de
profunzime între actele, faptele şi comportamentele oamenilor în/şi prin activităţile social-
economice. Acestea se deosebesc de legile naturii şi de legile juridice, adoptate de
forumurile democratice legiuitoare.
Legile urmăresc să pună în evidenţă raporturile şi relaţiile durabile între procese şi
fenomenele studiate. Până în secolul al XVIII-lea, legile economice nu erau decât
constatări formulate pe baza practicii, care trebuiesc luate în seamă în vederea adoptării
unor măsuri de politică economică. Adepţii fiziocraţi şi cei ai şcolii clasice propuneau
noţiunea de „lege naturală” prin impunerea şi determinarea ordinii naturale în evaluarea
conceptelor economice, pe care puterea trebuia să le respecte. Şcoala germană de economie
susţinea faptul că legile economice nu au acelaşi caracter imperativ, iar legile care
guvernează producţia pot fi infirmate cu o transformare voluntară a comportamentelor
umane. În acest sens, distingem două orientări economice antagoniste:

723
  cei care consideră că legile economice derivă dintr-un raţionament abstract,
al teoriilor şi al principiilor de lucru;
 cei care acceptă legile statistice, considerate drept legi-tendinţe, care
permit să se evidenţieze efectele economice ale evoluţiilor de lungă durată şi care pot fie
relevate prin analiză statistică.
Economiştii abordează legile economice drept „regularităţi în comportamentul
oamenilor”, ştiind foarte bine că deciziile acestora sunt numeroase şi variabile, depinzând
de schimbările care intervin în mediul nostru şi mai ales în instituţii.
Legile economice indică intensitatea şi sensul acestor relaţii, demersul şi calculul
fiecărui om atunci când este plasat în faţa unei probleme de gestiune sau gestionare,
exprimă raporturile stabilite, cu un înalt grad de reprezentabilitate, între procesele şi
fenomenele economice. Cele mai multe dintre aceste raporturi sunt de cauzalitate, iar
celelalte indică funcţionalitatea sistemului economic sau interdependenţa şi variaţia
reciprocă a fenomenelor, exprimând relaţii de profunzime care se regăsesc în acţiunile
indivizilor participanţi la viaţa economică.
Legile economice acţionează în contexte economico-sociale determinate. Din
această perspectivă se poate spune că trecerea la economia de piaţă nu este de conceput
fără cunoaştere temeinică a legilor acesteia şi trebuie să se înceapă cu cunoaşterea lor.

Legislaţia economică reprezintă ansamblul normelor juridice, consfinţite prin acte,

legi, hotărâri şi decizii, prin care se reglementează, pe baza dreptului de proprietate,
structurile organizatorice şi funcţionale ale economiei, precum şi relaţiile dintre agenţii
economici cu privire la raporturile dintre producători şi consumatori, dintre vânzători şi
cumpărători, dintre debitori şi creditori. În condiţiile economiei de piaţă, Codul Comercial
constituie cadrul juridic fundamental al desfăşurării vieţii economice.
Obiectul de studiu al economiei îl constituie studierea vieţii economice reale, a
fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului,
repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi
categoriilor economice, oferind un mod ştiinţific de gândire şi acţiune, putere şi
raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resurse limitate. „Omul
are în economia politică două aspecte: omul ca mijloc social şi omul ca scop social. Omul
ca mijloc social este producătorul, iar ca scop social este consumatorul. În amândouă
sensurile, omul este cea mai interesantă unitate pentru economia politică3”.
În unele situaţii, politica economică urmăreşte: crearea condiţiilor de accelerare a
progresului economic şi social, preîntâmpinarea sau eliminarea fenomenelor negative şi a
disfuncţiunilor economice, anticiparea dezechilibrelor economice majore.
Generic, în cadrul politicii economice sunt încadrate următoarele categorii: politica
de distribuţie, politica de marketing, politica vamală, politica de produs, politica de preţ,
politica promoţională, politica cererii, politica ofertei, politica nivelului de trai, politica
ocupării, politica antiinflaţionistă, politica antişomaj, politica comercială, politica fiscală,
politica valutară, politica monetară, politica socială, politica industrială, politica agricolă,
politica rurală, politica de mediu.
Obiectul de studiu al economiei este economia societăţii umane pe care o
cercetează pentru a-i pune în evidenţă conceptele şi legităţile care o caracterizează.
Economia se constituie într-un ansamblu coerent de cunoştinţe care reflectă esenţa
relaţiilor economice, pentru a crea baza teoretică necesară celorlalte ştiinţe economice şi
3
M. Manoilescu, Încercări în filosofia ştiinţelor economice, Monitorul Oficial, Imprimeria Statului,
Bucureşti, 1938.

724
politicii economice, fiind o ştiinţă fundamentală care are drept conţinut teoria generală,
menită să rezolve problemele privind ce, cât, cum şi pentru cine să se producă în
condiţiile unor resurse limitate şi ale unor nevoi nelimitate.
Datorită particularităţilor obiectului său, economia poate fi:
 ştiinţă explicativă, deoarece evidenţiază esenţa fenomenelor;
 ştiinţă normativă, fiindcă arată cum trebuie să fie economia;
 ştiinţă socială, datorită faptului că studiază opţiunile generale ale
producătorilor şi consumatorilor;
 ştiinţă istorică, deoarece are în vedere evoluţia continuă a vieţii economice.
În literatura de specialitate se întâlnesc două optici în care ştiinţa economică descrie
şi explică sensul mişcării fenomenelor economice:
 teoria economică pozitivă – încearcă să explice procesele şi fenomenele
economice în mod obiectiv ştiinţific; enunţurile pozitive încearcă să descrie economia aşa
cum este ea în realitate şi fără prelucrări teoretizante care să-i mărească importanţa.
 teoria economică normativă – formulează recomandări bazate pe judecăţi
de valoare ce aparţin celui care le enunţă; enunţurile normative încearcă să descrie şi să
prezinte starea economică aşa cum ar trebui sau aşa cum se doreşte să fie ea în realitate.
Aceste teorii s-au impus de-a lungul secolelor contribuind într-o mare măsură la
creşterea gradului de ingeniozitate şi la dezvoltarea facilităţilor de inovaţie ale agenţilor
economici. Pe măsura dezvoltării economiei de piaţă liberă, începând cu secolul al XVIII-
lea (respectiv al XIX-lea) se extinde folosirea tehnicilor moderne de analiză şi calcul
economic, creşte gradul de rigurozitate al teoriei economice şi în consecinţă interesul
pentru ştiinţele economice exacte, definindu-se discipline economice noi cum ar fi:
mamagenent-ul, marketing-ul, bio-economia, econometria, statistica, cibernetica
economică, ergonomia economică, sociologia economică.

Metodologia de abordare şi analiză a economiei

Formularea, explicarea şi ordonarea conceptelor economice, precum şi punerea în

evidenţă a legilor economice, reprezintă rezultatele muncii de investigare ştiinţifică. Un rol
esenţial revine metodologiei, principiilor şi procedeelor folosite în analiza ştiinţifică la
care s-a făcut apel în abordarea respectivă. Între criteriile pe baza cărora se poate aprecia
caracterul ştiinţific al unei teorii, pe primul plan se situează soliditatea metodologică.
Baza economiei şi a ştiinţei economice o reprezintă studiul realităţii, al faptelor şi
al datelor reale, analizate în timp şi spaţiu, în strânsă legătură cu împrejurările care le
condiţionează. Procesul cunoaşterii se bazează pe parcurgerea a două faze distincte:
observaţia şi înţelegerea principiilor. În consecinţă, ştiinţa economică trebuie studiată
utilizând una sau mai multe din următoarele metodele:
 logic şi istoric, abordarea proceselor şi fenomenelor se face pornind de la
istoria lor reală, de la împrejurările şi factorii producerii lor. Economia este însă o ştiinţă
teoretică care utilizează prioritar metoda logică, iar abordarea ştiinţifică lasă la o parte
elementele secundare sau întâmplătoare. Prin abstractizare şi fundamentare teoretică, se
elaborează sisteme de idei, teorii sau concepte abstracte, organizate şi structurate în ordinea
producerii fenomenelor analizate, prin prisma legăturilor de cauzalitate sau funcţionalitate
a raporturilor dintre mijloace şi scopuri.
 deducţia şi inducţia reprezintă procedeele larg utilizate şi în economie.

725
 Deducţia se bazează pe capacitatea teoretică de a înţelege unele manifestări sau
fenomene prin prisma cunoaşterii esenţei acestora. Dintr-un complex de fapte şi întâmplări,
se face abstracţie de cele secundare sau accidentale şi se formulează concluzii pe baza
faptelor reţinute pentru analiză.
Metoda presupune următoarele faze:
 extragerea noţiunilor, definirea lor, stabilirea ordinii de abordare şi
alcătuirea axiomei de analiză;
 extragerea din postulate a deducţiilor logice pe calea raţionamentului;
 verificarea teoriei în realitate;
 elaborarea enunţului dedus şi analizat.
Inducţia realizează cunoaşterea esenţei sau a principiilor, plecând de la observaţia
unor manifestări sau fenomene concrete, prin introducerea în gândire a unui nou complex
de fapte, din care, după colectare şi clasificare, se extrag concluzii.
 metodele (modelele) statistico-matematice influenţează şi determină
relaţia eficienţei economice între teoria echilibrului şi creşterea economică influenţând
efectele asupra eficienţei economice, în teoria echilibrului, a creşterii economice. Acest
demers se realizează prin modelări succesive ale proceselor economice.
În acest cadru, un loc aparte revine modelelor şi modelării proceselor economice.
Un model economic este o reprezentare simplificată a unui sistem sau proces economic
funcţional.
Modelarea, este procesul de reprezentare matematică simbolizată şi
simplificată a unui sistem sau proces economic, cu scopul de a releva legăturile
intime, acţiunea reciprocă şi interdependenţele dintre părţile componente ale
sistemului sau procesului economic respectiv. Astfel de modele create de economie
sunt: modelul reproducţiei capitalului social; modelul producerii şi utilizării
venitului naţional; modele ale echilibrului şi creşterii economice. modelul
costurilor comparative, modelul schimburilor economice, modelul producerii
şi utilizării rentei.
Modelele utilizate de economie sunt interdependente şi numai prin
folosirea lor adecvată cercetarea economică îşi poate atinge scopul propus.
 enunţul ipotezelor, reprezintă procedeul de analiză bazat pe previziunea
care trebuie demonstrată. Adevărata dificultate a metodei economice rezultă nu din
abstractizarea, care s-a dezvoltat odată cu progresul ştiinţei, ci mai degrabă din faptul că
fiecare dintre teoreticieni au asupra acesteia o anumită percepţie directă, o reprezentare
intuitivă care este contrastată de reprezentările teoretice abstractizate şi necesare
progresului ştiinţei.
Astfel, prima grijă a economismului este definirea ipotezelor. Prima serie de
ipoteze este destinată precizării condiţiilor de aplicare a teoriei sau de reflexie. Cealaltă
serie de ipoteze se referă la comportamentele şi reacţiile mediului analizat, cum ar fi:
comportamentul de consum, de economisire sau investiţie, preferinţa pentru lichidităţi,
utilizarea avuţiei şi acumulările economice condiţionate. Se disting variabile instantanee,
de stoc şi de flux.
 statica şi dinamica reprezintă alte metode de analiză economică. Statica
reprezintă metoda de analiză a faptelor şi întâmplărilor economice, pe bază de structuri
comparabile, care conduc la realizarea unui echilibru stabil. Procesele şi fenomenele
analizate sunt abordate în acest caz în mod static, aşa cum se prezintă economia în
abordările pe termen scurt sau foarte scurt. Abordarea dinamică, a fenomenelor şi mai ales
a echilibrului s-a bazat pe operarea unei distincţii clare între viziunea pe termen scurt şi cea

726
pe termen lung. Această metodă este utilizată în abordări structurale pentru constituirea
unei dinamici generale de modificare a structurilor economice.
 analiza şi sinteza economică pot fi realizate utilizând matematica sau
unele modele matematice cu aplicare în economie. Ştiinţa economică este analizată prin
descompunerea proceselor şi a fenomenelor întâlnite în părţi şi elemente componente,
capabile să permită realizarea studiului în esenţă, structură şi funcţionalitate. Practica
economică este însă sintetică; ea se realizează prin integrare şi interdependenţă a tuturor
factorilor şi componentelor dintr-un tot organic inseparabil. Ştiinţa economică utilizează şi
sinteza ca metodă de cercetare, studiind sistemele şi organismele economice, în
complexitatea, unitatea, integritatea acţiunii şi funcţionării lor. În viaţa economică reală
fenomenele nu apar izolat, ci simultan, conexe şi interdependente. Interdependenţele şi
influenţele factorilor au o determinare cantitativă. Analiza cantitativă trebuie să se îmbine
ce cea calitativă, singura capabilă să permită formularea de noţiuni, concluzii, postulate şi
legi economice.
 finalitatea şi valoarea (valorificarea) reprezintă concluzia de ansamblu al
studiului economic, care motivează economic şi juridic volumul activităţilor (de cercetare)
desfăşurate.
Prin acest mod se argumentează necesitatea introducerii schimbării, sau nu, asupra
studiului realităţii, al faptelor şi al datelor reale analizate în timp şi spaţiu, în strânsă
legătură cu împrejurările care le condiţionează, pentru care a fost necesar şi s-a desfăşurat
volumul de activitate şi analiză economică comparativă.
În cercetarea fenomenelor, ştiinţa economică analizează structura economiei
contemporane pornind de la mai multe niveluri de referinţă. Pe această bază, s-au conturat
patru tendinţe (concepte) de analiză ale economiei şi anume:
microeconomia - este partea analizei economice care studiază fenomenele la
nivelul unităţilor economice (întreprinderi, instituţii, gospodării), punând accentul în
principal pe comportamentul, acţiunile şi deciziile producătorilor şi ale consumatorilor;
mezoeconomia - se situează îndeosebi pe analiza fenomenelor la nivelul ramurilor,
sectoarelor şi zonelor economice;
macroeconomia - analizează fenomenele şi procesele economice la scara
economiei naţionale, utilizând mărimi de referinţă agregate (produs şi venit naţional, masă
monetară, oferta globală) şi evidenţiind tot odată tendinţa de evoluţie a fenomenelor;
mondoeconomia - studiază interrelaţiile dintre economiile naţionale, care
reprezintă verigi primare privite la scară planetară.
Analizele la nivel microeconomic şi macroeconomic reprezintă două metode
fundamental distincte de abordare ale relaţiilor economice.
Microeconomia cercetează şi analizează fenomenele care se localizează la nivelul
unităţilor economice, punând accent pe comportamentul individual al acesteia.
Macroeconomia reprezintă ansamblul formelor de activităţi economice din cadrul unei
comunităţi (ţări), privite ca un conglomerat în unitatea lor, cu interdependenţă în procesele
similare care se desfăşoară la nivelul sectorului microeconomic. În aceste condiţii, spre
deosebire de microeconomie, macroeconomia analizează economia naţională în întregul
ei drept şi spaţiu de acţiune al legilor de manifestare a activităţilor, al faptelor, al deciziilor
şi al evoluţiilor economice, operând prioritar cu concepte macroeconomice, cu valori sau
cu indicatori agregat (producţie naţională, venit naţional, masă monetară).

Noţiuni generale ale economiei

727
 Producţia de bunuri şi servicii nu constituie un scop în sine, ci se subordonează
satisfacerii trebuinţelor. Astfel, nu se poate ignora finalitatea, utilizarea şi valoarea
studiului desfăşurat. Din punct de vedere economic, cercetarea economică are în obiectiv
modelul graţie căruia se asigură, se combină şi se utilizează, factorii de producţie,
productivitatea, costurile de producţie, nivelul preţurilor şi eficienţa proceselor de
producţie.
Sub aspect tehnic, economistul are în vedere, prioritar, calitatea şi structura
raporturilor de producţie, ale tehnicii şi tehnologiilor avansate, cu implicaţiile acestora
asupra ramurilor participante şi caracterizează parametrii de eficienţă economică.
Social, economistul analizează sistemul relaţiilor economico-sociale în care se
desfăşoară producţia, studiind condiţiile de muncă, nivelul calităţii, salarizarea şi motivaţia
activităţii depuse (munca). Juridic, economia nu poate face abstracţie de normele şi
normativele juridice care reglementează activitatea agenţilor economici, atât în interiorul
producţiei, cât şi în afara acesteia, în principal pe piaţă şi în raport cu terţii.
Nici ştiinţele juridice nu pot omite faptul că, pentru a determina normele activităţii
economice, este necesară cunoaşterea proceselor economice avute în vedere la nivelul
detaliilor tehnice şi funcţionale.
Raporturile de complexitate au însă şi o altă latură care stabileşte şi pune în
evidenţă necesitatea şi utilitatea pregătirii economice a tuturor celor care participă, direct
sau indirect, la activitatea economică, indiferent de motivaţia că factorul uman lucrativ are
pregătire inginerească, juridică, matematică, agricolă, construcţii sau alta.
În acelaşi timp este necesară pregătirea tehnică temeinică, susţinută şi de
specializare, precum şi a asigurării unui spectru larg de cunoaştere, pentru fiecare
economist.
Abstracţia ştiinţifică reprezintă o altă componentă a metodei economiei. Procesul
economic este un fenomen social care nu poate fi reprodus şi experimentat în condiţii de
laborator. În definirea lui, se porneşte de la precizarea categoriilor economice reflectate în
conştiinţa noastră, se stabilesc termenii economici cu care se operează şi se dau definiţii.
Apoi, se trece la enunţul ipotetic şi se determină toate implicaţiile fenomenului, legile după
care acesta se desfăşoară, ajungându-se la elaborarea rezultatelor teoretice.
Teoria rezultată, este supusă confruntării ei cu practica economică şi cu realitatea,
ceea ce permite verificarea ipotezelor, completarea lor, validarea sau respingerea studiului
obţinut.
Rezumând, economia reprezintă ansamblul activităţilor unei colectivităţi umane
referitoare la producţie, distribuţie şi consumul bogăţiilor acesteia. Ştiinţa economică,
studiază în ansamblul ei, arta de a reduce cheltuielile într-o activitate socială, acţiunea de
gospodărire materială şi financiară întreprinsă de o persoană, familie, grup social sau agent
economic, efectul dorit şi obţinut prin gospodărirea materială şi financiară a unor resurse
estimate sau realizate care poate fi exprimat prin reducerea consumurilor materiale în timp
cu cheltuielile băneşti necesare producerii aceluiaşi rezultat (sau chiar a unui rezultat mai
bun), tendinţa de economisire a rezultatelor producţiei.
Eliminarea ingerinţelor ideologice a permis ca neutralitatea şi obiectivitatea
cunoştinţelor să consolideze autonomia economiei şi să determine creşterea nivelului său
ştiinţific şi de interes.
Economiştii reputaţi atrag atenţia asupra faptului că întrucât viaţa economică este
dinamică şi nu evoluează numai prin acumulări cantitative, implicând şi schimbări
calitative, ştiinţa economică este şi ea în continuă dezvoltare conceptuală, depăşindu-şi

728
propriile limite, în funcţie de noile condiţii. Studiind viaţa economică, care este
componentă a relaţiilor sociale globale, economia întreprinde şi un studiu asupra
oamenilor, ca participanţi la activitatea socială. Aceasta face ca ştiinţa economică să intre
în contact şi să preia aspecte şi trăsături de la alte discipline academice (sociologia, istoria,
psihologia, antropologia), care şi ele se ocupă cu studiul comportamentului uman
individual sau general al oamenilor.
Totodată, aplicarea noţiunilor economiei într-un domeniu sau altul de activitate,
cere şi stăpânirea unor cunoştinţe specifice domeniului respectiv. Managementul, arta de a
conduce, cere cunoştinţe pe multiple planuri în care aplicaţiile economice îşi găsesc
utilităţi din ce în ce mai fundamentate şi mai diversificate.
Resursele reprezintă potenţialul material, natural, financiar, informaţional şi uman
de care dispune societatea, la un moment dat, şi care exprimă posibilităţile ei de dezvoltare.
Resursele economice se identifică prin totalitatea elementelor, faptelor, împrejurărilor şi
premiselor utilizate (direct sau indirect) sau utilizabile la producerea şi obţinerea de bunuri
economice. Ele nu se confundă cu bunurile care sunt apte să satisfacă aspiraţiile oamenilor.
Producţia de bunuri economice rezultă din confruntarea dintre nevoile nelimitate şi
resursele limitate.
Caracterul limitat al resurselor economice, raritatea sau lipsa acestora, faptul că
acestea nu sunt suficiente pentru a satisface toate nevoile, necesităţile şi trebuinţele,
impune faptul prin care alegerile utilizării acestora să fie dictate de către individ şi
economie ca un întreg. Privite ca stoc, resursele economice formează avuţia naţională,
iar privite în mişcare, ca flux al procesului obţinerii bunurilor economice, ele se constituie
în factori de producţie.
Ipoteza de bază a preferinţei este cea a alegerii raţionale, care demonstrează că:
„oamenii vor alege varianta pe care o preferă dintre toate alternativele pe care aceştia le
au la dispoziţie“.
Această variantă de opţiune depinde de preferinţele şi alegerile altor categorii de
indivizi sau firme, cu putere de acţiune economică superioară. În acest sens, toate aceste
alegeri raţionale trebuie să se potrivească una cu cealaltă, iar piaţa este aceea care
realizează şi decide prioritatea în acordarea şi coordonarea deciziilor.
Raţionalizarea utilizării resurselor este o necesitate obiectivă. În general se
consideră că resursele se pot încadra (datorită tipului de consum) într-una dintre
următoarele categorii:
 resurse regenerabile – categorie de resurse care într-un interval relativ
scurt de timp pot redobândi proprietăţile iniţiale;
 resurse greu regenerabile – categoriile de resurse care pentru regenerare
au nevoie de o perioadă relativ mare de timp, dar niciodată nu vor ajunge la proprietăţile şi
dimensiunile iniţiale (solul, apa, aerul);
 resurse neregenerabile – categoriile de resurse care odată consumate nu
mai por fi corectate (zăcămintele naturale).
Insuficienţa resurselor este o problemă economică fundamentală, generată de faptul
că dorinţele oamenilor sunt practic nelimitate şi în continuă creştere. De aici rezultă dilema
de a opta pentru satisfacerea unei necesităţi sau a alteia.
Cea mai generală clasificare a resurselor economice este:
 resurse umane – care exprimă capacităţile cantitative, calitative – fizice şi
intelectuale pe care membrii societăţii le pot pune în slujba activităţilor economice;
 resurse naturale – pe care natura le-a creat sau le regenerează;

729
  resurse derivate – acumulate – toate elementele produse şi puse în rezervă
pentru o folosinţă ulterioară. Ele formează capitalul, care cuprinde resursele materiale,
bogăţiile subsolului, tehnicile şi tehnologiile utilizabile, care se constituie în factori sau
premise necesare obţinerii de bunuri economice.
Sunt semnificative pe ansamblul ştiinţei economice resursele informaţionale
(informaţii care, prin conţinutul şi modul lor de organizare şi regăsire, prezintă utilitate şi
disponibilitate pentru folosirea lor de către factorul uman în scopul de cunoaştere, decizie
sau acţiune) şi resursele umane (categorie a resurselor economice care sintetizează
potenţialul de muncă al unei ţări sau zone geografice şi care, în contextul evolutiv al
economiei mondiale, capătă o relevanţă aparte prin introducerea elementelor de tipul
stocului de capital uman, potenţial creativ şi de instruire, creativitate şi capacitate de
iniţiativă, capacitate de asimilare şi folosire a tehnologiilor informaţionale şi a
neotehnologiilor, specifice întreprinzătorilor), dar acestea fac obiectul altor domenii de
analiză economică.
Nevoile şi trebuinţele economico - sociale exprimă cerinţele obiective ale vieţii
umane, ale existenţei indivizilor sau societăţii în ansamblu, sub forma realizării de bunuri
materiale şi/sau servicii pe care oamenii le obţin prelucrând resursele.
Structura de proprietate pune în evidenţă formele de proprietate existente în
economie, ponderea fiecărei forme în ansamblul proprietăţii, precum şi modul de
organizare a proprietăţii în cadrul fiecărei forme existente. Cunoaşterea şi înţelegerea
proceselor care au loc în cadrul economiei naţionale are la bază analiza riguroasă a
corelaţiei nevoi – resurse, a modului prin care agenţii economici acţionează în vederea
realizării echilibrului dintre termenii relaţiei.
Nevoile sau trebuinţele pot fi definite ca cerinţe obiectiv necesare vieţii umane, ale
existenţei şi dezvoltării producătorilor lor. Acestea reprezintă un şir de cerinţe ale omului,
întâlnite pe tot parcursul vieţii sale. Dacă ne raportăm la universul economic general,
trebuinţele reprezintă aspectul economic sau formele de manifestare a necesităţilor
economice şi sociale, ele întruchipând necesităţile de consum ale populaţiei şi ale
producţiei.
Raritatea reprezintă caracteristica fundamentală a resurselor şi bunurilor
economice, manifestată atât cantitativ cât şi calitativ în raport cu cantitatea necesară
(cerută).
În teoria economică, problema rarităţii are în principal două căi de soluţionare care
conduc în ultimă instanţă la o cât mai bună satisfacere a nevoilor: fie creşterea cantităţii şi
calităţii bunurilor, fiind folosite cele mai adecvate metode de valorificare a resurselor rare,
fie distribuirea mai bună a veniturilor.
Trebuinţele sociale - în general şi trebuinţele economice - în special, îndeplinesc
un rol esenţial în procesul reproducţiei sociale, întrucât ele reprezintă:
 punctul de pornire, cauza iniţială, asupra conceptului de trebuinţă în
comparaţie cu conceptul fundamental sau forţa motrică determinată, hotărâtoare a
activităţii economice şi asupra conceptului de necesitate;
 punctual final al activităţii oamenilor asupra naturii şi forţelor ei;
 factorul de legătură între fazele şi momentele procesului reproducţiei
economice;
 element fundamental de evidenţiere al mecanismului economic.
Trebuinţele omului sunt multiple. Ele formează un sistem închegat în cadrul căruia
trebuinţele sunt ordonate, ierarhizate şi clasificate astfel:

730
  după natura lor, întâlnim:
 trebuinţe naturale, biologice şi fiziologice;
 trebuinţe economice;
 trebuinţe sociale;
 trebuinţe culturale;
 trebuinţe ale informării şi informaţiei;
 trebuinţe spirituale;
 după subiecţii purtători, distingem:
 trebuinţe individuale;
 trebuinţe de grup;
 trebuinţe ale societăţii;

 din punct de vedere al raportului cu repartiţia, avem:

 trebuinţe ale populaţiei;
 trebuinţe ale producţiei;
 din punct de vedere al ciclului activităţilor umane, întâlnim:
 trebuinţe zilnice;
 trebuinţe periodice;
 trebuinţe ocazionale;
 trebuinţe întâmplătoare;
 din punct de vedere al destinaţiei bunurilor, distingem:
 trebuinţe ale satisfacţiilor;
 trebuinţe ale necesităţilor;
 trebuinţe de bunuri materiale;
 trebuinţe de serviciilor;
 trebuinţe ale mulţumirii.
Preocuparea permanentă a oamenilor - de a alege resursele şi de a ierarhiza
folosirea lor în procesul satisfacerii nevoilor - a condus la formularea problemei
fundamentale a economiei, care poate fi conturată şi evidenţiată prin răspunsurile date la
o serie de întrebări principale:
 ce şi cât se produce – înseamnă a preciza cât anume din fiecare bun urmează să
se producă cu resursele de care dispune societatea;
 cum se produce – reprezintă o alegere privind producătorul care le va obţine,
tehnicile şi tehnologiile care vor fi folosite pentru producerea cât mai eficientă a fiecărui
bun pentru care s-a optat;
 pentru cine se produce – înseamnă că societatea trebuie să cunoască modul şi
criteriile distribuirii bunurilor între membrii societăţii şi să cunoască cine vor fi beneficiarii
bunurilor create.
La baza modului în care societatea poate răspunde la aceste întrebări stau diferite
sisteme economice, sarcina economiei politice fiind astfel aceea de a studia diferitele
mecanisme pe care societatea le poate utiliza pentru alocarea resurselor de care dispune.
Din sistemul trebuinţelor sociale se detaşează prioritar trebuinţele economice. Ele
generează activităţi economice ale vieţii oamenilor, cuprinzând trebuinţe de ordin personal

731
sau individual şi trebuinţe legate de desfăşurarea producţiei. Trebuinţele personale, sau
trebuinţele economice de consum personal, se manifestă ca trebuinţe însoţite de puterea de
cumpărare a populaţiei, ca trebuinţe solvabile, reflectate în cererea de consum care are
acoperire în veniturile populaţiei.
Cei care realizează bunuri materiale şi servicii se numesc generic agenţi
economici.
Agenţii economici reprezintă, în general, categoria specializată de indivizi
producători sau consumatori, care participă direct la piaţă, în vederea realizării unor
schimburi bazate pe bunurile economice tranzacţionate. Practic, economia naţională se
bazează pe schimb şi rată de participare a agenţilor economici.
În acest sens, putem spune că agenţii economici sunt indivizi/grupări sau
organizaţii profesionale individuale, care participă la viaţa economică îndeplinind anumite
roluri sau obligaţii, dispuşi şi în conformitate cu participarea celorlalţi agenţi economici
concurenţiali.
În acelaşi sens, agenţii economici sunt persoane fizice şi/sau juridice, care dispun
de factori de producţie, îi utilizează, îi transformă şi îi comercializează (revând) sub o
formă prelucrată. Gruparea mai multor agenţi economici, generează corporaţii economice,
care îmbracă forme şi caractere profesionale, generând sectoare ale economiilor naţionale.
Termenul de agent economic are o utilizare foarte largă în limbajul cotidian, având
numeroase semnificaţii. Acest termen este folosit adesea cu înţelesul de subiect al
activităţii economice (homo-economicus) sau întreprinzător, identificat totodată cu
elementul decizional asupra naturii activităţii sau a formei ei de organizare şi cu
proprietatea de centru de decizie economică.

Principalele atribute caracteristice ale agenţilor economici sunt:

 au un patrimoniu propriu,
 pot încheia contracte (adică pot iniţia activităţi de producţie
individuale sau colective);
 sunt participanţi la schimburile marfare(de bunuri şi servicii).
Activitatea economică în societate se poate desfăşură între oameni organizaţi în
cadrul unor unităţi economice, profilate şi specializate pe domenii distincte de activitate.

Libera iniţiativă

În condiţiile economiei de piaţă, proprietatea privată constituie fundamentul liberei

iniţiative.
Libera iniţiativă este expresia libertăţii agenţilor economici de a poseda bunuri, de
a utiliza şi de a dispune de ele şi de uzufructul lor.
Libera iniţiativă presupune:
- Libertatea agenţilor economici de a folosi cum cred de cuviință bunurile aflate în
proprietatea lor şi libertatea deplină în adoptarea deciziilor;
- Libertatea agenţilor economici de a-şi dezvolta, menţine sau restrânge acţiunile
lor, de a-şi asuma riscul pentru tot ceea ce întreprind;
- Libera iniţiativă generată de proprietatea privată stimulează iniţiativă,
responsabilitate, competenţă şi competiţie în activitatea economică care are ca obiectiv
motivaţional maximizarea profitului;

732
 - Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii
particulare. În ţările în care proprietatea particulară este depersonalizată şi înlocuită cu
proprietatea colectivă la nivelul întregii societăţi, libertatea de acţiune a agenţilor
economici este eliminată, iar rezultatele obţinute se caracterizează prin eficienţă economică
foarte scăzută;
- Libera inițiativă asigură sporirea eficienţei economice, afirmarea agenţilor
economici capabili, şi înlăturarea celor incompetenţi, asigurându-se în acest fel progresul
economic al întregii societăţi.

Activitatea economică - proces complex şi fundamental prin care se produc, se

distribuie, se schimbă şi se consumă bunurile materiale şi serviciile destinate satisfacerii
nevoilor, presupune acţiunea concretă a agenţilor economici în dubla lor calitate - de
producători şi de consumatori.
Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice şi juridice, care
îndeplinesc roluri şi funcţii bine determinate în cadrul diviziunii muncii şi acţionează ca
subiecţi ai vieţii economice.
Noţiunea de agent economic este sinonimă cu cea de actor sau operator al vieţii
economice. Indiferent de termenul folosit, sensul este acelaşi, adică participant la viaţa
economică.
Întreprinderea ca verigă de bază a economiei de piaţă, este o unitate autonomă,
tehnico-productivă şi economico-financiară, în care se desfăşoară diferite genuri de
activităţi: industriale, agricole, de construcţii, transporturi.
Principalele funcţii ale întreprinderii sunt: funcţia de producţie, funcţia de
cercetare-dezvoltare, funcţia comercială, funcţia financiar-contabilă şi funcţia de personal.

Trăsăturile economiei

Economia este o ştiinţă teoretică care urmăreşte şi se sprijină pe fapte şi

evenimente concrete dobândite în practica economică.
Preocuparea ei principală o constituie:
 explicarea acestor fenomene, ale faptelor şi întâmplărilor atât prin modelare
matematice cât şi prin exprimare economică (statistică);
 concretizarea concluziilor obţinute în concepte şi legi care vor constitui
suporturile teoretice pentru progres şi dezvoltarea de perspectivă;
 datorită înregistrării permanente de recomandări, concluzii sau de realizări
ale bazelor de date, contribuie la formarea gândirii economice, care reprezintă suportul
esenţial al ştiinţelor sociale.

De aceea, dezvoltarea laturii aplicative, a teoriei economice, a istoriei economiei, o

reprezintă aspectul creşterii rolului teoriei economice pentru activităţi practice, ca urmare a
creşterii complexităţii vieţii economice şi sociale, a necesităţii proceselor de cunoaştere şi
specializare, ce s-au impus în definirea unor subramuri economice, capabile să definească
un domeniu specific de activitate.
În funcţie de mentorii vremii, distingem mai multe tipologii de economii: economie
mercantilistă, economie fiziocrată, economie clasică şi neoclasică, economie liberală şi
neoliberală, economie conservatoristă, economie marxistă.

733
 În anumite concepte şi literaturi de specialitate se menţionează o altă tipologie de
economie, cunoscută ca ştiinţă economică auxiliară, prin care, în sistemul economiilor este
introdusă matematica şi informatica (informatizarea) economică.
Datorită acestui punct de vedere se poate spune că economia se află în strânsă
legătură şi relaţie de colaborare cu ştiinţele conexe şi cu ştiinţe generale, iar pentru ca
sistemul să fie funcţional este necesar ca (acesta) să se găsească în relaţie de comunicare,
cooperare şi susţinere cu alte ştiinţe neeconomice:
- cu ştiinţele politice – ca urmare a faptului că economiştii se ocupă de organizarea
societăţii şi nu fac abstracţie de politicile guvernamentale;
- cu psihologia – deoarece economiştii au în vedere deciziile individuale ce se
stabilesc între subiecţi şi încearcă să motiveze comportamentele individuale prin prisma
capacităţii individului la percepţie, cunoaştere sau putere de înţelegere, într-o varietate
largă de situaţii;
- cu ştiinţele juridice – pentru că deciziile oamenilor şi acţiunile guvernamentale
sunt influenţate de restricţii legate şi de protecţia socială aplicabilă unor grupuri de
indivizi, iar suportul logistic şi legistic este corectat prin decizii juridice;
- cu istoria – întrucât evenimentele actuale sunt afectate de deciziile trecute majore
ce s-au desfăşurat în evoluţia omenirii şi au contribuit sau au impus anumite modificări
structurale şi/sau funcţionale care au determinat schimbări în mentalitatea indivizilor sau
agenţilor economici, iar deciziile prezente sunt astfel concepute încât să corespundă
atitudinilor şi comportamentelor sociale din trecut şi valabile în viitor;
- cu matematica – deoarece gândirea matematică este folosită pentru a examina
anumite probleme economice complexe;
- cu statistica – pentru că funcţiile statistice pot vizualiza, anticipa şi corecta
abaterile din comportamentele tradiţional economice ce pot apărea în toate categoriile de
activităţi economice, iar pentru economişti, evidenţierea dimensiunii fenomenelor este
necesară şi impune măsurarea şi analiza informaţiei numeric;
- cu contabilitatea – întrucât economiştii sunt interesaţi de situaţia şi gestiunea
întreprinderii, de efectele informaţiilor privind profitul şi celelalte probleme fundamentale
şi ca urmare ale acestor analize pot interveni pentru modificarea comportamentului general
al întreprinderii;
- cu ingineria – deoarece alocarea resurselor pentru folosinţe alternative reclamă
informaţii tehnice referitoare la domeniul optim de folosinţă şi utilizare a resurselor,
aducându-se maximul de satisfacţie datorită specializării.

734
 Curs 2.

Economia naţională şi componentele ei

Economia naţională – cadrul de funcţionare al sistemelor economice.

Activităţile economice – se desfăşoară în cadrul unor colectivităţi sociale
organizate între oamenii participanţi. În procesul dezvoltării istorice, aceste colectivităţi
umane au cunoscut procese de transformare devenind treptat ceea ce cunoaştem astăzi sub
denumirea de economii naţionale.
Activităţile economice sunt legate între ele prin diviziunea socială a muncii (în
contextul apariţiei şi dezvoltării naţiunilor şi a statelor naţionale), şi se constituie în
economii naţionale a căror primă trăsătură o reprezintă piaţa naţionale.
Economia naţională reprezintă un ansamblu de resurse materiale şi umane, de
activităţi de producţie, de schimb şi de servicii, care s-au constituit în ramuri, subramuri şi
sectoare de activitate, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se realizează
mişcarea valorilor materiale şi spirituale, asigurând funcţionare şi dezvoltare economică şi
socială.

Economia naţională, ca entitate de sine stătătoare, are la baza apariţiei,

închegării şi dezvoltării ei, o serie de premise necesare structurării societăţii,

735
 dintre care cele mai importante sunt:

4. naţiunea, ca unitate structurală existenţială a societăţii şi suport al

delimitării şi practicării activităţilor economice;
5. un teritoriu naţional, definit şi bine delimitat geografic, locuit de populație
şi recunoscut la nivel geo-politic;
6. un nivel al diviziunii sociale a muncii şi de dezvoltare a cooperării
dintre naţiuni (ţări), datorită căruia agenţii economici, în activitatea economică de schimb
biunivoc, creează sisteme tip bloc economic.

Apariţia economiilor naţionale marchează intrarea popoarelor într-o etapă

superioară a vieţii economice şi trecerea lor la forme superioare de dezvoltare şi

de asigurare a activităţilor economico-sociale. În aceste condiţii, trebuie luate în

considerare, ca elemente definitorii şi de caracterizare, următoarele elemente:

 teritoriul naţional cu resursele sale naturale;

 forţa de muncă, nivelul şi pregătirea locuitorilor;
 tehnicile de producţie utilizate;
 stocurile de informaţii;
 necesităţile şi rezervele sociale.

Drept urmare a analizelor acestor atribute, de caracterizare şi evidenţiere,

la factorii de producţie trebuie să adăugăm şi următoarele elemente: trebuinţele,

resursele, mecanismele de funcţionare, rezultatele obţinute. Toate aceste activităţi

economice, care au loc în prezent într-o societate, nu pot fi privite atemporal şi

aspaţial, ci strâns legate de cadrul în care ele se desfăşoară, cadru care îl reprezintă

736
economia naţională la o anumită etapă istorică (la care facem referinţă). Din

diferite cauze, (obiective sau nu), progresul unora dintre economiile unor state

întârzie, astfel încât între economiile naţionale comparate se formează decalaje

economice, sociale, politice, tehnice şi tehnologice, a căror amploare se măsoară

în timpi medii şi mari.

Analiza comparativă a economiilor trebuie să ţină seama de aceste

diferenţe, să surprindă corect ceea ce caracterizează fiecare economie naţională în

parte, care sunt trăsăturile şi particularităţilor lor şi care este locul fiecăreia dintre

acestea, în ansamblul economic mondial.

Întrucât economia naţională se prezintă astăzi, în epoca contemporană,

drept cadru al dezvoltării societăţii, acest fapt trebuie privit în complexitatea lui în

modul în care activităţile economico-sociale sunt integrate şi îmbracă forma

complexelor economice naţionale ce îmbină toate sectoarele de activitate

737
 economică, inclusiv cercetarea ştiinţifică şi sistemul de pregătire şi perfecţionare

profesională al factorului uman.

Acest aspect este evidenţiat prin realizarea de:

 niveluri înalte de indicatorilor relativi ai rezultatele activităţilor economice

 structuri sectoriale (de ramuri şi teritoriale) relativ avantajoase;
 înaltă eficienţă economică;
 mobilitate ridicată a economiei naţionale;
 mare capacitate de asimilare a cerinţelor;
 puternică încadrare în circuitul economic mondial.

Complexele economice naţional-statale cunosc procese evolutive generate

de:

 progres multilateral dezvoltat al tehnicii şi tehnologiei;

 diversificarea şi multiplicarea cererii de consum în cadrul societăţii;
 diversificarea şi creşterea schimburilor economice externe;
 accentuarea sprijinului acordat de stat vieţii economice şi sociale.

În aceste condiţii, nivelul dezvoltării sau puterea economică a unei

economii naţionale se delimitează sau rezultă din faptul că trebuie să se asigure

echilibrul economic naţional datorat următoarelor criterii:

 unităţi de producţie specializate în cadrul diviziunii sociale a muncii

existente în cadrul economiei naţionale;
 realizarea schimbului de activităţi între unităţile economice participante care
se realizează prin forme comerciale, monetare şi de credite cu precizarea folosirii monedei
naţionale sau a celei de referinţă;

738
  funcţionalitate în domeniul dezvoltării comunicaţiilor, telecomunicaţiilor,
educaţiei, culturii, sănătăţii şi asigurarea infrastructurii, care să fie organizată la nivel
naţional şi statal;
 sistemul economic naţional furnizează cadrul şi determină conţinutul
domeniilor, schimburilor dintre subsistemele economice cu mediul naţional şi internaţional
sau mondial;
 sistemul economic naţional trebuie să funcţioneze în astfel de condiţii încât
să se asigure echilibrul economic real. Activităţile economice se definesc în cadrul unor
colectivităţi sociale, organizate între agenţii participanţi la actul de producţie.

Structura economiei naţionale reflectă elementele şi componentele,

natura şi însuşirile sectoarelor economice, poziţia şi legăturile (interacţiunile) lor

reciproce de interconectare şi ajutor reciproc. Structura economică naţională

poate fi abordată din mai multe puncte de vedere, corespunzător criteriilor care

stau la baza alcătuirii elementelor ei componente.

Structura materială – reflectă compartimentarea activităţilor economice

şi sociale, în cadrul diviziunii sociale a muncii, corespunzătoare specializării

producţiei din cadrul societăţii. Poate căpăta aspect de structură de ramură sau

structură de producţie, în funcţie de mărimea preocupărilor care sunt destinate

aspectului material.

739
 Structura de ramură pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale pe

ramuri şi subramuri. Ramura economică reprezintă o totalitate de domenii şi

activităţi omogene şi înrudite, grupate ca urmare a diviziunii sociale a muncii, ce

se desfăşoară în unităţi specializate sau cu caracter mixt de activităţi şi care se

concretizează în ansamblul de produse sau servicii realizate. Dezvoltarea

ramurilor economice, în cadrul economiei naţionale, constituie premisa

asigurării stării de echilibru dinamic necesar procesului dezvoltării, întrucât

permite clasificarea, gruparea şi caracterizarea gamelor de produse realizate.

Structura tehnică – pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale prin

prisma instrumentelor tehnice şi a tehnologiei acestora existente. Această structură

dă imagine asupra gradului de încorporare a ştiinţei precum şi a rezultatelor

cercetării economice şi de specialitate în cadrul economiei naţionale.

Structura demografică – pune în evidenţă gruparea populaţiei active

740
şi/sau ocupate în sectoarele economice, pe ramuri şi subramuri, sectoare de

activitate sau domenii de interes general, prin prisma analizei socio-economice cu

referire la sex, grupă de vârstă, putere decizională, nivel de instruire, grade de

preocupare, afinităţi, comportamente tradiţionale şi culturale, nivel instituţional.

Structura organizatorică – pune în evidenţă gruparea activităţilor

economice pe domenii mari de activitate, care se identifică sau constituie practic,

subsisteme ale economiei naţionale. Compartimentarea activităţilor economice,

pe niveluri şi verigi organizaţionale, constituite (în raport cu diviziunea socială a

muncii, cu nivelul tehnicii existente, cu concepţia de conducere şi decizie

economică asupra activităţilor) factorul determinant al implicării ierarhicului în

activitatea de conducere sau administrare, cu implicare a creşterii complexităţii

nivelului de pregătire individuală al actorului decident.

Structura teritorială – reflectă compartimentarea economiei naţionale

741
pe zone şi regiuni economice, părţi ale teritoriului naţional. Această structură face

referinţă la zonele naţionale geografice sau bazinele cu bogăţii minerale naturale.

Structura de proprietate – pune în evidenţă alcătuirea internă a

economiei naţionale din punct de vedere al proprietăţii. Această structură

prezintă atât relaţia dintre individ şi rezultatele muncii sale, cât şi relaţia generală

ce se stabileşte între membrii societăţii determinând diversificarea şi bogăţia

acestora.

Noţiunea de proprietate impune probleme privind natura proprietăţii,

conţinutul acesteia, evoluţia ei şi a formelor de proprietate. În sens descriptiv,

proprietatea reprezintă un raport social concretizat într-un înscris privind dreptul

efectiv al unei (sau mai multor) persoane asupra unor (unui) bunuri economice

create sau existente în societate. Proprietarul se bucură şi dispune de un bun, în

mod exclusiv şi absolut, însă între limitele determinate de lege.

742
 Datorită acestui fapt, se cristalizează domenii şi optici diferite, cu privire la

proprietate sau referitoare la forma de proprietate, dezvoltând presiuni şi pasiuni

din punct de vedere analitic şi funcţional privind definirea proprietăţii. Distingem

definiţii economice, juridice şi filosofice.

Din optica economică, proprietatea exprimă un raport de însuşire al unor

produse sau al unui bun material creat de către om, sau o formă socială

determinată istoric, prin prisma raporturilor care apar între oameni, în legătură cu

această însuşire sau apropiere şi care permite înfăptuirea ei. Altfel spus economic,

proprietatea reprezintă totalitatea relaţiilor dintre oameni ce se stabilesc în

legătură cu bunurile şi relaţiile lor, reglate prin normele istoriceşte statornicite pe

plan local şi social.

743
 Privită în sens economic real, proprietatea determină un fapt social,

universal răspândit, însă reglementat în mod diferit. Reglementarea lui constituie

unul din elementele fundamentale, definitorii ale sistemului economic.

Din punct de vedere juridic, proprietatea se identifică, în conceptul de

drept de proprietate. Dreptul de proprietate reprezintă o categorie juridică care

a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare economică a societăţii şi anume odată

cu apariţia statului şi a dreptului. Dreptul de proprietate va exista atât timp cât

va exista statul şi dreptul. Juridic, proprietatea este un raport stabilit între oameni

şi bunurile care fac obiectul proprietăţii (bunuri sau servicii).

Juridic, dreptul de proprietate se prezintă ca un complex de atribute

juridice acordate, în virtutea câtorva titluri, titularului de drept, care poate să

satisfacă interesele proprietarului în condiţiile existenţei proprietăţii, în sens

economic, corespunzător stadiului istoric de dezvoltare a societăţii. El reprezintă

744
 domenii de activităţi atribuite agenţilor şi/sau participanţilor economici la

producţie, iar cele mai reprezentative atribute ale acestuia sunt: dreptul de

posesie (de a avea şi de a stăpâni în fapt, direct şi nemijlocit bunul, în interes

propriu), dreptul de folosinţă (de a utiliza bunul în propriul său interes,

dobândind în proprietate serviciile şi veniturile pe care le poate obţine din

aceasta), dreptul de dispoziţie (de a face ce se vrea, înstrăina sau de a constitui

asupra lui drepturi reale în favoarea altuia, precum şi de a consuma sau distruge

chiar fără folos bunul ce-i aparţine), uzufruct-ul – dreptul de a te bucura de ceea

ce ai şi/sau primi recompensă. Proprietatea este reală şi garantată.

În condiţiile economiei contemporane există următoarele forme principale de

proprietate: proprietatea privată, proprietatea publică şi proprietatea mixtă
a) Proprietatea privată (particulară) constituie baza economiei şi cuprinde:
proprietatea particulară individuală mică (ateliere meşteşugăreşti, unităţi comerciale,
exploatări agricole), bazate pe munca proprie a proprietarului şi membrilor familiei
acestuia, proprietatea particulară mijlocie şi mare în care proprietarul foloseşte
muncitori salariaţi şi proprietatea particulară asociativă care apare sub forma
cooperativelor şi societăților comerciale.
b) Proprietatea publică există în proporţii diferite în toate ţările lumii. Ea se
constituie la nivel naţional, municipal şi comunal ca proprietate de stat, iar organizaţiile de
stat sunt subiecţi ai dreptului de proprietate.
c) Proprietatea mixtă apare prin combinarea în forme şi proporţii diferite a celor
două forme de proprietate (privată şi publică).
Pluralismul formelor de proprietate şi coexistenţa acestora este un fapt real în
economiile moderne. Ponderea şi rolul diferitelor forme de proprietate se modifică în
funcţie de etapele de dezvoltare economică şi de opţiunile politice din fiecare ţară.
Pluralismul formelor de proprietate generează competiţie între ele în direcţia creşterii

745
volumului producţiei, îmbunătăţirii calităţii produselor, promovării progresului tehnic şi
ridicarea calităţii vieţii.

Analizată prin prisma rezultatelor obţinute, economia de piaţă este

superioară economiei de comandă. Cu toate aceste nu este o formă de organizare

perfectă, deoarece nu poate asigura perfecta stabilitate internă. Ea generează şi

fenomene negative ca inflaţia, şomajul, crizele economice.

Din punct de vedere filosofic se pune problema unui concept de atribuire a

unor game din categoriile proprietăţii, care de cele mai multe ori fac uzanţă de

faptele şi întâmplările trecutului, cu conotaţii asupra viitorului şi asigurării, printr-

o formă sau alta, a posesiei, folosirii, înstrăinării, închirierii, siguranţei şi ne-

consumului sau epuizării celor necesare viitorului (literatură şi cultură, tradiţie şi

obişnuinţă, ştiinţă şi dezvoltare, progres acumulativ şi de dezvoltare).

Proprietatea intelectuală, evidenţiază patrimoniul cultural naţional şi se

extinde şi asupra drepturile aferente activităţilor intelectuale din domeniul

746
 industrial, ştiinţific, literar, artistic.

Esenţa proprietăţii

În condiţiile economiei de piaţă, atât factorii de producţie cât şi bunurile economice

realizate cu ajutorul lor se află în proprietatea agenţilor economici.
Astfel, proprietatea exprimă raporturile ce se stabilesc între oameni faţă de
bunurile materiale, spirituale şi de altă natură existente în societate, raporturi reglementate
de normele sociale şi juridice corespunzătoare anumitor momente din istoria dezvoltării
societăţii.
Proprietatea conferă deţinătorului următoarele atribute (drepturi):
e) posesiunea, adică dominaţia directă a proprietarului asupra bunului obţinut;
f) dispoziţia este dreptul proprietarului de a dispune aşa cum doreşte de obiectul
deţinut în limitele permise de lege;
g) utilizarea este dreptul proprietarului de a folosi bunul respectiv;
h) uzufructul este dreptul proprietarului de a beneficia de rezultatele obţinute prin
folosirea bunurilor aflate în proprietatea sa.
Exercitarea acestor atribute este monopolul exclusiv al proprietarului, care poate
înstrăina unul, mai multe sau toate atributele proprietăţii. Înstrăinarea totalităţii acestor
atribute poate avea loc pe bază de contra echivalent pe calea vânzării-cumpărării, sau
gratuit prin donaţii sau moştenire.
Transferarea separată a anumitor atribute ale dreptului de proprietate, ca de
exemplu posesiunea sau utilizarea, poate avea loc prin închiriere, concesionare sau
ipotecare.

Obiectul şi subiectul proprietăţii

Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile economice, adică bunurile care intră în

circuitul marfar.
Subiectul proprietăţii îl formează agenţii vieţii economice: indivizi (familiile),
sociogrupurile, organizaţiile naţionale şi internaţionale.

a) Indivizii (familiile) ca subiect al proprietăţii în cazul în care sunt producători,

cumulează prin acţiunea lor toate atributele proprietăţii: posesiunea, dispoziţia, utilizarea şi
uzufructul. În cazul în care nu sunt producători direcţi, ci utilizează salariaţi, ei împart
uzufructul cu producătorii direcţi (salariaţii).
b) Sociogrupurile se constituie prin unirea mai multor indivizi dând naştere
cooperativelor şi societăţilor comerciale.
- Cooperativele sunt unităţi care îşi desfăşoară activitatea în domeniul producţiei,
prestărilor de servicii, sau comercializării produselor, în special în mediul rural.

747
 - Societăţile comerciale sunt firmele alcătuite din mai mulţi asociaţi. Conform
legislaţiei în vigoare, principalele tipuri de societăți comerciale din ţara noastră sunt:
societatea în nume colectiv, societatea în comandită pe acţiuni, societatea pe acţiuni şi
societatea cu răspundere limitată.
c) Organizaţiile naţionale şi internaţionale. Organizaţiile naţionale apar sub
forma uniunilor de întreprinderi sau cooperative constituite pe criterii de ramură sau
teritorial-administrative. Organizaţiile internaţionale se constituie prin asocierea
agenţilor economici sau a organizaţiilor din două sau mai multe ţări.

Pluralismul formelor de proprietate

În condiţiile economiei de piaţă există următoarele forme principale de proprietate:

proprietatea privată, proprietatea publică şi proprietatea mixtă
a) Proprietatea privată (particulară) constituie baza economiei de piaţă şi
cuprinde:
- proprietatea particulară individuală mică (unităţi meşteşugăreşti, comerciale,
exploatări agricole), bazate pe munca proprie a proprietarului şi familiei acestuia;
- proprietatea particulară mijlocie şi mare în care proprietarul foloseşte muncitori
salariaţi;
- proprietatea particulară asociativă, care apare sub forma cooperativelor şi
societăților comerciale.
b) Proprietatea publică există în proporţii diferite în toate ţările lumii. Ea se
constituie la nivel naţional, municipal şi comunal ca proprietate de stat, iar organizaţiile de
stat sunt subiecţi ai dreptului de proprietate.
c) Proprietatea mixtă apare prin combinarea în forme şi proporţii diferite a celor
două forme de proprietate (privată şi publică).
Pluralismul formelor de proprietate şi coexistenţa acestora este un fapt real în
economiile moderne.
Ponderea şi rolul diferitelor forme de proprietate se modifică în funcţie de
etapele de dezvoltare economică şi de opţiunile politice din fiecare ţară. Pluralismul
formelor de proprietate generează competiţie între ele în direcţia creşterii volumului
producţiei, îmbunătăţirii calităţii produselor, promovării progresului tehnic şi ridicarea
calităţii vieţii.

Tipuri de întreprinderi

Principalele tipuri de întreprinderi sunt:

a) întreprinderile persoane fizice (individuale, firme private de familie);
b) întreprinderi asociative (cooperativele);
c) întreprinderi societăţi comerciale;
d) regiile autonome.

748
 În ţările cu economie de piaţă, cea mai largă sferă de răspândire o au societăţile
comerciale formate din mai multe persoane fizice şi / sau juridice, numite asociaţii, care
reunindu-şi capitalurile, desfăşoară o anumită activitate în scopul obţinerii de profit.
Principalele tipuri de societăţi comerciale din România sunt:
a) Societatea în nume colectiv (S.N.C.) se constituie prin asocierea mai multor
persoane fizice, ale căror obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea
solidară şi nelimitată a tuturor asociaţilor ;
b) Societatea în comandită simplă (S.C.S.) este tipul de societate în care asociaţii
se grupează în două categorii: comanditaţii care administrează societatea, răspunzând
solidar şi nelimitat pentru pagubele şi obligaţiile societăţii şi comanditarii a căror
răspundere este limitată în raport cu capitalul subscris;
c) Societatea în comandită pe acţiuni (S.C.A.) prezintă aceleaşi caracteristici cu
S.C.S., cu excepţia faptului că îşi constituie capitalul pe calea emiterii de acţiuni;
d) Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.) este tipul de societate în care
răspunderea asociaţilor este limitată până la plafonul de capital subscris. SRL-ul este tipul
de societate cu cea mai largă răspândire;
e) Societatea pe acţiuni (anonimă) se constituie de către membrii fondatori prin
emisiunea de acţiuni. Aceste societăţi concentrează capitaluri foarte mari
Regiile autonome (companii naţionale) se organizează şi funcţionează în cadrul
ramurilor strategice ale economiei naţionale: industria de armament, energetică,
exploatarea minelor şi a gazelor naturale, transportul feroviar. Exemple de regii autonome:
Regia autonomă a lignitului, RENEL în industria energetică, ş.a. Regiile autonome au
autonomie funcţională şi sunt în proprietatea statului.

Indicatorii activităţii întreprinderii

Rezultatele activităţii întreprinderilor care produc bunuri materiale şi servicii se

exprimă cu ajutorul indicatorilor economici.
Indicatorul economic este expresia cifrică a laturii cantitativă a fenomenelor şi
proceselor economice în condiţii concrete de loc şi de timp.
Rezultatele activităţii întreprinderii se exprimă cu ajutorul indicatorilor fizici
(metri, litri, kilograme, tone) şi ai indicatorilor valorici (monetar). Exprimarea bănească
este mai cuprinzătoare, deoarece cu ajutorul ei se redau rezultatele globale (ale întregii
activităţi a întreprinderii).
Principalii indicatori în expresie monetară a activităţii întreprinderii sunt următorii:

a) Cifra de afaceri exprimă totalitatea încasărilor realizate de întreprindere din

operaţiunile de vânzare a bunurilor obţinute într-o perioadă de timp dată;
b) Valoarea adăugată este indicatorul valoric care reflectă contribuţia factorului
muncă şi a factorului capital fix şi exprimă valoarea pe care o adaugă o întreprindere la
suma care reprezintă cheltuielile cu materii prime şi energie. Ea se determină ca diferenţă
între încasările totale ale întreprinderii din vânzarea bunurilor materiale şi serviciilor
livrate clienţilor şi plăţile făcute către furnizori;
c) Profitul brut se determină pentru o perioadă de timp dată, prin scăderea din
veniturile totale a costurilor aferente producţiei;

749
 d) Profitul net reprezintă partea din profitul brut care rămâne după ce din profitul
brut s-au scăzut impozitele şi alte vărsăminte prevăzute de lege.

Agenții economici

Gruparea unităţilor economice pe sectoare de activitate instituţionalizate, permite

realizarea evidenţierii fluxurilor economice de producţie şi de capital dintre aceste sectoare
de activitate si oferă o imagine de ansamblu asupra economiei naţionale numite fluxuri
circulante ale venitului. În sistemul de indicatori sintetici ai sistemului contabilităţii
naţionale (SCN) se utilizează următoarele grupe de agenţi economici agregaţi.
Principalele atribute caracteristice ale agenţilor economici sunt:
 au un patrimoniu propriu,
 pot încheia contracte (iniţiază activităţi de producţie individuale sau
colective);
 sunt participanţi la schimburile marfare(de bunuri şi servicii).
Activitatea economică – activitate umană prin excelenţă – este un proces
fundamental şi complex, care cuprinde totalitatea actelor şi faptelor privitoare la
producerea, distribuirea, circulaţia şi consumul bunurilor materiale şi a serviciilor.
În cadrul activităţii economice se detaşează ca importanţă două procese esenţiale şi
anume - producţia şi consumul - aflate în interdependenţă.
Activitatea economică în societate se poate desfăşură între oameni organizaţi în
cadrul unor unităţi economice, profilate şi specializate pe domenii distincte de activitate.
Economia naţională a unei ţări reflectă multitudinea unităţilor economice existente,
care desfăşoară activităţi şi care interacţionează reciproc.
Economia naţională reflectă multitudinea unităţilor economice existente, care
desfăşoară activităţi şi care interacţionează reciproc. La nivel microeconomic, principalele
instituţii, clase, categorii socio-umane reprezentative de agenţi economici (după natura
comportamentului și al activităţii desfăşurate), sunt grupate astfel:
9. Gospodăriile individuale (menajele) – reprezintă forme de manifestare a
agentului economic care îndeplinesc în principal funcţia de consumator de bunuri şi
servicii. Veniturile acestei categorii sunt obținute in urma prestărilor de servicii către alte
unitatea economice, din remunerarea muncii (inclusiv avantaje în natură), pensiile, bursele,
premiile, subvențiile, titlurilor de proprietate precum şi prin transferurile/transformările
efectuate de celelalte sectoare, în care liderul dispune după propria opţiune şi interes de
natura comportamentului economic, venituri din proprietate sau din industria casnică și alte
categorii bănești nenominalizate. În cadrul gospodăriilor, liderul manifestă reprezentanţă
faţă de propria personalitatea juridică, iar creşterea economică este remarcată prin realizări
şi acumulări cantitative simple;
10. Întreprinderile reprezintă societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare care,
indiferent de felul în care sunt organizate (societate economică, comercială, cu răspundere
sau pe acţiuni) şi de forma de proprietate, au ca funcţie principală producerea şi prelucrarea
de bunuri economice nefinanciare şi prestări servicii, creând producţie finită şi/sau
semifinită destinate pieţei. Veniturile acestei categorii de agenți provin prioritar din
vânzarea producţiei, cu scopul de a obţine profit. Pot fi unități publice, private sau mixte,
funcţie de raportul stabilit între societate și forma (raportul) de proprietate ale acestora.
(cvasisocietate = aproape societate sau societate virtuala).

750
 11. Instituţiile de credit sunt unităţi instituţionale publice, private sau mixte,
care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici, adunând,
transformând şi redistribuind disponibilităţile financiare, asistând riscurile individuale şi
colective (bănci, societăţi de asigurări, instituţii financiare). Aceşti agenţi economici,
realizează o activitate de orientare şi satisfacere a trebuinţelor factorului uman, în
conformitate cu denumirea activităţii unităţii, şi realizează redistribuirea acumulărilor
percepute ca taxe şi impozite. Veniturile acestora se constituie din economii temporare sau
la perioadă determinată existente în societate şi care se concretizează în scopul
redistribuirii acestuia spre acei agenţi economici care necesită resurse financiare.
12. Instituţiile financiare. Sunt unităţi instituţionale a căror funcţie principală
este de a finanţa activităților agenţii economici, adică: corelarea, transformarea și
redistribuirea disponibilităților financiare valabile la un anumit moment, între agenții
economici care manifestă necesar financiar și cei care posedă resurse monetare, ale căror
resurse sunt formate din fondurile băneşti atrase şi dobânzile încasate. Fondurile
distribuibile ale acestei instituții provin din angajamente contractuale de puneri la vedere și
la termeni a titluri de valoare și dobânzi. În cadrul acestor instituții distingem: Banca
Centrală, Băncile Comerciale, Băncile de Investiții și plasamente, și Societățile Bancare de
Asigurări. Instituția cuprinde și activitățile caselor de schimb valutar.
13. Întreprinderile de asigurare. Includ toate unităţile instituţionale care
îndeplinesc funcția de asigurare, adică de transferare a riscurilor individuale in riscuri
colective. Aceasta forma de instituții se finanțează pe baza încasărilor din primele de
asigurare. Veniturile acestei instituții se materializează din colectarea polițelor (primelor)
de asigurare, precum și din comisioane.
14. Administraţiile – includ acele instituţii care, în principiu, exercită funcţii
de redistribuire a veniturilor (avuţiilor) pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Sunt
organizaţii publice sau private care intervin asupra întreprinderii şi/sau managementului
individual astfel:
 Administrațiile publice sunt forme asociative de agenţii administrative şi
centrale de stat (învăţământ, sistemul protecţiei sociale, al justiţiei, asistenţă sanitară
publică) care produc servicii non-marfare și efectuează operații de redistribuire a
veniturilor și/sau a bogăției naționale. Administrațiile publice se finanțează din
vărsămintele obligatorii colectate de la celelalte instituții, primite direct sau indirect, prin
redistribuirea fondurilor circulante. Veniturile lor urmăresc ca încasările din serviciile
prestate să fie reorientate către populaţie;
 Administrațiile private sunt organizaţii fără scop lucrativ, prestează
servicii nonprofit (fundaţii, asociaţii private sau profesionale) şi produc servicii nemarfare
pentru grupuri sau categorii particulare de gospodarii sau colectivități. Veniturile lor se
constituie pe baza contribuțiilor voluntare efectuate de gospodarii în calitate de
consumatori din veniturile proprietarii individuale prin prelevări ale veniturilor altor
categorii de agenţi economici obţinute sub formă de subvenţii, sponsorizări, ajutoare, burse
şi premii.
15. Restul lumii sau străinătatea reprezintă generic celelalte economii
naţionale şi unităţile lor autonome (nerezidente), cu care agenţii economici interni intră în
tranzacţii economice, sectoare economice de activitate care grupează unitatea nerezidente
ce fac operații economice cu unitatea instituționale rezidente.
Sunt acei agenţi economici, constituit din celelalte sectoare ale economiei naţionale
şi unităţile lor autonome nerezidente, cu care agenţii economici naţionali sau interni
autohtoni, intră în relaţii economice, efectuând tranzacţii care leagă economia naţională de

751
restul lumii. Veniturile acestora se realizează prioritar din activităţi economico comerciale
şi de import-export.
16. Liber profesioniştii sau libera iniţiativă se concretizează în dreptul
agenţilor economici de a se dezvolta, menţine sau a restrânge acţiunile lor, de a se
manifesta ca întreprinzători, consumându-şi cum doresc bunurile de care dispun, inclusiv
forţa proprie de muncă. Agentul economic liber profesionist participă voluntar la
tranzacţiile economice, asigurându-şi condiţiile funcţionării normale ale economiei,
pornind de la interesele şi posibilităţile fiecăruia. Veniturile acestei categorii de agent se
constituie ocazional și numai în urma finalizării unui ace de vânzare a bunurilor realizate
de acesta. El devine atent la semnalele pieţei şi îşi îndreaptă eforturile spre ceea ce este şi
consideră ca fiind cu adevărat necesar şi eficient vieţii economice. În aceasta categorie sunt
incluşi cercetătorii, artiştii, plasticienii, creatorii, bijutierii, meseriaşii, oamenii cu activităţi
libere.
Activitatea economică – are ca obiect, bine definit, satisfacerea nevoilor proprii
ale omului şi ale colectivităţii în care acesta trăieşte.
Activitatea economică este un ansamblu de acţiuni umane, bazate pe principii şi
raţionamente, caracteristice utilizării resurselor pentru producerea de bunuri şi servicii
necesare satisfacerii trebuinţelor şi se desfăşoară în unităţi producătoare de bunuri
economice, prestatoare de servicii, în unităţi de comercializare a produselor, unităţi
financiar - bancare sau administraţii. Stă la baza progresului material şi spiritual al
indivizilor, cu consecinţe asupra societăţii, generând civilizaţii avansate prin dezvoltare
economică progresivă.
Ea se desfăşoară sub diverse forme de organizare, astfel încât participanţii – atât
cumpărătorii cât şi producătorii – să poată să-şi dobândească realizarea opţiunii de
mulţumire.
Geneza, structura şi implicaţiile activităţilor economice pot fi prezentate astfel:

Trebuinţe economice

Satisfacerea trebuinţelor economice

Conştientizare
Rezultate economice – bunuri şi servicii
Scopuri economice
Activitatea economică

Raţionalizare
Alocarea resurselor
Interese economice
Condiţii de realizare

La nivel macroeconomic, gruparea agenților economici se delimitează pe clase de

orientare comportamentală, generat de atributul preocupării de bază al agentului economic.
În aceste condiții, agenții economici (cu preocupări dominante similare) sunt
grupați pe categorii profesionale generate de sectorul de activitate. Sectorul consumator și
sectorul producție rămân cela mai reprezentative categorii de agenți economic.

752
 Sectorul menaje sau colectivitatea – grupează categoria agenților economici
consumatori (menajele microeconomice) ale căror comportamente și preocupări grupează
tipologiile individuale prezentate pentru explicitarea la nivel microeconomic.
Sectorul firme sau industrial – grupează agenții economici întâlniți și prezentați al
întreprindere. Aceștia respectă aspectul producție și se grupează pe profile de specializare
în conformitate cu activitatea de bază sau zona de activitate.
Sectorul guvernamental – grupează categoria agenților economici ale căror
activități sunt activate și bugetate de către municipalități sau organe administrative, sunt
orientate către sfera prestărilor de servicii și răspund solicitărilor celorlalte categorii de
agenți economici sectoriali.
Sectorul exterior – grupează agenții economici rezidenți care dezvoltă relații și
activități economice cu agenții economici nerezidenți sau, în mod similar, agenții
nerezidenți care sunt în activități economice cu agenți rezidenți. Principala formă de
caracterizare a activității acestui sector o reprezintă sfera comerțului internațional.
Analiza şi evaluarea economiei naţionale, comparative cu cea a altor state, se
realizează utilizând relaţii economice fundamentale şi distincte, de abordare ale
conceptului general, reprezentative: macroeconomia şi microeconomia.
Termenul de macroeconomie este utilizat în cel puţin două accepţiuni şi
desemnează:
 economia naţională sau ansamblul economiei naţionale, cu totalitatea
componentelor acesteia din cadrul unui anumit teritoriu naţional. În acest sens,
macroeconomia reprezintă acel cadru optim de utilizare a resurselor economice, care sunt
limitate, în scopul satisfacerii cât mai complete a nevoilor social-umane în continuă
creştere şi diversificare;
 ramură a ştiinţei economice care cercetează fenomenele şi procesele
fundamentale, ce se desfăşoară la scară a ramurilor şi a economiei naţionale, relaţiile dintre
principalele mărimi economice agregat sau macrovariabile economice (valoarea adăugată,
produs global şi intern brut sau net, produs naţional brut şi net, volumul investiţiilor şi al
consumurilor, nivelul preţurilor, al cheltuielilor, al importului şi al exportului, amploarea
şomajului, mărimea ratei inflaţiei, devalorizarea) şi, respectiv, evoluţia acestora în timp.
Ca ramură a analizei economice, care studiază categoriile globale ale economiei,
variaţiile generale ale activităţii economice şi macrovariabilele acesteia, macroeconomia
îşi propune să explice starea reală a economiei naţionale, caracteristicile definitorii ale
evoluţiei sale conjuncturale (ritmurile de creştere economică, gradul de ocupare a forţei de
muncă, amploarea şomajului, variaţiile generale ale preţurilor), rezultatele activităţilor
economice, creşterea şi dezvoltarea economică durabilă, eficienţa şi echilibrul sistemului
economic naţional, precum şi, preconizarea dezechilibrelor economice majore şi a
ciclurilor de revenire.
Procesele economico-sociale fundamentale intră în obiectul de studiu al
macroeconomiei, iar obiectul de studiu şi de cercetare al acesteia îl reprezintă realităţile şi
relaţiile economice stabilite la nivelul ramurilor şi al ansamblului economic naţional.
Analizele macroeconomice sunt premise sau suporturi indispensabile ale politicilor
de stabilizare economică (monetare, ale preţurilor, ale creditelor, ale cursului de schimb
monetar, ale ratei dobânzii, ale datoriilor publice şi externe, ale rezervelor de stat, ale
politicii fiscale sau bugetare, ale investiţiilor, ale veniturilor).

Principalele ramuri ale economiei naţionale şi particularităţile lor

753
 Exprimând diviziunea socială şi cooperarea muncii în limitele graniţelor unei
naţiuni (ţări), complexul economic-naţional unitar şi dinamic se împarte în ramuri ale
economiei naţionale, dintre care cele mai importante sunt:
 industria – se ocupă de extragerea şi prelucrarea bunurilor naturale şi a
celor care provin din alte ramuri. Ramura principală a producţiei materiale, industria este o
ramură indispensabilă a economiei naţionale;
 agricultura – este o ramură de bază a producţiei materiale, în cadrul căreia
se obţin cele necesare alimentaţiei populaţiei, furajării animalelor şi materii prime pentru
industrie. Procesul de producţie are un caracter biologic şi este dirijat de om şi natură;
 silvicultura – se caracterizează prin aceea că activitatea ei constă în operaţii
legate de crearea, folosirea şi întreţinerea pădurilor pe toată durata procesului biologic până
la exploatarea lemnului;
 construcţiile – constituie ramură a producţiei materiale în cadrul căreia se
creează bunuri concrete şi se adaugă valoare. Bunurile obţinute astfel au caracter de
elemente de capital fix;
 transporturile – sunt considerate ca ramură a economiei naţionale care nu
are ca rezultat crearea de noi valori de întrebuinţare. Ea constă în deplasarea mărfurilor da
la locul de producţie la locul de consum şi a persoanelor de la o localitate la alta sau în
cadrul aceleiaşi localităţi. În această ramură se includ nu numai acele activităţi care se
desfăşoară în afara întreprinderii. Transporturile uzinale (interne) fac parte din activitatea
industrială;
 telecomunicaţiile – înlesnesc şi permit realizarea legăturilor permanente şi
în timp real între agenţi economici, întreprinderi, instituţii sau persoane individuale prin
telefon, telegraf, telex, radio, televiziune, fax, Internet şi activitatea poştală;
 circulaţia mărfurilor – asigură legătura între producţie şi repartiţie şi
consum prin intermediul actelor comerciale sau de vânzare-cumpărare. Activitatea de
circulaţie a mărfurilor cuprinde: comerţul interior, comerţul exterior şi aprovizionare;
 gospodăria comunală – reprezintă acea sferă de activitate care constă în
exploatarea instalaţiilor şi a utilajelor edilitare specifice, realizarea unor bunuri materiale
sau servicii destinate satisfacerii în comun a unor necesităţi de trai ale populaţiei
Fiecare ramură a economiei naţionale, având funcţii economice specifice, intră în
relaţii de interinfluenţă, intercondiţionare şi interferenţă cu celelalte ramuri economice, atât
pe linie orizontală cât şi pe verticală.
Astfel, ele formează un sistem unitar – complexul economic naţional – şi se
dezvoltă în corelaţie unele cu altele. Funcţionarea normală şi eficientă a complexului
economic naţional presupune coordonarea unitară a tuturor activităţilor care se desfăşoară
în cadrul fiecărei ramuri. Studierea activităţii economice în toată complexitatea sa a condus
la conturarea unor ramuri ale acestui vast domeniu, la apariţia mai multor ştiinţe
economice. Sistemul ştiinţelor economice s-a constituit în raport de evoluţia vieţii
economice, fiind formulate şi mai multe puncte de vedere cu privire la acesta.
Ele dovedesc complexitatea şi dinamismul vieţii economice, interdependenţele în
care aceasta se integrează în societate, gradul de înţelegere şi de esenţializare a
fenomenelor şi proceselor economice.
Proporţiile amplificării şi diversificării fluxului de activităţi dintre ramurile
economiei naţionale condiţionează creşterea economică. Realizarea unei economii
naţionale puternice, impune construirea unei economii echilibrate, cu o structură modernă,

754
dinamică, complexă şi comparativă cu exigenţele progresului tehnic, cu imperativele
integrării ei în structurile economiei mondiale.
Teoria economică bazată pe analiza microeconomică a constituit şi reprezintă un
instrument util de analiză a fenomenelor pieţei şi a concurenţei în evoluţia lor, o formă de
analiză a comportamentului producătorului şi consumatorului, atât în condiţiile concurenţei
perfecte cât şi ale celei imperfecte, dar se dovedeşte insuficientă pentru înţelegerea unor
probleme de ansamblu, cum ar fi crizele economice care blochează atât activitatea
economiilor naţionale, cât şi pe cea a agenţilor economici. Această analiză nu poate oferi
sugestii şi instrumente pentru a găsi remediile necesare prevenirii, atenuării sau ieşirii din
criză. În faţa teoriei economice se impunea o nouă abordare a fenomenului, o nouă optică
de înţelegere a activităţii economice de ansamblu, care nu reprezintă o sumă de acţiunii ai
agenţilor izolaţi, ci o interacţiune permanentă între aceștia. De acţiunea agenţilor
economici individuali depinde activitatea de ansamblu şi invers.
Viziunea macroeconomică a economiei deschide un nou câmp de analiză a
fenomenului economic.

Macroeconomia se ocupa cu studiul unor mărimi agregate dintre care amintim:

 consumul final al populației;
 formarea naționala de capital;
 economisirea naționala;
 cererea agregata;
 oferta agregata.

Teoriile macroeconomice sunt bazate implicit pe fundament microeconomic.

Microeconomia este ramura analizei economice care studiază opţiunile alternative,
respectiv comportamentul individual, al agenţilor economici sau al unui individ separat,
participant la viaţa sau activitatea economică. Analizează modul în care sunt luate deciziile
de către consumatori, întreprinzători sau firme, cu privire la utilizarea resurselor
economice atrase în circuitul economic sau care sunt disponibile, prin compararea
permanentă a costurilor şi a beneficiilor realizate.
Datorită faptului că opţiunile individuale ale agenţilor economici se fac în primul
rând în funcţie de preţurile resurselor economice, analizele microeconomice se
concentrează asupra rolului preţului în luarea deciziilor de natură economică. În aceste
condiţii, microeconomia mai poate fi identificată drept teoria preţurilor.
O mare diversitate de probleme privind cererea şi oferta de bunuri economice,
elasticitatea cererii şi a ofertei, structura pieţelor, echilibrul pieţelor, sistemul de preţuri,
piaţa bunurilor de consum şi al serviciilor, costul marginal şi termenul lung al producţiei,
maximizarea profitului, perfecţionarea tehnicilor şi a tehnologiilor de fabricaţie, echilibrul
competitiv pe termen lung, eficienţa economică şi alocarea resurselor intră în sfera de
cercetare a analizei microeconomice.
Aceste probleme, abordate în cadrul politicilor microeconomice, sunt studiate în
raport ce cele două criterii esenţiale de apreciere a calităţii activităţii economice: criteriul
eficienţei şi criteriul echităţii, care reprezintă repere esenţiale de referinţă în cadrul
oricărei activităţi economice.
Potenţialul economic al unei ţări, depinde în principal de mărimea populaţiei şi
structura ei, de mărimea teritoriului şi configuraţia sa geografică, de bogăţiile solului şi ale
subsolului, de mărimea avuţiei naţionale şi a venitului naţional, de dimensiunea înzestrării

755
tehnice, tehnologice şi ştiinţifice, de mărimea şi varietatea aparatului tehnic de producţie.
La evaluarea potenţialul economic al unei ţări, mai trebuie ţinut seama şi de alţi factori,
care nu pot fi întotdeauna şi în întregime determinaţi numeric, cum ar fi: elementele
economice ale influenţei factorilor de scară, condiţiile politice, sociale, culturale şi religie,
inclusiv cele reprezentate de existenţa factorilor subiectivi, favorabili dezvoltării
economice şi rolul în care se găsesc ţările cu potenţial economic scăzut faţă de cele care
dispun de potenţial economic ridicat.

Avuția Națională

Problematica avuţiei naţionale a preocupat gândirea economică mondială

de multă vreme. Primele încercări de formulare a unei definiţii a conceptului de

„avuţie naţională” au fost formulate la sfârşitul secolului al XVII-lea de către

economistul clasic englez W.Petty, care arăta că „pământul este mama bogăţiei,

iar munca este tatăl ei”. O contribuţie remarcabilă la analizarea şi explicitarea

conceptului de avuţie naţională au adus-o reprezentanţii economiei politice

clasice de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Avuţia reprezintă stocul de bunuri existente la un moment dat, în proprietatea

756
 persoanelor fizice şi juridice, care îndeplinesc simultan următoarele cerinţe: au

utilitate, sunt consumabile, au o ofertă şi fac obiectul tranzacţiilor interne şi

internaţionale.

Ea poate îmbrăca una din următoarele încadrări definitorii:

 avuţia individuală grupează categoria bunurilor aflate în proprietate

particulară, fiind acţiuni, bani sau titluri de creanţă, excepţie făcând datoriile contractate;
 avuţia obştească include bunurile care aparţin întreprinderilor asociative,
cooperativelor, diferitelor organizaţii obşteşti (uniuni de creaţie, sportive, sindicate,
fundaţii) şi asociaţii nonprofit;
 avuţia publică desemnează bunurile aparţinând administraţiilor;
 avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor existente la un moment dat
într-o ţară, indiferent de forma lor de proprietate.
 volumul total al avuţiei naţionale nu rezultă însă din însumarea
posesiunilor individuale şi publice cu sumele activelor financiare (acţiuni şi obligaţiuni) şi
soldurilor băneşti (în monedă naţională) deţinute de agenţii economici. Din mărimea
volumului avuţiei naţionale, se scad datoriile externe şi se adaugă creanţele asupra
străinătăţii.

Avuţia naţională reprezintă premisa dezvoltării economice, punctul de

pornire al acesteia, forţa potenţialmente necesară a oricărui proiect de dezvoltare

economică care, la rândul său, este un suport al creşterii avuţiei naţionale. Astfel

naţiunile lumii sunt cu atât mai bogate cu cât diviziunea muncii sociale este mai

dezvoltată, iar forţa productivă a muncii mai ridicată şi sigură.

757
 Dezvoltarea economică este forma de manifestare a dinamicii

macroeconomice care presupune, pe lângă creşterea economică a ţărilor, şi un

ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât ale economiei,

cât şi ale cercetării ştiinţifice, tehnologice şi a tehnologiilor de fabricaţie, cu

implicare a mecanismelor şi structurilor organizatorice şi de funcţionare

economică în ansamblu, în modul de gândire şi comportament social (al omenirii).

Marea diversitate a concepţiilor teoretico-metodologice şi multitudinea

formelor de organizare a sistemelor economice, au determinat conturarea a trei

concepţii distincte referitoare la sensul de definire a sferei de cuprindere şi

evaluare a noţiunii, care s-au fundamentat în conformitate cu anumite interese

dominatoare:

 avuţia naţională cuprinde numai totalitatea bunurilor materiale create prin

munca omului şi care participă la procesul de producţie, numită avuţie reproductivă;
 avuţia naţională cuprinde atât avuţia reproductivă cât şi resursele naturale
(pământ, pădure, solurile şi subsolurile cu întregul stoc de substanţe minerale utile) numită
avuţie nereproductibilă;

758
  avuţia naţională cuprinde, pe lângă avuţia nereproductibilă, şi întregul stoc
de cunoştinţe ştiinţifice şi practice acumulate din producţie de-a lungul anilor, numită
avuţie de ansamblu.

În epoca contemporană, se menţionează că: „avuţia naţională reprezintă

ansamblul valorilor materiale şi spirituale, aparţinând unei naţiuni şi la un anumit

moment dat, valori constituite în cadrul unui anumit teritoriu naţional, ca urmare a

muncii depuse de generaţiile anterioare şi prezente, inclusiv bogăţiile naturale ale

ţării respective, precum şi experienţa de producţie acumulată în timp”.

Altfel spus, avuţia naţională, cuprinde:

 totalitatea bunurilor materiale şi a mijloacelor financiare, în care se

materializează (concretizează);
 întreaga muncă socială acumulată de-a lungul timpului;
 bogăţiile naturale ale unei ţări (zăcăminte minerale, păduri), resursele
hidroenergetice existente şi cele neatrase încă;
 potenţialul de cercetare ştiinţifică, de învăţământ şi de cultură, de care
dispune o naţiune la o anumită dată. În sens tehnic, avuţia încadrează tot ceea ce este
susceptibil a fi utilizat.

Componentele avuţiei naţionale potrivit reglementărilor de evidenţă

statistică, în prezent, fac parte următoarele elemente constitutive:

 resursele naturale utilizate sau utilizabile în procesul de producţie,

includ:
 fondul funciar pe categorii de folosinţă;
 fondul forestier (masa lemnoasă brută pe picior);
 fondul de vânătoare şi fondul de pescuit;
 rezervele de substanţe minerale utile;
 apa şi potenţialul hidroenergetic;

759
  factorii mediului ambiant (naturali sau produşi) şi calitatea acestora.
 resursele umane şi resursele de muncă, la rândul lor, cuprind:
 populaţia ocupată pe ramuri şi sectoare de activitate;
 structura socio-profesională a populaţiei active;
 populaţia în curs de pregătire profesională şi şcolară, pe forme de
şcolarizare sau de învăţământ;
 potenţialul de viaţă activă al populaţiei.
 avuţia materială este constituită la rândul ei din:
 categoria bunurilor materiale acumulate prin munca depusă în sfera
producţiei materiale;
 bunuri de capital fix (inclusiv investiţiile economice care se află în curs de
examinare);
 stocurile de materiale pentru producţie;
 bunurile din inventarul casnic, gospodăresc şi personal;
 rezervele de bunuri de consum;
 rezervele de valută;
 soldul balanţei de plăţi;
 rezervele de metal preţios.
 avuţia spirituală acumulată cuprinde:
 potenţialul creativ, în speţă de cercetare, învăţământ şi de cultură
(pregătirea generală şi de specialitate a populaţiei, experienţa de producţie, stocuri de
informaţii şi cunoştinţe ştiinţifice, invenţii sau inovaţii, patrimoniul cultural, opere de artă
şi artistice, sănătatea publică mentală);
 potenţialul cultural tradiţional constituit în principal pe aspectul
comportamental socio-economic al indivizilor societăţii, exprimat prin activităţi religioase
sau laice ale etniilor, activităţi populare şi de tradiţie, obiceiuri şi îndeletniciri
reprezentative, porturi, datini, concepte şi cultură populară.

Avuţia naţională este una dintre condiţiile principale necesare

desfăşurării procesului de producţie şi de creare a produsului naţional.

În fiecare an, părţi din produsul naţional se adaugă avuţiei naţionale,

contribuind astfel la creşterea şi diversificarea acesteia. Volumul, calitatea şi

potenţialul elementelor componente ale avuţiei naţionale, evidenţiază nivelul

760
general al dezvoltării economice a unei ţări.

Sporirea avuţiei naţionale presupune extinderea utilizării ştiinţei,

tehnologiei şi informaticii în cadrul desfăşurării activităţilor economice, precum şi

ridicarea nivelului de pregătire profesională a cadrelor, care vor determina

dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.

761
 Factorii naturali de mediu

Aerul
Resursele
Relaţiile dintre elementele avuţiei naţionale şi mediul
umaneînconjurător, pot fi
A
p
M e Avuţia
analizate
E astfel: l spirituală
D Solul şi e A
I subsolul V
U U
L Ţ
Flora I
Î t A
M e
C r
e N
O Fauna terestră şi Resursele
N s A
acvatică naturale
J t Ţ
U r I
ă O
R Rezervaţiile
şi acvatică şi
Factorii de mediu

Ă monumentele N
creaţi de om

T naturii A
O L
R Ă
Aşezăminte
omeneşti Avuţia
rurale şi naţională
urbane materială
acumulată
prin muncă
762
Alţi factori
creaţi de om
763
 Elementele componente ale avuţiei naţionale şi relaţiile lor cu mediul

înconjurător sunt prezentate în desfăşurătorul următor:

764
 Resu
r populaţia totală
A s
V e
U l populaţia activă
Ţ Resue
I r patrimoniul ştiinţific
A us
me populaţia ocupată
N al
A suprafaţa agricolăpatrimoniul cultural
Resune
Ţ er
populaţia voluntară
I ss
O pe suprafaţa fonduluipatrimoniul
forestier creativ
N il
A
er populaţia în curs de
L i
Ă alte suprafeţe şi/sau terenuri
nt
ua Ele calificare
at m clădiri şi construcţii speciale
ul e fondul forestier
er n
a t maşini de forţă şi utilaje energetice
l e
e fondul de vânătoare şi pescuit
d
e maşini, utilaje şi instalaţii de lucru 765
rezervele de substanţe minerale
c
 p
i rezervele hidroenergetice
t
a mijloace de transport
l
platforma continentală a mărilor şi
f
i animale de muncă, producţie şi reproducţie
x oceanelor
e mediul ambiant, aerul, şi calitatea acestora
plante şi plantaţii

M
A materii prime şi materiale
T unelte şi accesorii de producţie şi inventar
E
R Stocuri
I materia
producţia neterminată sau
A le gospodăresc
L circula
Investiţii în curs
E nte
(neterminate)
semifabricată
A inventar agricol şi rural
C drumuri, poduri şi şosele
U
Bunuri ale populaţiei
M produse
bunuri definite la producători
valoare mare
U
L
A
T Solduri dintre creanţe şi produse
bunuri defacturate
folosinţăşiîndelungată
neîncasate
E angajamente externe

mărfuri existente în
bunuri temporare baze
sau de
accidentale 766

Mediul înconjurător
bunuri de valoare mică

unităţi

comerciale

produse agricole

animale tinere şi la îngrăşat

utilaje şi materiale pentru investiţii

alimente şi îmbrăcăminte

767
 Rezultate macroeconomice

Pentru măsurarea producției finale realizate de o națiune, sistemul contabil național

utilizează două categorii sau tipuri de indicatori economici generali: produsul intern brut
(PIB) și produsul național brut (PNB).
Produsul intern brut (PIB) reprezintă valoarea tuturor bunurilor și a serviciilor
destinate consumului final realizat în interiorul unei țări într-un timp determinat.
Consumul intermediar cuprinde bunurile și serviciile produse în decursul unei
perioade și utilizat pentru a produce alte bunuri și servicii consumate ulterior, sau în timp
îndelungat.
Produsul național brut (PNB) măsoară valoarea bunurilor și a serviciilor finale
produse în unitățile economice naționale în decursul unei perioade de timp anticipativ
determinate sau anunțate la valoarea prețurilor nominale.
Se mai utilizează și se pot calcula următorii indicatori economici sau indicativi:
Produsul intern net (PIN) reprezintă produsul național brut la valoarea netă.
Produsul National net (PNN) reprezintă produsul național brut net.
Venitul National (VN) reprezintă valoarea produsului național net, la valoarea
prețul factorilor de producție.
Venitul personal (VP) reprezintă disponibilitățile cantitative a fi consumate de
unitățile economice în mod direct.
Venitul disponibil (VD) reprezintă cuantumul valoric al unităților monetare
disponibile a fi consumate ulterior.
PNN = PNB – deprecierea capitalului.
VP = VN – contribuțiile la asigurările sociale, taxele pe venitul plătit și profitul
nedistribuit.
VD = VN – veniturile nedistribuite – taxe și impozite + transferuri bancare încă
nerambursate.
Indicatorul de precizare sau de corecție al valorii deprecierii, poarta numele de
deflator și reprezintă raportul între valoarea PIB-ului nominal și valoarea PIB-ului real.
Acest indicator exprimă sau prezintă forma de măsurare a inflației.
În aceste condiții, sunt adevărate și reale, următoarele egalitatea:

prețuri curente termeni nominali

deflatorul = =
prețuri constante termeni reali de referință

768
 Curs 3.

Sisteme economice

În orice domeniu ştiinţific, sistemul reprezintă un ansamblu complex de

elemente interconectate între ele, care stabilesc norme, participă, acţionează şi

reacţionează între ele şi cu mediul înconjurător, în scopul realizării unui obiectiv

comun. El stabileşte, după un anumit criteriu totodată, participare, ordine,

ierarhie, decizie, conturare a domeniilor şi defineşte integratorul

(interlegăturile), propunând un mod concret, coerent şi sistematic de acţiune.

Sistemul economic desemnează modalitatea de organizare şi funcţionare a

activităţilor economice astfel încât, cu aceleaşi resurse să se satisfacă cât mai bine

769
 cerinţele de consum ale populaţiei. Noţiunea de sistem economic este utilizată în

sensul de sistem social-economic, cu accent pe componenta economică care se

identifică în fond, cu orientarea socială şi economică, al cărui nucleu îl formează

activitatea de producţie.

Economia, ca ştiinţă s-a constituit în strânsă legătură cu realitatea economică

înconjurătoare, cu faptele, evenimentele şi mai ales cu condiţiile materiale şi sociale care
au asigurat viaţa oamenilor şi dezvoltarea societăţii umane.
În această lecţie este vorba despre această realitate şi despre marile ei probleme.
Acestea sunt analizate în forma lor cea mai generală, dar în strânsă legătură cu formele
istorice pe care le-a cunoscut până azi şi mai ales cu ceea ce preocupă societatea
românească în prezent.

Economia ca sistem real

Istoria societăţii pune în evidenţă adevărul fundamental că pentru a putea exista,

oamenii trebuie să producă cele necesare traiului, iar aceasta înseamnă confruntarea
permanentă pe de o parte cu nevoile cotidiene în continuă creştere, iar pe de altă parte cu
limitele impuse de resursele existente care sunt limitate, fapt ce implică necesitatea
cunoaşterii mecanismelor şi componentelor de bază şi constante ale vieţii economice.
Ca sistem real economia reprezintă ansamblul activităţilor social-umane prin care
se asigură producerea, repartiţia, schimbul şi consumul de bunuri materiale şi servicii.
Desfăşurarea acestor activităţi implică existenţa unor componente (condiţii) şi
anume:
a) Prima şi cea mai importantă dintre ele o reprezintă oamenii, care pun în acţiune
mijloacele şi determină finalitatea activităţii economice. Ei apar în economie într-o triplă
ipostază:
- consumatori ai bunurilor materiale şi serviciilor;
- producători ai bunurilor materiale, prin partea activă a populaţiei;
- organizatori ai activităţilor de producţie, schimb şi consum.
b) Cea de-a doua componentă a economiei o constituie natura şi mediul natural,
care, pe de o parte furnizează numeroase resurse materiale, iar pe de altă parte asigură
producerea de bunuri din agricultură, silvicultură.
c) Cea de-a treia componentă este formată din mediul creat de om, sub forma de
bunuri şi mijloace materiale, condiţii sociale. Acest mediu cuprinde mijloacele de
producţie (maşini, instalaţii, utilaje, construcţii) folosite în procesele economiei din toate
ramurile, precum şi materii prime, materiale auxiliare.

770
 Toate aceste componente luate în sine caracterizează economia în mod static.
Economia reprezintă însă un complex dinamic, aflat în continuă mişcare şi transformare,
iar acest dinamism se realizează prin procesele economice.

Procesele economice de bază

Procesul economic reprezintă transformările succesive sau concomitente,

cantitative şi calitative, care au loc în economia sau activitatea unei unităţi determinate
(gospodărie, întreprindere sau economie naţională).
Procesele economice de bază din cadrul activităţii economice sunt: producţia,
repartiţia, schimbul şi consumul.
a) Producţia reprezintă ansamblul operaţiunilor şi activităţilor prin care oamenii
creează bunurile materiale necesare satisfacerii nevoilor economico-sociale. Ea implică
utilizarea şi interacţiunea factorilor de producţie (munca, natura şi capitalul) şi se
concretizează în realizarea de bunuri materiale şi servicii;
b) Repartiţia cuprinde operaţiunile de distribuire şi redistribuire a rezultatelor
activităţii de producţie, prin care se formează veniturile în societate. O categorie aparte a
acestora o constituie operaţiunile financiare, prin care se constituie şi se utilizează
resursele financiare din economie;
c) Schimbul asigură ca şi repartiţia legătura dintre producţie şi consum şi
reprezintă totalitatea activităţilor sau operaţiunilor economice prin care bunurile economice
trec de la producător la consumator, de la o persoană la alta, prin vânzare-cumpărare, pe
plan intern sau extern.
d) Consumul este procesul de utilizare a bunurilor produse, prin care se asigură
satisfacerea nevoilor materiale, spirituale şi sociale.
Aceste procese se realizează de către agenţii economici persoane fizice sau
juridice, care îndeplinesc funcţii bine determinate în viaţa economică şi anume: indivizii
(producători şi consumatori), unităţile economice de toate categoriile, familiile,
administraţiile publice şi particulare).
Legăturile economice dintre agenţii economici, dintre ramurile şi sectoarele
economiei naţionale poartă denumirea de fluxuri economice.
Într-o economie de schimb dezvoltată, aceste fluxuri sunt de două feluri:
- fluxuri reale care reprezintă deplasarea bunurilor materiale şi a serviciilor de la
producători (vânzători) la cumpărători (utilizatori);
- fluxuri monetare, adică deplasarea banilor în sens invers, de la cumpărători la
vânzători.
Fluxurile economice private în ansamblul interdependenţei lor formează circuitul
economic.
În raport cu factorul de spaţiu, circuitul economic poate fi naţional (fluxuri
economice dintre agenţii economici interni) şi internaţional (fluxuri dintre agenţi
economici din diferite ţări).
Circuitul economic pune în evidenţă legăturile fundamentale pe care se sprijină
funcţionarea economiei naţionale a unei ţări.
Odată încheiat, circuitul economic este reluat, asigurând baza existenţei şi
dezvoltării societăţii omeneşti.

771
 Problemele fundamentale ale economiei

O trăsătură esenţială a economiei ca sistem real, o reprezintă marea diversitate a

formelor ei de existenţă. Oricare ar fi formele de organizare şi particularităţile
economiilor, există mai multe probleme (întrebări) fundamentale la care umanitatea trebuie
să răspundă şi anume:
1. Ce fel de bunuri trebuie produse şi în ce cantităţi ? Rezolvarea acestei
probleme presupune alocarea resurselor limitate pe ramuri, sectoare şi activităţi.
2. Cum se produc aceste bunuri ? din ce resurse, prin ce metode şi în ce condiţii
tehnice, economice şi sociale ? Această problemă este determinată de marea varietate a
posibilităţilor şi alternativelor de producţie, a mijloacelor tehnice şi organizatorice.
3. Cum este împărţită producţia de bunuri şi servicii a societăţii între membrii
ei ?
4. Sunt resursele utilizate integral sau unele dintre ele sunt risipite ?
5. Pentru cine se produc bunurile economice şi mai ales cum ajung ele la cei
cărora le sunt destinate ?

Schema problemelor economice fundamentale

Trebuinţe Resurse
Probleme economice
fundamentale

Nelimitate Limitate

Ce să se producă ? Cum să se producă? Pentru cine să

se producă ?

Ce fel de bunuri şi Ce forme de Ce tipuri de

în ce cantitate? organizare a sistem
producţiei ? economic?

În funcţie de modul în care s-au realizat procesele economice de bază şi de

răspunsurile care s-au dat la problemele fundamentale în decursul istoriei, s-au constituit şi
au funcţionat diferite forme de economie şi diferite sisteme economice.

Sistemele economice

772
 Sistemul economic reprezintă un ansamblu complex şi coerent de structuri
economice, sociale, de instituţii şi mecanisme, prin care se realizează producţia, repartiţia,
schimbul şi consumul de bunuri şi se soluţionează tensiunea dintre nevoile nelimitate şi în
continuă diversificare pe de o parte şi resursele limitate pe de altă parte.
Principalele tipuri de sisteme economice sunt următoarele : sistemul economiei
naturale, sistemul economiei de piaţă şi sistemul economiei de tip comandat.

5. Sistemul economiei naturale

Economia naturală (casnică), reprezintă forma de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice, în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei
activităţi, fără a se apela la schimb. Caracteristica dominantă a economiei naturale este
autoconsumul, producătorul şi familia sa fiind şi consumatorii bunurilor produse. În
cadrul economiei naturale activitatea economică se desfăşoară pe baza diviziunii naturale
a muncii (după sex, vârstă), iar instituţia cheie o reprezintă gospodăria familială, în care
se produceau bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor elementare.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării istorice, a apărut schimbul. Odată cu extinderea
acestuia, economia naturală a cunoscut o restrângere continuă, fiind însoţită de extinderea
şi afirmarea economiei de schimb. Economia naturală se menţine şi în zilele noastre în
proporţii reduse, dar diferite de la o ţară la alta şi de la o zonă la alta, având un rol secundar
în raport cu celelalte forme de economie.

6. Economia de schimb - Sistemul economiei de piaţă liberă

Economia de schimb este acea formă de organizare a activităţii economice, în care

gospodăriile şi atelierele ca agenţi economici produc bunuri, în principal în vederea
vânzării, obţinând în schimbul lor alte bunuri necesare satisfacerii propriilor trebuinţe.
Economia de schimb a apărut încă din antichitate, pe baza unor condiţii istorice
obiective şi anume:
a) Diviziunea socială a muncii, adică specializarea agenţilor economici pe
diferite activităţi independente (agricultură, industrie, comerţ, construcţii, transporturi),
din care se obţin bunuri de un anumit fel. Diviziunea socială a muncii este premiza şi
totodată condiţia fundamentală pentru existenţa economiei de schimb.
b) Autonomia (independenţa producătorilor), care se întemeiază pe o anumită
formă de proprietate şi în primul rând pe proprietatea particulară, care dă dreptul agenţilor
economici să-şi înstrăineze bunurile produse pe principii economice, adică contra altor
bunuri, bunuri care în acest fel dobândesc calitatea de marfă.
Marfa, este un produs al muncii omeneşti, care satisface o trebuinţă şi care este
destinat schimbului prin vânzare – cumpărare.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării sale, economia de schimb a devenit
preponderentă şi dominantă, transformându-se în ceea ce numim astăzi economie de piaţă.
Economia de piaţă este o formă modernă a activităţii economice, în cadrul căreia
oamenii acţionează în mod liber, autonom şi eficient în concordanţă cu regulile economice
ale pieţei, fapt ce face posibilă valorificarea eficientă a resurselor existente, pentru
satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor.
Principalele trăsături ale economiei de piaţă sunt următoarele:

773
 a) Piaţa este centrul vital al economiei şi îmbracă forme multiple, prin
intermediul ei realizându-se legăturile esenţiale dintre producţie şi consum şi dintre agenţii
economici;
b) Pluralismul agenţilor economici şi al centrelor de decizie economică, bazat
pe dominaţia proprietăţii private asupra resurselor, avuţiei şi capitalului;
c) Libertatea de decizie şi de acţiune a agenţilor economici, împreună cu
răspunderea acestora pentru consecinţele deciziilor adoptate. Alocarea resurselor este
rezultatul a milioane de decizii independente, luate de producători şi consumatori, conform
intereselor şi obiectivelor lor;
d) Este o economie concurenţială, în care confruntarea agenţilor economici pe
piaţă, face posibilă acţiunea neîngrădită a cererii şi ofertei, determinând progresul
economico – social;
e) Preţurile bunurilor economice se stabilesc în mod liber, prin confruntarea
cererii cu oferta, fără intervenţia administrativă a statului şi prin înlăturarea politicilor
monopoliste;
f) Mobilul principal al activităţii întreprinderii îl constituie profitul, a cărei
obţinere constituie motivaţia participării salariaţilor şi întreprinderilor la activitatea
economică;
g) Existenţa unui sistem monetar, bancar şi valutar dezvoltat şi stabil, menit să
asigure buna funcţionare a economiei şi alocarea eficientă a resurselor;
h) Existenţa statului democratic, care veghează aplicarea legilor pieţei şi
funcţionarea normală a mecanismelor economiei de piaţă.

7. Sistemul economiei de comandă

Prezintă câteva trăsături specifice şi anume:

a) Deciziile cu privire la ce, cât, cum şi pentru cine să se producă, aparţin
autorităţilor centrale . Ca atare, economia de comandă este unipolară.
Activitatea agenţilor economici se desfăşoară pe baza normelor şi directivelor
stabilite printr-un plan general, care conţine indicatori obligatorii pentru toţi agenţii
economici.
b) Exclude sau limitează concurenţa, iar preţurile se formează în totalitate sau în
mare măsură prin metode administrative;
c) Eficienţa economică, este în general scăzută;
c) Motivaţia producătorului direct este redusă atât în domeniul formării
veniturilor individuale, cât şi în cel al întreprinderilor.

8. Economia mixtă

În realitatea contemporană tipurile pure de economie, există îndeosebi în analize

teoretice.
Majoritatea economiilor sunt mixte, în sensul că ele combină elemente
semnificative din sistemele analizate anterior, mai ales din economia liberală, de piaţă şi
din cea de comandă.

774
 Un asemenea tip de economie, îmbină diferitele forme de proprietate în care
domină proprietatea privată, dar pot avea o pondere importantă şi alte forme de proprietate,
iar orientarea agenţilor economici se face prin mecanismele pieţei şi deciziile agenţilor
economici, fără a neglija însă rolul important pe care îl are statul îndeosebi în domeniul
repartiţiei şi al macrostabilizării.
Economiile ţărilor capitaliste dezvoltate de astăzi, sunt indiscutabil economii de
piaţă, dar care se diferenţiază în funcţie de gradul diferit de implicare a statului în procesele
economice şi îndeosebi în domeniul distribuţiei, al asigurării echilibrului macroeconomic,
al combaterii dezechilibrelor şi crizelor, şomajului şi inflaţiei.
Din acest punct de vedere se deosebesc mai multe tipuri (modele), ale economiei
de piaţă şi anume:
a) tipul anglo – saxon (neoliberal) specific Angliei şi Statelor Unite ale Americii,
cu cea mai mare reticenţă faţă de intervenţia statului în economie şi în activitatea
întreprinderilor;
b) tipul vest – european, îndeosebi francez, cu o pronunţată tentă dirijistă;
c) Tipul nordic european , care promovează cooperarea între sectorul privat
producător de bunuri economice şi cel producător de servicii sociale, specific ţărilor
scandinave şi îndeosebi Suediei;
d) tipul social – de piaţă, care tinde să îmbine exigenţele pieţei cu armonia socială,
cum este cazul Germaniei, Austriei şi Olandei;
e) tipul paternalist, cu puternice elemente tradiţionale, specific Japoniei, ţară
insulară cu o largă istorie de izolare.

Tranziţia la economia de piaţă

În ultimul deceniu al secolului XX a început procesul de trecere de la economia de

comandă bazată pe proprietatea de stat, la economia de piaţă bazată pe proprietatea privată.
Ea s-a pus înainte de toate pentru fostele ţări socialiste din Europa Centrală şi de
sud-est şi apoi pentru cele din fosta Uniune Sovietică. Deşi situaţia celor pesta 20 de ţări
diferea mult atât în privinţa nivelului de dezvoltare economică, cât şi al condiţiilor
economice, sociale şi politice, problemele economice majore ale procesului de tranziţie
erau asemănătoare, putând fi grupate în patru pachete şi anume:
a) liberalizarea economică, prin desfiinţarea controlului asupra producţiei şi
preţurilor;
b) demonopolizarea şi privatizarea, astfel încât să fie încurajată concurenţa şi
dezvoltată proprietatea particulară;
c) reforma economică şi restructurarea mecanismelor financiare, bancare şi de
credit, valutare şi de comerţ intern şi extern;
d) stabilizarea macroeconomică, prin controlul masei monetare.
Obiectivul fundamental al tranziţiei îl constituie edificarea unei economii
moderne de piaţă.
Realizarea acestui obiectiv în ţara noastră depinde de modul cum se înfăptuieşte
reforma în economie, care presupune:
- transformarea structurală a proprietăţii, organizării şi conducerii întregii activităţi
economice adică: înlăturarea monopolului proprietăţii de stat şi cooperatiste şi promovarea
pluralismului proprietăţii, în care rolul primordial revine proprietăţii private;

775
 - eficientizarea întregii activităţi economice, printr-o mai bună utilizare a
capacităţilor de producţie din toate sectoarele de activitate şi ramurile economiei naţionale
(industrie, agricultură, construcţii) şi o mai bună valorificare a resurselor de capital şi de
muncă;
- desfiinţarea întreprinderilor nerentabile care aduc pierderi mari economiei şi
retehnologizarea celor care pot deveni viabile (rentabile);
- amplificarea afluxului de investiţii de capital străin, sub diferite forme şi mai ales
sub formă de investiţii în întreprinderi din toate ramurile;
- organizarea pe principii moderne a învăţământului şi cercetării ştiinţifice;
- realizarea unui sistem de protecţie socială adecvat;
- integrarea competitivă a ţării noastre în structurile economiei europene, în
Uniunea Europeană, proces care presupune restructurarea şi retehnologizarea
întreprinderilor, ramurilor şi subramurilor economiei naţionale, fără de care economia
noastră nu va putea beneficia de avantajele multiple pe care le oferă integrarea.

Pentru anumite domenii şi segmente ale sistemului economic sunt folosite

ansamble ale regulilor sau instrumentelor de reglementare şi promovare a unor

politici (sistemul comercial, sistemul de retribuire, sistemul de normare a muncii,

sistemul pensiilor şi al protecţiei sociale) sau al verigilor şi elementelor

constitutive ale unor forme organizatorice (sistemul de marketing, sistemul de

management, sistemul de vânzări, sistem de depozitare, sistem financiar-bancar,

sistemul monetar naţional şi internaţional, sistemul bănesc, sistemul comercial,

sistemul valutar, sistemul contabil naţional, sistemul informaţional economic,

sistemul generalizat de preferinţe, sistemul de organizare teritorial-economică).

776
 Conceptual, economia politică nu poate fi studiată fără ajutorul unor

ştiinţe exacte conexe, realizându-se astfel ceea ce numim sistemul ştiinţelor

economice sau structura economică teoretizată, care se grupează şi se împarte

în mai multe categorii, care cuprind:

 ştiinţele economice fundamentale:

 ştiinţe economice teoretice:
 teoria economică generală (economia politică);
 istoria economiei;
 istoria gândirii economice;
 politica economică;
 doctrine economice;
 ştiinţe economice funcţionale şi de măsurare:
 statistica economică;
 management economic;
 marketing economic;
 contabilitatea economică;
 planificare şi prognoză economică;
 ştiinţe economice tehnico-aplicative:
 ştiinţe economice specializate:
 teoria monedei şi a preţurilor;
 teoria finanţelor şi a creditelor;
 ştiinţe economice de ramură:
 economia industriei;
 economia agriculturii;
 economia rurală;
 ştiinţe economice naţionale şi internaţionale;
 activitatea economică bancară;
 activitatea de gestiune şi de analiză;
 activitatea economice de merceologie;
 teoria specializării şi cooperării internaţionale;
 teoria sistemului monetar internaţional;
 ştiinţe economice a firmei:
 teoria echilibrului microeconomic;

777
  teoria integrării microeconomice;
 ştiinţe economice de graniţă:
 ştiinţe economice de graniţă cu natura:
 geografia economică;
 teoria protecţiei mediului natural;
 teoria ameliorării mediului ambiant;
 ştiinţe economice de graniţă cu alte ştiinţe:
 econometria;
 cibernetica economică;
 ingineria economică;
 ştiinţe economice de graniţă cu societatea:
 sociologia economică;
 demografia.

Sistemul economic este definit ca o parte dintr-un sistem de ordin superior

reprezentat de sistemul social. Acesta, sistemul social, acţionează asupra

sistemului economic prin fluxuri informaţionale care caracterizează structura şi

volumul resurselor precum şi modalităţile de satisfacere a treburilor sociale. La

rândul său, sistemul economic este alcătuit dintr-un ansamblu complet de

subsisteme, între care există numeroase şi complexe conexiuni, şi care

interacţionează între ele generându-se transformări şi transferuri economice

evolutive, aplicabile în economia naţională.

778
 Elementele fundamentale ale sistemului economic constituie un model

abstract de abordare care poate fi studiat prin cel puţin trei elemente

fundamentale:

 instituţii juridice, politice şi sociale, care definesc activităţi economice,

politice şi sociale precum şi relaţiile dintre subiecţii (agenţii) economici întâlniţi în practica
economică;
 mecanismele economice cu funcţie de reglare, care reflectă modul de
integrare al activităţilor economice şi realizează un întreg bloc economic piramidal şi/sau
funcţional;
 mobilurile şi realizările, determinate prin activităţi economice şi prin
climatul social economico-uman.

Funcţiile şi mecanismele sistemelor economice, constau în:

 funcţia de distribuţie – alocarea resurselor între posibilităţile de utilizare a

acestora;
 funcţia de producţie şi comerţ – distribuirea a ceea ce s-a produs;
 funcţia de reproducţie – asigurarea existenţei continuităţii sistemului
economic prin reutilizarea produselor primare sau a celor reciclante;
 funcţia de eficienţă – utilizarea disponibilităţilor printr-o formă optimă.

Mecanismul de funcţionare a sistemului economic trebuie să se adapteze

condiţiilor concrete date, generând în acelaşi timp premise necesare creării unor

noi condiţii de dezvoltare şi de creştere economică (creşterea complexităţii

diviziunii muncii şi a procesului real de cunoaştere, respectiv al dobândirii de noi

abilităţi şi disponibilităţi legate de producţie).

779
 Întrucât mecanismul de funcţionare a sistemului economic îşi schimbă

structurile, principiile, mijloacele şi pârghiile prin care se asigură mişcare-

dezvoltare, în adaptarea mecanismului la transformările structurale ce au loc la

nivelul sistemului, este necesară elaborarea de politici şi/sau strategii economice

care să permită înlocuirea (adaptarea) vechiului sistem la noile condiţii şi cerinţe.

În literatura economică şi cea de specialitate, cele mai frecvente sisteme

economice întâlnite sunt:

 sistemul economic închis (sistemul economiei de subzistenţă) – dezvoltat

prioritar, sau de obicei, în jurul unor domenii rurale, proprietăţi laice sau ecleziastice.
Acesta s-a dezvoltat în jurul unui teritoriu şi datorită influenţei pe care „dominantul” a
impus-o „dominaţilor”. Sistemul se mai numeşte sistem domenial;
 sistemul economic artizanal (sistemul economiei feudale) – s-a format
prin intensificarea comerţului stimulat de capitalismul comercial şi financiar, structurând
activităţile spre politică comercială sau financiară. Sistemul se mai numeşte şi sistem
manufacturier;
 sistemul economic socialist (sistemul economiei asociaţioniste) – creat pe
tipologia existenţei unor societăţi cu unic acţionar (statul) sau cooperative de producţie
care se organizau pe principiul autogestiunii. Sistemul se mai numeşte şi sistem
cooperatist;
 sistemul economic corporatist (sistemul economiei dictatoriale) – apărut
în condiţiile unei crize generalizate. Doctrina sistemului preconiza lichidarea sindicatelor şi
înlocuirea lor cu corporaţii profesionale, precum şi înlocuirea parlamentului cu
reprezentanţă naţională corporatistă;
 sistemul economic comunist (sistemul proprietăţii comune) – dezvoltat pe
principiul participaţiilor şi proprietăţii comune, iar întreaga producţie se repartizează unitar
întregului volum de participanţi fără preferenţiabilitate.

780
  sistemul economic de tranziţie (sistemul refacerii economice) – prevede
extinderea (dezvoltarea) sectoarelor economice care oferă eficienţă mare şi restrângerea
(abandonarea) sectoarelor mai puţin rentabile. Sistemul evidenţiază aspectul economic în
care se trece treptat de la o economie centralizată de comandă la o economie de piaţă
definită;
 sistemul economic comunitar (sistemul pieţei comune) – apare şi se
dezvoltă sub aspectul amplificării şi aprofundării interdependenţelor economice regionale,
care determină schimburi de producţie şi informaţie între state, generând procese de
integrare economică interstatală şi piaţă comună;
 sistemul economic mondial – reprezintă totalitatea economiilor naţionale şi
al legilor acestora, dezvoltat pe baza diviziunii internaţionale a muncii şi care dezvoltă
piaţa internaţională a muncii;

781
 Tabloul sinoptic al sistemelor economice4

Elemente specifice fiecărei topologii de sistem economic privite prin prisma elementelor de analiză

SPIRIT FORMĂ SUBSTANŢĂ

4
Reprodus după: Cl.Alquier, în Dictionnaire Encyclopédique Economique et social, Paris, 1990.

782
 Elementul psihologic Elementul politico-social Elementul tehnic
SISTEM

 căutarea autosuficienţei
SISTEM ÎNCHISECONOMIC

 reducerea riscului  centru unic de decizie, şeful  rudimentar

 cercetarea uneltelor agricole deplin al domeniului mijloacelor de  puţin progresiv
simple (satisfacerea nevoilor producţie şi distribuire a produsului  instrumente agricole simple
imediate)

 satisfacerea măsurată a nevoilor

 proprietate privată asupra
 gustul pentru munca bine  folosirea uneltei şi a meseriei
ECONOMIC

mijloacelor de producţie a
făcută  puţin progresiv
muncitorilor independenţi,
 justiţie comunativă (fiecăruia ce  muncă la comandă (prin
organizaţi în corpuri de meserii
i se cuvine) anticiparea cererii)
ierarhizate
ARTIZANAL

 spirit de moderaţie

783
 SPIRIT FORMĂ SUBSTANŢĂ

Elementul psihologic Elementul politico-social Elementul tehnic

 căutarea profitului de achiziţie  proprietate privată asupra  folosirea generalizată şi
SISTEM

(spirit de concurenţă şi raţionalitate) mijloacelor de producţie sistematică a maşinii (căi prelungite

 economie descentralizată ale producţiei)
 libertate în şi prin piaţă  organizarea ştiinţifică a muncii
ECONOMIC

 raţionalizarea în producţie
(previziune prostească)
 teoretizarea: conform lui
G.K.Galbraith, „Noul stat industrial”,
LIBERAL

R.Aron „18 lecţii despre societatea

industrial”

784
 SISTEM
ECONOMIC

 însuşirea colectivă a mijloacelor

 urmărirea egalităţii economice
de producţie
şi sociale
 economie centralizată
SOCIALIST

 satisfacerea nevoilor fiecăruia

 planificare imperativă
COLECTIVIST
SISTEM

 urmărirea unei linii de mijloc  proprietate privată asupra

ECONOMIC

 poate să fie modernă şi

între capitalism şi colectivism
 arbitrarea între grupurile
profesionale
CORPORATIST
mijloacelor de producţie
progresivă, adică „tehnocrată”,
 controlul prin stat al grupurilor
capitalistă sau destul de rudimentară
profesionale

785
Grila de analiză comparată a sistemelor economice

Sistemul capitalist Sistemul socialist

786
  proprietate privată asupra mijloacelor de producţie
ECONOMICUL  rol preponderent al întreprinderii
 deplină putere decizională
 rol primordial al concurenţei
 rol de organizarea profitului
 risc antreprenorial
 interes de producţie general
 producţie (productivitate) maşinistă
 piaţă liberă a muncii
 relaţie contractuală angajator – angajat
SOCIALUL
 grupări sindicale şi profesionale
 negociere a drepturilor salariale şi premieri
 interes redus pentru creşterea profitului
 posibilitatea organizării grevelor
Sistemul capitalist
 nu există unitate particulară
 unitatea are funcţie exclusivă de execuţie şi asigură
planul de producţie general
 supunere faţă de directivele de aprovizionare şi de
distribuţie a producţie
 absenţa rentabilităţii şi realizării profitului
 proprietate privată de mici dimensiuni doar în
agricultură şi producţia artizanal-meşteşugărească
 nu există piaţa forţei de muncă
 nu există dreptul la grevă

salariu fixat administrativ, fără negociere
 acordarea primelor preferenţial şi prin depăşirea
sarcinilor de plan
 act decizional controlat
 grupări sindicale vasale partidului
Sistemul socialist
787
  activităţi orientate către acte comerciale  nu există piaţă concurenţială
 unicul mecanism cu funcţie de reglare  actul comercial şi comerţul naţionalizat
 oferta şi cererea reacţionează reciproc  preţuri impuse de autonomie centrală
PIAŢA

 consumul şi nivelul de trai individual în creştere  relaţii rigide între producţie şi consum
 eliminarea neproductivităţii prin mecanisme  variaţie controlată a preţurilor
automate  consumul nu intervine în orientarea producţiei
 concentrează puterea politică şi economică
 planificare centralizată şi imperativă
 nu intervine în orientarea economică  descentralizarea gestiunii curente
 
STATUL

asigură servicii publice majore proprietate colectivă asupra mijloacelor de producţie

 legiferează liberal interesele naţionale  adoptarea deciziilor de la centru şi pe baza calculelor
 stabileşte priorităţile economice
 controlează activitatea economică
 deţine monopolul schimburilor internaţionale
PROBLEME

 accentuează inegalităţile economice  administraţie birocratică

 apariţia dezechilibrelor economice ciclice  insule de penurie şi consum nesatisfăcător
 suveranitatea consumatorului cu excepţia cazului de  absenţa noţiunii de şomaj şi inflaţie sau reprimate şi
SPECIFICE

monopol sau al înţelegerilor dintre părţile producătoare relativ restrânse

788
789
 Structurile sistemului economic contemporan definitorii sunt:

 în funcţie de nivelul sau etajul la care se află, distingem:

 microeconomia, care cuprinde totalitatea activitatea unităţilor economice;
 mezoeconomia, care se referă la activitatea ramurilor şi regiunilor;
 macroeconomia, care are în vedere activitatea ansamblului economic naţional.
 pe baza naturii activităţilor naţionale, structurile sistemului economic poate fi grupat astfel:
 pe ramuri: agricultură, industrie, construcţii, comerţ, transporturi, poştă, comunicaţii, turism, burse, finanţe, bănci,
asigurări, tranzacţii, învăţământ, sănătate, asistenţă socială;
 pe sectoare:
 primar (agricultură, silvicultură, pescuit, industria extractivă);
 secundar (industria prelucrătoare şi construcţiile);
 terţiar (transporturi, telecomunicaţii, comerţ, turism, finanţe);
 cuaternar (cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică, cunoaştere dezvoltată).
 ca proces al reproducţiei: producţie, repartiţie, schimb şi consum.
 pe baza compartimentelor de încadrare ale unităţilor şi în funcţie de ierarhizarea lor, determinăm: structura
organizaţională;
 în funcţie de amplasarea unităţilor se stabileşte: structura teritorială sau regională;
 mijloacele de muncă şi nivelul lor tehnic determină: structura tehnologică;
 unităţile fiecărei ramuri pot fi grupate în unităţi: mari, mijlocii, medii şi mici.

Sistemul ştiinţelor economice există, se dezvoltă şi poate fi înţeles numai în strânsă legătură cu practica economică:

teoriile şi concluziile ştiinţei economice susţin practica, permiţând elaborarea unor politici economice eficiente, iar practica oferă

790
noi elemente de studiu şi împinge înainte teoria economică, stimulând-o să emită noi idei valoroase izvorâte din activitatea

economică.

Evoluţia sistemelor economice, de la simplu la complex, a fost determinată de evoluţia cunoaşterii umane. În evoluţia lor,

sistemele economice au dat dovadă de capacitatea de adaptare la situaţii diferite. Înlocuirea unui sistem economic cu altul a avut

loc atunci când el nu mai putea face faţă schimbărilor esenţiale care intervin în realitate, fiind înlocuite cu un sistem mai

performant. Existenţa concomitentă a mai multor sisteme în lumea contemporană se datorează varietăţii structurilor economico-

sociale ale ţărilor vremii, de la economiile naţional patriarhale sau tribale până la economiile ţărilor bogate, cu o industrie

puternic dezvoltată.

791
 Diversitatea sistemelor economice contemporane este rezultatul unor condiţii diferite de dezvoltare ca şi al acţiunii unor

factori variaţi şi contradictorii, existenţi pe parcursul istoriei. Astfel, diversitatea acţiunilor arată că economiile naţionale ale

ţărilor se află în stadii sau trepte diferite de dezvoltare, caracteristică a dezvoltării istorice a omenirii. De aceea, coexistenţa a mai

multor sisteme economice în lumea contemporană face necesară şi utilă cercetarea comparată a acestora, a funcţionării lor, a

rezultatelor şi insucceselor înregistrate de ele, în diferite momente şi domenii ale vieţii economice, sociale şi culturale, ale

asigurării respectului dreptului omului.

În acest context, este evident că inginerul are nevoie de o viziune economice mai largă, are nevoie de criterii de apreciere

a ansamblului de principii care să constituie puncte de referinţă în aprecierea corectă a diferitelor laturi ale vieţii economice, în

792
 unitatea din care acesta face parte.

Principalele modele concrete de economie de piaţă

Sistemul economiei de comandă - prezintă câteva trăsături specifice şi anume:

- deciziile cu privire la ce, cât, cum şi pentru cine să se producă, aparţin autorităţilor centrale. În aceste condiţii, economia de
comandă este unipolară;
- activitatea agenţilor economici se desfăşoară pe baza normelor de producţie şi a directivelor stabilite printr-un plan general,
care conţine indicatori obligatorii pentru toţi agenţii economici;
- exclude sau limitează concurenţa, iar preţurile se formează în totalitate sau în mare măsură prin metode administrative;
- eficienţa economică, este în general scăzută;
- motivaţia producătorului direct este redusă atât în domeniul formării veniturilor individuale, cât şi în cel al întreprinderilor.

În realitatea contemporană tipurile pure de economie, există îndeosebi în analize teoretice. Majoritatea sistemelor economice sunt
de tipul economiilor mixte, în sensul că ele combină elemente semnificative din sistemele analizate anterior, mai ales din economia
liberală, de piaţă şi din cea de comandă.
Un asemenea tip de economie, îmbină diferitele forme de proprietate în care domină proprietatea privată, dar pot avea o pondere
importantă şi alte forme de proprietate, iar orientarea agenţilor economici se face prin mecanismele pieţei şi deciziile agenţilor economici,
fără a neglija însă rolul important pe care îl are statul îndeosebi în domeniul repartiţiei şi al macrostabilizării.
Economia de piaţă a cunoscut şi cunoaşte o mare varietate a formelor sale de existenţă, în cadrul diverselor economii naţionale.
Explicaţia constă, printre altele, în faptul că aceste entităţi economice sunt organizate şi funcţionează în moduri diferite, deoarece
condiţiile în care oamenii produc sau efectuează schimburi de activităţi între ei variază de la ţară la ţară, iar în fiecare ţară, de la o
generaţie la altă generaţie.

793
 Aşadar, conceptul economiei de piaţă cunoaşte în prezent o mare varietate de modele concrete, şi anume: anglo-saxon, vest-
european, social de piaţă, nordic, paternalist.

- modelul (tipul) anglo–saxon (neoliberal) specific Angliei şi Statelor Unite ale Americii, are cea mai mare reticenţă faţă de
intervenţia statului în economie şi în activitatea întreprinderilor;
- modelul (tipul) vest–european, îndeosebi francez, prezintă o pronunţată tentă dirijistă;
- modelul (tipul) nordic european, promovează cooperarea între sectorul privat producător (de bunuri economice) şi cel
producător (de servicii sociale), specific ţărilor scandinave şi îndeosebi Suediei;
- modelul (tipul) social de piaţă, tinde să îmbine exigenţele pieţei cu armonia socială, prezent în ţări ca Germania, Austria şi
Olanda;
- modelul (tipul) paternalist, cu puternice elemente tradiţionale, specific Japoniei, ţară insulară cu o largă istorie de izolare.

La constituirea şi evoluţia fiecărui model concret de economie de piaţă, un aport hotărâtor şi-au adus, pe de o parte,

factorii noneconomici sau extraeconomici, specifici fiecărei naţiuni (trăsături psihice, morale, etnice, istorice, concepţii,

mentalităţi şi obiceiuri, experienţe, dobândite într-o perioadă mai mult sau mai puţin îndepărtată, factori politici), iar pe de altă

parte, modul în care piaţa din fiecare ţară a contribuit la asigurarea funcţionării echilibrate şi eficiente a fiecărei economii în

parte, precum şi natura, domeniile şi proporţiile intervenţiei statului în economie.

794
795
796
 Curs 4.

Economia de piaţă (sistemul economiei de piaţă)

Peisajul economic mondial, se prezintă într-o mare diversitate, fiind extrem de eterogen. Pe deasupra marii lor diversităţi,

activităţilor economice le corespunde faptul că au la bază trăsăturile şi regulile economice ale schimbului. Existenta societăţii

omeneşti este legată de activitatea omului de a-şi satisface nevoile de consum şi trebuinţele sale. Acestea sunt satisfăcute cu

ajutorul bunurilor materiale şi al serviciilor. Acţiunile acoperirii nevoilor sau a satisfacerii trebuinţelor se realizează fie din

797
 producţie proprie, caz în care se numeşte autoconsum, fie prin apelare la producţia altora şi obţinerea lor prin schimb sau

comercializare (tranzacţie economică bilaterală).

Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor resurse în vederea satisfacerii nevoilor, caz în care

gestiunea menajului familial sau al agenţilor economici nu scoate în evidenţă concret valorile productive ci numai cantitative.

Putem distinge două tipologii de producţie sau de produse şi anume:

 de produse finale – acele care permit satisfacerea nevoilor direct şi în forma în care sunt oferite de natură;
 de produse intermediare – acea categorie de produse care sunt destinate industrializării sau producţiei de produse cu
prelucrare prealabilă.

Schimbul comercial reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei producţii, primind în echivalent alte produse (caz în

care schimbul se numeşte troc), sau echivalent monetar. Celor două modalităţi de satisfacere a trebuinţelor, directe şi

798
intermediare, le corespund două forme diferite de organizare şi funcţionare a activităţilor economice: economia naturală şi

economia de schimb.

Economia naturală (casnică, închisă) reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţilor economice în

care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi şi fără a se apela la schimburi.

Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care agenţii

economici produc bunuri în vederea vânzării lor, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii propriilor trebuinţe.

Modalităţile concrete fundamentale, adaptate aplicării şi urmăririi deciziilor impuse de raritatea economică sunt

sintetizate sub forma a două sisteme teoretice de organizare şi funcţionare a economiei de schimb: sistemul economiei de piaţă

799
 şi sistemul economiei de comandă. În ultimă instanţă, criteriile de delimitare a sistemelor economice de schimb, desemnează

aspecte care analizează gradele de libertate ale agenţilor economici participanţi şi caracteristicile mecanismelor de reglare.

Bunurile de consum prin prisma modului de obţinere a lor pot fi grupate astfel:

 bunuri libere – care se obţin direct din natură şi fără a se implica activitatea economică de prelucrare în vederea
consumului, afară de cea de extragere (recoltare);
 bunuri economice – sunt produse de către om în cadrul unor activităţi economice bine determinate în vederea consumului
propriu de produs finit sau destinat comercializării în vederea satisfacerii nevoilor altor agenţi economici;
 bunuri mixte – cărora le corespunde o simbioză între celelalte două grupe definite anterior.

Prin procesele de transformare ale economiei naturale în economie de schimb, economia naturală nu dispare ci îşi

restrânge dimensiunile, se transformă sau se integrează în linii sau ramuri ale sistemelor economice şi rămâne prezentă în toate

etapele evoluţiei societăţii.

800
 Proprietatea privată asigură independenţă şi autonomie economică producătorilor. Diviziunea socială a muncii determină

specializarea lor, respectiv diferenţierea lor, din punct de vedere al genurilor de activităţi de producţie depuse şi, evident, al

genurilor de bunuri produse. Întrucât proprietatea privată stă la baza autonomiei şi interdependenţei producătorilor, aceştia au

drept decizional atât cu privire la forma de organizare a activităţii întreprinderii şi al modului de desfăşurare a producţiei, cât şi

în ceea ce priveşte înstrăinarea ei.

Specializarea producţiei, într-un anumit moment şi domeniu de activitate, s-a concretizat în diferenţierea bunurilor

obţinute, care corespunde nivelelor de dezvoltare a activităţii economice în realizarea productivităţii, şi în necesitatea schimbării

lor, unele cu altele, în vederea satisfacerii nevoilor de consum din cadrul societăţii. Se consideră benefică specializarea şi

801
modernizarea unui sistem sau subsistem economic de producţie, întrucât creşte productivitatea muncii odată cu creştere reală a

volumului de producţie atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ.

Satisfacerea nevoilor de consum din societate, în aceste condiţii, pune problema rezolvării schimbului intermediar între

bunuri, prin aşa numitele acte comerciale sau acte de vânzare cumpărare.

Între economia naturală şi economia de schimb nu există o delimitare netă, bine stabilită în timp.

Economia naturală a fost atotcuprinzătoare în comuna primitivă, iar începând cu perioada descompunerii acesteia şi

până la prima revoluţie industrială, ea a fost preponderentă. În condiţiile actuale, economia de schimb este predominantă în

majoritatea ţărilor lumii. Există chiar şi astăzi forme ale economiei naturale în ţările mai puţin şi slab dezvoltate (şi chiar în ţările

802
 puternic dezvoltate), dar aceasta este nesemnificativă pentru ansamblul activităţilor economice mondiale.

Economia de schimb, ca formă de organizare şi funcţionare a activităţilor economice, îmbracă particularităţi diferite de

la etapă la etapă, de la ţară la ţară şi chiar în cadrul aceleiaşi economii naţionale de la sector la sector, de la o activitate la alta.

Acest lucru se datorează condiţiilor concrete în care funcţionează acest tip de economie, care-şi pune amprenta şi asupra

modalităţilor ei de manifestare. Indiferent de particularităţile economice, aceasta se caracterizează printr-un număr general de

trăsături dintre care amintim:

 autonomia, răspunderea decizională şi independenţa producţiei, promovează interesul sau impulsul (acţiunea)
agentului economic asupra faptelor de acţiune generatoare de câştiguri - profit şi maximizarea acestuia. Fenomenul se fundamentează pe
principiul proprietăţii private;
 specializarea agenţilor economici, datorată adâncirii diviziunii sociale a muncii şi creşterii continue a nivelului de
producţie;
 preţurile se stabilesc în mod liber prin confruntarea directă dintre cerere (mărimea acesteia) şi ofertă (putinţa, dispoziţia
acesteia), fără intervenţia administraţiilor şi prin eliminarea politicilor monopoliste.

803
  apariţia pieţelor cu ansamblul de fenomene specifice acesteia, care reprezintă domeniul sau mediul socio-economic în
care funcţionează şi la care se referă agenţii economici;
 apariţia, dezvoltarea şi amplificarea tranzacţiilor între agenţii economici determină realizarea legăturilor dintre
aceştia, întrucât utilitatea şi valoarea unui bun comercializat, evidenţiază şi motivează natura şi aspectul dezvoltării producţiei;
 bunurile şi serviciile produse în cadrul economiei de schimb capătă caracter marfar, întrucât sunt apreciate în funcţie de
valoarea de întrebuinţare determinându-se apoi valoarea lor de schimb;
 producţia de mărfuri, un concept apropiat de cel al economiei de piaţă, dar care nu se confundă cu piaţa, deoarece
producţia de mărfuri există ori de cate ori sunt întrunite cele două condiţii – specializare şi schimb;
 specializarea producţiei de mărfuri presupune diviziunea muncii, cu scop de obţinere a unui produs la cote cât mai
ridicate şi în cele mai avantajoase condiţii de calitate şi preţ;
 existenţa cadrului instituţional, structurat de o asemenea natură încât să asigure maximul de liberate de decizie şi acţiune
agenţilor economici, în limitele impuse de sistemul social pe care sistemul economic îl desemnează.

În general, economia de piaţă este forma modernă de organizare economică a activităţilor economice la nivel mondial,

în cadrul căreia oamenii acţionează în mod liber şi într-un sistem eficient, în concordanţă cu regulile dinamice ale pieţei.

Condiţiile care definesc dezvoltarea şi menţinerea economiei de piaţa sunt esenţiale: specializarea, schimbul, proprietatea şi

moneda - ca instrument de vizualizare şi raportare a costului de producere şi de asigurare a necesităţilor.

804
 Cea mai importantă condiţie de dezvoltare a acestui sistem, o reprezintă optimizarea dinamică a raportului: proprietate

privată - proprietate publică.

Conceptul de economie de piaţă

Sistemul economiei de piaţă reprezintă acel tip de organizare a economiei în care raporturile dintre cerere şi ofertă

determină principiile de prioritate în producerea bunurilor materiale şi prestarea serviciilor, metodele de organizare şi de

combinare a factorilor de producţie, persoanele şi categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri prin mijlocirea nivelului

805
şi dinamicii preţurilor.

Economia de piaţă este o formă modernă de organizare a activităţii economice, în cadrul căreia oamenii acţionează în

mod liber, autonom şi eficient, în concordanţă cu regulile dinamicii ale pieţei. Acest lucru face posibilă valorificarea eficientă a

resurselor existente pentru satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor. Economia de piaţă este o economie de schimb

monetar.

Instituţional şi formal, economia de piaţă se bazează pe instituţiile juridice (dreptul de proprietate individuală) şi

economice (firmă privată, piaţă ca relaţie între cerere şi ofertă) şi stat (ca agent economic). Din punct de vedere tehnic şi de

substanţă, economica de piaţă se întemeiază pe promovarea concurenţială a unor tehnici şi tehnologii moderne, care asimilează

806
 noile cuceriri ale ştiinţei şi asigură, pe această bază, creşterea profitului.

Economia de piaţă se caracterizează printr-un mecanism adecvat de funcţionare, ale cărui componente sunt: piaţa, cererea,
oferta, concurenţa, costul, preţul, profitul, mediul ambiant.
Condiţiile indestructibile şi de bază, care permit apariţia şi dezvoltarea acestei tipologii de economie (economia de piaţă) sunt:
 specializarea, care se referă la delimitarea (separarea) agenţilor economici după pregătire, domeniul activităţilor şi natura
produselor;
 schimbul care este esenţa logică şi practică a specializării, presupunând schimbul de activităţi realizat între agenţii
economici, într-un anumit raport de schimb astfel încât nevoile economice să poată fi satisfăcute în condiţii cât mai bune şi pentru toţi;
 moneda reprezintă mijlocul (instrumentul) cel mai bun de intermediere directă a schimbului economic, datorat faptului că
aceasta are cea mai mare lichiditate;
 proprietatea privată – formă dominantă de proprietate asupra resurselor economice, a avuţiei acumulate şi asupra
capitalului – constă în exercitarea liberă şi directă a autonomiei decizionale şi de răspunderi patrimoniale asupra ansamblului atributelor
proprietăţii: posesie, folosinţă, dispoziţie şi uzufruct. Această condiţie este asociată deseori cu libertatea economică.
Cele patru condiţii trebuie îndeplinite simultan. În raport cu măsura sau gradul în care fiecare condiţie menţionată anterior este
îndeplinită, se relevă şi nivelul de dominare şi performanţă al sistemului economic respectiv.

Condiţiile evolutive ale sistemului (economiei de piaţă) se sintetizează astfel:

 mărirea gradului de rigurozitate (adâncirea) a specializării al domeniului principal de activitate şi apropierea maximă
posibilă de punctul avantajului comparativ (la scara economiei naţionale, precum şi în raport cu economia mondială);
 sporirea lichidităţii monedei;
 optimizarea dinamică a raportului proprietate privată / proprietate publică.

Categorii fundamentale ale economiei de piaţă

807
 1. Piaţa este spaţiul economic în care are loc întâlnirea cererii cu oferta, sau piaţa este locul de întâlnire dintre oferta vânzătorilor
şi cererea cumpărătorilor, prima fiind forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de schimb, a doua exprimând nevoile
umane solvabile, însoţite de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite.
Capacitatea pieţei reprezintă volumul fizic al cererii de mărfuri dintr-un anumit sortiment, determinat de numărul de
cumpărători, de intensitatea utilizării produsului şi are exprimare în unităţi fizice şi valorice.
Indicatorul exprimă dimensiunea cantitativă a pieţei şi poate fi:
 efectivă (exprimă volumul vânzărilor realizate efectiv în interval de timp) sau
 potenţială (exprimă volumul maxim al vânzărilor care s-ar putea realiza în interval de timp dat).
Pieţele sunt specializate pe obiectul vânzării/cumpărării astfel: piaţă de produse, piaţă de bunuri, piaţă de servicii, piaţă de forţă de
muncă, piaţă monetară. Calificarea pieţei trebuie făcută într-un interval de timp dat şi cu referire la zona geografică aferentă. Analizele
valorilor funcţiilor specifice pieţei se realizează în funcţie de nivelul preţului (P) şi cantitatea comercializată (Q).
Funcţiile generale ale oricărei pieţe sunt multiple, dintre care cele mai importante sunt:
 verificarea concordanţei sau neconcordanţei dintre volumul, structura şi calitatea bunurilor oferite cu masa, componentele
şi calitatea celor cerute;
 oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide tuturor agenţilor economici.
Principalele criterii de clasificare a pieţelor şi formelor de piaţă sunt:
 după natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiei lor întâlnim: piaţă a satisfactorilor şi piaţă a
prodfactorilor;
 în funcţie de existenţa sau inexistenţa obiectelor în momentul realizării tranzacţiei distingem: piaţă reală şi piaţă fictivă -
bursa;
 după locul desfăşurării relaţiilor de schimb identificăm: pieţe locale, pieţe regionale, pieţe naţionale, internaţionale şi
mondială;
 în funcţie de raportul dintre cerere şi oferta unui bun sau a unei categorii de bunuri şi servicii avem: piaţa vânzătorului şi
piaţa cumpărătorului.
Potenţialul pieţei este acea parte din capacitatea pieţei, care poate fi satisfăcută pe baza condiţiilor materiale şi financiare date ale
populaţiei, datorat nivelului preţului produselor. Potenţialul pieţei, la majoritatea produselor coincide cu cererea solvabilă a populaţiei. El
poate fi exprimat prin volumul mărfurilor vândute pe piaţă într-o perioadă de timp.

808
 2. Cererea este primul dintre conceptele fundamentale ale economiei de piaţă şi exprimă relaţia între cantitatea de marfă calitativ
omogenă dorită, dintr-un bun sau serviciu solicitată de cumpărător, şi cea pe care acesta este dispus şi capabil să o achiziţioneze la preţul
existent şi valabil la un anumit moment de timp determinat.
Cererea este o funcţie descrescătoare raportată la preţul produsului, iar cantitatea cerută se modifică în funcţie de preţul
produsului respectiv în timp ce cererea (funcţia cererii) se modifică atunci când se modifică ceilalţi factori (venitul, gusturile, averea,
număr de consumatori, preţurile altor produse), în afară de preţul produsului respectiv. Sunt de remarcat aspectul prin care cererea nu este
pur şi simplu determinantă de cantitatea solicitată de cumpărător, ci de relaţia dintre cantitatea cerută şi preţul acesteia.
Se numeşte cerere (de consum) o cantitate de produs – bun sau serviciu – pe care un individ – un grup sau o totalitate de indivizi –
doreşte şi poate să o achiziţioneze (procure sau cumpere) într-o perioadă dată.
Se deosebeşte cererea individuală de cererea de piaţă, exclusiv după criteriul cantităţilor, în sensul în care cererea de piaţă se
compune şi evidenţiază suma cererilor individuale.
În aceste condiţii, cererea poate apărea sub următoarele aspecte:
 cererea individuală care rezultă din opţiunea consumatorului cumpărător şi din reacţiile lui faţă de variaţiile venitului pe
care îl poate aloca pentru achiziţionarea unui bun, ca şi faţă de modificarea preţului acelui bun;
 cererea de piaţă care reprezintă suma cantităţilor solicitate dintr-un anume bun, la fiecare nivel de preţ, cu condiţia ca cei
ce solicită bunul să ia deciziile lor independent unii de alţii;
 cerere totală reprezintă suma algebrică a celorlalte două tipuri de cerere.
Este le fel de important a observa situaţia cererii – ca funcţie economică de bază – într-un domeniu restrâns la:
 sfera consumului individual, final şi privat;
 numai o componentă – parţial reprezentativă – a cererii agregate.
Produsul inferior = acel produs în cazul cărora o creştere a veniturilor consumatorilor determină o scădere a cantităţii cerute.
Produs normal = acel produs în cazul cărora o creştere a veniturilor consumatorilor determină o creştere a cantităţilor cerute.

P
preţ

curba cererii
809
 Q
cantitate cerută

Reprezentarea grafică a legii cererii

Dinamica generală a cererii este o funcţie descrescătoare, adică la o scădere a preţului, cererea sporeşte în cantitate. Acest efect al
scăderii preţului asupra dinamicii cererii se explică prin legea utilităţii marginale descrescânde, consumatorul căutând maximum de
satisfacţie din sporirea cantităţii consumate.
Legea generală a cererii exprimă raporturile esenţiale ce apare pe o piaţă liberă între modificarea preţului bunului oferit şi
schimbarea mărimii cantităţii cerute din acel bun.
Asupra dinamicii cantităţii cerute acţionează următorii factori:
 nivelul preţului propus la bunul cerut;
 modificarea veniturilor consumatorilor semnalează că pentru bunurile normale, între evoluţia veniturilor familiei şi
cererea pentru acele bunuri există o relaţie directă şi pozitivă, iar pentru bunurile inferioare relaţie este negativă;
 modificarea preţului altor bunuri dar substituibile implică existenţa unei relaţii comparative şi pozitive, în schimb,
pentru bunurile complementare relaţia între creşterea preţului şi cantitatea cerută este negativă;
 numărul cumpărătorilor, preferinţele acestora precum şi anticipările privind nivelul şi evoluţia preţurilor şi al
veniturilor influenţează de asemenea orientarea creşterii solicitărilor.
Elasticitatea cererii reprezintă gradul de sensibilitate al cererii la schimbarea factorilor care o influenţează. Aceasta se măsoară
cu ajutorul coeficientului elasticităţii cererii:
C  C0 P0   %C
EC , P   1  ; EC , P  [%]
C0 P1  P0 % P
C1  C 0 V0  %C
EC ,V   ; EC ,V  [%]
C0 V1  V0  %V
unde: C1, C0 – cantitatea cererii în momentele T0, T1
P1, P0 – preţul bunurilor în momentele T0, T1

810
 V1, V0 – valoarea venitul în momentele T0, T1
Tipurile normale de manifestare a elasticităţii cantităţii cerute sunt:
 cerere cu elasticitate unitară întâlnim atunci când modificările celor două variabile dependente au loc în aceeaşi
proporţie; EC,P=1
 cerere inelastică se întâlneşte când, la o scădere a preţului cu o unitate, cantitatea cerută din bunul în cauză va spori cu
mai puţin de o unitate; EC,P<1
 cerere elastică apare când cantitatea cerută dintr-un bun sporeşte într-o măsură mai mare decât scade preţul; EC,P>1
 cerere perfect inelastică se găseşte în condiţiile când, deşi preţul scade, cantitatea cerută din acel bun rămâne
neschimbată; EC,P →0
 cerere perfect elastică avem când, în condiţiile menţinerii nivelului preţului, cantitatea cerută din bunul respectiv creşte;
EC,P →∞

P modificarea cererii

modificarea cantităţii cerute

P2 B
C1
A
P1 C
2 1
Q c Q c Qc
Reprezentarea grafică a evoluţiei curbei (legii) cererii

P EC →∞
45o EC > 1
EC = 1
EC < 1

811
 EC → 0 Q
Comportamentul elasticităţii legii cererii

3. Oferta este cel de-al doilea concept fundamental al economiei de piaţă şi reprezintă relaţia între cantitatea dintr-un bun sau
serviciu pe care producătorul este capabil, dispus şi poate să îl cedeze contra plată, la un anumit nivel al preţului şi la un anumit moment,
într-o perioadă de timp determinată.
Şi în acest caz sunt semnalate neconcordanţe între cantitatea oferită şi ofertă, aceasta din urmă nefiind o simplă cantitate ci o
relaţie între cantitate şi preţ. Cantitatea oferită se modifică odată cu preţul (ceilalţi factori rămânând constanţi).
Dacă ceilalţi factori de influenţă ai ofertei (rata dobânzii, rata profitului, nivelul salariilor) rămân constanţi, atunci oferta (funcţia
ofertei) se modifică şi este influenţată de preţul bunului respectiv, fiind o funcţie crescătoare. Din punct de vedere al ofertantului acesta
ridică preţul odată cu creşterea cererii, iar consumatorul reduce consumul odată cu creşterea preţului cantităţii comercializate.
În aceste condiţii, oferta apare sub diferite forme şi anume:
 ofertă de mărfuri corporale şi ofertă de servicii;
 ofertă fermă sau ofertă facultativă;
 ofertă internă sau ofertă externă.
P
preţ

curba ofertei

Q
cantitate oferită

Reprezentarea grafică a legii ofertei

812
 Dinamica generală a ofertei este o funcţie crescătoare, adică la o creştere a preţului realizat pentru produs, oferta sporeşte în
cantitate. Acest efect al creşterii preţului asupra dinamicii ofertei se explică prin legea utilităţii marginale crescătoare, producătorul
încercând maximum de satisfacţie prin sporirea cantităţii produse. Legea generală a ofertei exprimă raporturile esenţiale ce apare pe o
piaţă liberă în acea situaţie în care la un anumit nivel al preţului se oferă o anumită cantitate solicitată din acel bun.
Factori care influenţează cantitatea de produs oferit sunt:
 nivelul preţului şi modificarea să reacţionează asupra cantităţii ofertei în mod direct şi odată cu creşterea acestora;
 nivelul şi dinamica costului de producţie acţionează asupra mişcării curbei legii ofertei în mod indirect şi odată cu
scăderea acestora;
 modificările în mărime (cantitativă şi calitativă) a altor bunuri substituibile vor determina creşterea ofertei;
 numărul participanţilor care oferă acelaşi bun pe piaţă modifică invers proporţional caracterul ofertei;
 taxele şi subsidiile crescute au ca efect general de modificare a ofertei;
 previziunile privind evoluţia preţului au ca efect reducerea ofertei prezente în cazul scăderii acestuia şi invers;
 evenimentele social-politice şi condiţiile naturale au efecte de perspectivă asupra modificării directe a ofertei.

Oferta totală pentru un bun economic, reprezintă suma tuturor cantităţilor oferite de toţi producătorii individuali ai bunului oferit
şi se determină astfel:
n
QT   Q1 ( p ) unde :
1

- QT - oferta totală a unui bun economic la un preţ dat;

- n – numărul producătorilor;
- Q1 – oferta producătorului „i” al bunului respectiv la un preţ dat
Oferta se modifică în timp atât pentru fiecare bun în parte cât şi în totalitatea sa. Modificările care intervin în mărimea ofertei unui
bun economic (serviciu), ca urmare a acţiunii factorilor care o influenţează, reprezintă elasticitatea ofertei. Principalul factor care
influenţează elasticitatea ofertei îl constituie preţul.
Coeficientul de elasticitate al ofertei în raport cu preţul se determină astfel:

813
 Q P Q P
Keo / p  :   unde :
Q P P Q
- Keo/p – coeficientul de elasticitate al ofertei în raport cu preţul;
- ∆Q – modificarea cantităţii pentru bunul economic;
- ∆P - modificarea preţului bunului economic;
- P - preţul bunului respectiv.

În funcţie de preţ oferta poate fi:

a) ofertă elastică, când Keo > 1;
b) ofertă inelastică, când Keo < 1;
c) ofertă cu elasticitate unitară, când Keo = 1;
d) ofertă perfect elastică, când Keo → ∞;
e) ofertă perfect inelastică (rigidă), când Keo = 0.
Alţi factori care influenţează modificarea ofertei în afară de preţ sunt: mărimea costului de producţie, posibilităţile de stocare,
perioada de timp de la modificarea ofertei.

Elasticitatea ofertei reprezintă gradul de sensibilitate al ofertei la variaţiile factorilor care o influenţează. Se măsoară prin
coeficientul elasticităţii ofertei :
O  O0 P0  %O
EO, P  1  ; EO , P  [%]
O0 P1  P0 % P
O1  O0 V0 %O
EO ,V   ; EO ,V  [%]
O0 V1  V0 %V
unde: O1, O0 – cantitatea oferitei în momentele T0, T1
P1, P0 – preţul bunurilor în momentele T0, T1
V1, V0 – valoarea venitul în momentele T0, T1
În funcţie de mărimea modificării preţului şi de cea a modificării ofertei, elasticitatea ofertei este cunoaşte mai multe reprezentări:
814
  elasticitate unitară: oferta se modifică în aceeaşi măsură cu modificarea preţului; EO,P =0
 elasticitate net fluidă (ofertă elastică): sporirea ofertei depăşeşte creşterea preţului; EO,P >1
 elasticitate rigidă (ofertă inelastică): oferta creşte mai puţin decât nivelul creşterii preţului; EO,P <1
 elasticitate nulă: menţinerea cantităţii oferite indiferent de orientarea, forma şi modificări preţului; EO,P →0
 elasticitate perfectă: în care volumul ofertei creşte fără ca preţul să se modifice; EO,P →∞
În funcţie de natura bunurilor economice, se pot distinge următoarele forme (grupe) de oferte
 oferta de bunuri independente, bunuri care sunt produse şi oferite necondiţionat de producţia sau folosirea altor bunuri
economice;
 oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale rezultă unele bunuri secundare, sau când producţia de
bunuri oferite este condiţionată de producţia altor bunuri economice cu care acestea intră în condiţii de reciprocitate;
 oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere, sau substituie preferinţa consumatorului.
Pe termen foarte scurt, modificarea preţului are loc ca urmare a creşterii cererii, oferta rămânând perfect inelastică. Pe termen
scurt, oferta are caracter inelastic, datorită posibilităţii folosirii capitalului circulant. Perioadele de timp mediu şi lung, se asigură
posibilitatea unei oferte elastice, întrucât producătorii reuşesc să-şi mărească oferta prin procesul investiţional susţinut.

P O1 O
modificarea ofertei

P2 D
modificarea cantităţii oferite
P1 C

Q02 Qo1 Qo

Reprezentarea grafică a evoluţiei curbei (legii) ofertei

815
 P EO →∞
EO > 1
EO = 1
EO < 1

45o EO → 0 Q

Comportamentul elasticităţii legii ofertei

Elasticitatea cererii şi a ofertei în raport cu alt fenomen economic oglindeşte reacţia (stabilizarea) unui fenomen economic la
modificarea acestuia ci o unitate a unuia dintre factorii care îl determină.
Elasticitatea poate fi pozitivă (cele două fenomene evoluează în acelaşi sens) sau negativă (evoluţii în sensuri contrare). În
funcţie de valorile numerice ale coeficienţilor de elasticitate, se spune ce există dependenţă elastică, semielastică sau inelastică (rigidă)
între cele două fenomene.
În mod obişnuit se determină elasticitatea cererii în raport cu preţul sau în raport cu venitul. Elasticitatea în raport de preţ poate
fi directă (în funcţie de preţul produsului în cauză) sau încrucişată (în raport cu preţul altui produs, substitutiv sau complementar).
Pentru ofertă, de regulă, se determină elasticitatea ofertei în raport cu preţul. Pentru ca elasticitatea să aibă sens economic, cele
două fenomene trebuie să se afle în relaţii de cauzabilitate şi condiţionare.

4. Preţul pieţei (preţul de echilibru) reprezintă o mărime directă care se formează în mod dinamic şi fluctuant, dar în funcţie de
necesităţile care menţin actul comercial viabil la un moment. Se determină atunci când cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită,
formându-se astfel echilibru actelor comerciale şi determinându-se preţul cantităţii potenţiale comercializate, ca fiind preţul real al pieţei.

P O = funcţia ofertă
ambele forţe ale pieţei presează în direcţia
scăderii preţului (O>C)

ambele forţe ale pieţei presează în direcţia

creşterii preţului (C>O)

816
 Pe E punctul de echilibru

C = funcţia cerere
Q
Qe
Reprezentarea grafică a stabilirii punctului de echilibru

Preţul este suma de bani la care se vinde şi se cumpără pe piaţă un bun economic. El exprimă valoarea mărfii în unităţi monetare.
Între preţ, cerere şi ofertă, există o strânsă legătură, în sensul că variaţia preţului determină mişcarea cererii şi ofertei în sens
invers una faţă de alta. Indiferent de nivelul la care se situează preţul pentru un bun economic, cererea şi oferta satisfăcute sunt egale.
Important pentru piaţă este raportul dintre cererea totală şi oferta totală, iar egalitatea dintre acestea se produce întâmplător, cu o tendinţă
realizată prin intermediul preţului de echilibru.
Preţul de echilibru este preţul la care cantitatea ce se poate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare, iar cererea şi oferta
bunului respectiv se egalizează la nivelul celui mai mare volum al vânzării şi cumpărării pe piaţă. El poate să coincidă, sau nu, cu
aşteptările producătorului sau cumpărătorului. Are un caracter obiectiv, fiind cel mai important semnal cu privire la alocarea resurselor.
Preţul pieţei, în economia de piaţă, este o mărime obiectivă care se formează în mod dinamic şi fluctuează permanent în jurul punctului
de echilibru al pieţei.
În aceste condiţii putem afirma că preţul de echilibru al pieţei se formează ca urmare a mecanismului concurenţial.
Se consideră că piaţa unui produs este echilibrată atunci când cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită C(p)=O(p). Preţul
de echilibru apare atunci când se realizează egalitatea între cantităţile cerute şi cele oferite din produs.
Coincidenţa între cerere şi ofertă este un punct către care piaţa tinde în baza presiunilor vânzătorilor şi cumpărătorilor. În realitate,
în permanenţă, pe piaţă există fie o situaţie de penurie (C>O) fie o situaţie de surplus (O>C).

Trăsăturile caracteristice ale preţului de echilibru sunt:

 apare spontan, ca rezultat al jocului liber al forţelor pieţei;
 formarea acestuia este legată de situaţia pieţelor interdependente;
 echilibrul pieţei nu înseamnă stagnare, respectiv absenţa schimbărilor.

817
 Formarea preţului de echilibru se realizează în moduri diferite şi în funcţie de orizontul de timp în care se confruntă cererea cu
oferta. Pe perioade foarte scurte de timp, cererea constituie factorul principal al formării preţului, iar oferta se adaptează automat la
cerinţele consumatorului.
Pe perioade scurte, producătorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea volumului factorului muncă. Preţul astfel
format se numeşte preţ normal, adică acel preţ care presupune egalitatea costului marginal cu preţul de vânzare. La acest nivel de preţ,
producătorii pot vinde orice cantitate de bunuri: Cm = Vm = p unde Cm = cost marginal; Vm = venit marginal; p = preţ. Pe
termen lung, oferta reprezintă factorul predominant al evoluţiei preţului.
Condiţia de echilibru: Cm = p = CM (minim) unde CM = costul mediu

5. Concurenţa este trăsătura esenţială a economiei de piaţă, motiv pentru care este apreciată ca un sistem competitiv şi ca
mecanism concurenţial. Ea reprezintă confruntarea directă dintre agenţii economici pentru atragerea de partea lor a clientelei
consumatoare, prin competenţă profesională, prin practicarea preţurilor convenabile, prin creşterea calităţii produselor tranzacţionate în
scopul obţinerii a unui profit cât mai mare.
Mai mult, concurenţa exprimă comportamentul specific agenţilor economici aflaţi la un moment de impas economic, în
condiţiile liberei iniţiative, atestând raportul dinamic de forţe dintre participanţii la actele de vânzare-cumpărare. Aceştia vor acţiona în
condiţiile libere de decizie, antrenând, de obicei, realizarea maximului de interes economic şi fără a-şi afecta condiţiile proprii, dar în
detrimentul celorlalţi sau similar.

Şcoala clasică de economie considera că concurenţa ar fi „mâna invizibilă” care decide soarta producătorilor.

Specific concurenţei perfecte, în economia de piaţă, funcţionează legea „mâinii invizibile”. Principiul „mâinii

invizibile” menţionează că: „modificarea cererii se impune datorită modificării preţului, care va modifica la rându-i oferta, iar

818
 modificarea ofertei cere la rândul ei şi modificarea preţului, care va modifica cererea” şi mecanismul se repetă. În condiţiile

concurenţei perfecte se reglează în mod impersonal, independent şi dinamic atât nivelul sau mărimile preţului, cât şi nivelul sau

mărimea cantităţii comercializate.

Având în vedere graficele legilor cererii şi ofertei, întreprinzătorul va şti că deficitul economic şi cel funcţional se

înregistrează sub punctul de echilibru iar surplusul şi stocul de producţie se poziţionează deasupra punctului de echilibru. Pentru

eliminarea atât a deficitului cât şi a surplusului, bunul management (care poate fi al consumatorului sau al ofertantului) va

încerca să mute punctul de echilibru în funcţie de interese, pe curba de ofertă sau pe cea a cererii.

Pentru forma modernă de economie de piaţă, cel mai important atribut îl reprezintă satisfacerea pieţei sau satisfacerea din şi
prin piaţă. Acest lucru arată că, la un anumit moment, piaţa se găseşte în satisfacţie doar când interesele consumatorului sunt susţinute
prin comportamentul ofertanţilor care acuză cauzele consumatorilor.

P O = (curba funcţiei ofertă)

819
 Surplus de produs
PM A B

Pe E

Pm C D
Deficit de produs
C = (curba funcţiei
cerere)
Q
Qo1 Qc2 Qe Qo2 Qc1

Încadrarea cantităţilor suplimentare / deficitare în limitele suportabilităţii preţurilor pieţei

Formele de organizare a economiei moderne, de la simplu la complex, condiționează următoarea ierarhizare a tipologiilor
economice:
 economia naturală (casnică şi/sau închisă) – produce bunuri şi servicii care determină condiţia necesară şi suficientă a
apariţiei pieţei;
 piaţa funcționează întrucât există producţie de mărfuri
 producţie de mărfuri determină schimbul comercial generator de economie de piaţă
 economie de piaţă formă complexă a economiei de schimb, caracterizată prin funcţiile sale caracteristice care determină
profit.

Concurenţa este o trăsătură esenţială a mecanismului economiei de piaţă.

Concurenţa reprezintă confruntarea dintre agenţii economici (producători, consumatori, comercianţi, bancheri) pentru obţinerea
unor condiţii cât mai bune de producţie, desfacere şi a altor activităţi economice, în scopul maximizării profitului.

820
 Rivalitatea dintre agenţii economici participanţi la actele de vânzare – cumpărare, vizează trei aspecte corelate şi anume:
cantitatea, calitatea şi preţul bunurilor economice aduse pe piaţă.
În condiţiile liberei iniţiative, concurenţa reflectă raportul de forţe dintre agenţii economici participanţi la actele de vânzare –
cumpărare.
În economia de piaţă sistemul de concurenţă este determinat de liberalismul economic, generată de proprietatea privată ca formă
fundamentală în cadrul pluralismului formelor de proprietate.
Sistemul de concurenţă dă posibilitatea agenţilor economici să efectueze operaţiunile economice pe care le consideră cele mai
favorizante din punctul lor de vedere. Totodată concurenţa conferă economiei de piaţă eficienţă economică, stimulând desfăşurarea
activităţilor profitabile şi eliminând activităţile economice neeficiente.
Mecanismul concurenţei are efecte benefice contribuind la reglarea vieţii economice, promovarea progresului tehnic, reducerea
costurilor de producţie şi îmbunătăţirea calităţii produselor.
Concurenţa este o lege economică obiectivă specifică economiei de schimb. Ea exprimă relaţiile dintre producători şi
consumatori, în vederea asigurării unor condiţii cât mai favorabile pentru producerea şi desfacerea produselor.
Concurenţa reprezintă un factor stimulativ pentru agenţii economici care lucrează bine şi totodată un factor coercitiv pentru cei
care lucrează în pierderi, determinându-i să-şi restrângă sau chiar să-şi înceteze uneori activitatea.
În lupta cu concurenţa agenţii economici folosesc două tipuri de metode şi anume:
a) Metode care se încadrează în uzanţele şi regulile admise de reglementările comerciale în vigoare, numite uneori
economice, ca de exemplu: reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor de vânzare, îmbunătăţirea calităţii produselor, metode care
conferă concurenţei un caracter loial.
b) Metode care nu se încadrează în uzanţele şi normele comerciale (metode extraeconomice) ca de exemplu: înţelegeri cu
caracter monopolist, răspândirea de informaţii false despre concurenţi, acţiuni care contravin regulilor democratice, imprimând
concurenţei un caracter neloaial.
Concurenţa este posibilă numai în condiţiile libertăţii preţurilor, situaţie în care orice cumpărător îşi poate alege vânzătorul cu
preţurile cele mai mici, iar concurenţa constituie calea cea mai bună de maximizare a satisfacerii nevoilor pentru consumatori.

Tipuri de concurenţă

În funcţie de gradul de rivalitate a participanţilor la schimb, cât şi de condiţiile de confruntare pe piaţă, concurenţa este de două

821
feluri şi anume: concurenţa perfectă şi concurenţa imperfectă. Pe această bază şi piaţa îmbracă două forme şi anume: piaţa cu concurenţă
perfectă şi piaţa cu concurenţă imperfectă.
a) Concurenţa perfectă are loc între un număr mare de producători şi consumatori, astfel încât cumpărătorul are o mare libertate
de alegere;
b) Concurenţa imperfectă are loc în cazul în care nu sunt întrunite toate elementele concurenţei perfecte.

Piaţa cu concurenţă perfectă

Principalele trăsături (premise) ale concurenţei perfecte sunt următoarele:

a) Atomicitatea perfectă a participanţilor la tranzacţii, respectiv, existenţa unui număr foarte mare de producători şi cumpărători
pentru bunul respectiv. Toţi participanţii au o forţă economică egală, dar mică dar mică şi în consecinţă nu pot influenţa piaţa, ci sunt
dependenţi de ea;
b) Transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi producătorii şi consumatorii sunt perfect informaţi şi cunosc complet
toate elementele pieţei (cantităţi, ofertă, calitate, preţ), precum şi schimbările care pot interveni pe piaţă, astfel încât să poată obţine cel
mai bun produs sau cel mai bun preţ;
c) Omogenitatea produselor, adică pe piaţă vin produse care au caracteristici absolut identice, indiferent de la ce producător se
obţine produsul;
d) Intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă în funcţie de eficienţă, adică producătorul intră pe piaţă atunci când costul producţiei este
inferior preţului de vânzare şi iese de pe piaţă când preţul de vânzare este mai mic decât costul producţiei;
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie, ceea ce presupune ca toţi agenţii economici ( producători şi consumatori), să
poată găsi pe piaţă liber şi nestingherit factorii de producţie (capital şi forţă de muncă) de care au nevoie la un moment dat.
În concluzie, piaţa cu concurenţă perfectă impune existenţa unui număr mare de producători şi consumatori, care să fie perfect
informaţi asupra raportului dintre cerere şi ofertă şi care să acţioneze pe principii de raţionalitate.
Concurenţa poate fi considerată perfectă, numai dacă cele cinci trăsături sunt prezente concomitent. Dacă cel puţin una din ele
lipseşte, concurenţa încetează de a mai fi perfectă. Deci piaţa cu concurenţă perfectă are doar o existenţă teoretică, practic nefiind
posibilă. Concurenţa reală este concurenţa imperfectă.

Piaţa cu concurenţă imperfectă

822
 Piaţa cu concurenţă imperfectă este tipul de piaţă în care agenţii economici producători şi consumatori în confruntarea dintre ei,
sunt capabili prin acţiunile lor unilaterale să influenţeze raportul dintre cerere şi ofertă, precum şi preţul bunurilor şi serviciilor, în scopul
obţinerii unui profit cât mai ridicat.
Concurenţa imperfectă, caracterizează realitatea economică din ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, ca urmare a apariţiei
companiilor naţionale şi transnaţionale.
Piaţa cu concurenţă imperfectă îmbracă următoarele forme:
- piaţa cu concurenţă monopolistică;
- piaţa cu concurenţă de oligopol;
- piaţa cu concurenţă de monopol;
- piaţa cu concurenţă monopsonică.
a) Piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea produselor şi existenţa pe piaţă a unui număr suficient
de mare de producători ofertanţi şi de consumatori. Pe această piaţă oferta şi cererea au caracter de atomicitate, dar se pierde
omogenitatea produselor. Datorită existenţei unui număr mare de producători şi diferenţierii produselor, acest tip de piaţă permite o mai
bună satisfacere a cererii, deoarece cumpărătorii au posibilitatea de a alege din numărul mare de vânzători, pe cei care le satisfac mai bine
dorinţele;
b) Piaţa cu concurenţă de oligopol reprezintă tipul de piaţă unde un număr mic de producători – ofertanţi dau cea mai mare
parte a ofertei unui anumit produs, acesta fiind solicitat de numeroşi consumatori. Oligopolul permite influenţarea pieţei şi în general a
activităţii economice prin deciziile pe care le iau ofertanţii în privinţa producţiei şi a preţului, dar nu permite controlul total din partea
unor agenţi economici. Astfel fiecare producător ofertant trebuie să ţină seama de deciziile celorlalţi producători şi de efectul propriilor
sale decizii. După numărul producătorilor aflaţi în concurenţă, se poate vorbi de „duopol” când sunt doar doi producători, şi de
„oligopol”, când sunt mai mulţi producători (cel puţin trei).
Piaţa cu concurenţă oligopolistă este cea mai răspândită piaţă din ţările cu economie de piaţă.
c) Piaţa de monopol se caracterizează prin faptul că oferta pentru un anumit produs este concentrată în mâna unui singur
producător, ceea ce îi permite să controleze piaţa şi să fixeze preţul produsului – numit – „preţ de monopol”. Preţul de monopol este mai
ridicat decât preţul de pe piaţa cu concurenţă monopolistică sau oligopolistă. Piaţa de monopol impune dominaţia producătorului asupra
consumatorului şi îngrădeşte sau chiar elimină concurenţa. Fiind un singur ofertant, piaţa de monopol nu poate asigura maximum de
satisfacţie pentru cumpărătorul – consumator. Din acest motiv, în toate ţările cu economie de piaţă dezvoltată, pentru a proteja

823
consumatorul, statul intervine prin promovarea unor „legi anti - monopoliste” prin care se urmăreşte limitarea tendinţei de monopolizare
a producției şi a pieţei;
d) Piaţa cu concurenţă monopsonică se caracterizează prin existenţa unui număr foarte mare de producători – ofertanţi şi a unui
singur cumpărător, caz în care piaţa este „monopsonică”. În cazul în care sunt câţiva cumpărători piaţa este „oligopsonică”.
În ţările cu economie de piaţă, concurenţa imperfectă se manifestă preponderent sub forma concurenţei de tip „oligopol”.

Strategii concurenţiale

Între agenţii economici producători se desfăşoară o permanentă luptă de concurenţă, luptă în care fiecare caută să obţină o poziţie
din ce în ce mai bună faţă de rivalii săi, prin promovarea unor strategii comerciale denumite „strategii concurenţiale”. Prin aceste
strategii se urmăreşte obţinerea unui loc din ce în ce mai bun pe piaţă, precum şi acapararea unui număr cât mai mare de cumpărători.
Se cunosc trei tipuri principale de strategii:
a) Strategia efortului concentrat exprimă concentrarea eforturilor unei firme de a obţine supremaţie asupra unei anumite
categorii de clientele, asupra vânzării unui anumit produs, sau asupra unei regiuni de desfacere a mărfurilor;
b) Strategia elitei (diferenţierii) constă în efortul pe care îl face o firmă de a aduce pe piaţă în exclusivitate un „produs de
excepţie”, care prin calităţile sale deosebite să elimine orice alt concurent. Această strategie este cunoscută sub denumirea de „Strategie
Mercedes”, Mercedesul fiind cap de serie în producţia mondială de autoturisme.
c) Strategia costurilor constă în efortul pe care îl face un producător de a obţine acelaşi produs cu concurenţii săi, dar cu un cost
mai mic, pentru a-l putea desface pe piaţă la preţuri mai mici decât concurenţii. Această strategie este cunoscută sub denumirea de
„Strategie Japoneză”, japonezii fiind recunoscuţi ca maeştri în mânuirea acestei strategii, care le-a adus succesul pe piaţa mondială
datorită preţurilor mai mici practicate.
Aceste strategii concurenţiale nu sunt practicate în mod izolat, producătorii folosindu-le alternativ în diferitele perioade.

Piața la nivel macroeconomic

Din punct de vedere macroeconomic segmentul piață, reprezintă ansamblul legăturilor, conexiunilor și interdependentelor ce se
stabilesc la nivelul economiei naționale între agenții economici participanți. În aceste condiții, piața reprezintă ansamblul agregat de
funcții, norme și dispoziții, care se realizează între participanți.
824
 1. Cererea agregată reprezintă totalitatea cheltuielilor agregate, pe care agenții economici intenționează să le efectueze într-o
anumită perioadă de timp, raportate la veniturile agenților agregați și la nivelul general al prețurilor. În aceste condiții, cererea agregată
reprezintă cerere de bunuri și servicii ale populației, la care se adaugă cererile de bunuri și servicii ale administrațiilor publice și private,
plus cererea de bunuri de investiții cât și cererea la export. Relația dintre produsul intern brut solicitat în consumul final și nivelul general
al prețului este reflectat prin caracteristica cererii agregate sau graficul funcției cererii agregate. Similar ca în microeconomie, funcția
cererii agregate se raportează în funcție de mărimea prețurilor și volumul cantitativ al tranzacțiilor (solicitărilor). În aceste condiții,
cererea agregată poate fi abstract reprezentată conform graficului și în conformitate cu o ofertă perfect elastică.

P
(preț)
Cha

CA

y
Volumul producției solicitate

În aceste condiții, funcția cererii agregate (CA) acționează în mod direct către mărimea volumului cererii în condițiile scăderii
preturilor.

2. Oferta agregată reprezintă cantitatea totală de bunuri economice și servicii disponibile pentru vânzare la un moment dat și
într-o economie națională analizată în funcție de nivelul general al prețurilor caracteristice perioadei.
Similar ca în microeconomie, oferta agregată depinde de parametrii preț - cheltuieli agregate și volumul produselor oferite în
condițiile existentei unei cereri agregate perfect elastice. În aceste condiții, prețul produselor este dispus să crească odată cu mărirea
ofertei agregate, dar în condiția micșorării volumului de produs tranzacționat.

825
 P
Cha OA

Volumul producției solicitate

3. Echilibrul macroeconomic se realizează la punctul de intersecție dintre valorile cererii agregate cu cele ale ofertei agregate in
condițiile urmăririi prețului, volumului de produs tranzacționat si al cheltuielilor totale (agregate).
In aceste condiții, echilibrul macroeconomic urmărește sau supraveghează realizarea păstrării pe o perioada imediat ulterioara a
unui volum constant de produs tranzacționat, care sa satisfacă cererea agregata in condițiile ofertei agregate convenabile la un nivel al
prețului unanim acceptat.
Stabilirea echilibrului macroeconomic reprezintă echilibrul venitului național care poate suferii modificări datorate variației
cererii si a ofertei agregate.
In aceste condiții, venitul național poate satisface cererile si ofertele agregate, doar in condițiile in care participanții (consumatorii
si ofertanții) stabilesc convenabil nivelul prețului in condițiile cheltuieli agregate constante. Acest fapt reprezintă modificări
comportamentale economice numite șocuri de evidențiere a efectelor pe seama asumării acoperirii cheltuielilor legate de variația si
dispoziția nivelului prețului sau al cheltuieli.
In aceste condiții, distingem șocurile cererii agregate. Aceasta forma de șocuri se manifesta similar ca in microeconomie sub
forma in care corespondenta cererii agregate s-ar deplasa către dreapta in condițiile unei oferte agregate constante. In aceste condiții, se

826
observa prin modificarea valorii cererii agregate o mărire cantitativa a volumului tranzacționat, dar si o mărire a valorilor preturilor
realizate.
In aceste condiții, putem afirma dependenta direct proporționala dintre mărirea cantitativi tranzacționate si mărirea prețului.
In aceste condiții, când cererea devine crescătoare, in condițiile ofertei constante, prețul din piața creste, fapt care determina o
creștere a inflației.
La oferta agregata elastica, variația prețului devine constanta. La oferta inelastică variația prețului este crescătoare multiplu ceea
ce determina un venit național constant. Aceste doua aspecte nu sunt dorite in economie.

P
OA

3
P3
ΔP CA3
2
P2
1 CA2
P1
CA1

Y
Y1 Y2 Y3

ΔY = ΔV

4. Șocurile ofertei agregate se manifesta similar ca in microeconomie prin forma in care valorile cererii agregate sunt translatare
către ștanga.
In aceste condiții, pentru o cerere agregata reala, variabilele prețului sunt dictate corespunzător creșterii ofertei, iar parametrii
volumului de produs tranzacționat scad.

827
 Șocurile ofertei au comportament invers proporțional între preț și volumul tranzacției, fapt care duce la afirmația că, prin creșterea
ofertei agregate și în condițiile cererii reale constante, pe termen ulterior, scurt și mediu, valoarea venitului național va crește, ceea ce va
determina, pe termen mediu și lung, o scădere a valorii prețului.

P
OA3 OA2 OA1

3
P3
ΔP 2
P2 1
P1
CA
Y
Y3 Y2 Y1

Apariția șocurilor cererii agregateΔY și =aΔVofertei agregate la nivel macroeconomic determină și dezvoltă decalaje ale venitului
național. Venitul național potențial sau potențial, (VNp) reprezintă nivelul maxim al venitului național obținut în condițiile în care factorii
de producție din economia națională respectivă sunt utilizați la niveluri optime.
Decalajul venitului național este egal cu venitul național din care se scade venitul național potențial (preconizat).
DVN = VN – VNp
În aceste condiții, venitul național reprezintă produsul național net (PNN) realizat după eliminarea costurilor factorilor de
producție.
Pentru urmărirea sau analizarea decalajelor, trebuie făcută analiză între venitul național realizat (VNr) și venitul național potențial
(VNp).
VNr – VNp = DVN

828
 În aceste condiții întâlnim decalaj recesionist, în condițiile în care VNr este mai mic decât VNp, fapt care determină un deficit
negativ și decalaj inflaționist obținut în condițiile în care VNr este mai mare decât VNp, și deficitul este crescător, pozitiv sau mai mare
ca zero.
Decalajele venitului național arată că echilibrul venitului național dat, care reprezintă egalitatea sintetică dintre cererea agregată și
oferta agregată, se menține constant în condiții macroeconomice pe termen mediu.
Acest fapt permite realizarea echilibrului macroeconomic parțial, care pe perioade medii, dezvoltă echilibrul general.

Profitul reprezintă beneficiul care apare prin activitatea întreprinzătorului. În teoria economică, profitul este un venit al
întreprinzătorului ca formă de recompensă pentru funcţia sa antreprenorială de organizator, de asumare a riscului, de inovare, previziune,
management şi control asupra firmei. Profitul este un venit net rezidual al întreprinzătorului, adică ceea ce rămâne din veniturile încasate
de o firmă, după ce au fost plătiţi ceilalţi factori de producţie.
Profitul este considerat expresia sintetică a eficienţei activităţii oricărei unităţi economice, care în acest sens se determină prin
mărimea sa. Profitul mai îndeplineşte rolul de pârghie principală şi instrument de conducere a firmei precum şi de stimulare a lucrătorilor
în desfăşurarea unei activităţi eficiente de producţie.
În funcţie de dinamica profitului, întreprinzătorul va dispune modificări pentru ofertă sau pentru cerere, în vederea obţinerii
maximului de avantaje.

Rolul statului şi al administraţiei centrale şi locale, în economia de piaţă, este acela de a controla şi dirija formele şi
manifestările agenţilor economici astfel încât să se elimine starea de monopol, iar agenţii economici să prezinte atracţie permanentă către
actul de comercializare. Rolul de agent economic, cât şi cel de autoritate de reglementare a echilibrului economic, de asigurare a
protecţiei sociale (pentru consumatori, de reducere a ratei inflaţiei, control şi reducere, în funcţie de posibilităţi, a ratei şomajului) şi a
mediului înconjurător (în vederea utilizării acestuia în mod raţional şi pe o perioadă cât mai îndelungată), se manifestă în mod activ.
Toate categoriile economiei de piaţă pot fi abordate atât la nivel micro, cât şi la nivel macro economic. Funcţionarea economiei de piaţă
se bazează pe stabilizatori automaţi. Principalul stabilizator la nivel micro şi macro-economic rămâne concurenţa. La nivel
macroeconomic funcţionează următorii stabilizatori automaţi: sistemul taxelor şi rata dobânzii. Rolul statului este cel de a administra în
mod curent aceşti stabilizatori automaţi în vederea reducerii inflaţiei şi a şomajului, realizării protecţiei sociale şi a mediului natural.

829
 Limitele intervenţiei statului în economie

Concretizează în amploarea participării sale la realizarea unor produse sau prestări de servicii, la gestionarea şi utilizarea

unor resurse financiare uriaşe, în diverse forme de coerciţie şi influenţare, intervenţia statului în economie, în etapa actuală, a

condus la concluzionarea ireală a faptului prin care mecanismul pieţei libere nu ar mai avea rol predominant în autoreglarea

economică, ci ar reprezenta un simplu factor de reglare care determină interacţiune, contradicţie şi/sau complementaritate cu alţi

factori.

Realitatea vieţii economice atestă că intervenţia statului în economie este limitată, în sensul că o asemenea intervenţie nu
suprimă complet jocul pieţei concurenţiale, adică se manifestă numai atunci şi acolo unde mecanismele pieţei liberului schimb vin în
contradicţie cu nevoile sociale majore sau nu acţionează în concordanţă deplină cu interesul public, deoarece „statul, ca exponent al
intereselor colective, înţelege să facă o politică economică care să fie de acord cu politica sa generală”.

830
 În calitatea lui de arbitru legal între interesele tuturor agenţilor economici particulari, statul trebuie să ţină seama de raportul de
interese foarte fragil ale celor care optează pentru implicarea acestuia în anumite domenii ale activităţii economice şi ale celor care nu
sunt de acord cu o astfel de intervenţie. Implicarea statului în economie este admisibilă numai în limitele necesare realizării unui nou
echilibru sau raport de interese, care să permită şi să impulsioneze schimbarea, dezvoltarea, evoluţia şi progresul economic.
Intervenţia statului în economia României, este cu atât mai necesar în etapa actuală, pe care o parcurgem spre economia
concurenţială, deoarece, aşa cum o demonstrează practica economică modernă, nu este posibil a se realiza: apariţia spontană a unui
sistem de pieţe libere odată cu liberalizarea preţurilor, înlăturarea monopolului statului din anumite domenii de activitate, privatizarea
sectorului public, asigurarea stabilităţii monetare odată cu funcţionarea pieţelor libere, competitive.
În această situaţie este necesară o intervenţie fermă din partea statului, îndeosebi în domeniul investiţiilor publice (construcţia de
locuinţe, sănătate, învăţământ), în sectoarele în care importurile directe au o pondere relativ mică. Realizarea unor astfel de investiţii ar
prezenta un avantaj dublu: de a nu suprasolicita (peste limită) balanţa de plăţi a ţării, şi de a pune bazele unui consens social mai larg şi al
unui sprijin esenţial programului de reformă economică de urgenţă.
Potrivit prevederilor constituţionale, în România statul trebuie să asigure:
 libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie;
 protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
 stimularea cercetării ştiinţifice naţionale;
 exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
 refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
 îmbunătăţirea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.
Realitatea economică, fiind deosebit de amplă şi complexă, presupune desfăşurarea unor activităţi concomitente a milioanelor de
agenţi economici. Datorită acestui fapt, statul nu poate impune tuturor acestora modalitatea prin care aceştia să acţioneze, deoarece
libertatea lor de a-şi manifesta iniţiativa (spiritul) în orice domeniu al vieţii economice şi sociale, de a se organiza şi desfăşura diferite
activităţi (în limitele permisive ale normelor de ordine publică şi regulilor de convieţuire socială) este sacră şi inviolabilă.
Intervenţia organelor administraţiei centrale şi locale de stat, în desfăşurarea activităţilor economico-sociale este posibilă doar la
nivelul şi în limitele competenţei lor. Aceste organe (de supraveghere, decizie, intervenţie, control şi corecţie) ale statului, pot interveni în
economie, numai în limitele autonomiei lor stabilite de lege.

831
 Bugetul

Afirmarea rolului statului în economie este indispensabilă fără existenţa bugetului public naţional, care cuprinde bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale.
Bugetul de stat reprezintă principalul instrument financiar care cuprinde veniturile mobilizate şi la dispoziţia statului, vizând
repartizarea acestora pe categorii de cheltuieli. El se prezintă sub forma unei balanţe economice, a unui document de sinteză, elaborat şi
administrat de Guvern şi validat (autorizat) prin vot de Parlament, în care sunt prevăzute veniturile (încasările) şi cheltuielile anuale ale
statului, reprezentând un instrument principal al forţei publice, graţie căreia se influenţează cererea globală, volumul producţiei, nivelul
general al preţurilor, reducerea şomajului şi asigurarea protecţiei sociale – instrument indispensabil realizării obiectivelor politicii
economice şi sociale de intervenţie a statului în economie.
Acest instrument financiar reflectă, în mod concret şi real, tot ceea ce este necesar, fezabil şi durabil de realizat, din punctul de
vedere al necesităţilor de resurse băneşti, în vederea înfăptuirii programelor de dezvoltare economică şi socială, precum şi al
posibilităţilor de acoperire a acestor resurse, în condiţiile economico-financiare considerate şi acceptate normale.
Din punct de vedere juridic, bugetul este: un act administrativ, un act legislativ şi un act administrativ-legislativ, cu caracter
de lege pe plan financiar.
În sens economic, bugetul este o categorie economică care exprimă acele relaţii sociale, în formă bănească, care iau naştere în
procesul repartizării produsului intern brut, în legătură cu înfăptuirea funcţiilor şi sarcinilor statului.
În sens juridic, bugetul este un act în care se înscriu veniturile şi cheltuielile probabile ale statului, pe o perioadă de timp
determinată. Totodată, bugetul este un document previzional, deoarece cuantifică nivelul cheltuielilor statului care se vor efectua în
viitor, precum şi mărirea veniturilor care vor fi mobilizate la dispoziţia acestuia.
Bugetul public este un document-program anual al statului, care reflectă toate veniturile şi cheltuielile publice ale ţării. El
cuprinde în structura sa, un sistem unitar de bugete de stat, locale, al asigurărilor sociale. El oglindeşte dimensiunea de ansamblu a
resurselor financiare publice şi a efortului financiar public.
Bugetul public naţional este aşadar un instrument balanţier cu caracter executoriu la nivel macroeconomic, care se manifestă în
plan financiar şi economic, fiind „planul financiar al statului, în care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă de
timp determinată – un an”. Rolul financiar al bugetului public naţional constă în asigurarea mobilităţii şi repartizării resurselor
financiare necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului, iar rolul economic se concretizează în măsurile pe care le ia statul în ceea
ce priveşte stabilitatea şi utilizarea impozitelor, a taxelor, a subvenţiilor, alocaţiilor şi a altor cheltuieli publice ca pârghii financiare, ca
instrument de influenţare a conjuncturii.

832
 Bugetul public naţional este o formă concretă de manifestare a finanţelor publice, de înfăptuire a politicii financiare a
statului, constituind instrumentul principal utilizat la constituirea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor publice.
La nivel microeconomic şi micro-microeconomic, bugetului public naţional capătă o conotaţie deosebită, identificându-se în
buget local şi chiar buget de familie.
Bugetul local reprezintă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale, care au personalitate juridică: comune, oraşe, municipii,
sectoare, judeţe.
Bugetul de familie reprezintă un sistem de evidenţă, înregistrare sistematică şi cronologică, pe o perioadă de timp a veniturilor
membrilor unei familii, în conformitate şi după natura de provenienţă a acestora, pentru cunoaşterea şi evaluarea costului vieţii, a puterii
de cumpărare şi a nivelului de trai familial. Fiind singurul plan financiar cu caracter de lege, bugetul cuprinde două mari părţi sau
capitole: veniturile şi cheltuielile statului. Acestea sunt, la rândul lor, detaliate pe subcapitole, pe surse de venituri şi obiective de
cheltuieli, pe o perioadă bine determinată.
Veniturile bugetare cuprind:
 venituri curente
 venituri fiscale:
 impozite directe, din care:
 impozite pe profit;
 impozite pe salarii.
 impozite indirecte, din care:
 taxa pe valoarea adăugată;
 taxe vamale.
 venituri nefiscale.
 venituri din capital
Veniturile curente ale statului sunt constituite din veniturile fiscale (impozite directe şi indirecte, impozite asupra veniturilor
provenite din producţie, impozite şi taxe pe salarii, impozite pe venitul global şi veniturile gospodăriei, impozitul pe avere, încasările
fiscale ale impozitării consumului şi utilizării bunurilor economice şi neeconomice) şi din venituri nefiscale (vărsăminte provenite de la
instituţiile publice, vărsăminte ale profitului net al regiilor autonome, vărsăminte ale capitalizării), preluate de la dispoziţia acestora

833
 Ansamblul operaţiunilor financiare care privesc încasarea veniturilor şi efectuarea propriu-zisă a cheltuielilor publice, aprobate de
către Parlament, reprezintă execuţia bugetului de stat. Altfel execuţia bugetului constă în prelevarea unei părţi din produsul intern brut,
punerea ei la dispoziţia statului şi cheltuirea acesteia pentru îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor acestuia.
Raportul dintre suma totală a prelevărilor obligatorii realizat la constituirea fondului bugetar şi extrabugetar şi nivelul
produsului intern brut, reprezintă nivelul sau gradul fiscalităţii. Acesta este influenţat prin politicile fiscale şi bugetare promovate,
precum şi prin modalităţile de finanţare a programelor economico-sociale adoptate.
Cheltuielile bugetare includ acele cheltuieli făcute pentru:
 servicii publice generale: apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, activităţi social-culturale, servicii de dezvoltare
publică, locuinţe, mediu, apă, activităţi economice, transferuri din bugetul de stat către alte bugete, plata unor dobânzi şi cheltuieli
aferente datoriei publice;
Din cuprinsul bugetului naţional public reiese faptul că acesta este alcătuit din mai multe „verigi”, care alcătuiesc un sistem sau
un ansamblu coerent şi unitar, care poartă denumirea de structură bugetară.
Structura bugetului public naţional reflectă şi vizează structura organizatorică a statului. În statele cu caracter unitar, spre
deosebire de cele de tip federativ, structura bugetară include bugetul general al statului şi bugetele locale autonome, care aparţin
fiecărei unităţi administrativ-teritoriale a acestuia.
Din bugetul general al statului (bugetul administraţiei centrale de stat) fac parte: bugetul senatului, bugetul camerei
deputaţilor, bugetul Preşedintelui Ţării, bugetul Guvernului şi bugetul instituţiilor publice care nu au organe ierarhice superioare,
Examinarea repartizării veniturilor şi a cheltuielilor bugetului public naţional reliefează atât modul de distribuire a sarcinilor
între organele puterii şi administraţiei de stat, centrale şi locale, cât şi orientarea politică a statului în perioada de referinţă, în ceea ce
priveşte elaborarea unui asemenea plan financiar cu caracter imperativ.
Bugetul trebuie să reflecte, cât mai fidel posibil, resursele care trebuie mobilizate şi destinate îndeplinirii sarcinilor şi atribuţiilor
statului, să ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii, să permită compararea, la finele
exerciţiului bugetar sau a perioadei de referinţă, a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate. În cazul în care cheltuielile sunt egale cu
veniturile, bugetul este echilibrat, dacă veniturile depăşesc cheltuielile, bugetul este excedentar, iar în ipoteza în care cheltuielile
depăşesc veniturile, bugetul este deficitar.
Pentru acoperirea deficitului bugetar, statul poate face împrumuturi (interne şi/sau externe), emite bani fără acoperire în bunuri şi
servicii (procedeu care stimulează inflaţia) sau recurge la ambele procedee menţionate. Împrumuturile făcute de stat, pentru acoperirea
deficitelor bugetare, poartă numele de datorie publică.

834
 creditor – persoană fizică sau juridică, titular a unui drept de creanţă, îndreptăţit să pretindă debitorului său îndeplinirea
obligaţiilor la care acesta s-a angajat, în sensul de a da, a face sau a plăti conform înţelegerii anterioare.
creanţă – dreptul patrimonial al unei persoane fizice sau juridice (creditor) asupra altei persoane fizice sau juridice (debitor), de
executare a unei obligaţii, de restituire a unui bun, a unei sune de bani sau de realizarea unui serviciu. Este garantată cu bunuri mobile şi
imobile sau cu drepturi reale care intră în patrimoniul debitorului.
datoria – reprezintă obligaţia asumată de o persoană fizică sau juridică (debitor) faţă de care o alta (creditor), care are, în
contrapartidă, o creanţă, atestată într-un raport juridic privind restituirea la un moment dat a unei sume de bani sau a unor bunuri
economice. Această obligaţie rezultă dintr-o relaţie contractuală sau din lege şi se stinge prin executarea completă a obligaţiei.
debitor – persoană fizică sau juridică care primeşte, de la o altă persoană, bunuri economice sau sume de bani, având obligaţia să
le restituie la o dată dinainte stabilită, numită scadenţă, împreună cu dobânda sau comisionul cuvenit.
credit – act de încredinţare a unor fonduri sau bunuri de către o persoană fizică sau juridică alteia. În cea mai mare parte a
situaţiilor, creditul este purtător de dobândă şi este garantat cu bunuri sau valori acceptate de creditor.
debit – datoria unei persoane fizice sau juridice faţă de alta. În contabilitate reprezintă partea dreaptă a balanţei, în care se
înregistrează soldul iniţial debitor al contului activ, creşterea elementelor de activ, micşorarea elementelor de pasiv şi soldul final creditor
al elementelor patrimoniale de pasiv.
Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de administraţia publică centrală, de unităţile administrativ-teritoriale
ale statului şi ale entităţii publice, de la persoane fizice şi juridice, de pe piaţa internă şi externă, şi care urmează a fi rambursate.
Analiza nivelului şi structurii veniturilor şi cheltuielilor bugetare evidenţiază în ce măsură resursele bugetului pot contribui, în
perioada de referinţă, la mobilizarea agenţilor economici, în vederea desfăşurării unor activităţi productive, la stimularea investiţiilor şi a
exporturilor, la crearea de noi locuri de muncă, la asigurarea unei protecţii sociale reale, eficiente, a categoriilor de populaţie
defavorizate, la ridicarea nivelului calitativ şi competitiv al produselor naţionale pe piaţa internaţională.
Veniturile şi cheltuielile bugetare sau publice constituie pârghii utilizate de stat, pentru dezvoltarea şi/sau restrângerea unor
activităţi economico-sociale, a producţiei sau a consumului anumitor produse, pentru mobilizarea anumitor agenţi economici la realizarea
acestor activităţi în care statul este direct interesat. Nivelul şi structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare, sunt diferite de la ţară la ţară,
de la perioadă la perioadă şi variată în funcţie de nivelul de dezvoltare economică a ţării respective, de condiţiile social politice şi
economice existente, de imaginea şi conjunctura ei internaţională.
Bugetul general consolidat este un instrument al politicii fiscal-bugetare prin care sunt corelate nu numai variabilele
venitului şi ale cheltuielilor, ci şi legăturile acestora, îndeosebi deficitul bugetar, cu soldul deficitar al contului curent al balanţei de plăţi,
cu decalajele dintre investiţii şi economisiri.

835
 Statul democrat veghează la respectarea legilor pieţei. El intervine în calitate de consumator al unei părţi din resursele
economice, consum cerut de îndeplinirea funcţiilor sale specifice (apărare, educaţie, protecţie socială) deoarece îşi creează un sistem de
taxe şi impozite datorită cărora realizează resursele necesare existenţei. El intervine în calitatea de modelator al agenţilor economici, fie
indirect, prin sistemul juridic, fie direct, prin contrazicerea unora dintre deciziile luate de aceştia.
Statul urmăreşte cu precădere elaborarea de reglementări şi de orientări, privind cadrul desfăşurării în bune condiţii a activităţilor
economice, a tuturor agenţilor economici.
Economia de piaţă, fundamentată pe aceste trăsături stimulează iniţiativa economică, permite manifestarea libertăţii agenţilor
economici, motivează, prin intermediul câştigului, pe toţi participanţii la viaţa economică, reprezentând singurul sistem prin care
dezvoltarea economică generală şi interesul personal pentru câştig şi bunăstare devin o realitate convergentă.
Trăsături şi principii ale economiei de piaţă care asigură funcţionare eficientă a mecanismelor economiei de piaţă sunt:
 prevalenţa, garantarea şi dezvoltarea proprietăţii private;
 formarea liberă (liberalizarea) a tuturor categoriilor de preţuri;
 menţinerea unui prag funcţional al proceselor de agregare structurală a proprietăţii private din economie;
 intervenţia statului exclusiv prin instrumente economice de ajustare, iar politicile economice trebuie să fie exclusiv
indicative şi informaţionale;
 transparenţa şi penetrabilitatea pieţelor (libera circulaţie a informaţiilor, bunurilor şi al factorilor de producţie).

Trăsăturile definitorii ale economiei de piaţă

 caracter predominant industrial al structurii economice generale;

 criteriul avantajului comparativ de specializare nu mai operează din perspectiva înzestrării proprii cu factori de producţie
ci, mai ales, din perspectiva posibilităţii economice de acces la factorii de producţie;
 dinamica ridicată a inovaţiei tehnologice;
 principalul element de decizie microeconomică devine costul salarial;
 predominanţa firmelor mici şi mijlocii;
 prevalenţa ofertei asupra cererii (creşterea frecvenţei crizelor economice de supraproducţie);

836
  dinamică concretă a şomajului şi a inflaţiei;
 informaţia a devenit element de decizie şi calcul economic.

Fundamentele economiei de piaţă contemporane

Fiind un organism economico-social viu, supus unor transformări permanente, economia de piaţă contemporană are o multitudine
de trăsături specifice, în funcţie de care se poate aprecia dacă activităţile economice care se desfăşoară într-o ţară sau alta sunt sau nu
organizate sau funcţionează pe baza principiilor şi cerinţelor economiei concurenţiale şi anume:
 economia de piaţă se bazează pe marile descoperiri sau cuceriri ale ştiinţei contemporane, pe tehnica maşinistă şi
tehnologiile moderne de fabricaţie;
 proprietatea publică / proprietate statului – slab reprezentată în sistemul economiei de piață, desemnează activele
aparținând statului (de drept), avuția națională publică și valorile culturale naționale.
 proprietatea particulară reprezintă postulatul de bază al economiei de piaţă, indiferent de formele ei de organizare şi
modul de folosire;
 proprietatea privată asigură autonomia sau independenţa funcţională a agenţilor economici, structurile ei generând
comportamente concurenţiale din partea acestora, cărora le oferă posibilitatea să-şi manifeste libera iniţiativă, adică libertatea de a acţiona
pentru realizarea propriilor lor interese, aşa cum apreciază fiecare că este mai bine. În acest sens întreprinderea privată (individuală sau
colectivă) reprezintă entitatea economică principală a economiei de piaţă;
 autoreglarea – este principala trăsătură a economiei de piaţă. Fiind puntea de legătură între producţie şi consum, între
oferta şi cererea de bunuri şi de servicii, între producători, pe de o parte, şi consumatori, pe de altă parte, şi ocupând locul prioritar în
luarea deciziilor şi manifestarea comportamentelor strategice ale agenţilor economici, piaţa liberă, prin atribuţiile şi mecanismele sale
specifice, reprezintă condiţia generală, indispensabilă a funcţionării şi reglării acestui tip de economie;
 preţurile libere – cea de-a doua trăsătură esenţială a sistemului economiei de piaţă, impun economiei concurenţiale o
autoreglare esenţială, datorată intervenţiei acestora în piaţă, fapt care conduce la formarea lor în mod liber şi în piaţă, în funcţie de natura
şi mărimea ofertei şi cererii solvabile de mărfuri şi de servicii;
 economia de piaţă este o economie monetară, moneda servind drept instrument comun al tuturor agenţilor economici de
exprimare, evaluare sau cuantificare a costurilor de producţie, a bunurilor sau rezultatelor economice. Factorul monetar personifică actele

837
de voinţă ale autorităţii publice (statul fiind singurul care poate emite monedă), care trebuie cunoscute, acceptate şi respectate în mod
necondiţionat şi obligatoriu de către toţi subiecţii participanţi la viaţa economică;
 existenţa unui sistem de pieţe specializate interdependente presupune definirea, în mod independent dar caracteristic, a
pieţei bunurilor şi a serviciilor, a pieţei factorilor de producţie, a pieţei financiar-valutare, a pieţei asigurărilor. Pieţele factorilor de
producţie (a muncii, a capitalurilor şi a resurselor naturale), împreună cu pieţele de bunuri şi servicii, formează mecanismul definitoriu al
economiei de piaţă;
 profitul - reprezintă principala motivaţie a participării agenţilor economice la viaţa economică. Mărimea şi dinamica
acestuia reflectă în mod sintetic calitatea activităţii desfăşurate de către agenţii economici, atât la nivelul economiei naţionale, cât şi al
unităţilor economice. „Profitul nu poate să joace rolul de indicator calitativ şi de incitator economic decât dacă se formează într-o
anumită atmosferă economică, aceea în care preţurile de cost sunt corect calculate, iar preţurile de vânzare se formează pe piaţa liberă,
fără a fi impuse de stat.” În condiţiile economiei concurenţiale, toţi agenţii economici pornesc în activităţile lor de la posibilităţile sau
datele reale, concrete, de a obţine profituri cât mai mari;
 libera concurenţă între agenţii economici reprezintă principala condiţie a funcţionării economiei de piaţă este ca fiecare
agent economic producător să obţină pentru bunurile economice pe care le cedează, prin schimb, o contraprestaţie economică, un
echivalent, adică o sumă de bani cu care acesta să-şi poată procura bunurile necesare satisfacerii nevoilor lui. Agenţii economici
vânzători, de teama de a nu-şi putea vinde mărfurile, şi agenţii economici cumpărători, de teama de a nu-şi putea procura mărfurile de
care au nevoie, se confruntă între ei în cadrul relaţiilor de piaţă. Această manifestare a spiritului de competiţie, de rivalitate între agenţii
economici, participanţi la relaţiile de schimb care în limbajul economic se numeşte concurenţă, este calea cea mai bună cale de
satisfacere a intereselor acestora, a nevoilor consumatorilor de bunuri economice.

Concurenţa este forma generală pe care o îmbracă relaţiile dintre agenţii economici în cadrul economiei de piaţă, fiind
principalul factor de echilibrare a ofertei cu cererea de bunuri materiale şi de servicii, premisa esenţială a maximizării rezultatelor
activităţii economice şi care contribuie, alături de celelalte elemente specifice ale mecanismului pieţei libere, la repartizarea şi alocarea
resurselor de care dispune societatea la un moment dat, în funcţie de nevoile reale ale acesteia, şi utilizarea lor cu maximum de eficienţă;
determinarea agenţilor economici producători să obţină produsele sau serviciile solicitate pe piaţă cu minimum de cheltuieli. Altfel spus,
concurenţa contribuie la reglarea sistemului economic în ansamblul său;
 egalitatea deplină a agenţilor economici autonomi sau independenţi, care participă la viaţa economică, în sensul
posibilităţii acestora de a avea acces de intrare şi de ieşire liberă pe şi de pe piaţă, în funcţie de preţuri şi costuri, rentabilitate, de a se

838
aproviziona cu factori de producţie în funcţie de necesităţile lor reale, de a putea contracta. Această egalitate se manifestă în cadrul
relaţiilor lor cu alţi agenţi economici, cu băncile, cu administraţia publică, cu societăţile de asigurări;
 economia de piaţă este o economie de întreprindere. Microunităţile economice deţin un loc important în structurile
productive ale tuturor ţărilor avansate din punct de vedere economic, ale căror economii sunt organizate şi funcţionează pe baza
principiilor pieţei concurenţiale. Numărul întreprinderilor mici şi mijlocii, în totalul întreprinderilor, înregistrează o creştere continuă.
Economiei de piaţă îi sunt specifice, însă, în unele ţări, şi oligopolurile, precum şi tendinţele spre monopol. „Cea mai mare parte a
producţiei industriale provine de la firme uriaşe, care dispun de o putere considerabilă pe piaţă. Acestea sunt oligopolurile […] iar
oligopolul este un monopol imperfect”;
 prezenţa băncilor, a instituţiilor financiare, a societăţilor de asigurări, în peisajul economiei de piaţă, reprezintă o
altă trăsătură caracteristică a acestui tip de economie. Fără existenţa unor astfel de agenţi economici autonomi nu ar fi posibilă
mobilizarea resurselor băneşti, temporar disponibile în societate şi repartizarea lor în conformitate cu nevoile socio-umane în permanentă
creştere şi diversificare, cu cerinţele funcţionării normale a mecanismului de ansamblu al economiei de piaţă;
 economia de piaţă este o economie în care statul exercită, în principal, o intervenţie directă şi globală, în sensul că el
nu desfiinţează piaţa şi nu îndeplineşte funcţiile ei (nu i se substituie), ci caută să o completeze, să-i corecteze eşecurile şi veghează
asupra funcţionării ei. Fiind garantul unei funcţionări a instituţiilor economice (piaţa, întreprinderea privată, individuală sau colectivă) şi
juridice (dreptul de proprietate, deplina egalitate între indivizi), specifice economiei de piaţă, statul intervine în economie exclusiv pe
calea utilizării pârghiilor economico-financiare;
 eficienţa şi creşterea economică sunt, de asemenea, cerinţe esenţiale ale organizării şi funcţionării economiei de piaţă.
Realizarea eficienţei economice în condiţiile concurenţiale nu generează, însă, în mod automat echitate socială, distribuirea bunurilor
neîndestulătoare făcându-se, în cadrul acestui tip de economie, conform puterii de cumpărare a consumatorilor şi nu ţinându-se seama de
alte criterii;
 asigurarea protecţiei sociale a categoriilor de populaţie vulnerabile, defavorizate sau dependente reprezintă, de
asemenea, o altă particularitate a ordinii economiei de piaţă. Existenţa unor situaţii de risc socio-economic, inerente condiţiei umane
(vârsta, accidentele, maternitatea, decesul) sau legate de modul de organizare şi funcţionare a vieţii social-economice în condiţiile
economiei concurenţiale (sărăcia, şomajul, inflaţia, accidente, maladiile profesionale, restructurarea economică), fac necesară asigurarea
protecţiei sociale a categoriilor de populaţie vulnerabile, defavorizate sau dependente.

Curs 5.

839
 Piaţa şi preţul pieţei

Apariţia schimbului de bunuri şi evoluţia acestuia a dat naştere la piaţă. Ea a apărut ca urmare a dezvoltării diviziunii sociale a
muncii, prin sciziunea care s-a realizat între producători şi consumatori, separare care a determinat ca bunurile produse să ajungă de la
producător la consumator, numai şi prin intermediul pieţei, realizându-se actul comercial sau schimbul.
Piaţa este o categorie economică complexă, care reflectă totalitatea relaţiilor de vânzare/cumpărare care au loc în societate
precum şi interacţiunea acestora, în strânsă legătură cu spaţiul economic în care schimburile au loc. În general, piaţa este locul de
întâlnire, mai mult sau mai puţin abstract, dintre valoarea ofertei vânzătorilor şi măsura cererii cumpărătorilor, prima fiind formă de
manifestare a producţiei în condiţiile economice de piaţă, iar a doua exprimând nevoile umane solvabile şi asistată de puterea de
cumpărare a mărfurilor oferite, şi care se dovedesc a fi convenabile pentru consumatori.
Piaţa, prin rolul pe care îl are, se prezintă ca un mecanism de reglare a vieţii economice. În acest sens, piaţa, ca mecanism, este
în accepţiunea clasică “mâna invizibilă” care reglează şi reglementează activitatea economică, este acea “forţă impersonală” care
acţionează dincolo de capacitatea de intervenţie a participanţilor, la nivelul fenomenelor de influenţă atribuite muncii şi schimbul de
activităţi.
Funcţiile generale ale principalelor categorii / tipologii de piaţă sunt:
 verifică în ultimă instanţă concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura şi calitatea ofertei şi nivelul, structura
şi calitatea cererii;
 oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide tuturor agenţilor economici participanţi la activităţi economice în piaţă.
Piaţa s-a extins şi s-a diversificat în concordanţă cu dezvoltarea factorilor de producţie şi cu creşterea productivităţii şi a
randamentului utilizării acestora.

840
 Piaţă se caracterizează şi se clasifică în funcţie de:
 orientarea subiecţilor participanţi:
 piaţa solicitanţilor – cumpărătorilor;
 piaţa ofertanţilor – vânzătorilor.
 nivelul şi dimensiunea puterii economice a participanţilor:
 piaţă cu atomicitate (toţi subiecţii au aceeaşi importanţă socio-economică;
 piaţă cu molecularitate (grupe de subiecţi care manifestă importanţe neconforme, influente şi preferenţiative, care fac ca
participaţia să fie inegală.
 forma comportamentului subiecţilor:
 pieţe cu libertate deplină;
 pieţe cu mobilitate atribuită;
 pieţe cu fluiditate semnificativă.
 gradul de acces la informaţiile privind funcţionalitatea lor (cunoaştere) şi a mediului economic:
 pieţe cu transparenţă (deschise) sau bine informante;
 pieţe cu opacitate (ermetice) sau informante greoi şi prost.
Piaţa contemporană este complexă şi eterogenă. În cadrul ei se conturează şi se dimensionează numeroase forme şi tipuri de piaţă.
În aceste condiţii, clasificarea pieţelor se face după mai multe criterii, dintre care cele mai reprezentative sunt:
 după natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiei distingem:
 piaţă satisfactorilor;
 piaţă prodfactorilor.
 după natura subiectivă a obiectelor schimbate:
 pieţe omogene = uniforme;
 pieţe eterogene = diversificate.
 după starea obiectelor supuse comercializării:
 piaţă reală;

841
  piaţă fictivă (bursă).
 după locul cadrul al desfăşurării relaţiilor de schimb:
 piaţă locală;
 piaţă regională;
 piaţă naţională;
 piaţă internaţională;
 piaţă mondială.
 după timpii în care se transferă bunul sau serviciul la cumpărare:
 piaţă la termen;
 piaţă disponibilă permanent / instantaneu să livreze;
 piaţă la vedere.
 după putere şi importanţa relativă a participanţilor:
 piaţă cu concurenţă pură şi perfectă;
 piaţă cu concurenţă imperfectă (monopolistă, oligopolistă).
 după raportul dintre cererea şi oferta bunului comercializat:
 piaţa disponibilă pentru vânzătorilor;
 piaţa disponibilă pentru cumpărătorilor.

Desigur, toate aceste pieţe se întrepătrund, formând un conglomerat organic. Ele se influenţează şi se determină reciproc, astfel
încât evoluţia şi entităţile fiecăreia se reflectă şi afectează evoluţia şi entitatea celorlalte unităţi sau segmente de piaţă şi, implicit, ale
pieţei în ansamblul ei. Astfel, piaţa trebuie analizată atât prin prisma fenomenelor şi proceselor care au loc în cadrul ei, precum şi prin
cadrul structurii privită din mai multe puncte de vedere. Pornind de la obiectul tranzacţiei, distingem existenţa mai multor categorii de
piaţă: piaţa bunurilor şi serviciilor (piaţa bunurilor de consum, piaţa serviciilor, piaţa produselor manufacturiere, piaţa bunurilor de
producţie), piaţa factorilor de producţie (piaţa forţei de muncă, piaţa capitalurilor şi titlurilor de valoare, piaţa resurselor naturale
naţionale, piaţa pământului, piaţa monetară). Aceste pieţe nu reprezintă în sine pieţe unice, ci sunt constituite la rândul lor din alte pieţe
sau se împart în segmente de piaţă distincte.

842
 Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul economic general. Problema formării preţurilor este
condiţionată mai întâi de toate de echilibrul parţial al unei singure pieţe, iar apoi de cazul pieţei interdependente.
Capacitatea pieţei reprezintă o stare a unei activităţi economice care dispune de încasări (venituri) suficiente pentru a face faţă, la
termene stabilite, tuturor plăţilor datorate (plata furnizorilor, salariilor, obligaţiilor către buget şi bănci, constituirea fondurilor proprii).
Capacitatea pieţei depinde de buna funcţionare şi organizare a activităţii unităţii, dar şi de situaţia financiară a agenţilor economici cu
care aceştia au relaţii.
Este firesc ca echilibrul sau dezechilibrul unei pieţe să fie analizate şi considerate prin prisma mecanismelor proprii ale pieţei
respective, şi prin implicarea proceselor care au loc în cadrul lor, ca efect programat a ceea ce se întâmplă pe plaja altor pieţe de nivel
local, naţional şi internaţional. Întrucât produsele supuse actelor de vânzare/cumpărare, în şi prin piaţă, trebuie evaluate, mărimea
echivalentului plătit pentru achiziţionare, valoarea ei, se raportează în bani printr-un indicator numit preţ.

Preţul şi mecanismele preţului

Studiul valorii de schimb impune realizarea preţului de echilibru, fapt care influenţează mecanismul de reglarea a pârghiilor
economice ale cererii şi ofertei. Întrucât mărimea de referinţă a preţului stabileşte cantitatea de marfă tranzacţionată pe piaţă, atât
ofertanţii cât şi consumatorii vor căuta să-şi atragă maximul de profit.
Studiul valorii de schimb, în contextul mecanismului de formare al preţului, constituie un domeniu prioritar şi de referinţă al
ştiinţei economice. Nu există fenomen economic care să participe pe piaţă, în care să nu fie implicat preţul.
Preţurile, ca evaluări conceptuale concrete, reprezintă masa monetară care trebuie plătită pentru consumarea unui bun material
sau al unui serviciu existent. Preţul caracterizează expresia în bani a valorii şi a valorii de întrebuinţare (privită ca utilitate).
Întrucât preţul este considerat expresie bănească a valorii de întrebuinţare, el are la baza sistemului de calcul, munca omenească
încorporată în produsul destinat tranzacţionării. Relaţia cerere-ofertă-preţ trebuie privită în dublu sens, deoarece, orice modificare a
variabilei cerere impune modificarea variabilei ofertă, întrucât încearcă păstrarea preţului de echilibru pentru produsul respectiv
comercializat. În aceste condiţii, modificarea unui efect variabil este considerată uneori cauza, alteori efectul modificării celuilalt efect
economic (de obicei cererea impune oferta).
Astfel, preţul determină un mecanism automat de echilibru al cererii şi ofertei. Acest proces are loc pe toate pieţele, presupunând
nu numai adaptarea producţiei ci şi modificarea preţului. Dacă oferta presează, preţul pieţei va coborî, iar dacă cererea presează, preţul
pieţei va creşte, restabilindu-se în acest fel echilibrul economic.

843
 Interdependenţele dintre forţele pieţei şi nivelul preţului, care exprimă conţinutul legii cererii şi a ofertei, sunt prezentate în
graficele de mai jos:

preţ preţ cerere

iniţială
P2 2 cerere
curentă P1 1

P1 1 cerere P2 2 cerere
iniţială curentă
cantitate cantitate

Modificarea preţului la creşterea cererii Modificarea preţului la scăderea cererii

preţ ofertă preţ noua

iniţială ofertă
ofertă
P1 1 nouă P2 2 oferta
iniţială
P2 2 P1 1

cantitate cantitate
Modificarea preţului la creşterea ofertei Modificarea preţului la scăderea ofertei

Venitul total „Vt” reprezintă cantitatea acumulărilor realizate, fiind numeric egal cu produsul dintre preţul de vânzare „P” şi
cantitatea totală de produs vândut „Q”
Vt  P  Q

844
 Elasticitatea cererii prezintă o semnificaţie deosebită în cadrul orientării agenţilor economici. Interesul lor este să-şi maximizeze
profitul, în condiţiile impuse de preţul existent pe piaţă, întrucât pot să-şi adapteze deciziile cu privire la producţie, corespunzător
rapoartelor existente între venitul total şi elasticitate.
preţ

Oi Of

22
punctul de echilibru
1
Pe 1 1 economic cel mai
Cf avantajos
2
Ci

qe cantitate
Ci , Cf = curba cererii iniţiale, finale; Oi , Of = curba ofertei iniţiale, finale
Modificarea preţului la creşterea/scăderea egală a cererii şi a ofertei preţ

cerere ofertă

supra-ofertă

Pe E
supra-cerere
qe cantitate
Stabilirea variabilei preţ de echilibru - ofertă perfecte elastică -
845
 prognoză pe termen scurt, mediu şi lung

preţ ofertă preţ

ofertă

cerere cerere

cantitate cantitate
Variaţia preţului la Variaţia preţului la
- ofertă inelastică - - ofertă inelastică -
prognoză pe termen scurt prognoză pe termen lung

Mişcarea preţurilor, condiţionează şi orientează opţiunile şi deciziile ofertei producătorilor, respectiv măsurile şi impunerile
cererii consumatorilor, privind comercializarea în condiţiile cele mai avantajoase şi de trebuinţă. Astfel, în activitatea comercială,
preţurile apar şi reacţionează, ca sisteme de semnalizare care coordonează şi fac coerente deciziile agenţilor economici, comparative cu
cele ale populaţiei.
În condiţiile pieţelor normale, preţul determină un mecanism automat de echilibrare ale cantităţii cererii şi ofertei.
 Cazul piaţă perfectă

ofertă la cantităţi mari

preţ
ofertă cerere
supraproducţie

cerere la preţ mic

846
 nivel de preţ de echilibru
echilibru
subproducţie

qe cantitate
nivel de echilibru

 Cazul piaţă imperfectă

preţ

Pe

ofertă
cerere
qe
cantitate

În cazul pieţelor imperfecte (piaţa de monopol şi piaţa de oligopol), stabilirea nivelului preţului este o variabilă ce aparţine fie
producătorului, fie consumatorului, adică acelei categorii de agenţi economici care sunt dominanţi şi controlează piaţa.
Monopol – firmă sau întreprindere, singura care produce un bun sau serviciu şi trebuie să satisfacă întreaga cerere pentru aceasta.
Pentru a fi monopol, întreprinderea nu trebuie să fie concurată, de către şi din partea producătorilor (vânzătorilor) străini sau naţionali, iar
produsul realizat să nu poată fi substituit cel puţin un timp. În esenţă, existenţa unui monopol poate să decurgă din: concentrarea treptată
şi eliminarea producătorilor mai puţin performanţi, astfel încât să constituie o întreprindere care, în funcţie de dimensiunile pieţei şi
condiţiile tehnice, realizează randamente tehnice crescătoare pe timp îndelungat, sau realizarea unei inovaţii sau crearea unui produs nou,
ceea ce face din întreprinderea respectivă un distribuitor unic de piaţă, sau existenţa unor obstacole de reglementare ori legislative la
intrarea concurenţilor pe piaţă. Monopolul acţionează pe piaţă folosindu-se de avantajele pe care le are, fapt care-i permite să stabilească
atât cantitatea oferită, cât şi preţul unitar pentru care se orientează elasticitatea cererii. Sensul major al existenţei monopolului îl
reprezintă maximizarea profitului în condiţiile date.

847
 Oligopol – structură de piaţă în care un număr mic de firme mari asigură cea mai mare parte o ofertei unui anumit bun, acesta
fiind solicitat de numeroşi cumpărători consumatori. Numărul de vânzători este suficient de mic, iar puterea economică a fiecăruia dintre
ei este destul de mare pentru ca acţiunea (măsura) întreprinsă de fiecare firmă, luată separat, să aibă un impact semnificativ asupra
condiţiilor generale de vânzare-cumpărare de pe piaţa bunului respectiv. Stabilirea preţurilor fiind considerată o fortăreaţă ce trebuie
apărată şi păstrată cât mai mult timp, firma oligopolistă are la îndemână alte arme eficace, care îi asigură mobilitatea necesară într-o
economie modernă, dinamică şi concurenţială.
Asemenea arme sunt: schimbarea calităţii bunurilor existente, înnoirea produselor, modificarea ambalajelor, reclamă comercială,
manevrarea creditelor, acorduri unilaterale privind împărţirea dominaţiei pieţelor.
Monopson – firmă sau întreprindere cumpărătoare unică a unui bun sau serviciu oferit de un număr mare de producători. Pentru a
fi monopson întreprinderea trebuie să nu fie concurată din partea altor cumpărători străini sau naţionali, produsul să fie omogen şi să nu
poată fi substituit cel puţin pentru un timp. Sensul major al existenţei monopson-ului îl constituie maximizarea profitului. Pentru aceasta
trebuie ca monopson-ul să cumpere o cantitate atât de mare de materii prime, încât valoarea produsului marginal să fie egală cu costul
marginal. În comparaţie cu concurenţa perfectă, monopson-ul determină o scădere a cantităţilor cumpărate, scăderea preţului plătit
vânzătorilor şi apariţia unor supraprofituri durabile, ceea ce generează numeroase nemulţumiri pentru producătorii de factori de producţie
necesari monopson-ului.
Oligopson – formă a pieţei cu concurenţă imperfectă, unde un număr mic de firme mari cumpără cea mai mare parte a unei
anumite mărfi, aceasta fiind oferită de mai mulţi producători-ofertanţi. Numărul de solicitanţi este suficient de mic, iar puterea lor
economică suficient de mare pentru ca acţiunea întreprinsă de fiecare firmă cumpărătoare, luată separat, să aibă un impact notabil asupra
condiţiilor generale de cumpărare-vânzare de pe piaţa mărfii respective.
Această ultimă clasificare a principalelor categorii de piaţă se corelează cu o tipologie, frecvent utilizată şi anume după numărul
agenţilor economici (cumpărători, respectiv vânzători), tipologie care poate fi sistematizată astfel:

vânzători număr mare număr mic unul singur

cumpărători
număr mare piaţă perfectă piaţă oligopolistă piaţă monopolistă
număr mic piaţă piaţă oligopolistă piaţă monopsonistă
oligopsonistă bilaterală care limitează oferta
unul singur piaţă piaţă monopsonistă piaţă monopolistă
monopsonistă care limitează cererea bilaterală

848
 Fiecare dintre tipurile de piaţă menţionate sunt tratate îndeosebi sub aspectul deciziei pe care o ia agentul economic care
acţionează pe piaţa respectivă sau al comportamentului economic al agentului economic care acţionează pe piaţa respectivă.
Pe ansamblu, modificarea preţului influenţează graficul deplasării curbelor de vizualizare în sensul următor: mărirea preţului unui
produs atrage diminuarea cererii şi supraofertă, care conferă blocaj ofertei, realizare de stocuri cu implicaţie asupra micşorării ofertei şi
scăderii preţului. Supraproducţia impune fie limitarea ofertei, fie ridicarea cererii. Subproducţia creează creşterea cererii, care va
determina ridicarea ofertei.
Pentru cazurile pieţelor imperfecte, pe termen scurt, curbele de reprezentare a cererii şi a ofertei se modifică astfel: cu cât preţul
este mai redus, cantitatea de produs comercializat este mai mare, iar întreprinderea va acumula venit numai în ipoteza stabilirii preţului
real de echilibru în funcţie de cerere. Prognoza pe termen lung arată că graficele curbelor devin paralele, ceea ce înseamnă că nu se pot
preconiza preţuri de referinţă pentru strategia pe termen lung, întrucât nu putem anticipa ansamblul legilor cerere-oferă şi nici
înclinaţia/preferinţa participanţilor la actul comercial.
Modificarea permanentă a preţurilor determină deciziile şi opţiunile participanţilor, producători şi cumpărători, deoarece
posibilităţile de absorbţie din piaţă sunt practic constante, iar factorul care determină mutaţia este doar cel al satisfacţiei imediate. În
condiţiile concurenţei imperfecte, firmele fac tot posibilul să controleze nivelul preţului, adică intervin cu sisteme perturbatoare la
reglarea reală a echilibrului preţului pieţei. În condiţiile economiei contemporane, la stabilirea nivelului preţului, intervin următoarele
serii de fundamente economice care dictează şi/sau se impun prin:
 costul de producţie – ca fiind costul mediu al produsului comercializat;
 formele de concurenţă – privite ca forme de impact al calităţii;
 capacitatea de producţie – privită ca ofertă concurenţială;
 elemente care ţin de politicile guvernamentale – în acordarea unor anumite facilităţi sau subvenţii similar ofertanţilor şi
consumatorilor;
 mijloace de informare şi grad înalt de penetrare pe piaţă – a produsului privit sub aspectul cunoaşterii publicitare şi a
creşterii încrederii consumatorului în, şi către, producători.
De aceea, preţul este considerat ca instrument bănesc ce reflectă prin mărimea sa atât masa şi natura cheltuielilor cu munca,
destinate obţinerii produsului, cât şi cheltuielile legate de dezvoltare, privite prin prisma gradelor de utilitate sau raritate ale un anumit
bun sau serviciu consumat.
Înţelegerea conţinutului preţului, şi al rolului pe care-l are acesta în economie, ne determină să ne oprim asupra funcţiei preţului.

849
 Faţă de aceste condiţii, preţurile cunosc la rândul lor mai multe încadrări şi clase numite generic funcţii.
 funcţia evidenţiere a cheltuielilor – în cadrul lor sunt incluse totalitatea cheltuielilor destinate producerii fizice a
produsului, cât şi cheltuielile destinate dezvoltării produsului ulterior;
 funcţia de evaluare a cheltuielilor şi a rezultatelor – prin intermediul preţurilor capătă expresie monetară atât
cheltuielile, cât şi veniturile agenţilor economici. Prin natura sa, funcţia evidenţiază dimensiunile cantitative, structurale şi calitative ale
diverselor activităţi economice. În acest mod se vizualizează rolul preţurilor în surprinderea evoluţiei cheltuielilor şi al veniturilor. Astfel,
preţul apare ca element de fundamentare a tuturor deciziilor care afectează cheltuielile şi veniturile agenţilor economici;
 funcţia de corelare – justifică impactul pe care un produs îl creează atât pe piaţa cererii şi a ofertei, cât şi în stabilirea
nivelului preţului de echilibru. Preţul nu poate fi privit izolat, el este în strânsă interdependenţă cu cererea şi oferta. Excesul de cerere
poate fi eliminat prin creşterea preţului. Prin acest joc, al preţului pe piaţă, se elimină dezechilibrele dintre cerere şi ofertă şi se determină
preţul şi cantitatea de echilibru pentru produsul respectiv. În aceste condiţii, preţul îndeplineşte o corelare între cele două variabile ale
pieţii: cerere şi ofertă;
 funcţia de informare – prezintă în special situaţia reală existenţială a pieţei, precum şi intenţia agenţilor concurenţi de a
intra în competiţie, precum şi gradul de utilitate al produsului destinat comercializării, la care se adaugă cheltuielile de publicitate sau
informare tip Internet (marketing-ul comercial);
 funcţia de stimulare a producătorului – indică nivelul preţului produsului, constituind un element motivaţional puternic
asupra producătorului, acţionând în mai multe direcţii: orientarea interesului acestuia privind producerea unui anumit produs,
impulsionarea producătorului pe linia perfecţionării condiţiilor de producţie şi a calităţii acestora, orientarea opţiunilor consumatorilor şi
prin aceasta dirijarea presiunii lor asupra producătorilor. Această funcţie permite producătorului să modifice conform propriilor strategii
nivelul preţului, întrucât creşterea calităţii produsului impune o atracţie a consumatorului, cu consecinţe asupra posibilităţilor de
supravieţuire a firmei, pe termen lung şi mediu;
 funcţia de redistribuire şi al patrimoniului agenţilor economici – arată că pentru producţia realizată şi comercializată,
fiecare agent economic obţine venit individual. Mărimea acestuia depinde de diferenţa dintre preţurile primite pentru bunurile vândute şi
preţurile plătite pentru bunurile plătite prin procurarea factorilor de producţie. În acest mod, mecanismul de constrângere al agenţilor
economici prin intermediul preţurilor de concurenţă impune implicarea variaţiei preţurilor asupra cererii şi a ofertei, precum şi
modificarea cererii şi a ofertei datorată acţiunii altor factori (şi implicaţiile acestora) asupra nivelului preţului.
Echilibrul economic parţial, în cadrul fiecărei pieţe, condiţionează echilibrul economic general. Problema formării preţului este
condiţionată nu numai de echilibrul parţial al unei singure pieţe, ci el pune deopotrivă, în cazul pieţelor, interdependenţa. Este firesc ca

850
echilibrul sau dezechilibrul unei pieţe să fie analizat şi considerat nu numai prin prisma mecanismelor proprii ale pieţei respective, ale
proceselor care au loc în cadrul ei, ci şi ca efect programat a ceea ce se întâmplă pe alte pieţe, la nivel local, naţional şi mondial.
Întrucât produsele supuse actelor de vânzare-cumpărare din piaţă (pentru a putea fi transferate de la producător la consumator)
trebuie evaluate, mărimea echivalentului plătit pentru achiziţionarea mărfii, valoarea ei se raportează în bani. Politica mecanismelor
economice (ale pieţei, ale preţului, ale dezvoltării) se raportează prin bani şi valoare.
Preţul constituie un element fundamental în teoria şi practica economică, în mecanismele economiei de schimb.
În condiţiile economiei de piaţă, preţul influenţează toate procesele economice şi sociale. Se pune problema: care este conţinutul
categoriei economice de preţ ?
Pornind de la cele două teorii ale valorii (teoria obiectivă şi teoria subiectivă), s-au conturat două concepţii cu privire la preţ şi
anume:
a) Adepţii teoriei obiective a valorii susţin că izvorul valorii îl constituie munca producătorilor înglobată în producerea bunurilor
economice. Mărimea valorii unui bun este dată de munca socială şi se manifestă pe piaţă sub forma valorii de schimb, iar valoarea de
schimb se prezintă sub forma preţului. Deci, preţul apare ca suma de bani la care se vinde şi se cumpără un bun economic pe piaţă,
fiind expresia bănească a valorii mărfii.
b) Adepţii teoriei utilităţii susţin că valoarea bunurilor economice este dată de utilitatea şi raritatea acestora. Preţul este explicat
pe baza teoriei marginaliste, iar egalitatea dintre două mărfuri în procesul schimbului rezultă din faptul că utilitatea marginală a unităţilor
corespunzătoare este egală.
Fiecare din aceste teorii conţine adevăruri parţiale. Îmbinând elementele celor două concepţii se poate conchide că preţul este un
instrument complex de măsurare monetară, care reflectă în mărimea lui atât cheltuielile de muncă efectuate pentru obţinerea
bunului, cât şi utilitatea şi raritatea acestuia, cererea şi oferta precum şi alţi factori.

Funcţiile preţurilor

Principalele funcţii ale preţurilor în economia de piaţă sunt următoarele:

a) Funcţia de evaluare a cheltuielilor şi rezultatelor. Cu ajutorul preţurilor evaluăm dimensiunile calitative şi structural –
calitative atât a cheltuielilor cât şi a rezultatelor activităţii agenţilor economici;
b) Funcţia de informare a agenţilor economici cu privire la raportul cerere – ofertă, raritatea sau abundenţa bunurilor
economice, orientându-le activitatea şi dimensiunile acestora;

851
 c) Funcţia de stimulare a producătorilor în direcţia producerii bunurilor solicitate de consumator, orientându-le activitatea spre
ramurile sau sectoarele mai profitabile;
d) Funcţia de redistribuire a veniturilor. Mărimea veniturilor obţinute de producători depinde de condiţiile lor de producţie:
producătorii care produc produsele la costuri mai mici, obţin venituri mai mari decât ceilalţi care produc aceleaşi produse la preţuri mai
mari.

Formarea preţurilor în economia de piaţă

Factorii care influenţează nivelul şi dinamica preţurilor în economia de piaţă se grupează în două mari categorii şi anume: factori
interni şi factori externi.
a) Factorii interni acţionează în 3 direcţii şi anume:
- dinspre cererea consumatorilor ca de exemplu: structura cererii, veniturile consumatorilor, preţuirea acordată bunurilor oferite
pe piaţă;
- dinspre oferta producătorilor cum ar fi: costul unitar, preţul de vânzare a mărfurilor pe piaţă;
- alţi factori: exportul cerere – ofertă, factori monetari, structura pieţei.
b) Factori externi ai formării preţurilor, aflaţi în afara mecanismului pieţei interne cum sunt: intervenţia organelor
guvernamentale în stabilirea preţurilor în vederea menţinerii unor echilibre social – economice ca: protecţia consumatorilor, protecţia
producătorilor agricoli.

Principalele tipuri de preţuri

Principalele tipuri de preţuri folosite sunt: preţurile libere, preţurile administrate şi preţurile mixte.
a) Preţurile libere sunt preţurile bunurilor şi serviciilor, formate în condiţiile concurenţei deschise, prin confruntarea cererii cu
oferta;
b) Preţurile administrate sunt stabilite de către firmele cu un anumit control al pieţei, precum şi cele aflate sub intervenţia
organelor de stat. Intervenţia statului este uneori prezentă la formarea preţurilor unor produse de strictă necesitate pentru populaţie (pâine,
lapte, carne), sau pentru a stăvili creşterea nelimitată a preţurilor în perioadele inflaţioniste.

852
 c) Preţurile mixte sunt preţurile formate ca rezultat al acţiunii tuturor factorilor (interni şi externi)

Producţia şi formele sale generale

Resursele se caracterizează prin potenţialul material-uman şi factorul financiar de care dispune economia naţională şi care este şi
poate fi atras în producţie. În acest sens, agentul economic realizează producţie finită, urmăreşte şi dispune economic asupra realizării
acesteia, în vederea obţinerii de producţie-profit. Întrucât resursele în sine nu au capacitatea de satisfacere a nevoilor umane direct, ele
trebuie combinate astfel încât prin producţie/prelucrare a acestora, ele să satisfacă consumatorii.
Producţia este activitatea economică de creare a utilităţilor menite să satisfacă trebuinţele, este activitatea depusă de oameni cu
scopul de a transforma natura corespunzător nevoilor lor, urmărind crearea de bunuri şi servicii menite să satisfacă diferitele categorii de
trebuinţe sau de prelucrare şi/sau transformare a bunurilor materiale, aflate în forma lor naturală sau secundar prelucrată, urmărind
realizarea de bunuri fizice finite care să asigure şi să realizeze satisfacţie umană consumatorilor. Poate fi socotită şi ca activitate
economică de atragere şi folosire a resurselor existente în societatea înconjurătoare.
La rândul său, noţiunea de producţie cunoaşte o serie de dimensiuni care pe ansamblul lor general o defineşte şi o desemnează:
Producţie globală – (utilizat în economia de comandă) reprezintă un indicator specific sistemului producţiei materiale care
semnifică, sub formă bănească, totalitatea rezultatelor din activitatea economică desfăşurată la nivel microeconomic, într-o perioadă de
un an.

Producţie netă – indicator specific sistemului producţiei materiale, care evidenţiază mărimea cheltuielilor legate de
recompensarea factorului uman care participă la producerea de bunuri economice. În structura producţiei nete, se cuprind: salariile, alte
drepturi salariale, contribuţiile la asigurările sociale şi la ajutorul de şomaj, profitul, alte elemente legate de activitatea factorului uman ca
participant direct sau indirect la producerea de bunuri economice. Se calculează prin scăderea din producţia globală a cheltuielilor
materiale.
Producţie potenţială – reprezintă acel volum valoric al activităţii economice reale, care s-ar obţine dacă forţa de muncă ar fi
ocupată deplin.
Noţiunea „producţie”, cuprinde două sfere de orientare, organizate astfel:
– producţie de bunuri materiale primară/secundară;
– producţie de servicii.

853
 Producţia primară reprezintă faza brută de prelucrare a bunurilor materiale, în vederea prelucrării lor ulterioare, a
comercializării sau a stocării acestora o anumită perioadă de timp sau producţia în care omul obţine satisfacţie acţionând direct asupra
naturii (extracţii miniere, producţie agricolă, silvică, vânătoare, pescuit).
Producţia secundară reprezintă forma de prelucrare şi finisare a producţiei primare, în vederea comercializării sau a consumării
bunurilor prelucrate.
Producţia terţiară sau de servicii reprezintă aspectul economic pe care un agent economic îl prestează în favoarea altui agent
economic sau factor uman independent, creându-i acestuia satisfacţie prin prestaţii de servicii.
Producţia este orientată în funcţie de necesităţi precise ale aspectului consumului. Corelaţia dintre necesităţi şi resurse se
realizează în mod direct şi în corelaţie cu dinamica legii producţie-consum. Prin consumul de bunuri şi servicii oferite de producători sunt
satisfăcute acele trebuinţe care au acoperire în veniturile consumatorilor, care consum generează noi trebuinţe şi noi impulsuri pentru
producţie, şi ciclul se repetă. Prin activitatea de prelucrare a bunurilor materiale, acestea capătă caracter general supus comercializării sau
consumului direct numit marfă.
Marfa reprezintă produsul muncii omeneşti destinat schimbului.
Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor oamenilor, destinată vânzării-cumpărării, prin
tranzacţiile bilaterale de piaţă. În categoria marfă intră factorii de producţie, satisfactorii, moneda, hârtia de valoare şi activele financiare.
Marfa reprezintă un concept, o categorie de produse economice, sau produsul muncii omeneşti destinată schimbului dintre agenţi
din piaţă, prin realizarea activităţile de vânzare cumpărare. Ea este un bun economic care serveşte producţiei sau pentru satisfacerea
trebuinţelor şi nevoilor de viaţă ale omenirii, şi care ajunge în consum prin intermediul schimbului generat prin actele de vânzare-
cumpărare sau prin tranzacţii bilaterale de piaţă. Are caracter economic care serveşte producţiei şi satisfacţiei clienţilor şi totodată
îndeplineşte caracterul de trebuinţă, întrucât este consumată şi consumabilă. Principalele categorii de marfă sunt:
 mărfurile - corporale de consum personal (alimentare, îmbrăcăminte, articole igienă);
 mărfurile - corporale de consum îndelungat (locuinţe, mobilă, unelte, scule, autoturisme);
 mărfurile - servicii şi informaţii destinate consumului personal şi social (învăţământ, cultură, laic, sănătate, salubritate,
pază, dezvoltare);
 mărfurile - informaţii plătite (servicii de poştă, telefonie, transport, e-mail);
 mărfurile - servicii, informaţii şi bunuri corporale destinate activităţii - economice (marketing, management, licenţe
şi brevete, bunuri de capital fix şi circulant, consultanţă economică, tehnică, juridică, ştiinţifică);
 mărfurile - active monetare şi financiare.

854
 Bunurile, pentru a fi mărfuri consumabile, trebuie să dispună de utilitate, de satisfacţie a trebuinţelor şi să-şi adjudece conceptul
de utilitate socială. Ele trebuie să treacă de la producător la consumator nu numai în mod gratuit (autoconsum), ci prin intermediul
schimbului de mărfuri. Schimbul de mărfuri presupune schimb de echivalent: marfă-ban-marfă.
Ca bun economic, marfa se defineşte prin cele două elemente de caracterizare utilitate şi valoare.
În concepţie clasică şi neoclasică, utilitatea desemnează capacitatea unui produs de a satisface, într-o anumită manieră, o nevoie,
o trebuinţă umană şi socială. Pe măsură ce creşte numărul de unităţi consumate din aceeaşi marfă, utilitatea se reduce.
Din punct de vedere al utilităţii, bunurile pot fi independente, substituibile, concurente şi complementare. Utilitatea pune în
evidenţă proprietăţile şi însuşirile intrinsece ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri de consum personal, de larg consum, de bunuri
de capital, de servicii. Exprimând raporturile dintre oameni şi bunuri, utilitatea depinde de proprietăţile obiective ale bunurilor şi
trebuinţelor consumatorilor, precum şi de capacitatea de dobândire a bunurilor respective. La nivelul mecanismelor economice, utilitatea
constată punerea de acord între o nevoie solvabilă exprimată şi existenţa unui bun sau serviciu capabil să o satisfacă. La nivel moral sau
politic, utilitatea devine un criteriu de apreciere din ce în ce mai însemnat al oportunităţii producţiei unui bun sau serviciu, de satisfacere
a unei nevoi, stabilite sub raport individual sau colectiv. Faptul că marfa se comercializează, impune aspectul cauzal al evaluării acesteia,
care este reprezentat prin valoare economică; înseamnă ca marfa trebuie să aibă valoare.
Valoarea unui bun material este dată de cantitatea totală de muncă necesară pentru producerea lui.

Tipuri de producţie

Cantitatea şi calitatea factorilor de producţie implicaţi în obţinerea anumitor bunuri, precum şi modul lor de combinare, depind de
procesele de producţie adoptate, procese care pot fi încadrate în următoarele tipologii:
 simple, când produsul finit se obţine în totală independenţa de altele, prin folosirea unor factori specifici, în cadrul unor
întreprinderi care fabrică fie mai multe produse, fie doar un singur produs;
 simultane, când, prin folosirea aceloraşi factori de producţie, se obţin mai multe produse alternative. Deşi procesele prin
care se obţin diversele bunuri sunt relativ independente, datorită faptului că unii factori de producţie sunt comuni, creşterea producţiei de
un anumit gen, nu se poate realiza decât micşorând producţiile altor sortimente;
 cuplate (legate), când, prin utilizarea aceloraşi factori, din unul şi acelaşi proces se obţin mai multe produse sau, pe lângă
produsele principale, se obţin şi produse secundare. Aceasta poate fi de mai multe tipuri:

855
  de cuplaj fix, când mărimea sau natura producţiei între produsele principale, sau dintre produsele principale şi cele
secundare nu se poate schimba;
 de cuplaj variabil (imperfect), caracterizată prin aceea că într-o primă fază se fabrică un produs intermediar, din care ,
în fazele următoare, se obţin mai multe sortimente de produse finite.

Contextul actual al sistemelor de producţie

Apariţia şi dezvoltarea deosebit de rapidă a calculatoarelor personale a atras dezvoltarea şi în mod firesc implementarea
sistemelor de producţie asistate de calculator, acestea asigurând viteze şi capacităţi de lucru compatibile cu cele oferite cu puţin timp în
urmă doar de calculatoarele mari. S-au dezvoltat componentele necesare activităţii datelor din aparatura de control şi pachete de
programe performante care permit crearea unor instrumente virtuale cu mult mai complexe şi mai performante decât instrumentele reale.
Instrumentarea asistată de calculator constituie acum o treaptă superioară de investigare şi control a proceselor şi produselor.
Dacă aparatura de măsurare clasică oferă utilizatorului mărimile fizice sub forma unor indicaţii analogice pe cadrane sau afişaje
numerice, uneori combinate cu dispozitive de înregistrare continuă grafică, calculatoarele oferă o flexibilitate nelimitată în privinţa
achiziţiei şi memorării datelor, a prelucrării lor prin filtrare sau operaţii de modificare dinamică a referinţelor, de amestecare şi
combinare, de analiză a variaţiei mărimilor şi a trecerii acestora peste praguri de valoare semnificativă, asigurând în acest mod elementele
de suport pentru luarea deciziilor de control automat în medii de fabricaţie complexe.
Mutaţiile complexe din activitatea economică contemporană (proiectarea şi realizarea produselor) constând în reducerea ciclului
de reînnoire şi livrare, creşterea cerinţelor asupra funcţionării produsului şi nivelul tehnic calitativ al acestuia, reducerea dimensiunii
locurilor de fabricaţie în paralel cu creşterea flexibilităţii proceselor de fabricaţie au determinat întreprinderile să revoluţionează
strategiile industriale, să caute inovarea permanentă. Interdisciplinaritatea şi deschiderea între servicii, conduce la organizarea
activităţilor industriale în mod flexibil şi comunicativ deschis. Favorizarea descentralizării structurilor economice, prin ameliorarea
comunicaţiilor dintre ele, conduce către integrarea reciprocă dintre cadrul organizatoric şi suportul informatic. Această dublă integrare
internă este completată de necesitatea existenţei comunicaţiei extinse. Ansamblul tuturor componentelor pentru realizarea dezideratului
final al întreprinderii extinse pare a fi astăzi întrunit.
Pe baza acestor considerente, astăzi este absolut esenţială utilizarea acestor sisteme, cât şi instruirea specialiştilor care lucrează
efectiv în cercetare şi producţie, în vederea asimilării şi integrării acestor tehnologii avansate în noile sisteme de proiectare şi producţie,
pentru asigurarea unei productivităţi ridicate, a ameliorării calităţii produselor, a flexibilităţii în actualizarea profilului de producţie, a
unei fiabilităţii sporite în fabricaţie.

856
 Ca o reacţie la această situaţie apar noi concepte în întreprindere determinate de introducerea gestiunii de proiect sau a calităţii
totale. Iniţierea angajaţilor în aceste noi tehnologii devine o axă de motivare profundă. Cu toate că scopul este obţinerea unui puternic
efect sinergetic pentru realizarea unui produs, organizarea întreprinderilor încă puternic orientată pe concentrarea funcţiilor în cadrul
departamentelor. Această puternică structură pe verticală, organizată pe linii de produse, aduce în contrapartidă o nesincronizare între
proiecte şi conduce la structuri etanşe, impermeabile la comunicaţie deşi noile soluţii tehnologice favorizează creşterea informatizării.
Reţelele locale, bazele de date relaţionale, staţiile de lucru din ce în ce mai puternice, evoluţia PC-urilor şi a sistemelor de operare,
din ce în ce mai performante, conduc la o adevărată liberalizare în domeniul informaticii. Se impune ideea integrării cu calculatorul a
tuturor funcţiilor unei întreprinderi care să permită rezolvarea problemelor de comunicaţie şi să se răspundă cât mai rapid cerinţelor pieţii.

Ciclul de viaţă al produselor

Ritmul susţinut de înnoire şi diversificare a ofertei de mărfuri reprezentând o caracteristică definitorie a economiei contemporane
este motivat de o serie de factori majori, dintre care cei mai importanţi considerăm a fi:
 dinamica inovaţiei tehnologice aflate sub semnul unei tot mai eficiente gestionări a resurselor planetei;
 diversificarea nevoilor, gusturilor şi preferinţelor consumatorilor, fie ei individuali sau colectivi;
 accentuarea fenomenelor concurenţiale la nivel mondial, atât în planul accesului la factorii de producţie, cât şi în cel al
câştigării adeziunii clientelei;
 creşterea gradului de solvabilitate al consumatorilor potenţiali de natură a permite o mai bună nuanţare a exigenţelor
acestora;
 globalizarea economiei mondiale, proces care permite o difuzare rapidă a proceselor şi serviciilor noi pe toate meridianele
lumii.
Paralel cu aceşti factori de dinamică asupra ofertei destinate pieţei interne şi internaţionale acţionează şi comportamentul
consumatorului modern, devenit din ce în ce mai exigent, mai bine informat şi mai selectiv în motivarea cererii sale. Consecinţa directă a
creşterii gradului de complexitate al deciziei de achiziţionare a unui produs sau a altuia o reprezintă procesul de accentuare a ingerinţelor
pieţei.
Subdivizarea purtătorilor de cerere, în grupuri relative omogene, se realizează astăzi din ce în ce mai rar după criterii naţional-
tradiţionale, socio-demografice şi economice, şi în tot mai mare măsură după variabila comportamentelor socio-umane sau a
performanţelor profesionale, care să le confere cuantificări ale mulţumirilor. În aceste condiţii, studierea depăşirii fizice şi morale a

857
produselor – rezultat al modului în care ele sunt percepute de către segmentul pieţei – dobândeşte o semnificaţie aparte, pentru succesul
agenţilor economici participanţi în afaceri. Felul în care răspunsul, din punct de vedere al calităţii sale marfare (bun material, serviciu şi
idee, precum şi aflat în diversele sale etape de dezvoltare), oferă pieţei soluţii ale rezolvării problematicii apărute în momentul de impas
economic, constituie una dintre motivaţiile necesităţii ale dezvoltării de produse, sau a perfecţionării acestora, determinată şi/sau
anticipată de momentele de criză ale ciclul de viaţă al produsului.
Ciclul de viaţă al produsului reprezintă un concept de marketing care descrie tendinţa de evoluţie a afacerii şi totodată prezintă
modul de realizare a profitului unui produs scos pe piaţă, de-a lungul vieţii sale comerciale. Altfel spus, reprezintă perioada de timp în
care acesta se află pe piaţă, începând cu introducerea şi sfârşind cu retragerea lui, faze care se pot identifica cu uşurinţă. Fazele pe care le
parcurge produsul în timpul existenţei sale pot fi identificate cu uşurinţă conform descrierii următoare, întreprinderea, prin managerul ei,
va decide dace este momentul retragerii, declarându-l „mort fizic”, sau menţinerea acestuia pe piaţa comercială, întrucât motivează
gusturile celui mai mare segment al pieţii.
Cronologic, orice proiect se împarte în mai multe etape, la parcursul evoluţiei cărora, printr-o succesiune de stări, toate se
raportează. Aceste evoluţii determină un ciclu de viaţă cu o logică de derulare naturală şi este marcat de coerenţa acţiunilor sale care
completează în mod real şi progresiv cunoaşterea tuturor aspectelor produsului pe viitoarea sa piaţă. În aceste condiţii, ciclul de viaţă al
proiectului integrează complet ciclul de viaţă al produsului.
Determinarea eronată a perioadelor ciclului unui produs, conduce la realizări (acumulări) de pierderi financiare datorate, fie
menţinerii unui nivel inadecvat al cantităţilor oferite spre comercializare, fie nesincronizărilor din perioadele de evoluţie.
Produsul, pe parcursul vieţii sale are un ciclu de viaţă care, ţinând cont de nivelul profitului, volumul producţiei, respectiv al
costului aferent acesteia, se poate împărţi în perioade distincte astfel: definirea produsului, realizarea produsului, lansarea lui pe piaţă,
creşterea vânzărilor şi implicit a producţiei, maturitatea la volum de producţie constant, saturaţia pieţei de desfacere cu limitarea
ritmurilor de producţie, declinul şi dispariţia lui.
Timpul de viaţă al produsului, termen adaptat din demografie, reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul apariţiei pe
piaţă a unui bun nou, la solicitarea cererii (naşterea ofertei) şi cel al dispariţiei sale din arena schimburilor comerciale de mărfuri
determinat de încheierea cererii (moartea ofertei).
Reprezentarea grafică a evoluţiei vânzărilor, în interval de timp, este completată de evoluţia stocurilor, a profitului realizat prin
validarea vânzărilor, precum şi a altor indicatori derivaţi, cum ar fi numărul mediu de cumpărători care îl achiziţionează sau „chash-flow-
ul”. Fotografiată, la un anumit moment, piaţa mărfurilor prezintă imaginea unei aglomerări a patru categorii de produse care-şi dispută
locul în reia schimburilor comerciale.

858
  în prima categorie se încadrează produsele cu nivel ridicat de rentabilitate, cu o cotă de piaţă mare şi un volum al
vânzărilor în creştere. Acestea sunt „favoritele” gamei şi trebuie să se bucure de cea mai mare atenţie în cadrul programelor de producţie
şi/sau comercializare;
 în a doua grupă se includ produsele care îşi manifestă un rol ridicat al cotei de piaţă şi al rentabilităţii, dar care îşi
încetinesc ritmurile de creştere a desfacerilor, urmare a sindromului de intrare în faza de maturitate a ciclului de viaţă, revitalizarea lor
impunând modificări semnificative în rândul componentelor lor;
 în a treia categorie sunt incluse produsele care înregistrează o rentabilitate scăzută, asistată de o creştere ridicată a
desfacerilor, dar cu o cotă redusă pe piaţă. Ele pot avea perspective dacă fabricaţia şi comercializarea lor se corelează cu exigenţele
principalelor segmente receptoare ale pieţii;
 în a patra grupă, sunt cuprinse produsele care înregistrează la toţi cei trei parametri (rentabilitate, cotă de piaţă,
desfacere) valori în declin, ceea ce atrage decizia scoaterii lor din gama de fabricaţie, fiind depăşite practic moral.
În aceste condiţii se poate concluziona că scoaterea unui produs la termen devine un factor esenţial. În aceste condiţii, managerii
vor dispune dezvoltarea următorului produs (începerea studiului de definire şi proiectare) imediat ce produsul este scos pe piaţă (după
momentul prospectării pieţei, sau al afirmării acestuia) astfel încât, la momentul de maturitate şi mai ales la cel de începere a declinului,
produsul următor dezvoltat să fie apt de a câştiga interesul cumpărătorilor, şi în acest mod să se asigure continuitate de vânzare pe piaţă.

cifra de afaceri a
produsului

câştigul general
al produsului

timp
cheltuieli de
costuri de realizare
investiţii

859
 pe piaţăIntroducerea lui

consolidare maturizare
realizarea produsului

suprasaturarea pieţei
produsuluidefinirea

creştereproducere

dispariţie
declin
Ciclul de viaţă al produsului nou dezvoltat
afacericifră de

produs virtual lansare creştere maturitate decli timp

faza de cercetare- n
dezvoltare
Fazele ciclului de viaţă al unui produs

Fazele ciclului de viaţă al unui proiect

timp

860
 pieţeiprospecţie astudiu de
studiu de fezabilitate

punere în fabricaţie
definirestudiu de

retragere din serviciu

pieţeisaturarea
studiu de idei

proiectare şi încercare

lansare

declin
PROIECTARE DEZVOLTARE FABRICAŢIE UTILIZARE
Ciclul de viaţă al produsului comparativ cu cel al proiectului

Pierderile din cifra de afaceri cauzate de întârzierea apariţiei pe piaţă a produsului se poate calcula utilizând o reprezentare
schematizată şi liniară a ciclului de viaţă al produsului dezvoltat.
Pentru ilustrarea directă a efectelor întârzierii, se practică o aproximare liniară şi se presupune că perioada de declin urmează
imediat perioada de dezvoltare (scoaterea produsului şi creşterea cerinţelor lui).

PCA

861
 T
R
F F

R (3F  R )
PCA  , unde
2F 2
PCA = pierderi în cifra de afaceri
T = timp
R = întârzierea lansării produsului

În economie, competiţia impune o inovare permanentă antrenând o evoluţie tehnologică rapidă a produselor. Tendinţa actuală
constă într-o concentrare a eforturilor întreprinzătorilor industriali asupra dezvoltării şi realizării generale a produselor, a marketingului şi
al evoluţiei conform aşteptărilor clienţilor.
Evoluţia contextului industrial arată foarte clar că astăzi întreprinderea se găseşte sub influenţa tripletei „termene/ costuri/
performanţe”. Ingineria concurentă, paralelă sau simultană, s-a născut în principal sub presiunea factorului timp pentru că, este tot mai
evident cucerirea şi stăpânirea timpului devine din ce în ce mai mult datele determinante ale performanţelor întreprinderilor. Ele se aplică
în toate domeniile: construcţii de maşini, electronică, transporturi, informatică.

Contextul industrial

Producerea bunurilor materiale, astăzi, presupune o continuă modernizare şi perfecţionare a mijloacelor de producţie propriu-zise,
punându-se accente ale eficienţei economice şi obţinerii utilităţilor finale specifice produselor create, începând cu activitatea de
proiectare, planificare a producţiei, controlul proceselor ca şi a sistemelor capabile să urmărească şi să asigură măsurarea parametrilor
proceselor de producţie sau măsurarea parametrilor dimensionali, funcţionali, identificând aspectul comercial final al produselor destinate
comercializării. În ţările dezvoltate, care totodată deţin şi supremaţia eficienţei şi performanţelor de piaţă, în unităţile de producţie se
folosesc sisteme moderne de proiectare/dimensionare şi analiză a activităţilor productive (de concept, de cercetare-proiectare, de

862
fabricaţie, al controlului procesului tehnologic şi al certificării calităţii), a căror siguranţă şi reprezentare este constituită pe, şi prin,
sistemele modulare viabile şi funcţionale datorate utilizării calculatoarele profesionale.
Tehnologiile noi pătrund din ce în ce mai mult în sfera cercetării-dezvoltării şi în cea a producţiei, în paralel cu sensibilizarea
potenţialilor utilizatori prin intermediul publicaţiilor de specialitate, a centrelor de instruire şi perfecţionare, a manifestărilor ştiinţifice
interne şi internaţionale şi a realizării publicităţii, în care se prezintă atât aspectul tehnico-funcţional cât şi aspectul impactului prezent sau
viitor (al utilizării acestor noi tehnologii) asupra societăţii şi mediului înconjurător.
Apariţia şi dezvoltarea deosebit de rapidă a calculatoarelor personale a atras şi dezvoltat, în mod firesc, implementarea sistemelor
asistate de calculator, care au asigurat viteze şi capacităţi de lucru şi reacţie incomparabile. S-au dezvoltat componentele necesare
achiziţiei şi prelucrării datelor, s-au realizat pachete de programe performante care au permis crearea unor instrumente virtuale mult mai
complexe decât metodele reale şi tradiţionale. Instrumentarea asistată de calculator constituie acum o treaptă superioară de investigaţie şi
control a proceselor de producţie.
Prin asistarea cu calculatorul a activităţilor economice şi de producţie se obţine nu numai o automatizare a unor activităţi
desfăşurate de personalul specializat, ci se introduce în procesul productiv – economic (de cercetare – proiectare – planificare – producţie
– analiză economică – control tehnic şi financiar – comercial), totalitatea cunoştinţelor tehnologice disponibile pentru linia de dezvoltare
a producţie respective.
Dezvoltarea produsului realizat prin utilizarea de calculatoarele şi echipamentelor perifericele aferente, constituie mijlocul
esenţial de atragere a profitului maximal, graţie „creierului” activităţii teoretizate, fapt realizat prin permiterea proiectării de produse din
ce în ce mai competitive şi complementare, atât cu costuri de producţie minime şi cu eficienţă şi calitate maximă, dar şi într-un timp
relativ redus, timp care pe piaţa produsului respectiv, conferă întreprinderii supremaţie.
Toate activităţile majore cuprinse într-un proces de proiectare (specificaţii, analiză, sinteză, transformare, prezentare, evaluarea
performanţelor, evaluarea costurilor, marketing), planificare, fabricaţie, control al calităţii, aprovizionare, desfacere, prospecţia pieţei,
management, revalorificare, au constituit obiect de studiu pentru algoritmizarea şi integrarea activităţilor într-un sistem de calcul unitar
devenit activ pentru specialişti. S-a impus astfel un domeniu distinct al ştiinţei producţie economică denumit „sistem integrator” sau
„sistem integrat de producţie”.
Introducerea informaticii în activităţi industriale asigură rezultatele proceselor, asigurând sistematic calitatea produselor odată cu
reducerea timpilor, termenilor şi costurilor de realizare (producţie). Obligativitatea coerenţei legată de realizarea prin utilizarea
mijloacelor informatice ridică nivelul de calitate suprimând în interfeţe informaţiile duplicate şi impunând o gestiune şi o gestionare
unică a datelor, accesibilă pentru toţi intervienţii în timp reale sub controlul unui supervizor. Punerea în practică a acţiunilor preventive
cât mai devreme posibil în derularea proiectului, asigură garanţia unei calităţi ridicate.

863
 Ingineria concurenţială asigură integrarea naturală a calităţii în funcţionarea întreprinderilor, precum şi comportamentul
indivizilor prin definirea rezultatelor şi a criteriilor de control aplicate simultan cu angajamentul indivizilor într-un ciclu de ameliorare
sau inovare a proiectelor. Obiectivele sunt fixate atât la nivelul rezultatelor în cadrul proiectelor cât şi la nivelul individual. Fiecare poate
încerca şi poartă întreaga sa responsabilitate în cadrul activităţii (proiectului).
Acest aspect, al punerii problemei, are drept consecinţă faptul că, pe de o parte fiecare participant are o viziune identică şi globală
asupra producţiei, iar pe de altă parte, că managementul se realizează cât mai posibil, în dezvoltare şi chiar în grupe de lucru.
În esenţă, ingineria concurenţială, paralelă sau simultană, reprezintă într-o primă fază, căile de cercetare pentru o reducere
maximă a ciclului de viaţă, îşi propune rezolvarea problemelor legate de căutarea informaţiilor necesare dezvoltării produsului întrucât
proiectanţii consideră că este mult mai gratificat să recreeze adaptări pentru multitudinea de date deja studiate, decât să reutilizeze
informaţiile deja existente. În aceste condiţii, numărul de modificări care se fac asupra produsului ia proporţii din ce în ce mai evidente,
iar stăpânirea proceselor de cercetare-dezvoltare (realizare) devine din ce în ce mai dificilă.
Ciclurile economice în orice economie de piaţă, cu piaţă reala şi concurenţială se realizează şi se organizează permanent, datorită
proceselor execuţionale, referitoare la veniturile încasate cu determinare asupra consumului, economisirii şi investiţiilor economice, sub
diverse forme de existenţialitate, în cadrul economiei naţionale şi prin mecanisme proprii.
Cifra de afaceri „CA” – reprezintă un indicator care măsoară rezultatele obţinute la nivel microeconomic, reprezentând volumul
încasărilor din activitatea proprie, într-o perioadă de timp, încasări efectuate la preţul pieţei. Ea măsoară performanţa economică a firmei
şi este folosită drept criteriu pentru clasificarea acestora, după importanţa lor economică.
Venit naţional – este un indicator macroeconomic care măsoara efortul creativ al unei naţiuni. Se calculează prin însumarea
tuturor veniturilor obţinute de posesorii de factorii de productie, corespunzători contribuţiei acestora la realizarea producţiei, la nivelul
ansamblul economiei naţionale. Venitul national reprezinta produsul total net al agentilor economice si singura forma sau sursa de
recompensare si plata a acestora in cadrul economiei nationale.
Venitul national se calculeaza însumând, la scara întregii economii, totalitatea salariilor, dobânzilor obtinute de posesorii de
depozite, rentelor obtinute de proprietarii de terenuri, ale veniturilor populatiei si antreprenorilor. Venitul national se mai poate calcula
scazând din PNN totalitatea impozitelor indirecte.
Astfel, intreprinderile produc bunuri si materi prime, precum si servicii necesare consumului (consum uman si consum de
productie) astfel incat pe baza valorificarii productiei (consumate) acestia primesc venit banesc asigurand continuitatea functionarii
activitatii economice.
Venitul national creat este o parte a produsului total obtinut si reprezinta diferenta dintre produs total obtinut din care se scade
capitalul depreciat al consumatorului (CDC) precum si consumul propriu.

864
 VNc = PTO – CDC
In aceste conditii, suma veniturilor care se creaza la nivelul unei economii nationale(referinta macroeconomica) este egala cu
produsul intern net la pretul factorilor de productie si se obtine din insumarea produsului intern net PIN in conditiile: pretul factorilor de
productie constant in raport cu preturile pietei si a subventiilor de tipul: amortizare si impozite indirecte nete.
Contul de creare a venitului se evidentiaza pentru fiecare sector economic si pentru intreaga economie constituind formarea
veniturilor din activitati economice si din patrimoniul national sau al produsului intern net. Aceasta metoda se numeste metoda de
productie sau metoda valorii adaugate.
Metoda de calcul a venitului national se obtine prin insumarea veniturilor realizate de posesorii factorilor de productie,
participanti la activitatea de productie, pe baza cotelor procentuale de interventie a acestora, fata de dimensiunea activitatii economice,
metoda care se numeste metoda repartitiei sau metoda insumarii veniturilor.
In aceste conditii, venitul national poate fi valoric apreciat ca suma algebrica intre valorile recompensarii consumului factorilor de
productie (la nivel microeconomic) si poate fi aproximat prin relatia:
VN = (S + D + R +P + ratele datorate contractual, valorile dobanzilor nete) – valoarea impozitelor datorate statului pe
venitul global obtinut
R = renta, D = dobanda, S = salariu, P = profit, R*= ratele datorate contractual
VN = (S + D + R + P + R*) – I
In aceste conditii, venitul national disponibil (VND) poate fi aproximat ca venitul national realizat (VNr) ± stocurile si
transformarile curente in raport cu strainatatea (STCS).
VND = VNr ± STCS
Prin VND, practic in concept macroeconomic intelegem valoarea nominala a totalului cantitativ monetar dispus a fi utilizat
consumat pe perioada imediat ulterioara. In functie de raportarile la care se face referinta in evaluarea venitului national distingem:
Venitul personal al productiei (menajelor familiare) VPM reprezinta indicator de evaluare macroeconomic care caracterizeaza
dimensiunea avutiei gospodariilor si menajelor individuale si reprezinta venitul national disponibil al populatiei in conditiile in care din
venitul national total disponibil sunt eliminate elemente care nu au referinta directa, adica nu revin populatiei.
Dintre aceste elemente, amintim: CAS (contributia de ajutor social), CASS (contributia de ajutor pentru sanatate), PNr (profit
nedistribuit), impozite percepute pe profit, la care se adauga veniturile populatiei obtinute din transferuri functionale.
Elementele venitului populatiei din transferuri sunt: pensii, burse, ajutoare sociale, alocatii.
VND = VPM – impozite şi taxe plătite de populaţie

865
 In aceste conditii VND al populatiei sau al menajelor poate fi utilizat in doua moduri: atat în consum cât şi în economisire.
Sunt situatii in care la valoarea VND se adauga conceptual valorile de amortizare obtinandu-se VBD (venitul brut disponibil).
VBD = VND + “A”
unde “A” reprezinta amortizarea
Variabilele VBD, VND referitoare la VN semnifica contul national de redistribuire a veniturilor.
In aceste conditii, venitul national poate fi obtinut pe de-o parte ca venituri provenite din munca si activitati ale intreprinderilor,
precum si din atragerea de capital din mediul exterior sau realizarea valorilor adaugate pentru productia realizata in tara.
Astfel, venitul naţional este folosit pentru consum şi economisire. Venitul (disponibil) este o ecuaţie algebrica numeric egala cu
insumarea valorii consumului cu valorile economisirii.
VD = C + E
Scopul final al oricărei activităţi economice fiind satisfacerea trebuinţelor directe ale populaţiei, venitul este utilizat, în primul
rând, pentru consum şi apoi pentru economii, pentru sporirea avuţiei.

Economia de schimb

Este forma de organizare si desfasurare a activitatii economice in care agentii economici produc bunuri in vederea vinzarii,
obtinand in schimb altele, necesare satisfacerii trebuintei lor. Astazi forma universala de organizare a activitatii economice.

Legea economica

stabileşte legături de interdependenţă funcţională, de durată şi de profunzime între actele, faptele şi comportamentele oamenilor
în/şi prin activităţile social-economice. Acestea se deosebesc de legile naturii şi de legile juridice, adoptate de forumurile democratice
legiuitoare

866
 Schimb comercial

Schimbul comercial reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei producţii, primind în echivalent alte produse (caz în care schimbul
se numeşte troc), sau echivalent monetar. Celor două modalităţi de satisfacere a trebuinţelor, directe şi intermediare, le corespund două
forme diferite de organizare şi funcţionare a activităţilor economice: economia naturală şi economia de schimb.

Economia naturala

Economia naturală (casnică, închisă) reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţilor economice în care nevoile
de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi şi fără a se apela la schimburi.

Intreprinderea Societati si cvasisocietati

Întreprinderile reprezintă societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare care, indiferent de felul în care sunt organizate (societate
economică, comercială, cu răspundere sau pe acţiuni) şi de forma de proprietate, au ca funcţie principală producerea şi prelucrarea de
bunuri economice nefinanciare şi prestări servicii, creând producţie finită şi/sau semifinită destinate pieţei. Veniturile acestei categorii de
agenți provin prioritar din vânzarea producţiei, cu scopul de a obţine profit. Pot fi unități publice, private sau mixte, funcţie de raportul
stabilit între societate și forma (raportul) de proprietate ale acestora. (cvasisocietate = aproape societate sau societate virtuala).

Activitate economica

Activitatea economică este un ansamblu de acţiuni umane, bazate pe principii şi raţionamente, caracteristice utilizării resurselor
pentru producerea de bunuri şi servicii necesare satisfacerii trebuinţelor şi se desfăşoară în unităţi producătoare de bunuri economice,
prestatoare de servicii, în unităţi de comercializare a produselor, unităţi financiar - bancare sau administraţii. Stă la baza progresului
material şi spiritual al indivizilor, cu consecinţe asupra societăţii, generând civilizaţii avansate prin dezvoltare economică progresivă.

867
 Ea se desfăşoară sub diverse forme de organizare, astfel încât participanţii – atât cumpărătorii cât şi producătorii – să poată să-şi
dobândească realizarea opţiunii de mulţumire.

Economia

Economia - este o ştiinţă socială care studiază legile economice, care guvernează producţia şi repartiţia bunurilor materiale şi a
serviciilor în societatea omenească, pe diversele ei trepte de dezvoltare

Economia de piata

Economia de piaţă este o formă modernă a activităţii economice, în cadrul căreia oamenii acţionează în mod liber, autonom şi
eficient în concordanţă cu regulile economice ale pieţei, fapt ce face posibilă valorificarea eficientă a resurselor existente, pentru
satisfacerea nevoilor nelimitate ale oamenilor.

Menaj familial/gospadarii individuale

reprezintă forme de manifestare a agentului economic care îndeplinesc în principal funcţia de consumator de bunuri şi servicii.
Veniturile acestei categorii sunt obținute in urma prestărilor de servicii către alte unitatea economice, din remunerarea muncii (inclusiv
avantaje în natură), pensiile, bursele, premiile, subvențiile, titlurilor de proprietate precum şi prin transferurile/transformările efectuate de
celelalte sectoare, în care liderul dispune după propria opţiune şi interes de natura comportamentului economic, venituri din proprietate

868
sau din industria casnică și alte categorii bănești nenominalizate. În cadrul gospodăriilor, liderul manifestă reprezentanţă faţă de propria
personalitatea juridică, iar creşterea economică este remarcată prin realizări şi acumulări cantitative simple;

Agentii economici

Agentul economic reprezinta o persoana sau un grup de persoane care indeplinesc functii bine determinate in viata economica.  Ei
sunt entitati de natura tehnica, economica, sociala, juridica cu existenta patrimoniala recunoscuta si prin care anumiti subiecti - persoane
(indivizi) sau grupuri - promoveaza in mod coerent actiuni ce decurg din propriile interese. 

Termenul de agent economic are o utilizare foarte largă în limbajul cotidian, având numeroase semnificaţii. Acest termen este
folosit adesea cu înţelesul de subiect al activităţii economice (homo-economicus) sau întreprinzător, identificat totodată cu elementul
decizional asupra naturii activităţii sau a formei ei de organizare şi cu proprietatea de centru de decizie economică.

Principalele atribute caracteristice ale agenţilor economici sunt:

 au un patrimoniu propriu,

 pot încheia contracte (adică pot iniţia activităţi de producţie individuale sau colective);

 sunt participanţi la schimburile marfare(de bunuri şi servicii).

Unitati de asigurare

869
 1. Întreprinderile de asigurare. Includ toate unităţile instituţionale care îndeplinesc funcția de asigurare, adică de
transferare a riscurilor individuale in riscuri colective. Aceasta forma de instituții se finanțează pe baza încasărilor din primele de
asigurare. Veniturile acestei instituții se materializează din colectarea polițelor (primelor) de asigurare, precum și din comisioane.

Unitati de creditare

1. sunt unităţi instituţionale publice, private sau mixte, care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi
agenţi economici, adunând, transformând şi redistribuind disponibilităţile financiare, asistând riscurile individuale şi colective
(bănci, societăţi de asigurări, instituţii financiare). Aceşti agenţi economici, realizează o activitate de orientare şi satisfacere a
trebuinţelor factorului uman, în conformitate cu denumirea activităţii unităţii, şi realizează redistribuirea acumulărilor percepute
ca taxe şi impozite. Veniturile acestora se constituie din economii temporare sau la perioadă determinată existente în societate şi
care se concretizează în scopul redistribuirii acestuia spre acei agenţi economici care necesită resurse financiare.

870
871