MACROECONOMIE

Lect.univ.dr. Iliescu Elena Mihaela

Universitatea „Nicolae Titulescu” din Bucureşti

2020
1
 Cuprins
Introducere
Unitatea de învăţare 1. CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU
1.1. Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale
1.2. Fluxul circular al venitului
1.3. Rezultatele macroeconomice. Produsul intern brut
Tema de control 1

Unitatea de învăţare 2. CEREREA AGREGATĂ ŞI OFERTA AGREGATĂ

2.1. Cererea şi oferta agregată; nivelul general al preţurilor
2.2. Condiţiile şi efectele modificării cererii şi ofertei agregate
2.3. Echilibrul versus dezechilibrul macroeconomic

Unitatea de învăţare 3. VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

3.1. Venitul şi formele lui la nivel macroeconomic
3.2. Consumul şi economiile
3.3. Investiţiile în economie
3.4. Principiul multiplicatorului

Unitatea de învăţare 4. PIAŢA MONETARĂ

4.1. Rolul băncilor şi instituţiilor financiare
4.2. Masa monetară şi structura acesteia
4.3. Cererea de monedă. Mobilurile preferinţei pentru lichiditate
4.4. Oferta de monedă şi echilibrul pieţei monetare

Unitatea de învăţare 5. INFLAŢIA

5.1. Natura şi cauzele inflaţiei
5.2. Formele inflaţiei şi consecinţele sale
5.3. Măsuri antiinflaţioniste. Instrumente ale politicii monetare
Tema de control 2

Unitatea de învăţare 6. PIAŢA MUNCII

6.1. Piaţa muncii; conţinut şi particularităţi
6.2. Cererea de muncă
6.3. Oferta de muncă

Unitatea de învăţare 7. OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

7.1. Ocuparea forţei de muncă
7.2. Şomajul: concept, forme, caracterizare
7.3. Formarea şi evoluţia şomajului. Relaţia şomaj-inflaţie;
curba Phillips
Tema de control 3

Unitatea de învăţare 8. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

8.1. Tipologia ciclurilor economice
8.2. Ciclul mediu (decenal) şi fazele sale
8.3. Cauzele evoluţiei ciclice. Politici anticiclice

Unitatea de învăţare 9. CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

9.1. Conţinutul şi delimitările creşterii economice

2
9.2. Factorii şi tipurile creşterii economice
9.3. Dezvoltarea durabilă şi dimensiunile ei

Unitatea de învăţare 10. ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI MEDIUL ECONOMIC

INTERNAŢIONAL
10.1.Racordare a economiei naţionale la circuitul economic mondial. Formele pieţei mondiale
10.2. Comerţul internaţional cu bunuri şi servicii
10.3. Piaţa internaţională a capitalurilor
10.4. Piaţa valutară şi cursul de schimb
10.5. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

3
 Introducere
Macroeconomia, ca ramurã fundamentalã a ştiintelor economice are drept obiectiv transmiterea,
explicarea şi interpretarea conceptelor şi variabilelor economice specifice ( rezultate macroeconomice,
inflaţie, şomaj, cerere agregată, ofertă agregată, sectoare institiţionale,etc. ), în scopul înţelegerii principiilor
şi mecanismelor ce stau la baza activitãţii economice, a proceselor, regulilor dar şi restricţiilor pe care se
sprijină economia, în ansamblul său.
În aceste condiţii, disciplina Macroeconomie, alături de Microeconomie, este studiatã în anul I şi
constitiuie baza necesarã pentru o mai facilã şi corectã aprofundare a domeniului economic, prin disciplinele
universitare de profil, prevãzute în anii de studii superiori.
Reprezintã aşadar, premisele unei culturi economice, indispensalã specialiştilor, şi nu numai.
Un argument care sã susţinã importanţa acestui domeniu îl reprezintã faptul cã activitatea economicã
reprezintã o permanenţã a existenţei noastre, ea asigurând condiţiile materiale necesare manifestãrii
celorlalte activitãţi umane.
Mai mult, numai o însuşire corectã şi riguroasã a cunoştinţelor teoretice va permite explicarea şi
interpretarea faptelor şi evenimentelor din realitatea economicã.

Obiectivele cursului

•Acest curs are ur mătoarele obiective principale: deprinderea cunoştinţelor economice de

bază, dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză, abilitatea de a colabora cu specialişti
din alte domenii şi de a lucra într-o echipă interdisciplinară, capacitatea de a transpune
cunoştinţele în practică. .

Competenţe conferite:

Cunoaşterea şi utilizarea corectă a conceptelor, variabilelor si agregatelor

macroeconomice.
Cunoaşterea într-o manieră riguroasă a principiilor şi a mecanismelor de
funcţionare a economiei de piaţă;
Însuşirea şi înţelegera proceselor, regulilor şi restricţiilor pe care se sprijină
activitatea şi performanţa economiei în ansamblu.
Explicarea şi interpretarea pe baza princiiplor si conceptelor economice
cunoscute, a faptelor si evenimentelor din realitatea economică
Interpretarea reglementărilor juridice şi a măsurilor de politică economică
Corelarea cunoştinţelor teoretice cu abilitatea de a le aplica în practica

4
 economică.
Resurse şi mijloace de lucru

Pentru dezvoltarea competenţelor specificate este necesară parcurgerea şi asimilarea

cunoştinţelor redate în curs.

Structura cursului

Cursul de Macroeconomie se adreseazã în special studenţilor de la Învãţãmântul la

Distanţã din facultãţile cu profil economic şi este împãrţit în 10 unitãţi de învãţare.
Fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind tematica
unităţii de învăţare respective, exemple, teste de evaluare şi autoevaluare.
Pentru obţinerea a 30% din nota finală sunt indicate cele trei teme de control, prima
după unitatea de învăţare nr. 1, a doua plasată la finalul unităţii de învăţare nr. 5, iar a treia
plasată la finalul unităţii de învăţare nr. 7. Rezolvarea temelor de control este obligatorie.
Temele de control vor fi transmise cadrului didactic, pe platforma eLis, ȋn secțiunea
„Teme Online”, ȋn funcție de datele comunicate ȋn calendarul disciplinei .

Cerinţe preliminare
-

Durata medie de studiu individual

Parcurgerea unităţilor de învăţare şi rezolvarea problemelor propuse în scopul fixării

cunoştinţelor necesită în medie 2-3 ore pentru fiecare unitate.

Evaluarea

Evaluarea se face pe baza celor trei teme de control şi a unui examen scris, pentru
verificarea cunoştintelor teoretice. Temele de control vor avea o pondere de 30% în nota
finală, restul de 70% reprezentând nota la examen.

5
 Unitatea de învăţare 1. Circuitul economic de ansamblu

Cuprins
1.1. Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale
1.2. Fluxul circular al venitului
1.3. Rezultatele macroeconomice. Produsul intern brut

Introducere

Analiza în această unitate de învăţare a modelului de bază al circuitului

economic de ansamblu ne va permite înţelegerea semnificaţiei unor concepte
fundamentale ale macroeconomiei, determinarea acelor agregate şi a relatiilor
dintre variabilele respective care se constituie ca o deschidere pentru unităţile
următoare, dedicate teoriilor şi politicilor macroeconomice.

Obiectivele unităţii de învăţare:

Cunoaşterea modului în care macroeconomia, prin procedeele specifice
de agregare a variabilelor economice, contribuie la înţelegerea
problemelor privind economia unei ţări;
Caracterizarea sectoarelor instituţionale din economia unei ţări şi
evidenţierea locului acestora în derularea fluxului circular al venitului;
Determinarea principalelor agregate macroeconomice de rezultate şi
cunoaşterea rolului acestuia în aprecierea performanţei economiei unei
ţări.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

6
 1.1 Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale

00:00 Economia fiecărei ţări reprezintă un ansamblu complex, expresie a

volumului uriaş de operaţiuni ce se desfăşoară între agenţii economici, care produc,
finanţează, distribuie şi consumă bunuri economici. Toţi aceşti participanţi, numiţi
unităţi rezidente, pot avea sau nu naţionalitatea ţării respective şi pot să fie sau nu
prezente pe teritoriul ţării în momentul în care efectuează activitatea economică.
Unităţi rezidente sunt considerate toate acele entităţi care au un centru
de interes pe teritoriul economic al ţării respective. Prin centru de interes
economic se indică faptul că se desfăşoară operaţiuni economice (producţie,
finanţare, distribuţie, consum etc.) pentru o perioadă de cel puţin un an pe teritoriul
economic al unei ţări. Prin teritoriu economic se înţelege teritoriul geografic în
interiorul căruia bunurile circulă libere, precum şi incintele zonelor libere,
antrepozite sub control vamal, spaţiul aerian naţional, apele teritoriale şi platforma
continentală asupra căreia ţara dispune de drepturi exclusive, enclavele teritoriale
(ambasade, consulate) etc.
Pentru cunoaşterea realităţii complexe care este economia unei ţări,
teoria macroeconomică, prin procedeele de agregare ce-i sunt specifice, încearcă să
ofere o imagine sistematică şi generalizatoare, pe cât posibil măsurabilă şi
comparabilă, în timp şi spaţiu, a activităţilor desfăşurate. Un pas important în acest
demers ştiinţific îl reprezintă sistematizarea şi agregarea agenţilor economici.
Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici
elementari care îndeplinesc funcţii similare.
Agregarea agenţilor elementari se referă la o abordare tipologică
bazată pe diferite criterii. În prezent, pe plan mondial cea mai largă utilizare
cunoaşte tipologia care stă la baza Sistemului Conturilor Naţionale, aplicat în ţările
cu economie de piaţă. În cadrul lui, agregarea agenţilor elementari în agenţi
economici agregaţi se face după două criterii, fiecare răspunzând unor cerinţe şi
probleme specifice de analiză macroeconomică şi anume: criteriul de ramură şi
criteriul instituţional.
Pentru caracterizarea fluxurilor ce intervin în procesele de producţie şi
de utilizare a bunurilor şi serviciilor, agenţii economici sunt grupaţi pe ramuri,
respectiv tipuri de activităţi. Ramurile agregă unităţile cu producţie omogenă, care
produc exclusiv un produs sau o grupă de produse. Ansamblul activităţilor
agenţilor economici cuprinşi într-o ramură este descris prin referinţă la un

7
nomenclator de produse, caracterizate ele însele prin natura lor, stadiul de elaborare
şi tehnica de producţie utilizată etc.
Gruparea agenţilor economici după criteriul de ramură pune în
evidenţă relaţiile de ordin tehnico-economic în procesul de producţie, independent
de contextul instituţional în care agenţii economici îşi desfăşoară activitatea. Acest
criteriu stă la baza elaborării balanţelor (tabelelor intrări-ieşiri) folosite în
evidenţierea şi analiza fluxurilor interramuri şi intraramuri.
În vederea caracterizării fluxurilor reale (de bunuri şi factori de
producţie) şi a fluxurilor financiare, gruparea agenţilor economici se realizează pe
sectoare instituţionale. Se consideră că un agent economic (o unitate rezidentă)
reprezintă o unitate instituţională dacă dispune de autonomie de decizie în
exercitarea funcţiei sale principale ( de a produce, de a finanţa, a asigura, a
consuma etc), acţionând într-un cadru care este propriu asupra utilizării resurselor
sale financiare.
Potrivit criteriului instituţional, în economia de piaţă întâlnim următoarele
sectoare instituţionale: societăți nefinanciare, societăți financiare, gospodăriile
populației sau menajele, administraţia publică, instituţiile fără scop lucrativ în
serviciul gospodăriilor populaţiei şi restul lumii (exteriorul sau străinătatea).
Societățile nefinanciare, grupează unităţile instituţionale a căror funcţie
principală constă în producerea de bunuri economice cu caracter marfar, în scopul
obţinerii de profit.

Exemplu: Pe scurt, în această categorie sunt incluse toate ȋntreprinderile care

produc bunuri economice pentru piaţă, alcătuind sectorul productiv al economiei.
Veniturile acestor agenţi economici provin din vânzarea producţiei, constituind
astfel sectorul de afaceri (business) al oricărei economii de piaţă.

Societățile financiare reprezintă toate unităţile instituţionale (private,

publice şi mixte) care îndeplinesc în principal, rolul de intermediar financiar între
ceilalţi agenţi economici. Ele colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile
financiare, sau (în cazul celor de asigurare) transformă riscurile individuale în
riscuri colective.

Exemplu: Din această grupă de agenţi economici fac parte toate băncile,
inclusiv instituţia de emisiune monetară, societăţi de asigurări, bursa de mărfuri,
etc.

8
Resursele principale ale acestor unităţi sunt constituite din fondurile provenite din
angajamentele contractate (depuneri la vedere şi pe termen, bonuri de casă,
obligaţiuni, dobânzile primite, primele de asigurare etc).

Gospodăriile populației (menajele) reprezintă agentul economic agregat care

exprimă generic calitatea de consumator de bunuri şi servicii personale.

Exemplu: Acest sector cuprinde toate entităţile care, ca unităţi

instituţionale, realizează venituri şi organizează folosirea lor pentru a cumpăra şi
consuma bunurile de care au nevoie, pentru a face economii etc.: familii, celibatari,
diferite comunităţi consumatoare etc.

Veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titlurile de proprietate

precum şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare.

Administraţia publică formează acel agent economic agregat care exercită

funcţia de redistribuire a veniturilor şi a avuţiei şi pe cea de prestare a unor servicii
necomerciale în cazurile în care întreprinderile (sectorul afaceri) nu oferă astfel de
servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente.

Exemplu: Din această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile

centrale şi locale de stat, şi toate celelalte instituţii publice care prestează servicii
non-marfare pentru colectivităţi, cum sunt cele prestate în sistemul învăţământului
public, securităţii (protecţiei) sociale, în cadrul justiţiei, al infrastructurilor publice
rutiere, portuare etc.

Veniturile principale ale acestui sector provin din vărsămintele obligatorii efectuate
de către unităţile care aparţin celorlalte sectoare, primite direct sau indirect.

Instituţiile fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei

grupează entităţile instituţionale rezidente care au ca funcţie principală prestarea de
servicii nemarfare pentru diferite categorii de persoane sau colectivităţi.

Exemplu: Din această categorie de agenţi economici fac parte organizaţii de cult,
sindicate, partide politice, fundaţii, asociaţii culturale si sportive, etc.

Resursele lor financiare provin în special din contribuţiile voluntare, cotizaţii,

veniturile pe proprietate etc.

Restul lumii (exteriorul sau străinătatea) este agentul economic agregat ce

desemnează celelalte economii naţionale şi unităţile lor autonome (nerezidente), cu
care agenţii economici interni (rezidenţi) intră în tranzacţii economice. Exteriorul
reprezintă un sector instituţional specific, care nu este caracterizat printr-o funcţie

9
 anume. El grupează unităţile nerezidente în măsura în care efectuează tranzacţii cu
unităţile rezidente permiţând evidenţierea fluxurilor economice care leagă
economia naţională de restul lumii: tranzacţii referitoare la creanţe asupra
străinătăţii, la angajamentele ţării, operaţii de import-export etc.

1.2. Fluxul circular al venitului

Fluxul circular al venitului descrie tranzacţiile ce au loc pe pieţele

produselor, ale factorilor de producţie şi pe piaţa financiară între toate sectoarele

00:30 instituţionale care participă la producerea, distribuirea şi utilizarea produsului şi

venitului naţional.

Figura 1.1 Schema generală a fluxului circular al venitului

Exemplu: Aşa cum rezultă din schema acestui flux (Figura 1.1), venitul apare la
început sub forma preţurilor (salarii, rente, dobânzi) serviciilor factorilor de
producţie (munca, natura, capitalul) achiziţionate de firme. Gospodăriile cheltuiesc
aceste venituri pentru cumpărarea bunurilor de consum, plăţi care reprezintă pentru

10
 firme încasări (venituri) pe care le vor folosi în achiziţionarea de noi servicii ale
factorilor de producţie.

Circuitul descris mai sus reflectă schema de bază a fluxului circular

din economie, unde agenţii economici aparţinând celor două sectoare de bază din
economie (firmele şi gospodăriile) alternează în rolurile de vânzători şi cumpărători
pe pieţele produselor şi ale factorilor de producţie. Circuitul interior (marcat cu
linie continuă) reflectă fluxurile reale din economie (de bunuri şi servicii ale
factorilor de producţie) iar circuitul exterior, marcat cu linii întrerupte, evidenţiază
fluxurile monetare, de venituri şi cheltuieli. Dacă gospodăriile ar cheltui integral
veniturile obţinute pentru cumpărarea bunurilor de consum şi dacă firmele ar folosi
integral încasările pentru achiziţionarea serviciilor factorilor de producţie, fluxul
circular s-ar desfăşura, continuu, la acelaşi nivel, respectiv volumul producţiei,
veniturilor şi cheltuielilor ar rămâne neschimbat.
În realitate, în fluxul circular al veniturilor intervin si celelalte
sectoare instituţionale. De asemenea, o parte din venit este retrasă din circuit sub
diferite forme, retrageri care, de regulă, sunt însoţite de intrări (injecţii) în fluxul
circular al venitului.
Există trei forme principale ale reţinerilor sau retragerilor din fluxul
circular al venitului şi anume: economiile (E) reprezintă veniturile pe care
01:00
gospodăriile nu le cheltuiesc pentru consum şi care, în mod normal, sunt depuse în
bănci, societăţi de valori mobiliare, fonduri de pensii etc; impozitele şi taxele (IT)
care includ toate taxele şi impozitele plătite de posesorii de venit administraţiei
publice centrale şi locale; importurile (IM) cuprind cheltuielile gospodăriilor pe
bunuri de consum din import şi plăţile făcute de firme pentru importul unor materii
prime şi materiale. În IM intră şi achiziţionarea de acţiuni ale unor firme străine
precum şi depozitele bancare ale rezidenţilor în exterior. Deci retragerile totale
(R) sunt:
R = E + IT + IM
Intrările sau injecţiile în fluxul circular al venitului cuprind tot trei
componente principale şi anume: investiţiile (I) făcute de firme pentru creşterea
stocului de capital (sursele de finanţare a investiţilor sunt mijlocite de instituţiile
financiar-bancare); cheltuielile publice (CP) care includ achiziţiile
guvernamentale de bunuri şi servicii, precum şi transferurile către alte sectoare
(pensii, alocaţii, ajutoare etc); exporturile (EX), respectiv veniturile realizate de
11
firme din vânzarea de bunuri şi servicii în exterior. (EX includ şi investiţiile străine
precum şi dividendele încasate de gospodării din acţiunile deţinute la firme străine.
Deci injecţiile totale (J) sunt:
J = I + CP +EX
Retragerile şi injecţiile din şi în fluxul circular al venitului însoţesc şi
se condiţionează reciproc. Astfel, dacă cresc economiile realizate de gospodării,
instituţiile financiar-bancare vor dispune de surse sporite pentru finanţarea
investiţiilor, după cum creşterea exporturilor creează premise pentru creşterea
importurilor. Cum se vede şi din schema fluxului circular al venitului, relaţiile
dintre economii şi investiţii, impozite şi cheltuieli guvernamentale, importuri şi
exporturi nu sunt directe, ci mijlocite de instituţiile financiar-bancare,
administraţiile publice şi exteriorul. Aceasta nu înseamnă că pentru o perioadă dată
există o egalitate între componentele retragerilor cu cele ale intrărilor, respectiv:
E=I; IT=CP; IM=EX.
Echilibrul fluxului circular al venitului se realizează în dinamică, iar o
politică economică expansionistă implică, de regulă, un exces al injecţiilor faţă de
retrageri.
Exemplu: O situaţie în care influxurile depăşesc retragerile (J>R) poate fi
rezultatul unui climat favorabil al afacerilor şi investiţiilor, al unei politici de
stimulare a exporturilor, a unor măsuri de creştere a cheltuielilor publice sau de
reducere a impozitelor şi taxelor etc.

Excesul injecţiilor peste retragerile din fluxul circular al venitului înseamnă

implicit o expansiune a cererii agregate care, la rândul său, poate determina o
creştere economică reală cu efectele favorabile cunoscute privind ocuparea forţei
de muncă, creşterea veniturilor şi a consumului populaţiei etc. Măsura în care
expansiunea cererii agregate va avea ca rezultat creşterea reală a producţiei şi a
venitului sau, dimpotrivă, a preţurilor (inflaţiei) depinde însă de forma şi dinamica
curbei ofertei agregate, problemă ce va fi analizată în capitolul urmator.
Creşterea venitului ca efect al excesului de influxuri va fi însoţită, la
rândul său de o creştere a retragerilor care tind să reechilibreze fluxul circular al
venitului. Astfel, venituri mai mari realizate de gospodării înseamnă economii
sporite, taxe şi impozite mai mari plătite administraţilor publice, creşterea cererii
pentru bunuri din import etc. Cu alte cuvinte, în timp asistăm la o tendinţă
permanentă de reechilibrare, la un nivel mai ridicat al venitului, a fluxului său
12
 circular. Acesta este in esenţă procesul cresterii economice.
Creşterea economică se află în centrul strategiilor şi politicilor
macroeconomice. Aprecierea performanţelor dobândite în această direcţie necesită
însă instrumente şi tehnici de evaluare corectă a producţiei naţionale.
Există trei moduri de evaluare a producţiei naţionale care, în esenţă,
privesc agregarea celor trei fluxuri (de bunuri, de venituri şi de cheltuieli) din
schema de bază a circuitului economic. Prima modalitate de calcul constă în
însumarea tuturor bunurilor produse în economia naţională în perioada respectivă.
Producţia de bunuri generează venituri pentru participanţii şi furnizorii de servicii
ale factorilor de producţie. Ca urmare, a doua modalitate de evaluare a outputului
naţional este de a aduna toate veniturile respective. În final, producţia este destinată
vânzărilor pe piaţă, a căror valoare este egală cu cea a cheltuielilor pentru
achiziţionarea bunurilor produse. Deci, a treia modalitate de calcul este agregarea
fluxului de cheltuieli.
În acest model simplificat al circuitului economic de ansamblu, unde
nu există retrageri şi influxuri agregarea celor trei fluxuri ne conduce în principiu la
01:30 acelaşi rezultat Ajungem astfel la una din identităţile macroeconomice de bază:

Producţia naţională = Venitul naţional = Cheltuielile naţionale

În realitate, după cum s-a văzut în circuitul economic de ansamblu au

loc retrageri şi injecţii, iar în derularea fluxurilor materiale şi financiare intervin
toate sectoarele instituţionale. În practică, calculul rezultatelor macroeconomice
este prin natura sa o problemă dificilă, care implică o serie de complicaţii şi
subtilităţi. Pentru a ajunge la rezultate corecte trebuie identificate numeroasele
variabile economice şi corelaţiile între ele, astfel încât construcţia agregatelor
macroeconomice să evite atât omisiunile cât şi înregistrările repetate.

1.3. Rezultatele macroeconomice. Produsul intern brut

În ţările cu economie de piaţă, măsurarea rezultatelor macro-

economice se realizează cu ajutorul indicatorilor sintetici din Sistemul
Contabilităţii Naţionale.
Contabilitatea naţională reprezintă un ansamblu coerent de concepte
şi tehnici care permite obţinerea unei reprezentări siste-matice, măsurabile şi

13
comparabile a activităţii economice a unei ţări într-un interval de timp, de obicei un
an.
Ca urmare a extremei complexităţi a economiei naţionale, metodologia
Contabilităţii naţionale a cunoscut un îndelungat proces de elaborare şi
perfecţionare. La sistemul actual, cunoscut sub denumirea de Sistemul Conturilor
Naţionale (S.C.N.) s-a ajuns treptat, ca rezultat al eforturilor şi contribuţiilor mai
multor generaţii de economişti, unii dintre ei laureaţi ai Premiului Nobel. Sistemul
normalizat de Contabilitate naţională a fost dat publicităţii în anul 1953, iar în urma
mai multor etape de perfecţionare a fost adoptat oficial de Comisia de Statistică a
O.N.U. în anul 1969. În prezent, metodologia de calcul şi analiză a producţiei
naţionale folosită aproape în toate ţările lumii este cea a S.C.N.
Sarcina esenţială a actualului sistem al Contabilităţii naţionale constă
în clasificarea marii varietăţi de fluxuri din economie într-un număr restrâns de
variabile macroeconomice şi înscrierea acestora într-un tablou reprezentativ al
circuitului economic de ansamblu. Forma matricială a acestui tablou pune în
evidenţă multiple corelaţii şi interdependenţe din economia naţională. De aceea,
S.C.N. nu este doar o metodologie de evidenţă şi calcul, ci şi un instrument adaptat
nevoilor de analiză, previziune şi politică macroeconomică, într-un orizont de timp.
S.C.N. se caracterizează prin existenţa a trei componente de bază:
agenţii economici, operaţiunile şi conturile. Agenţii economici sunt grupaţi în
categorii de agenţi agregaţi sau sectoare instituţionale (vezi paragraful precedent).
Operaţiunile cuprind toate actele economice efectuate de agenţii economici şi sunt
grupate în trei categorii: operaţiuni cu bunuri şi servicii, operaţiuni de repartiţie şi
operaţiuni financiare. Toate aceste operaţiuni sunt înscrise în conturile analitice şi
sintetice, în formă matricială; pe linii sunt înregistrate operaţiunile din creditul
contului, iar pe coloane cele din debit. De exemplu, contul de producţie
înregistrează în credit (pe linie) vânzările de mărfuri (pentru consum, investiţii şi
export), iar în debit (pe coloane) valoarea adăugată şi importurile.
Prin agregare, ansamblul economiei naţionale este reflectat într-o
matrice generală cu patru categorii de conturi naţional, care cu-prind date
referitoare la cele mai importante variabile macroeco-nomice şi la relatiile dintre
aceste variabile .
Rezultatele activităţii economice sunt înregistrate în conturile naţionale
la preţurile de bază sau ale producătorilor şi/sau la preţurile pieţei (consumatorilor),
care includ în plus impozitele indirecte (TVA, accize etc). Diferenţa între preţurile
14
pieţei şi impozitele indirecte poartă şi denumirea de preț al factorilor de producţie
şi reflectă valoarea factorilor de producţie care au participat la producerea bunurilor
economice.
Sistemul Conturilor Naţionale oferă informaţii cu privire la următorii
indicatori macroeconomici de rezultate: Produsul intern brut (PIB), Produsul
naţional brut (PNB), Produsul intern net (PIN), Produsul naţional net (PNN) şi
Venitul naţional (VN).
Potrivit metodologiei SCN, la baza determinării agregatelor
macroeconomice menţionate se ţine seama de o serie de reguli sau criterii, cum
sunt:
- bunurile economice sunt incluse în calcul numai dacă sunt rezultatul
activităţii perioadei pentru care se determină indicatorii respectivi;
- rezultatele activităţii economice cuprind numai bunurile finale
destinate consumului, investiţiilor şi exportului;
- delimitarea rezultatelor în funcţie de teritoriul pe care îşi desfăşoară
activitatea agenţii economici şi de naţionalitatea acestora. În acest sens, atributul
"intern" sugerează că indicatorii pe lângă care se foloseşte însumează rezultatele
activităţii tuturor agenţilor care activează într-o ţară, indiferent de apartenenţa lor
naţional-statală. Dimpotrivă, atributul "naţional" semnifică faptul că indicatorul
respectiv reflectă rezultatele activităţii tuturor agenţilor economici ce aparţin unei
ţări, indiferent dacă aceasta se desfăşoară în limitele teritoriului economic naţional
sau în afara acestuia (în alte ţări).
Indicatorul de bază în evaluarea performanţelor economice ale unei ţări
este produsul brut, care reflectă valoarea de piaţă a producţiei finale.

Exemplu: Unele ţări folosesc PIB iar altele, de regulă cele cu economie
dezvoltată, cu investiții mari ȋn exteriorul țării, PNB. În România se foloseşte PIB.
Institutul Naţional de Statistică publică anual serii de date cu privire la acest
agregat macroeconomic începând cu anul 1990.

PIB (Gross Domestic Product) exprimă valoarea totală a bunurilor

finale produse de agenţii economici rezidenţi pe teritoriul ţării, în decursul unui
orizont de timp, de obicei un an.
El este principalul agregat macroeconomic din S.C.N., şi se poate
calcula prin trei modalităţi: metoda de producţie, metoda veniturilor şi metoda

15
cheltuielilor.
Metoda producţiei de calcul a PIB constă în determinarea volumului
producţiei finale produse în ţară în perioada respectivă. În economia modernă,
practic fiecare produs până a ajunge la consumator trece prin diferite stadii de
producere şi distribuţie cu implicarea mai multor agenţi economici în acest proces.
Agregând vânzările efectuate de către toţi agenţii rezidenţi în economie se ajunge la
o mărime globală (produsul global) care,inevitabil, include şi înregistrări repetate.
Sunt două căi de evaluare corectă a producţiei finale, care să evite
înregistrările repetate. Prima, să însumăm numai valoarea produselor finale (ajunse
în ultimul stadiu al circuitului economic), iar a doua, să însumăm numai valoarea
pe care fiecare unitate rezidentă o adaugă succesiv până la vânzarea produsului
final. În ambele variante se ajunge la acelaşi rezultat.
O altă problemă legată de calculul PIB prin metoda producţiei este cea
a stocurilor. Se ştie că producerea unor bunuri începe înaintea perioadei de referinţă
iar alte bunuri sunt terminate şi comercializate după expirarea perioadei respective.
De aceea mărimea PIB se corectează cu valoarea stocurilor de la începutul (+) şi
sfârşitul (-) anului.
În conturile naţionale producţia ramurilor producătoare de bunuri şi
servicii este evidenţiat la preţurile de bază (ale producătorilor). De aceea, valoarea
adăugată brută reflectă produsul intern brut la costurile factorilor (PIBpF). Pentru a
exprima produsul intern brut la preţurile pieţei (PIBPP) trebuie adăugate impozitele
indirecte (IIND ) şi scăzute subvenţiile de exploatare (SEXP).
PIBPF = ∑ VAB

PIBPP = PIBPF + IIND - SEXP

Exemplu:

Pentru a exemplifica calculul PIB prin metoda productiei, vom lua exemplul unei
economii simplificate, ȋn care se produce un singur bun final. Presupunem că bunul
final este mobila produsă şi vândută consumatorilor pe baza activităţii succesive a
următorilor agenţi economici:

16
 Tabel 1.1 Determinarea valorii adăugate brute

Producător Intrări Ieşiri VAB (Ieşiri –

Intrări )

Tăietor de Un stejar 50$ (tăierea şi 50$

02:00
lemne vânzarea
copacului)

Proprietar de 50$ 75$ 25$

gater (buşteni ) (scânduri)

Tâmplar 75$ 250$ (fabricare 175$

(scânduri) mobilă)

Retailer mobilă 250$ 400$ (vânzare 150$

(mobilă) mobilă către
populaţie)

PIB (∑VAB) - - 400$

Consum 375$ - -
intermediar

Produs global - 775$ -

brut (PGB)

Sursa: Heyne P., Boettke P., Prychitko D. - Modul de gândire economic, , Editura Bizzkit,
Bucureşti, 2011, pg.350

Se constată că în fiecare stadiu de producţie se ia în calcul ca parte a PIB doar

valoarea adăugată bunului în stadiul respectiv. Observăm astfel, că suma valorilor
adăugate în fiecare stadiu va fi egală cu valoarea finală a mobilei, de 400$.
Valoarea adăugată brută sau PIB reprezintă diferenţa între produsul global (PG) şi
consumul intermediar (CI).

Deci, PIB=PG-CI.

Metoda venitului de calcul a PIB constă în însumarea veniturilor ce

exprimă remunerarea factorilor de producţie (salarii, rente, dobânzi, profituri etc)
cu alocaţiile pentru consumul de capital fix. Este reţinut faptul că PIB include

17
numai veniturile provenite din producţia de bunuri şi servicii (nu şi veniturile care
rezultă din transferuri de plăţi, cum sunt pensiile, alocaţiile, ajutoarele etc).
Mărimea obţinută prin însumarea veniturilor care remunerează factorii de producţie
(VF) cu alocaţiile pentru consumul de capital fix sau amortizarea (A) reprezintă
PIBCF. Calculat prin metoda venitului acesta se mai numeşte şi venitul intern brut.
Pentru a ajunge la PIBPP trebuie adunate impozitele indirecte şi scăzute subvenţiile
de exploatare.
PIBPP = VF + A + IIND - SEXP

Metoda cheltuielilor folosită în măsurarea producţiei naţionale,

presupune agregarea cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor care alcătuiesc
producţia finală. Deci PIB însumează următoarele categorii de cheltuieli: pentru
consumul final privat şi public (CF), pentru formarea brută a capitalului fix (FBCF)
şi variaţia stocurilor (VS), la care se adaugă exportul net de bunuri (EN), calculat
ca diferenţa între export (EX) şi import (IM).

PIBPP=CF + FBCF +VS +(EX - IM)

Prin metoda cheltuielilor, PIB este analizat din punctul de vedere al

agenţilor economici care cumpără bunurile finale (nu a celor care încasează
veniturile rezultate din producerea lor). Interesează aşadar cererea agregată pentru
producţia internă brută, componentele acesteia corespunzând, în principiu, cu cele
ale calcului PIB pe categorii de utilizări. Mărimea acestuia nu este însă egală cu
cererea totală a rezidenţilor pentru bunuri finale, fapt pus în evidenţă de soldul
pozitiv sau negativ al exportului net.
PIB nominal şi PIB real; deflatorul. Dinamica PIB reflectă
modificarea cantităţii de bunuri finale produse în economie într-o anumită perioadă
de timp, dar şi evoluţia preţurilor acestor bunuri în perioada respectivă.De aceea,
aprecierea corectă a performanţelor economice ale unei ţări face necesară
determinarea PIB atât în termeni nominali cât şi în termeni reali.
PIB nominal măsoară valoarea bunurilor finale în preţurile curente ale
perioadei de calcul.
PIB real reflectă modificarea producţiei fizice în economie prin
exprimarea tuturor bunurilor finale produse în diferite perioade de timp în preţurile
unui an de referinţă, numite preţuri constante sau comparabile.
Deflatorul PIB, reprezintă raportul dintre PIB nominal şi PIB real şi
18
este o măsură a inflaţiei în perioada care începe cu anul de bază (ale cărui preţuri se
folosesc în exprimarea PIB real) şi se încheie cu anul de calcul.
Întrucât se referă la toate bunurile finale produse în economie, deflatorul
PIB reprezintă un indice general de preţ fiind unitatea de măsură cea mai
cuprinzătoare pentru reliefarea modificărilor intervenite în nivelul general al
preţurilor sau în puterea de cumpărare a monedei naţionale. El se distinge astfel de
alţi indici sintetici de preţ, cum este indicele preţurilor de consum (IPC) care
cuprinde modificările intervenite în media preţurilor bunurilor achiziţionate de
gospodăriile tipic urbane.
Există mai multe aspecte prin care deflatorul PIB se diferenţiază de
IPC. În primul rând, deflatorul este o măsură a evoluţiei preţurilor întregii mase de
bunuri finale, în comparaţie cu IPC care se referă la costul cumpărării unui coş fix
de bunuri şi servicii considerate ca reprezentative pentru achiziţiile consumatorilor
urbani. În al doilea rând, deflatorul ia în calcul preţurile bunurilor produse în ţară
pe când IPC include şi preţuri ale unor bunuri de import. În al treilea rând,
deflatorul PIB se referă la evoluţia preţurilor în economie pe perioade relativ mari
(de cel puţin un an), IPC este calculat şi publicat lunar de către organele de
statistică; acest ultim aspect face din IPC un instrument indispensabil în analizele şi
măsurile curente de politică economică.
Un aspect ce trebuie avut ȋn vedere atunci când se analizează rezultatele
macroeconomice, il reprezintă relația dintre dintre PIB şi PNB.
O parte din producţia inclusă în PIB este rezultatul folosirii unor factori de
producţie aflaţi în proprietatea agenţilor economici străini. Veniturile generate de
aceste producţii revin în mod necesar proprietarilor factorilor respectivi. Totodată,
o parte din veniturile obţinute de agenţii naţionali provin din investiţii de capital
sau furnizarea altor servicii ale factorilor în exterior. PIB nu ia în calcul aceste
fluxuri de venituri în şi din exteriorul ţării; acest agregat macroeconomic se referă,
după cum s-a arătat, la producţia şi veniturile generate de aceasta în interiorul ţării,
indiferent de naţionalitatea agenţilor economici. Integrarea fluxurilor de venituri cu
exteriorul se realizează de către Contabilitatea naţională prin calculul PNB.
PNB (Gross National Product) reflectă valoarea de piaţă a producţiei
de bunuri finale realizate într-o anumită perioadă, prin utilizarea factorilor de
producţie aflaţi în proprietatea agenţilor economici naţionali (ai unei ţări).
Analizele bazate pe acest agregat macroeconomic pun accent pe fluxul
de venituri, fapt ce devine relevant mai ales atunci când încercăm să stabilim o
19
relaţie între PIB şi venitul naţional.
PNB poate fi mai mare decât PIB sau dimpotrivă, mai mic decât acesta,
relaţia concretă de mărime dintre cele două agregate macroeconomice depinzând de
soldul contului de venituri în relaţiile cu exteriorul (diferenţa între valoarea
adăugată brută obţinută de agenţii autohtoni în exterior şi cea realizată de străini în
interior). Când soldul este pozitiv (PNB>PIB) aceasta înseamnă că rezidenţii unei
anumite ţări obţin venituri mai mari în afara graniţelor decât obţin străinii în ţara
respectivă.
Exemplu: Ȋn țările dezvoltate economic (cum este Japonia) care deţin un
important sold activ în fluxurile internaţionale de capital PNB este mai mare decât
PIB. Situaţia se prezintă de regulă invers (PNB<PIB), în ţări mai puţin dezvoltate
economic, dar deschise la investiţii străine, cum este şi situaţia României. Sunt însă
şi ţări dintre cele mai dezvoltate economic, cum este cazul S.U.A. care, la sfârşitul
anilor '80 au înregistrat solduri negative în conturile de venituri cu exteriorul. Din
cel mai mare creditor net în perioada postbelică, S.U.A. realiza în 1988 un sold
negativ de peste 500 de miliarde de dolari în nivelul investiţiilor internaţionale nete
(drepturile unei ţări asupra restului lumii).

PIB, respectiv PNB, în termeni reali constituie cea mai bună măsură a
performanţelor economice ale unei ţări. Aceasta nu înseamnă că datele referitoare
la PIB oferă informaţii perfecte cu privire la producţia naţională şi, implicit, la
bunăstarea rezidenţilor unei ţări. Există posibilitatea ca o parte importantă a
activităţilor din economie, din diferite motive, să fie omise din calculul PIB. Unul
din aceste motive priveşte situaţia activităţilor care nu generează tranzacţii de piaţă
şi care devin mai greu sau imposibil de comensurat: serviciile gratuite, munca
voluntară şi mai ales activităţile destinate autoconsumului. Al doilea motiv se
referă la activităţile din cadrul aşa numitei economii subterane care poate dobândi o
extindere importantă.
Exemplu: Activităţile ȋncadrate ȋn economia subterană se manifestă ȋn
special ȋn situatiile ȋn care oamenii încearcă să evite plata impozitelor și taxelor sau
pierderea unor ajutoare sociale – beneficierea de ajutorul de şomaj şi deţinerea
concomitentă a uni serviciu, deţinerea unui al doilea serviciu nedeclarat, venituri
din jocuri de noroc ilegale, munca prestată de imigranţii ilegali, afaceri ilegale cu
droguri, ȋncasarea de bacşişuri nedeclarate, etc.

20
 Producţia naţională de bunuri şi servicii provoacă deprecierea stocului
de capital, amortizarea acestuia fiind destinată menţinerii capacităţii productive a
economiei. Dacă din producţia finală brută (internă sau naţională) se scad alocaţiile
pentru consumul de capital fix sau amortizarea acestuia rezultă indicatorii
producţiei finale nete: produsul intern net (PIN =PIB-A) sau produsul naţional net
(PNN =PNB-A). Raportul de mărime între cei doi indicatori este de aceeaşi natură
cu raportul dintre PIB şi PNB. Astfel, PNN poate fi mai mare sau mai mic decât
PIN în funcţie de soldul (pozitiv sau negativ) veniturilor factorilor în relaţiile cu
străinătatea (PNN=PIN+SVFS ).
Produsul naţional net (PNN) reprezintă valoarea producţiei finale
nete obţinute în decurs de un an de către agenţii autohtoni pe teritoriul economic al
ţării şi în afara acestuia.
Statisticile oficiale ca şi analizele macroeconomice de specialitate
folosesc mărimile brute ale producţiei naţionale şi nu pe cele nete, cu toate că cele
din urmă par mai adecvate pentru caracterizarea performanţelor economice ale unei
ţări. Această situaţie este cauzată de unele considerente de ordin metodologic şi
practic, îndeosebi în privinţa evaluării corecte a deprecierii capitalului fix, a cărui
estimare poate avea la bază estimări pentru scopuri financiare sau de impozitare.
PNN poate fi exprimat în preţurile curente ale pieţei (incluzând şi
impozitele indirecte) sau la preţurile producătorilor (la costurile factorilor). Evaluat
în costurile factorilor PNN se numeşte şi venit naţional (VN). Mărimea VN este
pusă în evidenţă de următoarea relaţie, dacă se porneşte de la PNB:

VN = PNBPP - IIND + SEXP - A = PNNPF

Venitul naţional exprimă mărimea agregată a venitului imputată factorilor

de producţie ce au participat la realizarea produc-ţiei naţionale într-o perioadă
determinată de timp. El reprezintă variabila ce stă la baza unor importante procese
macroeconomice, cum sunt consumul, economisirea, investiţiile etc.

Să ne reamintim...
PNB exprimă valoarea de piaţă a producţiei de bunuri finale realizate într-
o anumită perioadă, prin utilizarea factorilor de producţie aflaţi în proprietatea
agenţilor economici naţionali.
Dacă din producţia finală brută (internă sau naţională) se scad alocaţiile

21
 pentru consumul de capital fix ( amortizarea) rezultă indicatorii producţiei finale
nete: produsul intern net (PIN =PIB-A) sau produsul naţional net (PNN =PNB-A).

03:00 PNN evaluat în costurile factorilor se numeşte şi venit naţional (VN).

Prezentati si analizati pe scurt sectoarele instituţionale din economia unei ţări.

Rezumat
Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici
elementari care îndeplinesc funcţii similare. În vederea
caracterizării fluxurilor reale (de bunuri şi factori de producţie) şi a
fluxurilor financiare, gruparea agenţilor economici se realizează pe
sectoare instituţionale. Se consideră că un agent economic (o
unitate rezidentă) reprezintă o unitate instituţională dacă dispune de
autonomie de decizie în exercitarea funcţiei sale principale ( de a
produce, de a finanţa, a asigura, a consuma etc), acţionând într-un
cadru care este propriu asupra utilizării resurselor sale financiare.

Potrivit criteriului instituţional, în economia de piaţă întâlnim

următoarele sectoare instituţionale: întreprinderile nefinanciare,
întreprinderile financiare, gospodăriile sau menajele, administraţiile
publice, administraţiile private şi străinătatea (exteriorul sau restul
lumii).

Fluxul circular al venitului descrie tranzacţiile ce au loc pe pieţele

produselor, ale factorilor de producţie şi pe piaţa financiară între
toate sectoarele instituţionale care participă la producerea,
distribuirea şi utilizarea produsului şi venitului naţional. . Dacă
gospodăriile ar cheltui integral veniturile obţinute pentru
cumpărarea bunurilor de consum şi dacă firmele ar folosi integral
încasările pentru achiziţionarea serviciilor factorilor de producţie,
fluxul circular s-ar desfăşura, continuu, la acelaşi nivel, respectiv
volumul producţiei, veniturilor şi cheltuielilor ar rămâne

22
 neschimbat.

În realitate, în fluxul circular al veniturilor intervin si celelalte

sectoare instituţionale. De asemenea, o parte din venit este retrasă
din circuit sub diferite forme, retrageri care, de regulă, sunt însoţite
de intrări (injecţii) în fluxul circular al venitului.

Indicatorul de bază în evaluarea performanţelor economice ale unei

ţări este produsul brut, care reflectă valoarea de piaţă a producţiei
finale.Unele ţări folosesc PIB iar altele, de regulă cele cu economie
dezvoltată, PNB.

PIB exprimă valoarea totală a bunurilor finale produse de agenţii

economici rezidenţi pe teritoriul ţării, în decursul unui orizont de
timp, de obicei un an şi se poate calcula prin trei modalităţi: metoda
de producţie, metoda veniturilor şi metoda cheltuielilor.

Deflatorul PIB, reprezintă raportul dintre PIB nominal ( valoarea

bunurilor finale exprimată în preţurile curente ) şi PIB real (
valoarea bunurilor finale la preţurile unui an de referinţă ) şi este o
măsură a inflaţiei. Trebuie avută în vedere diferenţa faţă de indicele
preţurilor de consum (IPC) care cuprinde modificările intervenite în
media preţurilor bunurilor achiziţionate de gospodăriile tipic urbane.

PNB (Gross National Product) reflectă valoarea de piaţă a

producţiei de bunuri finale realizate într-o anumită perioadă, prin
utilizarea factorilor de producţie aflaţi în proprietatea agenţilor
economici naţionali (ai unei ţări).

Test de evaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 20 de minute

1) Explicaţi, eventual cu ajutorul unor date ipotetice, diferenţele dintre: PIB si

PNB; PIB nominal şi PIB real; PIN şi PNN.
2) Precizaţi câteva diferenţe între deflatorul PIB şi indicele preţurilor de
consum (IPC).

23
 3) De ce veniturile gospodăriilor provenite din transferuri (pensii, ajutoare etc)
nu sunt incluse calculul PIB dupa metoda veniturilor?
4) Dacă dorim să cunoaştem performanţele economice ale unei ţări, trebuie să
obţinem informaţii despre evoluţia PIB nominal sau PIB real? Explicaţi şi
argumentaţi răspunsul.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 15 minute

1. Unităţile economice sunt incluse ȋn categoria ȋntreprinderilor după criteriul:

a) diversităţii produselor oferite;
b) producţiei de bunuri economice cu scopul vânzării;
c) dimensiunii activităţii;
d) producţiei de bunuri economice materiale.

2.Bunurile economice oferite de către administraţii au caracter:

a) material;
b) marfar;
c) tangibil;
d) nemarfar.

3.Care dintre variantele de mai jos defineşte fluxurile economice:

a) reprezintă trecerea bunurilor economice de la un agent economic la altul;
b) reprezintă operaţiunile de vânzare de pe piaţă;
c) reprezintă operaţiunile de cumpărare de pe piaţă;
d) reprezintă legăturile, tranzacţiile care au loc ȋntre agenţii economici, atât prin
intermediul bunurilor economice, cât şi al banilor.

4.Care dintre următoarele relaţii este falsă:

a) PIN = PIB – A;
b) PNN= PNB – A;
c) PNB = PIB + producţia finală brută a agenţilor economici naţionali care ȋşi
desfăşoară activitatea ȋn exteriorul ţării;

24
 d) VN = PNNPF

5.Veniturile realizate de către românii care lucrează ȋn străinătate sunt incluse

ȋn:
a) PIB- ul României;
b) PNB-ul României;
c) PNB-ul ţărilor gazdă;
d) a şi c.

Răspunsuri corecte: 1. b; 2. d; 3. d; 4. c; 5. b

Bibliografie

1.Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , -

Economie, Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009
2.Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar
de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003
3.Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
4.Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura
Bizzkit, Bucureşti,2011
5.Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE,
Bucureşti, 2011
6.Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance,
Bucureşti, 2011
7.Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică
generală. Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE,
Bucureşti, 2008.

25
 TEMA DE CONTROL

NR. 1

Se consideră următoarele date la nivelul unei economii naționale:

INDICATORI VALOARE ( unități monetare )

Salarii 3000

Rente 1100

Dobȃnzi 1500

Profituri 2000

Pensii 900

Alocații copii 520

Export 4500

Import 3500

Consum final 5300

Formarea brută de capital fix 2550

Variația stocurilor 300

Subvenții 50

Impozite directe 1200

Impozite indirecte 600

Valoarea adaugată brută 8600

Consum de capital fix ( amortizarea ) 1000

soldul veniturilor factorilor ȋn relația cu 300

străinătatea

Calculați:

a) PIB la prețul pieței, prin cele trei metode;

b) PNN la prețul pieței;

c)Venitul național.
26
 Unitatea de învăţare 2. CEREREA AGREGATĂ ŞI OFERTA
AGREGATĂ

Cuprins
22.1. Cererea şi oferta agregată; nivelul general al preţurilor
2.2. Condiţiile şi efectele modificării cererii şi ofertei agregate
2.3. Echilibrul versus dezechilibrul macroeconomic

Introducere
Prima parte a acestei unităţi de ȋnvăţare cuprinde analiza cererii agregate şi ofertei
agregate, concepte de bază cu care operează macroeconomia.Cele două forţe ale pieţei vor fi
abordate atât în postura de variabile dependente de nivelul general al preţurilor (mişcarea de-a
lungul curbelor CA şi OA) cât şi în cea de variabile independente, ale căror condiţii şi evoluţie
în timp (deplasarea curbei CA şi/sau a curbe OA) pot determina nivelul produsului şi nivelul
preţurilor în economie.
Partea a doua evidenţiază corelaţiile, interdependenţele dintre variabilele care intervin în
circuitul de ansamblu al economiei, fiind consacrată analizei principalelor teorii şi modele ale
echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic.

Obiectivele unităţii de învăţare:

O introducere grafică în problematica cererii şi ofertei agregate şi stăpânirea

modelelor de analiză a stării şi evoluţiei economice bazate pe interacţiunea celor
două forţe ale pieţei naţionale;

Descifrarea şi înţelegerea ipotezelor referitoare la politicile macroeconomice

fundamentate, atât prin teoria cererii agregate cât şi a ofertei agregate ;

Cunoaşterea principalelor teorii şi modele cu privire la echilibrul versus

dezechilibru macroeconomic, în scopul înţelegerii interacţiunii între pieţe, a
corelaţiilor complexe dintre numeroase variabile macroeconomice.

27
 Durata medie de parcurgere a celei de-a doua unităţi de învăţare este de 2,5 ore.

2.1 Cererea şi oferta agregate

Cererea agregată (CA), reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de

00:00 cumpărători în economia unei ţări, pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii.
În analiza macroeconomică, CA se referă la volumul total al achiziţiilor de bunuri
finale, indiferent de destinaţia acestora: consum, investiţii, export etc.
Structura cererii agregate cuprinde patru componente de bază: cererea
pentru consumul personal (C), achiziţiile guvernamentale (G), cererea pentru investiţii
(I) şi cererea externă formată din exportul net (EN). Deci:
CA = C + G + I + EN
Cererea pentru consumul personal este reprezentată de totalitatea
cheltuielilor de consum ale sectorului privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea de
bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi servicii de consum. Reprezintă
componenta principală în structura CA, mărimea ei fiind în funcţie de veniturile
consumatorilor şi de nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru bunurile
respective.
Achiziţiile guvernamentale (ale administraţiilor publice locale şi centrale)
se referă la cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice. G nu trebuie
confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale bugetului de stat) care cuprind în
plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare.
Cererea pentru investiţii reprezintă cheltuielile firmelor pentru investiţii
brute, definite în sensul de adaos la stocul de capital fizic (formare brută de capital fix
şi creşterea stocurilor). Ea nu include achiziţionarea hârtiilor de valoare şi nici
investiţiile în capital uman.
Exporturile nete reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN =
EX-IM) şi reflectă influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate.
Unele componente ale CA sunt relativ stabile în timp şi evoluează, de
00:10
regulă, în sens pozitiv (de exemplu, cererea pentru consum). În schimb, alte
componente ale CA, cum sunt investiţiile, se modifică mai rapid şi pot cunoaşte

28
oscilaţii importante, cauzând fluctuaţii ale activităţii economice.
Oferta agregată (OA) reprezintă producţia internă brută adusă şi oferită
pe piaţă de către agenţii economici producători. OA cuprinde volumul total al
producţiei interne de bunuri finale furnizate de firmele rezidente în economia naţională
şi include atât bunuri de consum cât şi bunuri de capital.
Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor
sectoarelor sau ramurilor care susţin oferta internă, sau după alte criterii, în funcţie de
scopurile analizei. În general, structurile OA sunt ale producţiei naţionale.
Reflectând condiţiile producţiei, pe termen scurt OA este relativ constantă,
adaptându-se la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor de produse finite; dacă
firmele produc mai multe bunuri decât sunt cerute, diferenţa duce la creşterea
stocurilor de produse (produc pe stoc) şi invers, firmele pot produce şi furniza pe piaţă
mai puţine produse decât cererea pe termen scurt, diferenţa venind din stocurile
existente. În condiţiile unei evoluţii normale a economiei, OA tinde să se extindă ca
rezultat al creşterii forţei de muncă, a stocului de capital şi mai ales a randamentului
folosirii factorilor de producţie.
Nivelul producţiei şi respectiv al OA poate fi mai apropiat sau depărtat de
cel al producţiei potenţiale, definite ca fiind nivelul corespunzător utilizării complete
(full employment) a factorilor de producţie din economie. De regulă, producţia
potenţială este considerată ca fiind acel volum al producţiei posibil de realizat în
condiţiile în care ocuparea factorilor de producţie corespunde ratei naturale a
şomajului.

Să ne reamintim...
Cererea agregată exprimă totalitatea cheltuielilor efectuate de cumpărători în
economia unei ţări, pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii şi cuprinde
consumul personal , achiziţiile guvernamentale , cererea pentru investiţii şi exportul
net (EN).
Oferta agregată reprezintă producţia internă brută adusă şi oferită pe
piaţă de către agenţii economici producători şi include atât bunuri de consum cât şi
bunuri de capital.

29
 ll

Figura 2.1 Curbele cererii şi ofertei agregate

Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în legăturile lor
complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile macroeconomice. Forţele
pieţei naţionale pot fi privite atât în postura de variabile dependente (la un moment dat)
de nivelul preţurilor, cât şi în cea de variabile independente ale căror condiţii (factori)
00:30 şi evoluţie în timp determină modificarea nivelului general al preţurilor şi implicit a
inflaţiei în economie.
Graficul din figura 2.1. reprezintă modelul macroeconomic primar pentru
studiul cererii şi ofertei agregate, a interdependenţelor dintre ele şi cu alte variabile.
Curba cererii agregate descrie combinaţiile dintre nivelul general al
preţurilor şi mărimea cheltuielilor reale făcute de cumpărători pentru achiziţionarea
bunurilor de care au nevoie.
De exemplu, la nivelul PB al preţurilor, cumpărătorii pot achiziţiona un
volum al bunurilor la nivelul YB. Analiza curbei CA ne arată aşadar, modul în care
nivelul cheltuielilor reale (al cererii) se modifică odată cu modificarea nivelului
general al preţurilor în situaţia în care nivelul veniturilor nominale şi a altor condiţii ale
cererii sunt date.
Curba CA arată, în ultimă instanţă, pentru orice nivel al preţurilor nivelul
cererii globale la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în echilibru. O
modificare a nivelului general al preţurilor modifică în sens invers nivelul veniturilor
reale ale cumpărătorilor care are ca efect o modificare în acelaşi sens a cheltuielilor
reale din economie.
Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se
modifică, cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor). La nivel

30
macroeconomic, o creştere a nivelului general al preţurilor echivalează cu o reducere a
veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii vor achiziţiona un volum mai mic de
bunuri şi servicii. Există şi efecte de substituire care explică reducerea CA ca urmare a
creşterii preţurilor (curba descrescătoare a CA), dar nu de natura celor cunoscute şi
analizate pe pieţele produselor, când cumpărătorii achiziţionau un bun alternativ
(substituibil) cu un preţ relativ mai mic al cărui nivel nu a crescut. La nivel
macroeconomic creşte nivelul general al preţurilor şi, deci, nu se mai pune problema
unor astfel de alternative în alegerile făcute de cumpărători.
Se produc, în schimb alte efecte de substituire care explică relaţia inversă
între modificarea nivelului preţurilor şi cel al CA. Primul şi cel mai evident se referă la
substituirea bunurilor din producţia internă cu cele din import. Astfel, preţuri mai mari
la produsele indigene vor stimula rezidenţii să achiziţioneze bunuri din import (care nu
fac parte din CA) şi vor descuraja exporturile care reprezintă o parte a CA. A doua
împrejurare care explică curba înclinată negativ a CA se referă la efectul soldurilor
reale. Dacă preţurile cresc semnificativ, valoarea reală a soldurilor deţinute de
cumpărători la bănci şi la alte instituţii financiare va scădea. Pentru a-şi proteja
valoarea reală a soldurilor, cumpărătorii recurg şi la reducerea cheltuielilor. Un alt
motiv pentru care cumpărătorii îşi reduc volumul total al achiziţiilor de bunuri odată cu
creşterea preţurilor se referă la efectul modificării ratei dobânzii. Astfel, creşterea ratei
dobânzii în condiţiile unui nivel mai ridicat al preţurilor va determina reducerea
achiziţiilor de bunuri de consum şi a investiţiilor pe seama creditului.
În concluzie, curba CA este descrescătoare, iar panta negativă a acesteia ne
arată cum se modifică nivelul cheltuielilor reale, ca răspuns la modificarea nivelului
general al preţurilor.
Curba ofertei agregate reflectă combinaţiile dintre nivelul preţurilor şi
volumul producţiei interne oferite de producători la nivelul respectiv al preţurilor; de
exemplu, la nivelul PC al preţurilor, firmele vor oferi un nivel al producţiei YC (vezi
fig. 2.1.). Panta pozitivă este cea mai evidentă caracteristică a curbei OA şi reflectă
faptul că un nivel mai ridicat al producţiei este asociat cu un nivel mai ridicat al
preţurilor, care să poată compensa firmele pentru costurile marginale crescătoare ale
sporurilor de producţie oferite pe piaţă.
În consecinţă, curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic pornind
de la ipoteza că, pe măsură ce producţia creşte, costurile unitare vor avea tendinţa să
crească, chiar şi în condiţiile în care se presupune că preţurile factorilor de producţie
rămân constante. La baza înţelegerii tendinţei de creştere a costurilor unitare pe termen
31
 scurt stă legea randamentelor descrescătoare, cunoscută din teoria comportamentului
producătorului.
Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a nivelului
producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru. În graficul din figura 2.1., PE
reprezintă nivelul preţurilor de echilibru, iar YE pe cel al producţiei de echilibru.
Echilibrul pe piaţa naţională este acea situaţie în care nu apar forţe perturbatoare care
fac ca volumul producţiei interne (OA) să nu corespundă nivelului cererii agregate. Un
eventual surplus al cererii agregate va determina creşterea nivelului preţurilor, ceea ce
va stimula firmele să producă mai mult determinând o mişcare în sus pe curba OA. În
acelaşi timp, creşterea preţurilor va determina scăderea cererii de bunuri, respectiv o
mişcare înapoi pe curba CA.

Să ne reamintim...
Curba cererii agregate reflectă relaţia inversă dintre nivelul general al
preţurilor şi mărimea cheltuielilor reale făcute de cumpărători pentru achiziţionarea
bunurilor economice.
Curba ofertei agregate exprimă relaţia directă, pozitivă dintre nivelul
preţurilor şi volumul producţiei interne oferite de producători.

2.2. Condiţiile şi efectele modificării cererii şi ofertei agregate

În analiza întreprinsă mai sus am considerat că nivelul general al preţurilor este
01:00 dat, CA şi OA fiind funcţie de această variabilă independentă. Altfel spus, nu am luat
în considerare posibilitatea creşterii inflaţioniste a preţurilor, una din problemele
majore ale analiştilor în macroeconomie. Pentru această analiză trebuie să considerăm
că evoluţia preţurilor este un rezultat al modificărilor în timp a CA şi OA.

Modificările intervenite în timp în cazul oricăreia din cele două forţe ale pieţei
naţionale determină schimbarea nivelului de echilibru al preţurilor şi al producţiei. În
evoluţia pieţei spre un nou punct de echilibru, în funcţie de deplasarea curbelor CA
şi/sau OA, de regulă se modifică raportul dintre cele două forţe ale pieţei naţionale.

În general, modificarea raportului în favoarea CA duce la creşterea nivelului

general al preţurilor şi explică cum se produce inflaţia. Noul raport poate fi cauzat de o
mişcare spre dreapta pe curba CA sau spre stânga pe curba OA, ori din combinaţia
ambelor forţe ale pieţei naţionale. Când creşterea inflaţionistă a preţurilor rezultă din

32
deplasarea la dreapta a curbei CA există inflaţie prin cerere (demand-pull inflation), iar
când rezultă din deplasarea spre stânga a curbei OA există inflaţie prin costuri (cost-
push inflation).

Creşterea cererii agregate este determinată de creşteri ale componentelor sale,

respectiv creşteri ale cheltuielilor de consum, sporirea investiţiilor firmelor, creşterea
cererii externe etc. Condiţiile sau factorii care determină nivelul şi dinamica acestor
variabile macroeconomice sunt implicit şi condiţii sau cauze ale modificării CA.

De regulă, în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile monetare şi

cele non-monetare ale CA. Astfel, monetariştii atribuie creşterea CA în principal sau în
întregime unei creşteri a cantităţii de bani în economie. Creşterea cererii agregate poate
fi cauzată şi de o expansiune a cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe
venit, a gradului de fiscalitate, în general, care pot creşte semnificativ cererea de
consum şi de investiţii.

Indiferent de cauzele care determină modificarea CA, la o creştere importantă a

acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau ridicând preţurile
de vânzare. În ce măsură se vor produce cele două tendinţe, aceasta depinde de forma
(înclinaţia) OA.

Procesul este ilustrat în graficele din fig. 2.2. Creşterea cererii agregate este
însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. Drept urmare,
nivelul preţurilor creşte de la P1 P2 al producţiei de la Y1 şi la Y0 În graficul din fig.
2.2.A. observăm că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape plată, deplasarea
spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea producţiei într-o măsură mult mai
mare decât creşterea nivelului general al preţurilor. În schimb, în fig. 2.2.B. observăm
că dacă curba OA ia forma unei pante abrupte, aproape verticală, o creştere a CA
determină, în principal, creşterea nivelului general al preţurilor şi doar o creştere
nesemnificativă a venitului şi producţiei reale.

33
 Figura 2.2. Efectele creşterii cererii agregate

În principiu, curba OA tinde să devină verticală în măsura în care economia se apropie

de vârful unui ciclu economic iar nivelul producţiei reale de cel al producţiei
potenţiale. Se consideră că în aceste condiţii o politică expansionistă în privinţa cererii
agregate nu este indicată; măsurile de politică (monetară, bugetară, fiscală etc.) menite
să ducă la creşterea cheltuielilor globale în economie, respectiv a CA, se vor reflecta în
creşterea inflaţionistă a preţurilor, rămânând neutre faţă de variabilele reale din
economie.

Să ne reamintim...
Creşterea cererii agregate este determinată de creşteri ale componentelor sale,
respectiv creşteri ale cheltuielilor de consum, sporirea investiţiilor firmelor, creşterea
cererii externe etc.
Indiferent de cauzele care determină modificarea CA, la o creştere importantă a
acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau ridicând
preţurile de vânzare.
Creşterea cererii agregate este însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia şi
invers, reducerea cererii agregate determină o deplasare spre stânga a acesteia.

Modificarea nivelului de echilibru al preţurilor şi al producţiei este şi rezultatul

evoluţiei OA. Principalii factori sau condiţii ale ofertei agregate sunt preţurile
factorilor de producţie şi productivitatea acestora. O creştere a preţurilor factorilor de
producţie sau o reducere a productivităţii lor duce la o deplasare spre stânga a curbei
OA. În schimb, o reducere a preţurilor factorilor de producţie sau o creştere a
productivităţii acestora au fiecare ca efect o deplasare la dreapta a curbei OA.

34
 Deplasarea curbei OA face ca nivelul preţurilor şi cel al producţiei să se
modifice în direcţii opuse. Astfel, după cum s-a arătat, creşterea preţurilor poate fi
asociată şi cu mişcarea spre stânga a curbei OA, atunci când costurile de producţie au
tendinţa să crească.

Figura 2.3 Reducerea OA şi creşterea preţurilor

Dacă firmele, datorită unor împrejurări, se confruntă cu o creştere a costurilor, vor

răspunde atât prin reducerea volumului producţiei cât şi prin creşterea preţurilor
produselor oferite pe piaţă. În graficul din fig. 2.3 deplasarea spre stânga a curbei
ofertei agregate de la OA1 la OA2 determină creşterea preţurilor de la P1 la P2 şi
reducerea producţiei de la Y1 la Y2. Măsura în care firmele cresc preţurile şi/sau scad
producţia depinde şi de alura şi panta curbei CA în funcţie de factorii care o determină.
Astfel, dacă CA este inelastică şi are panta ridicată preţurile vor creşte mai mult decât
reducerea producţiei, şi invers.

Exemplu: Reducerea ofertei agregate şi efectele negative ale acesteia (recesiune

economică şi inflaţie) pot interveni sub impactul unor evenimente (economice, sociale,
politice etc.) care se manifestă sub forma unor şocuri ale ofertei (restrângerea bruscă a
acesteia), sau presiunii crescânde a costului ofertei agregate: creşteri repetate ale
salariilor, peste dinamica productivităţii muncii, impuse de sindicate; creşteri
accentuate ale preţurilor unor inputuri din import; poziţia dominantă a unor firme în
cadrul pieţei interne care pot obţine profituri ridicate prin restrângerea producţiei şi
creşterea preţurilor de vânzare etc. În aceste condiţii, de regulă, politica ofertei
agregate (supply-side policies) sau bazată pe teoria ofertei agregate (supply-side
economics) susţin promovarea acelor măsuri menite să "elibereze" piaţa de elemente

35
de monopol şi să stimuleze competiţia pe piaţa bunurilor şi a factorilor de producţie.

În condiţiile unei dinamici pozitive a economiei unei ţări, evoluţia normală este
creşterea ofertei agregate, respectiv mişcarea spre dreapta a curbei OA. După cum se
observă în graficul din fig. 2.4., pe măsură ce economia se apropie de nivelul
producţiei potenţiale şi al ocupării depline (cu cererea agregată la CA3 şi producţia la
Y3) venitul şi producţia reală pot creşte numai prin creşterea ofertei agregate (de la
OA1 la OA2 şi producţia la Y4)..

Efectele deosebit de favorabile pentru economie în ansamblu (creşterea producţiei

reale şi reducerea ratei inflaţiei) fac din creşterea ofertei agregate o prioritate a
politicilor macroeconomice promovate de orice ţară. De această dată instrumentele
politicii economice, monetare şi fiscale focalizează pe creşterea ofertei pe pieţele
factorilor de producţie şi mai ales a productivităţii acestor factori.

Figura 2.4 Creşterea ofertei agregate

Să ne reamintim...
Principalele condiţii ale ofertei agregate sunt preţurile factorilor de producţie şi
productivitatea acestora. Astfel, o creştere a preţurilor factorilor de producţie sau o
reducere a productivităţii lor duce la o deplasare spre stânga a curbei OA (scăderea
OA),ȋn timp ce, o reducere a preţurilor factorilor de producţie sau o creştere a
productivităţii acestora au ca efect o deplasare la dreapta a curbei OA (creşterea OA).

36
 În general, politica bazată pe oferta agregată asigură rezultate pozitive pe o
perioadă mai îndelungată de timp, în măsura în care se produc ameliorări cantitative şi
calitative al factorilor de producţie. Totodată, ea poate fi corelată cu măsuri de
influenţare a cererii agregate, în funcţie de obiectivele urmărite, privind echilibrul şi
stabilitatea economiei. Pe termen scurt, politica urmăreşte extinderea cererii agregate
spre nivelul potenţial al producţiei, iar pe termen lung să deplaseze curba CA astfel ca
venitul şi producţia reală curentă să urmeze creşterea potenţialului productiv al
economiei.

2.3 Echilibru versus dezechilibru macroeconomic

02:00
Desfăşurarea normală a circuitului economic şi realizarea unor performanţe
economice optime implică dezvoltarea echilibrată a economiei în ansamblu.
Opusul stării de egalitate este desemnat prin conceptul de dezechilibru; de pildă , în
economie, excesul cererii pe piaţa unui produs.
Echilibrul economic poate fi interpretat sub diferite forme, în funcţie de anumite
criterii.
În funcţie de modul de manifestare în timp distingem echilibrul static şi echilibrul
dinamic. Echilibrul economic static se caracterizează prin absenţa schimbărilor şi este
considerat doar ca o ipoteză, neexistând practic în realitate. Economia, prin natura ei,
constituie un proces (nu o stare de repaus), o realitate aflată în continuă schimbare şi
progres. De aceea, echilibrul economic este un echilibru economic dinamic ce se
manifestă prin modificarea permanentă a raporturilor dintre forţele care se confruntă,
concordanţa lor realizându-se în timp, ca tendinţă dominantă.
Echilibrul economic dinamic poate fi privit, la rândul său, ca un echilibru pe
termen scurt şi pe termen lung. Echilibrul pe termen scurt se manifestă în condiţiile
unor schimbări nesemnificative sau a modificării unor restricţii posibil de ameliorat
numai pe termen scurt. Echilibrul economic pe termen lung admite posibilitatea
schimbărilor în toate variabilele sistemului, progresul tuturor factorilor de producţie
ceea ce presupune depăşirea unor dezechilibre temporare prin atragerea unor forţe de
compensare existente în sistem sau în afara lui.
Din punctul de vedere al sferei de cuprindere (al pieţelor la care se referă),
echilibrul economic poate fi parţial şi general. Ca expresie a echilibrelor tuturor
segmentelor pieţei naţionale, echilibrul economic general se manifestă doar ca
37
echilibru macroeconomic.
Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională în
ansamblul său (piaţa bunurilor economice, piaţa muncii, piaţa monetară şi piaţa
capitalului) caracterizată prin concordanţa cererii şi ofertei, decalajele dintre forţele
pieţei nedepăşind anumite limite considerate normale, care să afecteze performanţa
sistemului economic şi să genereze tensiuni sociale grave.
În condiţiile economiei de piaţă echilibrul economic general este indisolubil legat
de interdependenţele complexe generate de comportamentele tuturor agenţilor
economici în calitatea lor de purtători ai cererii şi ai ofertei pe toate pieţele care
formează sistemul. Echilibrul economic general sau echilibrul macroeconomic
caracterizează, aşadar, acea situaţie generală a economiei unei ţări în care proporţiile şi
corelaţiile dintre mărimile sau variabilele macroeconomice permit desfăşurarea
normală a fluxurilor reale şi monetare în economie, o funcţionare performantă a
sistemului care dă satisfacţie subiecţilor economici. În raport de această stare a
economiei, a pieţei naţionale în ansamblu sunt formulate şi obiectivele politicii
macroeconomice spre care tind toate ţările: o creştere economică pozitivă şi durabilă,
ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea nivelului general al preţurilor, balanţe
comerciale şi de plăţi externe echilibrate pe termen mediu şi lung.
Definind echilibrul macroeconomic drept "concordanţă relativă" a forţelor pieţei
naţionale, mai departe totul depinde de sensul concret atribuit sintagmei respective.
Pornind de aici se poate interpreta că o astfel de situaţie generală a economiei poate fi
definită la fel de bine prin starea de dezechilibru economic. Aceasta cu atât mai mult
cu cât în planul vieţii economice reale deseori vizibile şi predominante sunt
preocupările de depăşire a variatelor dezechilibre în vederea asigurării performanţei
sistemului economic.

Să ne reamintim...
Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională în
ansamblul său, caracterizată prin concordanţa cererii şi ofertei, decalajele dintre
forţele pieţei nedepăşind anumite limite considerate normale, care să afecteze
performanţa sistemului economic şi să genereze tensiuni sociale grave.

Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare a unei economii care este
marcată mai mult sau mai puţin prin dereglarea raportului dintre cererea şi oferta
agregată, dereglare pusă în evidenţă şi de decalajele altor agregate macroeconomice
38
faţă de punctul lor de echilibru.
Dinamismul vieţii economice conferă dezechilibrelor un caracter permanent, iar
scara acestora poate fi destul de largă, de la dezechilibre naturale (vezi rata naturală a
şomajului) şi acceptate ca normale până la cele anormale şi nedorite, care pot provoca
tensiuni economice şi sociale de mare anvergură.

Exemplu: Cele mai semnificative obiective şi măsuri ale politicilor economice

privesc gestionarea unor dezechilibre cum sunt: stagnarea sau recesiunea, subocuparea
sau şomajul, inflaţia, dezechilibre în balanţele naţionale (bugetul de stat, balanţa
comercială şi cea de plăţi externe) etc.

În funcţie de situaţia raportului dintre cererea agregată şi oferta agregată, formele

de bază ale dezechilibrului pieţei naţionale sunt presiunea şi absorbţia.
Presiunea caracterizează o piaţă cu exces de ofertă (excess supply), ceea ce
înseamnă că vânzătorii "stau la rând" şi "aleargă" după cumpărători. Ea este
considerată, în principiu, un dezechilibru normal şi corespunde unei economii
dezvoltate şi diversificate, fiind o piaţă a cumpărătorilor (buyers market).
Absorbţia este, în schimb, un dezechilibru mai mult sau mai puţin anormal ce
evidenţiază o piaţă cu exces de cerere (excess demand); este o piaţă a vânzătorilor
(sellers market), caracterizată printr-o penurie de bunuri, cumpărătorul fiind cel care
"stă la rând" şi "aleargă" după vânzători.

Să ne reamintim...Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare a unei

economii care este marcat prin dereglarea raportului dintre cererea şi oferta
agregată. Presiunea caracterizează o piaţă cu exces de ofertă.Ea este considerată, în
principiu, un dezechilibru normal şi corespunde unei economii dezvoltate şi
diversificate, fiind o piaţă a cumpărătorilor .
Absorbţia evidenţiază o piaţă cu exces de cerere, o piaţă a vânzătorilor, caracterizată
printr-o penurie de bunuri.

Teoria clasică a echilibrului economic este aşadar o teorie a ofertei, pusă sintetic în
evidenţă de legea debuşeelor (sau legea lui Say). Potrivit legii debuşeelor ( legea lui
Say), cererea şi oferta se echilibrează automat, întrucât orice vânzare este în acelaşi
timp cumpărare sau, altfel spus, "oferta îşi creează propria-i cerere".

39
Exemplu: În macroeconomia modernă sunt analizate, trei forme fundamentale ale
dezechilibrului: excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa muncii;
excesul de cerere de pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă de pe piaţa muncii; excesul
de cerere pe piaţa bunurilor, a monedei şi pe piaţa muncii.

Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi a ofertei pe piaţa muncii caracterizează

o stare a economiei în care o parte a ofertei producătorilor nu este satisfăcută iar
şomajul se accentuează. Este o situaţie de tipul şomajului keynesian, când datorită
limitelor cererii globale există concomitent producţie fără desfacere şi forţă de muncă
neocupată. Formarea excesului de ofertă (sau starea de presiune) pe piaţa bunurilor
poate fi generată de mai mulţi factori: inflaţia crescătoare care reduce puterea de
cumpărare a populaţiei, accentuarea incertitudinii pe piaţă, formarea surplusului de
capacităţi datorată unor erori de investiţii în perioadele anterioare etc. În măsura în care
influenţa acestor factori se diminuează şi cererea creşte, presiunea slăbeşte, astfel că în
perioada de trecere de la presiune la absorbţie ritmul de creştere se accentuează iar
şomajul se reduce.
Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii
înseamnă penurie de bunuri şi şomaj, cu toate că producătorii se confruntă cu o cerere
excedentară. Această situaţie a economiei, numită şi şomaj de tip clasic ("al salariilor
ridicate") apare mai ales atunci când volumul echipamentelor întreprinderilor şi/sau
eficienţa utilizării lor nu permit nici folosirea deplină a forţei de muncă nici
satisfacerea cererii de bunuri. Soluţia care presupune că firmele măreasc gradul de
ocupare şi oferta de bunuri este fie reducerea nivelului salariilor, fie creaşterea
investiţiilor şi productivităţii pentru a provoca deplasarea curbei produsului marginal
spre dreapta. Cauzele directe ale acestei stări de dezechilibru pot fi diferite:
disproporţiile dintre ramurile de producţie, neconcordanţa între intenţiile de investiţii şi
condiţiile tehnice reale ale efectuării lor, forţa de muncă slab calificată sau insuficient
de mobilă pentru a răspunde modificărilor etc. De aceea, în condiţiile în care economia
se află în perioada de trecere de la absorbţie la presiune, conversiunea este însoţită de o
încetinire temporară a ritmului de creştere şi implicit de unele sacrificii în domeniul
consumului.
Din analiza celor două forme de bază ale dezechilibrului macroeconomic rezultă
că pieţele nu sunt niciodată golite şi simultan în echilibru. Excesul ofertei (presiunea)
sau cel al cererii (absorbţia) sunt, în ultimă instanţă, expresia ajustărilor pe care le fac
de fiecare dată firmele şi gospodăriile atunci când nu pot cumpăra sau vinde cantităţiile
40
 dorite de bunuri şi servicii ale factorilor la nivelul existent al preţurilor. În acest cadru,
presiunea sau absorbţia sunt stări fireşti ale economiei, trecerea de la o stare la alta prin
acţiunea conjugată a forţelor pieţei asigurând dinamismul şi progresul economiei, ca
efect al menţinerii la un nivel ridicat al intenţiilor şi a aspiraţiilor purtătorilor cererii şi
ai ofertei.
Excesul de cerere pe piaţa bunurilor, a monedei şi pe piaţa muncii
evidenţiază situaţia unei economii aflate în criză structurală profundă, în care
dezechilibrele afectează grav toate categoriile de pieţe: hiperinflaţie, şomaj cronic,
02:45
penurie generalizată şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă

Cumpărătorul este avantajat când în economie domneşte starea de

presiune, sau cea de absorţie pe piaţa bunurilor? Analizaţi prin
comparaţie avantajele şi dezavantajele celor două stări ale economiei
pentru participanţii la raporturile de schimb pe piaţa bunurilor
economice.

Rezumat

• Cererea agregată (CA), reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de

cumpărători în economia unei ţări, pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi
servicii. Structura cererii agregate cuprinde patru componente de bază:
cererea pentru consumul personal (C), achiziţiile guvernamentale (G), cererea
pentru investiţii (I) şi cererea externă formată din exportul net (EN).
• Oferta agregată (OA) reprezintă producţia internă brută adusă şi oferită pe piaţă
de către agenţii economici producători. OA cuprinde volumul total al producţiei
interne de bunuri finale furnizate de firmele rezidente în economia naţională şi
include atât bunuri de consum cât şi bunuri de capital.
• Curba cererii agregate descrie combinaţiile dintre nivelul general al preţurilor şi
mărimea cheltuielilor reale făcute de cumpărători pentru achiziţionarea
bunurilor de care au nevoie.
• Curba ofertei agregate reflectă combinaţiile dintre nivelul preţurilor şi volumul
producţiei interne oferite de producători la nivelul respectiv al preţurilor.
• Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a nivelului

41
 producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru.
• Modificările intervenite în timp în cazul oricăreia din cele două forţe ale pieţei
naţionale determină schimbarea nivelului de echilibru al preţurilor şi al
producţiei. Creşterea cererii agregate este determinată de creşteri ale
componentelor sale, respectiv creşteri ale cheltuielilor de consum, sporirea
investiţiilor firmelor, creşterea cererii externe etc. Principalii factori sau
condiţii ale ofertei agregate sunt preţurile factorilor de producţie şi
productivitatea acestora.
• În general, modificarea raportului în favoarea CA duce la creşterea nivelului
general al preţurilor şi explică cum se produce inflaţia.
• Reducerea ofertei agregate şi efectele negative ale acesteia (recesiune
economică şi inflaţie) pot interveni sub impactul unor evenimente (economice,
sociale, politice etc.) care se manifestă sub forma unor şocuri ale ofertei
(restrângerea bruscă a acesteia), sau presiunii crescânde a costului ofertei
agregate: creşteri repetate ale salariilor, peste dinamica productivităţii muncii,
impuse de sindicate; creşteri accentuate ale preţurilor unor inputuri din import;
poziţia dominantă a unor firme în cadrul pieţei interne care pot obţine profituri
ridicate prin restrângerea producţiei şi creşterea preţurilor de vânzare etc.
• Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională
în ansamblul său, caracterizată prin concordanţa cererii şi ofertei, decalajele
dintre forţele pieţei nedepăşind anumite limite considerate normale, care să
afecteze performanţa sistemului economic şi să genereze tensiuni sociale grave.
• Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare a unei economii care
este marcat prin dereglarea raportului dintre cererea şi oferta agregată.
Presiunea caracterizează o piaţă cu exces de ofertă.Ea este considerată, în
principiu, un dezechilibru normal şi corespunde unei economii dezvoltate şi
diversificate, fiind o piaţă a cumpărătorilor .
• Absorbţia evidenţiază o piaţă cu exces de cerere, o piaţă a vânzătorilor,
caracterizată printr-o penurie de bunuri.

42
Test de evaluare a cunoştinţelor
Timp necesar: 20 de minute

1. Ce se înţelege prin cererea agregată (CA) şi care sunt componentele ei?

2. Ce este oferta agregată (OA) şi care sunt condiţiile (factorii) modificării ei?
3. De ce este important să facem distincţie între curba OA pe termen scurt şi cea pe termen
lung?
4. Cum se va modifica oferta agregată (şi se va deplasa curba CA) dacă guvernul decide să
crească volumul achiziţiilor sale de bunuri? Dar dacă acesta procedează la o creştere a gradului
de impozitare? Reprezentaţi grafic cele două situaţii.
5. Ce se înţelege prin echilibrul şi dezechilibrul economic general şi care este semnificaţia
acestor concepte în analiza macroeconomică.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 15 minute

1. Componenta cu ponderea cea mai mare ȋn structura cererii agregate o reprezintă:

a) investiţiile;
b) exporturile;
c) importurile;
d) consumul.
2. Curba cererii agregate arată că dacă indicele preţurilor creşte, cantitatea de:
a) PIB real cerut scade;
b) PIB real cerut creşte;
c) PIB nominal cerut creşte;
d) PIB nominal cerut scade.
3. Care dintre următorele afirmaţii este adevărată :
a) oferta globală pe termen lung se modifică;
b) politica monetară şi politica fiscală influenţează cererea agregată;
c) ȋn perioadele de criză economică nu se pot obţine creşteri salariale;
d) a şi b.
4. Ȋn cazul absorbţiei, pe piaţa bunurilor şi serviciilor:
a) selecţia o face vânzătorul;
b) vânzătorul ȋl informează pe cumpărător
c) producătorul se adaptează exigenţelor cumpărătorilor ;
d) resursele sunt utilizate ȋn mod eficient.

43
5. Starea de presiune pe piaţa bunurilor economice se caracterizează prin:
a) calitatea crscută a noilor produse;
b) resursele sunt utilizate ȋn mod eficient;
c) selecţia o face vânzătorul;
d) selecţia o face cumpărătorul.

Răspunsuri corecte: 1. d; 2. a; 3.d; 4. a; 5. d

Bibliografie

1.Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , - Economie,

Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009
2.Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de
Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003
3.Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
4.Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura
Bizzkit, Bucureşti,2011
5.Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti,
2011
6.Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti,
2011
7.Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică generală.
Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE, Bucureşti, 2008.

44
Unitatea de învăţare 3. VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE

Cuprins
3.1. Venitul şi formele lui la nivel macroeconomic
3.2. Consumul şi economiile
3.3. Investiţiile în economie
3.4. Principiul multiplicatorului

Introducere
Prima parte a acestei unităţi de ȋnvăţare prezintă formele venitului la nivel
macroeconomic şi relaţiile dintre acestea. Având ȋn vedere că, aşa cum s-a putut
observa ȋncă din prima unitate de ȋnvăţare, fluxul circular al venitului se realizează
pornind de la procesele de consum, economisire şi investiţii, vor fi apoi, analizate şi
corelate , variabilele ce rezultă din alocarea venitului naţional, punându-se accent pe
consum şi investiţii ( factorii de influenţă şi implicaţiile acestor asupra evoluţiei
macroeconomice ).

Obiectivele unităţii de învăţare:

Cunoaşterea şi interpretarea corectă a variabilelor care privesc alocarea

şi cheltuirea venitului naţional şi a relaţiilor între aceste variabile;
Stăpânirea conceptelor şi a modelelor de analiză a consumului şi
economisirii, a factorilor care determină procesele respective şi a
corelaţiilor pe care le antrenează în timp;
Cunoaşterea particularităţiilor investiţiilor, a factorilor care determină
comportamentul acestei variabile macroeconomice şi deprinderea
studenţiilor cu metodologia indicatorilor pe care se bazează decizia de a
investi a întreprinzătorilor;
Determinarea grafică şi analitică a multiplicatorului în scopul înţelegerii
procesului de multiplicare a venitului, ca efect al modificării cheltuielilor
agregate.

45
 Durata medie de parcurgere a celei de-a treia unităţi de învăţare este de 4 ore.

3.1. Venitul şi formele lui la nivel macroeconomic

00:00
Venitul naţional(VN) reprezintă suma veniturilor factorilor de producţie participanţi
la realizarea producţiei naţionale de bunuri în interiorul ţării şi în afară, sub formă de
salarii, rente, dobânzi nete, profituri etc. El exprimă astfel mărimea agregată a
veniturilor obţinute de participanţii naţionali la activităţiile economice de toate
felurile şi cuprinde atât veniturile din activităţi cât şi a celor din patrimoniu (din
titluri de proprietăţi). Această mărime agregată, numită generic venit naţional,
trebuie înţeleasă atât ca flux real (de bunuri şi servicii) cât şi ca flux monetar (de
venituri sau cheltuieli) atunci când analizăm procese macroeconomice fundamentale,
cum sunt consumul, economisirea, investiţiile etc.
Mărimea venitului naţional poate fi pusă în evidenţă de următoarele relaţii:
-dacă facem trecerea de la calculul după concepţia „intern” la calculul după
concepţia „naţional” venitul naţional este egal cu produsul intern brut la preţurile
pieţei (PIBpp), minus deprecierea sau amortizarea capitalului fix (A), plus soldul
veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS) minus impozitele
indirecte (I ind) plus subvenţiile de exploatare sau pe produs (Sexp).
VN = PIBpp - A + SVFS - Iind + Sexp, sau
VN = PIBPF + SVFS - A, sau
VN = PINPF + SVFS
-dacă pornim de la produsul naţional brut la preţurile pieţei (PNBpp), venitul
naţional este egal cu mărimea acestuia din care se scad impozitele indirecte şi
amortizarea capitalului fix şi se adaugă subvenţiile.
VN=PNBpp-A-IIND+SEXP, sau
VN=PNNpp-IIND-SEXP
de unde venitul naţional este identic cu produsul naţional net la prețul factorilor:
VN ≡ PNNCF
Dacă facem abstracţie de exterior sau restul lumii şi de sectorul administraţiilor
publice, veniturile realizate de gospodării (de sectorul privat) sunt destinate

46
consumului(C) şi economiilor (E). Altfel, din punct de vedere al alocării,
VN = C + E.
Din punct de vedere al cheltuielilor, venitul naţional cuprinde cheltuielile de consum
şi pe cele pentru investiţii (VN = C + I).
Rezultă astfel, identitatea de bază privind alocarea şi cheltuirea venitului:
C + E ≡ VN ≡ C + I
Scăzând consumul din ambele părţi ale acestei identităţi obţinem cunscuta
relaţie Keynesiană între economii şi investiţii:
I ≡ VN –C ≡ E
Această relaţie arată că într-o economie simplă (fără relaţii cu exteriorul şi fără
sectorul administraţiilor publice) investiţiile sunt egale cu economiile (I = E)

Să ne reamintim...
Venitul naţional reprezintă suma veniturilor factorilor de producţie participanţi la
realizarea producţiei naţionale de bunuri în interiorul ţării şi în afară ( salarii,
rente, dobânzi nete, profituri etc.). Pe scurt, VN = PNNPF
Identitatea de bază privind alocarea şi cheltuirea venitului (C + E = VN = C + I)
arată că într-o economie simplificată, fără relaţii cu exteriorul şi fără sectorul
administraţiilor publice,
investiţiile sunt egale cu economiile (I = E).

În fluxul circular al venitului intervin şi celelalte sectoare instituţionale ale

economiei. Asfel, o parte a veniturilor realizate de gospodării este destinată plăţii
impozitelor şi taxelor (IT), iar acestea (gospodăriile), la rândul lor, primesc venituri
care provin din transferuri (TR) de la celelalte sectoare (pensii, alocaţii, ajutoare,
burse etc). Prin aceste operaţii obţinem venitul disponibil (VD) indicator ce exprimă
posibilităţiile populaţiei pentru consum şi economisire:
VD = VN + TR - IT
În consecinţă, dacă luăm în considerare şi celelalte sectoare instituţionale
(administraţiile publice şi exteriorul) identitatea de bază privind alocarea şi respectiv
cheltuirea venitului naţional capătă următoarea formă:
C + E + (IT-TR) ≡ VN ≡ C + IN + EN
Partea stângă a identităţii arată modul de alocare a venitului naţional, iar partea
dreaptă componentele cererii agregate, cunoscute de la tema respectivă. Identitatea
47
 prezentată sugerează existenţa unor relaţii importante între sectoarele economiei, dar
şi a unor condiţii de bază ale dezvoltării echilibrate a economiei, privind procesele
producerii, repartiţiei şi utilizării venitului.

Să ne reamintim...
Venitul disponibil exprimă posibilităţiile populaţiei pentru consum şi economisire,
astfel: VD = VN + TR – IT. Aceasta deoarece gospodăriile , primesc şi venituri care
provin din transferuri (TR) de la celelalte sectoare (pensii, alocaţii, ajutoare, burse
etc), iar o parte a veniturilor realizate este destinată plăţii impozitelor şi taxelor
(IT).

3.2 Consumul şi economiile

00:30

Consumul constituie componenta principală în structura cererii agregate; de

exemplu, în România consumul final (privat şi public) reprezintă peste ¾ din
produsul intern brut.
Consumul cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea
bunurilor de consum, într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an. Ca
proces, el constituie scopul final al activităţii economice şi constă în folosirea
bunurilor de consum de către populaţie şi administraţiile publice şi private pentru
satisfacerea trebuinţelor personale şi colective.
Structura consumului poate fi analizată după diferite criterii, cum sunt: după
natura bunurilor de consum avem consum de bunuri materiale şi consum de servicii;
după subiectul consumului există consum privat şi consum public; după durata
consumului acesta se împarte în consum de bunuri care îşi pierd utilitatea într-un
singur act de consum şi consum de bunuri de folosinţă repetată şi îndelungată, care
se depreciază în mod treptat; după variaţia consumului cu venitul există consum de
bunuri normale, a căror cerere creşte o dată cu venitul şi consum de bunuri
inferioare, a căror cerere scade o data cu creşterea venitului.
Consumul care îşi are sursa în venitul curent şi se modifică o data cu variaţia
acestuia se numeşte consum indus, iar consumul care nu depinde de venitul realizat
se numeşte consum autonom.

Exemplu: Consumul autonom poate avea ca sursă împrumuturile, cadourile,

donaţiile sau economiile acumulate în perioadele anterioare. Ȋn aceste condiţii,
48
consumul total poate fi mai mare decât venitul disponibil realizat, numai pe termen
scurt; pe o perioadă îndelungată, consumul autonom tinde spre zero.

Factorii care influenţează consumul reprezintă acele împrejurări, de natură

obiectivă sau subiectivă, care determină creşterea sau descreşterea cheltuielilor
pentru consum, la un moment dat sau pe o anumită perioadă de timp. În afară de
venitul disponibil, nivelul şi dinamica consumului depind în principal de următorii
factori:
• Avuţia economică, în care se include şi capitalul uman, astfel că pe măsură
ce avuţia generatoare de venit creşte şi consumul va creşte. Între
modificarea avuţiei şi evoluţia consumului există, deci, o relaţie directă sau
pozitivă;
• Creditul de consum, care influenţează direct consumul prin sumele
împrumutate şi indirect prin rata dobânzii la creditele pentru consum;
• Anticipările consumatorilor în legătură cu evoluţia venitului lor şi a
preţurilor la bunurile de consum. Dacă consumatorii se aşteaptă ca
veniturile lor viitoare să crească; consumul va creşte, şi invers. Aceaşi
relaţie directă sau pozitivă există şi în privinţa anticipării evoluţiei
preţurilor la bunurile de consum;
• Impozitele şi taxele, care influenţează în sens invers nivelul şi evoluţia
consumului. Autoritatea publică poate astfel, prin modificarea politicii
fiscale să inflenţeze cheltuielile şi respectiv cererea pentru consum;
• Nivelul general al preţurilor; dacă preţurile bunurilor de consum cresc,
consumul nominal va creşte, dar consumul real poate să nu crească sau
chiar să scadă.

Să ne reamintim...
Consumul reprezintă scopul final al activităţii economice şi constă în folosirea
bunurilor de consum de către populaţie şi administraţiile publice şi private, pentru
satisfacerea trebuinţelor personale şi colective. Consumul care îşi are sursa în
venitul curent şi se modifică o data cu variaţia acestuia se numeşte consum indus,
iar consumul care nu depinde de venitul realizat se numeşte consum autonom.
Factorii care influenţează consumul sunt: venitul disponibil, avuţia economică,
creditul de consum, anticipările consumatorilor în legătură cu evoluţia venitului lor
şi a preţurilor, impozitele şi taxele, nivelul general al preţurilor.
49
 Consumul se extinde sau se contractă în funcţie de creşterea sau reducerea venitului
real, însă nu în aceaşi proporţie, ci într-o proporţie mai mică. Această corelaţie dintre
01:00 venit şi cheltuielile pentru consum a fost pusă în evidenţă de către economistul
englez J.M Keynes, prin ceea ce el a numit legea psihologică fundamentală,
potrivit căreia „odata cu creşterea sau scăderea venitului oamenii înclină, de regulă şi
în medie, să-şi mărească sau să să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai
mică”
Pentru teoria macroeconomică importantă este analiza în dinamică a
consumului în funcţie de evoluţia venitului şi a altor factori.
Cheltuielile de consum sunt determinate în principal de venitul curent
disponibil. Funcţia de consum bazată pe această ipoteză este numită funcţia
keynesiană. În forma cea mai simplă a acestei analize, consumul este funcţie de
venitul disponibil C = f(VD), evidenţiind astfel că cererea pentru consum şi implicit
cererea agregată nu sunt independente de venit
Funcţia de consum pune, deci, în legătură cheltuielile de consum cu venitul
disponibil şi este analizată cu ajutorul a două expresii tehnice: înclinaţia medie şi
înclinaţia marginală spre consum.
Înclinaţia medie de consum sau rata medie a consumului (ĉ) exprimă partea
din venitul disponibil alocată cheltuielilor pentru consum la un moment dat şi se
determină ca raport între nivelul cheltuielilor pentru consum (C) şi cel al venitului
disponibil (VD):
ĉ = C/VD
Dacă luăm în considerare cerinţa legii psihologice fundamentale, potrivit căreia
pe măsură ce venitul real creşte sau scade, consumul se extinde sau se contractă, dar
într-o proporţie mai mică, atunci înclinaţia medie spre consum are tendinţa de
reducere o data cu creşterea venitului disponibil.
Înclinaţia marginală spre consum (c’) exprimă creşterea consumului (∆C)
determinată de creşterea cu o unitate a venitului disponibil (∆VD) sau, partea din
sporul venitului care se adaugă la consum, într-o anumită perioadă de timp.

c’ = ∆C/∆VD

Înclinaţia marginală spre consum este, de regulă, o mărime pozitivă dar

subunitară (0<c’<1). Deci, în condiţii normale c’ nu poate lua nici valoarea zero, nici
50
 valoarea unu, mărimea ei fiind mult mai aproape de unu.
Întrucât consumul creşte o dată cu creşterea venitului disponibil funcţia
consumului este ascendentă, respectiv curba consumului are panta pozitivă. Mărimea
pantei este dată de înclinaţia marginală spre consum (c’) şi indică nivelul
cheltuielilor de consum la fiecare nivel al venitului disponibil.

C C C

C=c’(VD) C=f(VD)

C=C0 + c’(VD)

VD VD
V
A. Funcţia liniară B. Funcţia afină C. Funcţia concavă
Figura 3.1 Funcţia keynesiană de consum
01:30

Funcţia de consum keynesiană poate fi analizată în trei moduri: ca funcţie simplă

lineară, ca funcţie afină (lineară dar cu consum autonom) şi ca funcţie concavă (cele
trei forme sunt redate în figura 3.1)
a) Funcţia liniară a consumului unde acesta este un consum indus şi creşte
proporţional cu venitul (vezi figura 3.1 A)
C=c’(VD), unde 0 < c < 1
În această ipoteză, înclinaţia medie spre consum (ĉ) este constantă şi se identifică cu
înclinaţia marginală spre consum (c’) care indică mărimea pantei funcţiei (curbei)
consumului.
b) Funcţia afină a consumului, unde acesta este format din consumul
autonom (C0) şi consumul indus de venitul disponibil din perioada curentă. În
această ipoteză, înclinaţia medie spre consum se modifică de la o perioadă la alta şi
este decrescătoare, iar înclinaţia marginală spre consum este constantă şi inferioară
înclinaţiei medii (fig.3.1 B)
C = C0 + c’(VD)
c) Funcţia concavă a consumului de forma C = f(VD), cu ∆C/∆VD > 0 şi
C0 > 0 şi unde ĉ şi c’ se modifică în funcţie de variaţia venitului (figura 3.1.C).
Forma concavă a funcţiei de consum arată că ĉ scade o dată cu variaţia venitului iar
c’ are valoarea pantei tangentei în fiecare punct al curbei şi scade o dată cu creşterea
51
venitului disponibil.

Să ne reamintim...
Legea psihologică fundamentală a lui Keynes, arată că „odata cu creşterea sau
scăderea venitului oamenii înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sau să să-şi
diminueze consumul, dar într-o proporţie mai mică”.
Înclinaţia medie de consum exprimă partea din venitul disponibil alocată
cheltuielilor pentru consum (ĉ=C/VD).
Înclinaţia marginală spre consum (c’) exprimă creşterea consumului determinată
de creşterea cu o unitate a venitului disponibil(c’=∆C/∆VD).
Funcţia de consum arată legătura dintre cheltuielile de consum şi venitul
disponibil:
C=C0+c’(VD)

Economiile şi funcţia de economisire. Veniturile disponibile necheltuite de

posesorii lor sunt economisite. Economiile (E) reprezintă, deci, partea din venitul
disponibil peste cheltuielile pentru consum.
VD = C + E
E = VD - C
Pentru ca venitul să depăşească cheltuielile de consum şi să se realizeze
economii, sunt necesare anumite condiţii, cum sunt: existenţa unei activităţi
economice eficiente care să asigure un excedent de venit peste nevoile curente ale
vieţii; existenta unei anumite doze de prevedere în vederea satisfacerii unor trebuinţe
viitoare; existenţa unei proprietăţi a venitului economisit de a fi conservat proprietate
ce s-a generalizat o dată cu folosirea monedei ca mijloc de economisire şi rezervă;
existenţa unor instrumente şi instituţii care să faciliteze procesul economisirii
(sistemul finaniar bancar) etc. Existenţa acestor condiţii permite formarea
economiilor menajelor, administraţiilor publice şi ale celor private.
În condiţiile unui nivel al venitului disponibil, mărimea economiilor depinde de
o serie de factori care stimulează înclinaţia şi dorinţa oamenilor pentru economisirea
unei părţi a venitului, cum sunt: prudenţa sau prevederea de a avea o rezervă pentru
situaţii neprevăzute sau de a putea majora cheltuielile pentru consum în viitor,
spiritul de afaceri, dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor, senzaţia de independenţă şi
52
de liberatate de mişcare pe seama unor venituri economisite, manifestarea la unele
persoane a zgârceniei sau avariţiei, etc. La aceste mobiluri ale indiviziilor se adaugă
şi prevederile administraţiilor publice centrale şi locale, ale administraţiilor private
de a-şi asigura resurse pentru investiţii sau rezerve pentru a putea face faţă unor
urgenţe sau dificultăţi în viitor.
Toate aceste mobiluri sau factori incită gospodăriile şi administraţiile publice şi
private să nu consume o parte din veniturile disponibile, generând economiile
pozitive. Pot apărea şi economiile negative sub forma economiilor pentru asigurarea
bătrâneţii, a ajutoarelor de şomaj finanţate prin împrumuturi etc.
Economiile depind în principal de venitul disponibil realizat. Relaţia între
nivelul economiilor şi al venitului este pusă în evidenţă de funcţia de economisire.
E = e(VD) sau E = e(VD) - C0
Ca şi în cazul funcţiei de consum, funcţia de economisire este analizată cu
ajutorul a două expresii tehnice: înclinaţia medie şi înclinaţia marginală spre
economii.
Înclinaţia medie spre economii sau rata medie a economiilor (ē) exprimă
partea proporţia economiilor în totalul venitului disponibil, la un moment dat.
ē = E / VD
Înclinaţia marginală spre economii (e’) evidenţiază variaţia economiilor (∆E)
în raport de modificarea venitului disponibil (∆VD) şi arată cu cât cresc economiile
la creşterea cu o unitate a venitului.
e’ = ∆E / ∆VD
Înclinaţia marginală spre economii este o mărime pozitivă şi subunitară (0 < e’ < 1),
de regulă, mai mică decât înclinaţia marginală spre consum. Pe de altă parte, dacă în
cazul înclinaţiei marginale spre consum, creşterea venitului devansează creşterea
consumului, în cazul e’ creşterea economiilor devansează creşterea venitului.
Între înclinaţiile (medii şi marginale) ale consumului şi ale economisirii există
nişte relaţii simple. Astfel, întrucât orice venit sau spor al venitului disponibil sunt fie
cheltuite sau economisite (VD = C + E); ∆VD = ∆C + ∆E) înseamnă că suma dintre
fracţiuni trebuie să fie egale cu întregul (cu unitatea).
Deci,
ĉ +ē = 1 c’ + e’ = 1
ĉ = 1-ē c’ = 1 - e’
ē = 1-ĉ e’ = 1 - c’

53
Să ne reamintim...
Economiile reprezintă partea din venitul disponibil peste cheltuielile pentru
consum ( E = VD – C).
Înclinaţia medie spre economii sau rata medie a economiilor (ē) exprimă
partea proporţia economiilor în totalul venitului disponibil, la un moment dat (ē = E
/ VD).
Înclinaţia marginală spre economii (e’) arată cu cât cresc economiile la creşterea
cu o unitate a venitului (e’ = ∆E / ∆VD ). Astfel, ĉ + ē=1 şi c’ + e’ = 1

Funcţia economisirii poate fi, astfel, dedusă pornind de la funcţia consumului:

E = 1 - c’(VD) - C0 => E=e’ (VD) - C0

Împărţirea venitului disponibil pentru consum şi economii implică, în fapt, o

singură decizie; astfel că, dacă ştim relaţia consumului faţă de venit, cunoaştem şi
dependenţa economiilor faţă de acesta. Ca urmare, avem două perechi de concepte
paralele: înclinaţiile medii şi cele marginale ale consumului şi respectiv economiilor.

Exemplu: Vom analiza corelaţiile dintre variabilele funcţiei consumului şi ale

economisirii, presupunând că în perioada de bază consumul este pozitiv, consumul
autonom fiind de 500 lei. Consumul indus este o parte a venitului disponibil (cealaltă
parte se economiseşte) şi se măreşte pe măsură ce VD creşte, cu o înclinaţie
marginală spre consum de 0,8 (c’=0,8). Funcţia de consum este deci: C = 500 +
0,8(VD), iar funcţia economisirii este E = 0,2(VD)-500.
Tabelul 3.1 Relaţiile dintre venit, consum şi economii
VD C E ĉ ē ∆VD ∆C ∆E c’ e’
500 900 -400 1,8 -0,8 500 - - 0,8 0,2
800 1140 -340 1,42 -0,42 300 240 60 0,8 0,2
1500 1700 -200 1,13 -0,13 700 560 140 0,8 0,2
2000 2100 -100 1,05 -0,05 500 400 100 0,8 0,2
2500 2500 0 1 0 500 400 100 0,8 0,2
3000 2900 100 0.97 0,03 500 400 100 0,8 0,2
3500 3300 200 0,94 0,06 500 400 100 0,8 0,2
4000 3700 300 0,93 0,07 500 400 100 0,8 0,2

54
 Datele din tabel permit formulrea unor particularităţi ale acestora, şi anume:
• odată cu creşterea venitului rata medie a consumului (ĉ) scade, iar rata medie
a economiilor (ē) creşte. Un venit disponibil în creştere este însoţit de
creşterea consumului, dar într-o proporţie mai mică şi de sporirea mai
accentuată a economiilor. Pe măsură ce indiviziii ating un anumit nivel de
bunăstare, cu cât venitul disponibil este mai ridicat, cu atât decalajul dintre
venit şi consum este mai mare;
• există un nivel al consumului unde rata medie a acestuia este egală cu
unitatea (ĉ=1). Acest nivel de echilibru, unde consumul este egal cu venitul
disponibil şi pentru care economiile sunt egale cu zero, se mai numeşte şi
prag de ruptură . Ȋn exemplul nostru, pragul de ruptură corespunde unui venit
disponibil de 2500lei.
• sub acest nivel de echilibru, consumul depăşeşte venitul disponibil, cea ce
înseamnă că economiile sunt negative, având loc un proces de
dezeconomisire (consumatorii apelează la împrumuturi sau îşi cheltuiesc
economiile);
• peste nivelul de echilibru, venitul disponibil depaşeşte consumul şi intervine
procesul de economisire. Rezultă astfel că se poate economisii decât la un
nivel al venitului disponibil, superior pragului de ruptură, unde consumul este
inferior venitului realizat şi apar economiile pozitive;
• pentru toate nivelurile de venit înclinaţia marginală spre consum este o
mărime pozitivă dar subunitară (1>c’>0), ceea ce înseamnă că pentru fiecare
unitate suplimentară de venit disponibil se cheltuieşte numai o fracţiune, iar
diferenţa se economiseşte (1>e’>0).
• În teoria keynesiană despre funcţia de consum şi cea de economisire,
analizate mai sus, cheltuielile de consum şi economiile sunt corelate, după
cum s-a văzut, cu venitul curent disponibil. Teoriile mai recente in domeniu
pun ȋnsă, în relaţie consumul şi economiile cu venitul total deţinut de-a
lungul vieţii precum şi cu alte variabile sau factori de influenţă, cum sunt
avuţia, vârsta, aşteptările referitoare la venitul viitor etc.

Să ne reamintim...
Funcţia economisirii exprimă corelaţia dintre evoluţia venitului disponibil şi cea a
economiilor : E=e’ (VD)-C0 .
Nivelul venitului la care consumul este egal cu venitul disponibil şi pentru care
55
 economiile sunt egale cu zero, se mai numeşte prag de ruptură.

3.3. Investiţiile în economie

Economiile pot rămâne ca o tezaurizare sterilă sau se pot transforma într-un

plasament în afaceri prin intermediul investiţiilor. În această accepţiune investiţiile
reprezintă totalitatea cheltuielilor care conduc la creşterea patriomoniului (averii)
agenţiilor economici în perioada respectivă, indiferent dacă aceste cheltuieli se referă
la elemente ale capitalului real (fix şi circulant) la capitalul financiar (acţiuni şi
obligaţiuni) sau la valori imobiliare.
În analizele macroeconomice ale venitului şi producţiei naţionale investiţiile
sunt privite din punctul de vedere al cererii agregate, a carei componenţă de bază
este. În această accepţiune investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate
pentru achiziţionarea bunurilor de capital, în vederea menţinerii şi sporirii
potenţialului productiv (stocului de capital) din economie; deci, nu includ investiţiile
în capitalul uman şi nici investiţiile financiare, respectiv achiziţionarea de valori
mobiliare şi imobiliare care nu contribuie la formarea de capital real, ci numai la
02:30
schimbarea proprietarului.
În funcţie de destinaţia bunurilor de capital, investiţiile se împart în: investiţii de
înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital depreciate şi scoase din funcţiune;
investiţii nete, destinate creşterii stocului de capital. Suma investiţiilor de înlocuire
şi a investiţilor nete reprezintă investiţii brute sau formarea brută de capital.
Investiţiile sunt efectuate în principal de sectorul privat (de către întreprinzători)
şi se numesc investiţii private, dar pot fi efectuate şi de administraţiile publice
centrale şi locale, în acest caz fiind numite investiţii publice. Din punctul de vedere
al locului (ţărilor) unde se efectuează, avem investiţii interne, efectuate de către
rezidenţi în cadrul graniţelor naţionale ale unui stat, şi investiţii externe realizate de
investitorii străini.
Investiţiile reprezintă un proces economic esenţial în fluxul circular al venitului,
care provoacă creşterea acestuia. Ele au totodată, un puternic efect de antrenare în
toate sectoarele de activitate asupra tuturor agenţilor economici. Un trend ascendent
al investiţiilor şi într-o structură corespunzătoare acestora, au ca rezultat noi locuri de
muncă; înlocuirea şi modernizarea echipamentelor de producţie, sporirea ofertei
globale de bunuri şi deci, condiţii mai bune de muncă şi de viaţă pentru membrii
colectivităţii.
56
 Dacă cererea agregată de bunuri de consum depinde mai ales de mărimea
venitului, cererea pentru bunuri de capital depinde de o multitudine de factori pe care
se bazează opţiunea (decizia) pentru investiţii a întreprinzătorilor. În general, cererea
pentru investiţii este succeptibilă la mari variaţii în timp, care se vor repercurta şi
asupra dinamicii venitului şi producţiei naţionale.
Principalii factori care influenţează cererea pentru investiţii şi implicit evoluţia
acestora în economie sunt:
• stocul bunurilor de capital în raport cu producţia de bunuri cerută pe piaţă.
Existenţa unor importante capacităţi de producţie excedentare va influenţa
negativ cererea de investiţii;
• progresul tehnic- necesitatea promovării unor tehnologii moderne,
introducerii în fabricaţie de noi produse în vederea menţinerii
competivităţii pe piaţă- determină pe intreprinzători să investească;
• previziunile investitorilor în legătura cu evoluţia vânzărilor şi a preţurilor,
respectiv starea generală a economiei naţionale precum şi conjunctura
economiei mondiale. Dacă în economie există un grad ridicat de
incertitudine şi instabilitate, un mediu al afacerilor nefavorabil investite se
vor reduce;
• taxele şi impozitele pe profit, în general nivelul de fiscalitate din economie
care influenţează în sens negativ cererea de investiţii. Prin politica fiscală
dar şi prin alte măsuri, politica statului poate contribui la creşterea sau
reducerea volumului investiţiilor în economie;
• rata reală a dobânzii care, în ultimă instanţă reprezintă costul de
oportunitate a investiţiei. Cererea de investiţii se extinde dacă rata reală a
dobânzii scade şi invers, aceasta se contractă dacă rata reală a dobânzii
creşte. În general, cererea pentru investiţii se extinde până la acel punct la
care rata profitului net devine egală cu rata reală de piaţă a dobânzii.
Nivelul la care rata profitului net este egală cu rata reală a dobânzii poartă
denumirea de eficienţa marginală a investiţiilor. În consecinţă, volumul
investi-ţiilor curente în economie va creşte până la acel punct de pe curba
cererii de investiţii până când nu mai există nici o categorie de investiţii a
căror eficienţă marginală depăşeşte rata reală a dobânzii.

57
Să ne reamintim...
Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea
bunurilor de capital, în vederea menţinerii şi sporirii potenţialului productiv din
economie.Nu includ investiţiile în capitalul uman şi nici investiţiile financiare, care
nu contribuie la formarea de capital real.
Investiţiile de înlocuire sunt destinate înlocuirii bunurilor de capital depreciate şi
scoase din funcţiune, iar investiţiile nete sunt destinate creşterii stocului de capital.
Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţilor nete reprezintă investiţiile brute .

Compararea ratei profitului net actualizat cu rata reală a dobânzii constituie unul
din criteriile care stau la baza aprecierii oportunităţii financiare a deciziei de a
investi. Rata profitului net actualizat se determină raportând profitul net actualizat la
costul investiţiei, iar rata reală a dobânzii este egală cu diferenţa dintre rata nominalâ
a dobânzii şi rata inflaţiei. Dacă rata venitului net este mai mare decât rata realâ a
dobânzii decizia de a investi se justifică.
Un alt criteriu de apreciere a oportunităţii financiare a investiţiei este
compararea valorii economice a activului fizic în care s-a investit şi costul
investiţiei. Fundamentarea deciziei de a investi prin folosirea acestui criteriu
presupune, mai întâi, determinarea valorii economice a obiectivului de investiţii prin
actualizarea fluxului de venituri pe care el le va genera pe întreaga perioadă de
funcţionare.
Valoarea economică a activului fizic în care s-a investit este dată de capacitatea
acestuia de a genera în viitor un flux de venituri. Un venit ce va fi obţinut în viitor
valorează însă mai puţin decât un venit egal obţinut în prezent; cu cât timpul
realizării unui venit este mai îndepărtat ci atât valoarea lui prezentă este mai mică.
Ca urmare evaluarea din punct de vedere economic a unui activ achiziţionat necesită
ajustarea fluxurilor viitoare de venituri pe care le generează, pentru a stabili valoarea
acestora in prezent. Procedeul se numeşte actualizare şi întrucât dobânda reprezintă
preţul utilizării banilor în timp, rata reală a dobânzii este folosită ca rată de
actualizare.
Aplicând procedeul actualizării, valoarea prezentă a unui venit (Vp) ce va fi
obţinut peste „n”ani (Vn) rezultă din relaţia:

Vn
Vp =
(1 + d) n

58
 Deoarece un activ de investiţii generează un flux de venituri (V1,V2.....Vn) pe
întreaga perioadă de funcţionare, valoarea economică (Ve) rezultă prin însumarea
valorilor actualizate a tuturor veniturilor obţinute, potrivit relaţiei:

V1 V2 Vn
Ve = + + ... +
1 + d (1 + d) 2
(1 + d) n

Exemplu: Considerăm că durata de funcţionare a unui activ fizic în care s-a

investit este de 5 ani, costul investiţiei este de 350000 €, costuri care s-au efectuat în
primul an (dacă se realizează în mai mulţi ani, atunci costul se actualizează după
acelaşi procedeu), fluxul de venituri pe care le generează sunt în medie de 150 000 €
pe an, iar actualizarea se realizează pe baza unei rate a dobânzii de 10% valoarea
economică a obiectivului de investiţii este:
150 000 150 000 150 000
Ve = + + =
1 + 0,1 (1 + 0,1) 2
(1 + 0,1) 3
= 136363,63 + 123966,94 + 112697,22 = 373027,79
Fundamentarea deciziei de a investi rezultă din compararea costului investiţiei
cu valoarea economică a activului respectiv; dacă valoarea economică este mai mare
decât costul investiţiei atunci investiţia se justifică din punct de vedere financiar şi
invers.
Ȋn cazul analizat, valoarea economică > costul investiţiei deci, decizia de a investi în
obiectivul prezentat este oportună.

3.4. Principiul multiplicatorului

J.M Keynes a folosit şi consacrat principiul multiplicatorului în cadrul interacţiunii

dintre modificarea investiţiilor şi a venitului naţional.
Teoria multiplicatorului nu se reduce însă la multiplicatorul investiţiilor, în
sensul că efectul pe care îl descrie nu priveşte în sine sporirea capacităţilor de
producţie care rezultă dintr-o operaţie de investiţie considerată ca o creştere a
stocului de capital. Investiţia este privită aici ca orice altă cheltuială, ca oricare altă
componentă a cheltuielilor agregate şi care poate fi cheltuielile de consum,
cheltuielile guvernamentale, exportul net etc. Acest aspect este esenţial în înţelegerea
principiului efectului de multiplicare care în macroeconomia modernă are un
59
03:30 domeniu de aplicare mult mai larg decât cel iniţial atribuit de Keynes, şi anume:
multiplicatorul cheltuielilor publice, multiplicatorul exportului net etc, care toate au
aceaşi semnificaţie ca şi multiplicatorul investiţiilor. Importantă este, aşadar,
caracteristica comună a tuturor acestor procese care privesc cheltuielile agregate,
respectiv faptul că ele reprezintă intrări (injecţii) în circuit care compensează ieşirile
şi produc în timp un efect multiplicator.
Între modificarea cheltuielilor şi a venitului are loc un efect de conexiune inversă: o
creştere a cheltuielilor determină sporirea venitului, dar în acelaşi timp creşterea
venitului se răsfrânge asupra cheltuielilor şi provoacă în continuare noi şiruri de
ajustări.
Analiza multiplicatorului arată ce se întâmplă cu nivelul de echilibru al
producţiei şi venitului naţional dacă are loc o creştere a cheltuielilor autonome,
respectiv cu cât creşte venitul naţional dacă are loc o creştere cu o unitate a
cheltuielilor autonome. Acestea din urmă pot fi oricare din componentele
cheltuielilor globale sau ale cererii agregate şi le vom nota cu simbolul „Ᾱ”
După cum ştim, formula cheltuielilor globale sau a cererii agregate este: CA = C + I
+ EN. În scopul simplificării analizei, vom considera, cum am mai procedat, o
economie simplă, fără exterior şi sectorul public, ceea ce înseamnă că, cheltuielile
agregate sunt formate numai din cheltuieli pentru consum şi investiţii: CA = C + I.
Multiplicatorul (K) arată cu cât creşte venitul atunci când cheltuielile
autonome cresc cu o unitate, adică modificarea venitului naţional (∆VN) raportată la
modificarea cheltuielilor autonome (∆Ᾱ) care au determinat-o:
∆VN 1
K= =
∆A 1 − c'
Întrucât înclinaţia marginală spre consum este o mărime subunitară iar
multiplicatorul este supraunitar, înseamnă că o creştere cu o unitate a cheltuielilor
autonome determină creşterea venitului mai mult cu o unitate.

Exemplu : Dacă c’= 0,5 atunci K = 2, dacă c’ = 0,8, K = 5, dacă c’= 0,9 K = 10.
Atunci când din venitul suplimentar nu se cheltuieşte nimic pentru consum şi c’= 0,
multiplicatorul are valoarea minimă (K=1).

Plecând de la relaţia între înclinaţiile marginale spre consum şi economisire (c’+

e’= 1, de unde e’= 1- c’), putem determina o formulă echivalentă a multiplicatorului
în funcţie de înclinaţia marginală spre economisire:K = 1/e’. În această formulă,
60
multiplicatorul reprezintă inversul înclinaţiei marginale spre economii.
Prin urmare, multiplicatorul exprimă valoarea modificării venitului naţional ca
efect al modificării cheltuielilor autonome, oricare ar fi acestea: un spor al
investiţiilor, al cheltuielilor publice, a exportului net etc.

Să ne reamintim...
Multiplicatorul (K) arată cu cât creşte venitul naţional atunci când cheltuielile
autonome (investiţii, cheltuieli publice, export net etc.) cresc cu o unitate.
∆VN 1 1
K= = =
∆A 1 − c' e'

Analizaţi care sunt principalele forme de venit la nivel macroeconomic

Rezumat

• Venitul naţional(VN) reprezintă suma veniturilor factorilor de producţie

participanţi la realizarea producţiei na onale de bunuri în interiorul ţării şi în
afară, sub formă de salarii, rente, dobânzi nete, profituri etc.Trbuie avută în vedere
diferenţa dintre venitul naţional şi venitul disponibil.
•Consumul cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea
bunurilor de consum, într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an.
Consumul care îşi are sursa în venitul curent şi se modifică o data cu variaţia
acestuia se numeşte consum indus, iar consumul care nu depinde de venitul realizat
se numeşte consum autonom.
•J.M Keynes a formulat legea psihologică fundamentală, potrivit căreia „o data cu
creşterea sau scăderea venitului oamenii înclină, de regulă şi în medie, să-şi
mărească sau să să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai mică”.
•Economiile reprezintă partea din venitul disponibil peste cheltuielile pentru
consum.
•Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea
bunurilor de capital, în vederea menţinerii şi sporirii potenţialului productiv (stocului
61
 de capital) din economie. În funcţie de destinaţia bunurilor de capital, investiţiile se
împart în: investiţii de înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital depreciate şi
scoase din funcţiune; investiţii nete, destinate creşterii stocului de capital. Suma
investiţiilor de înlocuire şi a investiţilor nete reprezintă investiţii brute sau formarea
brută de capital.
• Compararea ratei venitului net cu rata reală a dobânzii constituie unul din
criteriile care stau la baza aprecierii oportunitîţii financiare a deciziei de a investi. Un
alt criteriu de apreciere a oportunităţii financiare a investiţiei este compararea valorii
economice a activului fizic în care s-a investit şi costul investiţiei.
Fundamentarea deciziei de a investi rezultă din compararea costului investiţiei cu
valoarea economică a activului respectiv; dacă valoarea economică este mai mare
decât costul investiţiei atunci investiţia se justifică din punct de vedere financiar şi
04:00 invers.

Test de evaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 20 de minute
1. Venitul disponibil al gospodăriilor este mai mare sau mai mic decât venitul
naţional?
2. Ce este consumul şi care sunt principalii factori de influenţă ai acestuia?
3. Când şi de ce consumul poate fi mai mare decât venitul disponibil? Arătaţi
care sunt particularităţiile funcţiei Keynesiene a consumului.
4. Cum influenţează venitul disponibil procesul de economisire? Enumeraţi şi
alţi factori care influenţează mărimea şi dinamica economiilor.
5. Descrieţi şi ilustraţi grafic relaţiile dintre funcţia de consum şi cea de
economisire.
6. Ce factori determină cererea pentru investiţii a întreprinzătorilor? Arătaţi care
sunt criteriile (indicatorii) pe baza cărora aceştia îşi fundamentează decizia de
a investi.

62
 Test de evaluare a cunoştinţelor
Timp necesar: 20 de minute

1. La o creştere a venitului, ȋn mod normal:

a) consumul va creşte direct proporţional cu venitul;
b) economiile vor creşte direct proporţional cu venitul;
c) consumul va creşte ȋntr-o proporţie mai mică, iar economiile ȋntr-o
proporţie mai mare ȋn raport cu venitul.

2. Dacă consumul este mai mare decât venitul disponibil, diferenţa dintre
cele două variabile este:
a) egală cu investiţiile de ȋnlocuire;
b) economie pozitivă;
c) consum autonom.

3. La o funcţie a consumului egală cu C= 300 + 0,6VD, funcţia de

economisire va fi:
a) 0,6 VD – 300;
b) 0,4VD - 300;
c) 0,4 VD + 300.

4. Care din următoarele variante nu reprezintă o investiţie pentru o firmă

producătoare de autoturisme:
a) construieşte o nouă linie de producţie;
b) ȋnlocuieşte utilajele uzate;
c) creşte stocul de autoturisme nou produse.

5.Dacă funcţia economiilor este E = 0,1VD – 250, multiplicatorul este:

a) 10;
b) 1,11;
c) 0,9.

Răspunsuri corecte: 1. c; 2. c; 3. b; 4. c; 5. a

63
Bibliografie

1.Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , -

Economie, Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009
2.Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de
Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003
3.Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
4.Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura
Bizzkit, Bucureşti,2011
5.Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE,
Bucureşti, 2011
6.Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti,
2011
7.Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică
generală. Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE,
Bucureşti, 2008.

64
 Unitatea de învăţare 4. PIAŢA MONETARĂ
Cuprins
4.1. Rolul băncilor şi instituţiilor financiare
4.2. Masa monetară şi structura acesteia
4.3. Cererea de monedă. Mobilurile preferinţei pentru lichiditate
4.4. Oferta de monedă şi echilibrul pieţei monetare

Introducere
Piaţa monetară are un rol deosebit de important ȋn existenţa şi funcţionarea
economiilor de piaţă. Aceasta deoarece, aşa cum s-a putut obseva ȋncă din prima
unitate de ȋnvăţare, ȋn fluxul circular al veniturilor , permanent ȋn economie
acţionează agenţi economici care au nevoie de surse suplimentare de plată şi alţii
care au disponibilităţi băneşti mai mari decât chetuielile efectuate. Ȋn acest caz, piaţa
monetară, prin intermediul băncilor, joacă rolul de mijlocitor. Având ȋn vedere
aceste aspecte, această unitate de ȋnvăţare va prezenta particularităţile, instrumentele
şi politicile specifice acestei pieţe.

Obiectivele unităţii de învăţare

Cunoaşterea elementelor definitorii ale pieţei monetare;
Reliefarea interdependenţelor dintre piaţa monetară şi celelalte pieţe
specifice;
Evidenţierea factorilor ce influenţează cererea şi oferta de monedă;
Înţelegerea semnificaţiei şi condiţiilor echilibrului pieţei monetare;
Prezentarea principalelor metode şi instrumente de realizare a politicii
monetare.

Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare este de 3,5
ore.

65
 4.1 . Rolul băncilor şi instituţiilor financiare

Piaţa monetară se referă la cererea şi oferta de monedă, la relaţiile privind

00:00 tranzacţiile cu monedă. Întâlnirea cererii cu oferta de monedă nu se realizează, de
regulă, prin negocieri directe între cele două categorii de agenţi economici. Este
dificil sau chiar imposibil ca fiecare purtător al cererii de monedă să-şi găsească
partenerul care dispune şi doreşte să-i ofere (împrumute) mijloacele de plată pentru
perioada şi suma solicitată. De aceea, întâlnirea cererii cu oferta de monedă şi
satisfacerea lor este intermediată şi facilitată de către bănci. Acestea mobilizează
disponibilităţile băneşti ale tuturor agenţilor economici nonfinanciari şi satisfac – în
condiţiile respectării prevederilor legale – cererile de monedă din economie. Ele
formează astfel nucleul pieţei monetare, numită adesea şi piaţa bancară.
Băncile, instituţiile bancar-financiare în general (băncile de toate felurile,
societăţile de asigurare, casele de economii şi împru-muturi, casele de pensii etc.)
reprezintă acea categorie de agent economic care îndeplineşte rolul de intermediar
financiar între ceilalţi agenţi economici, gestionând instrumentele monetare folosite
în sistemul economiei de piaţă.
Funcţia principală a băncilor constă în acordarea de împrumuturi agenţilor
economici care întrunesc condiţiile de bonitate financiară, care au capacitatea de a
restitui sumele împrumutate împreună cu dobânzile aferente. Împrumuturile se
acordă pe seama soldului activ rezultat din depuneri şi restituiri şi din capitalul
propriu al băncilor. Acestea prestează şi alte servicii bancare, cum sunt: gestionarea
conturilor deponenţilor şi operarea mişcării banilor în conturile acestora, primirea
spre păstrare a economiilor populaţiei, organizarea înfiinţării de societăţi comerciale
şi plasarea titlurilor de valoare ale acestora etc.
Rolul crescând al agentului economic financiar-bancar în sistemul economiei
de piaţă, diversificarea şi specializarea activităţii desfăşurate de bănci au condus la
constituirea diferitelor tipuri şi forme de bănci. Cea mai generală clasificare a
băncilor se referă la gruparea lor în bănci de emisiune şi bănci comerciale.
Banca de emisiune (banca centrală) ocupă poziţia centrală în cadrul
sistemului bancar al fiecărei ţări. Rolul său de bancă centrală (banca băncilor) rezultă
din operaţiunile pe care le efectuează: emiterea biletelor de bancă, crearea şi
gestionarea puterii de plată în ţară, supravegherea societăţilor bancare şi a altor
instituţii de credit, coordonarea politicii monetare, de credit şi valutare a ţării în

66
vederea asigurării stabilităţii monetare şi funcţionalităţii sistemului bancar.
Băncile comerciale prestează servicii altor agenţi economici pe baze
comerciale sau lucrative, adică în scopul obţinerii de profit. Ele se împart în
următoarele categorii: bănci de depozit, care primesc depuneri la vedere şi pe
termen şi acordă credite la termen scurt; bănci de afaceri, care dispun de însemnate
capitaluri proprii şi îşi procură mijloacele necesare şi prin emisiunea de obligaţiuni
sau de acţiuni, acordând şi credite pe termen lung; bănci ipotecare, care îşi procură
mijloacele financiare prin emisiunea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.
Tipurile de bănci, diversificarea şi specializarea activităţii acestora, modul de
organizare etc. cunosc aspecte specifice în funcţie de condiţiile economico-sociale
din fiecare ţară.

Exemple: Ȋn S.U.A., sistemul financiar-bancar cuprinde: Sistemul Federal

de Rezerve (F.E.D.), format din cele 12 bănci de rezervă ale statelor federative, care
constituie de fapt o adevărată bancă centrală a naţiunii americane; un număr foarte
mare de bănci comerciale de toate felurile care au numeroase filiale în afara
graniţelor ţării; societăţi de asigurare, cooperative de economii şi împrumuturi,
fundaţii de ajutor reciproc etc.
În prezent, sistemul financiar-bancar din ţara noastră este format din: Banca
Naţională, un număr în continuă creştere de bănci comerciale, case de economii,
cooperative de credit, case de ajutor reciproc, case de pensii, societăţi de asigurare şi
Trezoreria statului.

Să ne reamintim...
Băncile îndeplinesc rolul de intermediar financiar între ceilalţi agenţi
economici, gestionând instrumentele monetare folosite în sistemul economiei de
piaţă. Banca de emisiune (banca centrală) ȋndeplineşte următoarele funcţii:
emisiunea monetară, emiterea biletelor de bancă, supravegherea societăţilor
bancare şi a altor instituţii de credit, coordonarea politicii monetare, de credit şi
valutare a ţării.
Băncile comerciale prestează servicii financiare cu caracter marfar altor
agenţi economici , în scopul obţinerii de profit.

Banca Naţională a României reprezintă banca centrală (de emisiune), având

ca principală funcţie emiterea şi gestionarea monedei naţionale (leul) şi de a
67
 coordona întreaga politică monetară şi de credit a ţării. Banii în numerar emişi şi
gestionaţi de Banca Naţională (bancnotele şi moneda divizionară) sunt alcătuiţi din
următoarele componente: numerar în circulaţie, existent în afara sistemului bancar;
rezerva în tezaurul băncilor comerciale; numerarul echivalent cu suma depozitelor
băncilor comerciale existente la B.N.R.. Ultimele două componente stau la baza
creării şi gestionării banilor de cont (monedă scripturală) de către băncile
comerciale.

4.2 Masa monetară şi structura acesteia

Moneda constituie instrumentul cheie într-o economie de piaţă, ea înlesnind

schimbul şi contribuind la dezvoltarea economiei pe baza liberei iniţiative a agenţilor
00:30 economici. Moneda face posibilă derularea tuturor tranzacţiilor economice, oricare
ar fi natura lor, conservă averea şi înlesneşte transmiterea activelor care o compun de
la un subiect la altul, facilitează economisirea şi formarea capitalului etc.
Desfăşurarea activităţii economice a ajuns, astfel, să fie tot mai mult funcţie de
monedă, de folosirea instrumentelor monetare.

Totalitatea instrumentelor monetare, existente la un moment dat în economia

unei ţări constituie masa monetară. Deoarece cantitatea de bani poate fluctua
semnificativ de la o zi la alta, masa monetară se determină, de regulă, ca o medie pe
o anumită perioadă de timp.
În teoria şi practica economică, masa monetară cunoaşte accepţiuni diferite în
funcţie de elementele incluse în structura ei. Aceasta, întrucât calitatea de bani (de
monedă) atribuită diferitelor active ale rezidenţilor este în fapt o funcţie a instituţiilor
financiar-bancare, un rezultat al practicilor monetare care s-au dezvoltat de-a lungul
timpului.
Din acest punct de vedere s-au conturat două concepte cu privire la calitatea
de bani a activelor ce definesc masa monetară: moneda propriu-zisă, care se referă la
acele instrumente monetare caracterizate prin lichiditate perfectă, schimbarea lor cu
alte active realizându-se imediat şi fără nici un cost din partea deţinătorului;
semimoneda (quasimonedă) reprezentată prin acele instrumente monetare care
necesită una sau mai multe operaţii pentru a deveni bani lichizi, ceea ce presupune
din partea deţinătorului consum de timp şi alte costuri, fără să existe însă riscul
diminuării activelor deţinute, ca în cazul unor active fizice.

68
 În consecinţă, masa monetară poate fi determinată – fie ca stoc (existent la un
moment dat), fie ca flux (care circulă într-o anumită perioadă de timp) - în funcţie
de agregatul monetar care o defineşte. Un agregat monetar cuprinde moneda
propriu-zisă (banii lichizi) şi o parte a instrumentelor semimonetare gestionate de
bănci sau de alte instituţii financiare. În general, criteriul după care aceste
instrumente semimonetare sunt delimitate şi incluse în fiecare agregat monetar se
referă la gradul de lichiditate, de care depinde şi costul transformării lor în bani
lichizi; aceasta în funcţie de modul cum ele se află mai aproape sau mai departe de
moneda propriu-zisă, care constituie primul agregat monetar – M1. Celelalte agregate
monetare sunt: M2, M3 şi L.
Primul agregat monetar – M1, defineşte masa monetară în sens restrâns,
aceasta fiind formată din: numerar (numerar şi moneda divizionară); conturile
bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cunoscute şi sub
denumirea de depozite la vedere; cecurile la purtător sau de călătorie. În acest
context reţinem faptul că este vorba numai de numerarul aflat în circulaţie sau din
afara sistemului bancar, ceea ce înseamnă că depunerile sau retragerile de numerar în
şi din conturile curente nu modifică volumul lui M, ci schimbă doar forma în care
sunt deţinute mijloacele de plată de rezidenţii nonfinanciari.
Exemplu: dacă o persoană depune o bancnotă de 500 lei într-un cont
operabil prin cecuri, componenta depozite la vedere se majorează cu suma
respectivă, iar numerarul în circulaţie scade cu aceeaşi sumă, volumul masei
monetare rămânând acelaşi.
Al doilea agregat monetar – M2, reprezintă masa monetară definită în sens
larg. Aceasta cuprinde în plus faţă de primul agregat (M2 – M1) următoarele
disponobilităţi semimonetare: depozitele la termen deţinute de public la băncile
comerciale, depunerile la casele de economii şi împrumut, alte conturi neoperabile
prin cecuri.
M1 şi M2 constituie principalele agregate ce caracterizează (ca stoc şi ca flux)
masa monetară din economia unei ţări. Primul agregat (M1) evidenţiază la un
moment dat sau într-o anumită perioadă mărimea mijloacelor reale de plată ale
agenţilor economici dinafara sistemului bancar, instrumentele monetare respective
răspunzând pe deplin calităţii şi facilităţilor atribuite monedei propriu-zise, banilor
lichizi. Componentele suplimentare ale lui M2 (M2 – M1) reprezintă, în fapt,
economiile sau disponibilităţile băneşti ale rezidenţilor nonfinan-ciari gestionate de
instituţiile financiar-bancare.
69
 Să ne reamintim...
Masa monetară cuprinde totalitatea instrumentelor monetare, existente la un
moment dat în economia unei ţări.
Agregatele monetare cuprind moneda propriu-zisă (banii lichizi) şi o parte
a instrumentelor semimonetare gestionate de bănci sau de alte instituţii financiare.
Agregatele monetare sunt: M1, M2, M3 şi L.
M1( masa monetară în sens restrains) cuprinde: numerarul, conturile
bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor nonfinanciari( depozite la
veder), cecurile la purtător.
M2 (masa monetară în sens larg) = M1+ depozitele la termen deţinute de
public la băncile comerciale+depunerile la casele de economii şi împrumut+ alte
conturi neoperabile prin cecuri.

Raporturile de mărime dintre cele două agregate ale masei monetare şi

evoluţiile lor în timp, diferă semnificativ de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
În general, modificările în structura lui M sunt consecinţa preferinţelor publicului
pentru lichiditate (bani lichizi) sau pentru economisirea mijloacelor băneşti pe care le
deţine.

Exemplu: Dacă cei 500 lei sunt transferaţi din contul operabil prin cecuri
într-un depozit la termen, M1 se va reduce cu suma respectivă, dar M2 va rămâne
neschimbat, deoarece acest agregat monetar include, cum am văzut, tot ce cuprinde
M1; cei 500 lei pe care îi posedă persoana respectivă contribuie deci în aceeaşi
măsură la totalul lui M2, indiferent dacă acest activ este deţinut sub formă de
numerar, într-un cont operabil prin cecuri sau dacă se află într-un cont de economii
la bancă.

În teoria şi practica monetară sunt analizate şi agregate monetare cu o sferă

mai largă, reprezentate prin M3 şi L. M3 cuprinde în plus faţă de M2: bonurile de
tezaur şi certificatele de subscriere la împrumuturile de stat, depunerile de valoare
mare sau pe termen lung etc.

Exemplu: Ȋn ţara noastră, M3 este determinată adăugând la M2: bonurile de

tezaur, disponibilităţile bugetului de stat, soldul bugetului asigurărilor sociale, fondul
70
 pentru pensia suplimentară ş.a. Agregatul monetar “L” caracterizează cea mai largă
structură a masei monetare, incluzând în plus faţă de M titlurile de valoare emise de
agenţii economici nonfinanciari şi alte plasamente neoperabile ale acestora.

Să ne reamintim...
M3 = M2+ bonurile de tezaur + certificatele de subscriere la împrumuturile
de stat+ depunerile de valoare mare sau pe termen lung etc.
L = M3 + titlurile de valoare emise de agenţii economici nonfinanciari şi alte
plasamente neoperabile ale acestora.

4.3 Cererea de monedă. Mobilurile preferinţei pentru lichiditate

Cererea şi oferta de monedă caracterizează o piaţă specifică, diferită prin natura

tranzacţiilor atât de piaţa bunurilor de consum cât şi de cea a factorilor de producţie.
În ansamblul economiei de piaţă, piaţa monetară ocupă însă un loc deosebit de

02:00 important, datorită rolului şi semnificaţiei banilor în comportamentul tuturor

agenţilor economici.

După cum s-a arătat, obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară îl constituie moneda-
numerarul în circulaţie, a cărui emisiune cade în sarcina Băncii Centrale, şi/sau banii
de cont (moneda scripturală), a căror creare este realizată de băncile comerciale.
Totalitatea tranzacţiilor care definesc piaţa monetară rezultă din confruntarea
specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei, care este rata
dobânzii. Ansamblul tranzacţiilor cu monedă are o mare complexitate, diferenţiindu-
se de instrumentele monetare utilizate şi de alţi factori. Oricare dintre aceste
tranzacţii cu monedă are însă o finalitate –intrarea în posesia disponibilităţilor
băneşti de către cei care le-au solicitat.

Purtătorii cererii solicită monedă pentru facilităţile pe care le asigură disponibilităţile

băneşti. Cererea de monedă este dată deci de utilitatea pe care agenţii economici o
atribuie acesteia, respectiv de funcţiile îndeplinite de bani. Facilităţile oferite de
monedă se referă la rolul său de mijlocitor al schimbului de bunuri economice, dar şi
la alte importante funcţii ale monedei în condiţiile economiei de piaţă, cum sunt cele
privind cumpărarea de acţiuni, obligaţiuni etc.

În consecinţă, cererea generală de monedă şi cererea pentru fiecare agregat monetar

71
sunt condiţionate de numeroşi factori obiectivi şi subiectivi. Piaţa monetară se referă,
în esenţă, la cererea de monedă propriu-zisă (de bani lichizi), care determină masa
monetară în circulaţie sub forma numerarului şi a disponibilităţilor (monedei
scripturale) în conturile curente ale agenţilor economici nonfinanciari.

Cererea de monedă este determinată, în primul rând, de nevoia de mijloace curente

de plată ale rezidenţilor nonfinanciari, nevoie care depinde, la rândul său, de o serie
de factori obiectivi cum sunt: volumul tranzacţiilor mijlocite efectiv de monedă,
mărimea veniturilor băneşti ale agenţilor economici şi perioada de timp între
încasarea şi cheltuirea acestora etc.

În al doilea rând, cererea de monedă depinde de raportul dintre vânzările pe datorie

şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă,
precum şi de necesitatea efectuării unor plăţi neprezăzute sau în situaţii neaşteptate.

În al treilea rând, cererea de monedă este influenţată de modificarea ratei dobânzii,

respectiv a preţului plătit creditorului pentru folosirea disponibilităţilor băneşti ale
acestuia până la restituirea lor. Cu toate că marfa-monedă este omogenă, preţul
tranzacţiei cu monedă diferă în funcţie de gradul de risc asumat de creditor, de
sumele tranzacţionate şi termenul scadenţei. De asemenea, evoluţia ratei dobânzii, în
funcţie de starea economiei şi a afacerilor poate stimula sau restrânge cererea de
monedă pe piaţa monetară.

În al patrulea rând, cererea de monedă este influenţată de comportamentul agenţilor

economici faţă de banii lichizi, exprimat prin înclinaţia spre lichiditate.

Intensitatea înclinaţiei spre lichiditate se exprimă prin masa şi rata lichidităţii. Masa
lichidităţii reprezintă mărimea absolută a soldurilor de bani lichizi deţinute de
public, determinată fie ca stoc existent la un moment dat, fie ca medie într-un orizont
de timp. Rata lichidităţii reprezintă raportul dintre masa lichidităţii şi volumul
tranzacţiilor mijlocite de monedă, fiind egală cu inversul vitezei de circulaţie a
banilor.

Dacă soldurile băneşti efective sunt mai mici decât cele preferate de public, cererea
de monedă creşte, şi invers. În general, agenţii economici măresc stocul de monedă
pe care îl deţin prin reducerea cheltuielilor sub nivelul venitului propriu sau prin
schimbarea de alte active pe monedă; invers, ei îşi reduc soldurile băneşti prin
majorarea cheltuielilor proprii peste venitul lor sau schimbând bani pentru alte
72
active.

Costul de oportunitate al deţinerii unei anumite cantităţi de bani lichizi este dat de
dobânda suplimentară ce s-ar fi obţinut dacă banii respectivi ar fi folosiţi pentru alte
plasamente (cumpărarea de obligaţiuni, acţiuni, etc.).

Din această definiţie rezultă că banii vor fi ţinuţi ca atare (de către deţinătorii lor
doar atunci când ei furnizează servicii care au o valoare cel puţin egală cu costul de
oportunitate al deţinerii lor. Cele mai importante servicii obţinute prin păstrarea
banilor sunt legate de trei motive/ mobiluri:

• tranzacţional;

• de precauţie;

• speculativ.

Să ne reamintim...

Purtătorii cererii solicită monedă pentru facilităţile pe care le asigură

disponibilităţile băneşti. Cererea de monedă este influenţată de factori obiectivi şi
subiectivi: volumul tranzacţiilor mijlocite efectiv de monedă, mărimea veniturilor
băneşti ale agenţilor economici şi perioada de timp între încasarea şi cheltuirea
acestora, de raportul dintre vânzările pe datorie şi plăţile făcute în contul creditelor
ajunse la scadenţă în perioada de referinţă, de necesitatea efectuării unor plăţi
neprezăzute sau în situaţii neaşteptate, de rata dobânzii, de înclinaţia spre
lichiditate.

În caracterizarea pieţei monetare este important să facem distincţie între cererea reală
de bani şi cererea de bani nominali. Cererea de bani reali reprezintă numărul de
unităţi de putere de cumpărare pe care publicul doreşte să-l păstreze sub forme unor
sume băneşti. Ea se determină prin raportul dintre cantitatea nominală cerută şi
indicele general al preţurilor. Dacă presupunem că toate celelalte variabile sunt
constante, rezultă că modificarea cererii nominale de bani este direct proporţională
cu nivelul preţurilor; aceasta constituie o propoziţie centrală a teoriei cantitative a
banilor.

73
 Nivelul prețurilor
VenituL naţional
Rata nominală a
MD MD

real
dobânzii
i1 Y1 P0
,MD
i0 Y0 P1

M1 M0 M2 M3 M4 M5

Figura 4.1 Cererea de bani ca o funcţie de ratele dobânzilor, venit şi nivelul

preţurilor

Cantitatea de bani cerută variază negativ cu rata nominală a dobânzii şi pozitiv

atât cu venitul naţional real cât şi cu nivelul preţurilor. În partea (i) a figurii este
ilustrată corelaţia invers proporţională dintre bani şi rata dobânzii. Când rata
dobânzii creşte de la i0 la i1, indivizii şi firmele reduc cantitatea cerută de bani de la
M0 la M1.

În partea (ii) a figurii este ilustrată corelaţia direct proporţională dintre cererea de
bani şi venitul naţional. Când venitul naţional creşte de la Y0 la Y1, indivizii şi
firmele cresc cantitatea cerută de bani de la M2 la M3.

În partea (iii) a figurii este ilustrată corelaţia direct proporţională dintre cererea de
bani şi nivelul preţurilor. Când nivelul preţurilor se dublează de la P0 la P1, indivizii
şi firmele îşi dublează cantitatea cerută de bani de la M4 la M5 (sursa: Lipsey, R.,
Chrystal, K.A.,pag. 766).

Să ne reamintim...

Cererea reală de bani se calculează ca raport ȋntre cantitatea nominală cerută şi

indicele general al preţurilor.

4.4. Oferta de monedă şi echilibrul pieţei monetare

02:30
Oricare ar fi cantitatea de bani lichizi pe care publicul o doreşte, masa monetară
existentă efectiv în circulaţie va fi cea furnizată de sistemul bancar, de oferta de

74
monedă.

Prin tranzacţiile specifice pieţei monetare are loc reglarea masei monetare în
circulaţie necesară desfăşurării activităţii economice. Acest proces se realizează prin
oferta de monedă de către bănci.

Oferta de monedă se manifestă activ atunci când moneda părăseşte depozitele

băncilor şi încetează cînd banii revin în sistemul bancar. Moneda este pusă în
circulaţie de băncile comerciale, care creează monedă de cont (scripturală) prin
acordarea de credite agenţilor economici, şi de Banca centrală prin mecanismele de
emisiune ce-i sunt specifice. Desigur, procesul este mult mai complex şi angajează
relaţii între verigile sistemului financiar-bancar, care realizează operaţii de finanţare
şi refinaţare. Operaţiile de finanţare se referă la acordarea de către bănci a
mijloacelor de plată solicitate de agenţii economici nonfinanciari. Refinanţarea
intervine atunci când o bancă se adresează altei bănci pentru a obţine, la rândul său,
un credit pentru a satisface cererile de monedă. Într-un astfel de sistem monetar
ierarhizat, Banca centrală îndeplineşte funcţia de casă centrală, de ultim rezervor de
lichidităţi; prin remonetizarea creanţelor primare, ea asigură refinanţare băncilor
comerciale.

În general, oferta de monedă, respectiv cantitatea de bani lichizi puşi în circulaţie,

depinde de următorii factori: politica financiară a guvernului, volumul emisiunilor
efectuate de Banca centrală, volumul depozitelor bancare, utilizarea unor
instrumente specifice de anulare a datoriilor, viteza de circulaţie a banilor, politica
băncilor comerciale cu privire la împrumuturi etc. În funcţie de influenţa acestor
factori, Banca centrală şi celelalte bănci participă, prin operaţiile ce le sunt specifice,
la reglarea masei monetare în circulaţie.

Intervenţia Băncii centrale în tranzacţiile de pe piaţa monetară se referă, în principal,

la trei categorii de operaţii: acoperirea deficitului bugetar, convertibilitatea devizelor
în moneda naţională, refinanţarea băncilor comerciale prin remonetizarea creanţelor
primare (rescontarea cambiilor).

Oferta de monedă este suplimentată de către Banca de emisiune în primul rând

pentru acoperirea nevoilor de resurse financiare ale statului. Astfel, dacă bugetul de
stat este întocmit cu deficit sau dacă în cursul execuţiei sale rezultă un deficit, pentru
acoperirea cheltuielilor Administraţiei de stat, Trezoreria emite bonuri de tezaur la

75
care subscriu băncile comerciale. Sumele obţinute de către băncile comerciale din
revânzarea bonurilor respective Băncii centrale reprezintă oferta de monedă, bilete
de bancă puse în circulaţie sub formă de monedă scripturală sau de numerar.

În ceea ce priveşte convertabilitatea devizelor, Banca centrală suplimentează masa

monetară în circulaţie de fiecare dată când cumpără devizele străine obţinute prin
exportul de mărfuri, şi diminuează aeastă masă cu ocazia vânzării devizelor pentru a
finanţa importurile pe care le fac agenţii economici.

Să ne reamintim...

Oferta de monedă se manifestă atunci când moneda părăseşte depozitele băncilor şi

încetează cînd banii revin în sistemul bancar. Moneda este pusă în circulaţie de
băncile comerciale, care creează monedă de cont (scripturală) prin acordarea de
credite agenţilor economici, şi de Banca centrală prin mecanismele de emisiune ce-i
sunt specifice.

Biletele Băncii centrale intervin, de asemenea, în formarea ofertei pe piaţa monetară

în situaţiile în care băncile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a
putea face faţă retragerilor mai mari decât depunerile (publicul doreşte să păstreze o
parte mai mare din active sub formă de numerar), precum şi atunci când rezervele
lor sunt sub nivelul celor legale sau dorite pentru a putea satisface cererile de
monedă din partea clientelei. În aceste situaţii au loc operaţii de remonetizare a unor
creanţe primare sau de rescontare a cambiilor.

Cambia reprezintă denumirea generică atribuită unor documente (poliţe) care fac
dovada unei creanţe, respectiv a dreptului creditorului de a primi (încasa imediat sau
la un anumit termen) de la debitor sumele datorate din vânzări pe credit sau alte
efecte comerciale. Astfel, dacă un agent economic deţine una sau mai multe cambii
(creanţe) şi are nevoie de bani lichizi el se poate adresa băncii sale (la care are contul
deschis) sau la altă bancă comercială pentru a obţine un credit. Operaţia se numeşte
scontare, iar suma reţinută din valoarea cambiei sub formă de dobândă se numeşte
rata sau taxa de scont. Banca comercială care a realizat scontarea se poate adresa,
la rândul ei Băncii centrale pentru o operaţie de rescontare sau de remonetizare a
creanţelor deţinute în portofoliul său. Dobânda percepută de Banca centrală pentru
această operaţie de refinanţare a băncilor comerciale se numeşte taxa de rescont sau
rata de scont oficială. Scontarea este o operaţie de finanţare a agenţilor economici

76
nonfinanciari, în timp ce rescontarea este o operaţie de refinanţare a băncilor
comerciale, care le dă posibilitatea să-şi suplimentze propriile rezerve şi prin aceasta
oferta pe piaţa monetară.

Din cele arătate rezultă că oferta sau crearea de monedă nouă (care măreşte masa
monetară în circulaţie) este legată, în principal, de operaţiunile de creditare a
agenţilor economici din afara sistemului bancar de către băncile comerciale. Masa
monetară creşte când băncile comerciale acordă împrumuturi clienţilor şi se reduce
când clienţii achită creditele obţinute de la acestea.

Să ne reamintim...

Dacă un agent economic deţine creanţe şi are nevoie de bani lichizi el se poate
adresa băncii sale (la care are contul deschis) sau la altă bancă comercială pentru a
obţine un credit. Operaţia se numeşte scontare, iar suma reţinută din valoarea
cambiei sub formă de dobândă se numeşte rata sau taxa de scont. Banca comercială
care a realizat scontarea se poate adresa, la rândul ei Băncii centrale pentru o
operaţie de rescontare.

Băncile comerciale acordă credite clienţilor lor în condiţiile unor restricţii de rezerve
obligatorii sau dorite de ele. În general, rezervele băncilor comerciale sunt formate
din numerarul păstrat în tezaurul propriu şi din cel depozitat în conturile lor la Banca
de emisiune. Pe baza acestor rezerve, băncile comerciale creează monedă scripturală,
potenţează masa monetară în circulaţie, proces cunoscut sub denumirea de
expansiune a depozitelor la vedere, de multiplicator al banilor de cont sau
multiplicator al creditului. El se determină ca raport între volumul noilor depozite şi
cel al noilor rezerve:

Mc = D / R = 1 / r , unde

Mc = multiplicatorul monedei de cont (creditului)

D = depozite la vedere

R = rezervele băncilor

r = rata rezervelor obligatorii.

În cazul în care are loc o scurgere de numerar din sistemul bancar, procesul analizat
în sens invers, adică al contracţiei ofertei de moendă de cont. Astfel, dacă un client al
77
băncii decide să retragă din contul să curent o sumă în numerar, rezervele băncii se
vor diminua cu aceeaşi mărime. Scurgerea numerarului din sistemul bancar va
antrena o distrugere a monedei de cont de 1/r sau mai mare. De regulă, când
rezervele băncilor scad sub nivelul legal sau dorit, volumul noilor credite acordate de
acestea va fi sub nivelul la care se restituie vechile credite, ceea ce va reduce masa
monetară în circulaţie. Procesul de contracţie se va opri pe măsură ce băncile obţin
rezervele suplimentare necesare pentru a spori oferta netă de credit.

În concluzie, fiecare unitate monetară intrată ca rezervă iniţială în sistemul bancar

poate crea mai mulţi bani de cont în măsura în care băncile comerciale utilizează
rezervele lor excedentare pentru a oferi pe piaţa monetară credite aducătoare de
dobânzi. Rezervele băncilor comerciale şi cererea pentru credite din partea agenţilor
economici care îndeplinesc condiţiile de bonitate financiară determină, în general
masa monetară în circulaţie.

Exemplu: Presupunem un nivel al ratei rezervelor obligatorii de10% din volumul

depozitelor la vedere. De asemenea, cosiderăm că un agent economic din afara
sistemului bancar decide o sumă de 10 mil. u.m. să depună într-un cont la vedere, o
sumă de 10 mil. u.m., la o bancă comercială pe care o notăm cu A. Banca reţine
efectiv ca rezervă doar 1 mil. u.m. , diferenţa de 9 mil. u.m. fiind împrumutată unui
client. Creditul acordat de banca A înseamnă crearea unei cantităţi suplimentare de
bani în cont de 9 mil. u.m., depozitarul sumei putând fi aceeaşi bancă sau o altă
bancă comercială unde se află contul operabil prin cecuri al beneficiarului creditului
respectiv. Important este faptul că banca unde s-a creat noul depozit la vedere ( pe
care o notăm cu B) poate proceda în acelaşi mod: să reţină ca rezervă 10% din cei 9
mil. u.m. adică 0,9 mil. u.m. şi diferenţa de 8,1 mil. u.m. să o împrumute clienţilor
săi, şi aşa mai departe. Aşadar, în întregul sistem bancar, oriunde vor fi depozitate de
beneficiari sumele luate cu împrumut, se realizează în acelaşi mod noi suplimentări
la rezervele băncilor comerciale, ce permit acordarea de noi credite care, atâta timp
cât vor fi cheltuite de beneficiarii lor prin redepozitare (sub forma banilor de cont) –
vor potenţa masa monetară în circulaţie. Procesul de expansiune (multiplicare) a
banilor de cont va continua până când se vor epuiza rezervele noi pe care s-a bazat
creditarea; în exemplul nostru, până când întreaga sumă de 10 mil. u.m. este reţinută
de băncile comerciale ca rezervă obligatorie. Astfel, pentru fiecare unitate monetară
introdusă în sistemul bancar, băncile comerciale au creat 10 u.m. depozite la vedere
sau monedă de cont.
78
 Să ne reamintim...

Fiecare unitate monetară intrată ca rezervă iniţială în sistemul bancar poate crea
mai mulţi bani de cont, în măsura în care băncile comerciale utilizează rezervele lor
excedentare pentru a oferi pe piaţa monetară credite aducătoare de dobânzi.

Procesl este cunoscut sub denumirea de expansiune a depozitelor la vedere, de

multiplicator al banilor de cont :

Mc = depozite/ rezerve = 1/ rata rezervei obligatorii.

Piaţa monetară se află în stare de echilibru atunci când, la un anumit nivel al preţului
monedei (ratei dobânzii), cantitatea de monedă oferită este egală cu cantitatea cerută.
În figura de mai jos punctul de intersecţie (E0) între curba cererii de monedă (MD) şi
curba ofertei de monedă (MS) arată că echilibrul pe piaţa monetară se realizează la
un anumit nivel al ratei dobânzii şi la o anumită mărime a masei monetare în
circulaţie.

MD MS
d’
E

M0 M
Figura 4.2 Echilibrul pieţei monetare

În general, creşterea rezervelor excedentare de care dispun băncile comerciale duce

la sporirea ofertei de monedă pe piaţa monetară, şi invers. Asupra ofertei de monedă
influenţează însă şi alţi factori: modificarea cotei rezervelor (obligatorii sau dorite)
păstrate de băncile comerciale, preferinţele publicului privind forma în care doreşte
să deţină disponibilităţile sale băneşti, politica monetară promovată de Banca
centrală etc. Sensurile diferite ale influenţei factorilor menţionaţi fac ca oferta
generală de monedă să crească sau să scadă, determinând extinderea sau contracţia
masei monetare în circulaţie.
Cantitatea de monedă în circulaţie depinde însă şi de cererea de monedă. Astfel, se
poate ca băncile comerciale să dispună de rezerve suplimentare pe care doresc să le

79
 împrumute, dar să nu existe cerere de credite la nivelul respectiv al ratei dobânzii.
Surplusul de ofertă de monedă poate fi absorbit printr-o diminuare a ratei dobânzii,
stimulând cererea de monedă şi realizând astfel echilibrul pe piaţa monetară la un
nivel mai scăzut al preţului monedei.
Acest proces de intercondiţionare şi ajustare reciprocă cerere-ofertă-preţul monedei
(rata dobânzii) are loc în condiţiile specificului pieţei monetare. Ea este o piaţă
omogenă prin natura tranzacţiilor, dar de tip oligopol, cu puţini ofertanţi. De
asemenea, rata dobânzii, ca preţ al monedei, se caracterizează printr-o anumită
rigiditate. Astfel, în principiu, o bancă comercială nu poate coborî rata dobânzii
pentru a mări volumul creditelor acordate decât dacă reduce şi rata dobânzii plătite
pentru depozitele colectate. Un astfel de comportament al băncii poate duce la
pierderea clienţilor, care se vor reorienta spre băncile ce oferă dobânzi mai ridicate
03:30
pentru depunerile lor.
Rata dobânzii creşte atunci când există o cerere excesivă de bani şi scade atunci când
există o ofertă excesivă de bani.

Analizaţi componentele masei monetare.

Rezumat
• Piaţa monetară se referă la cererea şi oferta de monedă, la relaţiile
privind tranzacţiile cu monedă. Băncile, instituţiile bancar-financiare
în general (băncile de toate felurile, societăţile de asigurare, casele de
economii şi împru-muturi, casele de pensii etc.) reprezintă acea
categorie de agent economic care îndeplineşte rolul de intermediar
financiar între ceilalţi agenţi economici, gestionând instrumentele
monetare folosite în sistemul economiei de piaţă. Funcţia principală a
băncilor constă în acordarea de împrumu-turi agenţilor economici
care întrunesc condiţiile de bonitate financiară.
• Totalitatea instrumentelor monetare, existente la un moment dat în
economia unei ţări constituie masa monetară.
• În funcţie de agregatul monetar care o defineşte, masa monetară
poate fi determinată ca stoc (existent la un moment dat) sauca flux

80
 (care circulă într-o anumită perioadă de timp).

• Un agregat monetar cuprinde moneda propriu-zisă (banii lichizi) şi o

parte a instrumentelor semimonetare gestionate de bănci sau de alte
instituţii financiare. În funcţie de uşurinţa cu care se transformă în
bani lichizi agregatele monetare se împart în: M1 ( masa monetară în
sens restrâns ), M2, M3, L.

Test de evaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 20 de minute

1. Interpretaţi corelaţiile dintre rata dobânzii şi forţele pieţei monetare.

2. Definiţi multiplicatorul monetar.
3. Explicaţi structura masei monetare.
4. Definiţi operaţiunea de scontare.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 15 minute

1. Care dintre următoarele active monetare este inclus ȋn agregatul monetar M1:
a) depozitele la vedere ale firmelor;
b) depozitele la vedere ale populaţiei;
c) numerar ȋn circulaţie;
d) toate cele de mai sus.

2. Masa monetară este deţinută de:

a) banca centrală;
b) agenţii economici nonbancari;
c) banca centrală şi băncile comerciale;
d) populaţie.

3. Dacă ȋn cadrul sistemului bancar al unei ţări, rata rezervei obligatorii este
20%, multiplicatorul monetar este:
81
 a) 5;
b) 0, 2
c) 1/5
d) nu se poate calcula.

4. Cererea de bani reprezintă:

a) un pârghie de control a masei monetare;
b) dorinţa populaţiei de a se ȋmbogăţii;
c) cerere de disponibilităţi băneşti;
d) toate cele de mai sus.

5. Dacă Banca Centrală cumpără valută de la populaţie, oferta de bani:

a) creşte;
b) scade;
c) rămâne constantă;
d) nu are legătură.

Răspunsuri: 1. d; 2. b; 3. a; 4. c; 5. a.

Bibliografie

1.Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , -

Economie, Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009
2.Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar de
Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003
3.Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
4.Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic, Editura
Bizzkit, Bucureşti,2011
5.Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE,
Bucureşti, 2011
6.Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance, Bucureşti,
2011
7.Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică
generală. Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE,
Bucureşti, 2008.

82
 Unitatea de învăţare 5. INFLAŢIA

Cuprins
5.1. Natura şi cauzele inflaţiei
5.2. Formele inflaţiei şi consecinţele sale
5.3. Măsuri antiinflaţioniste. Instrumente ale politicii monetare

Introducere

Inflaţia şi şomajul reprezintă dezechilibre macroeconomice, ȋntâlnite ȋn majoritatea

economiilor de piaţă contemporane, ceea ce le-a transformat şi ȋn unele dintre cele mai
analizate şi controversate fenomene economice.

Obiectivele unităţii de învăţare

Înţelegerea interdependenţelor complexe dintre factorii cauzali ce explică

evoluţia dezechilibrelor dintre cererea agregată şi oferta reală de bunuri
economice;
Formarea abilităţilor/deprinderilor necesare analizei şi interpretării unor
date statistice referitoare la intensitatea inflaţiei şi a evoluţiei ecartului,
cererea solvabilă nominală – oferta reală de mărfuri.
Reliefarea semnificaţiilor şi limitelor curbei Phillips, pe baza analizei
concrete a relaţiei inflaţie – şomaj pe termen scurt şi pe termen lung.

Durata medie de parcurgere a celei de-a cincea unităţi de învăţare este de 2 ore.

5.1 Natura şi cauzele inflaţiei

Întrucât procesul inflaţionist se identifică în mare măsură cu deprecierea banilor,

00:00
analiza naturii şi cauzelor inflaţiei este corelată cu formele de bani aflaţi în
circulaţie. Astfel, inflaţia s-a manifestat la început sub forma devalorizării mascate
a monedelor din metal preţios, prin punerea în circulaţie a unor monede cu valoare
83
mai mică decât cea nominală: banii metalici falsificaţi, având greutăţi mai mici
sau conţinuturi în aur mai reduse decât cele oficiale.
O altă formă istorică de inflaţie este inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur,
când bancnotele puse în circulaţie ca reprezentant al aurului întreceau propria lor
măsură: respectivele semne ale valorii (bancnotele) se discreditau în faţa
posesorilor, iar preţurile creşteau ca urmare a scăderii puterii lor de cumpărare.
Procesul separării definitive a banilor de aur a creat premisele unei noi forme de
inflaţie. Aceasta este în fapt inflaţia care se extinde până în zilele noastre. În
consecinţă, inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a
banilor de credit, care se exprimă în creşterea preţurilor şi în scăderea încrederii
publicului în banii depreciaţi.
Aşadar, inflaţia contemporană constă, în principal, în procesul de depreciere a
monedei naţionale, de scădere a valorii sau a puterii de cumpărare a banilor. Ea se
manifestă ca o creştere generalizată şi de durată a preţurilor şi reflectă modificări
structurale între circulaţia banilor depreciaţi şi fluxurile reale din economie.
Rezultă că inflaţia este prezentă doar atunci când creşterea preţurilor este:
• generalizată, adică priveşte întreg ansamblul de bunuri, indiferent de
importanţa lor;
• continuă, de durată, adică nu se limitează la o perioadă scurtă de timp (lună,
trimestru etc.) şi nu este generată de cauze conjuncturale.
Inflaţia nu trebuie confundată cu alţi termeni asemănători oarecum, precum
deflaţia care exprimă un proces cumulativ de reducere a preţurilor pe ansamblul
economiei. Este de menţionat de asemenea că dezinflaţia este definită ca un
proces (perioadă) de încetinire a ritmului de creştere a preţurilor. Altfel spus,
dezinflaţia reflectă reducerea ratei inflaţiei, proces compatibil cu creşterea
preţurilor.
La baza declanşării şi perpetuării inflaţiei se pot afla numeroşi factori generali şi
particulari, a căror analiză – în vederea promovării unor măsuri de politică
antiinflaţionistă – trebuie realizată funcţie de condiţiile concrete de loc şi de timp.
În cele ce urmează sunt prezentate cauzele generale ale inflaţiei care se află în
strânsă legătură cu evoluţia unor importante variabile macroeconomice: creşterea
economică, investiţiile, şomajul, comerţul exterior, etc.:
- Inflaţia prin monedă, explicată prin emisiunea excesivă de semne
băneşti. O asemenea explicaţie a procesului inflaţionist este
considerată ca unilaterală, având un caracter strict tehnico-monetar;
84
 - Inflaţia prin cerere care are drept cauză reală excesul de cerere
solvabilă. Ea este legată de acele aspecte şi corelaţii marfaro-monetare
care generează şi consolidează un dezechilibru de durată între oferta şi
cererea de bunuri pe piaţă. Aceasta deoarece, adaptarea cantitativă şi
structurală a ofertei la un exces de cerere nu se poate realiza decât
după o anumită perioadă de timp.
Prin creşterea preţurilor se asigură o corelare rapidă a forţelor pieţei întrucât are
loc o reducere a puterii de cumpărare a banilor. O asemenea modalitate de
adaptare poate însă întreţine şi, uneori, chiar amplifica excesul de cerere.
- Inflaţia prin costuri se explică prin faptul că orice creştere a
costurilor de producţie duce la o creştere a preţurilor (formate din cost
unitar şi profit unitar) întrucât întreprinzătorii urmăresc cel puţin
menţinerea raportului dintre profit şi cost. Creşterea costurilor de
producţie poate fi generată de evoluţia oricărui element al acestora:
creşterea preţurilor materiilor prime, combustibililor şi energiei
indigene sau importate (inflaţie importată), creşterea mai rapidă a
salariilor comparativ cu evoluţia productivităţii muncii, sporirea
cheltuielilor presupuse de protejarea mediului înconjurător ş.a.m.d..
- Inflaţia prin credit - expansiunea creditului pentru producţie şi
pentru consum poate amplifica în asemenea măsură circulaţia masei
monetare încât determină apariţia unor dezechilibre între cantitatea
totală de bani în circulaţie şi oferta globală de mărfuri.
- Inflaţia prin buget - ȋn situaţia în care cheltuielile bugetului de stat
sunt mai mari decât veniturile pentru acoperirea deficitului bugetar
guvernul recurge la emisiuni suplimentare de bani, cu caracter
inflaţionist.

Să ne reamintim....
Inflaţia se manifestă ca o creştere generalizată şi de durată a preţurilor,
ȋnsoţită de scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Ȋn funcţie de cauzele care ȋi determină apariţia, există: inflaţie prin monedă, prin
buget, prin cerere , prin ofertă, prin credit, prin costuri. Cauzele se pot manifesta
mai multe, simultan.

Aceste cauze trebuie privite şi în legătură cu structurile socio-economice existente,

85
 în sensul că:
• monopolurile şi oligopolurile, prin rolul important sau chiar determinant în
formarea şi evoluţia preţurilor, prezintă un factor potenţial inflaţionist;
• sindicatele întreţin starea de inflaţie deoarece prin acţiunile lor revendicative
urmăresc şi de multe ori reuşesc să obţină importante creşteri salariale în
anumite domenii sau pe ansamblul economiei naţionale, creşteri neînsoţite de
evoluţii corespunzătoare ale productivităţii muncii;
• în vederea realizării intereselor lor, întreprinderile/societăţile transnaţionale
(care au o pondere crescândă în cadrul diverselor economii naţionale)
promovează strategii de producţie, comerciale şi financiare global-planetare
prin care limitează suveranitatea naţională şi posibilităţile de cooperare şi
înfăptuire a unor politici economice naţionale independente, inclusiv în ce
priveşte prevenirea şi combaterea inflaţiei.
Toate cauzele care generează şi întreţin procesul inflaţionist au ca rezultat
formarea unei mase monetare excedentare în circulaţie, dezechilibrând raportul
dintre cererea nominală – artificial potenţată - şi oferta reală de bunuri economice
pe piaţă.

00:45
5.2 Formele inflaţiei şi consecinţele sale

Inflaţia contemporană reprezintă un fenomen macroeconomic care prin

consecinţele sale economice şi sociale afectează, direct sau indirect, întreaga
societate. Aşa cum susţin numeroşi specialişti, efectele inflaţiei diferă în funcţie de
amploarea fenomenului inflaţionist şi de sensurile dinamicii lui.
Pentru măsurarea dimensiunilor inflaţiei şi a sensurilor dinamicii ei se
folosesc mai mulţi indicatori: indicele general al preţurilor, dinamica preţurilor
bunurilor de consum, indicele costului vieţii, evoluţia cursului de schimb al
monedei naţionale, evoluţia masei monetare în circulaţie în raport cu dinamica
indicatorilor creşterii economice (produsul naţional, venitul naţional), etc.
Pe baza indicatorilor menţionaţi, îndeosebi a indicelui preţurilor, în
literatura economică se fac următoarele delimitări privind formele inflaţiei în
funcţie de amploarea acestui fenomen:
- inflaţie târâtoare, când indicele preţurilor înregistrează o creştere de
până la 5%, evoluţia masei monetare în circulaţie fiind, de regulă,
devansată de ritmurile creşterii economice. O astfel de evoluţie a
masei monetare şi a preţurilor poate influenţa pozitiv activitatea
economică prin impulsionarea investiţiilor;
- inflaţia persistentă (deschisă), când preţurile cunosc ritmuri de 5-
86
 10%, afectând în general cumpărătorii, mai ales pe cei cu venituri fixe;
- inflaţia galopantă, când preţurile înregistrează ritmuri de creştere mai
mari de 10% (inflaţia cu două cifre), devansând semnificativ ritmurile
de creştere a producţiei, salariilor şi a altor venituri. Se reduc
economiile şi investiţiile, se înrăutăţeşte situaţia balanţei de plăţi
externe, etc.;
- hiperinflaţia, când, în principiu banii ajung să nu mai fie acceptaţi în
schimburile de mărfuri, iar procesul inflaţionist devine practic de
necontrolat. Pentru a nu se ajunge la asemenea “catastrofă” monetară,
statul intervine prin politicile sale fiscale, bugetare, de preţuri şi
monetare.

Consecinţele inflaţiei depind, evident, de amploarea acestui fenomen, dar

şi de starea evoluţiei economiei în ansamblu. Corelaţiile cantitative dintre procesul
inflaţionist şi dinamica economiei (rezultatelor macroeconomice) sunt puse în
evidenţă prin următorii termeni consacraţi:
- creştere neinflaţionistă, când rata de creştere economică este mai
înaltă decât cea a inflaţiei;
- creştere inflaţionistă, când rata inflaţiei este mai mare decât ritmul
mediu anual de creştere a rezultatelor macroeconomice; stagflaţie,
evidenţiază acea situaţie din economia unei ţări care se caracterizează
prin inflaţie persistentă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei
sau prin aşa-numita “creştere zero”;
- slumpflaţie, care reflectă situaţia din economia unei ţări, caracterizată
prin recesiune economică (declin economic), pe de o parte, şi inflaţie
persistentă sau chiar galopantă, pe de altă parte.

Exemple : Creşterea neinflaţionistă s-a manifestat în economiile ţărilor

occidentale, în deceniile 6 şi 7 ale secolului trecut; creşterea inflaţionistă ; a fost
caracteristică majorităţii ţărilor occidentale în deceniul al 8-lea, iar slumpflaţia se
manifestă ȋn prezent, ȋn multe din tările afectate de criza economică mondială.

Să ne reamintim...
În funcţie de intensitatea acesteia, există: inflaţie târâtoare, persistentă,
galopantă, hiperinflaţie.

Indiferent de dinamica economiei, specialiştii sunt unanimi în a aprecia că

inflaţia persistentă, cu trend crescător de durată, care tinde să devină galopantă
reprezintă un factor destabilizator al oricărei economii naţionale. O astfel de
inflaţie descurajează investiţiile productive şi orientează resursele financiare spre
acţiuni speculative curente, viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor bunuri
economice, îngreunează sau chiar anulează posibilitatea efectuării unor calcule de
87
 eficienţă şi respectiv, a unor alegeri corecte din partea agenţilor economici,
întrucât prin reţeaua de preţuri ei primesc semnale inadecvate.
\

5.3 Măsuri antiinflaţioniste. Instrumente ale politicii monetare

Efectele procesului inflaţionist sunt recepţionate în primul rând de agenţii

01:30
economici aflaţi în situaţia de consumatori (cumpărători), pentru că ei trebuie să
facă faţă cu veniturile lor, creşterilor succesive de preţuri determinate de fiecare
val inflaţionist. De regulă, cei mai afectaţi de consecinţele inflaţiei sunt categoriile
populaţiei cu venituri fixe, care nu pot compensa sau limita pierderile provocate
de creşterea în timp a preţurilor.
Sub incidenţa efectelor inflaţiei se află nu numai veniturile, ci şi
economiile agenţilor economici, împrumuturile acordate de creditori, etc., astfel că
odată cu deprecierea banilor averea lor formată din active lichide se diminuează în
mod relativ. Se subînţelege că din acest proces de redistribuire a venitului şi a
averii ca efect al inflaţiei, o parte a publicului poate obţine avantaje. Dar, în
ansamblu, reacţia publicului este negativă, ostilitatea lui împotriva inflaţiei fiind
determinată de incertitudinea generalizată pe care acesta o instaurează în viaţa
economică şi socială a unei ţări. Din cele arătate rezultă că efectele inflaţiei sunt
numeroase şi contradictorii, ele acţionează în sensuri diferite şi se răsfrâng asupra
vieţii economice prin creşterea instabilităţii şi incertitudinii, iar asupra
comportamentului agenţilor economici prin căutări febrile de a se sustrage
efectelor negative ale inflaţiei sau cel puţin de a diminua pierderile provocate de
ea. Toate acestea explică ostilitatea publicului împotriva inflaţiei, ca şi tăria
presiunii asupra guvernului de a adopta măsuri antiinflaţioniste.
Dată fiind complexitatea fenomenului inflaţionist, a consecinţelor
economice şi sociale pe care le generează, măsurile antiinflaţioniste sunt şi ele de
o mare complexitate. Acestea pot fi grupate în două mari categorii:
- măsuri de protecţie a agenţilor economici împotriva creşterii preţurilor şi
scăderii puterii de cumpărare a banilor;
- măsuri de limitare şi control al procesului inflaţionist.
Din prima categorie de măsuri antiinflaţioniste fac parte indexarea
veniturilor, acordarea de compensaţii de către stat sau întreprinderi pentru diferite
categorii ale populaţiei, subvenţionarea unor produse de bază etc. Indexarea
reprezintă creşterea procentuală sau în sume absolute a veniturilor agenţilor
economici, îndeosebi a salarilor, pensiilor şi altor venituri fixe, astfel încât să
acopere parţial sau total creşterea preţurilor generate de inflaţie. Indexarea în
raport cu rata inflaţiei se poate aplica şi dobânzilor plătite pentru economiile
păstrate de public la instituţiile financiar – bancare, precum şi dobânzilor
percepute de aceste instituţii pentru creditele acordate agenţilor economici.
În cea de a doua categorie se înscriu măsurile menite să ducă la refacerea
88
echilibrului economic şi monetar deteriorat de inflaţie. Astfel, printre măsurile
adoptate de guvern în vederea limitării şi controlului inflaţiei pot fi menţionate:
reducerea cheltuielilor bugetare, echilibrarea balanţei de plăţi externe, majorarea
taxelor şi impozitelor, limitarea creditului de consum, îngheţarea preţurilor şi
salariilor etc. Aceste măsuri (de politică fiscală, bugetară, de preţuri etc.) sunt
corelate cu cele adoptate de Banca Centrală prin folosirea unor instrumente
specifice politicii monetare.
Politica monetară – una dintre cele mai vechi politici economice –
reprezintă acţiunea exercitată de autoritatea bancară (Banca Centrală) asupra
masei monetare în circulaţie şi asupra activelor bancare în vederea orientării
economice pe termen scurt sau mediu. Prin ansamblul de reglementări pe care
autoritatea bancară centrală le impune celorlalte bănci, politica monetară este
subordonată înfăptuirii unor obiective economice generale, cum sunt :
expansiunea economică, stabilitatea preţurilor, ocuparea forţei de muncă,
deschiderea economiei naţionale spre exterior etc..
Rolul politicii monetare constă, pe plan intern, în reglarea cantităţii de bani
în circulaţie, a cererii şi a ofertei pe piaţa monetară, iar pe plan extern, în
asigurarea echilibrului balanţei de plăţi. Prin folosirea unor instrumente specifice,
Banca Centrală urmăreşte ca volumul masei monetare în circulaţie să concure la
desfăşurarea normală a circuitului economic, să preîntâmpine apariţia sau
accentuarea unor tendinţe inflaţioniste în economie.

Să ne reamintim...
Măsurile antiinflaţioniste sunt de două tipuri: măsuri de protecţie a
agenţilor economici împotriva creşterii preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare
a banilor( indexarea, subvenţionarea unor produse de bază ), măsuri de limitare
şi control al procesului inflaţionist ( de diminuare a cererii agregate, de stimulare
a ofertei, prin măsuri de politica monetară, fiscală, bugetară ).

Instrumentele politicii monetare, utilizate, de regulă, în ţările cu

economie de piaţă sunt următoarele: manevrarea taxei rescontului, cumpărările şi
vânzările de titluri pe piaţa deschisă (open market) şi variaţiile cotelor rezervelor
obligatorii.
Manevrarea taxei rescontului de către Banca Centrală joacă un rol
important în reglarea masei monetare în circulaţie. În funcţie de nivelul şi sensul
creditului şi costul lui, având loc încurajarea creditului şi invers. Ratele dobânzilor
acordate sau încasate de băncile comerciale urmează de regulă evoluţia ratei
oficiale, ceea ce înseamnă că prin tehnica indirectă a rescontării titlurilor de credit,
instituţia centrală de emisiune influenţează politica de credit în ansamblul ei.
Achiziţionarea şi vinderea titlurilor pe piaţa deschisă reprezintă un
instrument de politică monetară folosit mai ales în SUA. În mod curent Banca
Centrală (Sistemul Federal de Rezerve) deţine un portofoliu de hârtii de valoare
89
publice (creanţe asupra trezoreriei) şi private (creanţe asupra economiei) cu care
poate interveni în reglarea masei monetare prin aşa-numitele operaţiuni pe piaţa
liberă. Astfel, întrucât pe piaţa monetară poate să rezulte un excedent sau deficit
global de lichidităţi, Sistemul Federal de Rezerve intervine fie pentru a “reteza”
acest excedent, fie pentru a completa insuficienţa constatată. În primul caz,
Sistemul Federal de Rezerve cedează (vinde) pe piaţa monetară o parte din titlurile
de valoare pe care le deţine în portofoliul său de active. În cel de-al doilea caz,
când Sistemul Federal de Rezerve constată o insuficienţă de lichidităţi pe piaţa
monetară, acesta hotărăşte achiziţionarea de noi active (hârtii de valoare publice
sau private deţinute de băncile comerciale), sporind astfel rezervele băncilor
comerciale cu suma activelor respective. La rândul său, suplimentarea soldurilor
de rezerve ale băncilor comerciale dă posibilitatea acestora să-şi sporească
propriile credite şi respectiv masa monetară în circulaţie.
În concluzie, prin operaţiile de cumpărare şi vânzare a titlurilor de valoare
pe piaţa liberă, Sistemul Federal de Rezerve creează şi distruge rezervele în
sistemul bancar în acelaşi mod cum băncile comerciale creează şi distrug bani prin
extinderea sau restrângerea creditelor. În acest mod are loc o reglare a
lichidităţilor bancare în funcţie de nevoile economiei, politica de “open market”
având ca scop evitarea unor variaţii foarte mari şi dezordonate în evoluţia masei
monetare în circulaţie.
Practica cotelor obligatorii de rezervă reprezintă un instrument de
politică monetară care s-a generalizat în aproape toate ţările cu economie de piaţă.
Acest instrument de politică îşi dovedeşte utilitatea mai ales în ţările unde
predomină banii de cont (moneda scripturală), permiţând sistemului bancar să
controleze volumul şi structura masei monetare în circulaţie.
Variaţia cotelor de rezervă obligatorii constituie un instrument de politică
monetară care acţionează foarte rapid asupra masei monetare, întrucât afectează
imediat multiplicatorul creditului (banilor de cont).

Exemple : Dacă la o rată a rezervelor obligatorii de 10% băncile

comerciale au dus expansiunea banilor de cont până la multiplicarea lor de zece
ori, o măsură de credit mai restrânsă prin decizia Băncii Centrale de a spori
rezervele obligatorii la 20% va obliga băncile centrale să reducă la jumătate
creditele acordate; creditele pot fi acum numai de cinci ori mai mari în raport cu
rezervele obligatorii, faţă de zece ori mai mari cât erau înainte.

Plafoanele de credit constau în acea tehnică bancară prin care se stabilesc

plafoanele maxime de credit pentru fiecare bancă comercială în parte de către
Banca Naţională. Astfel, limita maximă a expansiunii masei monetare este fixată
dinainte de Banca Naţională. În prezent, aceasta a renunţat la plafoanele de credit,
fiind considerate prea rigide pentru economia de piaţă.
Rata de refinanţare bancară, prin care Banca Naţională furnizează
90
 lichidităţi societăţilor bancare solicitante, în conformitate cu obiectivele sale de
politică monetară şi de credit. Refinanţarea băncilor comerciale este o operaţiune
pe termen scurt (maxim 90 zile).

Exemplu : Formele de refinanţare oferite de Banca Naţională a României

societăţilor bancare sunt liniile de credit şi creditul de licitaţii.

Liniile de credit constituie o formă de refinanţare prin care băncilor

comerciale le este permis să preleveze sume de bani dintr-un cont deschis la
Banca Naţională până la un anumit nivel şi în cadrul unui interval de timp
prestabilit. Rata dobânzii pentru linia de credit se stabileşte de către conducerea
Băncii Naţionale. O ridicare a ratei de refinanţare face creditul mai scump şi are ca
efect diminuarea masei monetare şi invers.
Creditul de licitaţie se caracterizează prin aceea că rata dobânzii se
stabileşte în şedinţele de licitaţie în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă.
Băncile comerciale licitează pentru resursele disponibilizate de Banca Naţională
care au oferit rata cea mai înaltă a dobânzii obţinând creditul oferit.
02:00

Explicaţi diferenţa dintre inflaţie, deflaţie şi stagflaţie

Rezumat
• Inflaţia contemporană constă, în principal, în procesul de depreciere a
monedei naţionale, de scădere a valorii sau a puterii de cumpărare a
banilor. Ea se manifestă ca o creştere generalizată şi de durată a preţurilor
şi reflectă modificări structurale între circulaţia banilor depreciaţi şi
fluxurile reale din economie.
• Inflaţia nu trebuie confundată cu alţi termeni precum deflaţia şi dezinflaţia.
• În funcţie de cauzele care îi determină apariţia întâlnim : inflaţie prin
cerere, inflaţie prin monedă, inflaţie prin costuri, inflaţie prin credit,
inflaţie prin buget.
• În funcţie de intensitatea acesteia, există: inflaţie târâtoare, persistentă,
galopantă, hiperinflaţie.
• Dată fiind complexitatea fenomenului inflaţionist, a consecinţelor
economice şi sociale pe care le generează, măsurile antiinflaţioniste sunt şi
ele de o mare complexitate: măsuri de protecţie a agenţilor economici
împotriva creşterii preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare a banilor
(indexarea, subvenţionarea unor produse de bază ), măsuri de limitare şi
control al procesului inflaţionist ( de diminuare a cererii agregate, de
stimulare a ofertei, prin măsuri de politica monetară, fiscală, bugetară ).

91
Test de evaluare a cunoştinţelor
Timp necesar: 20 de minute

1. Definiţi inflaţia şi arătaţi care sunt principalele tipuri de creştere

economică în funcţie de intensitatea inflaţiei.
2. Enumeraţi cauzele inflaţiei şi arătaţi în ce constă inflaţia prin costuri.
3. Care sunt principalele consecinţe ale inflaţiei?
4. Cum se determină nivelul şi evoluţia inflaţiei?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 15 de minute

1. Inflaţia prin costuri este cauzată de:

a) reducerea costurilor unitare;
b) scăderea preţurilor factorilor de producţie;
c) creşterea preţurilor factorilor de producţie;
d) creşterea ofertei agregate.

2. Dacă rata anuală inflaţiei ȋntr-o ţară este de 3,5%, putem spune că inflaţia a
fost:
a) persistentă;
b) hiperinflaţie;
c) târâtoare;
d) galopantă.

3.Puterea de cumpărare a banilor scade atunci când:

a) preţurile scad;
b) preţurile cresc;
c) creşte oferta agregată;
d) se ȋnregistrează un proces deflaţionist.
4. Inflaţia apare ca urmare a unui dezechilibru intre:
a) bunuri şi servicii;
b) masa monetară şi cantitatea de bunuri economice;
c) cerere şi ofertă;
d) reducerea puterii de cumpărare a banilor şi reducerea masei monetare.

92
 5. Reprezintă măsuri antiinflaţioniste de reducere a cererii agregate:
a) creşterea cheltuielilor bugetare;
b) reducerea ratei dobânzii;
c) creşterea ratei dobânzii;
d) nici una din cele de mai sus.

Răspunsuri: 1. c; 2. c; 3. b; 4.b; 5.

Bibliografie

1.Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , -

Economie, Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009
2.Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar
de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003
3.Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
4.Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic,
Editura Bizzkit, Bucureşti,2011
5.Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE,
Bucureşti, 2011
6.Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance,
Bucureşti, 2011
7.Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică
generală. Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE,
Bucureşti,

93
 TEMA
DE CONTROL NR. 2

1. La o reducere a venitului, ȋn mod normal:

a) economiile se vor reduce direct proporțional cu venitul;
b) consumul se va reduce ȋntr-o proporție mai mică, iar economiile ȋntr-o proporție
mai mare ȋn raport cu venitul;
c) consumul se va reduce direct proporțional cu venitul.

2. Valoarea prezentă a unui venit de 100.000 de euro, obținut peste 3 ani, ȋn

condițiile unei rate medii anuale a dobȃnzii de 10% este:
a) 100000 : (1 + 0,1)3;
b) 100000 * (1 + 0,1)3;
c) nu se poate determina.

3. Care din măsurile de mai jos are ca efect reducerea masei monetare?
a) acordarea de credite;
b) creşterea ratei rezervei obligatorii;
c) Banca Centrală cumpără valută de pe piața schimburilor valutare.

4. Care din următoarele enunțuri defineşte inflația?

a) creşterea prețurilor mai rapidă decȃt creşterea venitului mediu pe cap de
locuitor;
b) creşterea prețurilor mai lentă decȃt creşterea venitului mediu pe cap de locuitor;
c) creşterea generalizată şi de durată a prețurilor, ȋnsoțită de reducerea puterii de
cumpărare a banilor.

5. Indicele prețurilor de consum este 103%. Rata inflației este:

a) 3%;
b) 103%;
c) 30%.

Notă: Alegeți răspunsul corect ( există un singur răspuns corect ) şi justificați

alegerea acestuia.

94
 Unitatea de învăţare 6. PIAŢA MUNCII

Cuprins
6.1. Piaţa muncii; conţinut şi particularităţi
6.2. Cererea de muncă
6.3. Oferta de muncă

Introducere
În condiţiile economiei de piaţă, munca, factor activ şi determinant al producţiei
ȋşi furnizează serviciile, prin intermediul tranzacţiilor de piaţă. Pe baza raportului
cerere - ofertă se formează cea mai ȋntâlnită formă de venit, salariul.

Având ȋn vedere aceste aspect, ȋn continuare vom studia caracteristicile şi locului

pieţei muncii în economie, cererea şi oferta de muncă şi interacţiunea celor două
forţe ale acestei pieţe pentru a determina preţul muncii.

Obiectivele unităţii de învăţare

Definirea principalelor concepte utilizate în analiza pieţei muncii;
Explicarea conţinutului pieţei muncii şi înţelegerea mecanis-mului
specific de funcţionare a acesteia în cadrul sistemului de pieţe din
economie;
Caracterizarea cererii şi ofertei de muncă şi identificarea factorilor care
influenţează elasticitatea şi modificarea celor două forţe ale pieţei
muncii;
Prezentarea principalelor modele de analiză a proceselor de formare a
salariului pe piaţa muncii în funcţie de tipologia acesteia: piaţa
competitivă, monopolul, monopsonul şi monopolul bilateral.

Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare este de 2,5
00:00 ore.

95
6.1 . Piaţa muncii. Conţinut, rol şi particularităţi

Piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă reprezintă spaţiul în care se

întâlnesc şi se negociază în mod liber cererea de muncă de către cei ce au nevoie
de ea (firmele) şi oferta de muncă, reprezentată de posesorii factorului muncă.
Prin procesele specifice tranzacţiilor ce au loc pe această piaţă, în primul rând
prin procesul formării salariului ca preţ al serviciului factorului muncă, se asigură
echilibrarea cererii şi ofertei de muncă.

Piaţa muncii se află în strânsă legătură cu celelalte pieţe ale factorilor de

producţie, precum şi cu pieţele produselor (bunurilor materiale şi serviciilor).
Astfel, creşterea preţurilor la bunurile de consum va afecta negocierile cu privire
la salarizare, după cum modificarea preţurilor factorilor de producţie va influenţa
cererea şi oferta pe piaţa produselor. Intercondiţionarea fluxurilor reale (de factori
şi de produse) şi monetare (de venituri şi de cheltuieli) rezultate din tranzacţiile ce
au loc pe toate aceste pieţe decurge din unitatea circuitului economic.

În ansamblul fluxului circular al activităţii economice, rolul pieţei muncii

se realizează în principal prin următoarele funcţii:

• alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, unităţi

economice şi teritoriale în concordanţă cu volumul şi structura cererii de
muncă, determinată la rândul său din cererea de bunuri economice;

• formarea salariului prin confruntarea cererii cu oferta de muncă, ca preţ

sau venit ce remunerează serviciul factorului muncă.;

• sursă de informaţii pentru procesul de orientare şi formare profesională,

precum şi mijloc de control prin informaţiile pe care le furnizează în
legătură cu disfuncţionalităţile şi dezechilibrele ce apar în economie;

• prin organisme special instituţionalizate, piaţa muncii îndeplineşte şi

funcţia de protecţie socială a populaţiei active defavorizate de situaţiile
conjuncturale din economie

Tranzacţiile ce au loc pe piaţa muncii privesc o marfă de un fel deosebit,

care imprimă acestei pieţe caracteristici ce se reflectă în modul specific de
funcţionare şi care o deosebesc de toate celelalte tipuri de piaţă. În consecinţă,
piaţa muncii prezintă o serie de particularităţi ce trebuie luate în considerare

96
 atunci când analizăm mecanismele şi implicaţiile economice şi sociale ale
funcţionării acestei pieţe.

În primul rând, piaţa muncii se caracterizează printr-un nivel ridicat de

rigiditate, date fiind complexitatea laturilor economico-sociale ce se întrepătrund
şi a gradului lor de sensibilitate asupra echilibrului economic şi social. Factorul
uman care animă această piaţă şi implicaţiile pe care modul său de funcţionare îl
exercită asupra tuturor domeniilor de manifestare ale vieţii unei naţiuni
(economic, social, politic) pune deci, în alţi termeni problema echilibrului pe
această piaţă. Piaţa muncii este nu numai un cadru specific în care se confruntă
oferta cu cererea de muncă şi se ajustează cantităţile oferite cu cele solicitate la
nivelul salariului; ea este în acelaşi timp şi cadru de manifestare a proceselor de
formare şi recrutare a forţei de muncă, ale angajării, utilizării si remunerării
muncii, ale concedierii şi protecţiei sociale, precum şi raporturile de cooperare şi
relaţiile conflictuale.

În al doilea rând, datorită complexităţii şi implicaţiilor generate, piaţa

muncii este mai riguros reglementată în raport cu celelalte pieţe. Tranzacţiile care
au loc pe această piaţă se realizează în condiţiile unui cadru instituţional dinainte
acceptat de toţi participanţii, a unor instituţii şi legi care reglementează raporturile
de muncă, problemele ocupării, salarizării şi protecţiei sociale. De asemenea, pe
piaţa muncii se întâlnesc şi negociază nu numai cei care furnizează şi
00:30 achiziţionează serviciile factorului muncă (salariaţi şi întreprinzători) ci şi
organizaţiile patronale şi cele sindicale ca reprezentanţi ai lor, precum şi statul
prin politicile sale de ocupare şi de protecţie socială.

În al treilea rând, pe ansamblul economiei, piaţa muncii are o structură

eterogenă, cuprinzând numeroase segmente delimitate pe genuri de activitate sau
utilizări ale forţei de muncă, pe profesii au ocupaţii, pe zone economice sau arii
geografice, pe sexe, vârste, rasă, etc. Segmentarea pieţei muncii este o
caracteristică semnificativă a funcţionării acestei pieţe, avută în vedere mai ales
atunci când sunt analizate procesele de formare a salariului. Astfel, teoria
segmentării pieţei muncii în grupuri neconcurente reprezintă una din principalele
explicaţii ale diferenţierii salariilor între grupurile respective

În al patrulea rând, piaţa muncii este în mai mare măsură, faţă de

celelalte pieţe, o structură de piaţă cu concurenţă imperfectă; sindicatele pot fi
asimilate oligopolurilor sau monopolului, iar patronatele, oligopolului sau
97
monopolului. Prin urmare, mărimea şi evoluţia salariului nu rezultă doar din
acţiunea conjugată a forţelor pieţei, iar dinamica raportului cerere-ofertă şi a
preţului muncii nu reprezintă unicul mecanism de reglare a proceselor de ocupare
şi utilizare a resurselor de muncă.

6.2 Cererea de muncă

Activităţile existente şi cele care se iniţiază în economie generează nevoia
de muncă, care reprezintă volumul total de muncă necesar în perioada respectivă
pe ansamblul economiei. Nevoia de muncă este condiţionată de o serie de factori
cum sunt: volumul şi structura activităţilor economice, nivelul productivităţii
muncii, formele de ocupare a forţei de muncă şi regimul ocupări, etc. În timp,
evoluţia nevoii de muncă depinde în principal de ritmul creşterii economice,
dinamica productivităţii muncii, de posibilitatea şi eficienţa înlocuirii muncii prin
alţi factori de producţie.

Nevoia de muncă nu se manifestă însă, în întregime ca cerere pe piaţa

muncii. Ca şi în cazul altor bunuri sau servicii, nevoia sau trebuinţa în sine pentru
ele nu se identifică cu ceea ce economiştii numesc cerere de muncă. Condiţia
esenţială pentru ca nevoia de muncă să reprezinte cererea de muncă este
constituirea ei după regulile pieţei, salarizarea acesteia.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată sau cantitatea de

servicii ale factorului muncă care este dorită şi poate fi achiziţionată la un anumit
preţ de către cei care au nevoie de aceste servicii într-o anumită perioadă de timp
determinată. Aşadar, şi în cazul pieţei muncii, cererea poate fi determinată ca o
relaţie între cele două variabile: cantitatea de muncă cerută şi preţul sau salariul la
care poate fi achiziţionată.

Pe scurt, cererea de forţă de muncă se exprimă prin numărul locurilor de

muncă create în toate sectoarele şi ramurile economiei. Ea se manifestă efectiv la
nivelul angajatorilor (firmele de toate felurile) care au nevoie şi solicită ȋn condiţi
salariale, serviciile factorului muncă.

Din cele arătate, rezultă că cererea de muncă poate fi abordată atât la

nivelul firmei cât şi la nivelul pieţei. Cererea de muncă a pieţei rezultă din
însumarea cererii de muncă a firmelor participante, după cum curba cererii de
muncă a pieţei poate fi dedusă din curbele individuale ale cererii de muncă. În
98
consecinţă, în acest paragraf vom aborda în principal cererea de muncă a firmei. În
partea finală a capitolului, unde analizam procesele de formare a salariului pe
diferitele tipuri de pieţe, vom opera cu acest concept la nivelul pieţelor respective.

Cererea de muncă este o cerere derivată: ea derivă din cererea pentru

bunurile la a căror producere participă munca în combinaţie cu ceilalţi factori de
producţie.

Să ne reamintim....
Trebuie avută ȋn vedere diferenţa dintre nevoia de forţă de muncă
(dorinţele, necesarul angajatorilor) şi ceea ce ȋşi permit angajatorii să plătească
ȋn condiţii salariale, adică cererea de forţă de muncă. Cererea de muncă
reprezintă cantitatea de servicii ale factorului muncă care este dorită şi poate fi
achiziţionată la un anumit preţ (salariu) de către cei care au nevoie de aceste
servicii într-o anumită perioadă de timp determinată.

Angajatorii achiziţionează serviciile factorului muncă în funcţie de

contribuţia pe care acest factor o aduce la venitul firmei. Ei solicită şi angajează
forţa de muncă când venitul suplimentar pe care îl implică decizia de angajare,
adică aplică regula cunoscută care constituie condiţia de maximizare a profitului
firmei atunci când aceasta ajustează cantităţile utilizate dintr-un factor variabil:
Venit marginal = Cost marginal.

Venitul marginal al factorului muncă (VmgL) reprezintă producţia

suplimentară obţinută prin creşterea cu o unitate a volumului de muncă (un
lucrător, o zi de muncă sau o oră de muncă) exprimată în bani, adică valoarea
producţiei marginale a muncii, care este produsul dintre productivitatea marginală
a muncii şi preţul unitar al bunului respectiv. Costul marginal al factorului muncă
(CmgL) reprezintă costul unei unităţi suplimentare de muncă, fiind egal cu preţul
acesteia sau salariul plătit (S).

Aşadar, cunoscând nivelul salariului pe piaţa muncii, firma poate

determina numărul de lucrători pe care îi poate angaja în condiţiile maximizării
profitului: VmgL = CmgL = S.

Exemplu : Presupunem o firmă care acţionează pe o piaţă cu o concurenţă

perfectă. Ea poate angaja oricâţi lucrători doreşte şi are nevoie pentru un salariu de
99
1200 lei. De asemenea, firma produce un singur produs pe care îl vinde la preţul
pieţei de 20 lei bucata. Corelaţia dintre volumul producţiei şi numărul de lucrători,
precum şi celelalte corelaţii sunt prezentate în Tabelul 6.1.

Tabelul 6.1 Determinarea cererii de muncă a firmei

Costul
Număr Producţia Productiv
Venitul marginal Venitul
de fizică itatea
marginal al total
lucrători totală marginală
muncii
(L) (Q) (wmgL) (Vmg) (CmgL=S) (Qxp)
1 30 - - 1200 600
2 70 40 800 2400 1400
3 140 70 1400 1200 2800
4 220 80 1600 1200 4400
5 310 90 1800 1200 6200
6 390 80 1600 1200 7800
7 460 70 1400 1200 9200
8 520 60 1200 1200 10400
9 570 50 1000 1200 11400
10 610 40 800 1200 12200
11 640 30 600 1200 12800
12 660 20 400 1200 13200

După cum rezultă din tabel, venitul marginal sau valoarea producţiei
marginale a muncii creşte la început, atingând un nivel maxim (1800) după care
începe să scadă. Această evoluţie a VmgL îşi are cauza în acţiunea legii
randamentelor descrescânde, potrivit căreia productivitatea marginală a muncii
scade pe măsură ce într-o activitate se foloseşte o cantitate tot mai mare de muncă,
ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi. Dar atâta timp cât venitul
marginal este mai mare decât costul marginal al factorului muncă firma poate
angaja forţă de muncă suplimentară până când suma de bani pe care trebuie să o
plătească ultimului lucrător angajat echivalează venitul pe care ea îl obţine în
urma angajării lui. În exemplu, cererea de muncă a firmei este de 8 lucrători (VmgL
= CmgL).
100
 De fapt, curba descrescătoare a valorii producţiei marginale a muncii sau a
venitului marginal al acestui factor este curba cererii de muncă a firmei. Ca
oricare curbă normală a cererii, curba cererii de muncă are panta negativă,
exprimând, relaţia inversă între cantitatea de muncă cerută de firmă şi nivelul
salariului plătit.

1800
VmgL > CmgL
1500

VmgL = C mgL
1200

900
VmgL < C mgL
600

300 CL

0 2 4 6 8 10 12 L

Figura 6.1 Curba cererii de muncă a firmei

Reprezentată grafic în Figura 6.1, curba cererii de muncă ne arată ce

cantitate de servicii ale factorului muncă poate fi achiziţionată de firmă în funcţie
de nivelul salariului. Acţionând pe o piaţă cu concurenţă perfectă, firma nu poate
controla nivelul salariului pe piaţa muncii. Ea poate în schimb ajusta cantitatea de
muncă în raport de evoluţia venitului marginal, angajând lucrători până la punctul
în care curba VmgL intersectează linia salariului. Semnificaţia punctului de
echilibru (E) constă în faptul că la acest nivel al cererii de muncă se realizează
condiţia maximizării profitului (VmgL = CmgL). Suprafaţa de deasupra punctului de
echilibru, unde VmgL > CmgL, arată că la niveluri mai ridicate ale salariului
cantitatea de muncă cerută este mai mică, iar suprafaţa de sub punctul de
echilibru, unde VmgL < CmgL indică faptul că pot fi angajaţi un număr mai mare de
lucrători, dar numai la niveluri mai scăzute ale salariului.

Aşadar, dacă celelalte condiţii rămân neschimbate (caeteris paribus),

cantitatea de muncă cerută de firme se va reduce pe măsură ce preţul (salariul)
care trebuie plătit pentru a o achiziţiona creşte, şi invers, va fi cerută o cantitate
101
mai mare de muncă dacă salariul se reduce. Modificarea în sens invers a cantităţii
de muncă cerută la variaţia preţului pune în evidenţă elasticitatea cererii de
muncă adică, gradul de sensibilitate a cantităţii cerute din factorul muncă la o
schimbare a preţului său.

Elasticitatea cererii de muncă este influenţată de patru factori, cunoscuti şi

sub denumirea de principiile cererii derivate de muncă:

• întrucât cererea de muncă este derivată din cererea pentru produsul obţinut
ea depinde de natura acesteia. Astfel, cu cât cererea pentru bunul la a cărui
producere contribuie factorul muncă este mai elastică, cu atât cererea de
muncă este mai elastică;

• ponderea costului cu factorul muncă (salariul) în costul total al produsului.

Dacă ponderea salariului este redusă, modificarea preţului muncii (nivelului
salariului) va afecta în mică măsură costul total al produsului, elasticitatea
cererii de muncă fiind scăzută, şi invers;

• substituţia muncii cu alţi factori de producţie, în principiu cu factorul capital.

Cu cât există posibilităţi mai mari de substituire a muncii prin capital (maşini,
echipamente de producţie, etc.), cu atât cererea de muncă este mai elastică.

• productivitatea marginală descrescândă a muncii, care determină panta

negativă a VmgL, respectiv a cererii de muncă a firmei. Cu cât productivitatea
marginală a muncii se reduce mai repede o dată cu creşterea utilizării acestui
factor, cu atât elasticitatea cererii de muncă a firmei este mai scăzută, şi
invers.

Cunoaşterea elasticităţii cererii de muncă, are importanţă pentru deciziile

firmelor privind angajarea şi remunerarea muncii. În condiţiile unei cereri elastice,
o creştere a salariilor poate determina o reducere a ocupării prin efectul de
contracţie al cererii de muncă. În aceste condiţii, este mai dificil pentru posesorii
forţei de muncă de a obţine creşterea salariului şi a-şi asigura şi locurile de muncă.

Cererea de muncă a pieţei reprezintă cantitatea de muncă cerută de către

toţi cei care fac angajări pe piaţa respectivă, pentru o anumită perioadă de timp şi
la un nivel dat al salariilor. În general, cererea de muncă a pieţei este mai puţin
elastică decât cererea de muncă a firmei, mai ales atunci când reacţia preţului de
piaţă al produsului este permisă ca urmare a modificării cantităţii de muncă
utilizată.
102
Să ne reamintim...
Curba normală a cererii, de muncă are panta negativă şi arată relaţia
inversă între cantitatea de muncă cerută de firmă şi nivelul salariului plătit.
Firma poate determina numărul de lucrători pe care îi poate angaja în
condiţiile maximizării profitului: Vmarginal al muncii = C marginal al muncii =
Salariu.
Elasticitatea cererii de muncă exprimă gradul de sensibilitate a cantităţii
cerute din factorul muncă la schimbarea preţului său (salariului).

Într-o perioadă de timp, cererea firmelor pentru servicii ale factorului

muncă poate să crească sau poate să se reducă în funcţie de evoluţia mai multor
împrejurări. În această situaţie se modifică curba cererii de muncă în grafic
(deplasarea ei spre dreapta sau spre stânga), ceea ce semnifică faptul că la un
anumit nivel al salariilor pe piaţa muncii, cantitatea de muncă cerută, creşte sau
scade.
Principalii factori care determină modificarea cererii de muncă sunt:
modificarea cererii pentru bunul produs; modificarea preţului produsului rezultat
din utilizarea factorului muncă; evoluţia productivităţii muncii; modificarea
preţului factorului de producţie (capitalului) care poate substitui munca;
anticipările angajatorilor (firmelor) în legătură cu mersul afacerilor întreprinse,
etc.
Modificarea cererii pentru produsul la care participă forţa de muncă
determină modificări şi în cererea derivată pentru serviciile acestui factor de
producţie: creşterea cantităţii cerute din produsul respectiv va determina o creştere
a cererii de muncă (firmele fac angajări) iar scăderea cererii pe piaţa produsului
duce la reducerea cererii de muncă din partea firmelor (acestea procedează la
concedieri).
Modificarea preţului bunului-produs va afecta de asemenea, cererea de
muncă, întrucât determină modificarea curbei venitului marginal al factorului
muncă, care am văzut că reprezintă curba cererii de muncă a firmei.

Exemplu : Dacă preţul produsului din exemplul anterior, creşte de la 20

lei la 30 lei, curba VmgL se va deplasa la dreapta (creşte), determinând angajarea a
10 lucrători. Invers, dacă preţul produsului scade de la 20 la 15 lei, curba cererii
103
 de muncă se deplasează la stânga(scade), permiţând angajarea a numai 6 lucrători
la nivelul salariului pe piaţa muncii de 1200 lei, care presupunem că rămâne
nemodificat.

Evoluţia productivităţii muncii determină modificarea cererii de muncă,

întrucât afectează curba producţiei fizice marginale şi implicit a venitului marginal
al acestui factor de producţie. Astfel, creşterea productivităţii muncii duce la
deplasarea curbei VmgL spre dreapta şi deci a creşterii cererii firmelor pentru
serviciile factorului muncă. În situaţia reducerii productivităţii muncii sensul
mişcării curbei cererii de muncă este invers, ceea ce înseamnă că firmele nu pot
păstra nivelul salariului fără reducerea numărului locurilor de muncă.

Modificarea preţului factorului de producţie care poate substitui munca.

Astfel, în situaţia în care munca poate fi substituită prin capital, între modificarea
preţului capitalului şi evoluţia cererii de muncă există o relaţie pozitivă: creşterea
preţului capitalului duce la creşterea cererii de muncă şi invers, scăderea preţului
capitalului conduce la reducerea cererii pentru factorul muncă.

Să ne reamintim...
Cererea de forţă de muncă poate să crească sau să scadă (la un anumit
nivel al salariilor pe piaţa muncii, cantitatea de muncă cerută, creşte sau scade),
în funcţie de evoluţia mai multor factori: modificarea cererii pentru bunul
produs, modificarea preţului bunului produs, productivitatea muncii,
modificarea preţului factorului de producţie (capitalului) care poate substitui
munca, anticipările angajatorilor (firmelor) în legătură cu mersul afacerilor
întreprinse, etc.

01:30
6.3. Oferta de muncă
Satisfacerea cererii de muncă se realizează pe seama ofertei de muncă. Ea
are la bază acea parte a populaţiei aptă de muncă care ocupă sau solicită un loc de
muncă salarizat.

Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă ce poate fi efectuată de

populaţia aptă de muncă într-o perioadă de timp determinată şi care se delimitează
pe baza criteriului de salarizare.

Exemple: Ȋn oferta de forţă sunt incluse atât persoanele ocupate ȋn

condiţii salariale (oferta satisfăcută), cât şi şomerii (oferta nesatisfăcută). Astfel,
104
persoanele care nu îndeplinesc acest criteriu (femeile casnice, elevii şi studenţii,
cei care desfăşoară activităţi pe cont propriu , nesalarizate sau cei care nu doresc
să-şi ofere serviciile pe piaţa muncii) nu sunt incluse în oferta de muncă.

În timp, oferta totală de muncă se poate modifica, ca efect al acţiunii,

directe sau indirecte, a numeroase influenţe economice şi de altă natură.

În acest context, atunci când analizăm modificarea ofertei de muncă şi

elasticitatea acesteia (extinderea sau contracţia ei la variaţia muncii) trebuie să
luăm în considerare anumite particularităţi ale ofertei de muncă. Ele privesc
următoarele aspecte mai importante:

• formarea ofertei de muncă este supusă nu numai regulilor pieţei, ci şi

factorilor demografici, în primul rând a acelora care determină mărimea
populaţiei, structura acesteia pe categorii de vârstă, sex, etc;

• perioada relativ mare de timp necesară pentru a varia oferta de muncă

calificată. Aceasta se formează în decursul unei perioade relativ
îndelungate, până când noile generaţii ating vârsta la care se pot angaja şi
dobândesc instruirea corespunzătoare;

• insepararea posesorului forţei de muncă de serviciile muncii sale, ceea ce

face ca oferta de muncă să fie într-un fel unică în ansamblul factorilor de
producţie. Faptul că oferta serviciilor de muncă necesită prezenţa în timp
şi în spaţiu, a persoanei care le oferă, determină un loc aparte conside-
rentelor nonmonetare care influenţează deciziile referitoare la oferta de
muncă;

• absenţa în economie a unei „burse a capitalului uman”, ceea ce face ca

formarea forţei de muncă să nu fie analoagă cu formarea capitalului fizic.
Pe de altă parte, decizia de a investi în educaţie şi instruire nu este numai
o funcţie a unor câştiguri viitoare; noile generaţii nu sunt instruite pur şi
simplu pentru a-şi vinde forţa de muncă, căci, cum spune profesorul
american Paul Samuelson, „omul este mult mai mult decât o marfă”.
Aceasta pune din nou în evidenţă faptul că oferta de muncă nu se
formează în exclusivitate pe considerente economice, precum şi legăturile
complexe între procesul dezvoltării economice şi cel al educaţiei şi
instruirii.

Cu toate aceste aspecte particulare, oferta de muncă are la bază în principal

105
motivaţii de natură economică. În general, oferta totală de muncă, depinde de două
variabile: mărimea populaţiei şi rata de participare la forţa de muncă salariată.
Dacă oferta de muncă se modifică gradual şi numai pe o perioadă mare de timp ca
efect al modificării ratei de creştere a populaţiei, în schimb, ea poate creşte repede
şi semnificativ când un boom economic sau o situaţie favorabilă în mediul
afacerilor aduce în rândurile forţei de muncă salariate o parte importantă a
populaţiei apte de muncă. În plus, forţa de muncă salariată se mişcă continuu între
sectoare de activităţi, ocupaţii, arii geografice sau zone economice, ca răspuns la
semnalele date de nivelul salariilor şi de oportunităţile de angajare.

Oferta de muncă într-o economie reflectă, aşadar, ansamblul deciziilor

alternative privind cantitatea de servicii pe care posesorii factorului muncă sunt
dispuşi să le furnizeze în funcţie de nivelul salariului, care reprezintă preţul
muncii. În consecinţă, funcţia sau curba ofertei de muncă evidenţiază relaţia între
preţul muncii (salariul) şi cantitatea de muncă oferită. O curbă normală a ofertei
de muncă are panta pozitivă, ceea ce arată că cele două variabile sunt corelate
pozitiv: o creştere a nivelului salariului este însoţită de extinderea ofertei de
muncă, iar o reducere salariului de contracţia ofertei de muncă.

Să ne reamintim...
Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă ce poate fi efectuată de
populaţia aptă de muncă într-o perioadă de timp determinată şi care se
delimitează pe baza criteriului de salarizare. Curba normală a ofertei de muncă
are panta pozitivă: creşterea nivelului salariului determină extinderea ofertei de
muncă, iar reducerea salariului, contracţia acesteia.

Proporţia în care cantitatea de muncă oferită se modifică la variaţia preţului,

respectiv elasticitatea ofertei de muncă, depinde de mai multe împrejurări, în
funcţie de nivelul la care aceasta este abordată. Astfel, oferta de muncă poate fi
abordată la nivel individual (al posesorului forţei de muncă) şi la nivelul
diferitelor segmente ale pieţei muncii, pe care le-am mai menţionat. Vom începe
analiza cu nivelul de bază, al ofertei individuale, unde curba ofertei de muncă
capătă o formă particulară, cunoscută sub denumirea de curba atipică a forţei de
muncă.

Studiul ofertei individuale de muncă necesită apelul la teoria

consumatorului. Acesta, dispunând de un buget de timp limitat, face alegeri pe o
curbă de indiferenţă între timpul liber şi timpul de muncă. Creşterea venitului
106
determinată de sporirea numărului de ore lucrate măreşte cantitatea de bunuri ce
se pot achiziţiona de pe piaţă, dar reduce timpul liber. Dimpotrivă, dacă creşte
timpul liber se renunţă la o cantitate de bunuri de consum. Costul de oportunitate
al timpului liber îl reprezintă, astfel, sacrificiul consumului de bunuri .

Cum va influenţa modificarea nivelului salariului comportamentul

consumatorului, respectiv deciziile acestuia referitor la oferta sa de muncă? O
creştere a salariului orar implică o modificare a preţului relativ al bunurilor de
consum şi al timpului liber. Bunurile devin mai „ieftine” comparativ cu timpul
liber, întrucât fiecare oră lucrată asigură cumpărarea mai multor bunuri decât
înainte. În schimb, timpul liber devine mai scump, întrucât fiecare oră de timp
liber înseamnă sacrificarea unei cantităţi mai mari de bunuri de consum. Această
schimbare a preţurilor relative a celor două categorii de bunuri (bunuri de consum
şi timp liber) ca rezultat al modificării nivelului salariului determină atât un efect
de venit cât şi un efect de substituire, fenomen cunoscut de la teoria
consumatorului .

Efectul de substituire apare atunci când posesorul forţei de muncă, din

dorinţa de a-şi mări venitul, ȋnlocuieşte o parte din tipul liber, ȋn favoarea
timpului alocat muncii. Acest lucru ȋi permite să achiziţioneze mai mult din
bunurile de consum, care au devenit relativ mai ieftine, şi mai puţin din timpul
liber, care a devenit relativ mai scump - pe scurt, el substituie timpul liber cu
bunuri de consum.

Efectul de venit se manifestă atunci când, posesorul forţei de muncă a

atins nivelul dorit al venitului, ceea ce ȋl determină să renunţe la o parte din timpul
alocat muncii, ȋn favoarea timpului liber. Aceasta deoarece, creşterea venitului
datorită măririi salariului orar ȋi permite să consume mai multe bunuri economice,
dar şi mai mult timp liber.

Exemplu : Dacă salariul orar creşte cu 20%, iar angajatul lucrează cu 10% mai
puţine ore pe săptămână, va putea achiziţiona mai multe bunuri economice şi va
avea şi mai mult timp liber.

Constatăm că efectul de venit şi efectul de substituire acţionează în acelaşi sens în

cazul consumului de bunuri, dar cele două efecte acţionează în direcţii opuse în
cazul timpului liber. Ca urmare, o creştere a nivelului salariului conduce la mai
puţin timp liber (la mai multe ore lucrate) când efectul de substituire este forţa

107
dominantă, şi la mai mult timp liber (la puţine ore lucrate) atunci când efectul de
venit este forţa dominant.

Efect de substituţie<Efect de venit

Efect de substituţie = Efect de venit

Efect de substituţie > Efect de venit

0 L, [număr de ore]

Figura 6.2 Curba atipică a ofertei de muncă

În graficul din Figura 6.2 este reprezentată curba atipică a ofertei individuale de
muncă, care are atât pantă pozitivă cât şi pantă negativă. Se observă că la început,
la niveluri joase ale salariului, efectul de substituire este preponderent (Efectul de
substituire > Efectul de venit) şi curba ofertei individuale este în acest caz
înclinată pozitiv. Când efectul de venit este mai mare decât efectul de substituire
(Efectul de venit > Efectul de substituire), are loc reducerea cantităţii de muncă
oferită odată cu creşterea salariului, panta curbei devenind negativă.

De regulă, preponderenţa efectului de venit succede celui de substituire. Dacă cele

două efecte se compensează reciproc (Efectul de venit = Efectul de substituire)
atunci curba ofertei individuale de muncă devine verticală sau perfect inelastică.

Dacă oferta individuală de muncă are o curbă atipică de genul celei reprezentate în
Figura 6.2, oferta de muncă a pieţei (pentru o anumită ocupaţie, industrie sau
sector de activitate, zonă economică, etc.), prezintă de regulă o curbă normală,
care are pantă pozitivă pe tot intervalul. Principala explicaţie constă în faptul că un
nivel mai ridicat al salariului pentru oricare din aceste pieţe este de natură să
atragă pe piaţa respectivă forţa de muncă suplimentară din populaţia neocupată

108
 sau din celelalte domenii de activitate. Aşadar, chiar dacă admitem că oferta totală
de muncă e perfect inelastică pe diferite segmente ale pieţei muncii, oferta
prezintă diferite grade de elasticitate în funcţie de variaţia salariului ca preţ al
muncii.

Gradul de elasticitate a ofertei de muncă depinde în principal de mobilitatea

resursei de muncă, ca factor de producţie. O resursă de muncă ce trece relativ uşor
de la o utilizare la alta ca răspuns la schimbări ale salariului pe piaţa muncii se
caracterizează printr-o ofertă de muncă elastică. Dimpotrivă, dacă mobilitatea
ocupaţională este redusă sau imposibilă (cazul segmentelor sau grupurilor
neconcurente), atunci oferta de muncă pe pieţele respective este inelastică. De
multe ori oferta de muncă poate fi inelastică pe termen scurt şi elastică pe termen
lung. Rezultă astfel, că un factor esenţial al elasticităţii ofertei de muncă este
timpul, iar un rol important în realizarea mobilităţii forţei de muncă revine
sistemului de educaţie şi formare profesională.

Să ne reamintim...
La nivel individual, curba ofertei de forţă de muncă are o formă particulară,
cunoscută sub denumirea de curba atipică a forţei de muncă, deoarece, ca
urmare a manifestării cu intensităţi diferite a efectului de venit şi al celui de
substituţie, are atât pantă pozitivă cât şi pantă negativă.

În concluzie, oferta de muncă pentru o anumită piaţă a muncii este mai elastică
decât oferta de muncă pe întreaga economie, deoarece angajatorii pot atrage forţă
de muncă suplimentară de la alte utilizări. Elasticitatea ofertei în cadrul diferitelor
structuri ale pieţei muncii depinde de mobilitatea forţei de muncă, ce tinde să fie
02:30 cu atât mai mare cu cât are mai mult timp ca reacţia să aibă loc ca răspuns la
semnalele furnizate de modificările privind oportunităţile de angajare şi nivelul
salariilor.

De ce curba ofertei individuale de muncă poate avea atât pantă pozitivă cât şi
pantă negativă?

109
Rezumat
• Piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă reprezintă spaţiul în care se
întâlnesc şi se negociază în mod liber cererea de muncă de către cei ce au
nevoie de ea (firmele) şi oferta de muncă, reprezentată de posesorii
factorului muncă.
• Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată sau cantitatea de
servicii ale factorului muncă care este dorită şi poate fi achiziţionată la un
anumit preţ de către cei care au nevoie de aceste servicii într-o anumită
perioadă de timp determinată. Se exprimă în numărul locurilor de muncă
create în toate sectoarele şi ramurile economiei.
• Cererea de muncă este o cerere derivată: ea derivă din cererea pentru
bunurile la a căror producere participă munca în combinaţie cu ceilalţi
factori de producţie.
•. Angajatorii achiziţionează serviciile factorului muncă în funcţie de
contribuţia pe care acest factor o aduce la venitul firmei. Ei solicită şi
angajează forţa de muncă când venitul suplimentar pe care îl implică
decizia de angajare, adică aplică regula cunoscută care constituie condiţia
de maximizare a profitului firmei atunci când aceasta ajustează cantităţile
utilizate dintr-un factor variabil: Venit marginal = Cost marginal.
• Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă ce poate fi efectuată de
populaţia aptă de muncă într-o perioadă de timp determinată şi care se
delimitează pe baza criteriului de salarizare.
• Curba ofertei de muncă evidenţiază relaţia între preţul muncii (salariul) şi
cantitatea de muncă oferită. O curbă normală a ofertei de muncă are panta
pozitivă, ceea ce arată că cele două variabile sunt corelate pozitiv: o
creştere a nivelului salariului este însoţită de extinderea ofertei de muncă,
iar o reducere salariului de contracţia ofertei de muncă. La nivel
individual curba ofertei de muncă capătă o formă particulară, cunoscută
sub denumirea de curba atipică a forţei de muncă ( efect de substituţie şi
efect de venit ).

110
 Test de evaluare a cunoştinţelor
Timp necesar: 20 de minute

1. Arătaţi care este rolul pieţei muncii şi explicaţi particularităţile acesteia în

comparaţie cu celelalte pieţe din economie.
2. Ce înseamnă segmentarea pieţei muncii şi ce semnificaţie are aceasta?
3. Cum explicaţi caracterul derivat al cererii de muncă?
4. Explicaţi cum determină firmele numărul angajaţilor şi reprezentaţi grafic curba
cererii de muncă a firmei.
5. Care este semnificaţia salariului de echilibru în condiţiile pieţei competitive a
muncii?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 15 minute

1. Cererea de muncă:
a) este identică cu nevoia de muncă;
b) este mai mare decât nevoia de muncă;
c) se identifică cu munca salarială;
d) cuprinde şi munca depusă ȋn gospodărie de către posesorul forţei de muncă.

2. Cererea de forţă de muncă depinde de:

a) nivelul salariului;
b) productivitatea muncii;
c) cerere de bunuri economice la a căror producţie participă;
d) toate cele de mai sus.

3. Oferta de muncă include:

a) populaţia aptă de muncă disponibilă, adică pe cei care lucrează sau caută un
loc de muncă ȋn condiţii salariale;
b) numărul de locuri de muncă existente ȋn economie ȋn condiţii salariale;
c) populaţia adultă a unei ţări;
d) locurile de muncă disponibile la nivel naţional.

4. Dacă efectul de venit este mai mare decât efectul de substituţie, curba
individuală a ofertei de muncă :
111
 a) are pantă pozitivă;
b) are pantă negativă;
c) nu se poate trasa;
d) are atât pantă pozitivă cât şi negativă.

5. Dacă cererea pentru bunurile produse cu ajutorul factorului muncă scade:

a) cererea de muncă scade;
b) cererea de muncă creşte;
c) oferta de muncă scade;
d) oferta de muncă sporeşte.

Răspunsuri: 1. c; 2. d; 3. a; 4. b; 5. a

Bibliografie

1.Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , -

Economie, Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009
2.Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar
de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003
3.Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
4.Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic,
Editura Bizzkit, Bucureşti,2011
5.Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE,
Bucureşti, 2011
6.Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance,
Bucureşti, 2011
7.Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică
generală.Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE,
Bucureşti, 2008.

112
Unitatea de învăţare 7. OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

Cuprins
7.1. Ocuparea forţei de muncă

7.2. Şomajul: concept, forme, caracterizare

7.3. Formarea şi evoluţia şomajului. Relaţia şomaj-inflaţie;

curba Phillips

Introducere

Şomajul, ca şi inflaţia, reprezintă un dezechilibru macroeconomic care, deşi se

manifestă cu intensităţi diferite, este prezent ȋn majoritatea economiilor de piaţă
contemporane,Implicaţiile sale socio – economice şi creşterea sa alarmantă, ȋn
actualul context global, l-au transformat ȋn cel mai temut fenomen economic.

Obiectivele unităţii de învăţare

Analiza influenţei conjugate exercitate de o serie de procese
demografice, economice, tehnico-ştiinţifice şi social-politice asupra
evoluţiei şomajului.
Reliefarea efectelor social-economice ale şomajului.
Prezentarea şi argumentarea sensului şi consecinţelor diverselor
politicii privind ameliorarea ocupării şi reducerea şomajului.

Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare este de 2,5
ore.

113
 7.1 Ocuparea forţei de muncă

Asigurarea unui grad cât mai ridicat al ocupării forţei de muncă reprezintă scopul
00:00 oricărei economii naţionale, fiind un factor important al creşterii economice
(reducerea risipei resurselor de muncă, cu efecte pozitive asupra rezultatelor
macroeconomice, creşterea nivelului de trai). Pentru caracterizarea ocupării resurselor
de muncă se utilizează o serie de indicatori statistico-economici, cum sunt: rata de
activitate, nivelul relativ al ocupării etc.
Rata de activitate (RA) reprezintă raportul dintre populaţia activă (PA) şi populaţia
totală (PT):
P A
R A = x100
PT
Ea reflectă ponderea populaţiei active în totalul populaţiei şi depinde de evoluţia
demografică anterioară (structura pe grupe de vârstă şi pe sexe a populaţiei), statutul
social al femeii, regimul juridic al ocupării (limitele de vârstă active), gradul de
normalitate sau rata de infirmitate etc.. O rată de activitate mai ridicată caracterizează
o situaţie favorabilă a procesului ocupării forţei de muncă, factor al creşterii
economice. Trebuie avută ȋn vedere diferenţa dintre populaţia aptă de muncă (
activă), populaţia aptă disponibilă( PAD) şi populaţia ocupată ( PO). Astfel, populaţia
aptă cuprinde atât populaţia aptă disponibilă ( populaţia ocupată şi şomerii) cât şi
populaţia aptă dar nedisponibilă ( casnice, elevi, studenţi, ȋn general cei caresunt apţi
de muncă, dar nu doresc să lucreze ȋn condiţii salariale).
PA = PO + PAN
PAN reprezintă populaţia aptă neocupată şi cuprinde aşa cum am observat deja,
şomerii şi populatia aptă nedisponibilă ( PAN = şomeri + nedisponibili ).
Gradul de ocupare sau rata ocupării (Ro) se determină ca raport între populaţia
ocupată (Po) şi populaţia aptă (PA):
PO
Ro = X 100
PA
Rata ocupării depinde de capacitatea economiei de a crea locuri de muncă, de
motivaţia participării la muncă şi de toţi ceilalţi factori care determină evoluţia
raportului dintre cererea şi oferta de muncă. Se subînţelege că mărimea şomajului este
cea care corectează în permanenţă relaţia dintre rata de activitate şi gradul de ocupare
a forţei de muncă.
Un concept utilizat în literatura economică, îndeosebi în perioada care a urmat crizei
114
economice mondiale din 1929 - 1932, este cel de ocupare deplină („full
employment”). El semnifică acea situaţie a economiei caracterizată prin utilizarea
completă a factorilor de producţie, în primul rând a forţei de muncă. Ocuparea deplină
a forţei de muncă poate fi caracterizată prin raportul:
populatia ocupata
=1
populatia activa
În practică un asemenea nivel al ocupării nu este posibil, datorită mobilităţii forţei de
muncă (aşa-numitul şomaj fricţional).
J.M. Keynes consideră că ocuparea deplină este „o situaţie în care volumul global al
ocupării rămâne inelastic la creşterea cererii efective pentru producţia căreia îi
corespunde”. El face o critică a teoriei clasice potrivit căreia „oferta îşi creează
propria cerere”, elaborându-şi propria teorie cu privire la ocuparea mâinii de lucru.
Sintetizată, această teorie constă în următoarele:
ȋn economia de piaţă, procesul utilizării forţei de muncă este mijlocit de piaţă,
și se intersectează şi cu interesele întreprinzătorilor;
volumul mâinii de lucru pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde
de cererea efectivă, adică de suma cheltuielilor scontate pentru consum ale
colectivităţii şi cele consacrate investiţiilor noi. Drept urmare, volumul
ocupării în starea de echilibru depinde, pe de o parte, de funcţia ofertei
globale, iar pe de altă parte de înclinaţia spre consum şi de volumul
investiţiilor.
Sub influenţa „Teoriei generale” a lui Keynes, o serie de economişti (reprezentanţi ai
neokeynesismului) au considerat ocuparea deplină nu numai un factor principal al
creşterii economice, dar şi „cea mai importantă problemă”. Alţi economişti consideră
ocuparea deplină ca o stare ideală fără şanse de realizare în economia actuală, iar
adepţii neoliberalismului contemporan (mai ales monetariştii) consideră ocuparea
deplină ca o sursă a inflaţiei, preconizând renunţarea la conceptul ocupării depline şi
la politicile bazate pe el. Pe această bază şi ţinând seama de evoluţii mai recente, unii
șpecialiștii au ridicat procentul şomajului admisibil (rata naturală a şomajului) de
la 3 – 4% la circa 5-6%.
Subocuparea forţei de muncă este legată în mod hotărâtor de existenţa şi amploarea
şomajului. El este un fenomen ce caracterizează piaţa muncii, afectând în proporţii
diferite populaţia activă disponibilă în toate ţările cu economie de piaţă.

115
 Să ne reamintim……
Populaţia aptă= populaţie ocupată + populaţie aptă neocupată.
populaţie aptă neocupată = şomeri + populaţie aptă nedisponibilă.
PO
Ro = X 100
PA

7.2. Şomajul - concept, forme, caracterizare

Şomajul constă în neocuparea unei părţi din populaţia activă datorită
neconcordanţelor cantitative, structurale şi calitative dintre oferta şi cererea de
muncă determinând reducerea cererii globale de bunuri, iar prin aceasta
00:30
afectează într-o anumită măsură şi celelalte categorii de venit. Şomajul
reprezintă o problemă deosebit de complexă, prin implicaţiile sale influenţând
toate structurile (economice, sociale, politice, morale, etc.) ale societăţii.

Deşi fenomenul şomajului a însoţit evoluţia ciclică (fazele descendente ale

ciclului economic) timp de secole, definirea acestui fenomen a fost şi rămâne o
problemă controversată în literatura economică.

Frecvent se consideră că şomajul reprezintă inactivitatea totală sau parţială a

unor persoane apte pentru muncă, privarea acestora de muncă. Se consideră,
astfel, şomeri toţi cei care caută un loc de muncă, care au înregistrat cereri de
angajare la oficiile de plasare şi care nu au fost satisfăcute până la sfârşitul
lunii din lipsă de locuri de muncă.

Cea mai cunoscută şi larg utilizată este definiţia dată de Biroul Internaţional al
Muncii, organizaţie din sistemul ONU care elaborează studii şi analize pe
profil, pe baza statisticilor furnizate de ţările membre. Potrivit acestei definiţii,
este şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte
concomitent următoarele condiţii:

• este apt de muncă;

• nu are loc de muncă;

• este disponibil pentru o muncă salariată;

• caută loc de muncă.

Cu toate că aplicarea acestor criterii aduce mai multă claritate în definirea

şomajului, frontiera dintre ocupare şi şomaj nu este exact determinată. Se
116
consideră că între aceste sfere există o zonă labilă, a cărei mărime variază în
funcţie de metodologia de determinare a şomajului într-o ţară sau alta.

Pe un alt plan se consideră că în analiza şomajului trebuie să se facă

distincţie între şomajul voluntar şi şomajul involuntar, evidenţiindu-se faptul
că numai şomajul involuntar trebuie luat în considerare în judecarea situaţiei
economice a ţării.

Şomajul voluntar este determinat de refuzul unor persoane de a-şi oferi

serviciile de muncă datorită mărimii salariului pe care-l consideră sub nivelul
minim acceptabil, a condiţiilor de muncă apreciate ca nefavorabile, etc.. În
general se consideră că şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor
privind ajustarea lor spre nivelul salariului de echilibru, astfel încât cererea şi
oferta pe piaţa muncii să se echilibreze. Or, salariile practicate sunt în general
mai mari decât salariul de echilibru, iar ajustarea lor spre nivelul de echilibru
nu poate avea loc datorită acţiunii salariaţilor şi sindicatelor. În consecinţă,
exigenţele pieţei nu sunt respectate, iar o parte din oferta de muncă rămâne
nesatisfăcută, ceea ce are ca rezultat şomajul voluntar.

J. M. Keynes arăta că rigiditatea salariilor nu poate explica şomajul în

ansamblul său, iar cea mai mare parte a acestui fenomen nu poate fi considerat
ca şomaj voluntar, ci involuntar.

Şomajul involuntar se datoreşte altor cauze care ţin în principal de piaţa

produselor. El există datorită neconcordanţei dintre cererea globală şi oferta
globală, care pe piaţa muncii se traduce printr-un excedent al ofertei forţei de
muncă. Şomajul involuntar este reprezentat, deci, de toţi acei care doresc să-şi
ofere serviciile de muncă dar nu găsesc de lucru şi care pot fi angajaţi, parţial
sau total, numai în anumite momente ale dezvoltării economiei.

În funcţie de cauzele directe care îl generează se disting următoarele genuri

sau forme de şomaj:

şomajul ciclic sau conjunctural, care apare în perioadele de recesiune

economică sau datorită altor crize specifice unei conjuncturi;

şomajul structural, datorat schimbărilor care au loc în cadrul structurilor (de

ramură, teritorială, socială) economiei, mai ales sub incidenţa revoluţiei
tehnico-ştiinţifice, crizei energetice, etc.;

117
şomajul tehnologic, format pe baza schimbărilor ce au loc prin înlocuirea
unor tehnologii vechi cu altele noi, prin centralizarea unor capitaluri şi
reorganizarea unor întreprinderi, procese însoţite de restrângerea locurilor de
muncă;

şomajul sezonier cauzat de întreruperi ale activităţilor puternic dependente de

factori naturali, cum sunt cele din agricultură, construcţii etc.;

şomajul fricţional (intermitent) care corespunde perioadei necesare trecerii

de la un loc de muncă la altul sau pentru căutarea primului loc de muncă. Unii
autori consideră că şomajul fricţional are un caracter permanent, mai ales în
economiile dinamice şi caracterizate printr-o mare mobilitate (industrială,
geografică, ocupaţională) a forţei de muncă. Deci, spre deosebire de celelalte
forme de şomaj, cel fricţional nu se poate restrânge sub un anumit nivel, acesta
determinând, potrivit unor opinii, însăşi rata naturală a şomajului.

Să ne reamintim……
Cea mai cunoscută şi larg utilizată definiţie este cea dată de Biroul
Internaţional al Muncii, din cadrul ONU, conform căreia , este şomer orice
persoană care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele
condiţii: este aptă de muncă, nu are loc de muncă, caută loc de muncă, este
disponibilă pentru o muncă salariată.

Trebuie făcută diferenţa dintre şomajul voluntar ( determinat de refuzul unor

persoane de a-şi oferi serviciile de muncă) şi cel involuntar. Şomajul este
tratat prin prisma şomajului involuntar.

Caracterizarea şomajului, ca fenomen în condiţiile de loc şi de timp, se poate

face sub următoarele aspecte:

• nivelul şomajului, exprimat atât absolut, ca număr, cât şi relativ, ca rată

a şomajului, ce se poate calcula ȋn trei moduri:

nr.someri nr.someri nr.someri

Rs = X100 ; Rs = X100 ; Rs = X100
PA PAD PO

• durata şomajului, definită ca timp scurs din momentul pierderii locului

de muncă până la reluarea activităţii. Nu există o durată legiferată a
şomajului, însă, în majoritatea ţărilor există reglementări privind durata

118
 pentru care se plăteşte indemnizaţia de şomaj (în general, cu tendinţă
de creştere);

• intensitatea şomajului este o altă caracteristică a acestuia, în funcţie de

care se poate distinge: şomajul parţial, care presupune restrângerea
activităţii depuse de salariat, cu diminuarea corespunzătoare a
remunerării, şi şomajul total, care înseamnă încetarea totală a
activităţii şi pierderea locului de muncă;

• structura şomajului se referă la clasificarea lui după diferite criterii:

nivel de calificare, ramurile de activitate din care provin şomerii,
categoria socio-profesională căreia îi aparţin, categoria de vârstă, sex,
rasă, etc.. În ultimul timp se acordă o mai mare atenţie studierii
structurii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă, întrucât se constată
că femeile, tinerii (până la 25 ani) şi vârstnicii (peste 50 de ani) sunt
categoriile populaţiei cele mai afectate de şomaj.

Şomajul a devenit o permanenţă în economia de piaţă contemporană, deşi el

diferă ca nivel şi sensuri de evoluţie pe ţări şi perioade. Caracterizarea
şomajului se face în strânsă legătură cu ocuparea forţei de muncă – cele două
procese complementare şi opuse care relevă relaţia dintre populaţie şi evoluţia
activităţii economice. După cum s-a arătat mai înainte, ocuparea deplină
presupune un anumit nivel al şomajului a cărui diminuare poate fi realizată
numai prin investiţii pe seama economiilor forţate (inflaţiei), ceea ce conduce
la creşterea preţurilor. Rata naturală a şomajului corespunde, deci, unei rate
stabile sau inerţiale a inflaţiei.

În raport de aceasta se vorbeşte despre starea de subocupare - când rata

efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală, şi respectiv, starea de
supraocupare – când rata efectivă a şomajului este mai mică decât cea
naturală. Consecinţele economice şi sociale vor fi şi ele diferite. Astfel, în
primul caz, al subocupării, se iroseşte o parte a resurselor de muncă, apar
probleme sociale, etc., iar în cel al supraocupării, forţa de muncă devine rară şi
scumpă, salariile cresc mai repede decât productivitatea muncii, inflaţia fiind
accentuată.

Nivelurile care caracterizează aceste concepte nu au o accepţiune generală,

ele fiind diferenţiate în funcţie de condiţiile de loc şi de timp.

119
 Exemple: Ȋn anii ’30, când Lord Beveridge aprecia ca normală rata şomajului
de 3%, Marea Britanie se confrunta cu un şomaj mare şi permanent. Un
asemenea nivel ar fi părut mare în primele decenii ale perioadei postbelice în
unele ţări din Europa Occidentală (Germania, Franţa, etc.) când numărul
locurilor de muncă depăşea oferta internă de forţă de muncă, recurgându-se
într-o anumită măsură la forţa de muncă imigrantă. În ceea ce priveşte SUA, se
apreciază că rata normală a şomajului este de circa 5-6%, faţă de 1-3% în
primele decenii postbelice.

7.3. Formarea şi evoluţia şomajului. Curba Phillips

Formarea şomajului reprezintă un proces complex, condiţionat de numeroşi

factori. În general, el cuprinde două laturi: pierderea locurilor de muncă de către o
parte a populaţiei ocupate; creşterea ofertei de muncă prin apariţia unor noi
01:45
contingente pe piaţa muncii în condiţiile în care cererea de muncă nu se adaptează
operativ la această ofertă.
Între factorii care conduc la formarea şi creşterea dimensiunilor şomajului trebuie
menţionat, în primul rând insuficienţa creşterii economice şi chiar restrângerea
activităţii economice în diferite faze ale ciclului economic. Nivelul şi evoluţia
şomajului se află, astfel, în legătură directă cu fazele ciclului economic,
dimensiunile cele mai ridicate ale acestui fenomen întâlnindu-se în fazele
descendente, de recesiune economică. Atât în secolul trecut, dar mai ales în
secolul nostru, şomajul s-a dovedit unul din indicii cei mai relevanţi ai recesiunii
economice, el atingând în aceste faze ale ciclurilor economice rate cu două cifre
(peste 10%).
În al doilea rând o contribuţie importantă la formarea şomajului o au
restructurările şi reconversia economică sub incidenţa diferiţilor factori, mai ales a
schimbărilor în tehnică şi tehnologiile de producţie, în structurile de ramură,
teritorială şi ocupaţională a forţei de muncă, etc..
În al treilea rând, în direcţia formării şomajului acţionează şi alţi factori economici
şi sociali, cum sunt: sporirea contingentelor noilor generaţii ca urmare a unei
creşteri demografice mai ridicate sau a unor ritmuri de pensionare mai reduse;
sporirea ofertei de muncă feminine; inadaptarea ofertei la cererea de muncă,
îndeosebi ca urmare a deficienţelor procesului de învăţământ, care nu asigură
orientarea profesională corespunzătoare, etc..

120
Nivelul şi sensul evoluţiei şomajului diferă semnificativ de la o ţară la alta, în
funcţie de acţiunea factorilor menţionaţi, mai ales de caracterului creşterii
economice.
Şomajul are implicaţii economice, sociale, morale şi politice importante care nu
pot fi ignorate, chiar dacă formarea şomajului nu poate fi evitată. Ca urmare, de la
Keynes încoace şomajul a constituit o problemă centrală nu numai de teorie
economică, ci şi de politică economică.

Să ne reamintim……
Şomajul are implicaţii economice, sociale, morale şi politice importante, ȋnsă
formarea sa nu poate fi evitată.Formarea şi creşterea şomajului poate avea
următoarele cauze: insuficienţa creşterii economice şi chiar restrângerea
activităţii economice în diferite faze ale ciclului economic, restructurările şi
reconversia economică, sporirea contingentelor noilor generaţii, inadaptarea
ofertei la cererea de muncă,etc.

Preocupările şi măsurile de politică economică pentru prevenirea sau diminuarea

şomajului sunt variate şi diferă de la o ţară la alta. Ȋn general ȋnsă, se ȋmpart ȋn
două categorii: politici pasive, de protecţie a şomerilor ( ajutoare de şomaj,
cursuri de recalificare profesională) şi politici active, de ȋncurajare a cererii de
forţă de muncă ( stimularea investiţiilor prin acordarea de facilităţi fiscale,
reducerea ratei dobânzii, creşterea cheltuielilor bugetare destinate investiţiilor,
etc.).
Experienţa a aratat ȋnsă, că problema şomajului nu poate fi tratată detaşat de
ansamblul problemelor dezvoltării economiei naţionale, date fiind
interdependenţele existente între creşterea economică, ocuparea forţei de muncă,
productivitatea muncii, evoluţia salariilor şi dinamica preţurilor, etc.
În legătură cu relaţia şomaj – inflaţie, dezbaterea teoretică a fost dominată de aşa
numita “curbă Phillips”, denumită astfel de profesorul american P. Samuelson
care a introdus-o în tratatul său de bază “Economics”, începând cu cea de a VI-a
ediţie (1964). Analizând evoluţia şomajului în legătură cu fazele ciclului economic
şi cu alţi indicatori din economia britanică, A.W. Phillips (un economist
neozeelandez care a activat în Marea Britanie) printr-o combinaţie a datelor
statistice referitoare la şomaj şi evoluţia salariilor, pune în evidenţă existenţa unei
relaţii invers proporţionale între cele două variabile, în decursul unei perioade
121
îndelungate de timp. Într-un articol publicat în 1958, el arată că salariile cresc şi
sunt mai mari atunci când şomajul este ridicat. Continuând aceste analize empirico
– statistice, Phillips şi colegii săi de la Şcoala de Ştiinţe Economice din Londra
ajung la concluzia că există o relaţie şi între evoluţia preţurilor şi rata şomajului.
Curba rezultată este înclinată negativ, indicând o legatură inversă între cele două
variabile; cu cât şomajul este mai ridicat, cu atât inflaţia se reduce şi invers, la rate
mai înalte ale inflaţiei, rata şomajului este mai scăzută .

Figura 7.1 Curba Phillips

În acest mod, vechiul ideal şi concepţia (tipică revoluţiei keynesiene) a realizării

simultane a preţurilor stabile şi a deplinei angajări (full employment) a deschis
drumul aşa-numitei “înţelegeri” dintre inflaţie şi şomaj, ca şi între varietatea
instrumentelor politicii economice, menite să limiteze proporţiile şomajului sau
ale inflaţiei. Cu alte cuvinte, cum spune Mark Blaug, curba Phillips a fost
interpretată drept limita “combinaţiilor posibile dintre ratele inflaţiei şi a
şomajului de-a lungul şi deasupra căreia se pot deplasa cei ce elaborează politica”
în raport cu obiectivele propuse .Treptat au început, însă, să apară îndoieli asupra
stabilităţii curbei Phillips, întrucât s-a constatat că în alte ţări sau pentru alte
perioade evoluţiile nu o confirmă. Studii empirice bazate pe datele referitoare la
inflaţie şi şomaj au relevat o mare variabilitate a celor două rate, iar relaţia dintre
ele se modifică în timp ca rezultat al unor influenţe ce trebuiau analizate. Astfel, în
ultimii ani ai deceniului al şaptelea al secolului nostru, în multe ţări s-au
înregistrat creşteri semnificative ale inflaţiei. Fără o reducere a şomajului şi chiar
evoluţia ascendentă a ambelor fenomene, deschizând disputa asupra creşterii
şomajului şi inflaţiei.
Un răspuns la aceste probleme l-a oferit profesorul american Milton Friedman în

122
 studiul intitulat “Rolul politicii monetare”(1968). Conceptul central al acestui
studiu este “rata naturală a şomajului”, care reprezintă nivelul cel mai scăzut al
şomajului care se poate menţine în timp. Fără inflaţie, sau acea rată a şomajului
care menţine constante nivelul preţurilor şi rata medie a salariului real,
considerând creşterea productivităţii muncii egală cu zero. Ulterior Milton
Friedman a adăugat noi teze referitoare la relaţia inflaţie-şomaj şi curba Phillips.
Astfel, în celebra sa conferinţă cu prilejul obţinerii Premiului Nobel în 1976 el
02:30 arată că “stagflaţia” (existenţa simultană a şomajului şi inflaţiei) a deschis ulterior
cale “slumpflaţiei”, adică a creşterii simultane a şomajului şi inflaţiei. Cu alte
cuvinte, curba Phillips poate deveni înclinată pozitiv, după Friedman acest lucru
producându-se în perioade de tranziţie măsurate cu ajutorul jumătăţilor de secol şi
a deceniilor, şi nu cu ajutorul anilor.
Aceste evoluţii ale ratelor inflaţiei şi şomajului, neconforme cu aliura standard a
curbei Phillips, sunt interpretate în mod diferit în literatura de specialitate. Astfel,
dacă unii economişti văd în aceasta proba faptului că formarea salariului este tot
mai mult rezultatul unui raport de forţe sau a influenţelor unor factori instituţionali
(existenţa sindicatelor, reglementările privind salariul minim etc.) alţi economişti,
de orientare neoliberală văd în aceasta, mai ales proba ineficacităţii crescânde a
politicilor keynesiste. Evidentă este complexitatea relaţiei de interdependenţă
dintre şomaj şi inflaţie, a factorilor ce influenţează modificările raportului salarii-
preţuri, ceea ce complică foarte mult agenda celor ce elaborează în prezent politica
macroeconomică, în raport cu concepţia mai simplă a “sfaturilor” tipice revoluţiei
keynesiene.

Să ne reamintim……
Curba Phillips pune ȋn evidenţă relaţia invers proporţională dintre evoluţia ratei
inflaţiei şi rata şomajului.
Treptat au început, însă, să apară îndoieli asupra stabilităţii curbei Phillips,
întrucât s-a constatat că evoluţiile ulterioare nu o confirmă.

Ce este şomajul voluntar? Dar şomajul involuntar?

123
Rezumat
• Şomajul constă în neocuparea unei părţi din populaţia activă datorită
neconcordanţelor cantitative, structurale şi calitative dintre oferta şi cererea
de muncă. Se caracterizează printr-un excedent de ofertă de fortă de muncă
în raport cu cererea de forţă de muncă.
• Trebuie făcută diferenţa dintre şomajul voluntar şi cel involuntar - analizele
au în vedere şomajul involuntar.
• În funcţie de cauzele directe care îl generează se disting următoarele genuri
sau forme de şomaj: şomajul ciclic sau conjunctural, şomajul structural,
şomajul tehnologic, şomajul sezonier, şomajul fricţional (intermitent).
• Curba Philips reflectă relaţia inversă între evoluţia ratei şomajului şi rata
inflaţiei. În prezent aceasta nu mai are aplicabilitate.

Test de evaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 20 de minute
1. Definiţi şomajul şi enumeraţi principalele cauze ale acestuia?
2. Care sunt indicatorii de măsurarea şomajului?
3. Enumeraţi formele şomajului şi caracterizaţi şomajul structural?
4. În ce constau măsurile de diminuare a şomajului?

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 15 minute

1.Şomajul este:
a) o stare normală pentru orice ecoomie;
b) o stare negativă a economiei, care nu poate asigura locuri de muncă pentru
ȋntreaga populaţie activă disponibilă;
c) un fenomen ȋntâlnit ȋn economiile subdezvoltate;
d) un fenomen economic complex, determinat de factori naturali.

2. Cea mai eficientă măsură de diminuare a şomajului s-a dovedit:

a) reorientarea profesională;
b) protecţia socială a şomerilor;
124
c) stimularea investiţiilor;
d) emigrarea populaţiei.

3. Care din urmaroarele forme de şomaj poate fi atribuită retehnologizării:

a) şomaj ciclic;
b) şomaj fricţional;
c) şomaj voluntar;
d) şomaj tehnologic.

4.Rata şomajului se poate exprima:

a) ca raport ȋntre numărul şomerilor şi populaţia aptă de muncă;
b) ca raport ȋntre numărul şomerilor şi populaţia totală;
c) ca raport ȋntre populaţia aptă de muncă şi numărul şomerilor;
d) absolut, prin numărul şomerilor.

5.Curba Phillips exprimă:

a) relaţia directă dintre rata inflaţiei şi rata şomajului;
b) relaţia inversă dintre rata inflaţiei şi rata şomajului;
c) relaţia directă dintre evoluţia PIB şi rata şomajului;
d) nici una din cele de mai sus.

Răspunsuri: 1. b; 2. c; 3. d; 4. a; 5. b

Bibliografie

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , -

Economie, Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar

de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999

4. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic,

Editura Bizzkit, Bucureşti,2011

5. Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE,

125
 Bucureşti, 2011

6. Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance,

Bucureşti, 2011

7. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică
generală. Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE,
Bucureşti, 2008

TEMA
DE CONTROL NR. 3

Completați tabelul de mai jos, cu date ȋnregistrate ȋn Romȃnia, precizȃnd

sursa oficială de informare ( Institutul Național de Statistică, Banca Națională a
Romȃniei, Eurostat, etc.) .

Indic
ator Rş Ri d’N d’R r PIBN EN ISD

An

2017
2012
2009
2008

Rş – rata şomajului
Ri – rata inflației
d’N – rata nominală a dobânzii de referință
d’R – rata reală a dobânzii de referință
r – rata rezervei obligatorii pentru depozitele ȋn lei
PIBN – Produsul Intern Brut nominal
EN – exportul net
ISD – investiții străine directe

126
 Unitatea de învăţare 8. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII
ECONOMICE

Cuprins
8.1. Tipologia ciclurilor economice
8.2. Ciclul mediu (decenal) şi fazele sale
8.3. Cauzele evoluţiei ciclice. Politici anticiclice

Introducere
Economile naţionale, de-a lungul timpului se caracterizează prin
importante decalaje şi dezechilibre care sunt de un anumit tip istoric şi acţionează
în mod diferit, de la o perioadă la alta, asupra stării economice naţionale şi,
implicit, asupra activităţilor socio - ecomice (de exemplu, inceputul secolului XX,
criza ecnomico-financiară declanşată la ȋnceputul anului 2008).

Privind din această perspectivă, se poate afirma că ȋn evoluţia fiecărei

economii naţionale, acţiunea factorilor creşterii economice este neuniformă, iar
activităţile economice fluctuante. De asemenea, trebuie avute în vedere şi
influenţele pe care factorii economici externi le pot avea asupra evoluţiei oricărei
economii naţionale.

Criza economică din 1929-1933 a generat o deplasare a preocupărilor

economiştilor de la analiza cu preponderenţă a problemelor microeconomice şi pe
termen scurt, la analiza problemelor macroeconomice şi pe termen lung. Marea
depresiune care a afectat întreaga lume industrială în anii 1929-1933 a impus
abordarea proceselor macroeconomice dinamice, scoţând totodată în evidenţă
limitele ştiinţei economice tradiţionale în acest domeniu.

Prima şi cea mai semnificativă reacţie de adaptare a ştiinţei economice la

asemenea cerinţe este datorată economistului englez J.M. Keynes, care susţine
necesitatea intervenţiei statului în economie, ca factor corectiv şi stabilizator în
desfăşurarea normală a activităţii economice .

127
 Obiectivele unităţii de învăţare:
Înţelegerea specificului evoluţiei activităţii economice şi a fluctuaţiilor
sale;
Prezentarea diversităţii ciclurilor economice şi caracterizarea lor;
Cunoaşterea şi ȋnţelegerea cauzelor evoluţiei ciclice a activităţii
economice;
Evidenţierea politicilor anticiclice şi de atenuare a disfuncţionalităţilor
economico-sociale şi ȋnţelegerea interdependenţelor dintre acestea.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2,5 ore.

8.1 Tipologia ciclurilor economice

Analiza statistică a rezultatelor macroeconomice pe perioade lungi de
timp, demonstrează că dinamica este fluctuantă şi neuniformă în timp şi de la o
00:00
ţară la alta. Mai mult, periodic, economiile naţionale în ansamblu sau pe sectoare
ale economiei, cunosc stări de criză.

Dacă unele evoluţii ale economiei şi rezultatelor activităţilor economice

sunt accidentale sau întâmplătoare, altele se încadrează într-o mişcare ciclică, prin
succesiunea unor faze de expansiune şi contracţie în starea şi evoluţia procesului
creşterii economice.

Pentru caracterizarea evoluţiilor economice în timp şi spaţiu şi evidenţierea

trăsăturilor dinamicii economice se utilizează serii de date cu privire la variabilele
activităţii economic. Pe această bază, analiştii desprind trendul.

Trendul este definit ca fiind direcţia principală de mişcare a economiei

într-o perioadă îndelungată de timp. Deci, trendul reflectă ritmul mediu ȋn care
evoluează economia naţională pe termen lung, pornindu-se de la dinamica unor
indicatori macreoeconomici cu mare putere de sinteză ( PNB, PIB, VN).

În evoluţia activităţii economice se disting mai multe tipuri de fluctuaţii:

variaţiile sezoniere, variaţiile întâmplătoare şi variaţiile ciclice.

Variaţiile sezoniere reprezintă fluctuaţiile activităţii economice într-o

128
perioadă dată (de regulă un an) generate de o serie de cauze naturale sau de ordin
social.

Exemplu: Variaţiile în producţia agricolă sub influenţa factorilor climatici, sau

variaţiile volumului desfacerilor de mărfuri sub influenţa unor împrejurări sociale,
cum sunt obiceiurile şi tradiţiile, sărbătorile religioase etc. reprezintă variaţii
sezoniere.

Variaţiile întâmplătoare reprezintă schimbări ale volumului activităţii

economice determinate de evenimente neaşteptate sau neobişnuite.

Exemplu: Evenimente deosebite, precum cataclismele naturale, războaiele,

tensiuni sociale şi politice, etc., pot afecta ţarile si pot genera puternice fluctuaţii
ale activităţii economice pe teritoriul naţional, dar şi în alte ţări, grupuri de ţări sau
în întreaga economie mondială.

Variaţiile ciclice reprezintă fluctuaţiile în nivelul activităţii economice

care apar independent de celelalte tipuri de fluctuaţii. Ele sunt cauzate, de regulă,
de factori economici şi se deosebesc de variaţiile întâmplătoare prin faptul că sunt
repetabile.

Ciclicitatea desemnează aşadar, un mod specific de evoluţie a

fenomenelor şi proceselor economice, proprietatea acestora de a se manifesta în
mod ondulatoriu. Aceasta înseamnă că periodic activitatea economică trece prin
anumite faze, care se schimbă aproximativ în aceeaşi succesiune şi se regăsesc în
cadrul unor cicluri diferite.

În concluzie, prin ciclu economic este surprinsă succesiunea în timp şi

schimbarea periodică a condiţiilor şi rezultatelor activităţii economice. Pe baza
analizelor empirico-statistice, economiştii au identificat mai multe tipuri de cicluri
economice, care se suprapun şi se întrepătrund:

- Ciclurile lungi, “seculare” sau Kondratiev (după numele

economistului care le-a studiat primul);

- Ciclurile propriu-zise, medii, numite şi decenale sau cicluri Juglar (de

la numele economistului care le-a studiat în mod special, publicând în
1860 cartea “Crizele comerciale şi revenirea lor periodică în Franţa,
Marea Britanie şi S.U.A.”);

129
 - Ciclurile scurte, pe o durată de la 6 la 40 de luni, legate de variaţia
stocurilor şi care se intercalează în interiorul ciclurilor decenale.

Ciclicitatea economică constă astfel, în succesiunea fazelor de extindere

şi contracţie (cicluri scurte), de expansiune şi recesiune (cicluri medii), ascendente
sau descendente (cicluri lungi), faze care se succed în timp cu anumită
regularitate. Durata fiecărei faze poate fi de la 2 la 3 luni, în cazul ciclurilor scurte,
de la 4 la 6 ani în cazul ciclurilor medii şi de la 25 la 30 de ani în situaţia ciclurilor
lungi (seculare, Kondratiev).

Să ne reamintim...
În evoluţia activităţii economice se disting mai multe tipuri de fluctuaţii:
variaţiile sezoniere ( generate de o serie de cauze naturale sau de ordin social ),
variaţiile întâmplătoare (schimbări ale volumului activităţii economice
determinate de evenimente neaşteptate sau neobişnuite) şi variaţiile ciclice ( se
succed în timp,condiţiile şi rezultatele activităţii economice schimbânu-se
periodic).

S-au identificat trei tipuri de cicluri economice, care se se întrepătrund:

ciclurile lungi, “seculare” ; ciclurile medii sau decenale ( faze de expansiune şi
recesiune) şi ciclurile scurte (cu faze de extindere şi contracţie). Durata fiecărei
faze poate fi de la 2 la 3 luni, în cazul ciclurilor scurte, de la 4 la 6 ani în cazul
ciclurilor medii şi de la 25 la 30 de ani în situaţia ciclurilor lungi (seculare,
Kondratiev).

Succesiunea celor două faze ale ciclului lung este explicată în mod diferit
în literatura de specialitate. Astfel, unii autori explică ciclul lung şi fazele sale prin
ciclicitatea noutăţilor, a perfecţionărilor tehnice profunde şi atragerea în
exploatare a unor noi resurse, după alţi autori le corelează cu pregătirea şi
derularea războaielor (perioadele de pregătire a războaielor stau la baza unor
creşteri economice şi investiţii susţinute etc.), alţii cu evoluţia producţiei şi
stocului de aur, evoluţia producţiei agricole etc. Dar, cea mai largă recunoaştere o
are punctul de vedere conform căruia, premisa ciclului secular o reprezintă
evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice. Sub incidenţa
acestora are loc schimbarea radicală la 40-60 de ani a modului tehnic de producţie.
00:30

130
8.2 Ciclul mediu (decenal) şi fazele sale
Cercetarea economică privind evoluţiile ciclice este concentrată în primul
rând asupra ciclului mediu (decenal).

Cea mai utilizată definiţie este cea conform căreia ciclul economic decenal
reprezintă perioada de timp de la începutul unei contracţii până la începutul celei
următoare. El poate fi transpus sub formă grafică, pe ordonată fiind reprezentat un
indicator de volum al activităţii economice (venitul naţional, produsul intern brut,
producţia industrială etc.), iar pe abscisă timpul.

F
Volumul activităţii

B C

D
A

Timp
Fig. 8.1. Ciclul decenal

Faza de expansiune (în grafic de la A la B) este caracterizată de o creştere

a investiţiilor, cu o creştere mai mult decât proporţională a venitului, care, la
rândul său, prin intermediul unui proces ce se autoalimentează determină noi
creşteri ale investiţiilor şi apoi, din nou, ale producţiei şi venitului. Sporirea
investiţiilor şi a producţiei asigură creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă,
inclusiv a salariilor şi a cererii solvabile (de bunuri de consum şi de bunuri de
producţie). Întreprinderile, inclusiv cele comerciale “impulsionează” artificial
cererea, iar creşterea cererii agregate permite întrepinderilor să obţină profituri
ridicate. În acelaşi timp, băncile acordă cu uşurinţă credite, iar cerea agregată în
creştere, determină o majorare a preţurilor.

Expansiunea nu poate dura la nesfârşit pentru că apar şi se consolidează

forţe care determină o inversare a conjuncturii, în special ca urmare a epuizării
cauzelor care au stat la baza expansiunii. Este vorba despre punctul de cotitură
superior (în grafic de la B la C). Printre factorii ce determină această evoluţie se
numără: tendinţa de reducere a ratei profitului, neconcordanţa structurală dintre
131
cerere şi ofertă şi apariţia unor stocuri greu vandabile, reducerea relativă a
investiţiilor. Operaţiunile de la bursă anticipează uneori inversarea conjuncturii,
generând un sentiment de neîncredere. Băncile tind să restrângă creditul, măresc
rata dobânzii, amplificând procesul de restrângere a investiţiilor, precum şi
sentimentul de pesimism şi prudenţă sau chiar de panică în rândul unor agenţi
economici. Începe procesul de restrângere a volumului producţiei, de creştere a
inflaţiei şi a şomajului.

Depresiunea (în grafic de la C la D). Elementele de prudenţă şi

neîncredere deja manifestate se difuzează în întreg sistemul: întreprinderile mai
slabe dau faliment, iar altele întâmpină dificultăţi crescânde – datorită diminuării
cererii, creşterii costurilor, precum şi diminuării autofinanţării ca urmare a
insuficienţei profiturilor. Cererea tinde să se restrângă, mai întâi pe seama
bunurilor de folosinţă îndelungată în relaţie cu diminuarea veniturilor şi a
economiilor, apoi pe seama bunurilor de producţie datorită reducerii investiţiilor
şi, în final, şi a bunurilor de consum din cauza creşterii şomajului şi reducerii
salariilor. Acestea se corelează cu scăderea substanţială a ratei profitului şi a
cursului acţiunilor. Producătorii adoptă măsuri de reducere a costurilor, în primul
rând prin reînnoirea capitalului fix, pe baza unor inovaţii tehnice, care au un rol
important în depăşirea depresiunii şi trecerea la o nouă fază a ciclului economic.

Punctul de cotitură inferior (refacerea şi reluarea creşterii) are la bază

reluarea procesului investiţional, completată cu o politică monetară expansivă şi
de uşurare a condiţiilor de acordare a creditului. Revigorarea procesului
investiţional, atât pentru noi capacităţi cât şi pentru reînnoirea capitalului fix
stimulează cererea de bunuri de producţie, creşte gradul de ocupare a forţei de
muncă, iar pe baza creşterii veniturilor sporeşte şi cererea de bunuri de consum.
Are loc o fază de înviorare (D-E) urmată de expansiunea propriu-zisă (E-F) şi apoi
de o nouă criză şi aşa mai departe.

Potrivit definiţiei ciclului economic decenal, acesta cuprinde intervalul B-

E, cu momentul B (declanşarea crizei) urmată de depresiune(C-D), momentul de
inflexiune inferior D (reluarea creşterii) apoi de înviorare (D-E) şi o nouă
expansiune (E-F) care va conduce, după un timp, la o nouă depresiune.

Ciclurile economice reale nu prezintă o evoluţie similară cu cea descrisă

în schema prezentată; practic nici un ciclu economic nu seamănă cu altul, pentru
că diferite condiţii de loc şi de timp în care ele se derulează, cum la fel de diferite
132
 pot fi terapiile folosite pentru atenuarea consecinţelor negative

Să ne reamintim...
Ȋntr-un ciclu economic clasic se disting, pe de o parte, punctul de cotitură
superior şi derepresiunea iar pe de altă parte punctul de cotitură inferior
(începerea înviorării) care împreună cu expansiunea definesc o evoluţie
favorabilă a economiei, denumită boom-ul.

În această diversitate a manifestărilor sale în timp şi spaţiu, evoluţia

ciclică, ciclul decenal reprezintă o realitate a oricărei economii contemporane.

Fiecare fază a ciclului caracterizează o anumită stare a economiei şi

îndeplineşte o anumită funcţie în evoluţia de ansamblu a economiei.

Ciclurile medii se derulează pe fondul ciclurilor lungi, seculare. Experienţa

istorică a pus în evidenţă că o fază a ciclului lung a cuprins de regulă 2-3 cicluri
decenale, fiecare cu o configuraţie şi amplitudine proprie.

.
8.3. Politici anticiclice
În general, în ţările cu economie de piaţă agenţii economici şi guvernele

01:30 întreprind măsuri vizând atenuarea fluctuaţiilor ciclice, dar şi de informare mai
promptă şi reală asupra evoluţiei activităţii economice. În acest scop se folosesc
politici (măsuri) anticiclice care sunt interdependente şi se constituie mai ales în
componente ale politicii economice pe termen scurt.

Politicile anticiclice sunt constituite din: politica fiscală, politica

cheltuielilor publice şi politica monetară şi de credit.

Diminuarea la un nivel minim a perturbaţiilor, disfuncţionalităţilor,

implică utilizarea de către stat a unor instrumente de politică economică diverse.

Politica fiscală a statului, constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe

în scopul influenţării evoluţiei ciclului. Astfel, în condiţii de recesiune se poate
recurge la reducerea fiscalităţii, lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri
asupra agenţilor economici, ceea ce are menirea să încurajeze consumul şi
investiţiile. Invers, ȋn condiţii de boom, impozitele şi taxele cresc mai rapid decât
veniturile în expansiune, pentru a frâna cererea agregată şi implicit, inflaţia.Sunt
măsuri care permit în această perioadă şi încasări suplimentare la buget, menite să
atenueze deficitele acumulate în faza de recesiune.

133
 Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea acestora în faza de
recesiune, cu scopul de a menţine sau stimula cererea agregată şi implicit
producţia, în vederea trecerii la faza de expansiune. Cheltuielile bugetare sporesc
cererea globală prin intermediul achiziţiilor de stat, investiţiilor în sectorul public
sau al serviciilor etc. Un rol important îl au şi alocaţiile de protecţie socială
(ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de reorientare profesională etc.), care permit
ca în faza de recesiune fluctuaţiile veniturilor disponibile pentru unele categorii
ale populaţiei să fie atenuate.

Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii,

creditul şi masa monetară, care se folosesc în mod diferenţiat, în funcţie de
conjunctura economică. Astfel, în faza de boom prelungit, când pericolul apariţiei
sau accentuării unor dezechilibre în economie este tot mai evident, controlul
asupra masei monetare devine mai riguros şi se procedează, de regulă, la
promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite. În faza de
recesiune se poate acţiona în sens invers, respectiv la reducerea ratei dobânzii
(scontului), la acordarea unor facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a
masei monetare, prelungirea scadenţei unor credite. Prin asemenea măsuri se
urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor şi, pe această bază, creşterea
producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.

Fără a se substitui deciziilor private, politica economică/ macroeconomică

influenţează ansamblul activităţii economice şi răspunde unor obiective de natură
politică şi socială. Economistul britanic Nicholas Kaldor a grupat aceste obiective
ȋn patru categorii: cuparea, creşterea economică, stabilitatea preţurilor şi
echilibrul balanţei externe.

Mijloacele de realizare a acestor obiective sunt numite instrumente /

pârghii economico - financiare.

De asemenea, economistul Nicholas Kaldor ȋmpreună cu colaboratorii săi

au desprins existenţa unui număr de cinci familii de instrumente: finanţe publice,
instrumente băneşti şi de credit, rata schimbului valutar, instrumente de control
direct, schimbări în cadrul sistemului instituţional.

Exemple: Ȋn categoria instrumentelor finanţelor publice se ȋncadrează:

cheltuielile bugetare pentru investiţii, subvenţii şi transferuri de capital la
întreprinderi şi gospodării, venituri bugetare provenite din impozitele indirecte

134
(accize, TVA, taxe vamale), venituri bugetare provenite din impozite directe
asupra veniturilor, etc.

Dintre instrumentele băneşti şi de credit putem aminti: rata dobânzii de

referinţă, garanţiile guvernamentale asupra împrumuturilor, plafonarea creditării,
etc.

Instrumentele de control direct vizează impunerea şi controlul

standardelor de stat şi guvernamentale privind procesele de producţie şi implicit
produsele, mediul, sănătatea, activităţile de import-export, relaţiile valutare,
migraţia, etc.

Schimbările în cadrul sistemului instituţional se referă la schimbări în

instituţiile care pot influenţa activitatea producătorilor (schimbările condiţiilor
concurenţiale, creşterea influenţei salariaţilor), schimbări în sistemele de
proprietate, crearea unor instituţii / organizaţii naţionale /internaţionale care
schimbă sau limitează prerogativele guvernelor naţionale.

Să ne reamintim...
Pentru diminuarea disfuncţionalităţilor apărute la nivelul economiei
naţionale, statul foloseşte politici (măsuri) anticiclice. Politicile anticiclice sunt
constituite din: politica fiscală, politica cheltuielilor publice şi politica monetară
şi de credit.

În acest scop se folosesc instrumente de politică economică diverse, ce pot

fi grupate ȋn cinci categorii: finanţe publice, instrumente băneşti şi de credit, rata
schimbului valutar, instrumente de control direct, schimbări în cadrul sistemului
instituţional.

Atunci când schimbarea instituţiilor se face în cadrul aceloraşi principii

economice şi de organizarea socială, ea se înscrie în limitele unei reforme, iar
atunci când se trece la acţiuni de transformare a sistemului prin modificarea
instituţiilor existente sau crearea altora noi, înseamnă restructurare.

Unul dintre subiectele disputate ale teoriei şi practicii economice o

reprezintă problema compatibilităţii dintre plan şi piaţă.

Realităţile economiei de piaţă au demonstrat faptul că libertatea

economică, iniţiativa şi concurenţa nu sunt incompatibile cu planificarea în
general, ci doar cu planificarea economică excesiv centralizată.

135
 Exemple: Îmbinarea planificării cu mecanismele pieţei a avut un impact pozitiv în
evoluţia şi expansiunea ţărilor dezvoltate (mai ales a Franţei şi Japoniei), dar şi în
obţinerea performanţelor “Tigrilor mici”: Hong Kong, Taiwan, Singapore şi
Coreea de Sud.
Deasemenea, ea este prezentă şi în activitatea corporaţiilor transnaţionale
şi mai ales, în formarea diferitelor pieţe internaţionale cu caracter regional
(Uniunea Europeană).
Planificarea şi prognoza economico-sociale sunt prezente bineȋnţels, şi în
România.
03:30

Explicaţi dacă planificarea este compatibilă cu sistemul economiei de piaţă .

Rezumat
• În evoluţia activităţii economice se disting mai multe tipuri de fluctuaţii:
variaţii sezoniere (generate de o serie de cauze naturale sau de ordin
social), variaţii întâmplătoare (determinate de evenimente neaşteptate
sau neobişnuite) şi variaţii ciclice (fluctuaţiile în nivelul activităţii
economice care apar independent de celelalte tipuri de fluctuaţii).
• Ciclul economic repreintă succesiunea în timp şi schimbarea periodică a
condiţiilor şi rezultatelor activităţii economice. S-au identificat mai multe
tipuri de cicluri economice: cicluri economice scurte, medii (decenale) şi
seculare.
• Teoria economică este concentrată în primul rând asupra ciclului economic
mediu (decenal) care reprezintă perioada de timp de la începutul unei crize
până la începutul altei crize.
• Potrivit definiţiei ciclului economic decenal, acesta cuprinde momentul de
inflexiune superior (declanşarea contracţiei) urmat de depresiune,
momentul de inflexiune inferior (reluarea creşterii) şi o nouă expansiune
care va conduce, după un timp, la o nouă depresiune.
• Pentru diminuarea disfuncţionalităţilor apărute la nivelul economiei
naţionale, statul foloseşte politici (măsuri) anticiclice. Politicile anticiclice
136
 sunt constituite din: politica fiscală, politica cheltuielilor publice şi politica
monetară şi de credit. În acest scop se folosesc instrumente de politică
economică diverse, ce pot fi grupate ȋn cinci categorii: finanţe publice,
instrumente băneşti şi de credit, rata schimbului valutar, instrumente de
control direct, schimbări în cadrul sistemului instituţional.
• Libertatea economică, iniţiativa şi concurenţa nu sunt incompatibile cu
planificarea în general, ci doar cu planificarea economică excesiv
centralizată.

Test de evaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 20 de minute

1. Ce reprezintă ciclicitatea economică?

2. Caracterizaţi principalele tipuri de fluctuaţii economice.
3. Explicaţi fazele ciclului economic decenal.
4. Prezentaţi principalele instrumente utilizate ȋn aplicarea politicilor
anticiclice. Argumentaţi interdependenţele dintre ele.
5. Comparaţi actiunile de reformă cu cele de restructurare.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 15 minute

1. Ȋn economie, fluctuaţiile ciclice reprezină un fenomen:

a) minor;
b) sezonier;
c) ce se succede cu o anumită regularitate;
d) ȋntâmplător.

2. Ciclul economic decenal :

a) cuprinde numai faza de recesiune
b) cuprinde perioada de timp de la începutul unei contracţii până la începutul celei
următoare;
c) se ȋntâlneşte numai ȋn economiile aflate ȋn criză economică;
d) este determinat exclusiv de cauze fiscal.
137
3. Ȋn faza de recesiune a ciclul economic decenal, ȋn mod normal, are tendinţă de
reducere:
a) rata şomajului;
b) volumul investiţiilor;
c) rata dobânzii;
d) rata falimentelor.

4. Ȋn faza de expansiune a ciclul economic decenal, ȋn mod normal, are tendinţă de

creştere:
a) rata dobânzii;
b) nivelul de trai al populaţiei;
c) rata şomajului;
d) deficitul bugetar.

5. Din perspectiva politicilor anticiclice bazate pe cererea agregată, ȋn perioada de

recesiune se recomandă:
a) reducerea fiscalităţii;
b) creşterea ratei dobânzii;
c) reducerea cheltuielilor publice;
d) reducerea transferurilor fără echivalent.

Răspunsuri: 1.c; 2. b; 3. b; 4. b; 5. a

Bibliografie

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , -

Economie, Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar

de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999

4. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic,

138
 Editura Bizzkit, Bucureşti,2011

5. Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE,

Bucureşti, 2011

6. Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance,

Bucureşti, 2011

7. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică
generală. Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE,
Bucureşti, 2008.

139
 Unitatea de învăţare 9. CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI
DEZVOLTAREA DURABILĂ

Cuprins
9.1. Conţinutul şi delimitările creşterii economice
9.2. Factorii şi tipurile creşterii economice
9.3. Dezvoltarea durabilă şi dimensiunile ei

Introducere
Aşa cum s-a putut observa şi ȋn capitolul anterior, evoluţia activităţii economice a
reprezentat subiectul unor ample analize şi dezbateri teoretice. Astfel, s-au
formulat diferite puncte de vedere ȋn legătură cu factorii, sensul şi trăsăturile
dinamicii economice , dar şi pentru analiza şi modelarea procesului de creştere
economic şi a factorilor acesteia. Analizele privind creşterea economică se
bazează pe indicatori agregaţi, rezultaţi din Contabilitatea naţională, care pun în
evidenţă mişcarea economică pe perioade lungi de timp şi permit desprinderea
unor trăsături generale ale dinamicii economice.

Obiectivele unităţii de învăţare:

Înţelegerea conţinutului şi semnificaţiei noţiunilor de creştere şi
dezvoltare economică.
Analiza interdependenţelor dintre dinamica macroeconomică şi
dinamica demografică.
Evidenţierea sistemului de factori ai creşterii economice şi a
semnificaţiilor neofactorilor.
Argumentarea viabilităţii strategiei dezvoltării durabile şi prezentarea
sistemului de indicatori ai dezvoltării durabile.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

140
 9.1 Conţinutul şi delimitările creşterii economice

Sinteza în plan teoretic dintre abordarea macroeconomică şi abordarea

00:00 dinamică a evoluţiei economiilor naţionale s-a realizat după cel de-al doilea război
mondial . În acest context, s -a formulat teoria creşterii economice, ca o
componentă a ştiinţei economice contemporane, aflată în contact nemijlocit atât cu
o serie de discipline conexe, cât şi cu practica elaborării de politici şi măsuri în
favoarea procesului de creştere economică.
Ȋn teoria creşterii economice este tratat atât procesul reluării continue a
producţiei pe o scară mai mare, prin acumularea de capital, cât şi factorii utilizaţi
în acest scop, precum şi combinarea şi substituirea lor.
Preocupările economiştilor în acest domeniu au condus la diferite puncte
de vedere cu privire la conceptele de creştere economică. Sintetizând diferitele
puncte de vedere cu privire la conţinutul conceptului de creştere economică,
acesta poate fi interpretat ca reprezentând procesul de sporire a dimensiunilor
economiei naţionale, exprimate prin rezultatele macroeconomice, prin indicatori
macroeconomici specifici, sub forma venitului naţional sau a produsului intern
brut pe locuitor.
Creşterea economică reflectă aşadar, o evoluţie pozitivă, ascendentă a
economiei, pe termen mediu şi lung, evoluţie care nu exclude existenţa unor
oscilaţii conjuncturale. Dar, ȋn definirea acestui concept sunt foarte importante
următoarele aspecte:
• ritmul sporului PNB sau a PIB pe locuitor constituie rezultanta raportului
dintre dinamica economică şi dinamica demografică;
• creşterea economică efectivă implică sporirea rezultatelor macroeconomice
reale pe locuitor;
• evoluţia ascendentă a rezultatelor macroeconomice reale pe locuitor trebuie
să aibă loc în condiţiile unor indici supraunitari ai populaţiei şi în cadrul
unor perioade de timp relativ îndelungate.
Deşi ȋn opinia unor economşti, creşterea economică este sinonimă cu
dezvoltarea economică, aceste concepte nu trebuie confundate.
Astfel, dacă sfera de cuprindere a creşterii economice o constituie sporirea
cantitativă a economiei naţionale, a rezultatelor economice ale acesteia, sfera de
cuprindere a dezvoltării economice o constituie şi modificările calitative ale
economiei naţionale, din perspectivă tehnologică, interramuri, economico-socială,

141
 organizaţională, teritorială, dar şi din punct de vedere al nivelul de trai al
oamenilor.
Conceptelor de creştere economică şi dezvoltare economică li se asociază
şi conceptul de progres economic. Acesta evidenţiază sensul şi specificul
dezvoltării din fiecare etapă în comparaţie cu etapele anterioare şi constituie
suportul unei viziuni optimiste asupra destinului omenirii.
Ȋn concluzie, dezvoltarea economică reliefează ansamblul transformărilor
cantitative şi structural-calitative ce au loc în cadrul vieţii economico-sociale, al
mecanismului economic, inclusiv în modul de viaţă şi de gândire al oamenilor.

Să ne reamintim...
Creşterea economică efectivă implică sporirea rezultatelor
macroeconomice reale pe locuitor, în condiţiile unor indici supraunitari ai
populaţiei şi în cadrul unor perioade de timp relativ îndelungate.
Dezvoltarea economico-socială şi creşterea economică nu sunt sinonime.
Dezvoltarea economico-socială reflectă multitudinea aspectelor cantitative şi
calitative interdependente, proprii evoluţiei societăţii, iar creşterea economică
este percepută mai mult ca modificări cantitative ale dinamicii activităţii
economice.

9.2 Dezvoltarea durabilă şi dimensiunile ei

Finalitatea socială a creşterii şi dezvoltării economice o constituie realizarea
progresului individului şi societăţii nu numai la nivelul fiecărei ţări şi pentru o
perioadă scurtă de timp, ci şi la nivel mondial şi pe termen îndelungat. Procesele
00:20
evolutive ce au loc în cadrul societăţii în vederea asigurării progresului individului
şi umanităţii, pe fondul convergenţei intereselor generaţiilor prezente şi viitoare şi
al compatibilităţii sistemului economic cu cel natural şi tehnologic sunt exprimate,
în plan teoretic, prin conceptul de dezvoltare economică durabilă sau
sustenabilă, viabilă.
Dezvoltarea durabilă este un concept introdus în ştiinţa economică în anul 1980 de
către Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii; el a fost amplu
mediatizat prin Raportul Brutland al Comisiei Mondiale pentru Mediu şi
Dezvoltare din anul 1987.
Dezvoltarea durabilă este concepută în scopul reconcilierii economiei cu mediul
înconjurător, ceea ce ȋnseamnă că evoluţiile ştiinţifice şi tehnico-economice susţin

142
cu adevărat progresul uman general numai dacă au loc în condiţiile menţinerii
echilibrului ecologic.
Dezvoltarea durabilă implică realizarea compatibilităţii a patru sisteme: economic,
uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât, satisfacerea nevoilor prezentului, să
nu compromită capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor
nevoi.
Teoria dezvoltării durabile porneşte de la ideea conform căreia, în condiţiile
amplificării interdependenţelor economice, naturale şi social-politice naţionale,
sistemul economic nu poate fi privit doar ca sumă a subsistemelor sale. Realităţile
confirmă exitenţa unor interdependenţe complexe şi deosebit de dinamice între
mediul economic creat de om şi mediul natural, între factorii creşterii economice
şi rezultatele macroeconomice, între mecanismele de funcţionare a economiei
naţionale/mondiale şi eficienţa economică etc. În asemenea condiţii, evoluţia
divergentă a unui singur segment poate genera consecinţe negative ample şi de
durată în întreg sistemul social-economic naţional/ mondial.
Ȋn concluzie, pentru a preveni apariţia unor asemenea efecte este necesar ca
intrările şi ieşirile sistemului economic să fie compatibile atât cu mediul natural,
cât şi cu nevoile prezente şi viitoare ale diverselor generaţii.
Altfel spus, dezvoltarea durabilă se bazează pe respectarea unor exigenţe/criterii
de ordin natural, social-uman, naţional-statal, regional şi mondial.

Să ne reamintim...
Dezvoltarea durabilă implică realizarea compatibilităţii a patru sisteme:
economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât, satisfacerea nevoilor
prezentului, să nu compromită capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile lor nevoi.

Dimensiunea naturală a dezvoltării durabile se bazează pe faptul că mediul

înconjurător este limitat atât din punct de vedere al ieşirilor de resurse, respectiv al
volumului şi structurii resurselor minerale, biologice, etc. ce pot fi atrase în
circuitul economic, cât şi sub aspectul capacităţii de absorbţie a reziduurilor,
noxelor, etc. activităţii economice în condiţiile menţinerii sau creşterii calităţii
factorilor de mediu. Ambele limite au un caracter dinamic, evolutiv: ritmurile
creşterii economice şi caracterul epuizabil al unor resurse fac ca natura să devină
tot mai restrictivă pentru activitatea economic. Pe de altă parte, prin deşeurile
143
activităţilor de producţie şi consum, prin poluare etc., natura este supusă unor
transoformări ce diminuează sensibil capacitatea de regenerare a factorilor de
mediu. În asemenea condiţii, mediul natural nu mai poate fi considerat ca un
simplu rezervor de resurse, ci ca un factor de producţie ai cărui parametri
cantitativi şi calitativi influenţează direct şi indirect, pe termen scurt, dar şi pe
termen lung, la nivel naţional, dar şi mondial, atât dezvoltarea economică propriu-
zisă, cât şi evoluţia standardului de viaţă şi civilizaţie.
Promovarea intereselor generaţiilor prezente şi viitoare nu se poate realiza în afara
armonizării nevoilor mediului economic cu cele ale mediului natural, în afara
protejării calităţii resurselor naturale şi asigurării unui raport raţional între
resursele atrase în circuitul economic şi potenţialul de resurse.
Necesitatea acestor preocupări este argumentată şi de faptul că, pe de o parte, un
standard de viaţă materială chiar ridicat îşi pierde orice sens în condiţiile unui
mediu ambiant degradat şi poluat, iar pe de alta, un asemenea mediu influenţează
negativ calitatea resurselor naturale, inclusiv starea de sănătate a populaţiei, ceea
ce se răsfrânge asupra înseşi creşterii economice.
Dimensiunea social-umană a dezvoltării durabile este evident întrucât,
concordanţa ieşirilor sistemului economic cu aşteptările generaţiilor prezente şi
viitoare, corespunde atât intereselor individuale, cât şi celor generale ale
consumatorilor şi producătorilor.
Realizarea egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi
spaţiu impune ca strategia rezolvării problemelor tehnice şi economice
corespunzător imperativelor prezentului să nu diminueze posibilităţile de
satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare prin degradarea mediului
înconjurător.
Criteriile naţional-statale, regionale şi mondiale se bazează pe interesele
acestor nivele de agregare a activităţilor economice, iar interdependenţa lor este de
ordin economic, natural sau social-politic..
Creşterea şi dezvoltarea economică reprezintă fenomene interdependente însă, nu
orice creştere economică amplifică dezvoltarea reală şi contribuie automat la
îmbunătăţirea condiţiilor generale de viaţă şi civilizaţie.
În acest sens, “Raportul asupra dezvoltării umane” elaborat de Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în anul 1996 defineşte cinci tipuri
negative de creştere economică:
• creştere economică fără crearea de noi locuri de muncă;
144
 • creştere economică simultană cu accentuarea inegalităţilor sociale
şi de venit;
• creştere economică neînsoţită de o dezvoltare a climatului şi
instituţiilor democraţiei;
• creştere economică însoţită de pierderea identităţii culturale;
• creştere economică realizată în condiţiile diminuării resurselor
necesare satisfacerii trebuinţelor generaţiilor viitoare.
Aceste situaţii evidenţiază faptul că sporirea volumului producţiei pe locuitor nu
se reflecă de la sine în creşterea nivelului de viaţă al populaţiei.Evoluţia economiei
naţionale corespunzător coordonatelor de principiu ale dezvoltării durabile
implică, desigur, cunoaşterea condiţiilor interne, precum şi amplasarea economiei
în contextul internaţional general.
Situaţia contradictorie privind evoluţia lumii în care trăim a generat intensificarea
preocupărilor de descoperire a noi modalităţi de măsurare a progresului.
Indicele dezvoltării umane ( IDU ), introdus în analizele privind dezvoltarea
umană de către ONU în anul 1990, evidenţiază media indicilor speranţei de viaţă,
nivelului educaţiei si PIB real pe locuitor ajustat .
IDU constituie un indicator cu ajutorul căruia se apreciază mai corect nivelul
dezvoltării economice şi evoluţia decalajelor economice dintre ţări.
Indicele dezvoltării umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este
actualizat în fiecare an de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare și
publicat în Raportul de Dezvoltare Umană.
Conform acestuia, ţările se încadrează în patru categorii: dezvoltare umană foarte
ridicată, dezvoltare umană ridicată, dezvoltare umană medie și dezvoltarea umană
redusă.

Exemplu: Conform Raportului de Dezvoltare Umană din 2017România, cu un

indice de 0.802 se clasa pe locul 50 din 188 de ţări, ȋncadrându-se ȋn categoria
ţărilor cu un nivel de dezvoltare avansat ( peste 0, 758 ). Pe primul loc se afla
Norvegia, cu un indice de 0.949.

Ţinând seama însă de multitudinea aspectelor pe care le implică dezvoltarea

sustenabilă, se poate aprecia că este necesar să apelăm la indicatori şi mai
complecşi prin care să evidenţiem performanţele dezvoltării umane.
Prin urmare, din 2010, Raportul de Dezvoltare Umană include trei indicatori noi,
145
 care reflectă factori importanţi pentru dezvoltare dar care nu se regăsesc ȋn IDU:
Indicele Dezvoltării Umane ajustat pentru Inegalitate ( ia ȋn considerare
disparităţi referitoare la sănătate, educaţie si venituri ), Indicele Inegalităţii
Gender (măsoară disparităţile în forţa de muncă, sănătate, cunostinţe si abilitare
care afectează femeile) și Indicele Sărăciei Multidimensionale (identifică lipsuri
importante în sănătate, educaţie si standarde de viaţă).
.
Să ne reamintim...
Indicele dezvoltării umane (IDU ) este calculat din 1990, de Programul
Națiunilor Unite pentru Dezvoltare şi reflectă media indicilor speranţei de viaţă,
nivelului educaţiei si PIB real pe locuitor ajustat.

9.3. Factorii şi tipurile creşterii economice

Principalii factori care asigură creşterea economică sunt: capitalul, rata

investiţiilor (acumulării), bogăţiile naturale, volumul resurselor de muncă ocupate,
volumul de cunoştinţe dobândite, organizarea producţiei, progresul tehnico-
ştiinţific, capacitatea de absorbţie a pieţei interne, schimburile internaţionale etc.
Factorii creşterii economice pot fi grupaţi după mai multe criterii. Astfel,
după modul de influenţare a creşterii economice, aceştia se grupează în: factori

01:20 direcţi şi factori indirecţi.

În categoria factorilor direcţi se includ: potenţialul uman, resursele
naturale şi capitalul, iar în categoria factorilor indirecţi ceilalţi factori menţionaţi.
Atât factorii direcţi, cât şi cei indirecţi prezintă două laturi: latura
cantitativă, a volumului lor (volumul potenţialului uman, volumul resurselor
naturale, volumul capitalului, volumul investiţiilor, dimensiunile pieţei, volumul
schimburilor economice internaţionale etc.) şi cea calitativă, a eficienţei folosirii
lor (productivitatea muncii, eficienţa utilizării resurselor naturale, randamentul
capitalului, eficienţa schimburilor economice internaţionale etc.)
Într-o perioadă sau alta pot să domine fie latura cantitativă, fie cea
calitativă a factorilor creşterii economice. Atunci când sporirea indicatorilor
macroeconomici (venitul naţional, produsul intren brut) este rezultatul influenţei
preponderente a laturii cantitative, a extinderii utilizării factorilor de producţie,
creşterea economică este de tip extensiv.
În situaţia influenţei preponderente a laturilor calitative ale factorilor

146
creşterii economice la sporul rezultatelor macroeconomice obţinute, creşterea
economică este de tip intensiv.
Creşterea economică de tip intensiv constituie suportul progresului
economic în condiţiile contemporane. Acest tip de creştere caracterizează ţările
dezvoltate, cu economie de piaţă.
Tipul de creştere intensiv succede, în principiu, celui extensiv. La graniţa
dintre ele se situează tipul intermediar de creştere economică, în care laturile
cantitative, respectiv cele calitative au contribuţii relativ comparabile la obţinerea
sporului de rezultate macroeconomice. Acest tip intermediar de creştere poate
predomina într-o economie pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de
factorii interni, dar şi de conjunctura economică mondială.

Exemple: După unele calcule, în perioada 1899-1909 raportul factorilor extensivi

(sporul factorului muncă şi al capitalului) la creşterea economică din S.U.A. se
ridica la aproape trei pătrimi, diferenţa de o pătrime reprezentând aportul
factorilor intensivi (tehnică, organizare, calificare etc.). La începutul deceniului al
şaptelea al secolului trecut, raportul se inversase, deja aportul factorilor extensivi
reprezentând mai puţin de o treime, ceea ce oglindeşte caracterul preponderent
intensiv al creşterii economice în această ţară.
Creşterea extensivă şi apoi cea de tip intermediar pot fi susţinute doar un
timp limitat, datorită caracterului epuizabil şi greu regenerabil sau substituibil al
unor resurse, a costurilor economice, ecologice şi sociale ridicate pe care le
determină. Ele sunt însă etape ce trebuie parcurse pentru a realiza acele acumulări
structurale şi calitative specifice creşterii intensive. Tipul intensiv de creştere
economică este propriu economiilor avansate, cu o structură diversificată, capabilă
de a genera şi absorbi progres tehnologic şi aflate într-un echilibru deja consolidat
al cererii cu oferta de bunuri şi servicii.

Să ne reamintim...
Creşterea economică extensivă este rezultatul influenţei preponderente a
laturii cantitative, a extinderii utilizării factorilor de producţie, iar creşterea
economică intensivă se bazează pe influenţa preponderentă a utilizării calitative
a factorilor de producţie.
Creşterea de tip intermediar apare atunci când laturile cantitative şi cele
calitative au contribuţii relativ egale la obţinerea sporului de rezultate

147
 macroeconomice.

Atunci când ritmul creşterii populaţiei devansează evoluţia PIB real,

ȋnregistrându-se scăderea produsului intern brut pe cap de locuitor, situaţia este
numită “creştere regresivă” sau “creştere economic negativă”. Dacă, dimpotrivă,
creşterea PIB real devansează creşterea demografică, determinând ocreştere a
PIB/loc., avem de-a face cu o “creştere progresivă” sau creştere economocă
pozitivă.
În legătură cu problema factorilor dezvoltării, teoriile moderne subliniază
deplasarea de la economia bunurilor fizice la economia ideilor. Creşterea
economică bazată pe informaţie, pe cunoaştere extinde nebănuit de mult frontiera
posibiliăţilor de producţie întrucât ideile nu sunt supuse aceloraşi restricţii ca
bunurile materiale. Este important, în acest sens, un fapt elementar, dar de
necontestat: spre deosebire de bunurile fizice care nu pot fi utilizate simultan de
mai multe persoane, folosirea unei idei de către cineva, nu anulează şansele altora
de a o utiliza concomitent.
Acestă idee este sugestiv prezentată de renumitul scriitor şi futurolog
american Alvin Toffler, ȋn cartea sa „ Al treilea val”. Pornind de la evoluţia
tehnicilor utilizate şi a mutaţiilor structurale, acesta consideră că dezvoltarea
economică a conoscut trei faze (valuri).
Astfel, primul val este cel al civilizaţiei agricole, care a durat aproximativ
10.000 de ani, al doilea este valul civilizaţiei industriale, care a durat aproximativ
300 de ani (de la revoluţia industrială din Anglia, până în prezent), când au apărut
semnele celui de-al treilea val. Noua civilizaţie, apreciază Toffler, sfidează
civilizaţia industrială tradiţională; el aduce noi surse de energie regenerabile, mai
diversificate, un nou mod de comportament al agenţilor economici, informaţia
devinind sursa principală de dezvoltare.
02:00

Prezentati comparativ conceptele de creştere şi dezvoltare economică.

148
Rezumat
• Creşterea economică efectivă implică sporirea rezultatelor macroeconomice
reale pe locuitor, în condiţiile unor indici supraunitari ai populaţiei şi în cadrul
unor perioade de timp relativ îndelungate.
• Dezvoltarea economică reflectă modificările calitative ale economiei
naţionale, din perspectivă tehnologică, economico-socială, organizaţională,
teritorială, dar şi din punct de vedere al nivelul de trai al oamenilor.
• Dezvoltarea durabilă reprezintă acel tip de dezvoltare prin care, satisfacerea
nevoilor prezentului, nu afectează negativ capacitatea generaţiilor viitoare de a-
şi satisface propriile nevoi.
• Performanţele dezvoltării umane pot fi exprimate cu ajutorul Indicelui
dezvoltării umane, care reflectă media indicilor speranţei de viaţă, nivelului
educaţiei si PIB real pe locuitor ajustat .
• Creşterea economică poate fi de tip extensiv ( dacă este rezultatul influenţei
preponderente a laturii cantitative ȋn ceea ce priveşte utilizarea factorilor de
producţie), intensivă ( dacă se bazează pe influenţa preponderentă a utilizării
calitative a factorilor de producţie), sau intermediară ( dacă aspectul calitativ şi
cel cantitativ au influenţe relativ egale).

Test de evaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 20 de minute

1. Analizaţi comparativ conceptele: dezvoltare economică şi dezvoltare durabilă.

2. Analizaţi comparativ creşterea economică extensivă şi creşterea economică
intensivă.
3. Explicaţi conceptele de creştere economică pozitivă şi creştere economică
negativă.
4. Explicaţicare este semnificatia indicelui dezvoltării umane.

149
Test de autoevaluare a cunoştinţelor
Timp necesar: 15 minute

1.Creşterea economică exprimă:

a) creşterea PIB nominal;
b) creşterea PIB real;
c) creşterea PGB;
d) dezvoltarea economică.

2.Dezvoltarea economică reprezintă:

a) o formă cantitativă de apreciere a rezultatelor macroeconomice;
b) o premisă a creşterii economice;
c) un fenomen mai cuprinzător decât creşterea economică, referindu-se şi
la modificările calitative şi structurale;
d) un concept specific domeniului microeconomic, fără aplicabilitate ȋn
economia reală.

3.Creşterea economică intensivă este caracteristică economiilor naţionale care:

a) ȋnregistrează o creştere a PIB real pe cap de locuitor;
b) ȋnregistrează o rată a şomajului redusă;
c) cu economie de piaţă;
d) au capacitatea să producă şi să absoarbă pe scară largă progres
tehnologic.

4. Pentru evaluarea Indicatorului Dezvoltării Umane nu se ia ȋn calcul:

a) speranţa medie de viaţă;
b) nivelul de educaţie al populaţiei;
c) produsul intern brut real pe cap de locuitor;
d) inechitatea femeilor.

5. Dezvoltarea economică durabilă este o dezvoltare:

a) pe termen scurt;
b) ce vizează satisfacerea nevoilor prezente, astfel ȋncât să nu fie
compromisă capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
lor nevoi;
150
 c) ce pune accent exclusiv pe om şi pe satisfacerea nevoilor sale;
d) ce pune accent pe utilizarea resurselor regenerabile pe termen lung.

Răspunsuri: 1.b; 2. c; 3. d; 4. d; 5. b

Bibliografie

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , -

Economie, Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar

de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999

4. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic,

Editura Bizzkit, Bucureşti,2011

5. Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE,

Bucureşti, 2011

6. Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance,

Bucureşti, 2011

7. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică
generală. Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE,
Bucureşti, 2008

151
 Unitatea de învăţare10. ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI
MEDIUL ECONOMIC INTERNAŢIONAL

Cuprins
10.1.Racordarea economiei naţionale la circuitul economic mondial. Formele
pieţei mondiale
10.2. Comerţul internaţional cu bunuri şi servicii
10.3. Piaţa internaţională a capitalurilor
10.4. Piaţa valutară şi cursul de schimb
10.5. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

Introducere
Economia unei ţări, oricât de mare şi de bogată ar fi, nu poate să se izoleze de
celelalte economii naţionale, de restul lumii. Având ȋn vedere creşterea
interdependenţelor dintre economiile naţionale, ȋn contextul globalizării, economia
de piaţă a unei ţări poate fi viabilă numai dacă se adaptează şi se încadrează
eficient pe piaţa mondială.

Din această perspectivă, vom analiza premisele şi formele participării economiilor

naţionale la circuitul economic mondial, principalele segmente şi mecanisme ale
pieţei mondiale, dar şi procesele prin care mediul economic internaţional
influenţează dezvoltarea economiei naţionale.

Obiectivele unităţii de învăţare:

Înţelegerea interdependenţelor dintre economia naţională şi economia
mondială
Argumentarea importanţei comerţului internaţional şi a fluxurilor de
racordare a economiilor naţionale la circuitul economic internaţional
Însuşirea conceptelor presupuse de abordarea problemelor teoretice
ale temei

152
 Analiza fluxurilor economice internaţionale
Evidenţierea legăturilor dintre pieţele naţionale de capital şi piaţa
internaţională a capitalului.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3,5 ore.

10.1. Racordarea economiei naţionale la circuitul economic

00:00 mondial. Formele pieţei mondiale

Baza generală a pieţei mondiale o reprezintă, diviziunea internaţională a muncii.

Astfel, odată cu dezvoltarea şi consolidarea diviziunii muncii în diferite ţări s-au
lărgit şi diversificat schimburile economice externe, care au căpătat un caracter
sistematic şi o pondere crescândă în structura activităţilor economice. La început,
în procesul constituirii pieţei mondiale, forma principală a tranzacţiilor economice
dintre state o reprezenta schimbul internaţional de mărfuri sau comerţul mondial.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a apărut şi
dobândit o importanţă tot mai mare exportul de capital.

După cel de-al doilea război mondial un loc crescând în cadrul pieţei mondiale a
dobândit schimbul cu servicii (comerţul invizibil). De asemenea, progresul
tehnico-ştiinţific a imprimat o dinamică deosebită schimburilor internaţionale cu
rezultate ale cercetării ştiinţifice (tehnologii, licenţe, brevete, documentaţii tehnice
etc.).

Aceste forme de relaţii economice între state poartă denumirea de fluxuri

economice internaţionale. Ele se află în legătură unele cu altele şi cunosc o
dezvoltare continuă. Totalitatea fluxurilor economice internaţionale privite în
interdependenţa lor formează circuitul economic mondial.

Fluxurile de racordare a economiei naţionale la circuitul economic mondial

îmbracă, în prezent, forme diferite: bunuri materiale, servicii, inclusiv cele
turistice, cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, invenţii, titluri de valoare, forţa de muncă,
etc. Fiecare din aceste fluxuri are anumite particularităţi şi elemente specifice
privind natura şi evoluţia cererii şi ofertei, formarea preţurilor, etc..

Tendinţa generală a circuitului economic mondial o reprezintă diversificarea

153
fluxurilor economice internaţionale, astfel că sistemul pieţei mondiale
contemporane este alcătuit, în prezent, din următoarele subsisteme:

o comerţul internaţional de mărfuri, format din totalitatea operaţiunilor

de import şi export cu bunuri corporabile;

o piaţa internaţională a serviciilor (comerţul invizibil), care ocupă un loc

crescând în cadrul pieţei mondiale;

o piaţa tehnologiilor şi cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice;

o piaţa internaţională a capitalurilor, care cuprinde operaţiunile legate de

plasarea în şi din străinătate a capitalurilor sub diverse forme
(împrumuturi, investiţii directe, tranzacţii cu titluri de valoare);

o piaţa internaţională a forţei de muncă, legată de migrarea internaţională

a forţei de muncă;

o piaţa valutară, care asigură tranzacţiile cu valute şi devize.

Să ne reamintim...

Totalitatea fluxurilor (schimburilor) economice internaţionale privite în

interdependenţa lor formează circuitul economic mondial. Sistemul pieţei
mondiale cuprinde: comerţul internaţional, piaţa tehnologiilor şi cunoştinţelor
tehnico-ştiinţifice, piaţa internaţională a capitalurilor, piaţa internaţională a
forţei de muncă, piaţa valutară.

Evoluţia şi formele de manifestare ale circuitului economic mondial depind, în

principal, de gradul diviziunii mondiale a muncii şi de nivelul de dezvoltare a
economiilor naţionale. Totodată, caracterul şi direcţiile în care evoluează relaţiile
politice internaţionale pot stimula sau, dimpotrivă, frâna diferitele fluxuri
economice internaţionale.

În analiza dinamicii fluxurilor de racordare a economiilor naţionale la circuitul

economic mondial trebuie avut în vedere faptul că inegalitatea dintre ţări în
privinţa nivelului de dezvoltare economică determină inegalităţi şi în schimburile
internaţionale. Experienţa practică îndelungată, conduce la concluzia conform
căreia cu cât economia unei ţări este mai dezvoltată şi mai diversificată, cu atât
participarea ei la circuitul economic mondial este mai intensă şi mai variată.
154
 10.2. Comerţul internaţional cu bunuri şi servicii

Dezvoltarea schimburilor de mărfuri între ţări a condus la formarea celui mai

00:30
vechi şi important flux economic internaţional – comerţul mondial, care cuprinde
totalitatea tranzacţiilor sub formă de import şi export. Dacă la început baza lui a
fost formată din bunuri materiale (corporabile), în prezent obiectul tranzacţiilor s-a
diversificat enorm, cuprinzând transporturile, turismul, rezultatele activităţii de
cercetare tehnico-ştiinţifică, prestarea unor servicii de producţie, financiare, de
asigurări, etc. (aşa - numitul comerţ invizibil).

Corespunzător, comerţul mondial contemporan este constituit din următoarele

subsisteme mari, prin intermediul cărora se derulează fluxurile internaţionale de
bunuri şi servicii:

• piaţa produselor de bază, prin care se fac tranzacţii cu materii prime,

materiale, combustibili, produse agricole de bază, etc.. Este localizată în
apropierea unor mari centre de producţie, de consum sau funcţionează în
cadrul burselor de mărfuri existente în diferite centre comerciale
internaţionale. Preţurile internaţionale ale produselor de bază se formează
prin mecanismul liber al cererii şi ofertei pentru mărfuri fungibile, care se
negociază la cele mai importante burse specializate sau, prin mecanismul
unor acorduri internaţionale între producători şi consumatori care fixează
limitele în cadrul cărora preţurile pot oscila liber;

• piaţa produselor finite (manufacturate) în care se comercializează o gamă

largă şi extrem de diversificată de bunuri corporabile destinate producţiei
şi consumului. Este strâns legată de existenţa unor mari firme de producţie
şi desfacere specializate pe anumite categorii de bunuri finite. Caracte-
risticile acestei pieţe sunt determinate de natura şi destinaţia produselor, de
formele şi gradul integrării, de raporturile dintre cerere şi ofertă, de gradul
de protecţie vamală, de specificul condiţiilor de plată, etc.. În general,
preţurile internaţionale pentru produsele manufacturate se formează prin
mecanismul licitaţiilor internaţionale pe baza raportului dintre cerere şi
ofertă, sau oscilează în jurul unui preţ stabilit de principalele firme care
domină piaţa unui anumit produs, respectiv preţul conducător sau director.

• piaţa serviciilor care asigură derularea tranzacţiilor cu toate genurile şi

155
 formele de servicii (bunuri incorporabile sau invizibile). Principalul
segment al acestei pieţe îl reprezintă fluxurile de tehnologie sub forma
vânzării sau cumpărării de brevete, licenţe, cunoştinţe tehnico-ştiinţifice,
de marketing, management, informatică, etc.. Datorită excesului de cerere
în raport cu oferta, preţurile practicate pe această piaţă se fixează de către
firmele ofertante dominante – preţuri de oligopol sau monopol.

Caracteristica principală a comerţului mondial după cel de - al doilea război

mondial o constituie creşterea mai rapidă a comerţului mondial în raport cu
producţia mondială.

Exemplu : Ȋn perioada 1951-1985 volumul comerţului mondial a sporit cu circa

11% pe an, coeficientul de devansare a ritmului de creştere a producţiei de către
ritmul de creştere a comerţului mondial situându-se în această perioadă, cu
excepţia câtorva ani, între 1,4 şi 1,6.

O altă trăsătură de bază a comerţului mondial în perioada postbelică o reprezintă

accentuarea diversificării acestuia. Ca urmare, a sporit ponderea produselor
manufacturate şi în mod deosebit, a segmentelor reprezentând „invizibilele” în
volumul comerţului mondial. Potrivit unor estimări, comerţul cu servicii
reprezintă peste ¼ din totalul comerţului mondial (circa 800 -1000 miliarde dolari
anual, faţă de 3500 miliarde dolari valoarea întregului comerţ mondial). Creşterea
şi diversificarea comerţului cu servicii a fost determinată de numeroşi factori,
îndeosebi de progresul tehnico-ştiinţific care a sporit cererea şi oferta de servicii
ştiinţifice, a celor de formare profesională şi de punere în stare de funcţionare a
echipamentelor şi noilor tehnologii. De asemenea, s-au dezvoltat activităţi de
asistenţă tehnică şi informatică, de marketing, management şi gestiune, de
protecţie a mediului, serviciile financiar – bancare şi de asigurări, etc.

În evoluţia comerţului internaţional postbelic a crescut ponderea ţărilor

industriale în exporturile mondiale. Astfel, ţările industriale reprezintă aproape
2/3 din totalul exporturilor mondiale. Adoptarea unor măsuri – tarifare şi
netarifare – de îngrădire a comerţului mondial caracterizează, de asemenea,
evoluţia acestuia în perioada postbelică. Această tendinţă s-a manifestat, de fapt,
în întreaga istorie a comerţului mondial, dezvoltarea acestuia realizându-se printr-
o confruntare permanentă între cele două curente de gândire şi politică economică:
liber-schimbismul şi protecţionismul economic.
156
 Primul dintre acestea militează pentru liberalizarea comerţului între ţăripentru
eliminarea barierelor şi a intervenţiei statelor în acest domeniu, iar cel de-al doilea
curent de gândire şi politică economică militează, dimpotrivă, pentru adoptarea
unor măsuri active de protejare a pieţei interne de concurenţa externă.

Să ne reamintim...

Comerţul internaţional este constituit din: piaţa produselor de bază (materii

prime, materiale, combustibili, produse agricole de bază, etc.), piaţa produselor
finite (manufacturate) şi piaţa serviciilor (bunuri incorporabile sau invizibile).

Instrumentele prin intermediul cărora statul realizează protejarea industriei şi

pieţei interne sunt:

• tariful vamal, care se referă la nomenclatorul produselor supuse

impunerii vamale şi taxa vamală aferentă fiecărui produs sau grup de
produse. Nivelul taxei este diferenţiat pe grupe de mărfuri şi poate fi
modificat în funcţie de obiectivele politicii economice;

• contingenţa, care reprezintă limita cantitativă la importul unui produs;

• introducerea licenţelor de import şi export.

Tendinţa de instituţionalizare a schimburilor internaţionale este o altă

caracteristică evidentă a comerţului internaţional postbelic. Astfel, în scopul
promovării comerţului internaţional au fost înfiinţate o serie de instituţii sau
organisme internaţionale, cum sunt cele din cadrul ONU: Acordul General pentru
Tarife şi Comerţ – GATT (transformat în Organizaţia Mondială a Comerţului),
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare – UNCTAD.

01:15

10.3. Piaţa internaţională a capitalurilor

Piaţa capitalurilor cuprinde operaţiunile legate de plasarea în şi din străinătate a
capitalurilor sub diverse forme. Prin tranzacţiile care au loc pe această piaţă, o
parte din resursele de finanţare a investiţiilor pe termen lung dintr-o serie de ţări,
pot fi acoperite prin atragerea unor capitaluri disponibile, existente în alte ţări (ţări
puternic dezvoltate, ţări exportatoare de petrol, ţări cu regimuri fiscale ridicate sau
în care există instabilitate politică etc.).

157
Operaţiunile de emisiune şi plasare a titlurilor de împrumut se efectuează de către
organisme bancare internaţionale (BIRD, BERD). Mişcarea capitalurilor pe
termen lung se realizează şi prin intermediul unor mari bănci comerciale care
mobilizează şi oferă capitaluri lichide în valută.

Piaţa internaţională a capitalurilor cunoaşte următoarele forme principale de

plasare şi mişcare a capitalurilor:

• investiţii indirecte de capital, care se concretizează în noi

întreprinderi industriale, comerciale, agricole, de transporturi şi
comunicaţii etc.;

• investiţii externe de portofoliu, care se realizează sub forma

cumpărării de acţiuni de către agenţii economici străini la societăţile
pe acţiuni existente într-o ţară sau alta;

• credite externe sau împrumuturi acordate de băncil particulare,

organisme publice sau internaţionale.

Toate aceste forme ale fluxurilor financiare dau naştere la mişcarea capitalurilor
pe termen lung. Raporturile între aceste forme precum şi orientarea geografică a
fluxurilor de capital diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de numeroşi factori.
O analiză a lor în perioada postbelică permite evidenţierea mai multor tendinţe. În
primul rând, se constată o creştere a creditelor publice, acordate de către state sau
pe bază de garanţii guvernamentale. În al doilea rând, a sporit rolul organismelor
internaţionale create în această perioadă, cum sunt: Banca Internaţională de
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) creată în 1944 prin acordul de la Bretton
Woods şi care face parte din sistemul ONU; Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) din cadrul Uniunii Europene. În al treilea
rând, s-au diversificat modalităţile de sporire a investiţiilor externe de capital,
îndeosebi prin intermediul societăţilor transnaţionale.

Acestea sunt mari societăţi comerciale formate din întreprinderea de bază aflată în
ţara de origine şi un număr important de filiale care îşi desfăşoară activitatea în
diverse ţări. Societăţile transnaţionale activează astfel în trei spaţii economice:
naţional, unde este situată societatea de bază (fondatoarea sau firma „mamă”);
străin, unde sunt implantate filialele; internaţional, respectiv spaţiul reprezentat
prin operaţiunile specifice ce au loc între societatea „mamă” şi filialele ei aflate în
158
 diferite ţări.

Să ne reamintim...

Formele piaţei internaţionale a capitalurilor sunt: investiţii indirecte de capital

(întreprinderi industriale, comerciale, agricole, de transporturi şi comunicaţii
etc.); investiţii externe de portofoliu ( sub forma cumpărării de acţiuni de către
agenţii economici străini la societăţile pe acţiuni existente într-o ţară sau alta);
credite externe sau împrumuturi acordate de băncil particulare, organisme
publice sau internaţionale.

Piaţa internaţională a capitalurilor îndeplineşte un rol important în cadrul pieţei

mondiale contemporane. Ea dă posibilitatea unor ţări şi unor agenţi economici din
diferite ţări să-şi mărească potenţialul de creştere economică, favorizează şi
stimulează celelalte fluxuri economice, îndeosebi comerţul cu bunuri şi servicii.

10.4. Piaţa valutară şi cursul de schimb

Piaţa valutară constituie o expresie a schimburilor economice între ţări:
tranzacţiile tot mai numeroase şi diversificate care au loc între agenţii economici
din diferite ţări se reglează prin schimbarea monedelor naţionale între ele, pe piaţa
valutară, ca o componentă de bază a pieţei mondiale. Moneda naţională a unei ţări
01:30
se numeşte valută atunci când este utilizată în operaţiuni de schimb internaţional,
iar piaţa valutară asigură tranzacţiile cu valute sau devize.

Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor cu valută prin operaţiuni de

vânzare-cumpărare la vedere sau la termen. Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu
valute (monede convertibile) şi cu titluri de credit ( bilete la ordin, cecuri, ordine
de plată, etc. – exprimate în valută şi care pot fi schimbate în valută) numite
devize.

Cererea şi oferta de valute şi devize se concentrează la bursa valutară, care

reprezintă principalul centru de efectuare a operaţiunilor de vânzare-cumpărare la
vedere şi la termen. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată funcţionează burse
valutare, mai importante fiind cele din New York, Chicago, Londra, Frankfurt,
Munchen, Paris, Roma, Bruxelles, Amsterdam, Zurich, Montreal, Tokio,
Singapore, etc..

159
Funcţionarea pieţei valutare presupune ca o condiţie necesară convertibilitatea.
Conceptul de convertibilitate a evoluat foarte mult în decursul timpului, începând
cu convertibilitatea metalică (în aur) până la convertibilitatea valutară de astăzi,
care nu mai presupune nici o legătură cu etalonul de raportare, fiind abandonată
complet legătura cu etalonul aur.

În accepţiunea FMI, în prezent, convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi

nerezidenţilor de a schimba, în mod liber, moneda naţională cu altă monedă
străină, prin vânzare –cumpărare pe piaţă.

Monedele naţionale pot avea grade diferite de convertibilitate, de la

convertibilitatea parţială sau limitată doar pentru anumite categorii de operaţii,
până la convertibilitatea totală, în care, acestea devin monede liber utilizabile.

Ca expresie a întâlnirii cererii şi ofertei, tranzacţiile pe piaţa valutară implică un

ansamblu de operaţii interbancare, precum şi între bănci şi clienţii lor. În general,
pe piaţa valutară se întâlnesc şi acţionează următoarele categorii de agenţi
economici: operatori principali, care sunt băncile; operatori comerciali, respectiv
agenţii economici care realizează activităţi de import şi export şi vin pe piaţa
valutară ca vânzători şi cumpărători de valută; operatori intermediari (îndeosebi
brokerii); operatori speculatori, care pot fi persoanele fizice sau juridice.

Operaţiunile pe piaţa valutară se efectuează în număr foarte mare şi într-o gamă

diversificată. După conţinutul lor operaţiunile de schimb valutar sunt operaţiuni la
vedere şi operaţiuni la termen.

Operaţiunile la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de valută la un curs

de schimb determinat, schimbul efectuându-se în limitele unui timp de maximum
48 de ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Aceste operaţiuni
denumite şi operaţiuni curente mijlocesc derularea operaţiunilor de export-import,
precum şi reglementarea unor operaţiuni financiare (investiţii directe sau de
portofoliu), plasamente de capital pe termen scurt, etc..

Operaţiunile la termen reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută la un curs

stabilit în momentul contractării, tranzacţia urmând să se finalizeze prin livrarea
valutei şi plata ei la un termen numit scadenţă (mai mare de 48 de ore lucrătoare),
termen fixat atunci când s-a încheiat contractul. Operaţiunile la termen se practică
în raport cu valutele (monedele) cele mai importante şi care presupun rate de
160
schimb flotante. Pe baza diferenţelor care apar între cursurile de schimb la termen
şi cele curente au loc operaţiunile speculative, în scop de câştig. Ele se sprijină pe
evoluţiile asincrone dintre cererea şi oferta de valută, operatorii speculativi mizând
pe o dinamică avantajoasă a cursului valutar la termen.

Întrucât operaţiunile valutare, indiferent de conţinutul şi forma lor, pun faţă în faţă
diferite monede naţionale, este necesară compararea valorică a unităţilor
monetare. Acest raport se numeşte rata de schimb valutar, cursul de schimb
valutar sau pe scurt cursul valutar.

Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă
monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp.
El reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei cantităţi
de monedă naţională, exprimându-se astfel valoarea monedelor respective.

La baza raporturilor valorice dintre valute se află paritatea puterii de cumpărare

a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar. În acest fel piaţa
monetară internaţională preia nivelul valoric al unităţilor monetare puse în
circulaţia internaţională la un moment dat de economiile naţionale respective.
Asupra acestui nivel exercită influenţă în fond toţi factorii economici, financiari-
monetari şi social-politici care determină puterea de cumpărare a monedelor
respective.

Rezultă astfel, că pe baza parităţii puterii lor de cumpărare, cursul între două
monede trebuie să ajungă la un astfel de nivel care să permită celor doi parteneri
din cele două ţări care fac schimbul să beneficieze de o putere de cumpărare
aproximativ egală. În consecinţă, în orice moment cursul de schimb între două
valute trebuie să exprime, în principiu, puterea relativă de cumpărare a celor două
monede.

Cursul pieţei este cursul efectiv ce se foloseşte la un moment dat în

tranzacţiile de pe pieţele valutare. El se formează pe pieţele valutare în funcţie de
raportul dintre cererea şi oferta de monede naţionale care se schimbă, raport care
este influenţat de numeroşi factori de natură economică, financiară, politică,
psihologică şi socială caracteristică a economiilor ţărilor respective. Prin urmare,
deşi cursul de schimb se fundamentează, după cum s-a arătat, pe paritatea
puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale, cursurile efective pe pieţele

161
valutare sunt foarte sensibile la un număr mare de factori a căror influenţă se face
simţită în evoluţia raportului dintre cererea şi oferta de valută.

Să ne reamintim...

Convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba, în

mod liber, moneda naţională cu altă monedă străină, prin vânzare –cumpărare pe
piaţă.

Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă
monedă naţională cu care se compară şi reflectă cantitatea de monedă străină ce
se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă naţională.

Un factor important cu influenţă asupra cursurilor valutare este nivelul şi evoluţia

inflaţiei. Astfel, deprecierea internă a unei monede naţionale antrenează pe termen
lung deprecierea acesteia în raport cu monedele altor ţări cu care intră în relaţii de
schimb şi care se caracterizează printr-o rată mică a inflaţiei.

Un alt factor care exercită influenţă asupra cursurilor valutare îl reprezintă rata
dobânzii (preţul monedei naţionale), al cărui nivel influenţează asupra fluxului de
capitaluri străine prin atragere sau, dimpotrivă, prin restrângere. De asemenea, o
influenţă importantă asupra raportului dintre cererea şi oferta valutară şi implicit
asupra cursurilor de schimb exercită competitivitatea comerţului exterior şi
situaţia balanţei comerciale, precum şi alţi factori economici, sociali şi psihologici
care pot modifica aşteptările şi anticipările agenţilor economici participanţi la
tranzacţiile de schimb.

Evoluţia cursurilor de schimb pe pieţele valutare a fost foarte diferită de la o

valută la alta şi de la o perioadă la alta. Unele dintre valute au cunoscut o apreciere
(valorizare) importantă, în timp ce altele au înregistrat o tendinţă de depreciere
(devalorizare). De asemenea, autoritatea monetară centrală poate manevra cursul
valutar, prin operaţiuni de reevaluare sau de devalorizare a monedei naţionale,
folosind cursul valutar ca instrument de politică economică şi financiar-monetară
în funcţie de obiectivele urmărite.

Devalorizarea şi respectiv revalorizarea monedei naţionale în raport cu celelalte

valute au efecte economice diferite şi contradictorii asupra schimburilor
economice externe şi competitivităţii acestora. Astfel, reevaluarea valutei conduce
la ieftinirea importurilor şi la scumpirea exporturilor, ceea ce poate acţiona
162
 negativ asupra balanţei comerciale şi asupra balanţei de plăţi externe.
Devalorizarea monedei naţionale atrage, pe de o parte, o creştere a preţurilor la
mărfurile importate, acţionând ca un factor de frânare a importurilor, iar pe de altă
parte, ea poate conduce la ieftinirea mărfurilor naţionale pe pieţele externe,
favorizând creşterea exporturilor. Experienţa arată, totodată, că stocurile
deprecierii sau devalorizării valutei proprii (monedei naţionale) pot determina o
amplificare a fenomenului inflaţionist, accentuarea dezechilibrelor din economie
şi frânarea creşterii economice. De aceea, autorităţile monetare ale fiecărei ţări,
deşi admit cursurile flotante, atunci când consideră necesar intervin pe piaţa
valutară pentru a susţine stabilitatea cursului monedei naţionale în raport cu
celelalte valute.

În acest context, un rol important îl are lichidarea internaţională şi rezerva

monetară internaţională. Lichiditatea internaţională desemnează totalitatea
mijloacelor de plată de care dispune o ţară în relaţiile sale cu străinătatea şi
exprimă măsura în care aceasta are capacitatea de a face faţă în orice moment
angajamentelor externe. Ea cuprinde:

• rezerva oficială formată din activele deţinute de banca centrală (aur,

valute, devize etc.);
• mijloace de plată şi active uşor transformate în asemenea mijloace de
plată deţinute de alte instituţii financiar-bancare precum şi de agenţi
economici nefinanciari (depuneri, depozite bancare, acţiuni şi
obligaţiuni, linii de credit neutilizate etc. - toate în valută).
Pe lângă funcţia de asigurare a solvabilităţii externe a ţării, rezerva monetară (cea
02:40
oficială) poate fi folosită şi pentru intervenţia pe piaţa valutară pentru susţinerea
cursului de schimb în cazul unor variaţii excesive.

10.5. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

Participarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găseşte în mod
sintetic reflectarea în balanţa comercială şi balanţa de plăţi. Acestea constituie
instrumente importante de cunoaştere şi analiză a tranzacţiilor economice care
leagă economia naţională cu restul lumii, a eficienţei participării ei la schimburile
economice internaţionale.

163
Balanţa comercială reprezintă un tablou statistico-economic în care sunt
evidenţiate, după o ordine stabilită, operaţiunile de import şi export de mărfuri
realizate de o ţară, într-o perioadă dată, de regulă un an. Ea cuprinde şi compară,
deci, cumpărările (importurile) şi vânzările (exporturile) de mărfuri, diferenţa
dintre acestea formând soldul balanţei comerciale, care poate fi:

• sold pozitiv, dacă valoarea exporturilor este mai mare decât cea a
importurilor; în acest caz se spune că avem o balanţă activă sau
excedentară;

• sold negativ, în cazul în care valoarea exporturilor este mai mică

decât cea a importurilor; respectiv balanţă pasivă sau deficitară;

• sold nul, în cazul egalităţii între valoarea exporturilor şi valoarea

importurilor, respectiv balanţă echilibrată.

În funcţie de natura soldului balanţei comerciale pot rezulta mai multe posibilităţi
privind dezvoltarea comerţului exterior. Un surplus al importurilor faţă de
exporturi poate fi finanţat prin transferuri de rezerve (valute şi devize) sau prin
contractarea unor credite. Dacă balanţa comercială este cronic deficitară (pe
termen lung) acesta este, în general, un indiciu al unei evoluţii defavorabile a
economiei naţionale şi a relaţiilor sale externe. O situaţie favorabilă nu presupune
însă în mod obligatoriu o balanţă comercială permanent activă, ci o balanţă
comercială echilibrată, în dinamică.

Clasificarea mărfurilor cuprinse în balanţă se face pe grupe omogene, care să dea

posibilitatea unor analize complexe privind evoluţia structurii comerţului exterior,
a schimburilor ce au loc de la o perioadă la alta sub influenţa unor factori interni şi
externi.

Exemplu : Ȋn general se foloseşte clasificarea adoptată în cadrul ONU denumită

SITC (Standard International Trade Clasification), care cuprinde circa 150 de
grupe de mărfuri, structurate în 10 secţiuni de bază: produse alimentare; băuturi şi
tutun; materii prime necomestibile; combustibili minerali; uleiuri şi grăsimi
vegetale şi animale; produse chimice; produse manufacturiere; maşini şi
echipamente; diverse produse manufacturiere; produse şi tranzacţii neclasificate.

164
Balanţa comercială constituie componenta de bază a balanţei de plăţi a unei ţări.

Balanţa de plăţi externe este un tablou statistico-economic în care se evidenţiază

şi se compară totalitatea încasărilor şi plăţilor efectuate de o ţară, rezultate din
tranzacţiile economice cu alte ţări, pe o perioadă de timp determinată (de obicei 1
an). Evidenţiind sursele şi destinaţiile mijloacelor de plată externe, balanţa de plăţi
constituie sinteza tranzacţiilor economice cu străinătatea. Ea reprezintă astfel un
important sprijin în elaborarea măsurilor de politică economică, monetară şi
financiar-valutară.

Balanţa de plăţi externe cuprinde încasări şi plăţi rezultate din operaţiuni curente
cu mărfuri (balanţa comercială) şi cu servicii (balanţa „invizibilelor”). Gruparea
într-un capitol distinct a tranzacţiilor economice internaţionale sub denumirea de
„invizibile” se regăseşte în balanţele de plăţi din numeroase ţări.

Exemplu: Din categoria invizibilelor care constituie sursă importantă de încasări

şi plăţi fac parte: transporturile navale, maritime şi terestre de bunuri şi persoane;
călătoriile în străinătate şi călătoriile străinilor în ţara respectivă în scopuri
turistice şi profesionale; venituri din investiţii, brevete, licenţe, drepturi de autor;
alte servicii, cum sunt cele financiare, de asigurări, etc..

Pentru unele ţări „invizibilele” constituie o sursă principală de încasări din

străinătate, cum este cazul ţărilor care deţin puternice flote comerciale sau cel al
ţărilor cu mari încasări valutare din turism (Spania, Italia, Elveţia, Grecia).

Balanţa curentă de plăţi, care reflectă totalitatea operaţiunilor curente (sau de

cont curent), poate fi: activă sau excedentară, atunci când încasările sunt mai
mari decât plăţile; pasivă sau dezechilibrată, când plăţile sunt mai mari decât
încasările şi echilibrată când încasările şi plăţile sunt egale.

În afara operaţiunilor de cont curent (balanţa comercială şi balanţa

„invizibilelor”), balanţa de plăţi mai cuprinde şi balanţa capitalurilor (vezi figura
10.1.). Balanţa capitalurilor (contul de capital) reflectă fluxurile de capital pe
termen lung şi scurt, sub formă de investiţii directe şi de portofoliu (cumpărări şi
vânzări de titluri de valoare), împrumuturi pe termen lung, credite comerciale pe
termen scurt, creditarea de la organisme internaţionale etc.

165
 Încasări şi Înacsări şi plăţi Credite primite Intrări şi ieşiri
plăţi pentru pentru servicii, sau acordate de capitaluri
importul şi transport, până la un an, sub formă de
exportul de turism, repatrierea investiţii
mărfuri asigurări, activelor etc. directe, de
corporabile dividende, portofoliu etc.
dobânzi etc.
Balanţa capital
Balanţa Balanţa pe termen Balanţa capital pe
comercială invizibilelor scurt termen scurt
Figura 10.1. Structura balanţei de plăţi externe
BALANŢA CURENTĂ DE PLĂŢI BALANŢA CAPITALURILOR

BALANŢA DE PLĂŢI

Să ne reamintim...

Balanţa comercială reprezintă un tablou statistico-economic în care sunt

evidenţiate valoric, după o ordine stabilită, operaţiunile de import şi export de
mărfuri realizate de o ţară, într-o perioadă dată, de regulă un an.

Balanţa de plăţi externe este un tablou statistico-economic în care se evidenţiază

şi se compară totalitatea încasărilor şi plăţilor efectuate de o ţară, rezultate din
tranzacţiile economice cu alte ţări, pe o perioadă de timp determinată , de obicei
1 an.

Pe ansamblu, balanţa de plăţi este echilibrată. Astfel, chiar dacă pe baza

operaţiunilor de cont curent încasările nu sunt egale cu plăţile, balanţa de plăţi
03:30 luată în integritatea sa este în echilibru prin intermediul tranzacţiilor cu active
financiare. Dacă soldul este pozitiv, aceasta va însemna o reducere a datoriei
externe, sporirea rezervelor sau a creanţelor ţării asupra străinătăţii.

Prezentaţi formele pieţei mondiale.

166
Rezumat
• Relaţiile economice între state poartă denumirea de fluxuri economice
internaţionale, iar totalitatea fluxurilor economice internaţionale privite în
interdependenţa lor formează circuitul economic mondial.

• Sistemul pieţei mondiale cuprinde: comerţul internaţional de mărfuri, piaţa

internaţională a serviciilor (comerţul invizibil), piaţa tehnologiilor şi
cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice, piaţa internaţională a capitalurilor, piaţa
internaţională a forţei de muncă, piaţa valutară.

• Convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a

schimba, în mod liber, moneda naţională cu altă monedă străină, prin
vânzare –cumpărare pe piaţă.

• Pe piaţa valutară operaţiunile la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea

de valută la un curs de schimb eterminat, schimbul efectuându-se în
limitele unui timp de maximum 48 de ore lucrătoare din momentul
încheierii tranzacţiei.

• Operaţiunile la termen reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută la un curs

stabilit în momentul contractării, tranzacţia urmând să se finalizeze prin
livrarea valutei şi plata ei la un termen numit scadenţă (mai mare de 48 de
ore lucrătoare), termen fixat atunci când s-a încheiat contractul.

• Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă
monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu
şi timp.

• Balanţa comercială reprezintă un tablou statistico-economic în care sunt

evidenţiate, după o ordine stabilită, valoarea operaţiunilor de import şi
export cu mărfuri realizate de o ţară, într-o perioadă dată, de regulă un an.

• Balanţa de plăţi externe este un tablou statistico-economic în care se

evidenţiază şi se compară totalitatea încasărilor şi plăţilor efectuate de o
ţară, rezultate din tranzacţiile economice cu alte ţări.

167
Test de evaluare a cunoştinţelor
Timp necesar: 20 de minute

1. Caracterizaţi, pe scurt formele pieţei mondiale.

2. Definiţi balanţa comercială deficitară. Consideraţi că este favorabilă

economiei naţionale?

3. Definiţi cursul de schimb şi convertibilitatea

4. Prezentaţi pe scurt, structura balanţei de plăţi.

5. Prezentaţi pe scurt, formele pieţei internaţionale a capitalurilor.

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Timp necesar: 10 de minute

1. Piaţa mondială are următoarele caracteristici:

a) este ilicită;
b) este confidenţială;
c) este ȋn permanent proces de restrângere;
d) are segmente specializate.

2.Exportul şi importul pot fi:

a) de bunuri economice tangibile şi intangibile;
b) de bunuri libere şi bunuri economice de orice natură;
c) numai de bunuri tangibile;
d) numai de bunuri libere.

3. Balanţa comercială reflectă:

a) valoarea importurlor şi a exporturilor;
b) acordurile comerciale ȋntre state;
c) intrările şi ieşirile de bani ȋn relatia cu mediul economic extern;
d) volumul importurilor şi al exporturilor.

4. Balanţa de plăţi şi balanţa comercială :

a) se află ȋn raport de parte la ȋntreg;
168
 b) se află ȋn raport ȋntreg la parte;
c) nu au nicio legătură;
d) evoluează ȋntotdeauna ȋn sens invers.

5. Cursul de schimb reprezintă:

a) dreptul agenţilor eonomici de a schimba, în mod liber, moneda naţională
cu altă monedă străină, prin vânzare –cumpărare pe piaţa valutară;
b) un preţ pe piaţa internaţională a capitalurilor;
c) preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu
care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp;
d) un preţ stabilit ȋn mod liber, de Banca Centrală a fiecărei ţări.

Răspunsuri: 1.d; 2. a; 3 a; 4. b; 5.c

Bibliografie

1. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE , -

Economie, Ediţia a VIII-a, Editura Economica, Bucureşti, 2009

2. Colectivul Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE - Dicţionar

de Economie, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Lipsey R., Chrystal A. - Economia pozitivă, Editura Economică,

Bucureşti, 1999

4. Heyne P., Boettke P., Prychitko D. – Modul de gândire economic,

Editura Bizzkit, Bucureşti,2011

5. Ioviţu Mariana – Microeconomie şi Macroeconomie, Editura ASE,

Bucureşti, 2011

6. Manea G. Iliescu E.M. - Macroeconomie, Editura Renaissance,

Bucureşti, 2011

7. Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Ghe. - Teorie economică
generală. Vol. II. Macroeconomie , Ediţia a doua, Editura ASE,
Bucureşti, 2008.

169