III.

SISTEMUL ACTIVITĂŢII ECONOMICE

AGENŢII ECONOMICI ŞI FLUXURILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

3.1. Economia naţională şi componentele ei

Economia privită ca sistem, permite evidenţierea calităţii integrative a activităţilor
economice, explică dinamica economiei, mecanismele ei de funcţionare. Un sistem este
format dintr-un ansamblu organizat de elemente care interacţionează între ele şi care se
menţin într-o stare relativă de stabilitate şi echilibru, ceea ce-i permite să funcţioneze cu o
anumită finalitate – realizarea obiectivelor propuse.
Sistemul activităţii economice (sistemul economic), privit la nivelul unei ţări este de fapt,
economia naţională a acesteia, respectiv sistemul economiei naţionale.
Economia naţională, respectiv, sistemul economiei naţionale, s-a constituit treptat, în
contextual apariţiei şi dezvoltării naţiunilor şi a statelor naţionale = activităţile
economice legate între ele prin diviziunea muncii = > se constituie în economii
naţionale a căror primă trăsătură este piaţa naţională.
Economiile naţionale exprimă diviziunea muncii în interiorul graniţelor naţionale,
respectiv procesul de separare a diferitelor categorii de muncă în cadrul ansamblului muncii
sociale, de structurare a activităţilor economico-sociale în ramuri, subramuri şi unităţi
economice de sine stătătoare.
Economia naţională ca sistem de sine stătător, reprezintă un ansamblu de resurse naturale,
materiale,umane etc., de activităţi de producţie, de schimb, de servicii etc., care s-au
constituit în ramuri, sectoare de activitate, subramuri, ş.a., la nivelul unei ţări, între care se
stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuieşte mişcarea valorilor materiale şi
spirituale, se asigură funcţionarea şi dezvoltarea economică a societăţii (fig. nr. 1).
Premisele formării economiei naţionale:
- naţiunea ca unitate structurală esenţială a existenţei societăţii;
- un teritoriu naţional;
- un anumit nivel al adâncirii diviziunii muncii şi de dezvoltare a cooperării economice;
- formarea şi dezvoltarea pieţei naţionale.
Apariţia economiilor naţionale, marchează intrarea popoarelor într-o etapă superioară a vieţii
economice ȋn care teritoriul naţional cu resursele sale naturale, forţa de muncă a locuitorilor,
capitalul şi tehnicile de producţie folosite, stocurile de informaţie, devin factori de
producţie naţionali şi avuţie naţională. Împreună asigură acel mediu ambiant de manifestare a
omului în şi prin activităţi economic.
Între economiile naţionale există diferenţe sub economice, forma sociale, decalajelor
politice, tehnologice etc. => economia naţională se prezintă în epoca contemporană, drept
cadru al dezvoltării societăţii (complexe economice naţional– statale )
Structura economiei naţionale reflectă elementele ei componente, natura şi însuşirile
acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl joacă fiecare element precum şi
legăturile şi interacţiunile lor reciproce.

Perspective de analiză a economiilor naţionale

1. Structura materială = compartimentarea activităţilor economico – sociale
corespunzător specializării producţiei din cadrul societăţii => structura de
ramură a economiei naţionale (totalitatea activităţilor omogene şi înrudite, grupate
ca urmare a diviziunii muncii, care se desfăşoară în unităţi /întreprinderi specializate
sau cu caracter mixt.
2. Structura tehnică = alcătuirea economiei naţionale privită din prisma
instrumentelor tehnice şi a tehnologiilor evidente => reflectă gradul de încorporare
a ştiinţei, a dezvoltărilor ei în cadrul economiei naţionale
3. Structura demoeconomică = gruparea populaţiei totale/populaţiei ocupate pe
sectoare, ramuri şi subramuri de activitate şi mai departe, gruparea pe sex, vârstă,
nivel de pregătire etc.
4. Structura organizaţională
= gruparea activităţilor economice pe domenii mari, ce se constituie în
subsisteme ale economiei naţionale (subsistemul producţie, subsistemul comercial,
subsistemul financiar etc.)
= compartimentarea activităţilor pe niveluri şi verigi organizatorice
5. Structura teritorială = compartimentarea economiei naţionale pe zone şi regiuni
economice, părţi ale teritoriului naţional
6. Structura de proprietate = segmentarea din punct de vedere al proprietăţii.
În sens economic proprietatea reprezintă totalitatea raporturilor dintre oameni în legătură
cu bunurile economice, relaţii care sunt reglementate de norme istoriceşte statornicite.
Obiectul proprietăţii sunt bunurile economice, subiectul proprietăţii pot fi persoane fizice
(indivizi, familii etc.) şi persoane juridice (asociaţi, organizaţii, statul etc.).
Exemple de structuri economice:
- economie agrară;
- economie agrar-industrială;
- economie industrial-agrară;
- economie industrial dezvoltată;
- economie tehnologică şi informatizată;
- economie bazată pe cunoaştere.
3.2. Agenţii economici
Agenţii economici ca sunt subiecţi ai vieţii economice, reprezintă totalitatea persoanelor
fizice şi/sau juridice implicate în viaţa economică, care, în funcţie de interesele proprii,
adoptă comportamente specifice rolului lor.

Clasificarea agentilor economici după criteriul instituţional

O instituţie economică este acea formă de organizare care ȋşi realizează obiectivul/funcţia
economică utilizând resursele disponibile cu deplină autonomie şi poate lua oricare din
următoarele forme: întreprinderi, gospodării, administraţii, instituţii de credit şi societăţi
de asigurări, străinătatea sau restul lumii.
Întreprinderile (societăţi nefinanciare) sunt acei agenţi economici care antrenează
personalul salariat în utilizarea cât mai eficientă a celorlalţi factori de producţie pentru
îndeplinirea funcţiei principale – producţia de bunuri economice cu caracter marfar
(materiale, executarea de lucrări sau prestarea de servicii) ȋn scopul obţinerii de beneficii
economice.
Gospodăriile (menajele, familiile) prezintă o altă funcţie a agenţilor economici, şi anume, pe
aceea de consum.
Administraţiile publice şi private sunt constituite din agenţii economici care realizează
funcţia de redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare => sunt
nonprofit.
Insituţiile de credit şi societăţile de asigurări precum şi alte instituţii financiare (societăţi
financiare) au rolul de colectare, transformare şi distribuire a disponibilităţilor financiare, pe
de o parte, şi de preschimbare a riscurilor individuale în riscuri colective, pe de altă parte.
Străinătatea (exteriorul, restul lumii) reprezintă celelalte economii naţionale şi unităţile lor
autonome cu care agenţii naţionali intră în relaţii economice.

Agenţii economici adoptă decizii autonome şi realizează mai multe tipuri de operaţiuni
economice:
- operaţiuni asupra bunurilor economice (producerea de bunuri şi servicii, consumuri
intermediare, formarea brută a capitalului fix, importuri, exporturi etc.);
- operaţiuni de repartiţie (plata salariilor, plata impozitelor şi taxelor, operaţiuni de
asigurări, de transferuri de capital etc.);
- operaţiuni financiare (credite, emiterea de acţiuni şi obligaţiuni, comercializarea acestora);
- operaţiuni comerciale (cumpărare, vânzare, marketing etc.).
3.3. Ȋntreprinderea. Tipuri de întreprinderi
Ȋntreprinderea:
= unitate de bază a economiei naţionale;
= locul în care se crează majoritatea bunurilor economice şi avuţie;
= nucleu al vieţii sociale
Conform legislației românești în vigoare (Legea nr. 31/1990 -societati, Legea nr. 1/2005
- cooperative, OUG nr. 44/2008 - aprobata prin Legea nr. 182/2016 -PFA,II, IF),
întreprinzătorul este persoana fizică, care organizează o întreprindere economică.
Ȋn Romania, conform Legii nr. 346 din 14 iulie 2004, privind stimularea înfiinţării şi
dezvoltării întreprinderilor mici şi mijloci, „ prin întreprindere se înţelege orice formă de
organizare a unei activităţi economice, autorizată potrivit legilor în vigoare să facă activităţi
de producţie, comerţ sau prestări de servicii, în scopul obţinerii de venituri, în condiţii de
concurenţă, respectiv: societăţi reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, societăţi cooperative, persoane fizice autorizate,
întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale şi întreprinderile familiale,
autorizate potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, care desfăşoară activităţi economice.
Se caracterizează prin:
- patrimoniu propriu;
- personalitate juridică; (!!!nu şi PFA, II, IF);
- management propriu;
- utilizator de factori de producţie.

Tipuri de ȋntreprinderi
- după forma de proprietate (de stat, private şi mixte);
- după constituirea şi organizarea afacerilor (personale, asociate, corporaţii);
- după dimensiune (microîntreprinderi, mici, mijlocii, mari, foarte mari);
- după forma juridică (societăţi, cooperative, PFA, II, IF,) etc.

Tipuri de Ȋntreprinderi după dimensiune:

- microîntreprinderi dacă acestea au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
anuală netă sau deţin active totale de până la 2 milioane euro (echivalent în lei);
- întreprinderi mici dacă au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
anuală netă sau deţin active totale de până la 10 milioane euro (echivalent în lei);
- întreprinderi mijlocii dacă au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o cifra de afaceri
anuală netă de până la 50 milioane euro (echivalent în lei), sau deţin active totale care nu
depăşesc echivalentul în lei a 43 milioane euro;
- întreprinderi mari între 250 şi 999 şi cifra anuala de afaceri peste 50 milioane euro şi/sau
total bilanţ anual peste 43 milioane euro;
- întreprinderi foarte mari peste 1000 de salariaţi.
Concentrarea economico-financiară desemnează procesul prin care se reunesc două sau
mai multe întreprinderi independente într-una singură, prin fuziune (fuziune prin
contopire sau prin absorbţie). Ȋn situaţia concentrării prin contopire, entităţile astfel reunite ȋsi
pierzând autonomia, constituind împreună o nouă entitate juridică.
Ȋn ţara noastră, conform Legii societăţilor 31/1990, art. 238, fuziunea este operaţiunea prin
care:
a) una sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă
totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi în schimbul repartizării către
acţionarii societăţii sau societăţilor absorbite de acţiuni la societatea absorbantă şi,
eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate; sau
b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea
patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie, în schimbul repartizării către
acţionarii lor de acţiuni la societatea nou-constituită şi, eventual, al unei plăţi în
numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate.

Se disting trei tipuri de concentrare: orizontală, verticală, conglomerare.

Concentrarea orizontală = se reunesc întreprinderi care fabrică acelaşi gen de produse sau
sunt situate pe acelaşi stadiu al unui proces de producţie (industria orizontală a mobilei
etc.).
Ea permite realizarea de economii pe baza reducerii unor costuri comune sau generale
(economii de scară).
Concentrarea verticală regrupează întreprinderi situate pe stadii complementare ale unui
proces de producţie (prelucrarea lemnului, extracţia şi prelucrarea minereurilor ş.a.).
Avantajele care decurg din acest proces: siguranţă în aprovizionarea cu materii prime sau
semifabricate şi reducerea costurilor produselor intermediare.
Concentrarea prin conglomerare = cuprinde reunirea într-o întreprindere a unor producţii
sau activităţi diferite şi nelegate între ele. Ea urmăreşte diversificarea activităţii şi a
plasamentelor financiare, profiturile mai mari obţinute la unele dintre acestea compensând sau
diminuând pierderile rezultate din altele.
Legea 21/1996 – Legea concurenţei – defineşte procesul de concentrare şi stabileşte
criteriile, condiţiile şi normele care stau la baza acţiunilor de concentrare (dacă
operaţiunea urmează a contribui la creşterea eficienţei economice, dacă efectele favorabile
ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii concurenţei, dacă de
avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă şi consumatorii, în special prin preţuri
mai reduse.
Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt:
- întreprinzătorul combină toate elementele producţiei, fiind responsabil de rezultatele
obţinute şi repartizarea veniturilor;
- pregătirea de a-şi asuma riscul;
- exercită funcţia de autoritate;
- întreprinzătorul este un inovator;
- capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie.

Indicatori ai activităţii intreprinderii

- indicatori fizici (cantitativi);
- indicatori monetari (băneşti)
- venituri, cifra de afaceri, profit, costuri de producţie.

Cifra de afaceri = totalitatea veniturilor conform obiectului de activitate.

Venituri = valoare vânzări + venituri din dobânzi + diferențe de curs valutar
Profit brut = total venituri – costuri totale
Profit brut (de exploatare) = cifra de afaceri - costul aferent producţiei
Profit net = profit brut - impozit pe profit
Valoare adăugată = contribuţia factorului muncă şi capitalului = ieşiri - intrări