UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA din IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVAŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI
ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

Ion Ignat
Gheorghe Luţac
Cristian Popescu

Macroeconomie
Material de studiu pentru învăţământul la distanţă/ învăţământul cu frecvenţă
redusă

IASI, 2021
Introducere

Macroeconomia este o parte componentă a ştiinţei economice care se ocupă cu studiul

structurii, funcţionării şi comportamentului de ansamblu al economiei. Ea operează cu
mărimi agregate şi îşi focalizează atenţia asupra corelaţiilor dintre variabilele globale şi
determinării influenţelor acestora în elaborarea şi fundamentarea deciziilor de politică
economică. Se adresează studenţilor din anul I de la toate specializările domeniului
Economic, fiind studiată în semestrul II, semestrul I fiind programat pentru prima parte a
Economiei Politice, respectiv, Microeconomia. Ca disciplină generală, Macroeconomia are ca
scop transmiterea cunoştinţelor necesare formării bazei conceptuale şi de raţionament
economic la nivelul comportamental al unei economii naţionale în ansamblul său, precum şi
relaţiile pe care fiecare le întreţine cu alte economii naţionale. Îşi propune oferirea suportului
terminologic, teoretic şi practic necesar demersului de înţelegere a principiilor
macroeconomice. Aceasta se bazează pe prezentarea în cadrul unităţilor de învăţare a unor
elemente şi structuri importante ce vizează aspectele macroeconomice şi a celor mai
semnificative teorii macroeconomice.
Disciplina Macroeconomie nu impune condiţionări, alte discipline ale căror
parcurgere şi promovare condiţionează înscrierea la acest curs.
Oiectivele disciplinei:
- Înţelegerea comportamentului unei economii naţionale în ansamblul său şi a
relaţiilor pe care ea le întreţine cu alte economii naţionale;
- Cunoaşterea conceptelor şi raţionamentelor ce vizează economia ca un tot,
problemele sale teoretice şi practice, privite din perspectiva agenţilor economici agregaţi;
- Formarea unei viziuni ce să vizeze tabloul de ansamblu al economiei în interacţiunea
părţilor sale componente şi a modului cum ele se ajustează şi se inflenţează unele pe altele;
- Determinarea principalelor agregate economice care să permită cunoaşterea
activităţilor agenţilor economici în ansamblul lor;
- Studierea relaţiilor dintre principalele agregate economice şi punerea în evidenţă a
unor raporturi stabile între acestea;
- Analiza principalelor dezechilibre care pot să apară între agregate în vederea
evidenţierii cauzelor care le-au determinat şi stabilirii măsurilor pentru atenuarea sau
înlăturarea lor;
 - Cunoaşterea instrumentelor de intervenţie guvernamentală şi a modalităţilor de
atingere a diferitelor obiective economice ce ţin de domeniul politicii economice.
Competenţe dobândite prin promovarea cursului:
- Deprindere în utilizarea conceptelor macroeconomice;
- Abilităţi de argumentare şi raţionament.
Structura cursului pe unităţi de învăţare:
Cursul este structurat pe 9 unităţi de învăţare, este creditat cu 6 credite ceea ce
însemnaă că pentru înţelegerea cerinţelor disciplinei, însuşirea noţiunilor de bază, înţelegerea
mecanismelor şi raţionamentelor esenţiale, rezolvarea aplicaţiilor şi a temelor de control, este
necesar un volum de muncă de 170 – 180 ore. Parcurgerea unităţilor de învăţare în ordinea
dată de coninutul cursului va asigura înţelegerea corespunzătoare a subiectelor tratate,
răspunsurile la întrebări şi rezolvarea aplicaţiilor şi testelor grilă. Aceasta impune prezenţa la
activităţile tutoriale, rezolvarea temelor individuale, dialogul cu tutorii pentru clarificarea
fenomenelor şi proceselor studiate şi primirea evaluărilor la temele programate.
Lucrări de verificare:
Pentru evaluarea nivelului cunoştinţelor dobândite, studenţii vor trebui să elaboreze pe
parcursul semestrului, conform calendarului disciplinei, 3 teme de control:
- Tema 1: Caracterizaţi indicatorii macroeconomici (tema va fi realizată după
parcurgerea unităţilor de învăţare 1 şi 2)
- Tema 2: Analizaţi principalele dezechilibre macroeconomice, cu referire specială la
România (tema va fi rezolvată după parcurgerea unităţilor de învăţare 3, 4, 5 şi 6)
- Tema 3: Caracterizaţi politicile economice promovate în România în timpul crizei
economice din perioada 2007-2009 (tema va fi realizată după parcurgerea unităţilor de
învăţare 7, 8 şi 9)

Răspunsurile şi comentariile la testele de evaluare se fac prin accesarea şi

consultarea pe platforma media, permiţând astfel autoevaluarea cunoştinţelor dobândite. Cele
3 teme de control vor fi prezentate la întâlnirile tutoriale conform precizărilor din calendarul
disciplinei. Pentru toate testele de evaluare sunt rezervate spaţii speciale în suportul de curs.
Acestea vor fi rezolvate după parcurgerea unităţii de învăţare respective şi vă va ajuta la
verificarea cunoştinţelor dobândite. După parcurgerea fiecărei unităţi de învăţare va trebui să
rezolvaţi testele grilă şi aplicaţiile de la fiecare. Răspunsurile şi comentariile se vor faca prin
accesarea şi consultarea platformei media.
Resurse şi mijloace de lucru:
 Studenţii vor avea la dispoziţie, pe platforma media, suportul de curs şi o sinteză a
acestuia în format ppt.
Pentru a veni în sprijinul studenţilor la elaborarea temelor de control la răspunsurile
testelor grilă şi rezolvarea aplicaţiilor, la fiecare unitate de învăţare sunt prezentate modele de
rezolvare. Răspunsurile corecte la testele grilă vor fi postate pe platforma media, permiţând
autoevaluarea cunoştinţelor dobândite. În plus, pentru a aprofunda unele probleme şi a
elabora temele de control va fi necesar ca studenţii să studieze şi lucrările înscrise în
bibliografia de la sfârşitul materialului de studiu. Pentru elaborarea celei de a treia teme vor fi
necesare şi informaţii statistice, ce pot fi culese din anualele statistice sau buletinele periodice
publicate de Institutul Naţional de Statistică, din publicaţiile Băncii naţionale a României, din
bazele de date Eurostat sau din presa de specialitate.
Pornind de la faptul că fiecare student are propria modalitate de a învăţa, de a reţiune
şi a înţelege cunoştinţele transmise, recomandăm studierea temeinică a fiecărei unităţi de
studiou din program. Este calea de a dobândi competenţele necesare devenirii unui bun
economist. Dintre metodele utilizate în cadrul procesului de învăţare amintim: expunerea,
conversaţia, argumentaţia, discutarea unor studii de caz, prezentarea unor exemple, descrierea
unor procese economice, rezolvarea unor probleme, dezbateri etc.
Evaluarea activităţii:
Evaluarea activităţii la această disciplină se face conform precizărilor din fişa
disciplinei postată pe portalul facultăţii şi pusă la dispoziţia fiecărui student o dată cu suportul
de curs.

Unitatea de învăţare 1: INTRODUCERE IN MACROECONOMIE

Cuprins

1.1. Locul macroeconomiei în ştiinţa economică. Probleme macroeconomice actuale

1.2. Contabilitatea naţională

1.3 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatorii macroeconomici sintetici
1.3.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi metode
1.3.2. Indicatorii macroeconomici
1.4 Întrebări recapitulative
 1.5 Teste
1.6 Aplicaţii rezolvate
1.7 Aplicaţii de rezolvat

Obiective de studiu

Studierea acestui capitol asigură:

 cunoașterea locului macroeconomiei în știința economică;
 identificarea problemelor macroeconomice actuale;
 însușirea sectoarelor economiei naționale așa cum apar
ele în contabilitatea națională;
 înțelegerea elementelor definitorii ale circuitului economic și categoriile de
fluxuri economice;
 cunoașterea principiilor pe care se bazează măsurarea rezultatelor
macroeconomice prin sistemul conturilor naționale;
 înțelegerea conținutului principalilor indicatori macroeconomici.

Rezultate așteptate:

Studentul trebuie:
 Să facă distincție între abordarea micro și macroeconomică;
 Să identifice principalele probleme macroeconomice;
 Să cunoască și să opereze cu principalii indicatori macroeconomici.

Timp de lucru

- studiu individual: 10 ore

- teste și aplicații practice: 2 ore

Instrucțiuni de parcurgere a unității de studiu:

1. Lecturarea atentă a suportului de curs

2. Înțelegerea schemelor circuitului economic
3. Înțelegerea principiilor de construire a indicatorilor macroeconomici
 4. Aprofundarea formulelor de calcul a indicatorilor
5. Exersarea prin exemple practice a formulelor de calcul.

Teme de verificare

TA 1.1 Probleme macroeconomice

TA 1.2 Circuitul economic
TA 1.3 Indicatori macroeconomici

1.1. Locul macroeconomiei în ştiinţa economică. Probleme macroeconomice actuale

În timp ce microeconomia se ocupă de studiul comportamentului diferiţilor agenţi

economici individuali: firme, lucrători, deţinători de capital, menaje etc., având drept obiectiv
luarea deciziilor individuale, macroeconomia are ca domeniu de analiză comportamentul unei
economii naţionale în ansamblul său, precum şi relaţiile pe care ea le întreţine cu alte
economii naţionale.
O caracteristică esenţială a lumii contemporane o reprezintă accentuarea
interdependenţelor dintre activităţile economice desfăşurate de diferiţi agenţi economici
individuali. Deşi aceste activităţi economice se desfăşoară într-o mare varietate de condiţii
economice, tehnico-ştiinţifice, politice, naturale etc., ele se derulează într-o puternică unitate
şi interacţiune. Având în vedere acest fapt, macroeconomia îşi propune drept obiectiv
esenţial să studieze economia ca un tot, problemele sale teoretice şi practice, privite din
unghiul unor astfel de interdependenţe, mai exact, din perspectiva agenţilor economici
agregaţi. Ea nu pune accentul pe înţelegerea detaliată a fenomenelor şi proceselor economice
(preţul unui produs în raport cu cel al altui produs, producţia unui bun în raport cu producţia
altuia etc.) ci pe tabloul de ansamblu al economiei, se interesează, mai ales, de interacţiunea
părţilor sale componente, de modul cum ele se ajustează şi se influenţează unele pe altele.
Variabilele care interesează macroeconomia sunt producţia şi venitul naţional, ocuparea
şi ne-ocuparea, consumul total, economiile totale, nivelul circulaţiei monetare, nivelul general
al preţurilor etc. Toate acestea sunt denumite agregate economice. "Un agregat economic
este o abstractizare care este folosită pentru descrierea unor aspecte concrete ale vieţii
economice"1. Printre cele mai importante noţiuni abstracte la acest nivel amintim conceptul
larg utilizat de producţie naţională - ce reprezintă producţia totală a unei economii naţionale.
Putem observa în mod direct nivelul şi evoluţia preţurilor la diferite produse sau servicii, de
exemplu la pâine, carne, televizoare, transport în comun etc., dar niciodată nu delimităm
direct "nivelul general al preţurilor, ce de asemenea reprezintă un agregat economic de mare
importanţa în evidenţierea costului vieţii.
Procesul prin care obiectele reale sunt combinate şi sintetizate într-o categorie
macroeconomică este numit agregare. De exemplu, prin combinarea şi sintetizarea
produselor şi serviciilor create într-o economie naţională obţinem producţia naţională.
Obiectivele macroeconomiei sunt următoarele2:
 determinarea principalelor agregate economice care să permită cunoaşterea activităţii
agenţilor economici în ansamblul lor;
 studierea relaţiilor dintre principalele agregate economice şi punerea în evidenţă a unor
raporturi stabile intre acestea (de exemplu, relaţia dintre venit şi consum, venit şi investiţii
etc.;
 analiza principalelor dezechilibre care pot să apară intre agregate: inflaţia, şomajul,
deficitul balanţei de plăţi etc., în vederea evidenţierii cauzelor care le-au determinat şi
stabilirii măsurilor pentru atenuarea sau înlăturarea lor;
 studierea modalităţilor de atingere a diferitelor obiective economice, care, ţin de
domeniul politicii economice.
O problemă economică devine macroeconomică atunci când:
a) este rezultatul formării unei economii naţionale;
b) priveşte interesele generale ale agenţilor dintr-o ţâra;
c) impune măsuri concertate pentru încadrarea ei în limitele normale de desfăşurare.
Dintre problemele macroeconomice semnificative amintim:
· Asigurarea echilibrului, în dinamica sa, intre cerere şi oferta globală, în forma sa
materială (starea de concordanţă relativă intre volumul, structura şi calitatea producţiei, pe de
o parte şi nevoile de producţie şi consum final, pe de altă parte), valorică (concordanţa
relativă intre diferitele structuri valorice ale rezultatelor economice, intre acestea şi eforturile
depuse) şi în unităţi de muncă (concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea
factorului uman şi necesităţile economiei de resurse de muncă);

1
Capanu I., Vagner P., Mitruţ C., Sistemul conturilor naţionale şi agregate macroeconomice, All, Bucureşti, 1994. p.12.
22
Ibidem, p.13.
 · Creşterea economică - reprezintă sporirea capacităţii unei economii naţionale de a
furniza în măsură crescândă diferitele bunuri economice necesare populaţiei şi agenţilor
economici. Rezultatele obţinute pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici,
semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei ţări;
· Inflaţia - reprezintă o formă a dezechilibrului economic general care se exteriorizează
prin suprasaturarea arterelor circulaţiei băneşti cu o cantitate de bani de hârtie şi bani de
credit, care depăşeşte nevoile reale ale circulaţiei mărfurilor şi serviciilor. Ea se reflectă atât
în deprecierea banilor (reducerea puterii lor de cumpărare), cât şi în creşterea generalizată şi
necontrolată a preţurilor;
· Șomajul - este rezultatul sub-ocupării resurselor de muncă, respectiv persoane lipsite de
locuri de muncă şi care sunt în căutarea acestora. El a devenit astăzi o permanenţă, deşi cu
niveluri şi sensuri diferite de evoluţie pe ţări şi perioade;
· Ciclicitatea economică - în sensul că evoluţia principalelor fenomene economice se
derulează într-o formă ondulatorie, trecând prin anumite faze, fiecare cu trăsături distincte,
dar care se condiţionează reciproc, iar prin unitatea lor asigură premisele continuităţii
activităţii economice;
· Asigurarea unei balanţe comerciale şi a unei balanţe de plăţi externe echilibrate.
Acestea sunt instrumente economice folosite pentru evidenţa, analiza şi controlul fluxurilor
externe ale unei ţări, reflectând intensitatea şi eficienţa acestora.
· Politica macroeconomică - reprezintă acţiunea conştientă a puterii publice prin care
tinde să influenţeze rezultatele de ansamblu ale economiei. Guvernul incasează impozite,
angajează cheltuieli, reglează masa monetară, rata dobânzii, cursul de schimb, fixează
obiective pentru producţia unităţilor de stat etc.
Soluţionarea respectivelor probleme se face in mod diferit in funcţie de doctrina
economică acceptată in ţara respectivă. Intr-un fel se vor soluţiona aceste probleme in
sistemul de gândire neo-dirijist care pune in centrul atenţiei pârghiile cererii agregate şi in
altfel in sistemul de gândire neoliberal - monetaristă ce plasează pe primul plan pârghiile
ofertei agregate.

TA 1.1:
1. Care sunt obiectivele macroeconomiei ?
2. Enumeraţi problemele macroeconomice semnificative.
Răspuns:
1.2. Contabilitatea naţională

Abordarea macroeconomică presupune determinarea unor mărimi care să permită

obţinerea unei viziuni globale a economiei, a rezultatelor din economia naţională în
ansamblul său. Aceasta se efectuează, în special, prin contabilitatea naţională.
Extinderea sferei de aplicare a contabilităţii la nivelul economiei naţionale a început din
prima jumătate a secolului XX sub influenţa directă a teoriei keynesiste - de intervenţie a
statului în economie. Însă, sursele teoretice ale contabilităţii naţionale sunt mult mai vechi. În
secolul al XVIII-lea François Quesnay în lucrarea sa "Tabloul economic" a conceput prima
abordare a circuitului economic, prin prezentarea circulaţiei bogăţiei între diferite "clase" ale
societăţii. De la Adam Smith, Thomas R. Malthus, David Ricardo, Karl Marx, contabilitatea
naţională a preluat "modelul de repartiţiie" care să permită asigurarea legăturii contabile între
producţie, pe de o parte, şi distribuţia veniturilor, pe de altă parte. În secolul al XIX-lea aceste
preocupări au fost neglijate, limitându-se la unele calcule de venit naţional şi bogăţie
naţională, Interesul pentru alcătuirea unui sistem al contabilităţii naţionale care să ofere
informaţii pentru fundamentarea politicii economice a sporit ca urmare a creşterii intervenţiei
statului în economie după criza din 1929 - 1933 şi, mai ales, după cel de-al doilea război
mondial. Fondatorii contabilităţii naţionale au fost doi discipoli ai lui J.M. Keynes, britanicii
J. Meade si R. Stone care au obţinut Premiul Nobel pentru contribuţiile lor în acest domeniu.
Încă din 1941 ei au propus un model macrocontabil cu patru conturi: firme, gospodăriile
populaţiei (menaje), administraţie şi restul lumii. În acelaşi an Jean Tinbergen a propus un alt
sistem de conturi naţionale. În 1953 ONU a elaborat şi publicat printr-un grup de experţi sub
conducerea lui R. Stone, "Sistemul Contabilităţii Naţionale şi tabelele anexe". Treptat s-au
conturat două şcoli de teorie şi practică macrocontabilă: şcoala franceză care, pornind de la
planificarea indicativă, a elaborat un sistem de conturi naţionale mai detaliate şi şcoala
anglo-saxonă, de inspiraţie liberală, ce s-a limitat la întocmirea unor conturi naţionale mai
puţin detaliate.
 În prezent contabilitatea naţională reprezintă principalul sistem de evidenţă şi analiză
macroeconomică utilizat în statistica internaţională de majoritatea ţărilor lumii, mai ales cele
cu economie de piaţă.
Contabilitatea naţională descrie cifric activitatea economică, fluxurile materiale, de
venituri şi financiare, care au loc în economie între diferiţi agenţi economici. Pentru a da o
imagine clară a economiei naţionale ea trebuie să simplifice şi să ordoneze faptele
economice, obţinând în acest fel un ansamblu de mărimi omogene ce sunt evaluate şi
prezentate în tabele, care în ansamblul lor formează un sistem de conturi ale economiei
naţionale. Cu ajutorul lor se poate evalua rata de creştere economică, se pot urmări în timp
perioadele de expansiune sau recesiune, de inflaţie sau de stabilitate a preţurilor, se realizează
comparaţii ale structurilor şi evoluţiei economiilor diferitelor ţări.
Structura economică a unei ţări este caracterizată pe baza fluxurilor economice
evidenţiate în conturi de fluxuri cu obiecte reale (conturile de producţie, consum, formarea
capitalului) şi de fluxuri financiare (conturile de venituri şi cheltuieli, finanţarea capitalului).
În contabilitatea naţională fiecare agent economic este considerat o unitate instituţională
definită "ca un centru elementar de decizie economică ce dispune de autonomie de decizie
pentru exercitarea diverselor acte economice"3 (o societate comercială, o şcoală, un spital
etc.). Unităţile instituţionale care au un comportament economic similar sunt grupate în
sectoare instituţionale. Comportamentul economic este dat de funcţia sa principală, (producţie
sau consum) şi de natura şi originea rezultatelor (de natură financiară sau de natură
nefinanciară). Contabilitatea naţională franceză descompune economia natională în şase
sectoare la care se adaugă "restul lumii"5 (tabelul nr.1.).
· Sectorul societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare grupează unităţile instituţionale rezidente a
căror funcţie economică principală este producţia de bunuri şi servicii mărfuri
nefinanciare (numit şi sectorul întreprinderi) şi cuprinde întreprinderi publice, societăţi
cu capital privat şi cvasisocietăţile private (filiale aflate pe teritoriul economiei naţionale
ale unor întreprinderi nerezidente).
· Sectorul instituţii financiare - cuprinde unităţile instituţionale rezidente care au ca funcţie
principală finanţarea celorlalte sectoare (Banca Naţională, băncile comerciale, CEC,
organisme de plasament al valorilor mobiliare, cooperative de credit etc.).

33
Ionaşcu Ion, Contabilitate naţională, Economica, Bucureşti, 1995, p.18.
5
· Sectorul întreprinderi de asigurări include unităţile instituţionale ce au funcţia principală
de asigurare, transformând riscurile individuale în colective, garantând plata unei
indemnizaţii în caz de realizare a riscului asigurat.
· Sectorul administraţiei publice include unităţile instituţionale care au drept funcţie
principală producerea de servicii nemarfare (care nu se vând pe piaţă) destinate celorlalte
sectoare sau efectuează operaţii de redistribuire a venitului naţional (organele
administraţiei centrale şi locale, procuraturii şi judecătoreşti, activităţile publice de
învăţământ, sănătate, cultură, apărare, asigurări sociale de stat etc.).
· Sectorul administraţiei private regrupează organismele private fără scop lucrativ care
produc servicii nemarfare destinate gospodăriilor populaţiei (culte religioase, sindicate,
partide politice, asociaţii ştiinţifice, culturale, sportive etc.).
· Sectorul menaje (gospodăriile populaţiei) include unităţile instituţionale care au ca funcţie
principală consumul şi, în cazul întreprinzătorilor individuali, producţia de bunuri şi
servicii nefinanciare.
· Sectorul "restul lumii" regrupează operaţiunile desfăşurate de unităţile instituţionale
rezidente cu cele nerezidente.

Tabelul nr.1 Sectoarele economiei naţionale

Producţia de bunuri şi servicii Consum

Mărfuri Nemărfuri
· Sectorul · Sector administraţii Sectorul menaje
societăţi şi publice (gospodăriile
Nefinanci cvasisocietăţi · Sectorul populaţiei)
are nefinanciare administraţii private
· Sectorul
instituţii
Financiare financiare

· Sectorul
întreprinderi de
asigurări
Prezentarea tabloului a fost realizată după Claude Mouchet, Comptabilité nationale.
Initiation pratique Hachete, 1990, p.8
 Prin contabilitatea naţională realitatea economică este reprezentată sub forma circuitului
economic.

Vom prezenta cel mai simplu circuit economic, ce descrie formarea simultană a
fluxurilor de bunuri şi servicii (fluxuri reale) şi a celor de venituri şi cheltuieli (fluxuri
monetare). Modelul este simplificat. Printre altele se neglijează sectorul public, posibilitatea
de a realiza tranzacţii cu celelalte ţări, şi situaţiile când firmele nu vând toată producţia lor
sau o vând altor unităţi economice şi nu menajelor, când menajele nu cheltuiesc în totalitate
veniturile lor etc. Schematic, un asemenea circuit economic aferent unei economii
simplificate, se prezintă în fig.1.1.
Pe piaţa factorilor de producţie se realizează echilibrul între oferta şi cererea acestora.
Menajele dispun de factori de producţie necesari desfăşurării activităţii economice. Ele
posedă forţă de muncă pe care o pun la dispoziţia firmelor în schimbul salariilor. Deşi firmele
par a deţine ceilalţi factori de producţie (capital, pământ) aceştia sunt posedaţi, în ultimă
instanţă, tot de menaje. Aceasta conduce la formarea unui flux real (menajele oferă serviciile
factorilor de producţie firmelor, care ii utilizează pentru a produce bunuri şi servicii) în
schimbul remunerării acestor factori, ceea ce determină formarea unui flux monetar
(menajele primesc veniturile factorilor de producţie, respectiv salariu, profit, rentă, ce
reprezintă plăţi efectuate de firme în schimbul utilizării serviciilor acestor factori.
Pe piaţa bunurilor şi serviciilor menajele utilizează veniturile lor (flux monetar) pentru a
cumpăra bunuri şi servicii de la firme (flux real).
Prin urmare, între menaje şi firme au loc următoarele tranzacţii:
 Menaje Firme
· Posedă factori de producţie ce îi · Utilizează factorii de producţie
oferă firmelor oferiţi de menaje pentru a produce
· Primesc venituri de la firme în bunuri şi servicii
schimbul furnizării factorilor de · Remunerează menajele în schimbul
producţie utilizării factorilor de producţie
· Cheltuiesc veniturile obţinute · Vând bunuri şi servicii menajelor
pentru a obţine bunuri şi servicii
produse de firme

Circuitul economic se descompune într-un circuit real (flux real sub formă de bunuri şi
servicii exprimat în unităţi fizice sau convenţional - constante) şi, în sens invers, într-un
circuit monetar (flux monetar sub formă de cheltuieli şi venituri).
În analiza acestui circuit s-a pornit de la ipoteza că menajele vor cheltui în totalitate
veniturile lor pentru consumul personal de bunuri şi servicii. În realitate ele nu utilizează
integral aceste venituri numai în această direcţie, o parte fiind economisită. Economiile (E)
reprezentând partea din venit, care nu este destinată menajelor sub formă de bunuri şi servicii
de consum, ci investiţiilor în vederea sporirii patrimoniului. Prin apariţia acestor fluxuri,
respectiv V - C = E si V - C = I are loc modificarea patrimoniului de bunuri de capital
existent la începutul perioadei, antrenând sporirea potenţialului productiv al economiei (fig.
1.2.).

În economie au loc operaţiuni de mobilizare, transferare şi redistribuire a

disponibilităţilor financiare ce nu se realizează direct între firme şi menaje, ci sunt mijlocite
de sectorul financiar - bancar.
 În desfăşurarea activităţilor economice intervin şi administraţiile publice, care exercită în
principal funcţia de redistribuire a veniturilor. Sectorul public încasează impozite de la firme
(Tf) şi de la menaje (Tm) şi efectuează transferări către firme (subvenţii - S) şi catre menaje
(Im). Aceste tranzacţii sunt unilaterale (fig. 1.3.) antrenând fluxuri într-un singur sens (fără
primirea în schimb a unui contra serviciu).

Cheltuielile efectuate de administraţia publică numite cheltuieli publice crează pentru

firme venituri care nu provin din cheltuieli efectuate de menaje. Pentru gospodăriile familiale,
ele crează venituri care nu provin din actrivităţile productive ale firmelor.
Vom folosi următoarele notaţii:
 T - impozite incasate de administraţia publică;
 G - cheltuieli publice efectuate pentru bunuri şi servicii.
Firmele primesc venituri sub forma cheltuielilor de consum efectuate de menaje (C) şi
cheltuieli efectuate de sectorul public în schimbul achiziţionării de bunuri şi servicii (G).
Noile fluxuri care apar vor fi:
 pentru firme Y = C + i + G
 pentru menaje Y = C + S + T
În economie, în condiţii de echilibru cheltuielile sunt egale cu veniturile, dar ele sunt
formate din cheltuieli de consum (C), cheltuieli pentru investiţii ale firmei (I) şi cheltuieli
guvernamentale pentru bunuri şi servicii (G). C + I + G reprezintă valoarea bunurilor şi
serviciilor produse în economie, respectiv outputul ei.
Fiecare ţară, în desfăşurarea activităţilor economice realizează şi tranzacţii cu
străinătatea, cele tipice sunt exportul de bunuri economice (E x) care generează venituri din

export (Vex) şi importul de bunuri economice (Im) care formează fluxuri de cheltuieli în sens
opus (Cim). Se presupune că exportul şi importul sunt egale, ceea ce înseamnă că nu au loc

economii şi nici transferuri de venituri din şi către exterior (fig. 1.4.).

Luând în considerare şi aceste elemente, relaţia dintre venituri şi cheltuieli devine:

Y = C + i + G + Ex - Im
Dacă avem în vedere ca Y = C + S + T, vom obţine:
I + G + Ex = S + T + Im sau,
(I - S) + (G - T) + (Ex - Im) = 0
unde: I - S - reprezintă excesul sau deficitul investiţiilor faţă de economii; G - T -
reprezintă deficitul sau excedentul bugetar; Ex - I mp - reprezintă excedentul sau deficitul
balanţei comerciale.
Deşi aceste scheme prezintă o imagine simplificată a funcţionării sistemului economic,
sunt relevate principalele interdependenţe dintre componentele sale în cadrul fluxului circular
al activităţii economice la scară naţională.
Deoarece banii reprezintă măsura comună a tuturor bunurilor economice, contabilitatea
natională neglijează fluxurile reale şi reflectă circuitul fluxurilor monetare ce îmbracă
următoarele forme:
a) operaţiuni privind bunurile şi serviciile care descriu producţia, schimbul şi utilizarea
acestora pe sectoare sau ramuri;
b) operaţiuni de repartiţie care descriu procesele de repartizare a venitului naţional;
c) operaţiuni financiare care descriu mişcările de capital, creanţe, împrumuturi, depuneri
spre economisire etc.
Întrucât "macrocontabilitatea cuantifică şi înregistrează fluxurile valorice, aceasta este
prin excelenţă o contabilitate de flux"4.
44
Ionaşcu Ion, op.cit..
 Fluxul monetar se măsoară pentru un interval de timp (de obicei un an) şi evidenţiază
mişcarea între două momente a diferitelor mărimi macroeconomice: producţie, investiţii,
venituri, economii, consum final etc.
Totalitatea fluxurilor economice dintr-o economie formează circuitul economic.
Circuitele prezentate arată că există trei modalităţi de a măsura nivelul activităţii
economice într-o economie:
a) prin determinarea volumului bunurilor şi serviciilor produse;
b) prin determinarea nivelului veniturilor factorilor de producţie, ce reprezintă valoarea
serviciilor acestora;
c)prin determinarea nivelului cheltuielilor consacrate cumpărării de bunuri şi servicii.
Cum toate plăţile sunt efectuate în schimbul transferurilor de resurse reale şi cum noi am
presupus că toate veniturile sunt reutilizate pentru a cumpara resurse reale, se obţine aceeaşi
evaluare a activităţii economice totale, fie că se determină valoarea producţiei, nivelul
veniturilor factorilor de producţie sau cererea de bunuri şi servicii. Veniturile factorilor sunt
egale cu cheltuielile menajelor (am presupus că tot venitul este cheltuit), valoarea producţiei
este echivalentă cu nivelul veniturilor menajelor. Prin urmare, nivelul activităţii economice
poate fi măsurat evaluând cererea totală, producţia totală sau veniturile totale; aceste trei
metode furnizâd acelaşi rezultat.
Stocul reprezintă un flux ce aşteaptă să fie pus în mişcare, adică un flux în stare de
rezervă, în timp ce fluxul furnizează o dimensiune temporală a realităţii economice,
evidenţiind ce s-a întâmplat în decursul unei perioade date. Stocul redă o reprezentare a
acesteia la un moment dat. Cunoscând stocul iniţial (S 0) şi stocul final (S1), prin diferenţă se

poate calcula variaţia acestuia (∆S):

S  S1  S0 (1.1.)
Fluxurile materiale, de venituri sau financiare, precum şi stocurile de bunuri şi valori
financiare grupate pe subiecţi economici, pe categorii de bunuri, servicii, venituri şi cheltuieli
sunt prezentate într-un tablou economic de ansamblu. Acesta este format din conturi
elaborate pe principiul contabil al dublei înregistrări. Fiecare cont înregistrează, pe de o parte,
resursele, iar pe de altă parte, utilizarea lor.
Sistemul contabilităţii nationale cuprinde 9 conturi macroeconomice. Fiecare operaţiune
economică înscrisă în conturile sintetice şi analitice se înregistrează de două ori - odată în
debit şi a doua oară în credit.
Structura celor 9 conturi naţionale este următoarea:
 · Contul sintetic de bunuri (Contul 0) se elaborează numai pentru întreaga economie şi
arată provenienţa bunurilor economice şi utilizarea lor;
· Contul 1 - Producţie - se elaborează la nivelul sectorului şi pe ansamblul economiei.
Prin el se sintetizează tranzacţiile ce caracterizează activitatea de producţie a tuturor agenţilor
economici interni şi reflectă legătura între producţia de bunuri şi servicii şi consumul
intermediar necesar pentru a obţine această producţie. Soldul său este valoarea adăugată
brută, ce măsoară contribuţia sectorului instituţional la crearea PIB.;
· Contul 2 - Crearea veniturilor - arată pentru fiecare sector şi pentru întreaga economie
formarea venitului din activităţi economice şi din patrimoniu;
· Contul 3 - Repartiţia veniturilor - reflectă repartiţia primară a valorii adăugate,
respectiv, distribuirea veniturilor generate de procesul de producţie. Sintetizează pe lângă
veniturile factorilor create în interiorul ţării şi cele primite, respectiv plătite străinătăţii,
realizând trecerea de la calculul după conceptul de "intern", la calculul după conceptul de
"naţional";
· Contul 4 - Redistribuirea veniturilor-descrie repartiţia secundară a venitului şi
realizează trecerea de la venitul naţional la venitul disponibil, care se realizează prin
intermediul soldului transferurilor curente în raport cu străinătatea, impozite directe,
contribuţii la asigurări sociale etc.;
· Contul 5 - Utilizarea venitului - este axat pe funcţia de consum şi arată modul în care
fiecare sector instituţional îşi repartizează venitul disponibil între consum final (privat şi
public) şi economisire;
· Contul 6 - Modificarea patrimoniului (acumulare) - sintetizează, pe de o parte,
economiile brute şi transferurile de patrimoniu din străinătate, iar pe de altă parte,
componentele în care s-au concretizat aceste surse şi soldul finanţării;
· Contul 7 - Finanţarea-evidenţiază, pe ansamblul ţării, modificările intervenite în
nivelul şi structura creanţelor, global şi pe componente;
· Contul 8 - Străinătatea (Restul lumii) - în care se reflectă toate tranzacţiile agenţilor
economici interni cu străinătatea, respectiv veniturile provenite din străinatate şi plăţile către
străinătate.
Bunurile şi serviciile evidenţiate în conturile naţionale sunt evaluate la preţurile factorilor
de producţie (când nu se includ impozitele indirecte) şi la preţurile pieţei (când includ
impozitele indirecte).
 TA 1.2
1. Ce reprezintă circuitul economic?
2. Prezentaţi conturile naţionale?
Răspuns:

1.3 Măsurarea rezultatelor macroeconomice. Indicatorii macroeconomici sintetici

1.3.1. Măsurarea rezultatelor: funcţii, sisteme de calcul, principii şi metode

Rezultatele activităţii la nivel de ansamblu al economiei naţionale dintr-o perioadă de

timp determinată, de regulă un an, se reflectă cifric prin indicatori macroeconomici.
Măsurarea rezultatelor economice prin asemenea indicatori indeplineşte o serie de
funcţii esenţiale:
a) Indicatorii macroeconomici au rolul de evidenţă statistică, prin care se sintetizează
informaţiile privind rezultatele activităţilor dintr-o economie naţională, intr-o perioadă
determinată, măsurând potenţialul său economic;
b) Pentru agenţii economici ei constituie punctul de plecare in luarea deciziilor privind
dimensiunea, structura şi calitatea ofertei şi cererii de bunuri economice viitoare, şi pe baza
acestora atragerea şi utilizarea factorilor de producţie;
c) Pe baza lor se fac comparaţii internaţionale, prin care se pun mai bine in evidenţă
valoarea performanţelor obţinute pe plan naţional, nivelul de dezvoltare economică atins de o
ţară şi locul ei in economia mondială.
Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se bazează pe o anumită
teorie şi concepţie metodologică. Sub acest aspect s-au distins două sisteme: sistemul
conturilor naţionale (SCN) - specific ţărilor cu economie de piaţă şi sistemul producţiei
materiale (SPM) folosit in ţările cu economie centralizat - planificată.
a) Primul sistem se fundamentează pe teoria factorilor de producţie elaborată de către
Jean Baptiste Say, conform căreia fiecare factor este recompensat in funcţie de contribuţia sa
la activitatea economică. Prin urmare, in calculul indicatorilor macroeconomici se porneşte
de la veniturile factorilor de producţie.
b) Cel de-al doilea sistem are la bază teoria muncii productive, conform căreia munca
depusă in sfera producţiei materiale, inclusiv in domeniul serviciilor de producţie crează
bunuri economice, deci este productivă. Deşi, intre timp, această teorie a evoluat, in sensul
lărgirii sferei de cuprindere a muncii productive, totuşi, cele mai multe dintre activităţile din
domeniul serviciilor nemateriale (servicii de consum, servicii publice etc.) sunt considerate in
continuare neproductive. Indicatorii macroeconomici calculaţi in cadrul acestui sistem
(Produsul social, Venitul naţional etc.) au o sferă de cuprindere mai mică faţă de cei calculaţi
prin sistemul conturilor naţionale. Sistemul producţiei materiale a fost caracteristic fostelor
ţări socialiste şi pe măsura tranziţiei lor la economia de piaţă este inlocuit cu sistemul
conturilor naţionale, ai cărui indicatori sunt urmarea evaluării tuturor bunurilor materiale şi
serviciilor materiale şi nemateriale obţinute in activitatea economică intr-o perioadă dată (de
regulă un an).
Măsurarea rezultatelor macroeconomice prin sistemul conturilor naţionale se bazează pe
o serie de principii:
a) se evaluează ansamblul activităţii economice, activitatea productivă fiind extinsă şi
asupra serviciilor nemateriale, legate de consumul populaţiei şi al administraţiei de stat;
b) indicatorii sintetici de rezultate cuprind numai bunurile şi serviciile care sunt
vândute pe piaţă. Drept urmare, ei nu includ bunurile şi serviciile produse de menaje şi care
nu sunt destinate vânzării, serviciile membrilor de familie pentru intreţinerea gospodăriei;
c) produsele şi serviciile se includ in calcul numai in condiţiile in care sunt urmarea
activităţii in intervalul de timp pentru care se determină respectivii indicatori. Nu sunt luate
in calcul bunurile şi serviciile care reprezintă revânzări, când tranzacţiile sunt doar o
schimbare a titlului de proprietate;
d) rezultatele activităţilor economice măsoară numai valoarea bunurilor şi serviciilor
pentru uz final, (cu excepţia Produsului Global Brut). Pentru a se evita inregistrările repetate,
nu se include in calcul consumurile intermediare - adică bunurile materiale şi serviciile
consumate in perioada respectivă in vederea producerii altor bunuri materiale şi servicii;
e) evaluarea rezultatelor făcându-se pornind de la veniturile factorilor de producţie
antrenaţi in activitatea economică, nu include transferurile băneşti care au loc intre agenţii
economici sub forma pensiilor, ajutoarelor de şomaj, burse, alocaţii de la guvern etc. care nu
sunt insoţite de un flux invers de bunuri materiale şi servicii;
 f) delimitarea rezultatelor in funcţie de teritoriul pe care-şi desfăşoară activitatea
agenţii economici. Însumarea rezultatelor activităţii tuturor agenţilor economici din interiorul
ţării conduce la obţinerea produsului sau venitului intern. Dacă se elimină rezultatele
agenţilor economici străini de pe teritoriul ţării pentru care se face calculul şi se adaugă
rezultatele agenţilor naţionali care işi desfăşoară activitatea in afara ţării, rezultă indicatori
care evidenţiază produsul sau venitul naţional.
g) In funcţie de sistemul de evidenţă şi de măsurare utilizat, rezultatele
macroeconomice se exprimă prin indicatori economici in formă brută (se includ alocaţiile
pentru consumul capitalului fix) şi netă (nu se includ alocaţiile pentru consumul capitalului
fix).
Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice determinaţi prin sistemul conturilor
naţionale pot fi calculaţi prin trei metode:
a) metoda de producţie - prin care are loc agregarea produselor şi serviciilor finale
obţinute de agenţii economici in perioada de calcul (de regulă un an). Prin această metodă,
din valoarea totală a producţiei se elimină consumul intermediar, iar in cazul indicatorilor in
formă netă se exclud şi alocaţiile pentru consumul capitalului fix;
b) metoda utilizării producţiei finale - ce constă in agregarea cheltuielilor totale ale
agenţilor economici cu bunuri materiale şi servicii ce compun producţia finală. Se însumează
cheltuielile menajelor pentru bunuri materiale şi servicii de consum, cheltuielile publice
pentru bunuri materiale şi servicii, cheltuieli pentru bunuri de investiţii şi exportul net
(diferenţa dintre export şi import);
c) metoda costurilor sau valorii adăugate - prin care se însumează elementele care
reflectă compensarea factorilor de producţie (salariu, profit, dobândă, rentă etc.), alocaţiile
pentru consumul de capital fix (forma brută a indicatorilor) şi impozitele indirecte (cu
excepţia venitului naţional).

1.3.2. Indicatorii macroeconomici

Pe baza informaţiilor oferite de contabilitatea naţională, se calculează, in principal,

următorii indicatori sintetici ce reflectă rezultatele macroeconomice.
· Produsul global brut (PGB) - ce exprimă valoarea totală de piaţă a bunurilor materiale
şi serviciilor obţinute intr-o anumită perioadă, de regulă, un an. Se calculează ca sumă a
producţiei brute de bunuri materiale şi servicii realizate de toate sectoarele naţionale, cu sau
fără caracter de marfă, intr-o perioadă de timp (de regulă un an).

(1.2.)
unde: PGB - produsul global brut
PGi - produsul global realizat in fiecare sector de activitate

PFi - produsul final realizat in fiecare sector de activitate

Ci - consumul intermediar din fiecare sector de activitate

i = numărul de sectoare economice.

PGB cuprinde o serie de inregistrări repetate, incluzându-se şi valoarea bunurilor
materiale şi serviciilor primite de la alţi producători şi folosite pentru producerea de noi
bunuri economice (consumul intermediar - respectiv materii prime, materiale, energie,
semifabricate etc.).
 Produsul intern brut (PIB) - exprimă valoarea brută de piaţă a bunurilor economice
finale produse in interiorul unei ţări intr-o anumită perioadă, de regulă, un an, de către agenţii
economici autohtoni şi străini. Baza de calcul a acestui indicator o constituie valoarea
adăugată brută a agenţilor economici interni sau cheltuielile efectuate in economie pentru
bunuri finale. Atributul de brut provine de la faptul că se cuprind şi alocaţiile pentru
consumul de capital fix (amortizarea). Sunt avute in vedere numai produsele şi serviciile
finale, adică ajunse, in cadrul acelei perioade, in ultimul stadiu al circuitului economic. Prin
urmare, el se determină pornind de la PGB din care se scade consumul intermediar:

(1.3.)
unde: PIB - produsul intern brut; Ci - consumul intermediar.

PIB este evaluat la preţurile pieţei.

Bunurile materiale şi serviciile finale cuprinse in acest indicator sunt destinate
consumului personal, consumului public, formării brute a capitalului (înlocuirea şi creşterea
capitalului fix şi variaţia stocurilor) şi exportului net:
PIB=C per +C pub +FBK +( E−I ) (1.4.)
unde: Cper - consum personal privat; Cpub.- consum public (guvernamental); FBK -
formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor; E - exportul; I - importul.
· Produsul intern net (PIN) exprimă valoarea adăugată netă de piaţă a bunurilor
materiale şi serviciilor finale produse de agenţii economici autohtoni şi străini in interiorul
unei ţări, intr-o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Se determină prin scăderea din
PIB a consumului de capital fix (amortizarea):
(1.5.)
unde: PIN - produsul intern net; CCF - consumul capitalului fix.
· Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor
materiale şi serviciilor finale obţinute de către agenţii economici autohtoni care acţionează
atât in interiorul ţării cât şi in afara teritoriului naţional, intr-o perioadă de timp determinată,
de regulă, un an. Se determină pornind de la mărimea PIB la preţurile pieţei la care se adaugă
valoarea adăugată brută a agenţilor economici autohtoni din străinătate la preţurile pieţei
(Vaas) şi se scade valoarea adăugată brută a agenţilor economici străini in interiorul ţării la
preţurile pieţei (Vasi):
(1.6.)
PNB mai poate fi determinat prin corectarea PIB cu veniturile nete primite de la restul
lumii: PNB = PIB la preţurile pieţei + remuneraţiile salariale primite de la restul lumii -
remuneraţiile salariale vărsate restului lumii + veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor
primite de la restul lumii - veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor vărsate restului lumii.
Mărimea PNB poate fi mai mare sau mai mică decât cea a PIB in funcţie de soldul
(pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul creat de agenţii economici autohtoni in străinătate şi
PIB-ul creat de agenţii economici străini in interiorul ţării. Dacă soldul este pozitiv, atunci
PNB este mai mare decât PIB şi invers. O diferenţă semnificativă intre PIB şi PNB poate fi
întâlnită, mai ales, in cazul ţărilor in curs de dezvoltare supuse fenomenului de migraţie a
forţei de muncă sau aflate sub impactul firmelor multinaţionale care repatriază profitul in
ţările lor de origine.
Exprimând rezultatele activităţii agenţilor economici ai unei ţări, indiferent dacă işi
desfăşoară activitatea in graniţele naţionale sau in afara acestora, PNB este indicatorul care
măsoară cel mai bine potenţialul economic al unei ţări şi, prin urmare, cel mai folosit in
comparaţiile internaţionale.
Calculat pe baza preţurilor curente dintr-un an este denumit PNB nominal, iar pe baza
preţurilor comparabile (ale unui an dat) este denumit PNB real. Prin raportarea acestora se
obţine deflatorul PNB, ce reliefează modificările intervenite in nivelul preţurilor sau in
puterea de cumpărare a banilor.

(1.7.)
 PNB ca producţie finală naţională la preţurile pieţei, exprimă sintetic oferta naţională,
privit sub aspectul cheltuielilor totale ale naţiunii pentru bunuri şi servicii acesta reprezintă
cererea agregată.
· Produsul naţional net (PNN) exprimă valoarea adăugată netă a bunurilor materiale şi
serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, in ţară sau in afara teritoriului
naţional, într-o perioadă de timp determinată, de regulă, un an. Se determină prin scăderea din
PNB a consumului de capital fix.
(1.8.)
Dacă PNN este determinat prin utilizarea preţurilor factorilor de producţie, atunci el
reflectă venitul naţional.
· Venitul naţional (VN) reprezintă mărimea agregată a veniturilor obţinute de către
proprietarii factorilor de producţie, ca recompensă pentru aportul acestora la producerea
bunurilor materiale şi serviciilor. El exprimă atât veniturile din muncă (salarii şi contribuţii),
cât şi cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii etc.). Exprimat la preţurile pieţei,
venitul naţional se determină pornind de la PNB evaluat la preţurile pieţei din care se scade
consumul de capital fix.

(1.9.)
unde: VNpp - venitul naţional la preţurile pieţei; PNB pp - produsul naţional brut la preţurile
pieţei.
Exprimat la preţurile factorilor de producţie, venitul naţional se determină pornind de la
venitul naţional evaluat la preţurile pieţei din care se scad impozitele indirecte nete.

(1.10.)
unde: VNpf - venitul naţional la preţurile factorilor de producţie; I in - impozitele indirecte
nete. Dar,

(1.11.)
unde: Ii - impozite indirecte; S - subvenţiile de exploatare;

sau:

(1.12.)
De mărimea şi dinamica venitului naţional depinde volumul şi dinamica cererii finale de
bunuri materiale şi servicii de consum, precum şi cea de bunuri de investiţii.
Dacă la venitul naţional se adaugă transferurile nete ale restului lumii se obţine venitul
naţional disponibil:
 (1.13.)
unde: VNd - venitul naţional disponibil; Tnr - transferurile nete ale restului lumii.

Însă, pe fiecare individ îl va interesa venitul personal de care el va dispune pentru a face
faţă nevoilor sale. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional din care se
scad veniturile care nu revin menajelor (aşa cum sunt profiturile nedistribuite de societăţile
comerciale, impozitele asupra acestora, cotizaţii pe care societăţile comerciale le plătesc
pentru asigurări sociale, etc. şi se adaugă transferurile statului spre menaje sub formă de
pensii, indemnizaţii de şomaj, ajutoare, burse etc.

(1.14.)
unde: Vp - venitul personal; Prnd - profituri nedistribuite de societăţile comerciale; I prnd -
impozitele asupra profiturilor nedistribuite de societăţile comerciale; CAS - cotizaţii pentru
asigurări sociale plătite de societăţile comerciale; Ts - transferuri ale statului spre menaje.

Venitul personal disponibil se determină pornind de la venitul personal din care se scad
impozitele directe asupra veniturilor personale.

(1.15.)
unde: Vpd - venitul personal disponibil; Idvp - impozitele directe asupra veniturilor
personale.
Venitul personal disponibil reflectă veniturile menajelor care pot fi utilizate pentru
procurarea de bunuri materiale şi servicii necesare satisfacerii nevoilor de viaţă şi funcţionării
societăţii (consum) şi pentru economisire.

TA 1.3:
1. Care sunt principiile ce stau la baza măsurării rezultatelor macroeconomice prin
sistemul conturilor naţionale?
2. Care este structura indicatorilor macroeconomici sintetici?
Răspuns:
1.4 Întrebări recapitulative

1. Ce studiază macroeconomia?
2. Prin ce metode se pot determina rezultatele macroeconomice?
3. Sisteme de calcul al rezultatelor macroeconomice.
4. Cum se determină Produsul Intern Brut.

1.5 Teste

1. Principalele obiective ale macroeconomiei sunt:

a) determinarea principalelor agregate economice;
b) studierea relaţiilor dintre principalele agregate economice;
c) studiul sistemelor de pieţe;
d) formarea preţurilor pe sistemul de pieţe;
e) analiza dezechilibrelor dintre agregatele economice.

2. Un agregat economic reprezintă:

a) o abstractizare care este folosită pentru descrierea unor aspecte concrete ale
vieţii economice;
b) un indicator macroeconomic cum ar fi producţia şi venitul naţional, consumul,
economiile, nivelul general al preţurilor etc.;
c) o variabilă economică;
d) procesul prin care obiectele reale sunt combinate şi sintetizate.
.
3. Sistemul conturilor naţionale:
a) este folosit in ţările cu economie centralizată;
b) este folosit in ţările cu economie de piaţă;
c) se bazează pe teoria muncii productive;
d) se bazează pe teoria obiectivă a valorii.

4. Sistemul producţiei materiale:

 a) se bazează pe teoria subiectivă a valorii;
b) se bazează pe teoria muncii productive;
c) este folosit numai de ţările cu economie de piaţă;
d) se bazează pe teoria factorilor de producţie.

5. Produsul global brut exprimă:

a) valoarea brută de piaţă a bunurilor economice finale;
b) valoarea adăugată brută a bunurilor economice create de agenţii economici
naţionali;
c) valoarea totală a bunurilor economice obţinute intr-o anumită perioadă;
d) valoarea brută de piaţă a bunurilor economice finale obţinute de agenţii
economici in interiorul unei ţări.

6. Produsul intern brut se calculează:

a) ca sumă intre produsul intern net şi consumul final;
b) ca sumă intre produsul intern net şi amortizare;
c) ca diferenţă intre produsul global brut şi consumul intermediar;
d) ca diferenţă intre produsul global brut şi consumul final.

7. Produsul naţional brut se calculează:

a) ca diferenţă intre produsul global brut şi amortizare;
b) ca diferenţă intre produsul global brut şi consumul de capital fix;
c) ca diferenţă intre produsul global brut şi consumul intermediar;
d) ca diferenţă intre produsul global brut şi consumul final.

8. Produsul naţional net se calculează:

a) ca sumă dintre produsul naţional brut şi amortizare;
b) ca sumă dintre produsul naţional brut şi consumul de capital fix;
c) ca diferenţă dintre produsul intern brut şi amortizare;
a) ca diferenţă dintre produsul naţional brut şi consumul de capital fix.

9. Venitul naţional reprezintă:

a) mărimea agregată atât a veniturilor din muncă cât şi a celor din proprietate;
 b) mărimea agregată a veniturilor obţinute de către proprietarii factorilor de
producţie;
c) mărimea agregată a bunurilor economice produse de agenţii naţionali intr-un
an;
d) bunurile şi serviciile destinate consumului intr-o ţară.

10. Venitul naţional disponibil se determină prin:

a) adăugarea la venitul naţional a transferurilor nete ale restului lumii;
b) adăugarea la venitul naţional a consumurilor intermediare;
c) adăugarea la venitul naţional a amortizării;
d) adăugarea la venitul naţional a subvenţiilor de exploatare.

11. Venitul personal se determină pornind de la venitul naţional:

a) la care se adaugă veniturile ce nu revin menajelor şi se scad transferurile
statului spre menaje;
b) din care se scad transferurile statului spre menaje;
c) din care se scad veniturile ce nu revin menajelor şi se adăugă transferurilor
statului spre menaje;
d) din care se scad numai veniturile ce nu revin menajelor.

12. Diferenţa intre venitul naţional in preţurile pieţei şi venitul naţional in preţurile
factorilor reprezintă:
a) impozitele indirecte;
b) impozitele indirecte nete;
c) subvenţiile de exploatare;
d) consumul capitalului fix.

Răspunsuri şi comentarii la testele de evaluare, întrebări şi testele grilă → se face prin

accesarea şi consultarea pe platforma media.
1.6 Aplicaţii rezolvate

1. Consumul final anual privat de bunuri şi servicii reprezintă 2000 u.m., formarea
brută a capitalului fix este egală cu 600 u.m., variaţia stocurilor este de 300 u.m.,
balanţa comercială înregistrează un excedent de 200 u.m., consumul de capital fix
reprezintă 400 u.m., produsul global brut este egal cu 9000 u.m., din care consumul
intermediar reprezintă 60%. In aceste condiţii:
a) consumul final guvernamental este egal cu 500 u.m.;
b) produsul intern net este egal cu 3000 u.m.;
c) investiţia netă este egală cu 200 u.m.;
d) consumul total final de bunuri şi servicii este egal cu 2800 u.m.
Rezolvare
PGB – Ci = PIB → PIB = 9000-5400=3600
Ci= 60% 9000 = 5400
PIN = PIB – CCF = 3600 – 400 = 3200
PIB = Cper+ Cpub + FBK + [E-M]
3600 = 2000 + Cpub+(600+300)+200 → Cpub = 500
In=IB – CCF = (600+300) – 400 = 500

2. Produsul global brut este egal cu 1200 u.m.. Consumul de capital fix este egal cu
180 u.m. Consumul intermediar reprezintă 60% din produsul intern brut. Formarea
brută a capitalului este egală cu 200 u.m. Consumul personal privat este de două ori
mai mare decât consumul public, iar deficitul balanţei comerciale este egal cu 50 u.m. In
aceste condiţii:
a) Produsul intern brut este egal cu 480 u.m.;
b) Produsul intern brut este egal cu 750 u.m.;
c) Consumul personal privat este egal cu 400 u.m.;
d) Investiţia netă este egală cu 220 u.m..

Rezolvare
PGB = PIB + CI → 1200=PIB + 60%PIB→PIB=750
PIB = Cper+Cpub+FBK+(E-M)
 750=2Cpub+Cpub+200-50→Cpub=200
Cper=2Cpub=2 * 200 = 400
In=IB-CCF = 200-180=20

1.7 Aplicaţii de rezolvat

1. PNB calculat pe baza preţurilor comparabile este egal cu 200 milioane u.m.
Acelaşi PNB calculat pe baza preţurilor curente este egal cu 300 milioane u.m. De aici
rezultă că:
a) deflatorul PNB este 1,5;
b) deflatorul PNB este 0,66;
c) puterea de cumpărare a banilor s-a modificat in sensul creşterii ei;
d) nivelul general al preţurilor a crescut cu 50%.

2. PNB exprimat in preţurile factorilor este egal cu 800 u.m.. Impozitele indirecte
reprezintă 200 u.m.. Consumul de capital fix este egal cu 300 u.m.. In aceste condiţii,
venitul naţional exprimat in preţurile pieţei:
a) este egal cu 700 u.m.;
b) este egal cu 500 u.m.;
c) este egal cu 1300 u.m.;
d) nu se poate determina.

3. Intr-o economie naţională venitul naţional este egal cu 10.000 u.m., profiturile
nedistribuite de societăţile comerciale reprezintă 1000 u.m., impozitele asupra acestor
profituri nedistribuite reprezintă 300 u.m. cotizaţiile plătite de către societăţile
comerciale pentru asigurări sociale reprezintă 2000 u.m., iar indemnizaţiile pentru
şomaj, ajutoare, burse etc. însumează 1500 u.m. Dacă transferurile nete ale restului
lumii reprezintă 1700 u.m., iar impozitele directe se ridică la 700 u.m., atunci:
a) venitul personal este egal cu 9200 u.m.;
b) venitul personal disponibil este egal cu 7500 u.m.;
c) venitul naţional disponibil este egal cu 11700 u.m.;
d) venitul personal este egal cu 8200 u.m.
 4. PNB exprimat in preţurile factorilor este egal cu 500 u.m.. Impozitele indirecte
reprezintă 100 u.m.. Consumul de capital fix este de 150 u.m., iar subvenţiile de
exploatare reprezintă 50 u.m. In aceste condiţii, venitul naţional exprimat in preţuri ale
factorilor:
a) este egal cu 400 u.m.;
b) este egal cu 350 u.m.;
c) este egal cu 300 u.m.;
d) nu se poate calcula.