ADRIAN DUCU MATEI

LEGISLAȚIE ECONOMICĂ
Note de curs pentru uzul studenților și masteranzilor

1
 ASPECTE DIDACTICE DE EVALUARE

Evaluarea studenților se va face ținând seama de o evaluare a aspectelor teoretice

printr-o verificare dar și a capacității de cercetare și documentare prin întocmirea și
prezentarea unei lucrări respectiv iar Nota finală va fi calculată astfel:

 Verificare (grilă) 70%

 Întocmirea și susținerea unei Lucrări individuale 30%
 Lucrarea individuală se va transmite până la 10 Ianuarie 201X pe stick, la responsabil
grupă.
• pe un stick comun pentru toată grupa urmând a se fixa data susținerii

Precizări pentru lucrare individuală:

 O lucrare individuală poate fi elaborată de către unul sau doi studenți.
 Dacă este elaborată de doi studenți, atunci trebuie menționată contribuția fiecăruia și
trebuie prezentată de ambii studenți
 Volumul unei lucrări individuale este între 6 și 10 pagini (dacă este întocmit de un
student) respectiv între 10 și 18 pagini (dacă e întocmită de doi studenți)
 Coordonatele privind redactarea sunt următoarele:
 Dimensiuni pagină: A4, toate marginile 2 cm
 Font: Times New Roman 12 (titlurile cu 14 sau 16)
 Spațiere: 1,5 rânduri
 Aliniere stânga-dreapta (justified)
 Foarte importantă este precizarea surselor bibliografice utilizate
 Susținerea lucrării individuale se va putea realiza cu ajutorul unei prezentări
PowerPoint
 Timpul alocat unei prezentări: 10 – 15 minute (un student), 20 – 30 minute (doi
studenți)
 În funcție de fondul de timp, lucrarea individuală va fi susținută fie în cadrul
seminarului, fie în cadrul cursului, fie cu ocazia verificării.
 Se vor prezenta referatele atât în forma de fișier Word cât și forma de fisier
PowerPoint

 Termen prezentare lucrare pe stick comun 10 ianuarie 201X

 Stick-ul comun va conține cate un Folder cu Numele si Prenumele Studentului iar în
acesta fișierele Word și PowerPoint cu Referatul și prezentarea
 E-mail clarificări : cadru didactic

2
3
 LEGISLAȚIE ECONOMICĂ
Note de curs pentru uzul studenților și masteranzilor

Capitolul 1 Activitatea economică, structurile ei, actorii din viața economică

Capitolul 2 Agenţii economici şi fluxurile economice

2.1 Agenții economici : concept și tipologie
2.2 Circuitul economic și fluxurile economice
2.3 Organizarea afacerilor

Capitolul 3 Costul de producție, pragul de rentabilitate și prețul

3.1 Costul de producție
3.2 Pragul de rentabilitate al firmei
3.3 Prețurile și formarea lor

4
Capitolul 4 Cadrul instituțional european: instituții și domenii de activitate
4.1 Prezentare succintă a instituțiilor Uniunii Europene
4.2 Cadrul instituțional unic
4.3 Stabilirea agendei
4.4 Adoptarea legislației europene
4.5 Procesul decizional în UE
4.6 Alte instituții și organisme ale UE

Capitolul 1

ACTIVITATEA ECONOMICĂ, STRUCTURILE EI,

ACTORII DIN VIAȚA ECONOMICĂ
Planul temei:
6. 1 Activitatea economică: concept și structuri
Actorii din viața economică
Obiectivele temei:
 Evidențierea acelor elemente, aspecte și caracteristici ale activității
economice;

5
  Prezentarea relației nevoi-resurse și clarificarea problemei generale a oricărei
activități din economiile contemporane;

Acţiunile prin care oamenii tind să-şi satisfacă trebuinţele în condiţiile

restrictive impuse de caracterul limitat al resurselor reprezintă activitatea
economică sau economia. Tendinţa normală şi permanentă a oamenilor de a-şi
satisface tot mai bine trebuinţele, orientează şi stimulează întreaga lor activitate,
le determină comportamentul economic în societate.
Economia, termen sinonim cu activitatea economică, se referă aşadar, la
realitatea economică ca latură inseparabilă a vieţii şi practicii sociale. În
ansamblul activităţilor umane, economia este componenta prioritară, acţiunea
cea mai complexă şi cuprinzătoare. Totodată, economia reprezintă domeniul
fundamental prin care indivizii şi societatea se manifestă, întrucât în dinamica
acestei activităţi se făuresc condiţiile materiale (mijloacele producţiei şi
bunurile de consum) şi cele sociale în care oamenii convieţuiesc şi cooperează.
Raporturile în care oamenii intră unii cu alţii, convieţuind şi cooperând în cadrul
activităţii economice, sunt relaţii de interese ce le determină iniţiativa şi
acţiunea în vederea satisfacerii trebuinţelor umane.
Interesele economice reprezintă manifestări conştientizate ale nevoilor
umane devenite mobiluri ale activităţii economice, iar în scopul satisfacerii
acestor nevoi le sunt subordonate toate mijloacele disponibile.
Activitatea economică se defineşte drept domeniu fundamental al
activităţii sociale care cuprinde ansamblul activităţilor referitoare la atragerea şi
utilizarea resurselor economice limitate, în vederea producerii, distribuţiei,
schimbului şi consumului de bunuri, în raport de interesele şi nevoile umane.
Producţia cuprinde activităţile care conduc la obţinerea de bunuri
economice destinate satisfacerii directe sau indirecte a nevoilor umane. În
funcţie de forma bunurilor produse, acestea se împart în: bunuri materiale,
care sunt tangibile, cum sunt alimentele sau îmbrăcămintea; serviciile care sunt
bunuri intangibile, cum sunt transportul sau educaţia. Ambele sunt numite
bunuri economice, sau simplu produse, spre deosebire de bunurile libere care
sunt daruri ale naturii. Toţi care produc bunuri materiale sau prestează servicii
se numesc producători.
Consumul reprezintă actul final al activităţii economice şi constă în
folosirea efectivă a bunurilor materiale şi serviciilor, act în urma căruia se
verifică utilitatea bunurilor produse în raport cu nevoile umane. Orice

6
participant la viaţa economică ce utilizează bunuri pentru a-şi satisface nevoile
se numește consumator.
Economiile moderne sunt bazate pe diviziunea muncii şi pe o largă
specializare a activităţilor economice. De aceea este necesar schimbul de
bunuri care cuprinde activităţile prin intermediul cărora produsele sunt
orientate şi ajung la consumatori; el are loc în principal prin pieţe şi este facilitat
de folosirea banilor.
Întrucât fiecare produs este vândut şi cumpărat pe propria sa piaţă,
economia este formată din mii şi mii de astfel de pieţe interrelaţionate. După
cum se va vedea pe parcursul disciplinei noastre, mare parte din teoria
economică este dedicată studiului pieţelor pentru a înţelege cum acestea
funcţionează şi coordonează milioanele de decizii şi acţiuni ale participanţilor la
viaţa economică. De la început este însă util să facem distincţia între două
categorii mari de pieţe, şi anume: pieţele bunurilor produse şi pieţele
factorilor de producţie. Studierea modului de funcţionare a celei de-a doua
categorii de pieţe ne va permite să înţelegem cum dobândesc producătorii
resursele (serviciile factorilor de producţie) de care au nevoie, dar şi cum se
formează veniturile în economie de care depinde distribuirea bunurilor
produse.
De-a lungul timpului a avut loc un amplu proces de dezvoltare,
diversificare, specializare şi integrare a activităţilor economice. Ca rezultat,
economia modernă este o realitate extrem de complexă, care se manifestă ca un
ansamblu cu multistructură, multidimensional.
Raportată la această realitate, economia este un concept abstract de
maximă generalitate. Definită ca un ansamblu de activităţi interrelaţionale,
economia se poate referi la activitatea unei firme, la economia unei localităţi sau
zone geografice, la activitatea economică din întreaga ţară cum ar fi economia
României, după cum se poate referi la un grup de ţări (cum ar fi economia
Uniunii Europene) sau la economia mondială în ansamblu.
În acest cadru, activităţile care compun economia sunt grupate şi agregate
conceptual de către economişti în diverse entităţi numite niveluri şi sectoare ale
economiei.
Nivelurile economiei sunt: microeconomia, mezoeconomia,
macroeconomia şi mondoeconomia.
Microeconomia reprezintă nivelul de bază, cel mai de jos al economiei şi
se referă la activităţile şi comportamentul participanţilor individuali la viaţa

7
economică în calitate de producători, consumatori, vânzători și cumpărători,
etc. Un exemplu ilustrativ de microeconomie este activitatea economică a unei
firme, sau un alt exemplu, activitatea şi faptele care compun piaţa unui produs
cum ar fi piaţa grâului.
Mezoeconomia reprezintă nivelul intermediar de grupare a activităţilor
care compun economia, cum este cel al ramurilor economice sau la nivelul
unităţilor administrativ-teritoriale. Astfel de concepte, precum economia de
ramură, economia locală sau economia regională, ţin de acest nivel de agregare
a activităţii economice.
Macroeconomia reprezintă ansamblul proceselor, faptelor,
comportamentelor şi activităţilor care compun economia unei ţări privită ca un
singur tot sau agregat. Exemplul tipic de macroeconomie este economia
naţională, cele două noţiuni fiind similare din punct de vedere al nivelului de
agregare a economiei.
Mondoeconomia reprezintă realitatea economică considerată la scară
planetară sau zonal internaţională; ea se referă la economiile naţionale
interrelaţionate, respectiv relaţiile şi fluxurile economice internaţionale,
mecanismele de funcţionare şi instituţiile corespunzătoare acestora.
Economia contemporană fiind o realitate deosebit de complexă, în mod
firesc activităţile care o compun pot fi grupate sau agregate pe sectoare ale
economiei în mod complex, multicriterial. Dintre acestea câteva tipuri de
agregate ale activităţilor din economie pe sectoare sunt adesea utilizate de
economişti.
Un prim tip de agregare a activităţilor pe sectoare economice face
distincţie între caracteristicile fizice ale diferitelor producţii şi care au la bază
însăşi fazele istorice ale dezvoltării economice. Potrivit acestui criteriu,
economia se subdivide în: sectorul primar, care cuprinde activităţile din
agricultură, silvicultură, pescuit, extracţia minereurilor, etc. ; sectorul
secundar, alcătuit din toate activităţile din industriile prelucrătoare, construcţii
şi lucrări publice; sectorul terţiar, care include ansamblul activităţilor
prestatoare de servicii (transportul, comerţul, finanţele, învăţământul, sănătatea,
etc). Unii economişti consideră că, odată cu dezvoltarea noilor servicii privind
informatica, robotica, cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică etc., are
loc formarea celui de-al patrulea sector al economiei, anume sectorul
cuaternar care include activităţile din aceste domenii de vârf ale economiei
moderne.

8
 În funcţie de forma de proprietate, economia este alcătuită din: sectorul
privat, care cuprinde ansamblul activităţilor economice realizate pe baza
proprietăţii şi iniţiativei private; sectorul public care include toate activităţile în
administrare publică.
Un alt tip de agregare a activităţilor din economie folosit în analizele
întreprinse de economişti face distincţie între: sectorul de piaţă, care cuprinde
toate activităţile de natură comercială şi funcţionează după regulile pieţei; şi
sectorul non-piaţă, ce funcţionează după alte reguli decât cele ale pieţei şi
include activităţile necomerciale sau prestatoare de servicii gratuite. Cele două
sectoare nu se identifică cu sectorul privat şi sectorul public, unde distincţia
depinde de forma de proprietate. Gruparea activităţilor din economie în sectorul
de piaţă sau în sectorul non-piaţă depinde de gradul în care rezultatele acestor
activităţi (bunuri materiale sau servicii) sunt sau nu sunt destinate pieţei, iar
costurile lor sunt sau nu sunt acoperite pe seama veniturilor realizate din
vânzarea lor ca mărfuri.
La baza desfășurării activității economice stă principiul liberalismului
economic concretizat prin libera inițiativă a agenților economici iar scopul este
acela de a asigura dezvoltare și creștere economică atât la nivel individual cât și
la nivel național.
Între actorii din viața economică regăsim consumatorii, producătorii iar
locul de desfășurare a confruntării acestora fiind piața.
Creşterea economică a reprezentat un subiect major de analiză al teoretici
enilor şi factorilor decizionali, în diferite etape ale evoluţiei societăţii omeneşti,
în încercarea lor de a explica mecanismele prin care se manifestă anumite
fenomene economice și factorii lor de influență.
Evoluția teoriilor economice a fost în concordanță cu schimbările
înregistrate în diferite etape ale dezvoltării umane și cu necesitatea de a acționa
în sensul obţinerii unor performanţe, care să determine bunăstare și creștere
economică sustenabilă.
Pornind de la factorii clasici ai creșterii economice (forța de muncă
și capitalul) și de la condiții omogene de analiză , în teoriile creșterii
economice au apărut, rând pe rând, elemente de noutate şi schimbare: progresul
tehnic, investițiile, inovarea, cunoașterea etc., care au influențat, în mod hotă-
râtor, modul de gândire economică şi acţiunile politice susţinute prin aceasta.
Un moment de referință în evoluția acestor teorii l‐a reprezentat
perioada de sfârşit a anilor 80, determinat de creșterea populației active și de un
progres tehnic fără precedent, fapt ce a atras, după sine, accentuarea inegalităţi-
lor între diferite zone ale lumii.

9
 Raportat la aceste fenomene, se constată apariţia unui nou curent de gân-
dire economică, care nu mai pune accent pe factorii iniţiali de creştere (conside-
raţi exogeni), ci se poziţionează, atent și în detaliu, asupra unor factori conside-
rați endogeni (acumularea de cunoştinţe şi capital tehnologic, acumularea de ca
pital uman specializat şi bine pregătit, dezvoltarea unei infrastructuri publice,
s.a.).

Concepte cheie
 Activitate economică
 Niveluri ale economiei
 Sectoare ale economiei
 Actorii vieții economice

Probleme de reflecție
 La ce se referă activitatea economică și interesele economice?
 Care sunt nivelurile în abordarea economiei respectiv a activității
economice?
 Ce tipuri de agregare a activităților pe sectoare economice cunoașteți?
 Care sunt actorii din viața economică?

Capitolul 2
AGENŢII ECONOMICI ŞI FLUXURILE ECONOMICE

Planul temei

2. 1 Agenții economici: concept și tipologie

Agenții economici elementari
2. 2 Circuitul economic și fluxurile în economia de piață
Fluxurile economice reale și monetare
Figura 3.1 Schema generală a circuitului economic
2. 3 Organizarea afacerilor

10
 Firma. Societățile comerciale

Obiectivele temei
 Identificarea tipurilor reprezentative de agenţi economici, ale căror roluri şi
comportamente sunt esenţiale în studiul microeconomiei;
 Cunoaşterea fluxurilor ce iau naştere în tranzacţiile dintre agenţii
economici pe pieţele bunurilor şi ale factorilor de producţie;
 Redarea în formă schematică a circuitului economic în vederea uşurării
înţelegerii interrelaţiilor dintre pieţe şi a locului agenţilor economici pe
aceste pieţe;
 Descrierea modului de organizare a sectorului afacerilor reprezentat de
către firme.

Evenimentele pe care le observăm în lumea faptelor economice şi pe care

ştiinţa economică le foloseşte ca ipoteze în teoriile sale, pot fi reduse la
alegerile (deciziile) luate de milioane de participanţi la viaţa economică.
Orice persoană (fizică sau juridică) care face alegeri relevante pentru
teoria economică este numită agent economic.
În toate evenimentele şi procesele economice sunt implicaţi, așadar,
anumiţi agenţi economici, ale căror acţiuni şi interacţiuni dau substanţă şi sens
vieţii economice. Înţelegerea condiţiilor de existenţă ale diferitelor categorii de
agenţi economici, a comportamentelor proprii fiecărei categorii de agenţi
economici stă la baza demersului cognitiv asumat de ştiinţa economică.
Modelul teoretic al economiei de piaţă este construit pe o serie de premise
care reprezintă fundamentele sale, caracteristicile generale ale acestui sistem.
Caracteristicile generale ale economiei de piaţă sunt evidenţiate, în
principal, pe trei planuri conceptuale: moral-filosofic; formal-instituţional şi
tehnic-substanţial.
Gândirea filosofică a secolului al-XVIII-lea şi economia politică clasică
– dezvoltate ulterior – au aşezat la temelia sistemului economiei de piaţă
principiul liberalismului economic şi primordialitatea individului.
Individul (homo œconomicus) este o fiinţă liberă, inteligentă şi raţională,
ghidată de interesul personal, potrivit principiului hedonist (maximum de
satisfacţie în raport de efort). Oamenii îşi manifestă iniţiativa şi aleg alternative
de acţionare numai ca persoane individuale, ei nu acţionează din capriciu ci
numai din interes, iar înainte de a acţiona compară costurile cu beneficiile
pentru şansele ce le au la dispoziţie, adică adoptă un comportament
maximizator.

11
 Din punct de vedere instituţional-formal, economia de piaţă se bazează pe
instituţii juridice şi economice adecvate. Instituţiile juridice sunt dreptul de
proprietate privată şi egalitate între agenţii economici, iar instituţiile economice
sunt întreprinderea, piaţa şi statul ca agent economic autonom.
Dreptul de proprietate al fiecărei persoane şi apărarea acesteia de către
statul de drept reprezintă o caracteristică esenţială a economiei de piaţă.
Proprietatea privatat-individuală sau pe bază de asociere, constituie suportul
fundamental al liberei iniţiative care se manifestă prin ansamblul libertăţilor
economice. Drepturile de proprietate formează o mare parte din regulile care
guvernează majoritatea interacţiunilor sociale în care se angajează agenţii
economici, hotărând „cine, ce mişcări să facă şi în ce condiţii. În acest fel,
drepturile de proprietate şi alte reguli de joc determină ce vor alege persoanele
individuale să facă în urmărirea intereselor lor”1.
Consfinţită prin lege şi susţinută de statul de drept, egalitatea între
agenţii economici autonomi este o altă caracteristică generală a economiei de
piaţă. Ea este, în esenţă, expresia libertăţii subiecţilor economici privind
exercitarea deplină a atribuţiilor proprietăţii şi se concretizează în libera
iniţiativă, în libertatea de alegere privind acţiunile pe care le întreprind şi despre
care cred că le vor aduce cel mai mare avantaj net. Libera iniţiativă reprezintă
modalitatea specifică a afirmării libertăţilor economice şi cunoaşte o largă
dezvoltare în condiţiile economiei de piaţă. Ea creează premisele pentru ca
agenţii economici să participe voluntar şi constient la activităţile şi tranzacţiile
economice, determinând acel comportament economic cotidian care conduce la
realizarea unei activităţi economice raţionale cât mai eficiente.
Întreprinderea (firma) privată – individuală sau asociată – este entitatea
economică principală a economiei de piaţă. Ea constituie cadrul de combinare şi
utilizare eficientă a factorilor de producţie. Întreprinzatorul este promotorul
iniţiativei şi raţionalităţii activităţii economice. În acest cadru, economia de
piaţă ridică profitul la rang de mobil principal al activităţii economice, al
aprecierii eficienţei utilizării factorilor de producţie.
Piaţa, ca loc de întâlnire a cererii şi ofertei, are un rol hotărâtor în
desfăşurarea activităţii în economia de piaţă. Pentru sistemul economiei de piaţă
e vorba, de fapt, de un salt calitativ în evoluţia procesului istoric de dezvoltare a
instituţiei pieţei, prin existenţa unei ample reţele unitare de pieţe ale produselor
şi ale factorilor de producţie.
Participarea statului la viaţa economică ca agent economic autonom – în
calitate de producător, cumpărător, consumator – sau prin stabilirea cadrului
legislativ şi instituţional adecvat reprezintă o altă trasătură de bază a sistemului
economiei de piaţă. Statul este de fapt garantul bunei funcţionări a regulilor
specifice economiei de piaţă.

1
Paul Heyne, „Modul economic de gândire”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, p. 8.

12
 Din punct de vedere tehnic – substanțial, economia de piaţă se întemeiază
pe capitalul alcătuit din echipamentele şi tehnologiile moderne, care permit
producţii de înalt randament, precum şi instituţii şi practici financiar-bancare
corespunzătoare. Sistemul economiei de piaţă a luat naștere şi s-a dezvoltat
având la bază tehnica maşinistă, asimilarea noilor cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii,
înfăptuirea revoluţiei industriale, a altor revoluţii în domeniul factorilor de
producţie. De asemenea, băncile, instituţiile financiare şi de asigurări constituie
un agent economic indispensabil al economiei de piaţă.
Caracteristicile generale ale economiei de piaţă se manifestă într-un cadru
istoric concret şi cunoaşte numeroase aspecte specifice în fiecare ţară sau de la
un grup de ţări la altul. Cu alte cuvinte sistemul real al economiei de piaţă din
economiile contemporane nu apare ca fiind unitar şi indivizibil. Dimpotrivă, el
se prezintă printr-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi practici
naţionale, expresie a unor tradiţii, condiţii istorice, social-politice şi culturale
diferite. Studiile şi analizele comparative au dus la formularea unor tipuri sau
modele de economie de piaţă reală, cum sunt: modelul anglo-saxon; economia
socială de piaţă; tipul nordic (suedez), economia paternalistă (tipul japonez).
O amplă analiză în această direcţie e realizată de economistul Michel
Albert în lucrarea „Capitalism contra capitalism”2. El consideră că sistemul
capitalist, cum îl numeşte autorul citat, se diferenţiază în două modele sau
tipuri şi anume: modelul neoamerican (specific pentru SUA, UK, Australia etc.)
şi modelul renan care îşi are nucleul dur în sistemul economiei sociale de piaţă
din Germania, dar care se regăseşte în linii generale şi în Suedia şi celelalte ţări
nordice, în Elvetia, Austria, Olanda, Japonia. Ambele modele caracterizează
economiile ţărilor dezvoltate, fiind o emanaţie a sistemului capitalist în
economie.
Întreaga experienţă istorică a demonstrat că economia de piaţă reprezintă
sistemul economic cel mai competitiv şi stimulator al creşterii economice. El nu
este, desigur un sistem perfect, care funcţionează în mod ”ideal”, dar s-a dovedit
în mai mare masură performant şi eficient decât toate celelalte sisteme
economice. La pasivul funcţionării economiei de piaţă sunt trecute, printre
altele, faptul că „regulile de joc” ale economiei de piaţă favorizează, de obicei,
pe cei puternici din punct de vedere economic. De asemenea, creşterea
economică poate fi întreruptă de crize sau disfuncţionalităţi, anumiţi membri ai
societăţii, suportând costurile sociale ale unor fenomene ca inflaţia, recesiunea,
şomajul.

Banii şi rolul lor în economia de piaţă

Economia de piaţă implică folosirea generalizată a banilor, ei însoţind şi
influenţând orice acţiune economică. Deşi despre bani s-a scris enorm de mult

2
Michel Albert, „Capitalism contra capitalism”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

13
în ştiinţa economică, ei rămân totuşi o noţiune foarte complexă, adesea
controversată.
În accepţiunea teoriei clasice a valorii, banii reprezintă o marfă specială,
separată spontan din lumea celorlalte mărfuri pe masura dezvoltării schimbului,
care îndeplineşte rolul de echivalent al valorii şi instrument general al
schimbului.
Definirea banilor în viziunea contemporană, când ei s-au desprins
definitiv de ceea ce au fost la origine (marfa bani-aur), se face mai ales într-o
manieră indirectă, pornind de la rolul sau funcţiile pe care ei le îndeplinesc.
Astfel, în opinia profesorului american P. A. Samuelson, ”banii sunt o
convenţie socială artificială…de îndată ce bunurile pot fi cumpărate sau vândute
pe un lucru dat, publicul va consimţi să se folosească de el pentru cumpărările şi
vânzările sale”3. Economistul francez J. M. Albertini arată că banii pot îndeplini
rolul de mijlocitor al schimbului numai ”cu condiţia de a fi un semn care, în
baza unei convenţii sociale recunoscută de toţi membrii unei societăţi, sunt
acceptaţi de către toţi. Ei sunt un semn – concretizat printr-o hârtie, piesă
metalică sau o cifră înscrisă în cartotecile unei banci – care simbolizeaza dreptul
de a lua o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării în cadrul naţiunii unde
banii sunt recunoscuţi”4.
Şi alţi economişti definesc banii, pornind de la rolul sau funcţiile acestora,
de instrument de schimb, ca mijlocitor de plăţi sau ca un activ ce poate fi
deţinut, schimbat, împrumutat, conservat, respectiv activul cel mai lichid
acceptat în toate tranzacţiile economice, completând adesea că, pentru a fi
acceptaţi, valoarea banilor trebuie sa se bazeze pe încrederea faţă de posesorii
lor.
Banii au apărut cu mult timp în urmă, iar în decursul evoluţiei lor au
suferit profunde transformări până a ajunge la formele contemporane. În
legătură cu problema genezei şi evoluţiei lor, autorii sunt de acord că în
abordarea ei nu se poate face abstracţie de forma trocului, care a constituit
punctul de plecare şi prima formă a schimbului de mărfuri.
Trocul sau trampa reprezintă schimbul direct de produse – fară să
intervină un alt mijlocitor – şi a fost caracteristic perioadei de început a
economiei de schimb. Funcţionarea lui a implicat o serie de incoveniente care
au frânat dezvoltarea diviziunii muncii şi a schimbului. El nu permitea să se
ajungă la o expresie unică a raportului de schimb, la un etalon general al
3
Paul Samuelson, L’Economique, 8e Edition, Paris, Libr. Armand Colin, 1953, p 88.
4
J. M. Albertini, „Les rouages de l`economie nationale”, Paris, Ed. Economie humanisme, 1988, p.
169.

14
mărfurilor. Un astfel de etalon, în acest stadiu al evoluţiei, nu putea fi decât o
marfă. ”Dacă ar fi sa reconstituim istoria după ipoteze logice – arată P.
Samuelson – noi am presupune în mod firesc că era trocului a trebuit să o
succeadă era banilor-marfă”.
Corespunzătoare naturii banilor ce au mijlocit raporturile de schimb,
aceştia au cunoscut în evoluţia lor mai multe etape şi au îmbrăcat mai multe
forme.
Prima etapa o reprezintă cea a banilor-marfă, care s-a caracterizat prin
mijlocirea raporturilor de schimb de către anumite bunuri, mărfuri cu valoare
intrisecă. Iniţial rolul banilor a fost îndeplinit de diverse bunuri (animale, piei,
blănuri, metale etc.), pentru ca ulterior, pe masura dezvoltării schimbului, să
revină în exclusivitate metalelor preţioase, îndeosebi a aurului. Prin urmare,
aurul care a început să îndeplinească rolul banilor este la originea sa o marfă,
banii-aur având toate calităţile necesare pentru a fi universal acceptaţi şi
conservaţi. Pentru a înlesni schimbul s-a recurs la baterea monedelor, respectiv
la folosirea unor bucăţi tipizate din metale preţioase de o anumită greutate,
formă şi marcate cu însemne distinctive pentru a fi recunoscute. După unele
informaţii, primele monede au fost emise în sec. al-VI-lea î. Ch. Şi, practic până
în secolul al XVII-lea d. Ch., banii au existat în principal sub formă de monezi
de aur şi argint, diferite în timp şi spaţiu ca denumire, greutate sau conţinut de
metal preţios.
În cadrul schimbului, banii se află în mâinile agenţilor economici şi, ca
urmare, nu este obligatoriu ca ei să aibă valoare proprie, intrisecă. A apărut în
acest fel posibilitatea ca banii-marfă să fie înlocuiţi în circulaţie cu bani fară
valoare intrisecă, cu semne băneşti confecţionate dintr-un material comun. S-a
trecut astfel, la etapa banilor de hârtie.
Banii de hârtie sunt semne băneşti care, la început înlocuiau, în procesul
circulaţiei, banii cu valoare proprie. Practic, începând cu sec. al XVIII-lea,
monedelor metalice aflate în circulaţie li s-au adaugat bancnotele emise de către
bănci. Ele primeau în schimb înscrisuri – bancnote – care certificau existenţa
aurului în tezaurul băncii. Acest drept a fost rezervat, cu timpul, unei singure
bănci, transformată în Bancă Centrală sau Bancă de Emisiune. Dacă iniţial suma
bancnotelor nu putea să depăşească echivalentul în metal preţios, odată cu
dezvoltarea comerţului şi pe masură ce stocul de aur a devenit insuficient,
Banca Centrală a început să emită bancnote (bilete sau monedă fiduciară).
Biletele de bancă aveau un curs legal şi erau acceptate în raporturile de schimb
la acelaşi titlu ca şi metalul pretios, circulau în calitate de bani de credit şi aveau
o dublă garantie: stocul de aur şi efectele comerciale (cambiile) aflate în

15
portofoliul bancii centrale. Garanţia biletelor de bancă prin efecte comerciale
are rolul de a asigura o legatură nemijlocită între emisiunea lor şi necesităţile de
monedă în circulatie; întrucât biletele de bancă se emit cu ocazia creditării
circulaţiei mărfurilor, (certificate de cambii scontate), la scadenţa creditului, ele
se reîntorc în Banca de Emisiune sub forma achitării creditului (cambiei). În
prezent, biletele de bancă şi-au pierdut stabilitatea iniţială, întrucât nu mai sunt
de mult convertite în aur. Ele se emit nu numai pentru creditarea circulaţiei
mărfurilor, ci şi pentru operaţiuni financiare ale statului etc. De aceea, semnele
băneşti pot fi denumite bilete de bancă numai parţial (în măsura în care se emit
pentru circulaţia mărfurilor), în cea mai mare parte ele transformându-se în bani
de hârtie propriu-zişi sau hârtie-monedă. Aceştia au curs forţat, sunt
neconvertibili în aur şi se emit, de regulă, pentru finanţarea cheltuielilor statului,
inclusiv a deficitelor bugetare.
Acesta este, pe scurt, procesul evoluţiei istorice a banilor până în
momentul în care ei s-au rupt definitiv de baza lor de aur. Teoriile monetariste
contemporane nu se mai referă, aşadar, la aur sau la marfă-bani, ci la formele
actuale ale banilor în economia de piaţă: bani de hârtie, monedă divizionară,
bani de credit sau bani de cont (scriptici), precum şi alte instrumente monetare
(structura masei monetare este analizată pe larg la tema “Piaţa monetară”).
Banii se prezintă deci, într-o mare diversitate de forme ca stare de existenţă în
economia contemporană. Ei nu simbolizează valoarea materialului din care sunt
confectionaţi şi nici a aurului. Valoarea banilor e dată de puterea lor de
cumpărare, respectiv cantitatea de bunuri ce pot fi cumpărate cu o unitate
monetară la un moment dat. Semnele băneşti oferă, deci, o garanţie provizorie
asupra puterii de cumpărare, deţinerea lor întemeindu-se pe încrederea că
oricând această garanţie se poate valorifica.
Prin formele actuale de existenţă, banii joacă un rol esenţial în orice
economie de piaţă, fluxurile monetare reprezentând, aşa cum se subliniază
adesea, sângele care irigă sistemul economic. Rolul banilor în viaţa economică
rezultă din analiza funcţiilor pe care aceştia le indeplinesc.
Funcţiile banilor au evoluat în timp în raport de natura şi formele
banilor, de complexitatea activităţilor şi tranzacţiilor economice mijlocite de ei.
Ca urmare, în literatura de specialitate s-au exprimat opinii şi formulări asupra
rolului şi funcţiilor banilor. Cu toată diversitatea acestor opinii, pot fi
identificate şi unele elemente de consens, care pun în evidenţă trei funcţii
principale ale banilor, două în spaţiu şi una în timp. În spaţiu, banii sunt
mijlocitor al schimbului şi unitate de calcul (măsură a valorii), iar în timp
constituie un important instrument de economisire şi rezervă a valorii. Cele trei
funcţii ale banilor care, în forme specifice, se manifestă şi în planul tranzacţiilor

16
economice internaţionale, au la bază o proprietate esenţială a banilor şi anume –
ei constituie activul cel mai lichid, sunt lichidităţi prin excelenţă.
Funcţia de mijlocitor al schimbului constă în aceea că banii permit
disocierea celor doua contraprestaţii simultane ale trocului în două momente
independente ale schimbului, în două tranzacţii succesive: vânzarea unui bun
contra unei anumite sume de bani şi apoi schimbul banilor astfel obtinuţi pentru
cumpărarea altui bun. Acest lucru face posibilă formarea unei reţele de preţuri
care facilitează evaluarea şi schimbul bunurilor economice. Mijlocind schimbul,
banii trec permanent de la un agent economic la altul, prin cantitatea şi viteza
lor accelerând fluxurile şi tranzacţiile din economie.
Funcţia de unitate de calcul constă în aceea că banii permit măsurarea şi
compararea bunurilor eterogene. Ei constituie un instrument universal de
masură, aplicabil tuturor bunurilor materiale şi serviciilor sau unor drepturi
actuale, trecute sau viitoare. Valoarea bunurilor se exprimă în bani, în preţul lor
sau într-un raport al unei cantităţi de bani faţă de o cantitate de bunuri. Folosirea
banilor permite, astfel, determinarea unei scări generale de preţuri, adică a unor
raporturi de schimb comparabile, pe când trocul permitea doar raporturi de
schimb particulare, necomparabile între ele datorită lipsei unei măsuri comune.
Funcţia de instrument de economisire şi rezervă este importantă pentru
folosirea banilor, acţiune care se desfăşoară în timp. În această calitate banii
acumulează şi păstrează valorile (avuţia), rezumând trecutul, fiind deci un
instrument de economisire, iar pe de altă parte constituie un mijloc de asigurare
a continuităţii activităţii, de legatură între prezent şi viitor.
Economisirea se bazează pe asigurarea că valoarea bunurilor de consum
la care se renunţă ar putea fi regăsită în integritatea sa, în viitor, în momentul în
care va fi decisă utilizarea disponibilităţilor băneşti puse în rezervă.
Atunci când banii sunt utilizaţi fie ca mijloc de schimb, fie ca unitate de
calcul, fie ca instrument de economisire şi rezervă, ei posedă o calitate
constantă, aceea de a fi oricând convertibili în bunuri economice sau în orice alt
activ. Această calitate a banilor de a fi “purtători la alegere” este pusă în
evidenţă prin noţiunea de lichiditate. Toate bunurile, cu excepţia banilor, au o
destinaţie specială, ceea ce le conferă o anumită rigiditate. Dimpotrivă, banii nu
au nici o destinaţie specială, ei constituind lichidităţi prin excelenţă, activul cel
mai lichid care poate fi schimbat – oricând şi fară nici un cost – pe orice alt
activ ce face obiectul tranzacţiilor pe piaţă.

17
 2. 1 Agenţii economici şi tipologia lor în economia de piaţă
În sens general, prin agent economic se înţelege o persoană sau un grup de
persoane care, în calitate de participant la viaţa economică, îndeplinesc
funcţii bine determinate.
Agenţii economici reprezintă entităţi de natură socială (indivizi sau
grupuri) care concep şi promovează, în mod coerent şi sistematic acţiuni
decurgând din interesele lor. Exercitarea de către agenţii economici, într-un
context dat, a funcţiilor specifice se articulează într-o viaţă economică
organizată.
Gama activităţilor (funcţiilor) specifice exercitate de agenţii economici
stă la baza definirii tipologiei lor în economia de piaţă. Ei pot fi abordati ca
agenţi elementari şi respectiv, ca agenţi agregaţi. Aceştia din urmă sunt clase de
agenţi elementari grupaţi pe sectoare institutionale ale economiei naţionale şi
sunt obiectul de studiu al macroeconomiei. (analiza lor se regăseşte la tema
“Circuitul economic de ansamblu”) .
Agenţii economici elementari reprezintă entităţile primare, autonome ale
vieţii economice; ei formează obiectul de studiu al microeconomiei.
Economiile de piaţă contemporane se caracterizează prin creşterea numărului şi
varietăţii tipologice a agenţilor primari, dar mai ales prin multiplicarea
interacţiunilor dintre aceştia. Orice agent economic elementar întruneşte mai
multe trăsături definitorii: este identificabil şi posibil de observat ca un subiect
distinct al vieţii economice; este purtătorul unor interese proprii pe care le
converteşte în scopuri ale acţiunii sale; are un comportament specific, constând
în decizii şi acţiuni specifice; dispune de resurse proprii care îi permit să-si
promoveze comportamentul adoptat; are capacitatea de a iniţia şi întreţine relaţii
cu alti agenţi economici elementari, de a-şi exercita influenţa asupra mediului
său ambiant şi de a recepta, la rândul său, influenţele acestuia.
Comportamentul adoptat de agenţii economici se supune principiului
raţionalităţii, care se referă la faptul că fiecare agent economic îşi promovează
propriile interese (scopuri) prin acţiuni supuse inerent unor restricţii
determinate de limitarea resurselor disponibile. Pe scurt, agenţii economici
adoptă un comportament maximizator în condiţiile unor constrângeri; în acest
context ei fac obiect de studiu al microeconomiei.
Gama activităţilor (funcţiilor) specifice exercitate de participanţii la viaţa
economică stă la baza definirii tipologiei agenţilor economici. Pe plan
mondial, cea mai cunoscută este tipologia care stă la baza sistemului de
evidenţă statistică a contabilităţii naţionale. Potrivit acestei metedologii, folosită
şi la agregarea agenţilor economici pe sectoare instituţionale, în economia de

18
piaţă distingem următoarele clase sau grupe de agenţi economici: firmele sau
întreprinderile; gospodăriile sau menajele; instituţiile financiar – bancare;
administraţiile publice şi cele private; străinătatea sau restul lumii.
Din punct de vedere al analizei microeconomice, esenţială este împartirea
agenţilor economici în trei grupe: gospodăriile, firmele şi guvernul sau statul.
“Acestea sunt dramatis personae ale teoriei economice, iar scena pe care îşi
desfăşoară activitatea este piaţa”. 5
Gospodariile sunt definite prin persoanele fizice care trăiesc în aceeaşi
casă (locuinţă) şi care iau decizii referitoare la utilizarea resurselor lor
financiare. Ele îndeplinesc două roluri fundamentale în teoria microeconomică.
În primul rând gospodăriile sunt proprietarii factorilor de producţie ale căror
servicii le vând, primind în schimb venituri. În al doilea rând, gospodăriile îşi
cheltuiesc veniturile de care dispun, achizitionând bunurile de consum de care
au nevoie. În această calitate ne referim la acest tip de agent economic utilizând
denumirea de consumator. În analiza comportamentului său se presupune că
fiecare consumator caută satisfacţia sau utilitatea maximă, evident în limitele
impuse de resursele disponibile.
Firma este agentul economic de partea ofertei în teoria microeconomică
a pieţelor produselor. Ea este definită ca unitate care achizitionează şi utilizeaza
factorii de producţie pentru a produce bunuri pe care apoi le vinde pe piaţă. Din
aceste motive firma este adesea numita producător.
Microeconomia atribuie firmei, ca agent economic elementar, câteva
trăsături caracteristice. În primul rând, fiecare firmă este tratată ca unitate
îndividuală de comportament de partea ofertei (producţiei) , la fel cum
gospodăria este tratată ca unitate individuală de comportament de partea cererii
(consumului). În al doilea rând, în rolul său de agent producător, firma este
principalul utilizator de factori de producţie, achizitionând serviciile acestora de
pe pieţele factorilor la preţurile lor. În al treilea rând, se presupune că, de regulă,
firmele iau deciziile având ca scop obţinerea profitului. Această motivaţie (de
maximizare a profitului) este analoagă scopului consumatorului, de maximizare
a utilităţii.
Autoritatea publică sau administraţia publică este a treia categorie de
actori prezentă (alături de producători şi consumatori) pe scena economiei de
piaţă. Cunoscută adesea sub denumirea de stat sau guvern, acest tip de agent
economic include acele instituţii care aparţin sau îşi datorează existenţa
autoritătilor locale sau centrale şi ale căror acţiuni pot influenţa comportamentul
producătorilor şi consumatorilor; de exemplu, acţiunile structurilor autorităţii
5
R. Lipsey, A. Chrystal, Economie pozitivă, op. cit., p 94.

19
publice privind reglementările în domeniul preţurilor şi concurenţei sau al
protecţiei consumatorului. De aceea, în temele care se ocupă de studiul pieţelor
îndividuale de către microeconomie include adesea şi aspecte legate de funcţiile
specifice autorităţii publice ca agent economic.
Gospodăriile, împreună cu firmele, alcătuiesc sectorul privat al
economiei, iar administraţiile centrale şi locale reprezintă sectorul public.
Relaţiile dintre primele două categorii de agenţi economici sunt de natură
comercială, specifice tranzacţiilor între purtătorii cererii şi ai ofertei. În schimb,
raporturile lor cu sectorul public sunt în principiu relaţii necomerciale, specifice
tranzacţiilor unilaterale rezultate din exercitarea de către administraţiile publice
a funcţiei lor principale, aceea de redistribuire a veniturilor. Toate aceste
tranzacţii care au loc între agenţii economici dau naştere fluxurilor economice.

2.2 Circuitul economic şi fluxurile în economia de piaţă

Pentru a oferi imaginea unui tablou sistematizat al fluxurilor în economia
de piaţă vom considera că ansamblu tranzacţiilor care au loc între agenţii
economiei formează, în derularea lor, un circuit similar cu circuitul sângelui în
corpul omenesc. Ideea fluxului circular în teoria economică porneste deci, de la
ipoteza unui circuit închis în sensul că, pentru fiecare agent economic, mărimea
fluxurilor intrate este egală cu marimea fluxurilor ieşite.
Elementele care definesc circuitul economic sunt: activităţile economice,
subiecţii economici, tranzacţiile şi obiectul acestora.
Activitatiile constituie cauza tranzacţiilor economice şi se referă la
totalitatea operaţiilor care urmăresc direct sau indirect satisfacerea trebuinţelor
umane cu bunuri materiale şi servicii. În ansamblu, ele sunt extrem de
numeroase şi de diverse, dar pot fi reduse la trei mari categorii de operaţiuni
economice şi anume:
a) Operaţiuni cu bunuri materiale şi servicii, care se referă la producţia,
circulaţia şi utilizarea bunurilor pentru consumurile intermediare şi consumul
final, exporturile şi importurile, consumul sau deprecierea capitalului fix,
achiziţiile nete de terenuri şi active încorporale,etc.
b) Operaţiuni de repartiţie, prin care se efectuează formarea şi redistribuirea
veniturilor: operaţiuni de repartiţie privind procesul de producţie şi
circulaţie a bunurilor (plata salariilor, impozite directe şi indirecte,
contribuţiile sociale, subvenţii de exploatare şi pe produs); formarea
veniturilor din titluri de proprietate (dobânzi, rente, chirii, dividende);

20
 formarea veniturilor de transfer prin administraţiile publice (pensii, ajutoare,
burse) etc.
c) Operaţiuni financiare, care se referă la fluxurile şi variaţiile de creanţe şi
datorii între agenţii sau subiecții economici participanţi la viaţa economică.
Unii din participanţi au resurse de finanţare care exced la un moment dat
nevoile lor; ele dispun ca urmare, de mijloace de plată, plasate sub formă de
depozite la termen sau transferabile la vedere (în monedă naţională şi în
monedă străină) rezerve tehnice de asigurare etc. Alţi agenţi economici au
însă nevoi de finanţare mai mari decât resursele proprii disponibile: în
măsura în care îşi găsesc creditori, aceştia se îndatorează şi devin debitori,
sub forma împrumuturilor pe termen scurt şi lung, obligaţiunilor emise etc.
Operaţiunile financiare constituie contrapartida celei mai mari părţi a
operaţiunilor cu bunuri şi a celor de repartiţie, care de regulă presupun
prezenţa monedei şi a creditului.
Subiecţii tranzacţiilor economice sunt agenţii economici analizaţi în
paragraful precedent: gospodăriile sau menajele, întreprinderile sau firmele,
instituţiile financiar-bancare, administraţiile publice, administraţiile private,
străinătatea sau restul lumii.
Tranzacţiile care intervin în derularea circuitului activităţii în condiţiile
economiei de piaţă pot fi diferenţiate în funcţie de operaţiunile la care se referă,
de obiectul şi spaţiul în care acestea se desfășoară, precum şi de modalităţile de
realizare a lor.
În ţările cu economie de piaţă, partea covârşitoare a tranzacţiilor dintre
agenţii economici se realizează prin intermediul pieţei şi sunt numite tranzacţii
de piaţă. Ele sunt tranzacţii bilaterale, în care oricărui transfer al unui bun
produs, al serviciului unui factor de producţie îi corespunde o contrapartidă
(contraserviciu) concretizată într-un alt bun, factor de producţie sau echivalent
în monedă.
Activităţile economice şi rezultatele acestora care nu se realizează prin
intermediul pieţei nu dau naştere la tranzacţii de piață: de exemplu, bunurile
produse şi consumate în gospodării. De asemenea, în economie au loc şi
tranzacţii unilaterale care sunt transferuri de bunuri, de servicii ale factorilor
sau de monedă fără a primi în schimb un contraserviciu. Ele sunt de două
categorii: transferuri curente, care se efectuează sistematic (impozite şi taxe,
contribuţii de asigurări sociale, subvenţii de exploatare, pensii şi ajutoare etc.) şi
transferuri de patrimoniu, care intervin mai rar şi produce la unul din agenţii
economici o modificare a patrimoniului (suplimentarea investiţiilor
întreprinderilor de către administraţiile publice, donaţii etc.)

21
 Orice tranzacţie de piaţă este reprezentată prin două fluxuri în sens
contrar; astfel, fluxului de bunuri şi celui de factori de producţie le corespund,
din direcţie opusă, fluxuri echivalente în monedă. Ilustrarea grafică a acestor
fluxuri este reprezentată în Figura 2.1. Ea reflectă, într-o formă sistematizată,
circuitul economic sau, cum mai este denumit, fluxul circular al activităţii
economice, ca expresie generalizată a tranzacţiilor ce au loc între principalii
actori ai pieţei: producătorii şi consumatorii. Se consideră astfel, că bunurile şi
serviciile sunt produse numai de către firme, care sunt achiziţionate şi
consumate în totalitate de către gospodării. De asemenea, se face abstracţie de
formarea patrimoniului, precum şi de fluxurile dintre firme care sunt
considerate producţie şi respectiv, consum intermediar.

Cheltuielile pentru bunuri de consum

OFERTĂ PIEŢELE BUNURILOR DE CONSUM CERERE
Bunuri de consum

ÎNTREPRINDERI GOSPODĂRII

(FIRME) (MENAJE)

Serviciile factorilor(muncă, natură,

CERERE capital) FACTORILOR DE PRODUCŢIE
PIEŢELE OFERTĂ

Venituri (salarii, rente, dobânzi)

Figura 2.1 Schema generală a circuitului economic

Inelul interior din Figura 2.1 reflectă fluxurile de bunuri de consum şi pe
cele de servicii ale factorilor, denumite fluxuri reale, esenţa circuitului
economic. Ele arată că menajele pun la dispoziţia firmelor servicii ale factorilor,
iar acestea din urmă furnizează menajelor bunurile şi serviciile de care au
nevoie. Resursele sau factorii de producţie reprezintă intrările în circuitul
economic, iar utilizarea lor în activitatea economică de către întreprinderi se
concretizează prin obţinerea de bunuri materiale şi servicii de consum –
outputul circuitului economic.

Inelul exterior din Figura 2.1 reflectă aceleaşi tranzacţii bilaterale dintre
cele două sectoare pe baza fluxurilor monetare de venituri şi cheltuieli; rezultă
că fluxurile reale de bunuri şi de servicii ale factorilor sunt însoţite alternativ
22
prin fluxuri de venituri şi fluxuri de cheltuieli. Astfel, plata serviciilor factorilor
reprezintă venituri pentru menaje şi cheltuieli (costuri) pentru întreprinderi, iar
veniturile menajelor utilizate pentru cumpărarea de bunuri de consum reprezintă
încasări (venituri) pentru firme.
Din schema fluxului circular al activităţii economice rezultă că menajele
şi firmele participă simultan atât pe piaţa resurselor sau a factorilor de
producţie, cât şi pe piaţa bunurilor de consum, îndeplinind simultan rolul de
cumpărători şi de vânzători. Astfel, pe piaţa factorilor, întreprinderile se află în
poziţia cumpărătorului, al purtătorului cererii, iar menajele de partea ofertei,
vânzând firmelor producătoare serviciile resurselor lor. Pe piaţa bunurilor,
aceste poziţii se inversează: întreprinderile se găsesc în postura vânzătorului, iar
menajele de partea cererii, cumpărând bunuri şi servicii produse şi oferite de
firme.
După cum am apreciat, în analiza fluxului circular al activităţii
economice prezentat în Figura 2.1 , s-a făcut abstracţie de formarea
patrimoniului, considerând că menajele cheltuiesc integral veniturile lor pentru
cumpărarea de bunuri de consum şi că aceste bunuri reprezintă întreaga
producţie a firmelor. Or, în realitate, menajele nu utilizează integral veniturile
lor pentru bunuri de consum, o parte a acestor venituri fiind economisite.

MODIFICAREA
I E
PATRIMONIULUI

Venituri (V)
ÎNTREPRINDERI (FIRME) GOSPODĂRII (MENAJE)

Cheltuieli de consum (C)

Figura 2.2. Modificarea patrimoniului

Economiilor (E) le corespunde partea din producţia perioadei care nu este

destinată menajelor sub formă de bunuri de consum, ci investiţiilor (I).
Diferenţa dintre fluxuri, V – C = I şi V – C = E îşi găseşte reflectarea în

23
modificarea patrimoniului de bunuri de investiții (bunuri de capital) existent la
începutul perioadei şi care conduce la sporirea potenţialului productiv al
economiei (Figura 2.2 ).
Operaţiunile care iau naştere, în procesele de mobilizare, transformare şi
redistribuire a resurselor băneşti nu se realizează în mod direct între
întreprinderi (firme) şi gospodării (menaje). Aceste tranzacţii sunt mijlocite de
instituţii de credit, a căror funcţie principală constă în aceea de intermediar
financiar între ceilalți agenţi economici.
În desfăşurarea activităţii, în economia de piaţă, intervine şi autoritatea
publică (administraţiile) care, în calitate de agent economic, exercită în principal
funcţia de redistribuire a veniturilor. Fluxurile de intrări către acest agent
economic, respectiv veniturile au ca sursă impozitele şi taxele, iar fluxurile de
ieşire, respectiv cheltuielile, constau în plăţi de transfer. Din Figura 3.3 rezultă
că sectorul public încasează impozite de la firme (If) şi de la menaje (Im). De
asemenea, el efectuează transferuri către firme (subvenţii – S) şi către menaje
(Tm). Prin natura operaţiilor care le dau naştere (de redistribuire a veniturilor),
aceste tranzacţii sunt unilaterale, cu fluxuri într-un singur sens (fără fluxuri în
sens opus, care reflectată primirea în schimb a unui contraserviciu), ce conduc
la creşterea veniturilor agentului economic care primeşte şi diminuarea
veniturilor celui care face transferul. Se înţelege că în schema privind locul
sectorului public în circuitul economic se face abstracţie de alte operaţii şi
tranzacţii la care participă acest sector, cum sunt: plata muncii angajaţilor din
administraţiile publice, prestarea de servicii gratuite către populaţie (aşa-
numitele tranzacţii invizibile sau presupuse), precum şi unele tranzacţii
bilaterale, cum este cazul achiziţionării de la firme a bunurilor şi serviciilor
necesare funcţionării instituţiilor şi infrastructurilor publice.

Venituri (V)

Cheltuieli (C)
ÎNTREPRINDERI GOSPODĂRII
(FIRME) (MENAJE)
S If Im Tm

ADMINISTRAŢIILE
PUBLICE
Figura 2.3. Locul administraţiilor publice în circuitul economic

24
 Ilustrarea grafică a circuitului economic fiind foarte sugestivă este larg
utilizată în caracterizarea realităţilor din economia de piaţă. De asemenea, în
teoria economică, ca şi în practică, sunt folosite şi alte modalităţi de evidențiere
şi analiză a tranzacţiilor şi fluxurilor din economie: de exemplu sub forma
matriceală, cu ajutorul unor balanţe sau tabele intrări-ieşiri etc.
2.3 Organizarea afacerilor. Întreprinderea
În economia de piaţă, agenţii economici din sectorul afacerilor – respectiv
întreprinderile sau firmele – cunosc forme tipice de organizare, fiecăreia dintre
forme corespunzându-i un anumit regim economic şi juridic de funcţionare.
Opţiunea pentru o anumită formă de organizare revine subiecţilor economici
care, în calitate de întreprinzători sau proprietari, iniţiază o activitate economică
în sectorul afacerilor. Evident, subiectul respectiv va alege acea formă de
oragnizare care, în raport de cadru legal existent, le apare drept cea mai
favorabilă promovării intereselor privind dezvoltarea afacerii respective.
Întreprinderea sau firma reprezintă o organizaţie economică sub o
singură conducere şi o singură gestiune financiară (patrimoniul). Ea poate să
cuprindă una sau mai multe unităţi de producţie care efectuează activităţi
identice în mai multe spaţii geografice sau care desfăşoară genuri diferite de
activităţi în una sau mai multe zone comerciale. În sens strict juridic, firma
reprezintă un nume sub care o persoana fizică sau juridică exercită o activitate
comercială sau cu un scop lucrativ (de profit). Unitatea cu producția cea mai
mare sau cu marca cea mai cunoscută defineşte, de regulă, organizaţia
economică punându-şi amprenta asupra întregii activităţi a firmei.
O întreprindere se particularizează prin obiectul propriu de activitate
precum şi prin caracteristicile sale din punctul de vedere al formei de proprietate
şi a modului lor de organizare, ţinând seama de natura răspunderii pe care şi-o
asumă subiecţii, de drepturile şi obligaţiile acestora etc.
În funcţie de forma de proprietate şi modul de organizare şi funcţionare,
agentul economic agregat denumit generic întreprindere sau firmă se prezintă
sub diferite forme: întreprinderile private individuale, societăţi comerciale de
persoane şi de capitaluri, întreprinderile publice sau regiile autonome,
societăţile mixte (publice şi private) etc.
Întreprinderea individuală îmbracă de obicei forma unor unităţi
economice administrate şi operate pe cont propriu de către însuşi proprietarul
lor; acesta, ajutat eventual de membrii familiei sau de un număr redus de
angajaţi exercită şi întregul volum de muncă aferent funcţionarii firmei. Premisa
constituirii unor astfel de firme o reprezintă libera inițiativă a subiecţilor
interesaţi să-şi pună în valoare, în mod autonom, propriile competenţe

25
profesionale şi manageriale într-un domeniu dat. Firmele din această categorie
funcţionează pe baza proprietăţii private individuale asupra activelor. Ele
prezintă avantajul flexibilităţii şi adaptabilităţii la cerințele pieţei, al mobilităţii
în ceea ce priveşte gama activităţilor lor şi a locului de funcţionare. În cazul
acestui tip de întreprindere, iniţiativa întreprinzătorului are aria cea mai mare de
manifestare, iar răspunderea celui ce deţine o asemenea firmă este nelimitată.
Într-o economie de piaţă dezvoltată, întreprinderile individuale sau
firmele cu un singur proprietar sunt predominante numeric, însă contribuie cu o
mică parte la producţia naţională. Firma individuală este, de regulă, o
întreprindere de talie mică şi, din acest motiv, ea este relativ vulnerabilă faţă de
fluctuaţiile conjuncturale ale pieţei. Posibilităţile ei de dezvoltare sunt, de
asemenea, limitate, depinzând de credite bancare, care sunt însă mai greu de
obţinut, tocmai datorită riscurilor ridicate şi dificultăţilor de a folosi drept
garanţie activele firmei.
În economia de piaţă contemporană, societatea comercială (compania,
corporaţia) constituie forma principală de întreprindere sau firmă. Ea reprezintă
o organizaţie economică formată din mai multe persoane fizice si/sau juridice
(asociaţii sau acţionarii), persoane care contribuie la formarea unui patrimoniu
social în scopul desfăşurări unei activităţi lucrative. Societatea comercială este o
persoană juridică distinctă faţă de persoanele fizice si/sau juridice care o
compun. Ca întreprindere, societatea comercială reprezintă cadrul organizatoric
de combinare şi utilizare cu eficienţă cât mai mare a factorilor de producţie
avansaţi, rezultatele obținute fiind împărţite între membrii acesteia.
Există două tipuri fundamentale de societăţi comerciale: societăţi
comerciale de persoane (sau firma asociativă) şi societăţile comerciale de
capitaluri.
Societăţile comerciale de persoane se împart, la rândul lor, în societăţi
în nume colectiv şi societăţi în comandită simplă. Societatea în nume colectiv
este compusă dintr-un singur fel de asociaţi şi se caracterizează prin aceea că
aportul asociaţilor sub formă de părţi sociale este netransmisibil, iar obligaţiile
financiare ale societăţii sunt garantate de asociaţi, care răspund nelimitat şi
solidar de pasivul social. Societăţile în comandită simplă se caracterizează de
asemenea prin faptul că aportul asociaţilor nu este negociabil şi transmisibil, dar
asociaţii se compun în două categorii: comanditaţii – care răspund în mod
solidar şi nelimitat pentru obligaţiile asumate de societate – şi comanditarii –
care răspund numai cu mărimea aportului lor la formarea capitalului social.
Societăţile comerciale de capitaluri se împart în societăţi în comandită
pe acţiuni şi societăţi anonime pe acţiuni. Societăţile în comandită pe acţiuni

26
sunt formate dintr-un număr limitat de acţionari, iar acţiunile nu sunt, de regulă,
transmisibile decât cu consimţământul companiei respective. Comanditaţii sunt
răspunzători nelimitat şi solidar pentru pasivul capitalului social, iar
comanditarii răspund de obligaţiile societăţii numai în limita acţiunilor
subscrise.
Societăţile anonime pe acţiuni reprezintă forma cea mai reprezentativă
de societate comercială în economia de piaţă contemporană. Capitalul este
format din contribuţia acţionarilor sub forma unor înscrisuri (acțiuni), care
reprezintă fracţiuni egale şi constante ale capitalului social. Societatea anonimă
pe acţiuni constituie o asociere de capitaluri şi nu o asociaţie de persoane.
Drepturile şi riscul sunt reduse numai la valoarea subscrisă, iar acţiunile pot fi
transferate fără nici o restricţie. Având o mare răspândire, aceste societăţi
creează posibilitatea mobilizării unor capitaluri mici, precum şi a economiilor
băneşti ale populației. Aceste societăţi sunt conduse de reprezentanții aleși de
adunarea generala a acţionarilor, realizându-se astfel, o separare între
conducerea firmei şi proprietate.
Societăţile cu răspundere limitată reprezintă o formă de societate
comercială care combină în organizarea şi funcţionalitatea ei elemente
împrumutate atât de la societăţile de persoane, cât şi de la societăţile de
capitaluri.
Întreprinderea publică reprezintă o formă de organizare a sectorului
economic de stat şi, deci, nu are acţionari sau asociaţi. Întreprinderile publice
(regii autonome etc.) au ca obiect exploatarea şi valorificarea în scop de profit a
unor bunuri aflate în proprietatea statului. Regiile publice sunt persoane
juridice, au drept de folosinţă asupra bunurilor din patrimoniul lor, funcţionează
pe baza de gestiune economică şi autonomie financiară. În acest cadru, esenţial
este caracterul lor de întreprindere sau firmă şi nu cel de proprietate. Asemenea
întreprinderi, al căror patrimoniu face obiectul proprietăţii publice, funcţionează
tot pentru piaţă, ca şi societăţile comerciale. Ele sunt create în situaţiile în care
organizarea de societăţi comerciale nu ar putea asigura satisfacerea în condiţiile
normale a cererii; de exemplu unitățile de producţie legate de apărarea
naţională, întreprinderi care se ocupa de dezvoltarea sau exploatarea unor
infrastructuri sau utilităţi de interes public etc.
Alte forme de organizare a întreprinderilor sau firmelor sunt: societăţile
mixte – de stat şi private – cooperativele meşteșugarilor, agricultorilor etc. În
scopul minimizării costurilor de producţie şi măririi profitabilităţii, în
organizarea firmelor are loc şi un proces de integrare. Aceasta poate fi:
integrare verticală, când o serie de firme se angajează într-un anumit domeniu

27
de producţie sau desfacere; integrare laterală, când unele firme sunt angrenate în
producerea unor bunuri diferite pentru aceeaşi piaţă şi care se presupun
reciproc.
Cartelul (sindicatul) reprezintă o înţelegere între două sau mai multe
firme independente care produc aceleaşi mărfuri, înţelegerea stabilă în legătura
cu: a) zona geografică de aprovizionare şi desfacere; b) nivelul producţiei sau
nivelul preţului de desfacere a produselor; c) înfiinţarea unui oficiu comun care
asigură vânzarea mărfurilor sau care se ocupă de aprovizionare. Trustul apare
prin fuzionare – verticală sau orizontală – a unor firme, proprietarii acestora
devenind coacţionari. Holdingul reprezintă o societate sau companie care
deţine cea mai mare parte a acţiunilor mai multor firme. Fiecare firmă de
holding îşi păstrează identitatea şi forma de organizare, precum şi pieţele de
aprovizionare şi desfacere, legăturile dintre compania principală şi filiale
realizându-se numai în domeniul financiar şi investiţional. În general, toate
aceste combinaţii şi aranjamente dintre firme sunt admise legal numai dacă nu
încalcă reglementările cu privire la concurenţa legală sau legislaţia anti-
monopol (antitrust) .
Concepte cheie:
 Agenții economici
 Agenții economici elementari
 Firma (producătorul)
 Gospodăria (consumatorul)
 Circuitul economic
 Operațiunile economice
 Tranzacțiile economice
 Tranzacțiile bilaterale de piață
 Tranzacțiile unilaterale (transferuri)
 Fluxurile economice (reale și monetare)
 Societățile comerciale

Probleme de reflecție
 De ce studiul microeconomiei începe cu identificarea agenților economici
elementari și care sunt trăsăturile definitorii ale acestora?
 “Pentru a ușura studiul comportamentului lor, agenții economici sunt
împărțiți în trei grupe: gospodării, firme și guvern. Acestea sunt „dramatis
personae” ale teoriei economice, iar scena pe care își desfășoară activitatea
este piața” (Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal „Economia pozitivă” op.
Cit. p. 94) . Caracterizați succint cele trei categorii de agenți economici.

28
  Găsiți vreo legătură între fluxurile economice și tranzacțiile economice?
Ce tipuri de fluxuri și de tranzacții economice cunoașteți?
 Descrieți principalele componente ale circuitului economic (fluxului
circular al activității economice) .
 Analizați prin comparație principalele forme de societăți comerciale.

Capitolul 3

COSTUL DE PRODUCȚIE, PRAGUL DE

RENTABILITATE ȘI PREȚUL

Planul temei

3.1 Costul de producție

3.2 Pragul de rentabilitate al firmei
3.3 Prețurile și formarea lor

Obiectivele temei
 Cunoașterea principalelor categorii de costuri și a evoluției lor, pe termen
scurt și pe termen lung, în raport cu producția;
 Înțelegerea relației costuri-randamente factoriale;

29
 În continuare trebuie să consideram numai anumite prețuri ale intrărilor
pentru a evidenția cum variază costurile firmei în raport cu producția realizată.
Analiza pe termen scurt și pe termen lung a acestor costuri ne permite să
înțelegem un alt concept fundamental legat de teoria producătorului – oferta, ale
cărei elemente de bază vor fi prezentate în finalul acestui capitol. Vom vedea că,
în ultima instanță, alegerea revelatoare a producătorului se rezumă la o simplă
relație între costul de producție și prețul produsului respectiv.

3.1 Costul de producție

Producția de bunuri materiale şi servicii presupune, după cum se ştie,
intrări sau consum de factori de producţie. Întrucât consumul de factori este
alcătuit din elemente eterogene, el poate fi măsurat numai în expresie monetară.
Consumurile de factori sunt exprimate în bani şi pentru faptul că
serviciile acestor factori sunt dobândite de către firmă prin plata unor sume, a
preţurilor lor pe pieţele factorilor de producţie.
Costul de producţie reprezintă consumul cumulat al factorilor de
producţie în expresie monetară, sau totalitatea cheltuielilor (plăţilor) suportate
de către firmă cu producerea şi desfacerea produselor sale. Exprimarea în bani a
tuturor consumurilor de factori, independent de natură, marimea şi variaţia lor,
permite aducerea la un numitor comun a acestor consumuri, măsurarea şi
compararea lor.
Costul de producţie ocupă un loc central în opţiunile sau deciziilor pe
care le iau producătorii; după cum s-a vazut din definirea echilibrului
producătorului, firma caută să ajusteze intrările de factori astfel încât fie să
maximizeze producţia la un cost dat, fie să minimizeze costul pentru un nivel
determinat al producţiei. Pentru firmă problema este să asocieze preţului de
vânzare al bunului produs o ofertă al cărui cost să-i permită obţinerea unui

30
profit cât mai mare. Aceasta arată că funcţia de ofertă se construieşte pornind de
la anumite ipoteze care au ca bază analiza costului de producţie.

Tipologia costului pe termen scurt

Vom analiza mai întâi costul de producţie pe termen scurt, care, după
cum se ştie, este perioada de-a lungul căreia firma poate modifica producţia (şi
oferta) numai în limitele capacităţilor sale de producţie; variaţia volumului
producţiei se realizează prin ajustarea cantităţii de munca, de materii prime etc.,
echipamentele şi tehnologia producţiei fiind un factor constant (fixat).
Pe termen scurt costurile de producţie pot fi clasificate în costuri globale
şi costuri medii sau pe unitatea de produs. Mai exista şi costul marginal, un
concept fundamental în analiza teoriei producătorului şi a ofertei.
Costul global (sau costurile globale) sunt chetuielile aferente unei
anumite producţii (omogene sau eterogene). Distingem trei categorii de costuri
globale: costul fix, costul variabil şi costul total.
Costul fix (CF) reprezintă toate acele cheltuieli care sunt independente
de volumul producţiei. Din această categorie de cheltuieli fac parte: amortizarea
capitalului fix, chiriile şi impozitele pe teren şi clădiri, dobânzile la
împrumuturile contractate, primele de asigurare, cheltuielile de întreţinere a
firmei (încălzit, iluminat, pază) etc. Toate acestea sunt costuri care sunt
suportate de firmă, indiferent dacă şi cât produce; mai sunt denumite şi costuri
de regie, indirecte sau costuri “inevitabile”. Grafic, costurile fixe (CF) sunt
reprezentate de o dreaptă paralelă axei producţiei (vezi Figura.3.1).
Costul variabil (CV) reprezintă acele cheltuieli a căror mărime se
modifică în acelasi timp şi sens cu modificarea volumului producţiei: cheltuieli
cu materii prime şi materiale, energie şi combustibili tehnologici, salariile
plătite muncitorilor etc. Unele din aceste cheltuieli se pot modifica strict
proporţional cu volumul producţiei (de exemplu, costurile cu materii prime
unde consumurile specifice din reţetele de fabricaţie trebuie strict respectate),
iar alte costuri se pot modifica în proporţii diferite în raport de variaţia
volumului producţiei. Privite în ansamblu, ele sunt costuri variabile (li se mai
spun costuri directe sau “costuri care pot fi evitate”) fiind funcţie crescătoare de
volumul producţiei:
CV = f(Q).
În reprezentarea grafica din Figura 3.1, punctul de plecare al curbei C V îl
reprezintă originea (o producţie zero nu ocazionează consumul de factori
varibili), ea fiind înclinată pozitiv pe tot traseul, dar ritmul de creştere este
diferit: într-o primă fază, când producţia creşte mai amplu decât consumul

31
factorilor variabili, costul variabil creşte cu sporuri descrescânde (curba Cv este
concavă), după care evoluează cu sporuri crescătoare (curba Cv devine
convexă).
Costul total sau costurile totale (CT) reprezintă suma costurilor fixe şi a
costurilor variabile:
CT = CF + CV.
Ca şi costurile variabile, costurile totale sunt dependente de volumul
producţiei. Variaţiile costului total reproduc, astfel, variaţiile costului variabil.
Din acest motiv curba CT are alura curbei CV, fiind însă pozitionată deasupra
acesteia din urmă, cu o mărime egală cu cea a costului fix.
Costurile medii sau costurile unitare sunt costurile globale (C F, CV şi CT)
raportate la volumul producţiei; potrivit celor trei categorii de costuri globale
vom avea exact trei categorii de costuri medii: costul fix mediu, costul variabil
mediu şi costul total mediu.
Costul fix mediu (CFM) sau costul fix pe unitatea de produs rezultă din
împărţirea costurilor fixe globale la numărul de unităţi produse:
CF
C FM  .
Q

Costul
C
T

Reprezentată grafic C
V
în Figura 3.1, curba
CFM este continuu
descrescătoare în
raport cu producţia, C
având ca asimptote F

cele două axe.

Q
Costul
0
variabil mediu C
Costul
(CVM) sau costul m

variabil pe unitatea C
TM
de produs este egal
C
cu raportul dintre VM

costurile variabile
globale şi volumul
producţiei:

C Q
32 FM
0
Q1 Q2 Q3

Figura 3. 1 Curbele costurilor pe temen scurt

 CV
C VM 
Q

În grafic curba CVM are forma literei “U”, ceea ce evidenţiază faptul că el poate
fi corelat pozitiv sau negativ cu producţia. Astfel, atât timp cât C V cresc mai
încet decât creşte producţia, CVM este descrescător până atinge un punct minim,
după care devine crescător atunci când CV cresc mai repede decât producţia.
Costul total mediu (CTM) este costul total de producere al unei producţii
CT
date împărţit la numărul de unităţi produse ( C TM  ) sau suma costului fix
Q
mediu şi a costului variabil mediu (CTM = CFM + CVM). Curba CTM este tot sub
forma literei “U” asemănătoare celei a CVM, cu deosebirea că este poziţionată
deasupra acesteia, întrucât CTM cuprinde în plus şi CFM.

Costul marginal (Cm) reprezintă sporul sau suplimentul de cost necesar

pentru producerea unei unităţi suplimentare dintr-un anumit produs. Se
determină prin raportarea variaţiei costului total la variaţia producţiei:

ΔC
Cm 
ΔQ

Întrucât costurile fixe prin definiţie nu variază cu producţia, costul

marginal este independent de CF (costul fix marginal este zero). În schimb,
costul variabil marginal este întotdeauna pozitiv, indicând că orice creştere a
producţiei va necesita un cost adiţional. Acest supliment de cost la fiecare
unitate adiţională de produs poate să scadă sau să crească pe măsură ce
producţia creşte. De aceea, curba Cm este reprezentată în graficul din Figura 3.1
tot sub forma literei “U” şi are la bază evoluţia randamentelor factoriale pe
termen scurt.
Costul marginal poate fi mai mare sau mai mic decât costul mediu (C TM)
iar uneori poate diferi semnificativ de acesta din urmă. El este însă unul din
conceptele fundamentale în teoria producătorului, evoluţiile costului marginal
fiind cele care călăuzesc deciziile firmei referitoare la volumul producţiei şi
ofertei sale.

33
 Este important, însă, să nu confundăm conceptul de cost marginal cu cel
de cost mediu; matematic, costul total mediu este costul total împărţit la
CT
producţie ( C TM  ); în timp ce costul marginal este prima derivată a costului
Q
dC T
total în funcţie de producţie ( C m  ).
dQ

În graficele din Figura 3.1 este ilustrată întreaga familie de curbe ale
costurilor pe termen scurt. Ele arată cum variază costul în raport cu producţia
pentru o mărime dată a capacităţii de producţie a firmei (a factorului fix), şi
anume:
a) pentru nivelurile
Q
producţiei pentru care costul
marginal este mai redus decât
costul mediu, sporurile de
producţie contribuie la
diminuarea costului
mediu; invers, Q'
QM
L când costul
L
marginal este mai L
mare decât
0
costul mediu, orice creştere
Costul
a producţiei duce C la creşterea
m C
costului mediu; TM

b) dacă enunţurile de la punctul

precedent sunt corecte, atunci
curba Cm trebuie să treacă prin
Q
minimul costului mediu. Curba
0
Cm intersectează Figura 3. 2 Relaţia costuri-randamente mai întâi curba
CVM şi apoi a CTM; minimul CTM
este situat deasupra şi la dreapta minimului CVM;
c) deoarece CFM se diminuează odată cu sporirea volumului producţiei,
creşterea CTM este mai târzie decât creşterea CVM. Acelaşi lucru explică de ce
creşterea CTM este mai puţin intensă decât creşterea CVM;

d) nivelul producţiei care corespunde minimului costului mediu (Q3 din Figura
6.1) este adesea numit capacitatea de producţie a firmei. Aşa cum se vede şi din
reprezentarea grafică, firma poate produce peste acest nivel (mai mult decât Q 3).
O firmă care va produce peste capacitatea actuală va opera însă la costuri pe
unitatea de produs mai mari decât minimul pe care îl poate obţine pe termen
scurt.

34
 Evoluţia costului marginal şi implicit a costului mediu (C VM şi CTM) depinde
de evoluţia randamentelor factoriale. Analiza evoluţiei costurilor şi
randamentelor factoriale arată că la randamente factoriale crescătoare le
corespund costuri marginale şi medii descrescătoare, şi invers, la randamente
factoriale descrescătoare le corespund costuri marginale şi medii crescătoare.
Relaţia inversă dintre costuri şi randamente factoriale este ilustrată foarte
sugestiv prin graficele din Figura 3.2, unde cele două categorii de variabile sunt
reprezentate ca şi când s-ar privi în oglindă.
Din analiza relaţiei dintre costuri şi randamentele factoriale, teoria
producătorului reţine îndeosebi ipoteza sau legea creşterii costurilor. Această
lege reflectă faptul că pentru o anumită capacitate de producţie (pentru o
cantitate dată din factorii ficşi), mai devreme sau mai târziu costul marginal şi
costul total mediu vor creşte.Ea derivă din legea randamentelor descrescătoare
(sau legea productivităţii marginale descrescânde) şi reflectă comportamentul
costului de producţie pe temen scurt.
Pe termen lung, când firma poate ajusta toate intrările de factori de
producţie, tendinţa de creştere a costurilor poate fi amânată sau să nu se
producă. Evoluţia costului pe termen lung se va regăsi însă ceva mai departe în
cuprinsul acestui capitol. Deocamdată vom lua în considerare şi alte criterii ce
călăuzesc alegerile producătorului atunci când capacitatea şi tehnologia de
producţie a firmei sunt date (când uzina a fost construită şi deja functionează).
Pentru aceasta, vom lua în considerare şi preţul bunului produs şi oferit de firmă
pe piaţă.
3.2 Pragul de rentabilitate şi oferta producătorului
Volumul producţiei de la care producătorul începe să obţină profit este
denumit pragul de rentabilitate (punctul critic) al firmei. La acest nivel al
activităţii profitul firmei este nul (Pr = 0) ceea ce înseamă că pragul său de
rentabilitate este dat de egalitatea
Costul
dintre încasările sau veniturile
totale ( VT  Q  P ) şi costurile totale V
T
( T
C  Q  C TM ).

C
T

VT  C T ,

Q  P  Q  C TM sau P  C TM . R

C
F
35
Q

0 Q
R

Figura 3. 3 Pragul de rentabilitate

 În reprezentarea grafică din figura 3.3, pragul de rentabilitate este
determinat la intersecţia dintre curba costului total (C T) şi curba încasărilor
totale (VT). Acest punct de intersectie (R) între cele două curbe corespunde
nivelului de producţie (QR) de la care firma devine profitabilă, pragul ei de
rentabilitate. Dacă Q > QR, întreprinderea obţine profit (la dreapta punctului
critic graficul indică zona de profitabilitate), iar dacă Q < Q R, firma
înregistrează pierderi (zona din stânga punctului critic).
Pragul de rentabilitate sau punctul critic al firmei poate fi determinat
prin egalarea cu zero a funcţiei profitului:
Pr  Q  P  Q  C TM  Q P  C TM   C F  0 ,

CF
de unde rezultă: QR 
P  C VM

De exemplu, dacă o firmă care produce cămăşi are C F de 40.000.000 lei,

CVM de 55.000 lei, iar preţul de vânzare al unei cămaşi este de 80.000 lei, atunci
pragul său de rentabilitate este:
40.000.000
QR   1.600 cămăsi
80.000  55.000

Pragul de rentabilitate al firmei reprezintă un concept important în teoria

producătorului pe termen scurt. La întreprinderile mari şi foarte mari, cu o
pondere mare a costurilor fixe (rezultat al investiţiilor importante făcute în
capacităţile lor de producţie), pragul de rentabilitate este în mod inerent ridicat.
În această situatie şi gradul de risc ca o firmă să intre în zona pierderilor este
mare, dacă aceasta este constrânsă să-şi reducâ producţia datorită scăderii
volumului vânzărilor pe piaţă.
Rezultă, aşadar, că o firmă este profitabilă dacă ar funcţiona la un nivel
al producţiei superior pragului de rentabilitate. Ea nu poate însă să-şi extindă
oricât nivelul producţiei prin ajustarea intrărilor din factori variabili, întrucât se
confruntă cu o tendinţă de creştere a costurilor de producţie, ca efect al legii
randamentelor descrescătoare. După cum se observă şi din Figura 3.3, pe termen
scurt zona de profitabilitate se restrânge treptat pe măsură ce panta curbei C t
creşte iar firma poate intra din nou în pierdere. De aceea este important ca firma
să cunoască nivelul optim al producţiei şi ofertei la care să opereze.
Determinarea ofertei producătorului pune problema cunoaşterii
nivelului de producţie care permite maximizarea profitului firmei, deci, nu doar
a pragului de rentabilitate.

36
 O firmă perfect competitivă îşi va extinde, de regulă, volumul producţiei
şi al ofertei până la acel nivel la care încasarea sau venitul marginal (V m) este
egal cu costul marginal (Vm = Cm). Această egalitate defineşte profitul maxim al
producătorului. Întrucât pentru o firmă care operează pe o piaţă perfect
concurenţială venitul marginal este egal cu preţul de vânzare, condiţia de
maximizare a profitului devine Cm =P.
Graficul din Figura 6.4 ilustrează raţionamentul formulat. Curba C TM este
intersectată în punctul său minim de curba Cm. Întrucât preţul pieţei este
independent de volumul producţiei este reprezentat în grafic de o dreaptă
paralelă cu axa cantităţilor, corespunzător nivelului de preţ determinat de piaţă.
Volumul
Costul C
P E m
4

4 E
P
E 3
3
P
E 2
P
2 C
TM
E 1
P
1
0
0

0 Q

Q Q Q Q Q
Figura 3. 4 Oferta producătorului
0 1 2 3 4

producţiei corespunzator profitului maxim este dat de punctul de intersecţie (E)

al curbei Cm cu linia preţului. Extinderea nivelului producţiei dincolo de acest
punct va diminua profitul firmei, întrucât producerea oricărei unităţi
suplimentare va costa mai mult decât venitul încasat (Cm > P).

Pe baza ipotezelor formulate este construită funcţia de ofertă a

producătorului. Cantitatea produsă şi oferită de o firmă depinde de condiţiile
sale de producţie (reflectate de evoluţia curbelor C TM şi Cm) şi de preţul de
vânzare a produsului. Volumul ofertei care permite maximizarea profitului va fi
diferit pentru niveluri diferite de preţ (P 1,P2,P3,P4), reacţia producătorului la
variaţiile preţului fiind în relaţie directă cu evoluţia curbei Cm (de fapt, cu acea
porţiune crescătoare a curbei Cm situată deasupra minimului C TM). În
consecinţă, oferta producătorului este o funcţie crescătoare de preţ: Q = f(P),
unde f > 0.

3.2.1 Evoluția costului pe termen lung

37
 Pe termen lung, când firma poate ajusta intrările din toţi factorii de
producţie pentru a trece de la un nivel de producţie la altul, toate costurile sunt
variabile. În consecinţă, nu mai întâlnim categoriile de costuri cunoscute (C FM,
CVM, CTM) de la analiza pe termen scurt. În fapt, pe termen lung exista un singur
cost mediu sau pe unitatea de producţie: costul total mediu pe termen lung
(CTML), a cărui evoluţie este determinată de acţiunea legii randamentelor de
scară. În condiţiile unor randamente de scară crescătoare, economiile de scară
sunt acelea care explică reducerea costului mediu pe termen lung. Aceste
economii pot fi de natură tehnică (avantajele producţiei de masă sau de serie
mare, utilizarea unor metode şi echipamente de producţie e ficiente, generatoare de
randamente mari) şi financiară (condiţii de creditare mai avantajoase) etc. Noile tehnologii, bazate pe
utilizarea unor maşini şi echipamente specializate şi foarte performante, pot fi aplicate, evident,
numai în condiţiile producţiei pe scară largă şi când volumul producţiei pe care firma îl poate vinde
justifică investiţiile în aceste tehnologii.

Caseta 3.1 Economii de scară

Analizele privind evoluţia costului de producţie pe termen lung
menţionează ca principale surse de economii de scară tehnologia producţiei pe
scară mare şi aşa-numitele „costuri făcute doar o dată”. Acestea din urmă
constau în „antrenarea în producţie a intrărilor care nu trebuie să crească pe
măsura creşterii producţiei unui anumit produs, chiar şi pe termen lung. De
exemplu, adesea există costuri fixe ample în dezvoltarea noilor produse, cum ar
fi noua generaţie de avioane sau un computer mai performant. Aceste costuri de
cercetare şi dezvoltare trebuie să fie incluse o singură dată pentru fiecare produs
şi deci sunt independente de scara la care produsul respectiv va fi ulterior
realizat. Chiar dacă în raport cu producţia pe termen lung costurile de producţie
cresc, costurile medii totale, care includ costurile de dezvoltare, vor scădea pe
măsură ce creşte scara producţiei. Influenţa acestor costuri implicate doar o
singură dată este că determină scăderea costurilor medii totale pentru întraga
gamă de produse. Efectul este similar cu ceea ce se întâmplă pe termen scurt
atunci când costurile medii fixe scad o dată cu creşterea producţiei”. (R. Lipsey,
A. Chrystal, „Economia pozitivă”, op. Cit. pg. 241).

Pe măsura creşterii capacităţii de producţie (taliei firmei) pot apărea

dezeconomii de scară care, devenind predominante, conduc la creşterea costului
mediu pe termen lung. Cauzele rezidă în principal în dificultăţi de organizare,
comunicare şi coordonare în cadrul firmei, în creşterea costurilor poluării şi
atragerii unor resurse mai puţin eficiente, etc. Ca urmare, dincolo de un anumit

38
 nivel al producţiei, expansiunea firmei poate avea loc într-o zonă a
randamentelor de scară descrescătoare, care fac ca aceasta să suporte costuri
unitare crescătoare.
În consecinţă, pe termen lung firma îşi poate modifica scara producţiei,
prin trecerea de la o capacitate de producţie la alta. Fiecare capacitate a firmei
defineşte un nivel al producţiei care corespunde minimului costului total mediu
pe termen scurt (CTMS). Trecerea de la o capacitate de producţie la alta conduce
la o succesiune de curbe ale CTMS din care se poate construi curba costului mediu
pe termen lung (CTML ).
În graficul din Figura 3.5, fiecare punct de pe curba C TML corespunde
unor capacităţi diferite ale firmei, iar trecerea de la un punct la altul necesită
suficient timp pentru ca toate intrările de factori să poată fi ajustate (pentru ca o
nouă capacitate să poată fi construită). Pentru a simplifica analiza, în Figura 6.5
sunt reprezentate numai trei curbe ale costului mediu pe termen scurt. Astfel,
CTMS1 corespunde nivelului (scării) iniţial şi cel mai redus al producţiei (Q 1) de
la care porneşte expansiunea firmei. Când se măreşte scara producţiei (de la
CTMS1 la CTMS2 ) minimul costului mediului se reduce şi este deplasat în jos spre
dreapta; firma operează într-o zonă de randamente crescătoare şi beneficiază de
economii de scară care au ca efect tendinţa de reducere a costului mediu pe
termen lung. La o nouă creştere a capacităţii firmei (dacă se realizează noi
proiecte de investiţii) minimul costului aferent scării superioare de producţie se
poate deplasa în sus spre dreapta (minimul CTMS3 este mai ridicat decât minimul
CTMS2). Prin aceste noi proiecte de investiţii firma realizează o nouă scară de
producţie şi respectiv oferta superioară (Q3) dar cu costuri medii mai ridicate;

CmL
Costul E
3
P
3
C
mS3 CTML
P
1
C
mS1 C
TMS3

E C C
1 TMS1 mS2

C
TMS2
E
2

P
2

0
Q
Q 39 Q2 Q
3
1
Figura 3. 5 Curba „înfăşurătoare”
în această situaţie ea operează într-o zonă cu randamente de scară
descrescătoare care determină costuri unitare în creştere.
Aşadar, deciziile strategice ale firmei vizând expansiunea activităţii sale
au la bază evoluţia CTML, a cărui curbă este tangentă tuturor curbelor C TMS.
Minimul fiecărui CTMS se află în interiorul curbei CTML, ceea ce înseamnă că ea
este o curbă de înveliş sau “curba înfăşurătoare” (mai este numită şi “curba
anvelopă”).
Curba CTML evidenţiază traseul celor mai scăzute costuri medii posibile
pentru orice nivel (scară) de producţie la care firma are capacitatea să facă
ajustările necesare privind intrările din toţi factorii de producţie.
După cum se observă din Figura 3.5, firma va fi foarte interesată să-şi
extindă scara de producţie de-a lungul întregii părti descrescătoare a curbei
CTML, care îi asigură randamente şi venituri crescătoare. Procesul de expansiune
a firmei continuă până ce atinge nivelul Q 2, care corespunde celui mai scăzut
cost mediu. Dincolo de acest punct, când se intră în faza unor randamente şi
venituri descrescânde, firma va dori să opereze în măsura în care preţul de
vânzare (P3) este mai mare decât costul marginal pe termen lung (CmL),
realizând astfel nivelul de producţie Q 3. Pentru aceasta, firma trebuie desigur,
să-şi poată mări corespunzator volumul vânzărilor. În caz contrar,
profitabilitatea sa va fi mai puţin favorabilă decât în situaţiile în care nu şi-ar fi
mărit scara de producţie.
Rezultă că răspunsul firmei pe termen lung la modificarea preţului de
vânzare va fi în funcţie de evoluţia costului său de producţie pe termen lung. În
mod concret, curba ofertei producătorului pe termen lung este dată de porţiunea
curbei CmL situată deasupra CTML. Pentru a-şi maximia profitul pe termen lung,
firma îşi ajustează intrările de factori astfel încât să egaleze C mL cu preţul de
vânzare la nivelul minimului costului mediu pe termen lung (C mL = P = CTML).
Dacă preţul depăşeste CmL firma tinde să-şi extindă scala de activităţi, cantitatea
oferită pe piaţă. Se observă, totodată, că oferta pe termen lung este mult mai
elastică decât curbele CmS.

3.3 Preţurile și formarea lor

Problematica preţurilor a suscitat de-a lungul istoriei ştiintei economice

ample dezbateri şi controverse, generate de complexitatea deosebitâ a acestui
concept, ca şi de multitudinea factorilor ce intervin în procesul formării şi
evoluţiei preţului. Teoria preţurilor constitue astfel un domeniu prioritar al
ştiintei economice, toate şcolile şi curentele de gândire economică acordându-i

40
un loc central. De altfel, după cum s-a mai arătat, neoclasicii au definit
economia ca ştiintă a formării şi evoluţiei preţurilor.
Preţul exprimă cantitatea de monedă (suma de bani) ce trebuie platită la
un moment dat, pe o anumită piaţă, pentru achizitionarea unei unităţi din bunul
respectiv. El reprezintă cea mai generală formă de măsurare economică,
denumită şi monetară; sintagma preţului fiind, în prezent, una dintre cele mai
complexe categorii din teoria economică.
Înca din antichitate s-a intuit că preţul măsoară “ceva” fără a se fi explicat
ce anume. Astfel, Aristotel arata că, în procesul schimbului, preţul exprimă
comensurabilitatea mărfurilor, deşi echivalenţa a două lucruri diferite calitătiv i
se părea nenaturală. Prima explicaţie a raportului de schimb a realizat-o, după
două milenii, Adam Smith care afirmă că “munca este masura reală a valorii de
schimb a tuturor mărfurilor”. Teoria preţurilor pe baza valorii-muncă a fost
dezvoltată ulterior de către reprezentanţii economiei politice clasice, îndeosebi
de către David Ricardo care a elaborat un adevarat tratat asupra valorii ca
substanţă comună a mărfurilor.
Definirea preţului ca expresie bănească a valorii mărfii şi mai ales
explicarea procesului formării lui pe baza teoriei valorii-muncă au întâmpinat
încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea o puternică opoziţie. Astfel, şcoala neoclasică
a fundamentat teoria subiectivă a valorii, după care preţul unui bun este
determinat de utilitatea marginală şi raritatea acestuia. Pe baza lor se formează
şi evoluează cererea, care se află de fiecare dată într-un raport de mărime cu
oferta, determinând nivelul şi dinamica preţului. În principal, deosebirea dintre
teoria clasică şi cea neocalasică decurge din cauza primară care determină
preţul. Dacă după clasici acesta este determinat în principal de condiţiile de
producţie ale mărfii, după neocalsici, rolul decisiv în formarea preţului revine
pieţei unde se manifestă utilitatea şi raritatea bunurilor.
Teoria modernă a preţului începe cu contribuţia Şcolii de la Cambridge,
care avansează aşa-numita “teorie a preţului fără valoare” (singura variabilă
reală este preţul, valoarea fiind o creaţie abstractă şi arbitrară a economiştilor).
Se pleca de la premiza că cele două teorii anterioare sunt doar explicaţii
incomplete sau soluţii parţiale privind natura şi formarea preţului. “A te întreba
dacă preţul unui bun este dat de consumul de factori de producţie ori de
utilitatea marginală şi raritatea lui – arată A. Marshall – este sinonim cu a te
întreba dacă o coală de hârtie aşezată între lamele unui foarfece este tăiată de
lama de jos sau de cea de sus”.
În consecinţă, preţul este determinat atât de consumul de factori de
producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului; sub primul aspect
preţul exprimă condiţiile producţiei şi interesele purtătorului ofertei, iar sub cel
de-al doilea aspect el exprimă interesele purtătorului cererii. Confruntarea
acestor interese, înţeleasă ca un proces de negociere şi ajustare reciprocă,
41
determină raportul dintre cerere şi ofertă şi, în final, preţul la care se
tranzacţionează bunul pe piaţă. Din acest punct de vedere, preţul este considerat
un rezultat firesc al funcţionării pieţei concurenţiale, un determinat al celor două
forţe ale sale – cererea şi oferta.
Teoria modernă a preţului, adică “teoria determinării preţului prin cerere
şi ofertă este frumoasă prin simplitatea ei şi totuşi puternică prin spectrul de
aplicare”.Aceasta nu înseamnă însă că cererea şi oferta sunt singurele forţe care
determină niveul şi evoluţia preţului în economia reală. Atunci când preţurile se
formează şi evoluează în mod liber pe baza condiţiilor pieţei (fără nici o
intervenţie din afară), acestea se numesc preţuri libere. În afară de cerere şi
ofertă, teoretic nu există alte forţe suficient de puternice pentru a stabili nivelul
preţului şi a-i determina evoluţia. Este situaţia ideală pe care o întâlnim în
modelul pieţei cu concurenţă perfectă, unde oricare dintre participanţii pe
această structură de piaţă este ceea ce teoria economică numeşte un primitor de
preţ (“price taker”).
În economia contemporană dominante sunt, însă, structurile de piaţă cu
concurenţă imperfectă. În cadrul acestor structuri pot exista firme sau un grup
de firme care dispun de suficientă forţă şi mijloace pentru a influenţa şi a
determina nivelul preţului. Datorită puterii lor de piaţă, ele pot vinde cantităţi
diferite la preţuri diferite şi, în consecinţă, caută preţurile cele mai profitabile,
respectiv sunt cautători de preţuri (“prices searches”).
Preţurile care sunt rezultatul politicilor şi deciziilor marilor firme
(monopoluri, oligopoluri, etc.) sunt numite “preţuri administrate”. Deşi există
moduri şi nuanţe diferite de intrpretare a acestor preţuri, ideea de bază constă în
evidenţierea faptului că în cadrul structurii pieţei contemporane există preţuri în
a căror formare politicile marilor firme sunt esenţiale (vezi Caseta 3.2.).

Caseta 3.2. Preţuri administrate

Termenul de preţuri administrate a fost introdus în literatura de specialitate
tocmai cu scopul de a delimita preţurile de piaţă rezultate din jocul liber al cererii şi
ofertei, de preţurile stabilite sau administrate unilateral, în principal de către marii
producători. Potrivit acestei concepţii economia modernă este dominată de marile
corporaţii, care folosesc puterea lor de piaţă pentru a administra preţurile. Iată câteva
consideraţii în acest sens ale renumitului economist american John Keneth Galbraith în
cartea sa “Ştiinţa economică şi interesul public”.
“Firmele mici pot, după împrejurări, să iniţieze modificări de preţuri. Pozitia
firmelor mari este însă decisivă. Din moment ce marile firme au cele mai dezvoltate
tehnostructuri, rezultă că preţurile fixate pe ansamblul industriei respective reflectă
preponderent obiectivele acestei structuri dezvoltate. Aceste firme, în privinta
capacităţii de influenţare, nici nu se pot compara cu cea a întreprinzătorului capitalist”.
“Piaţa industrială tipică este acea a câtorva firme sau a oligopolului. Firmele din
aceste domenii industriale controlează preţurile din cauza nevoii de a se apăra – ca

42
replică la imensul capital investit, la orizontul de timp înveterat, la specializarea
extensivă şi, ca urmare , la proporţia mult mai mare a cheltuielilor generale. Aceeaşi
tehnologie şi aceeaşi organizare permit o productivitate crescută şi cheltuieli mai
reduse” (Ştiinţa economică şi interesul public, op. Cit., p. 159).
În procesul formării preţurilor pe anumite pieţe pot interveni şi alte centre
de putere, cum sunt cele ale autorităţii publice. Preţurile rezultate din
mecanismele pieţei, dar pe baza unor reglementări ale administratiei publice
(normative referitoare la costuri, cote de taxe şi impozite indirecte, stabilirea
unor limite de variaţie sau plafoane de preţ etc.) se numesc preţuri
reglementate. Gradul în care preţurile respective sunt reglementate depinde de
particularităţile diferitelor tipuri şi forme de pieţe, precum şi de obiectivele
politicilor de preţuri adoptate de stat.
Cele trei categorii de preţuri analizate mai sus – preţuri libere,
administrate şi preţuri reglementate – se disting după modul de formare a lor şi
se întâlnesc atât în cadrul tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a produselor
(bunuri de consum şi bunuri de producţie), cât şi pe celelalte pieţe. În cadrul
acestora din urmă, preţurile cunosc forme specifice şi poartă denumiri adecvate,
cum sunt: salariul, rata dobânzii, renta şi chiria, cursurile titlurilor financiare,
cursul valutar etc.
Toate categoriile şi formele de preţ sunt expresii monetare şi suportă în
timp deprecierea banilor. Pentru a cunoaşte ce se îintâmplă cu preţul unui bun în
timpul unei perioade inflaţioniste se foloseste alături de preţul absolut şi preţul
relativ.
Preţul absolut este preţul bunului exprimat în bani sau cantitatea de
monedă care trebuie platită pentru a achiziţiona o unitate din bunul respectiv. De
exemplu: 1Kg grâu = 5 000 lei; 1Kg carne = 100 000 lei; 1litru benzină = 25
000 lei; 1 oră de muncă = 25 000 lei; 1$ = 33 000 lei etc.
Preţul relativ este preţul unui bun exprimat în funcţie de preţul altor
bunuri. De exemplu: 1Kg carne = 4 salarii orare. În general, preţul relativ poate
fi determinat prin compararea modificării preţului respectiv cu media
modificării tuturor celorlalte preţuri care este numită nivelul general al
preţurilor. Astfel, în timpul unei perioade preţul grăului a crescut cu 10%, iar
niveleul general al preţurilor a crescut cu 25%, atunci preţul relativ al grâului a
scăzut; cu toate că preţul absolut al grâului a crescut, el a devenit relativ mai
ieftin.
Reducerea constantă şi pe o perioadă indelungată a preţurilor relative ale
unor produse generează consecinţe complexe, întrucât sectoarele respective de
activitate înregistreză pierderi de venituri şi patrimoniu prin aşa-numitul
fenomen al foarfecelui preţurilor. Experienţa României şi a multor ţări arată că,
într-o astfel de situaţie se află preţurile relative ale produselor agricole, ceea ce

43
şi explică politicile speciale adoptate în domeniul agriculturii, care urmăresc,
printre altele şi protejarea producătorilor agricoli.
Preţurile se află sub influenţa permanentă a variabilelor de intrare şi ieşire
a sistemului economic, constituindu-se în principal mesaj de semnalizare a stării
acestuia şi de anticipare a evoluţiei sale. Rolul esenţial al preţurilor în cadrul
mecanismului economiei de piaţă este reliefat prin funcţiile acestora.
Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor; constă în
aceea că prin intermediul preţurilor, o mare diversitate a consumurilor de
resurse economice, veniturile, fluxuriile şi tranzacţiile care se derulează la toate
nivelurile şi toţi subiecţii activităţii economice, sunt uniformizate sub formă
monetară. Cea mai generalizatoare formă de măsurare economică – cea
monetară – se realizează astfel prin mijlocirea preţurilor. De aceea, realizarea
acestei funcţii este condiţionată de existenţa unor preţuri corecte, care să
ilustreze cât mai fidel faptele economice, starea şi sensurile de mişcare ale
economiei.
Funcţia de informare a agenţilor economici asupra cerinţelor pieţei.
Preţurile constituie reţeaua de informaţii a sistemului economic, ele semnalând
tuturor agenţilor economici schimbările intervenite în condiţiile producţiei şi ale
cererii şi, prin aceasta, despre noile alternative şi oportunităţi ce le au la
dispoziţie. Preţul are o puternică încărcătură informaţională, într-o formă
simplă, rapidă şi ieftin transmisibilă; o enormă cantitate de informaţii din
economie este astfel „distilată” prin reţeaua de preţuri care la rândul lor
călăuzesc alegerile şi acţiunile agenţilor economici.
Funcţia de distibuire a veniturilor se referă la faptul că prin intermediul
preţurilor are loc renumerarea serviciilor factorilor de producţie, precum şi
recuperarea costurilor de producţie şi obţinerea unui anumit profit de către
întreprinzator. Procesul de formare şi distribuire a veniturilor este mijlocit,
astfel, de preţurile factorilor de producţie şi de preţurile produselor care
“arbitrează” accesul persoanelor şi categoriilor de persoane la bunurile
economice.
Funcţia de stimulare. Prin locul lor în reţeaua de informaţii şi prin
influenţa directă asupra veniturilor şi cheltuielilor agenţilor economici, preţurile
constitue componenta motivaţională principală a acţiunilor producătorilor şi
cumpărătorilor. În acest cadru, preţurile reprezintă elementul central al
opţiunilor agenţilor economici, stimulându-i în atragerea şi utilizarea eficientâ a
resurselor economice, în adaptarea permanentă a nivelului şi structurii
producţiei la cerinţele reale ale pieţei etc.

44
Concepte cheie

• Costul de producție
• Costuri fixe
• Costuri variabile
• Costul unitar (mediu)
• Costul marginal
• Economii de scară
• Pragul de rentabilitate
• Costul pe termen lung

Probleme de reflecție

• Explicați relațiile dintre costuri și evoluția lor pe termen scurt, în raport cu

volumul producției.
• Care sunt relațiile costului marginal cu productivitatea marginală și a costului
mediu cu productivitatea medie?
• În ce constă legătura dintre randamentele de scară și evoluția costului pe
termen lung?
• Ce reprezintă pragul de rentabilitate și care este semnificația lui pentru
activitatea firmei?

45
Capitolul 4

CADRUL INSTITUȚIONAL EUROPEAN

INSTITUȚII ȘI DOMENII DE ACTIVITATE

Planul temei:
4.1 Prezentare succintă a instituțiilor Uniunii Europene
4.2 Cadrul instituțional unic
4.4 Stabilirea agendei
4.4 Adoptarea legislației europene
4.5 Procesul decizional în UE
6.6 Alte instituții și organisme ale UE

Obiective:
 Cunoașterea rolului, atribuțiilor și activității instituțiilor europene
 Modul de adoptare a legislației europene
 Procesul decizional în Uniunea Europeană

46
4.1 Prezentare succintă a instituțiilor UE

a. Parlamentul European: rol, componență, cum funcționează, relația cu

cetățenii

Rolul

Este instituția cu rol de organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu

responsabilități bugetare și de control. Acesta numără un număr de membri de
circa 751 de deputați (membrii Parlamentului European).

Acesta a luat ființă în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene

a Cărbunelui și Oțelului; în 1962, sub denumirea de Parlamentul European;
primele alegeri directe au avut loc în 1979. Are ca sedii: Strasbourg (Franța),
Bruxelles (Belgia), Luxemburg. O serie de informații despre această instituție
regăsim pe pagina de web respectiv site-ul: Parlamentul European.

Parlamentul European este organismul cu puteri legislative al UE. Este

ales direct de cetățenii UE, o dată la 5 ani. Cele mai recente alegeri au avut loc
în iunie 2014.

Parlamentul are trei roluri principale respectiv legislativ, de control și

bugetar pe care le vom puncta în continuare și vom descrie principalele
activități desfășurate.

Rol legislativ

Rolul legislativ se rezumă la patru direcții importante dintre care amintim

ca fiind în atribuțiile acestui for următoarele:

Aici se adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza

propunerilor Comisiei Europene.

Totodată se iau decizii cu privire la acordurile internaționale.

De asemenea iau decizii cu privire la extinderea UE.

Una alt important rol este acela de revizuire a programului de lucru

al Comisiei și îi cere să propună acte legislative.

Rol de control

Un alt rol important este acela de control care se desfășoară pe șapte

direcții respectiv cele descrise mai jos.

47
 Un prim rol este acela că exercită control democratic asupra tuturor
instituțiilor UE.

Al doilea rol este acela de a alege președintele Comisiei și aprobă

colegiul comisarilor în ansamblu. Poate recurge la o moțiune de cenzură,
obligând Comisia să demisioneze.

Cel de-al treilea rol este acela că acordă descărcarea de gestiune,

adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul UE.

Un al patrulea rol este acela că analizează petițiile cetățenilor și

formează comisii de anchetă.

Un al cincilea rol este că discută politicile monetare cu Banca

Centrală Europeană.

Cel de-al șaselea aspect este că adresează interpelări Comisiei și

Consiliului.

Al șaptelea rol este acela că participă la misiuni de observare a

alegerilor.

Rol bugetar

Un rol major pentru viața și activitatea efervescentă a construcției

europene este acela privind rolul bugetar care presupune două direcții respectiv
cele descrise mai jos.

Primul rol în domeniul bugetar este acela că stabilește bugetul UE,

împreună cu Consiliul.

De asemenea cel de-al doilea rol important este că aprobă bugetul

pe termen lung al UE („cadrul financiar multianual”).

Componență

Numărul deputaților din fiecare țară este, în principiu, proporțional cu

populația sa, dar în practică se aplică sistemul „proporționalității degresive”:
nicio țară nu poate avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96, iar
numărul total al acestora nu poate depăși 751 (750 plus președintele). Membrii
Parlamentului European sunt repartizați în funcție de afilierea politică, nu de
naționalitate.

48
 Președintele reprezintă Parlamentul atât în relația cu celelalte instituții ale
UE, cât și pe plan extern, și are ultimul cuvânt de spus cu privire la bugetul
Uniunii.

Cum lucrează Parlamentul?

Activitatea Parlamentului se împarte în două etape principale.

 Comisiile pregătesc legislația.

o Parlamentul numără 20 de comisii și 2 subcomisii, fiecare
ocupându-se de un anumit domeniu politic. Comisiile
examinează propunerile legislative, iar deputații și grupurile
politice pot propune modificarea sau respingerea unui act
legislativ. Aceste aspecte sunt discutate și în cadrul grupurilor
politice.
 Ședințele plenare au ca scop adoptarea legislației.
o Deputații se reunesc în plen pentru votul final pe marginea
legislației și a amendamentelor propuse. În general, ședințele
plenare de desfășoară la Strasbourg, patru zile pe lună, dar se
pot organiza și sesiuni suplimentare la Bruxelles.

Parlamentul și cetățenii

Dacă doriți ca Parlamentul să acționeze cu privire la o anumită chestiune,

îi puteți adresa o petiție (on-line sau prin poștă).

Petițiile se pot referi la orice subiect care intră în sfera de competență a

UE.

Pentru a depune o petiție, trebuie să fiți cetățean al unui stat membru al

UE sau să fiți rezident în UE. Întreprinderile sau alte organizații trebuie să aibă
sediul în Uniune.

De asemenea, puteți contacta deputații europeni care vă reprezintă sau

Biroul de informare al Parlamentului European din țara dumneavoastră.

b. Consiliul European

Rolul
49
 Are rolul de a defini direcția politică generală și prioritățile Uniunii
Europene Ca și componență are ca membri șefii de stat sau de guvern ai țărilor
membre ale UE, președintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.

Data de înființare: în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în

2009 (instituție a UE).

Din punct de vedere al desfășurării activității are sediu la Bruxelles

(Belgia). O serie de informații despre această instituție regăsim pe pagina de
web respectiv site-ul: Consiliul European

Consiliul European reunește liderii UE pentru a stabili agenda politică a

Uniunii. Acesta reprezintă cel mai înalt nivel de cooperare politică între țările
UE.

Consiliul este una dintre cele 7 instituții oficiale ale Uniunii și se prezintă
sub formă de summituri (de obicei, trimestriale), prezidate de un președinte
permanent.

Activitatea Consiliului European

Dintre activitățile desfășurate Consiliul European pot fi amintite cele

descrise mai jos. Acestea se referă la patru direcții importante.

Stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE, dar nu adoptă

acte legislative.

Tratează chestiuni complexe și sensibile care nu pot fi soluționate la

niveluri mai joase de cooperare interguvernamentală.

Definește politica externă și de securitate comună a UE, ținând cont de

interesele strategice ale Uniunii și de implicațiile în domeniul apărării.

Desemnează și numește candidați la anumite posturi de importanță

majoră la nivelul UE, cum ar fi Banca Centrală Europeană (BCE) și Comisia.

Pentru fiecare chestiune, Consiliul European poate:

 să îi ceară Comisiei Europene să elaboreze o propunere

 să i se adreseze Consiliului UE.

Componență

50
 Consiliul European este format din șefii de stat sau de guvern din toate
țările membre, președintele Comisiei și Înaltul Reprezentant pentru afaceri
externe și politica de securitate.

Se reunește la convocarea președintelui său, care este ales chiar de către

Consiliu pentru un mandat de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoit o
singură dată. Președintele Consiliului European reprezintă Uniunea în relația cu
lumea externă.

Cum lucrează Consiliul European?

De obicei, se reunește de 4 ori pe an, dar președintele poate convoca

reuniuni suplimentare pentru a soluționa probleme urgente.

Deciziile se iau în general prin consens, cu unanimitate sau cu majoritate

calificată în unele cazuri. Numai șefii de stat sau de guvern pot vota.

Consiliul European și cetățenii

Pentru a pune întrebări cu caracter general despre activitatea Consiliului,

acesta dispune de serviciul de informare pentru public.

c. Consiliul Uniunii Europene

Rolul

Are rolul de a reprezinta guvernele statelor membre ale UE, adoptă

legislația europeană și coordonează politicile UE. Acesta este format din mai
mulți membri: miniștrii din fiecare țară a UE care răspund de domeniul de
politică supus discuțiilor.

Din punct de vedere al conducerii acesta are ca președinte: fiecare stat

membru al UE care deține președinția prin rotație, pe o perioadă de 6 luni

Acesta a fost înființat în 1958 (sub denumirea de Consiliul Comunității

Economice Europene). De asemenea are un sediu: Bruxelles (Belgia)

O serie de informații despre această instituție regăsim pe pagina de web

respectiv site-ul: Consiliul UE

Miniștrii din statele membre ale UE se reunesc în cadrul Consiliului

pentru a discuta, modifica și adopta acte legislative și pentru a coordona politici.

51
Ei sunt abilitați să angajeze guvernelor lor în îndeplinirea acțiunilor asupra
cărora s-a convenit în cadrul reuniunilor Consiliului.

Împreună cu Parlamentul European, Consiliul este principalul organism

cu putere decizională al UE.

Consiliul UE nu trebuie confundat cu:

 Consiliul European - summit trimestrial în cadrul căruia liderii UE

se reunesc pentru a stabili direcțiile generale ale politicii europene
 Consiliul Europei - instituție care nu face parte din UE.

Activitatea Consiliul UE

Dintre activitățile desfășurate de Consiliul UE pot fi amintite cele

descrise mai jos. Acestea se referă la cinci direcții importante.

Consiliul UE negociază și adoptă legislația UE, împreună cu Parlamentul

European, pe baza propunerilor înaintate de Comisia Europeană.

Consiliul UE coordonează politicile țărilor UE.

Consiliul UE elaborează politica externă și de securitate a UE, plecând de

la orientările Consiliului European.

Consiliul UE încheie acorduri între UE și alte țări sau organizații

internaționale.

Consiliul UE adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul

European.

Componență

Nu există membri permanenți ai Consiliului UE. Acesta se reunește în 10

configurații diferite, fiecare corespunzând unuia dintre domeniile politice
supuse dezbaterii. În funcție de configurație, fiecare țară își trimite ministrul
care se ocupă de domeniul abordat.

De exemplu, la reuniunea Consiliului pentru afaceri economice și

financiare („Ecofin”) participă miniștrii de finanțe din fiecare țară.

Cine prezidează reuniunile?

52
 Consiliul „Afaceri externe” este prezidat întotdeauna de aceeași persoană
- Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate.

Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din țara care
deține președinția UE în momentul respectiv.

De exemplu, în cazul în care Consiliul de mediu se reunește în perioada

în care Estonia deține președinția UE, reuniunea va fi prezidată de ministrul
estonian al mediului.

Coerența globală este asigurată de Consiliul „Afaceri Generale”, care este

sprijinit de Comitetul Reprezentanților Permanenți. Acesta este format din
reprezentanții permanenți ai statelor membre pe lângă UE, care au rang de
ambasadori.

Țările din zona euro

Țările din zona euro își coordonează politicile economice în cadrul

Eurogrupului, alcătuit din miniștrii economiei și finanțelor.

Acesta se reunește în ziua dinaintea reuniunilor Consiliului „Afaceri

economice și financiare”. Acordurile la care se ajunge în întrunirile
Eurogrupului sunt adoptate în mod oficial în ziua următoare, în cadrul
Consiliului. La vot participă doar țările din zona euro.

Modul de lucru al Consiliului UE

Consiliul UE are un mod de lucru specific care se rezumă astfel:

 Toate discuțiile și voturile se desfășoară în public.

 Deciziile pot fi adoptate doar dacă se întrunește o majoritate calificată :
o 55 % din țări (la numărul actual de 28 de state membre, aceasta
înseamnă vot favorabil din partea a 16 țări)
o reprezentând cel puțin 65 % din populația totală a UE.

Pentru a bloca o decizie este nevoie de cel puțin 4 țări, reprezentând cel puțin
35 % din populația totală a UE.

o Excepție: subiectele delicate, precum politica externă sau impozitarea,

necesită unanimitate de voturi (vot favorabil din partea tuturor țărilor).
o Pentru aspectele procedurale și administrative este suficientă
majoritatea simplă de voturi.

53
Consiliul UE și cetățenii

Pentru a pune întrebări cu caracter general despre activitatea pot fi

adresate întrebări generale acesta dispune de serviciul de informare al
Consiliului UE.

d. Comisia Europeană

Rolul

Are rolul de a apăra interesul general al UE, propunând acte legislative,

asigurând respectarea acestora și implementând politicile și bugetul Uniunii.

Pentru aceasta este formată dintr-o echipă („colegiul”) de comisari, câte

unul din fiecare țară a UE. A fost înființată în 1958. Pentru realizarea rolului și
scopului aceasta are un sediu care se află la: Bruxelles (Belgia).

O serie de informații despre această instituție regăsim pe pagina de web

respectiv site-ul: Comisia Europeană

Comisia Europeană este organul executiv al UE, independent din punct

de vedere politic. Este responsabilă cu elaborarea de propuneri de noi acte
legislative și cu punerea în aplicare a deciziilor Parlamentului European și ale
Consiliului UE.

Activitatea Comisiei

Activitatea Comisiei se poate descrie sintetic ca fiind direcționată pe

patru paliere importante respectiv propune noi acte legislative, gestionează
politicile UE și alocă fonduri europene, garantează respectarea legislației
europene, reprezintă UE pe plan internațional. Succint fiecare dintre direcțiile
de mai sus cuprind activități specifice care sunt prezentate mai jos în mod
sintetic.

Propune noi acte legislative

Comisia este singura instituție a UE abilitată să propună acte legislative,

pe care le înaintează spre adoptare Parlamentului și Consiliului, având ca scop:

 protejarea intereselor UE și ale cetățenilor săi cu privire la chestiuni

care nu pot fi abordate în mod eficient la nivel național

54
  soluționarea unor chestiuni tehnice prin consultarea experților și a
cetățenilor.

Gestionează politicile UE și alocă fonduri europene

Comisia gestionează politicile UE prin finanțarea acestora alocând

fonduri europene pentru susținerea programelor care fac posibilă înfăptuirea
politicilor astfel:

 Stabilește prioritățile de cheltuieli ale UE, împreună cu Consiliul și

Parlamentul.
 Elaborează bugetele anuale în vederea aprobării de către Parlament și
Consiliu.
 Controlează cheltuielile, care sunt verificate de Curtea de Conturi.

Garantează respectarea legislației UE

Comisia desfășoară activitate specifică prin care se asigură că legislația

UE se aplică pe tot cuprinsul său:

 Alături de Curtea de Justiție, Comisia are responsabilitatea de a se

asigura că legislația UE se aplică în mod adecvat în toate statele
membre.

Reprezintă UE pe scena internațională

Comisia desfășoară activități în plan internațional care țin de politica sa

atât în fața instanțelor internaționale în sfera politicilor comerciale și ajutorului
umanitar dar și în negocierea unor acorduri internaționale:

 Se exprimă în numele tuturor țărilor din UE în cadrul instanțelor

internaționale, în special în domeniul politicii comerciale și al
ajutorului umanitar.
 Negociază acorduri internaționale în numele UE.

Componență

Conducerea politică este exercitată de o echipă formată din 28 de

comisari (câte unul din fiecare stat membru), în fruntea cărora se află
președintele Comisiei. Acesta decide de ce domeniu politic răspunde fiecare
comisar.

55
 Colegiul comisarilor este alcătuit din președintele Comisiei, cei șapte
vicepreședinți, inclusiv prim-vicepreședintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate, și alți 20 de comisari responsabili
pentru diverse portofolii.

Funcționarea cotidiană a Comisiei este gestionată de personalul său

(avocați, economiști etc.), repartizat pe departamente numite direcții generale
(DG), fiecare dintre ele ocupându-se de un anumit domeniu de activitate.

Numirea președintelui

Candidatul este nominalizat de liderii naționali în cadrul Consiliului

European, pe baza rezultatelor obținute la alegerile pentru Parlamentul
European. Pentru a fi ales, candidatul propus are nevoie de sprijinul majorității
membrilor Parlamentului.

Alegerea echipei

Candidatul la funcția de președinte îi selectează pe potențialii

vicepreședinți și comisari pe baza sugestiilor primite din partea țărilor UE. Lista
persoanelor nominalizate trebuie să fie aprobată de liderii naționali în cadrul
Consiliului European.

Fiecare candidat se înfățișează apoi în fața Parlamentului European,

pentru a-și prezenta viziunea și pentru a răspunde la întrebări. Echipa formată
din candidații nominalizați este apoi supusă votului în Parlamentul European. În
cele din urmă, Consiliul European decide, cu majoritate calificată, numirea în
funcție a comisarilor.

Mandatul Comisiei actuale durează până la 31 octombrie 2019.

Activitatea Comisiei

Planificare strategică

Președintele definește direcția politică generală a Comisiei, ceea ce le

permite apoi comisarilor să stabilească obiectivele strategice și să elaboreze
programul anual de lucru.

Proces decizional colectiv

Deciziile sunt luate pe baza responsabilității colective. Toții comisarii

sunt egali în cadrul procesului decizional și răspund, în aceeași măsură, pentru

56
deciziile luate. Ei nu dețin competențe decizionale individuale, decât dacă
primesc o autorizație specială în anumite situații.

Vicepreședinții acționează în numele președintelui și coordonează

activitatea în domeniul lor de competență, împreună cu mai mulți comisari.
Pentru a asigura colaborarea strânsă și flexibilă a comisarilor, se definesc o serie
de proiecte prioritare.

Comisarii îi sprijină pe vicepreședinți în prezentarea de propuneri în

cadrul colegiului. În general, deciziile se iau prin consens, dar se pot supune și
votului. În acest caz, este nevoie de majoritate simplă, fiecare comisar
dispunând de un vot.

Direcția-Generală relevantă (condusă de un director-general care

răspunde în fața comisarului competent) se ocupă apoi de chestiunea respectivă.
Acest proces conduce la definirea unor proiecte de propuneri legislative.

Acestea sunt apoi retrimise comisarilor spre adoptare în cadrul reuniunii

săptămânale, după care devin propuneri oficiale și sunt transmise Consiliului și
Parlamentului pentru etapa următoare a procesului legislativ.

Comisia Europeană și cetățenii

Participați

Doritorii care sunt interesați să își exprime opinia cu privire la politicile

UE, ori care vor să sugereze modificări sau să propună politici noi au mai multe
opțiuni:

 să ia parte la consultările publice organizate de Comisie pe teme care

sunt interesați
 să lanseze o inițiativă cetățenească europeană
 să înainteze o plângere oficială, dacă vor considera că legislația
europeană nu este aplicată corespunzător în cazul particular/propriu.

Informare

Comisia oferă servicii de consiliere și informare privind întreprinderile,

studiile, aspectele juridice, mobilitatea și munca în UE.

Pentru aceasta pot fi adresate întrebări privind activitatea specifică fie

contactând personalul Comisiei (care se află, în cea mai mare parte, la
Bruxelles), fie contactând reprezentanța Comisiei din țara de rezidență.

57
e. Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)

Rolul

Are rolul de a se asigura că legislația UE este interpretată și aplicată în

același mod în toate țările UE; garantează că țările și instituțiile UE se supun
dreptului european.

Pentru aceasta are o componență formată din următorii membri: Curtea

de Justiție: câte 1 judecător din fiecare țară a UE, plus 11 avocați generali;
Tribunalul: 47 de judecători. În 2019, numărul acestora va crește la 56 (câte 2
judecători din fiecare țară a UE).

Aceasta a fost înființată în anul 1952 și are sediul în Luxemburg iar o

serie de informații despre această instituție regăsim pe pagina de web respectiv
site-ul: Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE

pentru a se asigura că aceasta se aplică în același mod în toate țările membre și
soluționează litigiile juridice dintre guvernele naționale și instituțiile europene.

În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice,

întreprinderi sau organizații care doresc să introducă o acțiune împotriva unei
instituții UE pe care o suspectează că le-a încălcat drepturile.

Atribuțiile Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare

acestea fiind distribuite pe cinci direcții importante. Cele mai frecvente tipuri de
cauze sunt:

 interpretarea legislației (hotărâri preliminare) - instanțele naționale ale

țărilor UE sunt obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare a
legislației europene, dar există riscul ca instanțele din țări diferite să
interpreteze legislația în mod diferit. Dacă o instanță națională are
îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al
UE, aceasta poate să solicite opinia Curții de Justiție. Același mecanism
poate fi utilizat și pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică
națională este compatibilă cu dreptul UE.
 respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor
sau proceduri de infringement) - este vorba despre acțiuni introduse
împotriva unui guvern național care nu își îndeplinește obligațiile
prevăzute de legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi inițiate de Comisia
Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care țara vizată se

58
 dovedește a fi vinovată, ea are obligația de a remedia situația imediat. În
caz contrar, se poate introduce o a doua acțiune împotriva ei, care poate
conduce la aplicarea unei amenzi.
 anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) - dacă un stat
membru, Consiliul UE, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul
European consideră că un anumit act legislativ al UE încalcă drepturile
fundamentale sau tratatele Uniunii, îi poate cere Curții de Justiție să
anuleze actul respectiv. Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite
Curții anularea unui act al UE care le privește în mod direct.
 garantarea unei acțiuni din partea UE (acțiuni în constatarea abținerii de
a acționa) - Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta
anumite decizii în anumite situații. Dacă nu fac acest lucru, guvernele
statelor membre, celelalte instituții ale UE și (în anumite condiții)
persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta o plângere Curții.
 sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice persoană sau
întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de
acțiune din partea instituțiilor UE sau a angajaților acestora poate
introduce o acțiune împotriva lor prin intermediul Curții.

Componență Curții de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este formată din 2 instanțe:

 Curtea de Justiție - se ocupă de cererile de hotărâre preliminară

adresate de instanțele naționale și de anumite acțiuni în anulare și
recursuri.
 Tribunalul - se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de
persoane fizice, întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE.
În practică, această instanță se ocupă în principal cu legislația privind
concurența, ajutorul de stat, comerțul, agricultura și mărcile
comerciale.

Judecătorii și avocații generali sunt numiți de statele membre, de comun

acord, pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorii din cadrul
fiecărei instanțe aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi
reînnoit.

Activitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene

59
 În cadrul Curții de Justiție, pentru fiecare caz se desemnează un judecător
(„judecătorul raportor”) și un avocat general. Cazurile sunt evaluate în două
etape:

Etapa scrisă

 Părțile dau declarații scrise în fața Curții. Autoritățile naționale,

instituțiile UE și uneori persoanele fizice pot transmite observații.
 Toate acestea sunt sintetizate de către judecătorul raportor și apoi
discutate în cadrul reuniunii generale a Curții, care stabilește:
o numărul de judecători care se vor ocupa de caz: 3, 5 sau 15
judecători (întreaga Curte), în funcție de importanța și de
complexitatea cazului. Majoritatea cazurilor sunt soluționate
de 5 judecători. Sunt foarte rare situațiile în care se implică
toată Curtea.
o dacă este nevoie de o audiere sau de un punct de vedere
oficial din partea avocatului general.

Etapa orală - audierea publică

 Avocații ambelor părți pledează în fața judecătorilor și a avocatului

general, care le pot adresa întrebări.
 În cazul în care Curtea a decis că este nevoie de un punct de vedere
din partea avocatului general, acesta este prezentat după câteva
săptămâni de la audiere.
 Judecătorii deliberează și apoi pronunță verdictul.

Procedura Tribunalului este similară, cu deosebirea că majoritatea cazurilor sunt

soluționate de 3 judecători și nu există avocați generali.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene și cetățenii

O persoană fizică sau o întreprindere care consideră că a avut de suferit

de pe urma acțiunii sau a lipsei de acțiune din partea unei instituții UE sau a
angajaților acesteia se poate adresa Curții în două moduri:

 indirect, prin intermediul instanțelor naționale (care pot decide să

înainteze cazul Curții de Justiție)

60
  direct, sesizând Tribunalul - dacă reclamantul a fost afectat direct și
personal de o decizie luată de o instituție a UE.

În cazul în care considerați că autoritățile dintr-o țară a UE au încălcat

legislația europeană, trebuie să urmați procedura oficială privind depunerea unei
plângeri.

f. Banca Centrală Europeană (BCE)

Rolul

Are rolul de a gestiona moneda euro, menține stabilitatea prețurilor și

trasează politica economică și monetară.

Pentru activitatea desfășurată aceasta are în componență membri care

sunt: președintele și vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale din
toate statele membre.

Banca Centrală Europeană a fost înființată în 1998, sediul acesteia este în

Frankfurt (Germania), iar o serie de informații despre această instituție regăsim
pe pagina de web respectiv site-ul: Banca Centrală Europeană.

Banca Centrală Europeană gestionează moneda euro și trasează și pune în

aplicare politica economică și monetară a UE. Scopul său principal este să
mențină stabilitatea prețurilor, sprijinind astfel creșterea economică și crearea de
locuri de muncă.

Atribuțiile Băncii Centrale Europene

Dintre atribuțiile principale (o listă mai completă regăsim în anexa nr. 1)

ale Băncii Centrale Europene detaliem următoarele:

 Fixează rata dobânzilor la care acordă credite băncilor comerciale

din zona euro, controlând astfel masa monetară și inflația.
 Gestionează rezervele valutare străine din zona euro, precum și
cumpărarea și vânzarea de valută pentru a echilibra cursurile de
schimb.
 Se asigură că instituțiile și piețele financiare sunt supravegheate
corespunzător de către autoritățile naționale și că sistemele de plăți
funcționează corect.
 Garantează siguranța și soliditatea sistemului bancar european.
 Autorizează tipărirea de bancnote euro de către țările din zona euro.

61
  Monitorizează evoluția prețurilor și evaluează riscul pe care aceasta
îl poate reprezenta pentru stabilitatea prețurilor.

Componență

Președintele BCE reprezintă instituția la reuniunile europene și

internaționale la nivel înalt. BCE dispune de următoarele trei organisme
decizionale:

 Consiliul guvernatorilor este principalul organ decizional. Este alcătuit

din Comitetul executiv (a se vedea mai jos) și din guvernatorii băncilor
centrale din zona euro.
 Comitetul executiv gestionează activitățile cotidiene ale BCE. Este
format din președintele și vicepreședinte BCE și alți 4 membri desemnați
de liderii țărilor din zona euro, pentru un mandat de 8 ani.
 Consiliul general are mai ales un rol de consultanță și coordonare. Este
format din președintele și vicepreședintele BCE și din guvernatorii
băncilor centrale din toate statele membre.

Activitatea Băncii Centrale Europene

BCE colaborează cu băncile centrale ale tuturor statelor membre ale UE.
Împreună, formează Sistemul European al Băncilor Centrale.

BCE dirijează cooperarea între băncile centrale din zona euro

(eurosistem).

Atribuțiile organelor decizionale

 Consiliul guvernatorilor analizează evoluțiile economice și monetare,

definește politica monetară a zonei euro și fixează ratele dobânzilor la
care băncile comerciale pot obține bani de la BCE.
 Comitetul executiv aplică politica monetară, gestionează operațiunile
zilnice, pregătește reuniunile Consiliului guvernatorilor și exercită
competențele pe care acesta din urmă i le deleagă.
 Consiliul general contribuie la acțiunile de consultare și coordonare și
oferă sprijin țărilor care se pregătesc să adere la zona euro.

Banca Centrală Europeană și cetățenii

62
 Doritorii de informații pot contacta Banca Centrală Europeană prin e-mail
pentru a obține informații tehnice sau promoționale.

g. Curtea Europeană de Conturi

Rolul

Are rolul de a verifica dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect

și ajută la îmbunătățirea gestiunii financiare a UE.

Pentru desfășurarea activității aceasta este formată din membri, respectiv

câte un reprezentant din fiecare țară a UE conduși de un președinte.

Aceasta a fost înființată în 1977, are sediul în Luxemburg ), iar o serie de

informații despre această instituție regăsim pe pagina de web respectiv site-ul:
Curtea Europeană de Conturi.

În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea Europeană de

Conturi apără interesele contribuabililor din UE. Nu dispune de puteri juridice,
dar are misiunea de a îmbunătăți gestionarea bugetului UE de către Comisia
Europeană și de a raporta pe marginea situației financiare a Uniunii.

Atribuțiile Curții de Conturi

Printre atribuțiile Curții de Conturi Europene se numără următoarele

atribuții principale:

 Auditează veniturile și cheltuielile UE, pentru a verifica dacă fondurile au

fost colectate și cheltuite corect, dacă au fost utilizate în așa fel încât să
producă valoare adăugată și dacă au fost contabilizate corespunzător.
 Verifică toate persoanele și organizațiile care gestionează fonduri UE,
efectuând inclusiv controale la fața locului în instituțiile UE (în special în
cadrul Comisiei Europene), în țările membre și în țările care primesc
ajutor din partea UE.
 Formulează constatări și recomandări în rapoartele de audit, destinate
Comisiei Europene și guvernelor naționale.
 Raportează suspiciuni de fraudă, corupție sau alte activități ilegale către
Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF).
 Elaborează un raport anual pentru Parlamentul European și Consiliul UE,
pe care Parlamentul îl examinează înainte de a decide dacă să aprobe sau
nu modul în care Comisia gestionează bugetul UE.

63
  Publică avize formulate de experți, menite să ajute factorii politici să ia
cele mai bune decizii pentru o utilizare cât mai eficientă și transparentă a
fondurilor europene.

Publică, de asemenea, avize privind actele legislative pregătitoare care

vor avea impact asupra gestiunii financiare a UE, precum și documente de
poziție, analize și publicații pe teme legate de finanțele publice ale Uniunii.

Pentru a fi eficientă, Curtea trebuie să fie independentă față de instituțiile

și organismele pe care le verifică. De aceea, este liberă să decidă:

 ce auditează
 cum auditează
 cum și unde își prezintă constatările.

Activitatea de audit a Curții se concentrează mai ales asupra Comisiei

Europene, principalul organism responsabil cu implementarea bugetului UE.
Curtea colaborează îndeaproape și cu autoritățile naționale, deoarece Comisia
gestionează majoritatea fondurilor UE (aproximativ 80 %) împreună cu acestea.

Componență

Membrii Curții sunt numiți de Consiliu, după consultarea Parlamentului,

pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Membrii își aleg un
președinte, pentru un mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit.

Activitatea Curții de Conturi Europene

Curtea de Conturi efectuează 3 tipuri de audit.

 Audit financiar - examinează conturile pentru a verifica dacă acestea

reflectă cu acuratețe situația financiară, rezultatele și fluxurile de
numerar din exercițiul financiar încheiat.
 Audit de conformitate - verifică dacă tranzacțiile financiare respectă
regulile.
 Audit al performanței - verifică dacă finanțarea UE își atinge
obiectivele utilizând cât mai puțin resurse, într-un mod cât mai
economic.

Curtea este constituită din grupuri de audit numite camere. Acestea

pregătesc rapoarte și avize care sunt adoptate de membrii Curții, devenind astfel
oficiale.

64
Curtea de Conturi și cetățenii

Curtea de Conturi organizează stagii. De asemenea, o dată la doi ani,

decernează un premiu pentru cercetare privind auditul în sectorul public.

h. Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE)

Rolul

Are rolul de a gestiona relațiile diplomatice ale UE cu țări terțe și conduce

politica externă și de securitate a Uniunii Europene și este condus de Înaltul
Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate.

A fost înființat în anul 2011, are sediul în Bruxelles (Belgia) iar o serie de
informații despre această instituție regăsim pe pagina de web respectiv site-ul:
Serviciul European de Acțiune Externă.

Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) este serviciul diplomatic

al UE. Scopul său este să sporească eficiența și coerența politicii externe a UE,
contribuind astfel la creșterea influenței Europei la nivel global.

Atribuțiile Serviciului European de Acțiune Externă

Dintre atribuțiile Serviciului European de Acțiune Externă amintim ca

fiind mai importante următoarele:

 Îl sprijină pe Înaltul Reprezentant în punerea în aplicare a politicii

externe și de securitate a UE.
 Gestionează relațiile diplomatice și parteneriatele strategice cu țări
din afara Uniunii.
 Colaborează cu serviciile diplomatice ale țărilor UE, cu ONU și cu
alte puteri mondiale.

Mai jos sunt detaliate câteva domenii concrete în care intervine SEAE:

 consolidarea păcii - prin sprijin politic, economic și practic

65
  garantarea securității - în baza politicii de securitate și apărare
comună
 menținerea de bune relații cu țările vecine - prin politica europeană
de vecinătate
 dezvoltarea și ajutorul umanitar și reacția în situații de criză
 combaterea schimbărilor climatice și apărarea drepturilor omului.

Componență

Serviciul European de Acțiune Externă este condus de șeful diplomației

europene - Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate.
Serviciul este alcătuit din:

 experți transferați de la Consiliul UE, Comisia Europeană și serviciile

diplomatice ale statelor membre - la Bruxelles;
 rețea de „ambasade” (delegații) ale UE - peste tot în lume.

Activitatea Serviciului European de Acțiune Externă

Înaltul Reprezentant este și vicepreședinte al Comisiei Europene. Acesta

reprezintă politica externă și de securitate a UE în lume, coordonează activitatea
Comisiei Europene în domeniul relațiilor externe și prezidează reuniunile
miniștrilor de externe, ai apărării și ai dezvoltării din statele membre. Înaltul
Reprezentant implementează politica externă și de securitate a UE, împreună
cu statele membre, beneficiind de resursele disponibile la nivel național și
european. Acest lucru contribuie la asigurarea coerenței în materie de politică
externă.

În afara frontierelor sale, Uniunea Europeană este reprezentată de o serie

de birouri locale - delegațiile UE - care au un rol similar celui îndeplinit de o
ambasadă.

Serviciul European de Acțiune Externă și cetățenii

Politicile și programele UE în domeniul afacerilor externe contribuie la

protejarea cetățenilor europeni în afara frontierelor UE oferind, în același timp,

66
numeroase oportunități de studiu și carieră. Doritorii pot intra în contact cu
SEAE, pentru:

 adresa o petiție cu privire la chestiuni de politică externă

 lua parte la consultări publice pe teme de politică externă

i. Comitetul Economic și Social European (CESE)

Rolul

Are rolul de organism consultativ reprezentând organizațiile lucrătorilor

și angajatorilor și alte grupuri de interese și este condus de un președinte.

Acesta are un număr de membri de 350 de reprezentanți, din toate țările

UE.

A fost înființat în anul 1957, are sediul la Bruxelles (Belgia), iar o serie de
informații despre această instituție regăsim pe pagina de web respectiv site-ul:
Comitetul Economic și Social European.

Comitetul Economic și Social European (CESE) este un organism

consultativ al UE format din reprezentanți ai organizațiilor lucrătorilor și
angajatorilor și ai altor grupuri de interese. CESE transmite avize pe probleme
europene către Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European,
acționând, astfel, ca o punte între instituțiile europene cu rol de decizie și
cetățenii UE.

Atribuții Comitetul Economic și Social European (CESE)

Le oferă grupurilor de interese posibilitatea de a se exprima oficial în

legătură cu propunerile legislative ale UE. CESE îndeplinește trei misiuni
principale:

 garantează că politicile și legislația UE se adaptează condițiilor

economice și sociale, căutând un consens care servește binelui
comun
 promovează o Uniune participativă, oferindu-le organizațiilor
lucrătorilor și angajatorilor și altor grupuri de interese posibilitatea
de a se exprima, și menținând dialogul cu acestea
 promovează valorile integrării europene, susține democrația
participativă și organizațiile societății civile.

Componență

67
 Membrii CESE reprezintă angajatorii și lucrătorii, precum și grupurile
sociale de interes din toată Europa. Sunt desemnați de guvernele naționale și
numiți în funcție de Consiliul UE pentru un mandat de 5 ani, care poate fi
reînnoit. Numărul membrilor din fiecare țară depinde de populația țării
respective.

CESE își alege președintele și doi vicepreședinți pentru un mandat de doi

ani și jumătate. Membrii sunt repartizați în 3 grupuri:

 angajatori
 lucrători
 alte grupuri de interese (de exemplu, agricultori, consumatori).

Activitatea Comitetului Economic și Social European (CESE)

CESE este consultat de Parlamentul European, de Consiliul UE și de

Comisia Europeană pe o gamă largă de subiecte. De asemenea, emite avize și
din proprie inițiativă.

Membrii săi lucrează pentru Uniunea Europeană, fiind independenți față

de guvernele naționale. Ei se reunesc de 9 ori pe an. Avizele se adoptă cu
majoritate simplă.

Reuniunile sunt pregătite de către secțiunile specializate ale CESE și de

comisia consultativă pentru mutații industriale. Grupurile de reflecție ale CESE
(așa-numitele observatoare și Comitetul de coordonare Europa 2020
monitorizează evoluția strategiilor UE.

CESE menține legătura cu consiliile economice și sociale existente la

nivel regional și național, în special pentru a face schimb de informații și pentru
a discuta anumite chestiuni.

Comitetul Economic și Social European (CESE) și cetățenii

CESE organizează evenimente pe diverse teme (artă, tineret etc.) pentru

a-i aduce pe cetățeni mai aproape de UE.

j. Comitetul European al Regiunilor (CoR)

Rolul

68
 Are rolul de organism consultativ reprezentând autoritățile locale și
regionale din Europa fiind condus de un președinte.

Pentru buna desfășurare a activității acesta are membri în număr de 350

fiind reprezentanți, din toate țările UE.

A fost înființat în anul 1994, are sediul la Bruxelles (Belgia) ), iar o serie
de informații despre această instituție regăsim pe pagina de web respectiv site-
ul: Comitetul Regiunilor.

Comitetul European al Regiunilor (CoR) este un organism consultativ al

UE, format din reprezentanți ai celor 28 de state membre, aleși la nivel local și
regional. Prin intermediul CoR, aceștia își pot exprima în mod direct opiniile cu
privire la legislația UE care are impact asupra regiunilor și orașelor.

Atribuțiile Comitetului European al Regiunilor (CoR)

CoR le oferă regiunilor și orașelor posibilitatea de a se implica oficial în

procesul legislativ al UE, asigurându-se că punctele de vedere și nevoile
autorităților locale și regionale sunt respectate.

 Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul European trebuie

să consulte CoR atunci când elaborează acte legislative în domenii
care intră în competența autorităților locale și regionale precum
sănătatea, educația, ocuparea forței de muncă, politica socială,
coeziunea economică și socială, transportul, energia și combaterea
schimbărilor climatice.
 Dacă nu este consultat, CoR poate sesiza Curtea de Justiție.
 Din momentul în care primește o propunere legislativă, Comitetul
pregătește și adoptă un aviz pe care îl transmite apoi tuturor
instituțiilor europene relevante.
 De asemenea, CoR poate emite avize și din proprie inițiativă.

Componența

Membrii CoR sunt reprezentanți aleși din cadrul autorităților locale sau
regionale. Fiecare țară își desemnează membrii. Aceștia sunt numiți de
Consiliul UE pentru un mandat de cinci ani care poate fi reînnoit. Numărul de
membri din fiecare țară depinde de mărimea populației.

Membrii provenind dintr-o țară formează delegația națională care reflectă

echilibrul politic, geografic, regional și local al țării respective.

69
 Fiecare membru poate decide să facă parte dintr-un grup politic în cadrul
CoR. De exemplu în 2017, există cinci grupuri politice reflectând o serie de
afilieri politice: Partidul Popular European (PPE), Partidul Socialiștilor
Europeni (PSE), Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa
(ALDE), Grupul Alianța EuropeanăEN (AE) și Grupul Conservatorilor și
Reformiștilor EuropeniEN (CRE). Membrii au, de asemenea, posibilitatea de a
alege să nu facă parte dintr-un grup politic, dacă doresc acest lucru (neafiliați).

CoR numește un președinte din rândul membrilor săi pentru un mandat

de doi ani și jumătate.

Activitatea Comitetului European al Regiunilor (CoR)

CoR numește un raportor (unul din membrii săi) care consultă părțile
interesate și pregătește avizul. Textul este discutat și adoptat de comisia din
cadrul CoR care se ocupă de domeniul politic respectiv. Avizul este ulterior
prezentat în sesiune plenară tuturor membrilor, care îl pot modifica și apoi
adopta prin vot. În cele din urmă, avizul este transmis tuturor instituțiilor
relevante ale UE.

Anual au loc până la 6 ședințe plenare, în cadrul cărora se adoptă avize

care acoperă între 50 și 80 de proiecte legislative.

Comitetului European al Regiunilor (CoR și cetățenii

CoR încurajează participarea la toate nivelurile, de la autorități regionale

și locale la simpli cetățeni. Autoritățile regionale și locale, asociațiile, ONG-
urile, experții și cadrele universitare pot participa la sondaje, consultări și
evenimente on-line. Concursul „Regiunea europeană întreprinzătoare” se
adresează tuturor regiunilor cu competențe politice, în timp ce concursurile de
teze vizează cadrele universitare.

CoR dispune de mai multe rețele, care le permit regiunilor și orașelor din
UE să facă schimb de bune practici, să lucreze împreună și să contribuie la
dezbaterile europene pe teme precum creșterea și ocuparea forței de muncă,
dezvoltarea și subsidiaritatea, combaterea schimbărilor climatice și cooperarea
transfrontalieră.

Autoritățile locale și regionale pot semna și Carta privind guvernanța pe

mai multe niveluri în Europa, care contribuie la o mai bună promovare a
legitimității și responsabilității orașelor și regiunilor în implementarea politicilor
publice ale UE.

70
k. Banca Europeană de Investiții (BEI)

Rolul

Are rolul de a oferi finanțare pentru proiecte care contribuie la atingerea

obiectivelor UE, atât în interiorul, cât și în afara Uniunii, fiind condusă de un
președinte.

Totodată Consiliul de administrație este format din câte un administrator

din fiecare stat membru, plus un reprezentant al Comisiei Europene.

A fost înființată în 1958, are sediul în Luxemburg, iar o serie de

informații despre această instituție regăsim pe pagina de web respectiv site-ul:
Banca Europeană de Investiții.

Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt membre ale Băncii
Europene de Investiții (BEI). Scopul său este:

 să consolideze potențialul UE în materie de locuri de muncă și

creștere
 să sprijine acțiunile menite să atenueze efectele schimbărilor
climatice
 să promoveze politicile UE în afara Uniunii.

Atribuțiile Băncii Europene de Investiții

Banca contactează împrumuturi pe piețele de capital și acordă finanțări, în

condiții avantajoase, pentru proiecte care sprijină obiectivele UE. Aproximativ
90 % din finanțări se acordă în interiorul UE. Aceste fonduri nu provin niciodată
de la bugetul UE.

BEI oferă 3 tipuri principale de produse și servicii:

 credite - aproape 90 % din angajamentul financiar. Banca acordă

împrumuturi pentru a sprijini creșterea economică și crearea de
locuri de muncă, iar acest sprijin contribuie, de multe ori, la
atragerea altor investitori.
 finanțare mixtă - clienții pot combina fondurile acordate de BEI cu
investiții adiționale.
 consiliere și asistență tehnică - pentru a valorifica la maxim
fondurile disponibile.

71
 Împrumuturile de peste 25 de milioane de euro sunt acordate direct de
BEI. În cazul împrumuturilor cu o valoare mai mică, BEI deschide linii de
credit pentru instituțiile financiare care ulterior acordă credite beneficiarilor.

Componență

Acționarii BEI sunt statele membre ale UE. Deciziile sunt luate de către
următoarele organisme:

 Consiliul guvernatorilor este alcătuit din miniștri (de obicei de

finanțe) din toate statele membre. Acesta stabilește politica
generală de creditare a Băncii.
 Consiliul de administrație, prezidat de președintele BEI, este
alcătuit din 28 de membri numiți de statele membre și unul
desemnat de Comisia Europeană. Acesta aprobă operațiunile de
contractare și acordare a împrumuturilor.
 Comitetul de direcție, organul executiv al Băncii, gestionează
activitățile de zi cu zi.

Comitetul de audit verifică dacă operațiunile BEI se derulează în mod

corespunzător.

Diverse direcții ale Băncii pun în aplicare deciziile manageriale.

Activitatea Băncii Europene de Investiții

Banca adoptă decizii de împrumut și creditare, ținând cont de punctele

forte ale fiecărui proiect și de oportunitățile oferite de piețele financiare. În
cadrul UE, creditele se acordă în funcție de anumite priorități. În afara Uniunii,
BEI sprijină politicile de dezvoltare și cooperare din diverse țări ale lumii.

BEI este un organism independent și adoptă propriile decizii în materie de

împrumut și creditare. Colaborează cu alte instituții ale UE, în special cu
Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul UE.

Banca Europeană de Investiții și cetățenii

În cazul în care conduceți o întreprindere sau lucrați în sectorul public și

aveți un proiect care ar putea contribui la atingerea obiectivelor UE, ați putea fi
eligibil pentru un împrumut de la BEI. Vă puteți depune candidatura prin e-
mail, completând formularul on-line sau contactând unul dintre birourile BEI.
Oferiți cât mai multe informații, pentru a-i permite Băncii să stabilească dacă

72
proiectul dumneavoastră îndeplinește criteriile de creditare și dispune de un plan
managerial bine pregătit.

l. Ombudsmanul European

Rolul

Are rolul de a investiga plângerile formulate împotriva instituțiilor,

organismelor, birourilor și agențiilor UE.

A fost înființat în 1995, are sediul în Strasbourg (Franța), iar o serie de

informații despre această instituție regăsim pe pagina de web respectiv site-ul:
Ombudsmanul European.

Ombudsmanul European investighează plângerile cu privire la cazuri de

administrare defectuoasă de către instituțiile și organismele UE. Plângerile pot fi
înaintate de cetățeni ai statelor membre sau de rezidenți pe teritoriul Uniunii ori
de asociații și întreprinderi cu sediul în UE.

Atribuțiile Ombudsmanul-ui

Ombudsmanul investighează diferite tipuri de administrare defectuoasă,

de exemplu:

 comportament abuziv
 discriminare
 abuz de putere
 lipsa de informații sau refuzul de a furniza informații
 întârzieri nejustificate
 proceduri incorecte.

Alegerea Ombudsmanul-ui

Ombudsmanul este numit de Parlamentul European pentru un mandat de

5 ani care poate fi reînnoit. Aceasta este una dintre primele sarcini care le revin
deputaților proaspăt aleși.

Activitatea Ombudsmanul-ui

Biroul Ombudsmanului începe investigații după primirea unei plângeri

sau din proprie inițiativă. Ca organism imparțial, nu primește instrucțiuni din

73
partea vreunui guvern sau a vreunei alte organizații. În fiecare an, îi prezintă
Parlamentului European un raport de activitate.

Uneori, este posibil ca Ombudsmanul să vă soluționeze problema

informând, pur și simplu, instituția vizată. Dacă este nevoie de mai mult, se fac
toate eforturile necesare pentru găsirea unei soluții amiabile. În caz de eșec,
Ombudsmanul poate adresa recomandări instituției în cauză. Dacă acestea nu
sunt acceptate, Ombudsmanul poate redacta un raport special pe care îl
înaintează Parlamentului, iar acesta ia măsurile care se impun.

Ombudsmanul și cetățenii

Dacă sunteți nemulțumit de activitatea desfășurată de o instituție, un

organism, un birou sau o agenție a UE, trebuie, mai întâi, să-i dați posibilitatea
de a remedia situația. Dacă această abordare nu dă rezultate, puteți trimite o
plângere Ombudsmanului European.

Este necesar să faceți acest lucru în termen de doi ani de la data la care ați
constatat situația de administrare defectuoasă. Precizați în plângerea
dumneavoastră cine sunteți, care este instituția sau organismul vizat și de ce ați
decis să faceți acest demers. Puteți solicita ca plângerea să rămână anonimă.

Dacă nu se poate ocupa de cazul dumneavoastră, Ombudsmanul vă va

indica alte organisme care ar putea să vă ajute.

m. Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor (AEPD)

Rolul

Are rolul de a garanta că instituțiile și organismele UE respectă dreptul la

viață privată al cetățenilor atunci când prelucrează datele lor cu caracter
personal și este condus de un Șef al Autorității.

A fost înființat în anul 2004, are sediul în Bruxelles (Belgia), iar o serie
de informații despre această instituție regăsim pe pagina de web respectiv site-
ul: Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor.

În desfășurarea activităților lor, instituțiile și organismele UE prelucrează

uneori date cu caracter personal ale cetățenilor, în format electronic, scris sau
vizual. Prelucrarea include colectarea, înregistrarea, stocarea, recuperarea,
transmiterea, blocarea sau ștergerea datelor. Autoritatea Europeană pentru

74
Protecția Datelor are misiunea de a garanta respectarea normelor stricte privind
protecția vieții private, care guvernează aceste activități.

Atribuțiile Autorității Europeane pentru Protecția Datelor

Supervizează modul în care administrația UE prelucrează datele cu

caracter personal, pentru a garanta respectarea normelor privind protecția vieții
private.

Consiliază instituțiile și organismele UE cu privire la toate aspectele

legate de prelucrarea datelor cu caracter personal și de legislația și politicile
conexe.

Gestionează plângeri și organizează investigații.

Colaborează cu autoritățile naționale din țările UE pentru a asigura

consistența în materie de protecție a datelor.

Monitorizează noile tehnologii care pot avea impact asupra protecției

datelor.

Activitatea Autorității Europene pentru Protecția Datelor

Șeful Autorității și adjunctul său sunt numiți pentru un mandat de 5 ani

care poate fi reînnoit. Pentru operațiunile cotidiene, există două entități
principale în cadrul AEPD.

Entitatea „Supraveghere și punere în aplicare” evaluează respectarea

protecției datelor de către instituțiile și organismele UE.

Entitatea „Politică și consultare” le oferă legislatorilor europeni

consultanță privind protecția datelor în diverse domenii și în contextul elaborării
noilor propuneri legislative.

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor și cetățenii

Instituțiile și organismele UE nu au voie să prelucreze următoarele datele

cu caracter personal:

 originea rasială sau etnică

 opiniile politice
 opiniile religioase sau filosofice

75
  apartenența sindicală.

De asemenea, nu au voie să prelucreze date privind sănătatea și orientarea

sexuală decât dacă acestea sunt necesare din considerente medicale. În acest
caz, prelucrarea datelor trebuie efectuată de un profesionist din domeniul
sănătății sau de o persoană legată prin secretul profesional.

În cazul în care o persoană consideră că dreptul la viață privată i-a fost

încălcat de o instituție sau un organism al UE, se va adresa mai întâi
personalului UE care s-a ocupat cu prelucrarea datelor în momentul în care a
avut loc presupusa infracțiune. Dacă nu este mulțumită de rezultat, este necesar
să contacteze responsabilul cu protecția datelor din cadrul instituției sau
organismului UE care consideră că a comis infracțiunea.

Dacă și acest demers eșuează, se va adresa cu o plângere AEPD utilizând

formularul on-line. Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor va face o
investigație și, în cazul în care consideră că plângerea respectivă este
întemeiată, va transmite cum poate fi rectificată situația.

Dacă persoana în cauză nu este de acord cu decizia Autorității, poate

apela la Curtea de Justiție.

n. Organisme interinstituționale

Echipa de intervenție în caz de urgență informatică (CERT)

Centrul de răspuns la incidente de securitate cibernetică (CERT) a devenit

pe deplin operațional în septembrie 2012.

CERT contribuie la gestionarea amenințărilor cu care se confruntă

sistemele informatice ale instituțiilor UE, oferind sprijin echipelor care răspund
de securitatea informatică în cadrul instituțiilor europene și menținând contactul
cu omologii din sectorul public al statelor membre.

Oficiul European pentru Selecția Personalului

Oficiul European pentru Selecția Personalului (EPSO) a devenit

operațional în ianuarie 2003. Responsabilitatea sa este de a organiza concursuri
pentru recrutarea personalului în vederea angajării în toate instituțiile UE.
Această centralizare este mai eficientă decât dacă fiecare instituție și-ar organiza

76
propriile concursuri. Bugetul anual al EPSO, de aproximativ 21 milioane euro,
este mai mic cu 11% decât cheltuielile pe care instituțiile UE le suportau în
trecut pentru recrutare.

Oficiul pentru Publicații

Denumirea completă a acestui organism este Oficiul pentru Publicații al

Uniunii Europene. În calitatea sa de editură a instituțiilor europene, are ca
misiune să producă și să distribuie toate publicațiile oficiale ale Uniunii
Europene, atât pe suport tipărit, cât și în format electronic.

Școala Europeană de Administrație

Școala Europeană de Administrație a fost înființată la 10 februarie 2005.

Misiunea sa este de a organiza cursuri de formare în domenii specifice pentru
personalul UE. La aceste cursuri pot lua parte toți membrii personalului care
lucrează în instituțiile UE, SEA contribuind, astfel, la difuzarea valorilor
comune, la promovarea unei mai bune înțelegeri între membrii personalului UE
și permițând realizarea unor economii de scară. Ea lucrează în strânsă
colaborare cu departamentele de formare din cadrul tuturor instituțiilor, pentru a
evita depunerea unui efort dublu.

4.2 Cadrul instituțional unic

UE beneficiază de un cadru instituțional unic în lume, în care:

 prioritățile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reunește

liderii naționali și europeni
 deputații europeni, aleși prin vot direct, reprezintă interesele cetățenilor în
cadrul Parlamentului European
 interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai
cărei membri sunt desemnați de guvernele naționale
 guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului
Uniunii Europene.

77
4.3 Stabilirea agendei
Consiliul European stabilește direcția politică generală a UE, însă nu are
putere de legiferare. Este condus de un președinte și este format din șefii de stat
sau de guvern și președintele Comisiei. Se reunește pe parcursul câtorva zile de
cel puțin 2 ori într-un interval de 6 luni.

4.4 Adoptarea legislației europene

Elaborarea și adoptarea legislației europene implică 3 instituții:

 Parlamentul European, care reprezintă cetățenii UE și este ales

direct de către aceștia
 Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre.
Președinția Consiliului este deținută, prin rotație, de statele
membre.
 Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în
ansamblu.

Împreună, aceste trei instituții elaborează politicile și legislația care se

aplică în toată Uniunea, prin intermediul „procedurii legislative ordinare” (fosta
„codecizie”).
În principiu, Comisia propune actele legislative, iar Parlamentul și
Consiliul le adoptă.
Ulterior, Comisia și statele membre le implementează, iar Comisia trebuie
să se asigure că legislația europeană este corect aplicată.

4.5 Procesul decizional în UE

Dreptul european este format din legislația primară și cea secundară.

Tratatele (legislația primară) reprezintă normele care stau la baza tuturor
acțiunilor Uniunii.
Legislația secundară, care include regulamentele, directivele și deciziile,
derivă din principiile și obiectivele stabilite prin tratate.

Procedura standard de luare a deciziilor la nivelul UE este cunoscută sub

numele de procedură legislativă ordinară (denumită anterior codecizie). Aceasta
înseamnă că Parlamentul European (instituția care îi reprezintă pe cetățenii

78
europeni și ai cărei membri sunt aleși prin vot direct) trebuie să aprobe legislația
UE împreună cu Consiliul (instituția reprezentând guvernele celor 28 după caz
27 de state membre).

Elaborarea legislației UE

Înainte de a propune noi inițiative legislative, Comisia evaluează

potențialele consecințe economice, sociale și ecologice pe care le-ar putea avea
acestea. Prin urmare, Comisia realizează evaluări de impact care prezintă
avantajele și inconvenientele diferitelor opțiuni politice.

De asemenea, Comisia consultă părțile interesate cum ar fi organizațiile

neguvernamentale, autoritățile locale, reprezentanții industriei și ai societății
civile. Grupurile de experți sunt invitate să formuleze avize cu privire la
aspectele tehnice relevante. În acest fel, Comisia se asigură că propunerile
legislative răspund nevoilor celor vizați și evită procedurile birocratice inutile.

Cetățenii, întreprinderile și organizațiile pot participa la procedura de

consultare prin intermediul site-ului Consultări publice.

Parlamentele naționale își pot exprima în mod oficial rezervele în cazul în

care consideră că o problemă poate fi soluționată mai bine la nivel național
decât la nivelul UE.

Revizuire și adoptare

Parlamentul European și Consiliul revizuiesc propunerile înaintate de

către Comisie și propun amendamente. Dacă cele două instituții nu cad de acord
cu privire la amendamente, are loc o a doua lectură.

În cadrul acesteia, Parlamentul şi Consiliul pot propune din nou

amendamente. Parlamentul are puterea de a bloca propunerea legislativă dacă
nu ajunge la un acord cu Consiliul.

Dacă amendamentele sunt acceptate de către ambele instituții, proiectul

legislativ poate fi adoptat. În caz contrar, se reunește un comitet de conciliere
care încearcă să găsească o soluție. Atât Consiliul, cât și Parlamentul pot bloca
propunerea legislativă în cea de-a doua lectură.

Sesiunile Parlamentului European și o parte din sesiunile Consiliului pot

fi urmărite on-line.

79
Cum este adoptată legislația

 Procedura legislativă ordinară (cunoscută anterior sub numele de

„codecizie”). Procedura legislativă ordinară (prin care Parlamentul
European și Consiliul UE adoptă împreună actele legislative)
explicată pas cu pas și lista ultimelor documente adoptate prin
această metodă.
 Regulamentul de procedură al Consiliului European

o Cum funcționează Consiliul European

 Cooperarea judiciară europeană în materie civilă

o Cooperarea dintre instanțele naționale în cauze civile

4.6 Alte instituții și organisme ale UE

Așa cum am arătat mai sus două alte instituții europene joacă un rol vital:
 Curtea de Justiție garantează respectarea dreptului european
 Curtea de Conturi controlează modul de finanțare a activităților
Uniunii.
Atribuțiile și responsabilitățile acestor instituții sunt prevăzute în tratate,
acestea constituind baza a tot ceea ce face UE. Tratatele stabilesc, de asemenea,
regulamentele și procedurile pe care instituțiile UE trebuie să le respecte. Ele
sunt adoptate de către șefii de stat și/sau de către prim-miniștrii statelor membre
și ratificate de către parlamentele naționale.
UE dispune și de alte instituții și organisme inter-
instituționale specializate, de asemenea mai sus amintite, pe care le mai reluăm
odată:

 Banca Centrală Europeană răspunde de politica monetară europeană;

 Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE) îi oferă sprijin Înaltului
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Aceasta conduce lucrările Consiliului Afaceri Externe și trasează
direcțiile politicii externe și de securitate comune, asigurând, în același
timp, consistența și coordonarea acțiunilor desfășurate de UE pe plan
extern;
 Comitetul Economic și Social European reprezintă societatea civilă,
angajatorii și salariații;

80
  Comitetul European al Regiunilor reprezintă autoritățile regionale și
locale;
 Banca Europeană de Investiții finanțează proiectele de investiții ale UE și
sprijină întreprinderile mici prin intermediul Fondului european de
investiții;
 Ombudsmanul European investighează plângerile privind proasta
administrare de către instituțiile și organismele UE;
 Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor are rolul de a asigura
protecția datelor cu caracter personal ale cetățenilor;
 Oficiul pentru Publicații publică informații despre UE;
 Oficiul European pentru Selecția Personalului recrutează personal pentru
instituțiile și organismele UE;
 Școala Europeană de Administrație organizează cursuri de formare în
diverse domenii pentru personalul instituțiilor UE;
 numeroase agenții specializate și organisme descentralizate desfășoară o
serie de activități de natură tehnică, științifică sau de gestionare.

Concepte cheie

 Instituțiile europene
 Cadrul instituțional european
 Procesul decizional
 Instituții conexe

Probleme de reflecție

 Care sunt instituțiile europene şi care sunt trăsăturile definitorii ale

acestora?
 Ce reprezintă cadrul instituțional european pe care în cunoașteți?
 Descrieți principalele componente ale procesului decizional .
 Care sunt instituțiile conexe.

81