REZUMAT FINANȚE

Finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti la dispoziţia unui agent
economic (stat, firmă, gospodărie individuală), folosite pentru îndeplinirea obiectului său de
activitate, a funcţiilor şi sarcinilor sale

1. o primă trăsătură a finanţelor este forma bănească de exprimare a proceselor şi relaţiilor

economice care desemnează acest concept. Se cuprind în sfera finanţelor toate procesele economice
şi relaţiile sociale bazate pe folosirea banilor, având acelaşi conţinut economic. Conform acestei
trăsături, se impune constatarea că numai procesele economice care se realizează sub formă
bănească se înscriu în categoria finanţelor. Restul proceselor economice (inclusiv cele de repartiţie a
PIB realizată sub formă materială) nu intră în categoria finanţelor.

2. o a doua trăsătură (privită din punctul de vedere al finanţelor în sens restrâns), este transferul de
valoare care are loc între participanţii la respectivele procese şi relaţii economice. Manifestarea
finanţelor în sens restrâns concretizează un transfer de valoare aflat la dispoziţia unui participant
către un alt participant în cadrul proceselor şi relaţiilor respective. Un asemenea transfer modifică
patrimoniul entităţii administrate de către participant.

Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti, reprezentând transferuri monetare între agenţi economici în
urma relaţiilor comerciale, pe de o parte, dar şi între stat şi agenţi economici, ca urmare a repartiţiei
Produsului Global Brut10, pe de altă parte. Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice. Ele
reprezintă echivalentul bănesc al unor raporturi între proprietăţi, modificând patrimoniul agenţilor
economici sau structura acestuia, pe baza raporturilor comerciale care se stabilesc între aceştia, prin
intermediul comerţului.

Prin prisma conţinutului economic, sistemul financiar se prezintă ca un ansamblu de relaţii financiare
ce se manifestă în procesul complex de constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor băneşti-
financiare.

În sens restrâns, conţinutul economic al finanţelor constă în procesele şi relaţiile economice de

repartiţie sub formă bănească a PIB ce se concretizează în procurarea de resurse la fondurile băneşti
care se constituie şi utilizează pe destinaţia corespunzătoare fiecărei entităţi din cadrul sistemului
financiar.

Finanţele publice sunt asociate cu statul şi instituţiile publice, se bazează pe normele dreptului
public, pe constrângere şi urmăresc satisfacerea necesităţilor cu caracter public. Se întâlnesc la nivel
macroeconomic (economia naţională) şi mezoeconomic (la nivelul unităţilor administrativ-
teritoriale).

Finanţele private sau componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea
resurselor agenţilor economici pentru realizarea obiectului lor de activitate în condiţii de
profitabilitate
- finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele private sunt generate de
existenţa firmei ca entitate economică producătoare de profit; - finanţele publice se manifestă la
nivel macroeconomic, iar finanţele private la nivel microeconomic;

- scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor publice prin
intermediul utilităţilor publice iar în situaţia finanţelor private se urmăreşte gestionarea fondurilor
firmei în vederea obţinerii profitului;

- finanţele publice se supun dreptului public, finanţele private sunt guvernate de dreptul comercial; -
la nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai întâi a cheltuielilor
publice care trebuiesc efectuate pentru a asigura desfăşurarea proceselor economice, sociale,
politice necesare existenţei statului după care se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor
cheltuieli, pe când la nivel microeconomic bugetul firmelor se formează prin stabilirea în primă fază a
veniturilor pe care le pot obţine după care se stabileşte nivelul cheltuielilor pe care aceasta şi le pot
permite;

- atât finanţele publice cât şi finanţele private se confruntă cu probleme de echilibru financiar.

Funcţia de repartiţie Această funcţie exprimă capacitate finanţelor de a mijloci repartiţia PIB
exprimat în formă bănească. Manifestarea finanţelor prin funcţia de repartiţie presupune realizarea
unor fluxuri financiare vizând constituirea de fonduri băneşti şi distribuirea acestora pe diverse
nivele ale organizării economico-sociale (ramuri economice, instituții publice sau entități
administrativ teritoriale).

. Funcţia de control Finanţele se manifestă nu numai ca un mijlocitor al repartiţiei PIB ci şi ca un

mijloc de exercitare a controlului asupra activităţii economico-sociale. Necesitatea controlului asupra
derulării proceselor economico-sociale decurge din condiţiile specifice în care sunt administrate
diferitele patrimonii incluzând şi preocuparea pentru asigurarea veridicităţii stării de fapt în toate
domeniile şi creării unor premise favorabile obţinerii de rezultate pozitive în toate domeniile de
activitate

Curtea de Conturi este organul suprem de control financiar în domeniul financiar, care funcţionează
pe lângă Parlamentul României, în mod independent şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării.
Ea decide în mod autonom asupra programului său de control. Curtea de Conturi are acces
neângrădit la acte, documente şi informaţii necesare exercitării funcţiilor sale de control la entităţile
statului

Funcţia de stabilizare presupune intervenţia statului în activitatea economică urmărind crearea unui
context de încurajare, respectiv de descurajare a dezvoltării anumitor activităţi, ramuri economice,
zone geografice, în vederea atingerii unor scopuri economice, sociale sau chiar politice.

Funcţia de redistribuire, numită şi funcţie socială, are ca obiect de activitate transferul de putere de
cumpărare între diferite domenii ale activităţii economico-sociale sau între diferitele categorii socio-
profesionale.

Politica generală, economico-socială (implicit componenta sa de politică financiară), se axează pe

realizarea unor obiective, pornind de la priorităţile fiecărei etape, concretizate în ţinte ale dezvoltării
economice pornind de la cerințele populaţiei.

Politica bugetară se concretizează prin deciziile privitoare la formarea, repartizarea şi utilizarea

resurselor bugetare şi finanţarea deficitului bugetar, folosind ca instrument principal bugetul de stat.
La nivelul bugetului de stat, în politica financiară pentru cheltuieli, se stabilesc nivele/limite maxime
de realizat iar pentru venituri se stabilesc niveluri minime de încasat.

Politica monetară înglobează deciziile referitoare la oferta de monedă şi derularea circulaţiei

monetare în economia naţională, asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de
cumpărare a monedei naţionale.Politica monetară este apanajul Băncii Centrale a fiecărui stat.
Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a resurselor valutare şi echilibrarea
balanţei de plăţi externe, crearea rezervelor valutare şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-
valutare.

Politica de investiţii abordează problematica alocării capitalului pentru active fizice sau active
financiare, locul central revenind activelor imobilizate, dobândite ca rezultat al investiţiilor de
capital.

Politica de investiţii trebuie să se subordoneze îndeplinirii obiectivelor pe termen mediu şi lung

stabilite prin politica generală a firmei.

Politica de finanţare cuprinde decizii referitoare la constituirea capitalului, inclusiv a fondurilor

financiare ale firmelor. Prezintă o foarte mare importanţă proporţia care revine capitalului social în
funcţie de specificul fiecărei firme.

II. Finanţele publice clasice: - se dezvoltă în perioada de închegare a finanţelor ca ştiinţă, din sec. al
XVIII-lea până la începutul sec. al XX-lea, - reflectă doctrina liberală în dezvoltarea economică a
societăţii, potrivit principiului: „laissez – faire, laissez – passer, tout va de lui-même.” Caracteristicile
esenţiale ale acestei concepţii sunt:

 consideră că statul trebuie să aibă o intervenţie minimă în economie, deoarece organizarea

activităţilor şi distribuţia veniturilor trebuie lăsată „mâinii invizibile” 30 a pieţelor
concurenţiale, care asigură un echilibru autoreglator;
 2. rolul statului trebuie limitat la realizarea funcţiilor tradiţionale: menţinerea ordinii
publice, administrarea justiţiei, administrarea lucrărilor publice, apărarea naţională şi
relaţiile externe;
 3. studiază gospodăria şi economia financiară a statului, adică ansamblul mijloacelor băneşti
necesare acoperirii cheltuielilor sale de administraţie (statul consumator);
 4. cerinţa fundamentală este considerată a fi asigurarea şi menţinerea echilibrului între
veniturile şi cheltuielile publice (deci inexistenţa deficitului bugetar). III.

Finanţele publice moderne: - se dezvoltă din primele decenii ale sec. XX (marea criză economică
mondială din perioada 1929 – 1933), până în jurul anului 1970 (criza energetică din 1973); - în scopul
evitării crizelor economice se fundamentează concepţia privind intervenţionismul statal în economie
(promotor John Maynard Keynes).

Caracteristicile esenţiale sunt:

 statul, prin politici bugetare, monetare şi valutare, poate şi trebuie să joace un rol activ în
viaţa economică, pentru influenţarea proceselor economice spre un curs favorabil
(creşterea economică, reducerea inflaţiei, Politica dividendelor priveşte repartizarea
rezultatului financiar precum şi distribuirea profitului, opţiunea firmei între investirea
parţială sau totală a profitului net sau distribuirea acestui profit acţionarilor sub formă de
dividend
  2. teoria statului „jandarm” este înlocuită cu teoria statului „providenţă” sau a statului
„bunăstării” (Welfare State);
 3. pieţele funcţionează imperfect, ceea ce conduce la necesitatea intervenţiei corectoare a
statului, adică „mâna vizibilă” a guvernului, rezultă teoria cu privire la sporirea rolului
statului şi implicit a finanţelor publice;
 4. sfera finanţelor publice moderne se îmbogăţeşte, astfel că acestea studiază ansamblul
mijloacelor băneşti necesare: statului consumator, statului investitor, statului protector;
 5. echilibrul bugetar nu mai are decât o valoare relativă

IV. Finanţele publice postmoderne (neokeynesism şi neoliberalism): - se dezvoltă începând din

ultimele trei decenii ale sec. XX; - apar două curente de gândire: neokeynesismul și
neoliberalismul.

Neokeynesismul își propune să dezvolte teoria lui J.M.Keynes, să o modernizeze dar și să-i arate
limitele, având 41 următoarele caracteristici esenţiale:

- trecerea de la metoda statică de analiză economică la metoda dinamică;

- îmbinarea microanalizei cu macroanaliza, cu accent pe ultima formă;

- armonizarea intereselor şi intervenţiei statului cu cele ale sectorului privat.

Neoliberalismul este o „doctrină economică contemporană care susține intervenția limitată a

statului în economie pentru a stabili cadrul juridic care să permită organizarea concurenței,
funcționarea armonioasă a mecanismului prețurilor și stăvilirea abuzurilor monopolurilor.” 32 Ideile
neoliberale vin încă de la Friedrich Hayek și Ludwig von Mises, reprezentanții moderni fiind Milton
Friedman (Şcoala de Economie de la Chicago) și Friedrich Hayek.

Doctrina neoliberală are următoarele caracteristici esenţiale:

• recomandă intervenţia statului în economie numai pentru: - stabilirea cadrului juridic al

concurenţei, asigurând funcţionarea armonioasă a mecanismului preţurilor şi împiedicarea
abuzurilor monopolurilor;

- intervenţia directă a statului în economie trebuie înlocuită prin prioritatea acordată influenţării
mediului economic;

- stimularea ofertei, a producţiei (nu a cererii), prin încurajarea sectorului privat şi reducerea
impozitelor;

• dirijismul este înlocuit tot mai mult cu stimularea iniţiativei;

• reglementarea globală cedează locul în favoarea deciziilor descentralizate;

• „monetarismul susţine că echilibrul economiei de piaţă s-ar realiza aproape automat, printr-un
control oficial al masei banilor în circulaţie, admiţîndu-se o creştere anuală a ei cu un anumit procent
(5-6% în varianta Friedman)
c. Sistemul financiar, în sensul că formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor
financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt
reglementate prin lege. Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul. În condiţiile
aderării la Uniunea Europeană (UE), prin lege organică se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea
monedei naţionale cu aceea a UE.

CAPITOLUL 3 BUGETUL DE STAT

Din acest punct de vedere, bugetul se conturează ca o categorie economică prin care se exprimă
procese, tehnici şi relaţii de mobilizare a unei părţi din PIB la dispoziţia statului şi de repartizare a
resurselor respective pe destinaţii corespunzătoare nevoilor sale.

Abordarea economică a conceptului de buget evidenţiază corelaţiile macroeconomice, şi, în special,

legătura cu nivelul şi evoluţia PIB, exprimând relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în
procesul constituirii şi distribuirii fondurilor bugetare, în conformitate cu obiectivele de politică
economică şi socială ale partidelor aflate la putere.

Sintetizând, bugetul de stat este:

- un document program prin care se prevede anual mărimea şi structura veniturilor şi cheltuielilor
din cadrul economiei naţionale,

- un document politic exprimând voinţa politică a majorităţii politice parlamentare care susţine
Guvernul (reflectă opţiunile populaţiei rezultate în urma votului, priorităţile unor grupuri de indivizi,
dorinţa politicienilor de a satisface dorinţele alegătorilor, preferinţele cetăţenilor pentru diferite
forme de impozite, puterea diferiţilor indivizi la un moment dat),

- un act de previziuni sub forma unui tablou evolutiv şi comparativ al veniturilor publice, precum şi a
destinaţiilor acestora, 51

- un act de autorizare prin care puterea executivă este împuternicită de puterea legislativă să
efectueze cheltuieli şi să colecteze venituri,

- un document anual, având putere de acţiune pe parcursul unui exerciţiu financiar, de obicei pe un
an calendaristic,

- un act juridic prin care se prevăd şi se aprobă, prin lege, veniturile şi cheltuielile anuale ale statului,
- un sistem de fluxuri financiare care au loc odată cu formarea resurselor financiare publice și
cheltuirea lor,

- un instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii.

3.2. Principii bugetare

1. Universalitatea bugetului Potrivit acestui principiu, în bugetul de stat ar trebui să se înscrie, în

sume integrale, toate veniturile şi toate cheltuielile statului. Prin urmare, este interzisă înscrierea în
buget a unor acţiuni ale statului numai ca rezultat al compensării dintre cheltuieli şi venituri, adică
„per sold”.

2. Unitatea bugetului Acest principiu presupunea înglobarea într-un singur document, denumit
bugetul de stat, a tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, interzicând reţinerea sau separarea
anumitor venituri ori părţi din venituri în alte bugete pentru a se finanţa anumite acţiuni publice. Se
instituie deci, regula existenţeu unui buget unic.

3. Neafectarea veniturilor bugetare O premisă a aplicării acestui principiu este teza despre
depersonalizarea veniturilor preluate la bugetul statului, conform căreia, odată încasate, resursele
băneşti sunt utilizate global, pierzându-se legătura cu sursa din care provin.În concordanţa cu
această teză, principiul neafectării veniturilor bugetare susţine că nu pot fi rezervate venituri,
indiferent de sursă, pentru a fi destinate, în mod expres, finanţării anumitor acţiuni.

4. Anualitatea bugetului Acest principiu prevede ca întocmirea, aprobarea și execuţia bugetului să se

facă în limitele unei perioade de un an. Această perioadă de 12 luni este denumită an bugetar, fără a
fi obligatoriu să se suprapună peste un an calendaristic. În mai multe ţări se practică variante de an
bugetar ce acoperă intervale de timp din 2 ani calendaristici, dar care însumează împreună tot 12
luni.

5. Echilibrul bugetar Acest principiu a fost, conceput în contextul doctrinei financiare liberale clasice
şi presupune egalitatea veniturilor cu cheltuielile înscrise în bugetul de stat. Se cerea ca prin bugetul
de stat să se asigure echilibrul între veniturile curente şi cheltuielile totale în fiecare an bugetar.

6. Realitatea bugetului Acest principiu cere ca atât elaborarea şi aprobarea bugetului, cât şi
urmărirea execuţiei sale să se bazeze pe un sistem informaţional adecvat, să se fundamenteze pe
date reale şi să reflecte situaţia financiară reală a statului.

7. Specializarea bugetară Potrivit acestui principiu, înscrierea în bugetul de stat, aprobarea de către
parlament şi urmărirea execuţiei veniturilor şi cheltuielilor bugetare trebuie făcută în concordanţă cu
o schemă unitară, denumită „clasificaţie bugetară”, care structurează veniturile, pe de o parte, şi
cheltuielile, pe de altă parte, într-o anumită ordine şi pe baza anumitor criterii.

8. Publicitatea bugetului În raport cu acest principiu, conţinutul bugetului de stat trebuie adus la
cunoştinţa publicului, bugetul fiind considerat unul dintre documentele de cel mai larg interes
public.

9. Principiul unităţii monetare - conform căruia toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda
naţională.

3.3.1. Elaborarea proiectului de buget Această etapă constă în efectuarea lucrărilor de întocmire a
proiectului bugetului de stat, de evaluare a cheltuielilor şi veniturilor bugetare, concretizate, prin
documente specifice în care se înscriu categoriile de cheltuieli şi de venituri bugetare, în cuantumul
previzionat.

3.3.2. Aprobarea bugetului În vederea dezbaterii şi aprobării de către Parlament, proiectul de buget
este transmis acestuia de către Guvern, sub forma unei documentaţii compuse din: a. proiectul de
lege pentru aprobarea bugetului, cuprinzând veniturile şi cheltuielile bugetare; b. expunerea de
motive care explică opţiunile concretizate în proiectul de buget, inclusiv propunerile de modificare a
legislaţiei fiscale; c. anexele la proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, în care se detaliază
structura veniturilor şi a cheltuielilor; d. alte materiale documentare necesare analizei detaliate de
către Parlament.

Execuţia bugetului reprezintă o responsabilitate a Guvernului, îndeplinită prin Ministerul Finanţelor,

care trebuie să organizeze activitatea şi să aplice procedurile legale. Începerea execuţie bugetare
coincide cu repartizarea de către Minstrul Finanţelor a indicatorilor prevăzuţi în bugetul aprobat
către ordonatorii de credite. Ordonatorii de credite au conturi deschise la Trezoreria Publică care
sunt alimentate cu credite bugetare

3.3.3.2. Organizarea execuţiei de casă a bugetului de stat Derularea fluxurilor bugetare de încasări
(venituri) şi plăţi (cheltuieli) într-un cadru organizatoric adecvat şi efectuarea operaţiunilor
respective, fie prin virament între conturi deschise la instituţii financiar bancare, fie în numerar,
constituie o componentă a activităţii bugetare denumită generic, execuţia de casă a bugetului.

3.4. Sistemul bugetar public şi componentele sale La nivelul fiecărui stat se folosesc mai multe
categorii de bugete corelate care alcătuiesc un sistem. Noţiunea de sistem bugetar semnifică un
ansamblu de bugete publice conexate, compus din mai multe componente care se individualizează
printr-o serie de trăsături specifice (competenţe de programare, adoptare, execuţie şi încheiere,
surse de constituire a veniturilor, destinaţia cheltuielilor, nivel teritorial de aplicare).

Sistemele bugetare sunt concepute, în primul rând, în funcţie de structura organizatorică a fiecărui
stat şi implicit de exercitarea puterii şi administraţiei prin împărţirea administrativ-teritorială. Din
acest punct de vedere, statele pot fi: de tip unitar, cum sunt de exemplu, Franţa, Italia, Suedia,
România şi de tip federal, între care se pot menţiona: SUA, Canada, Elveţia, Germania, India, Brazilia,
Mexic, Australia. Statele de tip unitar sunt organizate pe structuri administrativ-teritoriale la nivelul
cărora funcţionează organe ale puterii şi administraţiei de stat locale cu grade diferite de autonomie,
dar şi cu o anumită subordonare faţă de autorităţile centrale. Aceste entităţi administrative au
denumiri diferite (departamente şi comune în Franţa, judeţe, municipii, oraşe şi comune în
România), conturate de-a lungul timpului în fiecare stat.

În concordanță cu organizarea administrativ-teritorială, structura sistemului bugetar, în statele de

tip unitar, cuprinde un buget al autorităţilor publice centrale şi câte un buget al autorităţilor locale,
denumite și bugete locale. Pe lângă aceste două componente majore, acest sistem bugetar cuprinde,
adesea, un buget al asigurărilor sociale de stat, iar uneori şi bugete ale unor fonduri speciale. Statele
de tip federal au o structură organizatorică care include: federaţia, statele membre ale federaţiei şi
unităţile administrativ-teritoriale proprii cu organe şi instituţii proprii ale puterii şi administraţiei
publice. În concordanţă cu organizarea statelor federale, structura sistemului lor bugetar cuprinde:
bugetul federaţiei, bugetul statelor membre (federale) sau altor entităţi regionale, bugetele locale.
De regulă bugetele locale se includ în fiecare din bugetele statelor federale. Repartizarea veniturilor
şi cheltuielilor între verigile sistemului bugetar în fiecare stat se face în funcţie de modul în care au
fost delimitate atribuţiunile şi competenţele între autorităţile publice centrale şi cele locale.

Prin bugetul de stat sunt reflectate sub aspect financiar, acţiunile de interes naţional, concretizând
principalele resurse financiare mobilizate la dispoziţia statului, care sunt folosite pentru realizarea
acţiunilor social-culturale, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice sau înfăptuirea protecţiei sociale.
Bugetele locale evidenţiază, la rândul lor, cheltuielile pentru acţiuni specifice colectivităţilor locale,
care sunt finanţate din venituri proprii, respectiv din transferuri de la bugetul de stat.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde cheltuieli specifice acestui domeniu concretizate în
plata pensiilor, ajutoarelor şi indemnizaţiilor, protecţiei sociale, respectiv veniturile corespunzătoare
acestora (contribuţiile pentru asigurări sociale)

. Bugetele fondurilor speciale cuprind venituri din taxe, contribuţii şi alte vărsăminte destinate
anumitor acţiuni speciale, concretizând cheltuieli menite să asigure îndeplinirea obiectivelor
aprobate prin legea de instituire a acestora.

Consolidarea bugetară se referă la operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre bugetele

componente ale sistemului bugetar în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora. Această
operaţiune include şi ajustările determinate de intrările anuale de credite externe şi rambursarea
ratelor de capital.

CAPITOLUL 4 CHELTUIELILE PUBLICE