Capitolul I: INTRODUCERE ÎN ECONOMIA

ÎNTREPRINDERII
I.1. Relatiile economie nationala-întreprindere

Sistemul economic se afla într-o continua transformare, calitativa si cantitativa.

Stiintele economice explica desfasurarea proceselor economico-sociale si formuleaza
concepte care sistematizeaza teoretic si continuu realitatea aflata în miscare.
Reconsiderând sistemul stiintelor economice, marele economist român Nicolae
Georgescu Rongen sustine ca omenirea se îndreapta spre o societate economica, dar
în acest drum paradigme cum ar fi “economia standard” încep sa fie puse sub semnul
întrebarii, deoarece “anomaliile” se înmultesc1. Demersurile sale stiintifice vizeaza
reconstructia din temelii a teoriei si practicii economice, ca urmare a schimbarilor
calitative si a consumului ireversibil de energie, ceea ce impune gestiunea eficienta a
resurselor si protectia mediului.
Stiintele economice au ca obiect de studiu gestiunea eficienta a resurselor
insuficiente (limitate). Marea varietate a resurselor este abordata diferit la nivelul
economiei nationale de cel al întreprinderilor economice. Dar, functionarea
armonioasa a economiei nationale depinde de functionarea întreprinderilor care o
compun, între acestea existând legaturi de interdependenta si conditionare reciproca.
La nivelul economiei nationale (nivelul macroeconomic), ansamblul activitatilor
economico-sociale privite în unitatea si interdependenta lor dinamica se desfasoara în
cadrul national, statul istoriceste constituit. În acest cadru apare o forma specifica a
diviziunii si cooperarii muncii în interiorul unei tari, ca urmare a actiunii conjugate a
factorilor interni (naturali, sociali, politici si economici), dar si a interactiunii lor
dinamice cu factorii externi rezultati din diviziunea si cooperarea din economia
mondiala. În cadrul economiei nationale sistemul activitatilor economico-sociale este
structurat pe sectoare economice (primar, secundar, tertiar, quaternar), pe tipurile de
agenti economici (conform clasificarii lor în sistemul conturilor nationale), pe ramuri
si subramuri de activitate si pe trepte de agregare verticala (micro, mezo si
macroeconomica2).
La nivelul microeconomic apar numerosi agenti (indivizi) care actioneaza fiecare
cu o anumita autonomie, dar în interiorul unui cadru institutional complex care
organizeaza interdependentele din ei. Activitatea economica a indivizilor este pe de o
parte profesionala, iar pe de alta parte privata. Activitatea profesionala se situeaza cel
mai adesea în cadrul întreprinderilor, având ca obiect productia de bunuri si servicii.
Activitatea privata a re loc, în general, în cadrul familiei si implica consumul de bunuri
pentru satisfacerea directa a nevoilor.
Agentii economici sunt indivizi, grupe de indivizi sau organizatii care constituie
entitati de baza ce actioneaza în economie. Fiecarui agent îi corespunde un centru de
decizie autonom. Agentii pot fi producatori, care transforma unele bunuri în alte
bunuri si sunt denumiti adesea întreprinderi sau firme, sau agenti consumatori. În

1
N. Georgescu Roegen, „Omul si opera”, vol. I, Ed. Expert, 1996
2
Nita Dobrota (coordonator),”Dictionar de economie”, Ed. Economica, Bucuresti,2000
cursul de “Economia întreprinderii”, când ne vom referi la agenti economici avem în
vedere numai agentii producatori de bunuri si servicii.
Raritatea resurselor face ca fiecare agent economic sa ia decizii în procesul de
productie cu privire la asigurarea diferitelor resurse ce au destinatii si utilizari
alternative. În acest proces de decizie functioneaza principiul rationalitatii sau al
eficientei economice, conform caruia fiecare agent economic urmareste sa determine
acel nivel al productiei care îi maximizeaza câstigul (profitul), sau, ceea ce este
echivalent, sa minimizeze costurile sau sa realizeze un profit maxim pentru un nivel
dat al productiei .
Producerea bunurilor materiale ca si a serviciilor, desfacerea si utilizarea lor se
realizeaza, deci, de catre agentii economici producatori. Se pun, în mod firesc,
întrebarile:
a) care din acesti agenti economici pot fi numiti “întreprindere” si
b) ce probleme si activitati specifice îi caracterizeaza ?

În ce priveste prima întrebare, abordarea vizeaza masura în care pot primi

denumirea de unitate de productie gospodariile populatiei si diversele unitati ale
administratiei. Unii autori utilizeaza si pentru acestea notiunea de agent economic, în
general, altii le alatura unitatilor productive. În acest sens este de remarcat opinia
economistului american Hal R. Varian3 care porneste de la modul cum este organizata
o întreprindere. Într-o economie de piata, capitalista, întreprinderile apartin indivizilor.
Ele sunt entitati legale. Fundamental, proprietarii întreprinderii sunt responsabili de
comportamentul lor si sunt cei care încaseaza beneficiile si suporta costurile.
Întreprinderile pot fi organizate sub forma individuala, parteneriat si societate. Vorbim
de organizare individuala, când o întreprindere apartine unui singur individ si de
parteneriat când apartine mai multor indivizi. Când o întreprindere este organizata sub
forma de societate, aceasta apartine mai multor indivizi, dar dispune de o existenta
legala diferita de cea a proprietarilor sai. Un parteneriat dureaza atât timp cât partenerii
sunt în viata si sunt de acord sa mentina colaborarea, în timp ce o societate poate avea
o viata mai lunga decât a oricarui proprietar. Proprietarii diverselor întreprinderi pot
urmari obiective diferite în gestiunea întreprinderii. În cazul întreprinderilor
individuale sau parteneriale, proprietarii joaca un rol direct în gestiunea efectiva a
activitatii si ei pot realiza direct obiectivele lor. În general, ei sunt interesati sa
maximizeze profitul, dar pot avea si alte obiective. În cazul unei societati, proprietarii
nu sunt de regula si gestionari. Exista, deci, o anumita separare între proprietate si
gestiune. Proprietarii societatii trebuie sa-si defineasca obiectivele, iar gestionarii le
vor îndeplini. Si în acest caz obiectivul cel mai frecvent este maximizarea profitului.
Acest obiectiv, daca este interpretat corect, determina pe gestionari sa ia decizii care
sunt în interesul proprietarilor, care exercita însa un control specific în cadrul
adunarilor generale si prin consiliile de administratie.
Raspunsul la cea de a doua întrebare este important pentru delimitarea economiei
întreprinderii de alte discipline care studiaza si ele întreprinderea. Întreprinderea este,
deci, o unitate economica organizata în care se produc bunuri materiale si servicii.
Aceasta definitie nu permite înca stabilirea obiectului de studiu al disciplinei
“Economia întreprinderii”, ci numai domeniul de activitate, care este mult prea
3
Hal R. Varian,, „Microéconomie”, Economica, Paris, 1989
complicat pentru a fi studiat de o singura disciplina4. Economia întreprinderii porneste
de la anumite abstractizari si se ocupa doar de o parte a acestui domeniu de activitate
complex.
Relatia dintre conceptul de economie si conceptul de întreprindere exprima
faptul ca întreprinderea este componenta fundamentala a economiei nationale,
celula sa de baza. De aceea se impune cunoasterea relatiilor profunde dintre economie
si întreprindere, în vederea determinarii raporturilor care permit functionarea lor.
Economia întreprinderii abordeaza relatiile macro-micro în sensul
desfasurarii proceselor generale de producere a bunurilor si serviciilor,
administratiei si consumului .
Abordarile economie-întreprindere în plan macroeconomic au în vedere
continutul proceselor si fenomenelor economice care permit explicarea ratiunilor de
dezvoltare a întreprinderii; analiza raporturilor de forta dintre agentii economici
implicati în functionarea întreprinderii, prezenti pe piata; cunoasterea strategiilor la
nivel macro pentru mai buna fundamentare a strategiilor la nivel de întreprindere.
Abordarile în plan microeconomic vizeaza armonizarea diferitelor laturi ale activitatii
întreprinderii în vederea realizarii obiectivelor sale fundamentale, în contextul
macroeconomic dat.
Studiul raporturilor macro-micro permite fundamentarea stiintifica a
deciziilor privind alocarea eficienta a resurselor la nivelul întreprinderii, mai
buna selectare a pietelor si cunoasterea tipului de concurenta, adaptarea
întreprinderii la mediul economic si influentarea acestuia.
Diversitatea agentilor economici care actioneaza pe piata face ca delimitarea
domeniului de activitate al economiei întreprinderii sa fie complexa si activitatea
acesteia sa fie studiata de mai multe discipline, din unghiuri de vedere diferite.

I.2. Obiectul si domeniile de abordare a economiei întreprinderii

Economia întreprinderii este o disciplina teoretico-aplicativa care asigura

cunostinte fundamentale despre procesele economice care au loc la nivel
microeconomic, dar directioneaza abordarile spre domeniul economico-
organizatoric. Alte discipline completeaza studiul complex al întreprinderii, cum ar fi:
managementul, dreptul, sociologia, contabilitatea, statistica, tehnologiile etc.
Orice stiinta are anumite caracteristici si sarcini care îi definesc sfera de
cuprindere. Economia întreprinderii ca stiinta cauta raspuns la o serie de întrebari
si are în vedere relatiile acesteia cu piata. Stiintele teoretice stabilesc principiile
generale, stiintele tehnice trateaza fenomenele si relatiile ce au loc în procesele
tehnologice. Economia întreprinderii face parte din grupa stiintelor economice
care se ocupa cu relatiile si procesele ce au loc în subsistemul tehnico-productiv si
subsistemul informational -decizional al întreprinderii. Aceasta disciplina trateaza
întreprinderea privita sub toate aspectele: de la forma juridica de functionare, trecând
prin analiza comportamentului întreprinderii ca age nt economic în economia de piata,
pâna la analiza relatiilor stabilite în procesul complex productiv, organizatoric, uman
etc. Economia întreprinderii nu se va ocupa de aspectele specifice legate de
4
Günter Wönhe, „Einfuhrung in die Allgemeine Betriebs-Virtschaftslehre 16 Aufjage Verlag Vahlen”, Munchen, 1986
functionarea întreprinderilor industriale, agricole etc., ci abordeaza ceea ce este comun
întreprinderilor, indiferent de ramura sau domeniul de care apartin.
Economia întreprinderii este o stiinta interdisciplinara, în legatura directa cu alte
stiinte (discipline) economice si stiinte conexe (management, marketing, drept,
economia muncii, contabilitate, finante etc.).
Ca disciplina teoretica, economia întreprinderii foloseste abstractizarea, inductia,
deductia, modelarea economica etc. Prin modelarea proceselor si fenomenelor
economice, economia întreprinderii exprima relatiile cantitative dintre marimi,
construieste si verifica modelele.
Economia întreprinderii, ca disciplina aplicativa, se bazeaza pe aplicarea
principiului fundamental al maximizarii profitului în unitatile economice
constituite în acest scop, utilizând întregul arsenal de instrumente ale calculului
economic pentru fundamentarea si verificarea practica a afirmatiilor teoretice,
legitatilor economice formulate de disciplinele teoretice generale referitoare la acest
domeniu al realitatii care este întreprinderea.
Întrucât orice actiune umana presupune un scop, un obiectiv, întreprinderea trebuie
sa-si alega obiectivele pe care doreste sa le atinga, sa ia deciziile necesare realizarii lor
si sa transpuna aceste decizii în actiuni concrete. Aceste obiective se fundamenteaza pe
norme si motivatii ce tin de scopul activitatii întreprinderii si de politicile
macroeconomice. Economia întreprinderii propune demersurile teoretice si
instrumentele specifice care sa ajute la orientarea mersului întreprinderii spre telurile
formulate, în concordanta cu evolutia mediului economic.
Într-o formulare globala, obiectul de studiu al economiei întreprinderii este
microeconomia, înteleasa prin modul de manifestare a comportamentului
agentilor economici , într-un anumit cadru institutional care faciliteaza legaturile
dintre acestia în economia nationala.
Domeniul general de abordare al stiintelor economice despre întreprindere
cuprinde trei parti:
1. Tehnici si sisteme de calcul economic, care constituie obiect de studiu pentru
stiinte ca statistica, planificarea, contabilitatea etc.;
2. Economia întreprinderii;
3. Economiile de ramura.

Sarcina economiei întreprinderii este descrierea si explicarea fenomenelor si

problemelor aparute în întreprindere, dar care sunt comune tuturor întreprinderilor,
indiferent de ramura economica de care apartin, indiferent de forma juridica de
organizare si de forma de proprietate.
Economia întreprinderii are doua componente structurale:
A. Teoria economiei întreprinderii;
B. Politica economica a întreprinderii.

Teoria economiei întreprinderii studiaza stabilirea raporturilor functionale dintre

componentele structurale ale întreprinderii, modul de desfasurare a fenomenelor
economice, relatiile cauza-efect ale proceselor economice si identifica legat urile
cauzale.
 Politica economica foloseste principii si instrumente din teoria macro si le aplica
sub forma unor seturi de politici (financiare si de credit, fiscale, de control al ofertei,
de exploatare etc.) la cazuri concrete pentru a determina un anumit curs al desfasurarii
evenimentelor în scopul atingerii anumitor obiective ale întreprinderii.
Economiile de ramura studiaza problematica întreprinderilor determinata de
specificul diferitelor ramuri, care nu este comuna tuturor întreprinderilor. Datorita
particularitatilor industriei, agriculturii, comertului, serviciilor etc. s-au constituit
discipline distincte care abordeaza specificul conducerii, organizarii si planificarii
activitatii întreprinderilor ce fac parte din acest ramuri.
Unii economisti nu sustin acest mod de abordare si considera ca este necesara fie
numai o abordare generala, fie o abordare numai a întreprinderilor care fac parte dintr-
o ramura sau alta (industrie, agricultura etc.).
Economia întreprinderii asigura cunostintele de baza privind întreprinderea
necesare aprofundarii unor domenii distincte ale stiintelor economice si a
practicii manageriale. Întelegerea mecanismelor, proceselor economice si a
tehnicilor de calcul tratate la discipline, ca: finantele întreprinderii, contabi litatea
de gestiune, statistica, management, marketing etc., este facilitata si amplificata
de cunoasterea întreprinderii ca un ansamblu unitar de structuri si procese în
continua transformare si adaptare la exigentele pietei concurentiale, în
interdependenta cu evolutiile macroeconomice.

Cuvinte si expresii cheie:

• macroeconomie;
• microeconomie;
• agenti economici numiti întreprindere;
• principiul rationalitatii sau al eficientei economice;
• economia întreprinderii ca disciplina teoretica;
• economia întreprinderii ca disciplina aplicativa;
• politica economica;
• economiile de ramura.

Întrebari:
1. În ce constau relatiile dintre economia nationala si întreprinderi?
2. Care este esenta principiului rationalitatii sau al eficientei economice si cum se
realizeaza la nivelul întreprinderii?
3. Care este continutul si obiectul de studiu al economiei întreprinderii ca stiinta
si disciplina aplicativa?
4. Care sunt domeniile de abordare ale stiintelor economice de ramura?