CDL Asigurari

CDL- „Asigurări și reasigurări”
Prof. Alexandra Ursu

Date de identificare:
1. Instituția de învățământ : Liceul ”Mihail Sadoveanu” Borca

2. Denumirea operatorului economic: Sc General Tud SRL
3. Titlu CDL ”Asigurări și reasigurări”
4. Profil: Economic
5. Calificare profesională: Tehnician în activități economice
6. Clasa: a XI-a
7. Număr ore: 66
8. Autori: Unitatea de învățământ: Liceul ”Mihail Sadoveanu” Borca
Operator economic: Sc General Tud SRL
CDL- ”Asigurări și reasigurări” Prof: Ursu Alexandra
Cuprins
INTRODUCERE
1. ASPECTE GENERALE ALE ASIGURĂRILOR
1.1. Introducere ................................................................................................................................. 4
1.2. Necesitatea asigurărilor............................................................................................................... 5
1.3. Conţinutul economic al asigurărilor…………………………………………………………... 8
1.3.1. Îndrumător pentru evaluare.................................................................................................. 10
2. ELEMENTELE TEHNICE ŞI CONTRACTUALE ALE ASIGURĂRILOR

2.1. Introducere ................................................................................................................................ 13
2.2. Contractul de asigurare.............................................................................................................. 14
2.3. Trăsăturile contractului de asigurare ........................................................................................ 19
2.4. Îndrumător de evaluare ............................................................................................................. 21
3. ASIGURAREA DE BUNURI ŞI ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

3.1. Introducere.................................................................................................................................. 25
3.2. Asigurarea de locuințe................................................................................................................ 26
3.3. Asigurarea facultativă................................................................................................................. 28
3.4. Asigurarea bunurilor pe timpul transportului maritim ............................................................... 31
3.5. Asigurarea de răspundere civilă ................................................................................................. 36
3.6.Îndrumător pentru evaluare ......................................................................................................... 37
4. Reasigurările
4.1 Introducere................................................................................................................................. 41
4.2 Asprecte generale privind reasigurările..................................................................................... 42
4.3 Conținutul contractului de reasigurare........................................................................................ 45
4.4 Tipuri de contracte de reasigurare.............................................................................................. 48
4.5 Îndrumător pentru evaluare........................................................................................................ 50
1
INTRODUCERE
Curriculum-ul „Asigurări și reasigurări” se adreseazã elevilor de liceu în dorința de ale

forma o gândire economicã și se dorește a fi o abordare modernã, actualã, conform cerințelor în
domeniul asigurãrilor. Conținutul cuprinde o gamã variatã de probleme, punând o bazã solidã
abordãrii cu succes a studiului asigurãrilor în ciclul liceal.
Testele finale asigurã o recapitulare temeinicã a cunoștințelor acumulate, constituind un
util material pentru activitatea în clasã, individualã sau pe grupe de elevi.
Curriculum-ul “Asigurări și reasigurări” propune familiarizarea elevilor cu piața
asigurărilor și reasigurărilor. De asemenea, tratează ansamblul problemelor teoretice,
metodologice şi practice ale pieţei asigurărilor, în contextul general al economiei. Este
înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor cu caracter teoretico-aplicativ ca
urmare a faptului că în prezent firmele româneşti şi populaţia se confruntă cu situaţii diverse
pe piaţa, iar managerii firmelor, ca de altfel toţi specialiştii din cadrul acestor instituţii
trebuie să identifice rapid şi corect oportunităţile pieţei şi să opereze practic cu metodele,
tehnicile şi instrumentele specifice pentru a obţine rezultate maxime pe o piaţă plină de risc
şi incertitudine.
Pe baza studierii conţinutului concret şi a mecanismului pieţei asigurărilor, CDL-ul
îşi propune generalizarea şi teoretizarea activităţii practice, desprinderea tendinţelor pe care
le manifestă evoluţia asigurărilor în România, validarea ştiinţifică a metodelor şi
experienţelor practice din ţara noastră şi pe plan mondial, în vederea creşterii nivelului
cantitativ şi calitativ al produselor de asigurare.
Disciplina se studiază sub forma stagiu de pregatire practica-CDL- 2 ore/săptămâna x
33 săptămâni= 66 ore. Competentele profesionale avute in vedere sunt redate in documentatie,
ele descriind ceea ce trebuie sa cunoasca elevii la finalul fiecarei secvente de instruire propuse.
Pentru fiecare competenta se propune un set de unitati de continut corelate cu metodologia si
modalitati de evaluare adecvate.
Obiectivele principale ale acestui curs sunt: punerea bazelor pregătirii elevilor în
domeniul comerţului şi turismului; asigurarea suportului teoretic şi metodologic pentru
celelalte discipline care tratează diferite laturi ale activităţii comerciale; asigurarea unei largi
informări bibliografice asupra modului în care se derulează contractele de asigurări.
2
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va fi în măsură:

- să identifice termeni, relaţii, procese, să percepă relaţii şi conexiuni în cadrul
disciplinelor de studiu;
- să utilizeze corect termenii de specialitate din domeniul asigurărilor;
- să definească concepte ce apar la disciplina Asigurări şi reasigurări;
- să capete o capacitate de adaptare la noi situaţii apărute pe parcusul studierii disciplinei
Asigurări şi reasigurări.
- să realizeze conexiuni între noţiuni specifice domeniului asigurărilor;
- să descrie stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activităţii la disciplina
Asigurări şi reasigurări;
- să transpună în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului;
- să adopte un comportament etic în faţa partenerilor de afaceri, angajaţilor,
asigurătorilor;
- să colaboreze cu specialişti din alte domenii.
3
ASPECTE GENERALE ALE ASIGURĂRILOR
1.1. Introducere
Cunoscut este faptul că asigurările s-au născut din nevoia imperioasă de protecţie a
omului şi a avutului său agonisit cu trudă, împotriva forţelor distructive ale naturii,
accidentelor şi bolilor, din nevoia constituirii unor mijloace de existenţă în condiţiile
pierderii sau reducerii capacităţii de muncă în urma accidentelor, bolilor sau atingerii unei
anumite vârste. De-a lungul timpului, oamenii s-au străduit să găsească soluţii la aceste
probleme. Evident, odată cu dezvoltarea societăţii au apărut şi noi căi şi modalităţi de
lupă a omului cu forţele naturii, cu evenimentele nefavorabile, cu întâmplările şi
situaţiile nefericite din viaţa fiecărei entităţi umane. Cu toate acestea oamenii sunt încă
neputincioşi în faţa unor calamităţi ale naturii, cum sunt: furtunile, uraganele, trăsnetele,
cutremurele de pământ, erupţiile vulcanice, alunecările şi scufundările de teren, ploile
torenţiale, seceta, grindina, avalanşele de zăpadă, bolile etc. Cum sunt puţine mijloace
tehnice eficiente de luptă împotriva acestor calamităţi ale naturii, devine imperios necesară
apărarea oamenilor şi societăţii de prejudiciileaduse.
Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu
Obiectivele unităţii de studiu:

- înţelegerea conceptelor cu care operează această ramură a economiei naţionale;
- identificarea principalelor etape în dezvoltarea pieţei asigurărilor;
- stabilirea locului, rolului şi importanţei asigurărilor în cadrul economiei naţionale;
- înţelegerea tipurilor de asigurări existente în cadrul economiei naţionale;
- poziţionarea asigurărilor de bunuri în contextul actualului nivel de dezvoltare a economiei

româneşti.
Competenţele unităţii de studiu:
– studenţii vor putea să definească noţiunea de asigurare, caracteristicile asigurări, noţiunea
4
de asigurator;
– studenţii vor cunoaşte funcţiile şi rolul asigurărilor şi vor înţelege astfel utilitatea
asigurărilor;
– studenţii vor percepe conţinutul economic al asigurărilor;
– studenţii vor putea identifica relaţia dintre asigurare, calitatea vieţii, responsabilitate
financiară.
1.2. Necesitatea asigurărilor
Ideea de asigurare apare cu mii de ani în urmă, când oamenii primitivi au format
pentru prima oară grupuri sociale. Informaţiile antropologice dezvăluie faptul că vânătorii
respectivelor grupuri vânau împreună pentru a asigura protecţia indivizilor. Odată prada
omorâtă, carnea era împărţită între toţi membrii grupului, indiferent de cine a depus efort
pentru procurarea prăzii. Se poate spune că, împărţirea era prima formă de răspândire a
riscului - asigurarea supravieţuirii grupului.
O incursiune asupra asigurărilor în lume. O formă precară de asigurare era
utilizată de către tăietorii de piatră egipteni (acum 2700 î.Hr.), care se organizau în case de
întrajutorare pentru a- şi putea acoperi mai uşor cheltuielile funerare.
Se pare însă că cele mai vechi forme de asigurare în comerţ datează din antichitate,
care au generat, pe de o parte, adevărate instituţii de ajutor mutual între persoanele expuse
aceluiaşi risc, iar pe de altă parte diverse forme premergătoare ale asigurării maritime.
De fapt, istoria asigurărilor comerciale este strâns legată de istoria comerţului
mondial. În codul lui Hammurabi este inserat un sistem de credite maritime încă din 4000 -
3000 î.Hr. atunci când babilonienii practicau o formă de asigurare a bunurilor. Specificul
respectivei forme de asigurare prezenta particularitatea că împrumuturile nu mai trebuiau
returnate în cazul în care marfa sau nava erau avariate. Dobânda practicată acoperea riscul.
Fenicienii, mari negustori maritimi, intrând în contact cu babilonienii, au adoptat şi ei
contractul comercial babilonian, la care au operat modificări. Sistemul de credite maritime a
fost utilizat mai târziu de grecii şi de romani; legile romane recunoscând importanţa
contractelor comerciale maritime. De fapt, legislaţia romană cuprindea contracte care aveau
elementele unui contract de asigurare. De exemplu, contractul încheiat de Suetonius pentru
împăratul Claudius în vederea asigurării cu hrană a populaţiei insera clauze asiguratorii
pentru bunurile importate.
5
În Spania, datorită comerţului intens cu statele italiene, a început să fie utilizată

intens asigurarea maritimă. În acest sens, în 1453, Jacques d'Aragon dă Ordonanţa de
Barcelona, prima lege în domeniul asigurărilor. Ordonanţa avea rolul "de a preveni abuzurile
şi fraudele şi de a acorda tratament preferenţial propriilor lor armatori".
Alte acte legislative ce reglementau asigurările maritime sunt emise în: Franţa, la
Rouen "Guidon des marchands de la mer"; 1523 la Florenţa; 1580 la Geneva; 1570 în
Olanda; 1566 în Spania; 1570 în Anglia.
În Anglia în sec. XVI centrul pieţei asigurărilor era Lombard Street. În 1570, la
Londra a fost înfiinţată Burai Regală (Royal Exchange) după modelul celei din Antwerp, iar
apoi fost creată în 1576 Camera de Asigurări (Chamber of Assurano) Royal Exchange, care
înregistra toate poliţele de asigurări. Mai mult decât atât, Camera de Asigurări avea rolul de a
înlătura practicile neloiale precum dubla asigurare supraasigurarea, care permiteau
obţinerea profitului în cazul producerii riscului asigurat (fapt contrar principiilor
asigurării). În 1601 Parlamentul englez a emis "Legea privind poliţele de asigurare folosite
între negustori,, ("Act Tout Policies Assurances Used Among Merchants").
Organizaţia Lloyd, asociaţie de armatorii ce frecventau cafeneaua lui Edward Lloyd,
apare la sfârşitul sec. XVII, iar în 1871 Lloyd's este recunoscută printr-un act al
Parlamentului britanic, ca o instituţie de interes general pentru comerţul maritim. Aceasta
este, în prezent, una din cele mai importante organizaţii de asigurare din lume. Lloyd 1 nu
este o societate de asigurări propriu-zisă, ci o comunitate de subscriitori care nu intră în
contact direct cu asiguraţii. Contractele de asigurare sunt încheiate prin intermediul
curtierilor (brokerilor) Lloyd. Lloyd's practică toate tipurile de asigurări cu excepţia
asigurărilor contra incendiilor şi a asigurărilor de viaţă.
Asigurările de viaţă propriu-zise au un istoric îndelungat, cu o prezenţă în perioada
antică în bazinul mediteranean. Cea mai utilizată formă de asigurare atunci era legată de
constituirea unor fonduri care să ofere sprijin financiar pentru acoperirea cheltuielilor de
înmormântare. Un alt tip de asigurare, folosit mai ales de ghildele din Evul Mediu, viza
obţinerea unui venit constant de-a lungul vieţii membrilor săi, sau direcţionarea unor fonduri
către urmaşi ceea ce în termeni moderni se încadrează la capitolul asigurărilor cu
componentă de economisire.
De-a lungul vremii, aceste forme incipiente au evoluat spre produse mai complexe:
asigurări pe termen scurt, asociaţii mutuale de asigurări, anuităţi.
Asigurarea de viaţă apare în Flandra şi Italia la sfârşitul sec.XV - începutul sec.
6
XVI.
Deşi, asigurările de viaţă erau interzise prin legi ca Ordonanţa de la Barcelona sau
Ordonanţa lui Colbert (1681), deoarece speculau asupra vieţii umane şi pentru că îi atribuiau
acesteia un preţ, totuşi, în Franţa, tontinele erau tolerate:
 în 1689 este autorizată tontina regală (la tontine royale);
 în 1770 printr-o hotărâre a Consiliului de Stat al lui Ludovic XV tontinele regale sunt
transformate în rente viagere cu rate fixe.
De altfel şi în Anglia asigurările de viaţă au fost interzise în 1720, pentru ca un an
mai târziu să devină legale. În 1774 prin Gambling Act se pun bazele raţionale ale asigurării,
iar în 1762 la Londra a fost creată societatea Equitable, prima care practica un tarif variind
în funcţie de vârsta persoanelor asigurate.
Asigurările contra incendiilor. În 1667 a fost creat Fire Office, ca urmare a unui
incendiu, care a distrus 13.000 de clădiri (din care 87 de biserici), pe o suprafaţă de 175 ha,
la Londra în anul 1666. Mai târziu apare şi prima companie de asigurări contra incendiilor
Hand în Hand (1696).
Istoricul asigurărilor în România. Principalele forme de asigurare practicate în
ţara noastră de asociaţiile mutuale ale breslelor de meseriaşi din Transilvania, încă din sec.
XIV, au fost pentru stingerea incendiilor şi pentru asigurările de viaţă. Breslele prevedeau
în statutul lor, printre altele, că fiecare membru trebuia să plătească o taxă de înscriere şi
cotizaţii periodice iar apoi din sumele încasate se suportau cheltuielile de înmormântare, iar
dacă văduvele şi copii rămâneau fără mijloace de trai li se acordau ajutoare din "Lada
breslei".
O formă premergătoare de asigurare de accidente practicată la noi în ţară a fost
hopşa. Locuitorii unei comune se ajutau în cazul în care o vită se accidenta cumpărând
fiecare câte o parte din animalul care era sacrificat, proprietarul putea astfel, să-şi recupereze
parţial sau total paguba. În 1744-la Braşov a fost înfiinţată Casa de incendiu, formată prin
reunirea mai multor asociaţii pentru stingerea incendiilor. Particularitatea acestor asociaţii
viza faptul că, membrii săi plăteau trimestrial o sumă de bani, iar în caz de daună primeau
despăgubiri. Asigurările se dezvoltă în România la sfârşitul sec. XIX. În România până în
1871 existau agenţii (reprezentanţe) ale unor societăţi de asigurare austriece, italiene,
engleze şi maghiare (Anker, Oesterreichischer Phonix, Assicurazioni Generali, London
Insurance Cy, Grescham, Erste Ungarische Versicherung-Anstalt etc)2. Prima societate
românească de asigurări "Dacia" a fost înfiinţată prin înaltul Decret Domnesc nr. 699 în
7
1871, pentru ca doi ani mai târziu, în 1873, să fie creată societatea de asigurări "România".
În timp, au mai fost înfiinţate şi alte societăţi de asigurări, care au devenit nume de prestigiu
în domeniu, precum: Naţionala (1882) şi Generala (1887).
În anii ’90, în România asigurările au cunoscut o creştere spectaculoasă, mai ales în
perioada 1930-1940, de avânt economic când se practicau toate tipurile de asigurare. În
această perioadă existau în România 24 de societăţi de asigurări, Casa Armatei (secţia
asigurări a Casei Armatei asigura caii proprietate de stat daţi în folosinţa ofiţerilor) şi Eforia
Bisericii Ortodoxe Române (secţia asigurări a acesteia asigura bisericile proprietate
parohială şi diferite bunuri parohiale).
În iunie 1948 când a avut loc naţionalizarea mijloacelor de producţie, a băncilor şi a
societăţilor de asigurare, 15 societăţi de asigurare au trecut în proprietatea statului, iar în
1949 societatea Sovrom-Asigurare (cu capital sovietic) preia portofoliile societăţilor de
asigurare lichidate. În 1952 ia fiinţă ADAS (Administraţia Asigurărilor de Stat). Societate
cu capital integral românesc. ADAS era specializată în operaţii de asigurare, reasigurare şi
comisariat de avarie şi a deţinut monopolul pe piaţa românească a asigurărilor până în 1990
când prin HG 1279/1990 s-a desfiinţat, activele şi pasivele sale fiind preluate de Asigurarea
Românească SA (ASIROM), de ASTRA SA şi de CAROM SA.
După anul 1990, au apărut importante schimbări legislative care au condus la
înlăturarea monopolului statului, apariţia multor societăţi de asigurare şi la stabilirea
climatului concurenţial pe piaţa asigurărilor din România. Ulterior, apar alte companii cu
capital privat, românesc sau/şi cu capital străin (ţinând cont de faptul că Legea nu permitea
înfiinţarea unei societăţi cu capital integral străin), marea lor majoritate având sediile în
Bucureşti, aşa cum ar fi: AGRAS, ASIGURARE REASIGURĂRI ARDAF, ROUMANIE
ASSURANCE INTERNATIONAL; ASIGURAREA ANGLO - ROMANA, GENERALA
ASIGURĂRI, etc.
1.3.Conţinutul economic al asigurărilor
Asigurările se examinează sub aspect juridic, economic şi financiar.

Din punct de vedere juridic - pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o
formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi din legea propriu-zisă
emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi legea de organizare a
asigurărilor constituie izvoarele de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări.
Din punct de vedere economic - asigurarea implică constituirea, în condiţii
8
specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte:
 asigurarea se constituie sub formă bănească;
 fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi
de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate;
 constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între
părţi prin fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor şi apoi plata
despăgubirilor aferente.
Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că asigurarea se constituie într-un
intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de
asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.
Asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil. Fondurile
pentru compensarea financiară a asiguratului sunt create de asigurator din primele plătite de
persoanele sau organizaţiile care au cumpărat asigurări. Asiguratul prin despăgubirile
primite este repus în situaţia financiară pe care a avut-o înainte de producerea unui
eveniment asigurat. Acest lucru exprimă scopul principal al unei asigurări, compensarea
pierderilor suferite şi nu obţinerea unui profit. În schimbul primelor de asigurare alocate
unor fonduri speciale, asiguratorul acceptă riscul unor despăgubiri, în cazul în care
deţinătorul poliţei va suferi un prejudiciu.
Astfel, se poate spune că asigurarea este o metodă de transfer al riscului de la
persoanele fizice şi juridice către societăţile de asigurări care îşi asumă riscul. Daunele
materiale şi financiare sunt despăgubite de către societatea de asigurări persoanei asigurate,
titularului asigurării din fondurile special create prin primele de asigurare plătite de
Din punct de vedere psihologic, asigurarea poate fi

definită ca un sentiment de siguranţă, de mulţumire, de
linişte şi de confort psihic determinat de acoperirea
riscurilor generate de diversele forme de manifestare a unor
evenimente nedorite.
asiguraţi. Despăgubirile se plătesc asiguratului în urma producerii unor pagube din riscuri
asigurate ce au fost stipulate prin contractul de asigurare.
În esenţă, asigurările sunt considerate o ramură prestatoare de servicii, un
intermediar financiar şi un activ financiar într-o economie de incertitudini, cu efecte asupra
întregii economii.
Asigurările de persoane, de bunuri şi de răspundere civilă prezintă o deosebită
9
importanţă economică, socială şi financiară. Asigurările sunt considerate o ramură

prestatoare de servicii, un intermediar financiar şi un activ financiar într-o economie de
incertitudini.
1.3.1. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de studiu 1
Un aspect esenţial în viaţa şi evoluţia omului, încă din cele mai vechi timpuri l-a
constituit grija faţă de viitor, teama combinata cu precauţie şi înţelepciunea cu siguranţa unui
lucru împlinit. Oamenii s-au unit pentru a face faţă consecinţelor accidentelor.
Putem spune, într-un fel, că asigurarea a apărut odată cu apariţia societăţii umane.
Avem cunoştinţa de două tipuri de economii care au caracterizat societatea de-a lungul
timpului: economiile de schimb (realizate cu elemente corespunzătoare: pieţe de schimb,
bani, instrumente financiare diverse) şi economiile naturale, în lipsa acestor elemente,
acestea datând din timpuri mult mai vechi decât primele.
Asigurarea - reprezintă un sistem de relaţii economice care implică aportul unui
număr mare de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în
care sunt ameninţate de aceleaşi pericole în existenţa şi activitatea lor, pericole probabile,
posibile, dar nesigure.
Concepte şi termeni de reţinut

 protecţie financiară;
 universalitate;
 asigurări de viaţă;
 asigurator;
 asigurări non viaţă;
 mutualitatea asigurărilor.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este rolul asigurărilor?
2. Care sunt trasăturile caracteristice ale pieţei asigurărilor din România?
10
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Asigurarea poate fi definită ca un sentiment de siguranţă din punct de vedere:

a) uman; b) social; c) economic; d) psihologic;
2. Din punct de vedere tehnic, asigurarea presupune:
1. obligaţia asumată de asigurător de a plăti indemnizaţii la producerea riscului asigurat;
2. evitarea sinistrelor;
3. faptul că un asigurător organizează pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi;
4. indemnizarea celor care suferă un sinistru se face pe seama unui fond comun constituit
din primele încasate;
5. organizarea mutualităţii riscurilor se face după reguli matematice riguroase. Combinaţia
corectă este:
a) 1+3+4; b) 2+3+5; c) 2+3+4; d) 3+4+5;
Bibliografie obligatorie
1. Tănăsescu Paul, Şerbănescu Cosmin, Ionescu Roxana, Asigurări comerciale

moderne, Editura CH Beck, Colecţia Oeconomica, Bucureşti, 2007.
2. Ionescu Roxana, Orheian Oana, Asigurările. De ce şi cum, Editura Universitară,

Bucureşti, 2013.
3. Ionescu-Davidescu Roxana, Economia asigurărilor, Editura Universitară, Bucureşti,

2010.
4. Bistriceanu Gheorghe, Lexicon de protecţie socială, asigurări şi reasigurări, Editura
Economică, Bucureşti, 2001
11
5. Bistriceanu Gheorghe, Sistemul asigurărilor din România, Editura Universitară,

Bucureşti, 2006
6. Alexandru Felicia, Armean, Daniel, Asigurări de bunuri şi persoane, Editura
7. Badea Dumitru (coordonator), Manualul agentului de asigurare, Editura Economică,
Bucureşti, 2008
8. Badea Dumitru, Insurance & Reinsurance, Editura Economică, Bucureşti, 2003
12
ELEMENTELE TEHNICE ŞI CONTRACTUALE ALE ASIGURĂRILOR
2.1. Introducere
După cum este cunoscut, contractul de asigurare este un contract cu

executare succesivă. Asiguratul cunoaşte perioada în care se garantează că, în cazul
producerii evenimentului asigurat, va avea dreptul la încasarea despăgubirii sau sumei
asigurate. În acelaşi timp, asigurătorul pretinde plata primei şi, în mod corespunzător, acordă
protecţia prin asigurare. Perioadele pentru care asigurarea poate fi încheiată sunt prevăzute
în condiţiile şi regulamentele de asigurare.
Ele se stipulează în contract, pentr a produce efectele scontate.
După criteriul întinderii în timp, contractele de asigurare pot fi de durată
determinată (sau fixă) şi nelimitată (sau nedeterminată). În asigurările de bunuri şi de
răspundere civilă, contractele pot fi încheiate pe o perioadă de maximum un an. Asigurările
contractate pe o perioadă mai mică decât cea admisă, se consideră încheiate pe durată
minimă, cu plata corespunzătoare a primei.
La asigurările de persoane, contractele pe durată nelimitată se practică numai în
asigurările pentru cazurile de accidente încheiate de întreprinderi pentru personalul propriu.

- înţelegerea termenilor specifici contractului de asigurare;
- identificarea principalelor elemente contractuale;
- stabilirea locului şi importanţei contractului de asigurare în achiziţionarea unei anumite
asigurări;
- înţelegerea importanţei cunoaşterii drepturilor şi obligaţiilor asiguratului;
- înţelegerea importanţei cunoaşterii drepturilor şi obligaţiilor asiguratorului;
- înţelegerea diferenţelor tehnice existente între asigurările de viaţă şi cele non-viaţă.
13

– studenţii vor putea să definească noţiunea de asigurat, asigurator, primă de asigurare;
– studenţii vor cunoaşte trăsăturile contractului de asigurare şi vor înţelege astfel rolul şi
utilitatea asigurărilor;
– studenţii vor putea înţelege elementele tehnice ale asigurărilor;
– studenţii vor putea identifica relaţia dintre elementele contractul de asigurare, elementele
tehnice ale asigurărilor şi alte prevederi ale contractului de asigurare.
2.2 .Contractul de asigurare
Contractul de asigurare este convenţia prin care o persoană fizică sau juridică, în
calitate de subscriitor, se obligă să plătească societăţii de asigurare o sumă intitulată primă,
aceasta din urmă angajându-se, în calitate de asigurător, să-şi asume riscul juridic şi
economic al producerii unui eveniment şi să plătească beneficiarului (asiguratul sau o terţă
persoană) o prestaţie intitulată generic indemnizaţie, în limitele şi la termenele contractual
stabilite.
Procesul de încheiere a unui contract de asigurări de persoane are în componenţa sa mai
multe elemente, extrem de importante pentru părţile implicate în semnarea contractului.
Elementele unui contract de asigurare sunt:
În practică se întâlnesc elemente comune şi elemente specifice principalelor clase de
asigurări, respectiv: asigurările de viaţă şi asigurările non-viaţă (generale). Acestea vor fi
ilustrate în tabelul următor:
Elementele contractului de asigurare Elemente comune

- Conţinutul (părţile integrante) contractului
- Definiţiile termenilor din contract
- Plata primelor de asigurare
- Încetarea contractului
- Excepţii de la contract/excluderi la non-viata
- Pierderea sau distrugerea poliţei de asigurare
- Prevederi finale
- Modalităţi de plată
- Sumele asigurate
14
Elemente specifice asigurărilor non-viaţă

- Întinderea teritorială a asigurării
- Obiectul asigurării
- Riscurile pentru care se acordă despăgubirea
- Obligaţiile asiguratului
- Obligaţiile asigurătorului
- Stabilirea cuantumului despăgubirii
Elemente specifice asigurărilor de viaţă

- Condiţii de intrare în vigoare şi expirare a contractului
- Întârzierea plăţii primelor de asigurare şi repunerea în vigoare
- Plata indemnizaţiilor
- Declaraţii false
- Corespondenţa oficială
- Statutul legal al Agentului/Brokerului de asigurare
- Cheltuieli, dobânzi şi taxe
- Termene contractuale
- Instanţa competentă
Asigurătorul este persoana juridică română autorizată în condiţiile legii să exercite
activităţi de asigurare, sucursala sau filiala unui asigurator dintr-un stat terţ, precum şi
sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru, care
a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine.
Asiguratul este persoana care are un contract de asigurare încheiat cu asiguratorul. Este
persoana a cărei viaţă sau bunuri constituie obiectul contractului de asigurare.
Contractantul este persoana care încheie un contract de asigurare ce priveşte o altă
persoană decât persoana sa.
Beneficiarul asigurării - persoana căreia societatea de asigurări îi va plăti suma asigurată, în
momentul producerii unuia dintre evenimentele împotriva căruia este făcuta asigurarea.
Beneficiarul poate fi atât asiguratul, în cazul asigurărilor generale, cat şi o terţă persoana, în
cazul asigurărilor de viaţă spre exemplu (atunci când asiguratul a decedat).
Obiectul asigurării poate fi un bun mobil ori imobil supus asigurării, un interes, navlul, o
persoană fizică sau răspunderea civilă acoperită prin asigurare.
15
Evaluarea în vederea asigurării este operaţia prin care se stabileşte valoarea de asigurare
a bunurilor. Noţiunea de valoare de asigurare se întâlneşte numai în cazul asigurărilor de
bunuri.
Riscul asigurabil. Riscul este un eveniment viitor cert sau incert, a cărei producere ar putea
provoca pierderea capacităţii de muncă a oamenilor, a sănătăţii sau a vieţii.
In cazul asigurărilor de bunuri Riscul asigurat (preluat în asigurări) este primejdia,
posibilitatea de a suferi o pagubă, eventualitatea distrugerii bunului asigurat sau a survenirii
eve- nimentelor asigurate ce pot afecta viaţa oamenilor sau integritatea lor corporală care,
devenind reală, obligă pe asigurător să plătească asiguratului (beneficiarului) despăgubirea
sau suma asigurată.
Şansa de producere a daunei se determină astfel: P=x/n P este probabilitatea producerii
daunei; x - daune; n - numărul total de cazuri.
Prima de asigurare reprezintă suma de bani care trebuie plătită de deţinătorul

asigurării către societatea de asigurări, în conformitate cu clauzele stabilite prin contractul
de asigurare, pentru ca aceasta să preia riscul. Se calculează pe baza sumei asigurate şi
reprezintă preţul protecţiei oferite de asigurator pentru riscurile preluate. Nivelul primei de
asigurare se stabileşte proporţional cu riscul.
Primele de asigurare sunt fixate în urma evaluării riscului.
Aceasta evaluare se face ţinându-se cont de mai mulţi factori:
 vârsta şi sexul asiguratului;
 valoarea sumei asigurate ce va fi plătită la maturitatea contractului;
 tabelul de mortalitate1;
 rata dobânzii obţinute în urme investirii rezervei matematice2;
 starea de sănătate a asiguratului;
 durata contractului;
 tipul de contract solicitat;
 cheltuieli legate de emiterea contractului de asigurare, de administrarea poliţei şi de
alte cheltuieli administrative;
 profitul societăţii de asigurări.
Norma de asigurare este valoarea cuprinsă în asigurare, stabilit de lege, pe unitatea
de obiect de asigurare (ha, mp, animal etc). Norma de asigurare se foloseşte numai la
asigurările de bunuri obligatorii (prin efectul legii); ea este diferenţiată pe feluri de clădiri,
pe medii: urban şi rural, pe feluri de culturi agricole, pe cap de animale etc.
16
Valoarea (suma) cuprinsă în asigurare este nivelul maxim admis al despăgubirii de

asigurare care poate fi plătită asiguratului în caz de daună; în asigurările de persoane, este
suma ce urmează să fie plătită asiguratului sau beneficiarului asigurării. În funcţie de această
sumă se calculează prima de asigurare. În asigurările obligatorii, suma cuprinsă în asigurare
se obţine înmulţind norma de asigurare cu numărul unităţilor de asigurare pentru care este
valabilă asigurarea:
VA = Na x NrUA
Valoarea cuprinsă în asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea totală a
bunului asigurat.
Reasigurarea constă în asigurarea unei societăţi de asigurări la o altă societate de
asigurări, mai puternică sub aspect financiar, prin cedarea parţială sau totală a unor riscuri şi
a unei cote din primele de asigurare. Prin reasigurare se divizează, se dispersează şi se omo-
genizează riscurile în timp şi spaţiu, având loc o nivelare (omoge- nizare) a răspunderii
societăţilor de asigurări pentru compensarea pagubelor.
Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care societatea de asigurări o
plăteşte asiguratului pentru refacerea bunului avariat sau distrus. Cuantumul despăgubirii
depinde de mărimea pagubei şi nu poate depăşi valoarea cuprinsă în asigurare. Ideal ar fi ca
aceste despăgubiri să fie cât mai apropiate chiar egale cu valoarea bunurilor dăunate; dar
aceasta presupune, evident încasarea unor prime de asigurări mai mari.
Durata asigurării. Exprimă perioada de timp pe care este valabilă asigurarea. Este
diferită şi ea în funcţie de tipul de asigurare de viaţă contractat. Durata poate varia în
intervalul 5-80 ani, depinzând şi de vârsta la care decedează asiguratul. Durata asigurării
precizează momentul începerii şi sfârşitului asigurărării, având importanţă deosebită pentru
asigurările facultative în care răspunderea societăţii de asigurări începe din momentul
intrării în vigoare a asigurării şi încetează la expirarea valabilităţii contractului de asigurare.
Asigurarea prin efectul legii nu are termen de valabilitate, ea fiind în vigoare fără
întrerupere. Nivelul primelor de asigurare este influenţat şi de durata asigurării.
Fondul de asigurare se constituie anual, descentralizat, pe baze ştiinţifice, pe
principiul mutualităţii, numai sub formă bănească, din primele de asigurare încasate de la
asiguraţi. De asemenea, fondul de asigurare se constituie şi din comisioane de reasigurare şi
din participarea societăţii de asigurări la profitul reasiguratorilor, din despăgubirile încasate
de la reasiguratori.
Vârsta de asigurare. Aceasta este diferită în funcţie de tipul asigurării de viaţă, dar
17
vârsta minimă de la care poate fi o persoană asigurată este de 16 ani, iar maximă până la
care poate fi asigurată este de 75 ani. De precizat că primele se plătesc, de regulă, până la
vârsta pensionării, adică 65 ani.
Indemnizaţia: suma datorată de societatea de asigurări în cazul producerii
evenimentului asigurat.
Cazul asigurat: eveniment definit în condiţiile contractuale prin producerea căruia
rezultă daune asupra interesului asigurat;
Despăgubirea: suma datorată de societatea de asigurări în cazul producerii
evenimentului asigurat;
Franşiza este partea din cuantumul pagubei stabilită în prealabil care se suportă de
către asigurat. Franşiza se poate stabili în procente sau în sumă absolută din suma asigurată
sau din daună. Practicarea franşizei urmăreşte influenţarea asiguratului în luarea tuturor
măsurilor posibile pentru prevenirea daunei, deoarece el ştie că în caz de producere a
acesteia va suporta o parte din ea cât şi evitarea cheltuielilor determinate de constatarea,
evaluarea pagubelor stabilirea şi plata despăgubirilor de asigurare corespunzătoare daunelor
mici care nu prezintă o importanţă economică deosebită. Franşiza poate fi atinsă
(nedeductibilă) când asigurătorul suportă în întregime dauna pâna la nivelul sumei
asigurate, în toate cazurile în care aceasta (dauna) este mai decât franşiza. Franşiza absolută
(deductibilă) se deduce, în toate cazurile, din daună, adică asigurătorul acordă despăgubirea
numai pentru partea din daună care depăşeşte franşiza.
Terţul păgubit poate fi o persoană fizică sau juridică implicată într- un accident
rutier, feroviar, naval, aerian, căreia i s-au produs pagube materiale sau i-a fost afectată
sănătatea, integritatea corporală (invaliditatea) sau chiar viaţa decesul). Terţul păgubit nu se
cunoaşte decât în momentul producerii riscului accidentului) şi când se stabileşte
indemnizaţia de asigurare (despăgubirea şi/sau suma asigurată).
18
2.3. Trăsăturile contractului de asigurare
Caracterele contractului sunt esenţiale pentru înţelegerea regulilor care guvernează

încheierea, validitatea şi executarea contractului de asigurare.
Caracterul consensual al contractului este relevat prin aceea că se încheie prin simplul
acord de voinţă al părţilor. Chiar dacă art.10 din Legea nr. 136/1995 prevede obligativitatea
consemnării acestuia într-un înscris, formalitatea este doar ad-probationem3. Instrumentum
probationis avut în vedere cu prioritate, atât de legiuitor, cât şi de practica de afaceri, este
poliţa (uneori, în practică, intitulată carte sau certificat).
Caracterul sinalagmatic derivă din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor
contractuale. Asiguratul se obligă în principal să formuleze declaraţii exacte la încheierea
contractului şi la survenirea riscului, precum şi să achite primele cu o periodicitate prevăzută
în contract. Cu condiţia îndeplinirii întocmai a obligaţiilor asiguratului, asigurătorul se
angajează să plătească indemnizaţia în cuantumul prevăzut în contract (asigurări de
persoane).
Ca particularitate, în raporturile de asigurare, reciprocitatea presta- ţiilor este afectată de
principiul lipsei simultaneităţii (sau al plăţii anticipate şi integrale a primelor), conform
căruia asiguratul este cel care trebuie să îşi îndeplinească mai întâi obligaţiile, prestaţia
asigurătorului fiind condiţionată de executarea prealabilă şi integrală a îndatoririlor
contractuale ale asiguratului4.
Caracterul aleatoriu este exprimat prin raportare la prevederile art. 947 şi 16355 Codul
civil, ultimul prevăzând că efectele unui astfel de contract, în ce priveşte beneficiile şi
pierderile, pentru toate părţile sau numai pentru una, depind de un eveniment incert. În
aplicarea acestor prevederi, în mod discutabil, doctrina şi practica au în mod constant
tendinţa de a echivala caracterul aleatoriu cu faptul că întinderea sau chiar existenţa
obligaţiei pentru cel puţin una dintre părţi nu se cunosc din momentul încheierii contractului,
deoarece depind de un eveniment viitor şi incert.
Caracterul aleatoriu explică, printre altele, şi faptul că asigurătorul nu datorează despăgubire
în cazul producerii riscului prin fapta intenţională (dolosivă) a asiguratului sau
beneficiarului şi nici în cazul morţii asiguratului prin sinucidere în cursul primilor doi ani ai
contractului (art. 20, art. 35 Legea nr. 136/1995). De asemenea, art. 14, al. 1 din aceeaşi
lege sancţionează cu rezilierea de drept a contractului, situaţia în care, înainte de a începe
obligaţia asigurătorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă,
19
precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei asigurătorului, producerea riscului

asigurat a devenit imposibilă. Caracterul executării succesive este relevat de eşalonarea în
timp a prestaţiilor. Asiguratul trebuie să plătească primele la termenele stabilite, iar
asigurătorul să ofere în mod continuu protecţia, pe toată perioada de acoperire stabilită în
contract.
Executarea succesivă produce în special următoarele consecinţe juridice9:
1. soluţia pentru ruptura contractului este rezilierea; în cazul neplăţii primelor conform
prevederilor legale sau contractuale, raportul juridic încetează numai pentru viitor,
nepunându-se problema restituirii prestaţiilor anterioare momentului rezilierii;
2. în raporturile de asigurare poate opera suspendarea obligaţiei asigurătorului, prin efectul
excepţiei de neexecutare sau al unor clauze contractuale ce
reglementează efectele neexecutării obligaţiilor asiguratului din timpul executării
contractului (a se vedea infra, nr. 145), fiind contractualmente
posibilă repunerea în vigoare a contractului.
Caracterul de adeziune este evidenţiat prin faptul că forma şi clauzele contractului sunt
stabilite unilateral de către societatea de asigurări, clientul având posibilitatea de a adera la
condiţiile contractuale sau a le respinge în bloc. Desigur, caracterul de adeziune este atenuat,
prin aceea că cel puţin anumite elemente contractuale sunt negociate de părţi, cum ar fi:
valoarea asigurată, cuantumul primei, termenele de plată etc.
Estomparea acestui caracter poate fi sesizată în cazul riscurilor industriale sau tehnologice,
pentru a căror acoperire brokerii de asigurări, în calitate de mandatari ai clienţilor-asiguraţi,
negociază modalităţile de garanţie cu societăţile de asigurare pe care le consideră cel mai
bine plasate pe piaţă pentru a garanta riscul. Totuşi, existenţa a numeroase poliţe tip, cât şi a
tarifarelor pentru riscuri industriale legitimează aserţiunea că, relativ la contractul de
asigurare, ne aflăm întotdeauna în prezenţa unui contract de adeziune6.
Contract al bunei-credinţe. Buna credinţă este atât de funda- mentală în raporturile de
asigurare, încât dreptul britanic recunoaşte acestui contract caracterul de uberrimae fidei
(utmost good faith), respectiv cea mai bună credinţă13. Datorită unei originale combinaţii
între caracterul aleatoriu (riscul e nesigur) şi cel comutativ (riscul trebuie definit şi evaluat,
pentru stabilirea valorii primei), contractul de asigurare este de neconceput în lipsa bunei
credinţe. Acest caracter are un impact bivalent, a cărui expresie se regăseşte în principal în
îndeplinirea onestă a obligaţiei de informare la încheierea contractului şi respectiv a
obligaţiei de declarare corectă a circumstanţelor şi efectelor producerii evenimentului
20
asigurat.
Caracterul oneros constă în aceea că asiguratul beneficiază de protecţie, nu în mod gratuit,
ci în schimbul achitării primei, ambele părţi urmărind prin executarea contractului obţinerea
unui avantaj patrimonial, ce constă, fie în obţinerea garanţiei pentru un preţ corect, fie în
profitul asigurătorului în cazul nerealizării riscului.
Deşi contractul de asigurare nu poate fi niciodată un contract cu titlu gratuit, totuşi poate
exista o intenţie liberală în cadrul relaţiilor asigurat-terţ beneficiar, în special în cazul
asigurărilor de viaţă subscrise în favoarea rudelor apropiate sau a creditorilor asiguratului7.
Contractul de asigurare are o natură mixt-comercială, întrucât asigurătorul sau brokerul
este întotdeauna o societate comercială, al cărei obiect de activitate sunt asigurările
comerciale ori intermedierea acestora, considerate fapte obiective de comerţ (art. 3, pct. 7,
12, 17, 18, Cod comercial). În temeiul art. 56, 890, 945 Cod comercial, chiar dacă un act
este comercial numai pentru una din părţi (asigurătorul) toţi contractanţii sunt supuşi, încât
priveşte acest act, legii comerciale, atât pe fond, cât şi din perspectiva procedurilor în caz de
litigiu.
2.4. Îndrumar pentru autoverificare
Contractul de asigurare este convenţia prin care o persoană fizică sau juridică, în calitate
de subscriitor, se obligă să plătească societăţii de asigurare o sumă intitulată primă, aceasta
din urmă angajându-se, în calitate de asigurător, să-şi asume riscul juridic şi economic al
producerii unui eveniment şi să plătească beneficiarului (asiguratul sau o terţă persoană) o
prestaţie intitulată generic indemnizaţie, în limitele şi la termenele contractual stabilite.
Elementele contractului de asigurare
Elemente comune
- Conţinutul (părţile integrante) contractului
- Definiţiile termenilor din contract
- Plata primelor de asigurare
- Excepţii de la contract/excluderi la non-viata
21
- Pierderea sau distrugerea poliţei de asigurare

- Prevederi finale
- Modalităţi de plată
- Sumele asigurate
Elemente specifice asigurărilor non-viaţă

- Întinderea teritorială a asigurării
- Obiectul asigurării
- Riscurile pentru care se acordă despăgubirea
- Obligaţiile asiguratului
- Obligaţiile asigurătorului
- Stabilirea cuantumului despăgubirii
Trăsăturile contractului de asigurare

- Caracterul consensual
- Caracterul sinalagmatic
- Caracterul aleatoriu
- Caracterul executării succesive
- Caracterul de adeziune
- Caracterul bunei credinţe
- Caracterul oneros

 asigurat;
 asigurator;
 poliţă de asigurare;
 primă de asigurare;
 obiect asigurabil;
 caz asigurat;
 franşiză.
1. Prezentaţi elementele tehnice specifice asigurărilor de viaţă.
22
2. Prezentaţi elementele tehnice specifice asigurărilor generale.
1. Privind persoana care poate apărea în calitate de asigurat în contractul de asigurare, una
dintre afirmaţiile următoare este adevarată:
a) persoana fizică si/sau juridică, care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului
îsi asigură bunurile împotriva unor riscuri de tipul calamităţilor naturale şi accidentelor;
b) persoana fizică, care, în schimbul primei de asigurare, îsi asigură bunurile împotriva
uzurii fizice şi morale;
c) persoana fizică si/sau juridică, care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului
îsi asigură bunurile împotriva unor evenimente a căror producere este certă;
d) persoana juridică care efectuează un export într-o ţară împotriva căreia este instituit un
embargou de către organizaţiile internaţionale competente, către ţara de origine a
exportatorului şi care vizează produsele care fac obiectul contractului de export, în schimbul
unei prime de asigurare majorate.
2. Fondul de asigurare poate fi folosit pentru:
1. plata indemnizaţiei de asigurare;
2. finanţarea unor acţiuni cu caracter preventiv;
3. acoperirea cheltuielilor administrativ-gospodăresti ale societăţii de asigurări şi
constituirea unor fonduri de rezervă;
4. finanţarea unor acţiuni caritabile;
5. acoperirea cheltuielilor cu asistenţa post-vânzare acordată de agenţi asiguraţilor.
Combinaţia corectă este:

a) 1+2+4; b) 2+4+5; c) 1+2+3+4+5; d) 1+2+3;
23

2010.

Bucureşti, 2013.
Bucureşti, 2006
24
ASIGURAREA DE BUNURI ŞI ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
3.1. Introducere
Pericolele la care omul este supus sunt multiple şi variate, cauzate de forţele naturii, de
folosirea tehnicii sau de anumiţi factori speciali şi sociali – economici. Aceste pericole sunt
generatoare de pagube şi de aceea omul trebuie să le cunoască pentru a se pune la adăpost de
efectele lor, pentru a putea acţiona împotriva lor. Forţele naturii declanşează calamităţi cu
efecte distructive puternice, printre care se numără: seceta, îngh ţul, ploile torenţiale,
grindina, uraganele, inundaţiile, cutremurele de pământ, trăsnetul, incendiile, prăbuşirile şi
alunecările de teren, avalanşele de zăpadă, etc. O serie (multitudine) de cauze naturale
provoacă decese, boli şi îmbătrânire la oameni, afectează evoluţia plantelor ori pun în
pericol viaţa animalelor.
Obiectivele şi competenţele unităţii de studio

- înţelegerea conceptelor bunuri; înţelegerea conceptelor pe care le utilizează asigurarea în
transport maritim;
- înţelegerea conceptelor legate de asigurarea navelor –
CASCO şi de asigurarea mărfurilor sau încărcăturilor – CARGO;
- Familiarizarea cu termen l de avarie;
- Familiarizarea cu termenii specifici utilizaţi în contractul de transport maritim
- înţelegerea importanţei elementelor asigurării de bunuri în dimensionarea riscului;
- înţelegerea conceptelor de asigurare de răspundere civilă, asigurare de răspundere civilă

auto, asigurare de răspundere civilă profesională
- înţelegerea elementelor componente ale unui asigurări de răspundere civilă contract de
asigurări.
- cunoaşterea clasificării asigurărilor de răspundere civilă.
25

– studenţii vor putea să definească tipurile de bunuri, condiţiile specifice, despăgubirea;
– studenţii vor putea să identifice interesul în asigurarea maritimă;
– studenţii vor putea să definească noţiunea de avarie;
– studenţii vor cunoaşte condiţiile de asigurarea pentru mărfuri şi condiţiile de asigurare
pentru nave;
– studenţii vor cunoaşte caracteristicile poliţelor de asigurare maritimă;
– studenţii vor cunoaşte scopul asigurărilor de bunuri şi vor înţelege astfel rolul şi utilitatea
încheierii unui contract de asigurare de bunuri;
– studenţii vor putea să definească noţiunea asigurare civilă, asigurare de răspundere civilă
auto;
– studenţii vor cunoaşte principalele tipuri de asigurări de răspundere civilă.
3.2. Asigurarea de locuinţe
Legea care reglementează asigurarea obligatorie a locuinţelor este Legea nr.

260/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 757 din 10.11.2008.
Introducerea obligativităţii asigurărilor de locuinţe este o măsură socială, având în vedere
nivelul scăzut al primelor de asigurare şi al sumelor asigurate.
Poliţele sunt emise de către o nouă companie de asigurări denumită PAID (Pool-ul de
Asigurare Împotriva Dezastrelor), ce are drept acţionari un număr de companii private de
asigurare autorizate să vândă poliţele obligatorii.
Primele de asigurare sunt de 10 sau 20 euro (în funcţie de tipul de locuinţa) corespondenţe
unor sume asigurate de 10.000, respectiv, 20.000 euro. Aceste poliţe acoperă un minim de
riscuri, indiferent de zonă în care este amplasată locuinţa şi de riscurile la care se expune:
cutremure, inundaţii, alunecări de teren.
Proprietarii care au o poliţă facultativă de locuinţă nu mai sunt obligaţi să încheie şi
asigurarea obligatorie. O asigurare facultative acoperă, de cele mai multe ori, riscurile de
cutremur, inundaţii şi alunecări de teren, precum şi multe altele.
26
Este necesară încheierea de asigurări facultative care să acopere diferenţa între valoarea
reală a locuinţei asiguratului şi sumă asigurată obligatoriu. Spre exemplu, persoanele care
deţin o locuinţă evaluată la 80.000 euro, 20.000 euro vor fi acoperiţi prin poliţă obligatorie,
numai pentru cele 3 riscuri şi restul de 60.000 euro ar trebui acoperit printr-o asigurare
facultativă. În caz contrar la producerea unui cutremur devastator locuinţa va fi distrusă,
asiguratul rămâne doar cu cei 20.000 EUR asiguraţi obligatoriu.
Persoanele fizice care nu îşi asigură locuinţele aflate în proprietate, în condiţiile Legii nr.
260/2008, nu beneficiază, în cazul producerii unuia dintre dezastrele naturale definite
potrivit legii, de niciun fel de despăgubiri de la bugetul de stat sau de la bugetul local pentru
prejudiciile produse locuinţelor.
Nu se vor acordă despăgubiri în baza poliţei obligatorii de asigurare dacă:
1. Asiguratul/contractantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile decurgând din contract
2. În declaraţiile contractantului/beneficiarului sau ale reprezentanţilor acestuia, care
au stat la baza încheierii contractului de asigurare sau care sunt făcute cu ocazia cererii de
despăgubire ori cu oricare alt prilej, se constată neadevăruri, falsuri, aspecte frauduloase,
exagerări sau omisiuni care conduc la inducerea în eroare a asiguratorului, respectiv PAID
3. Beneficiarul nu prezintă dovezi suficienţe pentru justificarea dreptului sau la plata
despăgubirii
4. Pagubele au fost favorizate sau agravate din culpă, pentru partea de daună care s-a
mărit cu intenţie de către asigurat/beneficiar ori de persoanele care locuiesc împreună cu
asiguratul/beneficiarul la locuinţa asigurată, de prepuşii asiguratului/beneficiarului, de
persoanele autorizate să reprezinte beneficiarul pentru obţinerea de despăgubiri ori de
contractantul asigurării.
Conform Legii 260/2008, nerespectarea de către persoanele fizice sau juridice a
obligaţiei de asigurare a locuinţelor, în condiţiile prevăzute de lege, constituie o
contravenţie, şi se sancţionează cu amendă de la 100 la 500 lei.
Prima de asigurare se plăteşte integral şi anticipat cu cel puţin 24 de ore înainte de
începerea valabilităţii poliţei obligatorii şi este de:
a) 20 euro pentru construcţiile cu destinaţia de locuinţa de TIP A
b) 10 euro pentru construcţiile cu destinaţia de locuinţa de TIP B Tipurile de locuinţe
pentru care se încheie asigurări obligatorii
sunt următoarele:
- TIP A - construcţia cu structură de rezistentă din beton armat, metal ori lemn sau cu
27
pereţi exteriori din piatră, cărămidă arsă ori din orice alte materiale rezultate în urma unui
tratament termic şi/sau chimic
- TIP B - construcţia cu pereţi exteriori din cărămidă nearsa sau din orice alte
materiale nesupuse unui tratament termic şi/sau chimic (ex.: chirpici).
Prima de asigurare se va plăti în lei asiguratorului care eliberează poliţa (deci care o vinde
efectiv), de către contractantul/asiguratul poliţei, la cursul BNR din ziua efectuării plătii în
numerar sau prin virament în contul asiguratorului.
La nivel european, există 7 ţări în care se aplică legi privind asigurarea obligatorie a
locuinţelor: Danemarca, Olanda, Franţa, Belgia, Elveţia, Norvegia şi Spania.
3.3 Asigurarea facultativă
Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale şi bunuri, aparţinând

persoanelor fizice sau juridice, care pot fi distruse sau avariate de calamităţi naturale sau
accidente. Astfel, principalele forme de asigurare în cadrul acestei ramuri sunt: asigurările
de clădiri, construcţii, maşini, utilaje şi instalaţii, aparatură electronică; asigurarea complexă
a gospodăriilor persoanelor fizice; asigurarea animalelor, culturilor agricole; asigurarea
mărfurilor, banilor sau altor valori.
În ţara noastră se practică o mare varietate de asigurări de bunuri, în funcţie de natura
acestora, de riscurile la care sunt expuse bunurile, de natura proprietăţii bunurilor şi de
obiectul societăţilor de „asigurare. Conform criteriilor menţionate, pot fi identificate mai
multe forme de asigurare a bunurilor, incluse în obiectul de activitate al unor asigurători,
cum sunt:
 asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pentru cazurile de
pagube produse de incendiu şi alte calamităţi;
 asigurarea lucrărilor de construcţii-montaj şi a răspunderii constructorului;
 asigurarea mijloacelor de transport auto;
 asigurarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor pentru cazuri de avarii accidentale;
 asigurarea bunurilor sau valorilor pentru cazurile de furt prin efracţie sau prin acte de
tâlhărie;
 asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice;
 asigurarea aeronavelor;
 asigurarea maritimă;
 asigurarea animalelor şi a culturilor agricole.
28
 Dauna (paguba) poate fi plătită total sau parţial.

În asigurarea de bunuri, asigurătorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească
asiguratului sau beneficiarului desemnat o despăgubire.
Despăgubirea de asigurare
– suma de bani pe care asiguratorul este obligat să o plătească, cu scopul de a compensa
paguba (dauna) produsă de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi
este mai mică sau egală cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al
asiguratorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.
În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea despăgubirii:
 principiul răspunderii proporţionale

 principiul primului risc
 principiul răspunderii limitate (clauza cu franşiză)
Societatea de asigurare poate acorda despăgubiri şi pentru:
 cheltuielile făcute în scopul limitării daunei;
 cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii evenimentului

asigurat;
 daunele provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare prin distrugerea
sau avarierea lor, datorită măsurilor de salvare luate de asigurat pentru limitarea sau
împiedicarea consecinţelor producerii riscurilor.
Metoda de calcul a despăgubirii primite de asigurat de la societatea de asigurări în

urma producerii riscului asigurat este:
D = P * SA / Vr
Unde:
D = despăgubirea primită de la asigurător P = pagaba suportată de asigurat
SA = suma asigurată
Vr = valoarea reală a bunului
 Perioda de asigurare. În general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de
un an, dar, la cererea asiguratului, se poate încheia şi pe o perioadă mai mică, de trei sau şase
luni.
29
 Începutul şi încetarea răspunderii. Răspunderea asigurătorului începe la ora

00.00 a zilei menţionate în poliţă ca reprezentând începutul asigurării, cu condiţia ca prima
de asigurare să fi fost achitată, şi încetează la ora 24.00 a zilei la care încetează asigurarea.
 Obiectul asigurării trebuie să fie reprezentat de bunul asigurat. Obiectul asigurării
este bunul mobil sau imobil care poate fi asigurat împotriva deteriorării sau pierderii:
 bunurile aparţinând persoanelor fizice şi juridice;
 bunurile primite în folosinţă sau aflate la acestea spre păstrare, reparare, prelucrare,
curăţire, vopsire, vânzare ori spre a fi expuse în cadrul muzeelor sau expoziţiilor;
 bunurile care fac obiectul unor contracte de concesionare, închiriere sau locaţiile de
gestiune.
 Interesul asigurabil. Asiguratul şi beneficiarul trebuie să aibă un interes
patrimonial cu privire la bunul asigurat
Interesul asigurabil nu este numai al proprietarului acestuia, ci şi altor persoane cum ar fi :
 Proprietate în comun.
 Proprietate ipotecată.
 Proprietate închiriată.
 Proprietate aflată în custodie.
 Membrii familiei proprietarului.
 Prima de asigurare
La asigurarea de bunuri, prima de asigurare se determină prin înmulţirea sumei asigurate cu
cota de primă tarifară, ce se exprimă în procente.
Prima de asigurare se poate plăti anticipat, integral sau în rate, în numerar sau cu ordin de
plată, direct la societatea de asigurare care încheie asigurarea. La asigurările încheiate pe un
an, la cererea asiguratului plata primelor de asigurare se poate face şi eşalonat, în rate
subanuale, iar la asigurările încheiate pe mai mulţi ani plata primelor de asigurare se poate
face anual corespunzător cu actualizarea sumei asigurate proporţional cu rata inflaţiei.
 Suma asigurată
La asigurările obligatorii de bunuri, suma asigurată se stabileşte pe baza normelor de
asigurare, iar la cele facultative în funcţie de propunerea asiguratului, fără însă a depăşi
valoarea bunului în momentul încheierii asigurării, sau pentru unele bunuri, sumele stabilite
SA ≤ Vr
30
de asigurător.
 Riscuri acoperite de asigurări: incendiu, trăznet, explozie, grindină, furtună, ploaie

torenţială, cutremur, alunecare de teren, căderea pe bunuri a unor corpuri.
 Obligaţiile asiguratului
 Asiguratul este obligat să întreţină bunul asigurat în bune condiţii
 Să ia măsuri pentru limitarea pagubelor
 Să înştiinţeze imediat organele de poliţie, unităţile de pompieri sau alte organe de
cercetare
 Să înştiinţeze imediat asigurătorul
 Să contribuie alături de asigurător la determinarea naturii şi cuantumului pagubei
 Să conserve dreptul de regres al asigurătorului împotriva celor vinovaţi de
producerea daunei
3.4. Asigurarea bunurilor pe timpul transportului maritim
Prima formă de asigurare, începutul ei datând încă din antichitate este asigurarea
maritimă. Apariţia ei, ca primă formă de asigurare, este explicată prin legătura strânsă:
comerţ - navigaţie maritimă, descoperindu-se că navele, mărfurile şi vieţile omeneşti erau
expuse riscurilor mării. De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, proprietarii navelor
au fost aceiaşi cu proprietarii mărfurilor şi exista o singură poliţă de asigurare, care acoperea
atât mărfurile, cât şi nava. Acest lucru era posibil pentru că interesul aparţinea aceleiaşi
persoane. Ulterior, s-a trecut la o specializare determinată, preponderent, de evoluţia
comerţului, apărând o diferenţiere între persoanele interesate în proprietatea asupra
mărfurilor şi a navelor şi, deci, două forme de asigurare, două tipuri de contracte de
asigurare, în funcţie de acelaşi interes:
 asigurarea navelor - CASCO;
 asigurarea mărfurilor sau încărcăturilor - CARGO.
Conceptul de avarie în asigurarea maritimă

Avariile sunt pierderile sau vătămările suferite de nave sau mărfuri pe parcursul
transportului. Prin avarie se înţelege orice pagubă materială suferită de un bun care
produce modificări integrităţii fizice sau proprietăţilor fizico-chimice ale acestuia. Avaria
poate fi totală, parţială sau comună.
31
Avaria totală reprezintă pierderea completă a bunului sau vătămarea integrităţii sale
fizico-chimice, fără a mai face parte din categoria bunurilor din care a aparţinut. Avaria
totală poate fi reală, atunci când bunul a dispărut complet sau nu mai poate fi reparat sau
când a fost confiscat. Avaria totală este constructivă când pierderea bunului este inevitabilă
sau costul salvării sau reparaţiilor, recondiţionării şi reexpedierii sale până la destinaţie ar
depăşi valoarea sa iniţială. Poliţele de asigurare maritimă prevăd că în situaţia în care
reparaţiile bunurilor depăşesc ¾ din valoarea bunului, avaria este considerată o avarie totală
constructivă. Asiguratul are posibilitatea de a considera pagubă o avarie parţială, păstrând
bunul şi primind din partea asigurătorului valoarea estimată de acesta drept daună sau de a
abandona bunul, considerându-l o avarie totală reală.
Avaria particulară defineşte orice pierdere parţială pe care o poate suferi bunul ca
urmare a unui risc. În cazul unei pagube particulare, suma la care se ridică este mai mică
decât valoarea bunului, până la ¾ din valoarea sa. Pentru mărfuri, avaria particulară poate
însemna diminuarea valorii de întrebuinţare, cheltuieli cu repararea şi recondiţionarealor,
lipsa unei părţi din întreaga cantitate sau o vânzare fortuită în timpul călătoriei. Avariile
particulare se pot referi şi la navlu nu numai la navă şi marfă; însă numai în cazul în care
navlul nu este plătit anticipat.
Avaria comună sau generală este atunci când din necesitate, în mod intenţionat se
face un sacrificiu sau o cheltuială alta decât cea ordinară, în scopul salvării de la primejdie şi
a navei şi a mărfurilor. Un astfel de sacrificiu poate fi aruncarea peste bord în mod
intenţionat a unei părţi din marfă cu scopul de a reduce greutatea unei nave eşuate şi a o
readuce în stare de plutire. Tot avarie comună poate fi inundarea unui hambar incendiat
pentru a stăvili focul sau folosirea drept combustibil a unei părţi din marfă dacă nava nu a
ajuns încă în port şi nu are de unde se aproviziona cu combustibil. Avaria comună este de
fapt o avarie particulară în anumite condiţii3:
 primejdia să fie reală şi gravă, deosebită de cea comună, şi să ameninţe deopotrivă
nava şi marfa;
 sacrificiul sau cheltuiala făcută trebuie să fie rezultatul unui act intenţionat în
scopul salvării comune;
 sacrificiul sau cheltuiala să fie absolut necesare şi să se deosebească de cheltuielile
comune ale armatorului în derularea contractului;
 sacrificiul trebuie să fie real şi rezonabil, adică nu trebuie puse pe foc lucruri vechi
ci mărfuri, în cazul în care nava nu mai are combustibil; iar armatorul nu trebuie să
32
exagereze cu sacrificiul.
Condiţii de asigurare pentru mărfuri

Poliţele de asigurare maritime cuprindeau asigurarea atât a navei cât şi a mărfurilor pe care le
transporta, pentru că proprietarul navei era şi al mărfurilor. Poliţa purta denumirea de „ship
and goods”, fiind utilizată frecvent în Anglia. Mai târziu, datorită numărului mare de
transporturi pe mare au apărut poliţe de asigurare separat pe navă şi încărcătură. Cele mai
răspândite condiţii de asigurare pentru mărfuri sunt FPA (Free from Particular Average),
WA (With Average) şi AR (All Risks).
Condiţia FPA este o condiţie care acoperă numai daunele din pierderea totală a încărcăturii
sau a unei părţi din aceasta precum şi daunele din avaria particulară numai dacă ea este
provocată de riscuri obişnuite ale mării, în practica engleză numite „acts of God”.
Condiţia WA acoperă daunele din avaria totală sau parţială pricinuite de riscuri specificate
expres în poliţa de asigurare: incendii, trăznet, furtună, explozie, eşuare, răsturnare,
naufragiu, coliziune,etc.
Condiţia de asigurare AR acoperă toate daunele provocate de avaria totală sau parţială, mai
puţin cele specificate în mod expres în poliţă. Aceste condiţii de asigurare au fost
perfecţionate de-a lungul timpului pentru a răspunde mai bine necesităţilor asigurătorilor şi
asiguraţilor. În prezent, mărfurile care fac obiectul transportului pe mare pot fi asigurate în
următoarele trei condiţii principale: A, B sau C; şi a condiţiilor: „riscuri de furt, jaf şi
nelivrare”, „riscuri de depozitare”, „riscuri de greve” şi „riscuri de război”.
Condiţii de asigurare pentru nave

La baza condiţiilor de asigurare a navelor practicate în prezent şi în România, stau
condiţiile elaborate de Institutul Asigurărilor din Londra în 1982. În principal, asigurarea
poate fi încheiată pentru nave în una din următoarele condiţii: „pierdere totală, avarii şi
răspundere pentru coliziune”, „pierdere totală, avarie comună şi răspundere pentru
coliziune” şi „pierdere totală”.
Pentru prima condiţie sunt acoperite riscurile:
 pierderea totală;
 pierderile şi avariile navei;
 contribuţia la avaria comună şi salvare;
33
 răspunderea pentru daunele rezultate din coliziunea navei asigurate cu alte nave,
instalaţii portuare sau alte obiecte fixe sau putitoare;
 cheltuielile decurgând din acestea.
A doua condiţie de asigurare a navelor acoperă aceleaşi riscuri mai puţin daunele
rezultând din avaria particulară decât dacă acestea sunt rezultatul coliziunii navei asigurate
cu alte nave sau cu instalaţii portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare. În esenţă, pentru
aceste două condiţii, societatea de asigurări răspunde pentru:
 pagube produse navei din riscuri ca: pericole ale mărilor, fluviilor, incendiu,
explozie; furt comis de către persoane din afara navei; alunecare peste bord sau luare de
valuri; piraterie; coliziune cu navă, accidente la încărcare, descărcare sau mişcarea
încărcăturii sau com- bustibilului; măsuri de salvare a navei; neglijenţa comandantului,
ofiţerilor, echipajului sau piloţilor; barateria comandantului, ofiţerilor sau echipajului cu
condiţia ca paguba să nu fie rezultată din lipsa de diligenţă a asiguratului, armatorului sau
administra- torului navei;
 cheltuielile necesare şi economicoase pentru prevenirea pagubei, micşorarea pagubei
produse, stabilirea împrejurărilor, cauzelor, efectelor, realităţii şi întinderii acesteia;
 salariile de salvare sau asistenţă acordate navei, inclusiv cheltuielile cu experţi, avocaţi,
cheltuieli de judecată sau arbitraj şi altele asemănătoare;
 cheltuieli reprezentând contribuţia navei la avaria comună, inclusiv cele cu experţii,
avocaţii, cheltuielile de judecată sau arbitraj pentru stabilirea contribuţiei;
 sumele în sarcina asiguratului, când, ca urmare a coliziunii navei asigurate cu alte nave
sau instalaţii portuare acesta este răspunzător pentru pierderea sau avaria altei nave sau bun
de pe aceasta, instalaţie portuară; întârziere sau pierdere de folosinţă a altei nave sau bun de
pe aceasta; avarie comună, salvare sau salvare în baza unui contract, a altei nave sau bun de
pe aceasta, instalaţie portuară sau orice alt obiect fix sau plutitor.
 cheltuielile cu experţii, avocaţii, cele de judecată sau arbitraj şi altele asemănătoare făcute
cu scopul respingerii sau reducerii pretenţiilor terţilor faţă de asigurat sau în scopul
formulării pretenţiilor asiguratului faţă de terţi.
Condiţia „pierdere totală” acoperă:
 pierderea totală a navei;
 cheltuielile de salvare precum şi alte cheltuieli decurgând din acestea;
 cheltuielile reprezentând contribuţia navei la avaria comună, inclusiv cele cu experţii,
avocaţii, cheltuielile de judecată sau arbitraj pentru stabilirea contribuţiei;
34
La încheierea contractului de asigurare, asigurătorul poate acoperi şi alte riscuri pentru o

primă suplimentară, şi anume:
 inventarul mijloacelor fixe şi a mijloacelor circulante;
 cheltuieli în legătură cu exploatarea navei;
 riscuri de război;
 riscuri de grevă.
Cu cât condiţia de asigurare este mai cuprinzătoare cu atât ea este mai costisitoare pentru
asigurat, prima de asigurare fiind mai mare.
.Contractul de asigurare maritim

În funcţie de interesul asigurat, poliţele de asigurare maritimă sunt: poliţe casco (pentru
asigurarea navei sau a altor mijloace de transport); poliţe cargo (pentru asigurarea
mărfurilor transportate), poliţe pentru asigurarea navlului (freight policy). Poliţele casco pot
fi încheiate pe o anumită călătorie, pe o perioadă de navigaţie, sau poliţe portuare care
acoperă riscurile ce le poate înfrunta nava pe timpul staţionării în port sau în şantierele
navale.
Poliţele cargo pot fi poliţe individuale şi poliţe generale. Cele individuale se încheie
pe un anumit voiaj, cele generale, de exemplu pe parcursul unui export, acesta derulându-se
pe parcursul mai multor voiaje. Pentru poliţa cargo generală este necesară încheierea unui
contract de sine stătător între asigurat şi asigurător, în care să se precizeze clar mărfurile,
natura lor, voiajele, transbordările, depozitările, eventualele riscuri. Poliţele generale pot:
flotante, open cover (contracte de abonament) şi globale.
Poliţa flotantă sau de alimentare se încheie pentru o sumă de asigurare egală cu
întreaga valoare a mărfurilor ce fac obiectul exportului sau importului respectiv. Asiguratul
informează asigurătorul de efectuarea fiecărui voiaj şi de condiţiile derulării lui (cantitatea
de marfă, nava ce o transportă, clasa navei, ruta) înainte de plecarea navei. Deoarece
proprietarul mărfurilor le poate vinde pe parcurs, înainte de ajungerea acestora la destinaţie,
asiguratul va primi pentru fiecare voiaj acoperit de poliţa flotantă, câte un certificat de
asigurare. Cu ajutorul acestora, noii proprietari pot primi despăgubirea în caz de producere a
pagubei.
Poliţa „open cover” sau contractul de abonament este o formă mai răspândită a
poliţelor generale. Se încheie pe o perioadă mai mare, de obicei 12 luni şi se reînnoieşte
anual printr-o înţelegere tacită sau este încheiată pe o perioadă nedeterminată de timp.
Asiguratul trebuie să declare toate transporturile iar asigurătorul să elibereze sub semnătură
35
o poliţă individuală.
Poliţa globală este destinată acoperirii expediţiilor la purtător şi nu se stabileşte o
limită a valorii globale. Ea se fixează ca o sumă forfetară ce se revizuieşte odată cu fiecare
transport. Semnarea unor astfel de poliţe se practică de obicei la expediţiile poştale.
3.5.Asigurarea de răspundere civilă
Prin asigurările de răspundere civilă se acoperă prejudiciul produs de asigurat -

persoana fizică sau persoana juridică - unor terţe persoane. Este vorba de prejudiciile ce pot
fi produse în anumite împrejurări şi pentru care o persoană fizică sau juridică răspunde
potrivit legii.
Obiectul asigurărilor de răspundere civilă îl reprezintă prejudiciul produs unor terţe
persoane de către asigurat. Este vorba de prjudiciul care poate fi produs prin folosirea
anumitor bunuri, cum sunt: autovehicule, clădiri şi diferite alte construcţii, exercitarea unei
activităţi, etc. În asigurările de răspundere civilă, în calitate de beneficiari pot apărea numai
terţe persoane necunoscute în momentul încheierii asigurării.
Asigurarea de raspundere civila auto (RCA) este o asigurare prin care terţii
prejudiciaţi în urma unui accident auto, produs din vina conducătorului auto asigurat,
primesc despăgubiri pentru daunele materiale şi/sau vătămările corporale suferite4.
Scopul RCA-ului este de a proteja păgubitul în sensul că acesta să primească obligatoriu
despăgubiri pentru daunele suferite, independent de situaţia materială a celui care a produs
paguba.
Există şi situaţii în care nu se acordă despăgubire pentru pagube produse prin accidente de
autovehicul. Spre exemplu: în cazul în care accidentul a fost produs dintr-un caz de forţă majoră
(trăsnet, inundaţie etc.), din culpa exclusivă a persoanei păgubite, a unei terţe persoane sau
pentru avarierea ori distrugerea bunurilor, produse într-un accident de autovehicul al cărui autor
a rămas neidentificat.
Nivelul primei de asigurare, limita maximă a despăgubirilor, termenele de plată, sancţiunile
şi alte elemente cu privire la aplicarea asigurării se stabilesc prin hotărâre a Guvernului la
propunerea
C.S.A. Primele de asigurare astfel stabilite sunt practicate la acelaşi nivel de toate
societăţile care încheie această asigurare.
36
3.6. Îndrumar pentru autoverificare
Asigurările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale şi bunuri, aparţinând

persoanelor fizice sau juridice, susceptibile de a fi distruse sau avariate de calamităţi
naturale sau accidente. Astfel, principalele forme de asigurare în cadrul acestei ramuri sunt:
asigurările de clădiri, construcţii, maşini, utilaje şi instalaţii, aparatură electronică; asigurarea
complexă a gospodăriilor persoanelor fizice; asigurarea animalelor, culturilor agricole;
asigurarea mărfurilor, banilor sau altor valori.
Asigurările de răspundere civilă au ca obiect răspunderea unei persoane fizice sau
juridice, pentru pagubele cauzate şi/sau vătămarea corporală produsă unor terţe persoane.
Asigurarea maritimă protejează navele maritime şi fluviale, celelalte ambarcaţiuni
şi instalaţiile folosite în porturi, precum şi încărcăturile acestora, contra unui complex de
riscuri. Dispersarea riscurilor se face pe calea participării mai multor asigurători la
asigurarea iniţială prin preluarea de către fiecare a unei părţi din riscurile legate de o
anumită navă sau încărcătură, cu ajutorul mecanismului reasigurărilor, ceea ce conduce la
asumarea de către fiecare asigurător şi reasigurător a unui număr cât mai mare de riscuri în
cât mai mică măsură, astfel încât fiecare să poată suporta despăgubirile ce-i revin din venitul
pe care-l realizează sub formă de prime de asigurare şi reasigurare.

 despăgubire;
 sumă asigurată;
 daună;
 franşiză;
 terţă persoană;
 asigurarea de răspundere civilă auto;
 avarie comună;
 avarie particulară;
37
 poliţe casco;
 poliţe cargo;
1. Ce riscuri acoperă asigurarea obligatorie de locuinţe?

2. În ce condiţii avaria particulară devine avarie comună.
3. Ce reprezintă interesul în transportul maritim.
4. Cine face obiectul asigurării de răspundere civilă?
38
1. La asigurările de bunuri, interesul asigurabil este reprezentat de:

a) valorile patrimoniale expuse riscului sau riscurilor menţionate în contractul de asigurare;
b) dauna efectivă evaluabilă în bani, pe care o poate suferi asiguratul în cazul pierderii sau
degradării bunului;
c) indemnizaţia de asigurare pe care urmează să o plătească asigurătorul;
d) bunurile asigurate;
2. Asigurările de daune:
a) reprezintă o măsură de prevedere şi de capitalizare a unor sume de bani;
b) au ca scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul unor terţe persoane;
c) sunt asigurări contra pagubelor;
d) reunesc asigurările de bunuri şi asigurările de răspundere civilă;
Indicaţi răspunsul incorect.
3. În cazul asigurărilor de bunuri, interesul patrimonial este reprezentat de:

a) despăgubirea de asigurare pe care urmează să o încaseze asiguratul în cazul producerii
evenimentului asigurat;
b) bunurile asigurate;
c) dauna evaluabilă în bani pe care o poate suferi asiguratul în cazul pierderii sau degradării
bunului;
d) dauna efectivă pe care o poate suferi asiguratul;

2010.
Bucureşti, 2013.
3. Adela Ionescu, Oana Orheian, Asigurări şi reasigurări. Note de curs, Ed. Pro
Universitaria, Bucureşti, 2011.
39

40
4 REASIGURĂRILE
4.1. Introducere
Această unitate tratează aspectele generale legate de reasigurari şi contractul de

reasiguări în ansamblu.
Reasigurările au apărut din necesitatea de a completa domeniul asigurărilor şi
totodată de a le susţine financiar. Ele s-au născut din apariţia unor riscuri extrem de mari, pe
care, dacă şi le-ar asuma o societate de asigurări, ar putea ajunge la faliment. Este vorba de
riscuri în domeniul transportului maritim, aviatic, incendii de proporţii, uragane, furtuni.

- înţelegerea conceptelor legate de reasigurări;
- cunoaşterea elementelor reasigurare;
- specifice ale unui contract de
- identificarea principalelor tipuri de reasigurări.

– studenţii vor putea să definească noţiunea de reasigurare, noţiunea de contract de r
asigurare;
– studenţii vor cunoaşte avantajele reasigurării;
– studenţii vor cunoaşte trăsăturile specifice contractului de reasigurări şi principalele tipuri
de contracte de reasigurări.
41
4.2.Aspecte generale privind reasigurările
Potrivit legii 136/1995, privind asigurările şi reasigurările în România, articolul 46,

subliniază, că, prin reasigurare a) asigurătorul, în calitate de reasigurător, primeşte prime de
reasigurare, în schimbul cărora contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea
indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a făcut obiectul
reasigurării; b) iar asigurătorul, în calitate de reasigurat, cedează prime de reasigurare, în
schimbul cărora reasigurătorul contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea
indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a făcut obiectul
reasigurării.
Tratatele de asigurări extind definiţia: „reasigurarea constituie un mijloc de egalizare,
prin divizare, a răspunderilor între mai mulţi asigurători, dispersaţi pe arii geografice cât mai
întinse, de menţinere a unui echilibru rezonabil între primele încasate şi despăgubirile
datorate la fiecare asigurător în parte”. Despre reasigurări se poate scrie mult, se pot face
speculaţii cu nemiluita, pentru că până la urmă este vorba de o daună pe care trebuie să o
acopere cel puţin doi asigurători, în care cel mai abil se aşează cât mai bine la adăpost.
Astfel, rolul “tehnic” al reasigurării este de a proteja pe asigurătorii direcţi în faţa pericolului
insolvabilităţii sau a reducerii capacităţii lor financiare, conferind astfel acestora din urmă o
mai mare stabilitate5.
Societatea de asigurare care cedează riscul sau o parte a riscului se numeşte societate
cedentă sau reasigurat şi este asigurătorul direct. Societatea care preia riscul de la societatea
cedentă se numeşte reasigurător. Reasigurătorul poate fi o societate specializată de
reasigurări sau chiar o societate de asigurări, o companie internaţională, care are o putere
economică mare şi îşi poate permite şi contracte de reasigurare.
Printre principalele avantaje ale reasigurării putem enumera:

 Protejează asigurătorii direcţi.
 Ajută asigurătorul să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei daunelor.
 Se realizează o dispersare mare a riscurilor.
42
 Creşte flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile de riscuri, precum

şi volumul activităţii pe care acesta le poate subscrie.
 Stabilitate prin evitarea fluctuaţiilor referitoare la daune de la un an la altul.
 Creşte capacitatea de subscriere a asigurătorului a noi riscuri sau a mai multor
riscuri.
 Sprijină finanţarea operaţiunilor de asigurări pentru compania cedentă.

 Permite societăţii cedente să se retragă dintr-o categorie de afaceri sau o zonă
geografică pentru o anumită perioadă de timp prin cedarea integrală a riscului în reasigurare.
 Acordă asistenţă şi servicii tehnice pentru riscurile mari, complexe sau speciale prin
oferirea de informaţii, cercetări.
 Oferă posibilitatea companiilor cedente de a obţine o gamă largă de servicii de la
marile companii de reasigurări şi de la unii brokeri de reasigurări care au o experienţă
mondială în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor.
Reasigurarea are şi ea reguli, deosebit de severe, întrucât este de dorit ca încă de la
încheierea contractului de reasigurare totul să fie clar negociat, pentru a se evita eventualele
conflicte ce pot apărea la despăgubire. Acest lucru este necesar deoarece:
(a) Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător, adică
asiguratul nu se poate îndrepta, cu acţiune împotriva reasigurătorului, el nefiind participant
la contractul de asigurare;
(b) Reasigurarea nu se poate încheia pentru o sumă mai mare decât cea asigurată prin
contractul de asigurare;
(c) Cedând o parte din riscurile asumate,,reasiguratul se comportă cu reasigurătorii la
fel cum se comportă asiguraţii cu el.
(d) Întrucât prin reasigurare reasiguratul procedează de fapt la o împărţire a riscurilor,
cedând pe cele care depăşesc posibilităţile sale de acoperire, el poate conveni cu
reasigurătorii să primească, în reciprocitate, o parte din riscurile acestora, în acest fel,
reasiguratul devine reasigurătorul partenerilor săi;
(e) Contractul de reasigurare poate avea diferite forme, deosebirile dintre acestea
constând numai în modul de cuprindere, respectiv de angajare al părţilor. În schimb mai
trebuie să cuprindă:
 obiectul reasigurării;
 răspunderea asumată de reasigurător;
 răspunderea reţinută de reasigurat pentru contul său propriu, condiţiile în care se face
43
reasigurarea, respectiv costul reasigurării, modul de decontare al primelor şi respectiv al

daunelor, alte condiţii conjuncturale.
Reasigurările sunt înţelegeri între societăţile de reasigurări şi societăţile de asigurări
împotriva pericolului insolvabilităţii sau a reducerii capacităţii lor financiare, prin care
societăţile de asigurări directe cedează o parte din primele de asigurare încasate în schimbul
preluării de către societăţile de reasigurare a unei părţi din riscul asumat de ele sau chiar a
întregului risc.
Asiguratul poate emite pretenţii numai în faţa asigurătorului, nu şi în faţa
reasigurătorului. Dacă asigurătorul nu-şi poate onora răspunderea faţă de asigurat,
reasigurătorul va răspunde numai faţă de asigurătorul iniţial şi numai în limita răspunderii
din clauzele contractuale. Reasigurătorul va răspunde în faţa asiguratului numai dacă în
contractul de reasigurare se prevede acest lucru în mod expres sau dacă, prin falimentul
asigurătorului care este reasigurat în contractul de reasigurare, reasigurătorul va prelua
activele acestuia şi deci şi răspunderea acestuia faţă de asiguratul iniţial.
Contractul de reasigurare
Din punct de vedere juridic, contractul de reasigurare, la fel ca şi cel de asigurare,

este un act juridic, încheiat între un reasigurător
– care este o societate de reasigurare sau de asigurare foarte mare care încheie şi
reasigurări – şi un reasigurat, care întotdeauna este o persoană juridică şi anume o
societate de asigurări care doreşte să îşi disipeze riscurile pentru asigurările pe care le-a
încheiat sau le va încheia, în aşa fel încât să se poată menţine financiar.
Trăsăturile specifice contractului de reasigurare.
Contractul de reasigurare are un caracter consensual, adică el se încheie cu acordul de
voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale.
Contractul de reasigurare are un caracter sinalagmatic, ceea ce înseamnă că părţile îşi
iau obligaţii reciproce şi independente: reasiguratul se obligă la plata primei de reasigurare
iar reasigurătorul la plata indemnizaţiei, în cazul ivirii riscului sau riscurilor asigurate.
Caracterul oneros al contractului decurge din faptul că fiecare parte urmăreşte
obţinerea unei contraprestaţii: reasiguratul doreşte să primească despăgubirea în cazul ivirii
riscului, pentru a nu avea pierderi fatale, iar reasigurătorul urmăreşte să-şi mărească fondul
de reasigurare prin încasarea primelor de reasigurare de la reasigurat.
44
Contractul de reasigurare este un contract de adeziune deoarece clauzele contractuale

sunt elaborate numai de una dintre părţi, în cazul acesta compania cedentă, iar compania de
reasigurare poate să accepte sau să refuze oferta.
Contractul are o executare succesivă; mai întâi reasiguratul va plăti prima de
reasigurare, după care, la ivirea riscului, reasigurătorul va plăti indemnizaţia.
Contractul de reasigurare are un caracter aleatoriu, specific domeniului de asigurare.
Ca şi în cazul contractelor de asigurare, evenimentul care poate produce o pagubă
reasiguratului din contractul de reasigurare nu este un eveniment cert şi nici nu poate să nu
existe posibilitatea ivirii lui, pentru că altfel nu ar mai putea fi încheiat contractul de
reasigurare. Niciuna dintre părţi nu cunoaşte la încheierea contractului dacă va avea o
pierdere sau un câştig.
Caracteristic, însă, pentru contractele de reasigurare este elementul de extraneitate,
deoarece persoanele juridice contractante îşi au sediul în ţări diferite, sau riscurile din
contract pot apărea pe teritoriu străin.
Condiţii de validitate
Un contract de reasigurare, ca orice contract pentru a fi valid trebuie să îndeplinească
unele condiţii:
a. Trebuie să existe voinţa părţilor. Această condiţie este îndeplinită prin semnătura
persoanelor juridice la încheierea contractului.
b. Părţile contractante trebuie să aibă capacitatea de a încheia un contract. Această
condiţie este îndeplinită prin însăşi definiţia contractului de reasigurare, deoarece ambele
părţi sunt persoane juridice şi orice persoană juridică are capacitatea de a încheia un
contract.
c. Trebuie să existe o ofertă de reasigurare şi o acceptare a ei. Dacă nu ar exista, niciuna

dintre părţi nu ar fi interesată în încheierea unui contract.
d. Să existe obiectul contractului; adică să existe o situaţie care ar impune răspunderea din
partea părţilor contractante.
e. Obiectul contractului trebuie să fie posibil şi licit.
4.3.Conţinutul contractului de reasigurare

Contractele de reasigurare sunt concepute pentru fiecare reasigurare în parte,
ţinându-se seama de natura şi mărimea riscului, de interesul părţilor şi de domeniul de
45
activitate la care se referă. Forma scrisă a contractului face posibilă determinarea cu precizie
a momentului încheierii contractului, a intrării în vigoare, a începutului şi încetării
răspunderii reasiguratului, a drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Semnarea contractului se
poate face manuscrisă sau cu sigiliu.
Contractul trebuie să cuprindă:
- denumirea reasiguratului şi reasigurătorului;
- sediul acestora;
- tipul contractului;
- riscul sau riscurile acoperite;
- riscurile excluse;
- clauzele privind avizarea riscurilor subscrise;
- obiectul reasigurării;
- limita maximă a răspunderii valorice şi teritoriale;
- cota de participare a reasigurătorului;
- modul de decontare a primelor şi a daunelor;
- data intrării în vigoare a contractului;
- durata contractului şi termenul de preavizare în caz de reziliere;
- cazuri de forţă majoră;
- nivelul rezervelor de prime;
- modalitatea de plată a primelor;
- daunele şi dobânda aferentă;
- reţinerea societăţii cedente;
- comisionul;
- lichidarea obligaţiilor reciproce în cazul rezilierii;
- fondul de rezervă;
- legea după care se reglementează diferendele, arbitrajul, conciliere, mediere etc.
Deoarece contractul de reasigurare este în cele mai multe cazuri un contract extern,
legea aplicabilă contractului este legea ţării uneia dintre părţi, sau a ţării pe teritoriul căreia
se produce riscul. Contractului de reasigurare i se aplică legea contractului de asigurare. În
contract, clauza referitoare la legea aplicabilă poate fi o clauză separată, sau poate face parte
din clauza referitoare la rezolvarea diferendelor dintre părţi.
Pentru o mai bună derulare a contractului şi pentru a nu se ajunge la diferende, părţile
vor include în contract şi definirea termenilor mai deosebiţi sau – dacă pot fi interpretaţi în
46
moduri diferite – care este interpretarea dorită de părţi.

Durata contractului de reasigurare este stabilită de părţi în contract şi este de obicei
un an. Dacă părţile doresc, atunci vor reînnoi contractul. De asemenea contractul de
reasigurare poate înceta în cazul ieşirii din risc a companiei cedente, sau dacă este
47
reziliat de una dintre părţi pe motive obiective.

În contractul de reasigurare trebuie specificată limita valorică pentru care răspunde
societatea de reasigurare, deoarece există o multitudine de contracte cu o multitudine de
răspunderi în privinţa riscului. Este necesar să se specifice şi întinderea teritorială a
răspunderii reasigurătorului, deoarece uneori evenimentul trecut în contract poate să aibă loc
foarte departe, ieşind din limitele teritoriale ale răspunderii.
În contract mai trebuie trecut şi calculul primei brute sau nete, modalitatea de plată a
acesteia precum şi moneda de plată.
Stabilirea mărimii efective a comisionului se realizează pe baza unor negocieri. Drept
urmare, este posibilă determinarea nivelului său pentru un an de subscriere, ceea ce
presupune că în calculul ratei daunelor se iau în considerare doar daunele şi respectiv
primele din anul respectiv.
O altă clauză generală poate fi cea privind stabilirea nivelului fondului de rezervă
(rezerve de prime), dobândă la acesta precum şi modalitatea de regularizare a contului
reasigurătorului.
Stipularea dreptului reciproc de inspectare şi a obligaţiei de informare reciprocă cu
privire la risc, daune, profit, etc. este o clauză care poate fi inserată în contract de către părţi.
4.4.Tipuri de contracte de reasigurare
Contractul de reasigurare poate avea un caracter obligatoriu, facultativ sau mixt.

Contractul de reasigurare obligatoriu se particularizează prin faptul că asigurătorul se
obligă să cedeze iar reasigurătorul se obligă să accepte categoriile de riscuri prevăzute în
contract, conform proporţiilor şi condiţiilor stabilite.
Asigurătorul trebuie să cedeze o anumită parte din toate riscurile subscrise, chiar şi
din cele cu valori nesemnificative; ceea ce constituie de fapt un dezavantaj pentru el şi un
avantaj pentru reasigurător. În contracte sunt stipulate limitele teritoriale şi domeniile
economice în care asigurătorul urmează să opereze subscrieri precum şi riscurile admise de
asigurare.
Trebuie menţionate încă de la început riscurile care nu sunt acceptate în mod automat
în reasigurare. De exemplu, daunele provocate de război, război civil, revoltă, revoluţie,
lovitură de stat, fuziune nucleară, contaminare radioactivă, etc. sunt riscuri excluse, de fapt,
48
şi din contractele de asigurare, datorită amplitudinii prea mari a daunelor ce le-ar putea
provoca. Ele sunt acceptate numai pe baza unor clauze speciale, cu prime majorate sau în
coasigurare.
Orice decizie luată de asigurător privind încheierea contractului de asigurare produce efecte
atât pentru reasigurat (cedent) cât şi pentru reasigurător. Falimentul reasiguratului nu se
extinde automat şi asupra reasigurătorului; acesta din urmă îşi păstrează dreptul de a încasa
primele cuvenite şi totodată obligaţia de a suporta daunele ce cad în sarcina sa, participând
la împărţirea activelor reasiguratului (asigurătorului), alături de ceilalţi creditori.
Contractul de reasigurare facultativ, se caracterizează prin faptul că reasiguratul poate
propune şi reasigurătorul poate să accepte sau nu reasigurarea. Acest contract nu acţionează
de la sine, în mod automat, întrucât asigurătorul este obligat să îl înştiinţeze pe
reasigurător de fiecare risc individual (contract) pe care doreşte să-l reasigure. Pe de altă
parte, reasigurătorul, după o cercetare prealabilă, poate să accepte sau să refuze în
reasigurare riscurile ce i-au fost oferite. Reasigurarea facultativă implică o serie de avantaje
şi dezavantaje pentru partenerii contractului. Astfel, pentru reasigurător, ea prezintă o serie
de avantaje, întrucât6:
 analiza fiecărui caz privind riscurile propuse îi permite să reţină numai pe acelea care
corespund politicii sale de subscriere;
 oferă posibilitatea exercitării unei influenţe asupra asigurătorului, impunându-i să revadă
condiţiile oferite privind riscurile la care s-au înregistrat anterior daune;
 creează condiţii fie pentru majorarea cotei de primă ce urmează să fie suportată de
asigurat, fie pentru diminuarea comisionului pretins de asigurător;
 permite efectuarea controlului asupra angajamentelor asumate şi evitarea riscului de
cumul.
Reasiguratul, este avantajat prin faptul că îşi poate păstra pe contul său aşa-zisele
riscuri „bune”, oferindu-i reasigurătorului posibilitatea de a alege doar din lista riscurilor
aşa-zise „rele”, riscuri care se referă la o gamă restrânsă de afaceri şi de cele mai multe ori
cu o frecvenţă mare de producere.
Contractul de reasigurare mixt se particularizează prin aceea că reasiguratul are
libertatea să cedeze sau nu anumite riscuri în reasigurare, în timp ce reasigurătorul este
obligat să le accepte. Rezultă că acest tip de contract îmbină particularităţile celor două
tipuri de contracte precedente în sensul că alegerea riscurilor este facultativă pentru
reasigurat şi obligatorie pentru reasigurător.
49
Contractul de reasigurare mixt se foloseşte pentru reasigurarea riscurilor de valori

mari, pentru partea ce depăşeşte limita contractelor obligatorii.
În contract se prevăd expres riscurile care se reasigură şi se stabileşte nivelul minim al
reţinerii de către reasigurat. Contractului de reasigurare poate fi reziliat la iniţiativa oricăreia
dintre părţi din motive subiective sau obiective. În situaţia în care una dintre părţi renunţă la
reînnoirea contractului de reasigurare, cauza fiind subiectivă, rezilierea constituindu-se ca
un act voluntar ce aparţine uneia dintre părţi. În schimb, pot exista şi alte cauze, ca de
exemplu, cazuri de forţă majoră, schimbări esenţiale în legislaţie care duc la rezilierea
contractului, acestea fiind obiective, deoarece nu este voinţa expresă a părţilor. Indiferent de
motivele rezilierii, ele trebuie exprimate şi prezentate şi celeilalte părţi.
4.5.. Îndrumar pentru autoverificare
Definită strict conform legii, „reasigurarea este operaţiunea de asigurare a unui

asigurător de către alt asigurător, primul fiind asigurat, iar cel de al doilea reasigurător”.
Printre avantajele reasigurării se numără :protecţia asigurătorilor direcţi, ajută asigurătorul
să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei daunelor, se realizează o dispersare mare a
riscurilor, creşte flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile de riscuri,
precum şi volumul activităţii pe care acesta le poate subscrie, creşte capacitatea de
subscriere a asigurătorului a noi riscuri sau a mai multor riscuri, oferă posibilitatea
companiilor cedente de a obţine o gamă largă de servicii de la marile companii de reasigurări
şi de la unii brokeri de reasigurări care au o experienţă mondială în domeniul asigurărilor şi
reasigurărilor.
Din punct de vedere juridic, contractul de reasigurare, la fel ca şi cel de asigurare,
este un act juridic, încheiat între un reasigurător – care este o societate de reasigurare sau
de asigurare foarte mare care încheie şi reasigurări – şi un reasigurat, care întotdeauna
este o persoană juridică şi anume o societate de asigurări care doreşte să îşi disipeze
riscurile pentru asigurările pe care le-a încheiat sau le va încheia, în aşa fel încât să se
poată menţine financiar.
Un contract de reasigurări, ca şi contractul de asigurare trebuie să cuprindă
următoarele elemente: denumirea reasiguratului şi reasigurătorului; sediul acestora; tipul
50
contractului; riscul sau riscurile acoperite; riscurile excluse; clauzele privind avizarea
riscurilor subscrise; obiectul reasigurării; limita maximă a răspunderii valorice şi teritoriale;
cota de participare a reasigurătorului; modul de decontare a primelor şi a daunelor; data
intrării în vigoare a contractului; durata contractului şi termenul de preavizare în caz de
reziliere; cazuri de forţă majoră; nivelul rezervelor de prime; modalitatea de plată a primelor;
daunele şi dobânda aferentă; reţinerea societăţii cedente; comisionul; lichidarea obligaţiilor
reciproce în cazul rezilierii; fondul de rezervă; legea după care se reglementează diferendele,
arbitrajul, conciliere, mediere etc.
Contractul de reasigurare poate avea un caracter obligatoriu, facultativ sau mixt.
 Reasigurări;
 Contract de reasigurare obligatoriu;
 Contract de reasigurare facultativ;
 Contract de reasigurare mixt,

1. Definiţi reasigurările.
2. Enunţaţi trăsăturile specifice ale unui contract de reasigurări.
3. Care sunt condiţiile de validitate ale contractului de reasigurare?
4. Câte tipuri de contracte de reasigurare cunoaşteţi?
51
1. Reasigurarea reprezintă:
a) o asigurare a asigurătorului direct, la o altă societate de asigurări, mai puternică din punct
de vedere financiar;
b) un acord încheiat între o companie cedentă şi un reasigurat;
c) un acord încheiat între o companie cedentă şi un reasigurător;
d) un acord încheiat între un asigurat, o companie cedentă şi un reasigurător.
2. Care sunt condiţiile de validitate ale unui contract de reasigurare?
3. Enumeraţi trăsăturile specifice ale contractului de reasigurare obligatoriu.

2010.
Bucureşti, 2013.
4. Popescu Doiniţa, Asigurări şi reasigurări, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2010
52
Bibliografie
1. Ionescu Roxana, Economia asigurărilor, Ediţia a IIa revizută şi adăugită, Editura

Universitară, Bucureşti, 2012.
Bucureşti, 2013.
4. Popescu Doiniţa, Asigurări şi reasigurări, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2010.
Economică, Bucureşti, 2001.
Bucureşti, 2006
Economică, Bucureşti, 2003.
9. Badea Dumitru (coordonator), Manualul agentului de asigurare, Editura Economică,
Bucureşti, 2008.
10. Badea Dumitru, Insurance & Reinsurance, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
11. Iulian Văcărel, Florian Bercea, Asigurări şi Reasigurări, Editura Expert, Bucureşti,
1999.
12. Constantinescu D., Tănăsescu P., Asigurări şi reasigurări, Editura Semne ’94,
Bucureşti,
13. Constantinescu Dan Anghel, Asigurări de Garanţii, Colecţia Naţională, Editura Semne
‘94 SRL, Bucuresti, 2000.
14. Constantinescu Dan Anghel, Cadrul juridic şi asigurările, Colecţia Naţională,
Editura Semne ‘94 SRL, Bucureşti, 2003.
15. Constantinescu Dan Anghel, Conjunctura pieţei mondiale a asigurărilor, Colecţia
Naţională, Editura Semne ‘94 SRL, Bucureşti, 2003.
16. Constantinescu Dan Anghel, Reglementarea şi supravegherea asigurărilor în
Uniunea Europeană, Editura Semne '94 SRL, Bucureşti, 2004.
53
17. Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică, Asigurarea şi managementul riscul
54
Naţională, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997.

18. Tănăsescu P., Dragotă M., Lăzărescu S., Serbănescu C., Asigurări moderne de
bunuri şi persoane, Editura ASE, Bucureşti, 2003.
19. Constantinescu Dan Anghel, Dobrin Marinică, Despăgubiri în asigurări, Editura
Bren, Bucureşti, 1998.
20. ***Legea privind asigurărie şi reasigurările în România, nr.136, din 29.12.1995,
publicată în Monitorul Oficial, nr.303 din 30 dec.1995.
21. ***Legea privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, nr.32, Publicată
în M.O.nr.40 din 1.aprilie 2000.
22. www.csa_isc.ro
23. www.estinvest.ro
24. www.euromoney-plc.com
25. www.europa.eu.int
26. www.europeana.ro
55

CDL Asigurari

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CDL Asigurari

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CDL- „Asigurări și reasigurări”

Prof. Alexandra Ursu

1. Instituția de învățământ : Liceul ”Mihail Sadoveanu” Borca

2. ELEMENTELE TEHNICE ŞI CONTRACTUALE ALE ASIGURĂRILOR

3. ASIGURAREA DE BUNURI ŞI ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Curriculum-ul „Asigurări și reasigurări” se adreseazã elevilor de liceu în dorința de ale

După parcurgerea acestui curs, studentul va fi în măsură:

ASPECTE GENERALE ALE ASIGURĂRILOR

Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu

Obiectivele unităţii de studiu:

- poziţionarea asigurărilor de bunuri în contextul actualului nivel de dezvoltare a economiei

1.2. Necesitatea asigurărilor

În Spania, datorită comerţului intens cu statele italiene, a început să fie utilizată

1.3.Conţinutul economic al asigurărilor

Asigurările se examinează sub aspect juridic, economic şi financiar.

Din punct de vedere psihologic, asigurarea poate fi

importanţă economică, socială şi financiară. Asigurările sunt considerate o ramură

1.3.1. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de studiu 1

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Asigurarea poate fi definită ca un sentiment de siguranţă din punct de vedere:

1. Tănăsescu Paul, Şerbănescu Cosmin, Ionescu Roxana, Asigurări comerciale

2. Ionescu Roxana, Orheian Oana, Asigurările. De ce şi cum, Editura Universitară,

3. Ionescu-Davidescu Roxana, Economia asigurărilor, Editura Universitară, Bucureşti,

5. Bistriceanu Gheorghe, Sistemul asigurărilor din România, Editura Universitară,

ELEMENTELE TEHNICE ŞI CONTRACTUALE ALE ASIGURĂRILOR

După cum este cunoscut, contractul de asigurare este un contract cu

Obiectivele şi competenţele unităţii de studiu

Obiectivele unităţii de studiu:

- înţelegerea importanţei cunoaşterii drepturilor şi obligaţiilor asiguratorului;

- înţelegerea diferenţelor tehnice existente între asigurările de viaţă şi cele non-viaţă.

Competenţele unităţii de studiu:

2.2 .Contractul de asigurare

Elementele contractului de asigurare Elemente comune

Elemente specifice asigurărilor non-viaţă

Elemente specifice asigurărilor de viaţă

Prima de asigurare reprezintă suma de bani care trebuie plătită de deţinătorul

Valoarea (suma) cuprinsă în asigurare este nivelul maxim admis al despăgubirii de

2.3. Trăsăturile contractului de asigurare

Caracterele contractului sunt esenţiale pentru înţelegerea regulilor care guvernează

precum şi în cazul în care, după începerea obligaţiei asigurătorului, producerea riscului

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de studiu 2

Elementele contractului de asigurare

- Pierderea sau distrugerea poliţei de asigurare

Elemente specifice asigurărilor non-viaţă

Trăsăturile contractului de asigurare

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prezentaţi elementele tehnice specifice asigurărilor de viaţă.

2. Prezentaţi elementele tehnice specifice asigurărilor generale.

Combinaţia corectă este:

2. Ionescu-Davidescu Roxana, Economia asigurărilor, Editura Universitară, Bucureşti,

3. Ionescu Roxana, Orheian Oana, Asigurările. De ce şi cum, Editura Universitară,

ASIGURAREA DE BUNURI ŞI ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Obiectivele şi competenţele unităţii de studio

Obiectivele unităţii de studiu:

- înţelegerea conceptelor de asigurare de răspundere civilă, asigurare de răspundere civilă

Competenţele unităţii de studiu:

3.2. Asigurarea de locuinţe

Legea care reglementează asigurarea obligatorie a locuinţelor este Legea nr.

3.3 Asigurarea facultativă