Prof. univ. dr.

GEORGETA DRAGOMIR

ECONOMIE MONETARĂ

Editura Universitară Danubius, Galaţi

2017

1
 Ediție revizuită şi adăugită (CURS ID/FR/IF)

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului.

Reproducerea ei integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară Danubius este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior

Referenți ştiinţifici:

PROF. UNIV. DR. PUŞCACIU FLORIN

CONF. UNIV. DR. PRIPOAIE RODICA

2
CUPRINS
INTRODUCERE..........................................................................................................................

I. MONEDĂ, LICHIDITATE, PATRIMONIU..........................................................

1.1. Elemente definitorii şi abordari conceptuale
1.2. Teorii monetare - consideraţii generale, evoluţii, tendinţe
1.3. Masa monetară şi contrapartidele sale, creaţia monetara
1.4. Dematerializarea monedei şi mijloacele de plată - instrumente de plată și de credit în
practica firmei
Obiective specifice
Rezumat
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie minimală

II. ORGANIZAREA MONETARĂ ÎN EVOLUŢII, SEMNIFICAŢII ŞI

STRUCTURI ...........................................................................................................................
2.1. Sisteme monetare - concept, elemente constitutive, soluții de optimizare a plăților
2.2. Sistemul monetar european şi evoluţiile sale, moneda unică, integrarea europeană
2.3. Sistemul monetar internaţional şi organisme reprezentative – mecanisme de finanțare
Obiective specifice
Rezumat
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Lucrare de verificare
Bibliografie minimală

III. SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR ŞI ROLUL LUI ÎN ECONOMIE

3.1. Sistemul financiar-bancar – structuri și caracteristici
3.2. Banca centrală – atribuții, funcții, operaţiuni financiar-contabile, emisiunea monetară

3
 3.3. Instituțiile de credit – funcții și operațiuni specifice

3.4. Politici monetare şi de credit, efecte asupra instituţiilor de credit și economiei

Obiective specifice
Rezumat
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie minimală

IV. MECANISME FINANCIAR-MONETARE ŞI CREDITUL, RELAȚIA

FIRMEI CU INSTITUȚIA DE CREDIT
4.1. Intermedierea financiară, finanţarea monetară şi creditarea
4.2. Tipologia, rolul şi funcţiile creditului

4.3. Finanţarea pe termen scurt prin creditul bancar şi decizia de creditare - indicatori de
analiză
4.4. Costul creditului și gestiunea riscului ratei dobânzii – metoda GAP

Obiective specifice
Rezumat
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Lucrare de verificare
Bibliografie minimală

Bibliografie

4
INTRODUCERE
Disciplina are ca scop principal realizarea pregătirii studenţilor pe problemele
monetare, financiar-bancare şi de credit, înţelegerea aspectelor definitorii ale
proceselor financiar-monetare, cunoaşterea şi aplicarea noilor tehnici şi
mecanisme la nivelul unei entități/organizații, în context naţional, european şi
mondial.
Obiectivele disciplinei de studiu concordă cu obiectivele planurilor de învăţământ
fiind destinat în principal cursanţilor din cadrul specializărilor Contabilitate şi
informatică de gestiune; Finanţe si bănci.
Structura cursului permite studentului să realizeze o pregătire graduală, începând
cu aspectele conceptuale şi de organizare monetară, în evoluţie, continuate cu
utilizarea instrumentelor de politică monetară, până la însuşirea mecanismelor
financiar-bancare.
Lucrarea sistematizează cele mai importante cunoştinţe care asigură baza
pregătirii viitorilor specialişti în finanţe şi monedă, le oferă instrumentele de lucru
necesare pentru integrarea lor în activitatea economică şi pentru soluţionarea
problemelor concrete cu care se vor confrunta ca personal de specialitate sau ca
manageri. De asemenea, formatul acestui curs permite un traseu logic şi accesibil
al pregătirii teoretice şi practice, cu posibilitatea autoevaluării, prin verificarea
cunoştinţelor la finele fiecărei secţiuni şi corectarea eventualelor erori de
asimilare şi înţelegere.
Lucrarea prezintă un conţinut bogat de cunoştinţe teoretice şi practico-aplicative
din trecutul, prezentul şi perspectivele domeniului studiat.
Conţinutul disciplinei este util studentului şi economistului în general, pentru
modelarea lui în pas cu cerinţele epocii contemporane, asigurându-i o pregătire
teoretică superioară în sfera fenomenelor monetare şi de credit specifice
economiei de piaţă, precum şi elemente de practică prin însuşirea tehnicilor de
derulare a mecanismelor monetare, bancare şi de credit, care îşi pun amprenta pe
activitatea fiecărei societăţi comerciale şi instituţii, a fiecărui individ.

OBIECTIVE SPECIFICE
- Dezvoltarea competenţelor esenţiale care permit înţelegerea și explicarea
aspectelor definitorii ale proceselor monetare, instrumentelor de plată şi de credit,
organizare monetară, categorii de credite, mecanisme specifice fiecăreia,

5
 implicarea în schimbările care se produc în domeniul financiar-bancar, aplicarea
cunoștințelor/competențelor acumulate şi adaptarea la noile cerinţe.
- Înţelegerea aspectelor economice, financiar-monetare şi bancare ale unui mediu
în permanentă evoluţie.
- Aprofundarea cunoştinţelor financiar-monetare, în corelaţie cu cadrul legislativ,
la nivel naţional, european şi mondial, pentru a înţelege mai bine strategiile,
efectele asupra fimei, a fiecărui individ în parte şi a analiza evoluţiile sub aspectul
indicatorilor de risc și performanţă.
- Cunoaşterea şi aplicarea noilor tehnici şi practici financiar-monetare, prin
tratarea interactivă a diferitelor studii de caz, exemplificări, analize comparative.
Problematica abordată vizează acoperirea următoarelor direcţii de bază:
 Fundamentarea cunoştinţelor de specialitate din spaţiul financiar-monetar şi bancar,
prin precizări definitorii, explicaţii, comparaţii, interpretări şi integrarea în pregătirea
economică generală;
 Delimitarea cadrului organizatoric și legislativ, cu vizualizarea funcţiilor şi
atribuţiilor specifice fiecărei structuri, în ansamblul economiei naţionale, în
perspectivă europeană şi în contextul globalizării;
 Stabilirea unor repere financiare şi contabile privind moneda, masa monetară,
creditul, politicile monetare;
 Determinarea şi interpretarea unor indicatori reprezentativi pentru activitatea
financiar-monetară la nivel micro şi macroeconomic;
 Deschiderea pieţei monetare şi intervenţiile băncii centrale;
 Precizarea conţinutului, tehnicilor şi mecanismelor specifice principalelor
instrumente de plată şi de credit utilizate în economie;
 Mecanismele de finanţare a economiei, cu aprofundarea conţinutului intermedierii
financiare;
 Stabilirea coordonatelor şi particularităţilor costului creditelor, a factorilor de
influenţă asupra dobânzilor şi a acestora asupra mediului de afaceri;
 Descifrarea mecanismului deciziei de creditare bancară, a documentelor și
indicatorilor financiar-contabili de analiză;
 Structura sectorului bancar şi principalele evoluţii;
 Rolul băncii centrale şi specificul bilanţului bancar;
 Tendinţe în activitatea financiar-monetară, în relaţie cu economia.

Competențe specifice acumulate - vizează competențele asigurate de programul de

studiu din care face parte disciplina.

6
 Competențe profesionale:
Contabilitate şi informatică de gestiune
 C1 Identificare şi inregistrarea operațiunilor economice în contabilitatea
entitatii/organizatiei, prin următorii descriptori:
C1.1. Definirea conceptelor, procedurilor şi metodelor folosite în contabilitatea
entitatii/organizatiei, precum şi a factorilor economici, sociali şi legislativi care
influențează operatiunile economico-financiare

Finanţe si bănci

C1. Utilizarea adecvată a conceptelor, teoriilor, metodelor şi instrumentelor de

natură financiară în entitățile/organizațiile private şi publice
C1.1 Definirea conceptelor, metodelor şi instrumentelor de natură financiară în
entitățile/organizațiile private şi publice
C1.2 Explicarea şi interpretarea conceptelor, teoriilor, metodelor şi instrumentelor
de natură financiară în entităţile/organizaţiile private şi publice
C1.4 Evaluarea critică a conceptelor, metodelor şi instrumentelor de natură
financiară
C1.5 Valorificarea conceptelor, metodelor şi instrumentelor de natură financiară în
elaborarea de proiecte/lucrări
C4 Execuţia de operaţiuni şi tranzacţii financiare specifice entităţilor/organizaţiilor
private şi publice
C4.1 Identificarea şi descrierea operaţiunilor şi tranzacţiilor financiare
C4.2 Explicarea operaţiunilor şi tranzacţiilor financiare

Competențe transversale:
- manifestarea unor atitudini responsabile prin autoevaluare, rezolvarea temelor
propuse, dezbateri pe subiecte specifice disciplinei;
- valorificarea eficientă a resurselor şi tehnicilor de învăţare pentru propria
dezvoltare: realizarea de referate/proiecte pe teme specifice disciplinei, utilizarea
internetului pentru informare, utilizarea limbilor străine prin consultarea surselor
bibliografice de specialitate recomandate.
Strategii de studiu recomandate
Pentru a obţine performanţa maximă, studenţii trebuie să ţină cont de următoarele
recomandări în ceea ce priveşte studiul individual, precum şi activităţile colective
realizate în cadrul cursului:
1. Este recomandat ca studiul problematicii disciplinei să se facă în ordinea unităților
de curs.

7
2. Este recomandat ca studiul să se bazeze pe o bibliografie minimală, indicată în syllabus şi pe
alte surse bibliografice expuse de tutori.
3. Se recomandă participarea la discuţii şi analize împreună cu tutorii, pe marginea temelor
indicate spre studiu.

Obiectivele cadru propuse sunt următoarele:

 selectarea informaţiilor esenţiale din curs şi din bibliografie;

 explicarea şi descrierea unor concepte, fenomene şi procese care
ajută la înţelegerea problematicii din domeniul financiar- monetar;
 aprofundarea tehnicilor de lucru şi a operaţiunilor ce caracterizează
activitatea financiar-monetară;
 valorificarea cunoştinţelor teoretice în diverse exerciţii practice, ca
bază a unei integrări ulterioare rapide în activitatea economică;
 formarea şi dezvoltarea abilităţilor de analiză şi operare cu noţiunile
şi tehnicile financiar-monetare;
 capacitatea de a realiza corelaţii cu alte domenii (discipline) conexe
şi aplicarea acestor competenţe în evaluarea şi optimizarea soluţiilor
unor situaţii-problemă legate de activitatea financiară.

Conținutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

I. Monedă, lichiditate, patrimoniu.
II. Organizarea monetară în evoluţii, semnificaţii şi structuri
III. Sistemul financiar-bancar şi rolul lui în economie
IV. Mecanisme financiar-monetare şi creditul, relația firmei cu
instituția de credit
În prima unitate de învăţare intitulata Monedă, lichiditate, patrimoniu - vei
regăsi operaționalizarea următoarelor competenţe specifice:
 să înţelegi, să explici şi să exemplifici corect noile concepte, să
utilizezi adecvat conceptele specifice domeniului financiar-bancar,
în relație cu entitățile vizate;
 cunoaşterea modului de structurare a masei monetare şi a
semnificaţiei agregatelor monetare, cu aplicatie pe situatia
României;

8
  să-ţi însuşeşti şi explici aspectele economice, sociale şi financiare
privitoare la structuri și evoluţie monetară, implicaţiile la nivel micro-
şi macro-economic, cunoașterea legislației în domeniu;
 să identifici instituţiile implicate în procesele monetare, rolul
fiecăreia, procedurile şi operaţiunile financiare specifice, instrumentele
de plată și de credit;
 să dezvolți abilităţile de analiză şi operare cu noţiunile şi tehnicile
financiar-monetare, cu aplicație pe entități/organizații economice;
 să elaborezi un referat/proiect pe o temă dată.
În a doua unitate de învăţare, Organizare monetară în evoluţii,
semnificaţii şi structuri vei avea capacitatea:
 să poţi explica mecanismele monetare specifice fiecărei etape de
evoluţie, în plan naţional, european şi mondial, pe exemplul sistemului
monetar al României şi instituţiilor specifice;
 să înţelegi mecanismele de finanţarea europeană şi politicile
monetare;
 să defineşti cerinţele care vizează moneda unică europeană şi
efectele complexe pe care aceasta le generează;
 să sintetizezi exigenţele privind România din perspectiva
condiţiilor economice şi politice de intrare în zona euro şi de menţinere
a statutului de economie de piaţă funcţională;
 să dezvolți abilităţile de analiză şi operare cu tehnicile financiar-
monetare, cu aplicație pe entități/organizații;
 să elaborezi un referat/proiect pe o temă din domeniu.
După ce vei studia conținutul cursului, vei parcurge bibliografia
recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îți propun exerciții şi teste
adecvate.
Ca să îți evaluezi gradul de însușire a cunoștințelor, vei rezolva o
lucrare de evaluare care după corectare o vei primi cu observațiile adecvate şi
cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
În a treia unitate de învăţare, intitulată Sistemul financiar-bancar şi
rolul lui în economie, vei regăsi operaționalizarea următoarelor
competenţe specifice:
 să înţelegi, să explici şi să exemplifici corect noile concepte,
legislația și reglementările bancare;
 să-ţi explici organizarea şi funcţiile băncii centrale, prin raportare la
BNR, la institutiile de credit şi la rolul acestora în economie;

9
  să identifici caracteristicile băncii centrale, relația cu instituțiile
de credit și economia prin analiza operaţiunilor specifice;
 să-ți însușești conţinutul operaţiunilor bancare şi caracteristicile
lor, în relaţie cu economia (cu firmele);
 să descifrezi mecanismele politicii monetare şi de credit ale
băncii centrale şi importanţa lor în relaţie cu sectorul bancar şi cu
economia;
 să elaborezi un referat/proiect pe o temă dată.
După ce ai parcurs informația esențială, în a patra unitate de învăţare
Mecanisme financiar-monetare şi creditul, relația firmei cu instituția de
credit vei achiziționa, odată cu cunoștințele oferite, noi competenţe, care îți
vor permite:
 să-ţi însuşeşti noţiuni cheie şi să exemplifici corect noile concepte,
proceduri și metode;
 să înţelegi mecanismele de finanţare practicate la nivelul unei
economii, în evoluţie şi comparaţii;
 să identifici trăsăturile specifice raportului de credit și factorii de
influență la nivel micro și macroeconomic;
 să explici rolului activ al creditului în economie şi funcţiile sale de
bază;
 să cunoşti, să prezinţi şi să exemplifici caracteristicile şi
mecanismele principalelor forme de credit care se derulează într-o
economie, pe exemplul organizației;
 să descifrezi mecanismele ratei dobânzii, în corelaţie cu factorii de
influenţă asupra nivelului dobânzilor, riscurile aferente şi efectele
exercitate asupra mediului de afaceri.
 să identifici, să explici şi să interpretezi indicatorii economico-
financiari de analiză a bonităţii firmei solicitante de credit bancar;
 să aplici metodologia de calcul şi analiză a indicatorilor
economico-financiari, prin studii de caz şi simulări, cu aplicabilitate pe
o instituţie de credit/organizație.

Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:

 Citeşti modulul cu maximă atenţie şi parcurgi bibliografia indicată;
 Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le
adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;
 Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără
să apelezi la suportul scris;

10
  Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat
anumite secvenţe;
 În situația unui rezultat îndoielnic, reia întreg demersul de învăţare.

Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări

de verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi
4. Vei răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de
curs şi de resurse suplimentare indicate. Vei fi evaluat după gradul în
care ai reuşit să operaţionalizezi obiectivele. Se va ţine cont de
acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea
răspunsului. Rezolvarea sarcinilor de lucru se va transmite spre
verificare tutorelui, care va comunica observațiile și rezultatul
evaluării, inclusiv în cadrul întâlnirilor tutoriale. Pentru orice
neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.
Formula notei finale: 30% din notă provine din evaluarea continuă
(cele două lucrări de verificare și evaluarea activității pe parcursul
semestrului) şi 70% din evaluarea finală (cu condiționarea de min.
50% pentru fiecare).

11
 1. MONEDĂ, LICHIDITATE, PATRIMONIU.

Elemente definitorii și abordări conceptuale

Teorii monetare – consideraţii generale, evoluţii, tendinţe

Masa monetară şi contrapartidele sale, creația monetară

Dematerializarea monedei şi mijloacele de plată - instrumente de

plată și de credit în practica firmei

Obiective specifice
Rezumat
Teste de autoevaluare
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie minimală

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să înţelegi, să explici şi să exemplifici corect noile concepte, să
utilizezi adecvat conceptele specifice domeniului financiar-monetar, în
relație cu entitățile vizate;
 cunoaşterea modului de structurare a masei monetare şi a
semnificaţiei agregatelor monetare, cu aplicatie pe situatia României;
 să-ţi însuşeşti şi explici aspectele economice, sociale şi financiare
privitoare la structuri și evoluţie monetară, implicaţiile la nivel micro- şi
macro-economic, cunoașterea legislației în domeniu;
 să identifici instituţiile implicate în procesele monetare, rolul
fiecăreia, procedurile şi operaţiunile financiare specifice, instrumentele de
plată și de credit;
 să dezvolți abilităţile de analiză şi operare cu noţiunile şi tehnicile
financiar-monetare, cu aplicație pe entități/organizații economice;
 să elaborezi un referat/proiect pe o temă dată.
După ce vei studia conținutul cursului, vei parcurge bibliografia
recomandată.

12
 Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

1.1. Elemente definitorii și abordări conceptuale

Numeroase controverse în rândul specialiștilor din domeniul științelor

economice suscită ideea importanței economiei reale comparativ cu
economia financiară. Se poate considera că economia reală este obiectivul
final al tuturor mecanismelor economice însă conceptele monetar-
financiare sunt cel puțin la fel de apreciate pentru că prin monedă se
măsoară activele reale.
Economia monetară, respectiv financiară, nu produce prin ea însăşi
bogăţii, în sensul economic al termenului, dar asigură dreptul asupra lor,
sub aspectul ”circulaţiei” şi ”repartiţiei” bunurilor.
Pe de altă parte, performanţele economiei reale sunt subordonate în mare
măsură circuitelor şi mecanismelor monetare şi financiare, care-i sunt
suport şi una din determinantele esenţiale. Suportul producţiei şi modul de
finanţare al mijloacelor de producţie îl reprezintă moneda, indiferent de
forma ei de reprezentare.
Rolul monedei în viaţa economică şi socială se regăsește în evoluția ei ca
instrument de plată și de rezervă, încă de la primele forme de manifestare.
În diverse surse, s-a considerat probabilitatea ca baterea primelor monede
să fi fost realizată independent, înainte de sec. 7 î. Hr., în statul antic Lidia
sau în insulele Egee și în China.
În limbaj curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât termenul de
„bani” cât şi cel de „monedă”, cu accepțiuni similare sau diferențiate în
funcție de diferite criterii.
Termenul de monedă este folosit în special în franceză, engleză, italiană,
spaniolă, portugheză, avându-și originea în latină, în timp ce noțiunea de
bani este mai întâlnită în rusă, germană, dar și în română, alături de
monedă.
Potrivit definiţiei dată de dicţionarul Larousse, moneda reprezintă „o piesă
de metal, bătută de autoritatea suverană, pentru a servi ca măsură a valorii,
ca mijloc de schimb, de economisire„1
La început, monedele romane erau bătute în Templul Iunonei Moneta, aflat
pe Capitoliul din Roma. Pe această direcție, am adoptat și noi termenul

1
Pièce de métal frappée par l'autorité souveraine pour servir à la mesure des valeurs, aux échanges, à l'épargne:
Monnaie d'or, d'argent, de cuivre.
Tout instrument légal ayant les mêmes fonctions : Monnaie de papier. Monnaie de compte.
Équivalent de la valeur d'une coupure, d'une pièce en coupures ou en pièces de moindre valeur
http://www.larousse.fr/dictionnaires/francais/monnaie/52234#tFABJGzGtmCVSYGb.99

13
 monedă și derivați ai cuvântului monetă, cum ar fi monetar, monetărie
(sistem monetar, emisiune monetară), monetică, verbele a monetiza / a
demonetiza.
Una dintre definițiile Dicționarului explicativ al limbii române consideră
banii/moneda (monede) ca fiind „Echivalent general al valorii mărfurilor
(fiind el însuși o marfă); monedă de metal sau hârtie recunoscută ca mijloc
de schimb și de plată„
Pe de altă parte, banul ca monedă în România este definit de DEX ca fiind
„cea mai mică monedă divizionară a leului, reprezentând a suta parte din
acesta, făcută din aramă, nichel, (rar) hârtie, argint sau aur și
recunoscută ca instrument de schimb și ca mijloc de plată„
Moneda (noţiune pe care o vom asimila în această lucrare cu termenul
de bani)2 a fost definită în decursul timpului în multiple interpretări, în
funcţie de formele şi rolul care i s-au atribuit în fiecare perioadă a
dezvoltării societăţii. Una dintre cele mai concentrate definiţii a fost
dată de François Perroux 3 : "moneda este un instrument de plată
nedeterminat, general şi imediat".
 Nedeterminat: pentru că trebuie să permită plată unei datorii, oricare
ar fi ea şi dobândirea oricărui bun sau serviciu;
 General: pentru că trebuie să fie admisă în orice loc, în orice moment,
de către toată lumea;
 Imediat: pentru că transferul ei trebuie să permită reglarea imediată şi
definitivă a oricărei tranzacţii comerciale sau financiare.
Economia monetară studiază în esenţă influenţa pe care o exercită
moneda asupra funcţionării economiei naţionale, regionale sau mondiale.
Banii au intrat în existenţa socială ca un element de legătură între om şi
viaţa sa economică şi, în acelaşi timp, ca o expresie definitorie a
activităţii economice.
De la troc la moneda-marfă, inclusiv metalele preţioase, apoi la biletul de
bancă convertibil sau la bancnotele actuale, aşa-numiţii “bani fiduciari”,
până la moneda scripturală sau, mai recent, la mult disputata monedă
electronică, s-a parcurs un drum lung, de mai bine de 3000 de ani, un
drum care a însoţit evoluţiile omenirii în ansamblul ei şi care-i marchează
şi în prezent existenţa -şi aceasta nu ca un element pasiv, ca un simplu
intermediar în schimburi, ci ca un factor decisiv, de intervenţie şi
transformare a societăţii în care se regăseşte.

2
O bună perioadă de timp, cei doi termeni aveau un conţinut diferit, în sensul că noţiunea de “bani” avea un caracter
mai cuprinzător, în timp ce “moneda “ definea numai banii din metal, autorii în domeniu având păreri divergente. În
prezent, termenul de monedă a fost extins , inclusiv la formele dematerializate ale banilor.
3
1903-1987, fondatorul Institutului de ştiinţe economice aplicate în 1944, care a devenit ulterior ISMEA

14
 Moneda a fost definită în decursul timpului în funcţie de formele şi rolul
care i s-au atribuit în fiecare perioadă a dezvoltării societăţii, prin trei
funcţii tradiţionale ale monedei, care se manifestă la nivel microeconomic
şi care sunt în general acceptate: mijloc de plată, unitate de măsură a
valorii şi rezervă de putere de cumpărare. Astfel, moneda este în acelaşi
timp instrument de plată şi rezervă de valoare, etalonul valorii în general,
dar şi instrument de politică în puterea statului.
Exemplu: În derularea şi dezvoltarea fenomenului financiar se disting,
în mod clasic, trei faze interdependente ale producţiei şi schimbului de
mărfuri, respectiv: economia nemonetară (economia naturală şi de troc);
economia în care se utilizează banii marfă, prin separarea unor mărfuri
care devin echivalent general şi instrument de schimb – un loc aparte îl
ocupă metalele preţioase, în principal aurul şi argintul care, treptat,
cuceresc poziţia de etalon al valorii timp de sute de ani; economia în care
se utilizează banii semn sau simbol, de hârtie sau de cont, a căror
emisiune a avut la bază iniţial etalonul metalic pentru ca, în prezent, să
se identifice cu bunurile şi serviciile produse de o ţară şi destinate
schimbului. Monopolul emisiunii bancnotelor este deţinut de banca
centrală. Suma globală a bancnotelor emise figurează în pasivul
bilanţului băncii centrale. Aceste bancnote neconvertibile în aur, numite
şi monedă "fiduciară" (bazată pe încrederea în emitentul ei) se utilizează
şi în prezent, alături de moneda divizionară (piese metalice, subdiviziuni
ale unei unități monetare) care se aseamănă bancnotelor în sensul că
valoarea lor nominală este superioară valorii reale, efective, spre
deosebire de piesele din metal preţios (cu valoare intrinsecă), a căror
valoare nominală era dată de valoarea metalului din care erau
constituite.
Principalele funcţii ale banilor sunt reprezentate în istoria monetară prin
multiple forme, dintre care selectăm două componente generale şi anume:
 la nivel microeconomic:
a) intermediar al schimburilor;
b) unitate de măsură a valorii;
c) rezervă de valoare (de putere de cumpărare );

 la nivel macroeconomic:
a) instrument de politică monetară.

a) Banii, ca intermediar al schimburilor. Între economiile lumii se

stabileşte o reţea complexă de schimb între agenţi economici, persoane
fizice, instituţii etc. prin care se realizează repartiţia şi redistribuirea
veniturilor între consum, investiţii sau operaţii financiare. Moneda este un
mijloc de plată general acceptat pentru a cumpăra un bun oarecare sau
pentru stingerea unei datorii
b) Banii, ca unitate etalon de măsurare a valorii. Moneda este mijlocul de
exprimare a valorii fiecărui bun, ceea ce permite asigurarea comparării

15
 valorii bunurilor şi serviciilor şi face posibil schimbul în condiţii de
echivalenţă. Expresia acestei valori este preţul fiecărui bun.
c) Banii, ca rezervă a puterii de cumpărare. Moneda constituie o rezervă
de valoare, o putere de cumpărare, în sensul că ea poate fi tezaurizată în
vederea obţinerii în perioadele următoare a unor bunuri, însă cu condiţia
ca nivelul general al prețurilor să fie stabil sau cu variaţii în limite foarte
strânse.
d) Banii, ca instrument de politică monetară
Politica monetară este unul din mijloacele aflate la dispoziţia statului
pentru a promova interesul general în problemele specifice. De exemplu,
motivaţia controlului creaţiei monetare prin banca centrală este - ar
alimenta o presiune a cererii şi o inflaţie galopantă, cu efect în
dezorganizarea economiei. Principalele instrumente utilizate:
- manevrarea taxei oficiale a scontului (a dobânzii de refinanțare practicate
de banca centrală sau taxei de rescont);
- sistemul rezervelor minime obligatorii – rezerve pe care fiecare instituție
de credit trebuie să le dețină în cont la banca centrală;
- politica de open-market (piața interbancară);
- plafonarea creditelor (limitarea creditării).

Sarcina de lucru 1
Exemplificaţi funcţiile banilor pe situaţii concrete din realitatea
economică. (sursa: www.bnro.ro)

Evidenţierea relaţiilor existente între monedă, pe de o parte şi între

producţie şi consum, pe de altă parte, precum şi furnizarea bazelor
ştiinţifice necesare politicii monetare se realizează prin studiul teoriilor şi
doctrinelor monetare.
Conceptele privitoare la rolul monedei în viaţa economică a unei societăţi
evoluează permanent, în funcţie de caracteristicile sistemului monetar, de
structurile politice, de gradul de dezvoltare economică şi socială, de
interconexiunile la nivel regional, mondial.

16
 Importanţă pentru acumulările actuale prezintă fiecare etapă de evoluţie în
domeniul teroriilor monetare, pornind de la teoriile antice, mercantilism,
metalism.

1.2. Teorii monetare - consideraţii generale, evoluţii, tendințe

Problemele monetare au făcut obiectul a numeroase cercetări şi
interpretări – în timp şi spaţiu - iar teoria monetară constituie unul dintre
domeniile cele mai vaste şi mai complexe ale ştiinţei economice, orientat
spre descoperirea legităţilor, a principiilor şi mecanismelor pe direcţii de
studiu specifice, printre care considerăm:
- definirea banilor, a masei monetare şi agregatelor monetare, indicatorii
proprii şi lichiditatea,
- delimitarea sferei şi formelor de manifestare a acestora; identificarea
funcţiilor şi rolului banilor în economie, a interdependenţelor şi relaţiilor
conexe (cu analiza financiară în special, cu analiza economică generală
s.a.);
- determinarea valorii banilor, fundamentarea şi cuantificarea acesteia;
oferta de bani şi creaţia monetară;
- cererea de bani, factorii determinanţi, efecte;
- procesul de realizare a echilibrului monetar şi mecanismele de
transmitere a efectelor în întreg sistemul social-economic.

Analizate în evoluţie, cercetările privind valoarea monedei, respectiv

puterea ei de cumpărare, s-au concretizat într-o serie de judecăţi de valoare
care, de la şcoala clasică şi până la cea contemporană, au îmbrăcat mai
multe forme şi denumiri, fiecare dintre acestea reprezentând un pas în
descifrarea fenomenelor monetare, a rolului lor în viaţa economică
Teoriile monetare studiază rolul banilor în economie şi oferă bazele
ştiinţifice necesare politicii monetare. Fiecare etapă de evoluţie în
domeniul teoriilor monetare își are rolul ei în formarea teoriilor actuale,
pornind de la teoriile antice, mercantilism, metalism și până la keynesism,
monetarism s.a. iar efectele aplicării lor în politicile statale se regăsesc la
nivelul fiecărui individ.
În acest sens, se evidențiază teza neutralităţii banilor potrivit căreia,
fenomene precum crizele economice, recesiunea, şomajul nu pot fi reglate
prin instrumentarea masei monetare.
Rolul activ al monedei ca instrument de influenţare a economiei a fost
argumentat, pentru prima dată de economistul John Maynard Keynes, care
în lucrarea „Teoria generală a folosirii mânii de lucru, a dobânzii şi a
banilor” (1936) demonstrează modul în care statul poate regla circulaţia
monetară şi creditul în scopul echilibrării economiei.
O reconsiderare esenţială a rolului banilor în viaţa economică o realizează
teoria cunoscută ca „monetarism”, care susține ideea unei creşteri anuale a

17
 masei monetare în circulaţie cu 3-5 % anual, ceea ce asigură cantitatea de
monedă necesară, fără efect inflaționist.

Principalele concepţii asupra rolului monedei le vom trata succint în

continuare urmărind, în evoluţie, ideile definitorii. Conceptele privitoare la
rolul monedei în viaţa economică a unei societăţi evoluează permanent, în
funcţie de caracteristicile sistemului monetar de referinţă, de structurile
politice şi de gradul de dezvoltare economică şi socială.
Importanţă pentru acumulările actuale prezintă fiecare etapă de evoluţie în
domeniul teroriilor monetare, pornind de la teoriile antice, mercantilism,
metalism.

Sarcina de lucru 2

Studiaţi bibliografia recomandată şi sintetizaţi ideile principale din

teoriile monetare premergătoare cantitativismului; precizaţi cine au
fost promotorii acestor teorii şi contribuţia lor la istoria monetară.

În perioada sistemelor monetare bazate pe metalul monetar, când

funcţionau mecanisme specifice de autoreglare a masei monetare în
circulaţie, a predominat ideea caracterului neutru al monedei, extinsă şi
asupra creditului, prin teoria naturalistă. În mod sugestiv, concis şi clar,
John Stuart Mill (1806-1873), filozof, logician şi economist englez,
concretizează aceste idei ale gânditorilor clasici în expresia: “nimic nu este
mai indiferent ca moneda”
Un punct de referinţă în acest sens îl constituie concepţiile teoriei
cantitative a banilor, una din cele mai vechi teorii monetare, actuală prin
adaptările şi îmbunătăţirile aduse de monetarişti.
Această teorie se bazează pe tezele economistului francez J. B. Say (1762 -
1832) cunoscute şi sub denumirea de „legea debuşeelor”, prin care se
consideră că: întreprinderile, producând un flux de bunuri şi servicii,
asigură simultan, sub forma salariilor, a profiturilor sau a dobânzilor, un
venit egal cu acest flux de bunuri şi servicii. Utilizarea acestui venit
generează un flux de cerere suficient pentru a susţine producţia .
În acest univers în care echilibrul este întotdeauna realizat, moneda nu
poate fi decât neutră raportat la producţie şi venituri.

18
 În forma sa iniţială, adepţii acestei teorii susţin existenţa unui raport direct
proporţional între cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi nivelul
preţurilor. Astfel, în măsura în care creşte sau scade masa banilor în
circulaţie, cresc sau descresc preţurile. Altfel spus, puterea de cumpărare a
monedei este invers proporţională cu cantitatea ei în circulaţie, fără a
influenţa volumul producţiei sau al tranzacţiilor.
Deşi părintele acestei teorii este considerat David Hume, totuşi ea are o
istorie mult mai veche, reprezentanţii mercantilismului şi economiştii
clasici enunţând principiile de bază ale acesteia. Ulterior, ea a fost
îmbogăţită cu noi elemente, în special de către Irving Fisher (1911), A.
Pigou (1917), A. Marshall şi alţii. A căzut în dizgraţie în perioada crizei
economice din anii 1929-1933, nefiid capabilă să ofere soluţii pentru
explicarea şi eliminarea cauzelor care au declanşat-o. Este revigorată în
anii ’50 de către reprezentanţii Şcolii de la Chicago, cel mai de seamă fiind
Milton Friedman.
Până în primele decenii ale secolului al XX-lea, teoria cantitativă poate fi
apreciată ca fiind dominantă, fără ca prin aceasta să înţelegem că era
universal acceptată. Deşi atacată cu vehemenţă, nu a existat în schimb o
alternativă viabilă.
Au fost fundamentate două modele ale teoriei cantitative şi anume :
- modelul tranzacţiilor;
- modelul soldurilor monetare sau balanţelor (rezervelor de casă).

Sarcina de lucru 3

Explicaţi rolul factorilor monetari în teoriile cantitative.

Abandonarea treptată a monedei din metal preţios şi a convertibilităţii

metalice, oficializată în 1971 odată cu eliminarea convertibilităţii în aur a
dolarului american, rămas singura monedă convertibilă în aur din 1944
(principiu de bază al sistemului monetar internaţional de la Bretton
Woods), a condus la eliminarea barierelor din calea emisiunilor monetare
inflaţioniste şi a modificat viziunea asupra rolului banilor în economie.
Încă înaintea marii crize economice din perioada 1929-1933, s-au afirmat

19
 opinii ale unor economişti în favoarea rolului activ al banilor în
influenţarea activităţii economice (Robert Hawtrey – 1928).
Negarea rolului specific al monedei în economie, explicabilă spre sfârşitul
secolului al-XIX-lea, a fost pusă în discuţie cu forţa argumentelor în cursul
anilor ’30 de către cel care va bulversa teoria economică dominantă până
atunci şi va inspira, în dispută cu teoria monetaristă (“teoria cantitativă
reformulată”), politica economică din majoritatea ţărilor occidentale, John
Maynard KEYNES (1883 - 1946).

Sarcina de lucru 4

Studiaţi bibliografia recomandată, identificaţi principalele lucrări care

l-au consacrat pe J.M. Keynes şi precizaţi punctual elementele de
evoluţie în teoria sa economică.

Lucrarea sa de bază, intitulată „Teoria generală a utilizării forţei de

muncă, a dobânzii şi banilor” a apărut în ianuarie 1936, fiind bine
cunoscută specialiştilor în domeniu ca punct de referinţă pentru concepţiile
keynesiste.
Esenţa teoriei keynesiste reprezintă o răsturnare a raţionamentului clasic,
variabila cheie nemaifiind oferta de bunuri şi servicii, care se presupunea
că-şi găseşte automat propriile debuşee, ci cererea.
El introduce o ecuaţie a echilibrului economic, în care:
Y=C+I respectiv producţie = consum + investiţii
S=Y-C " economiile ( S ) reprezintă partea care rămâne din
venit, după consum
S=I " tot ce se economiseşte trebuie investit pentru a se
utiliza integral forţa de muncă şi a se realiza echilibrul
în economie.

Dacă economiile sunt superioare investiţiilor, forţa de muncă nu se

utilizează integral, apare şomajul în economie, se manifestă dezechilibrele
şi inflaţia.

20
 În timp ce cantitativiştii spun că determinanta economisirii o reprezintă rata
dobânzii, Keynes consideră că economiile globale sunt indiferente la
dobândă, ele fiind funcţie de venit: cu cât venitul creşte, cu atât înclinaţia
spre consum scade şi creşte înclinaţia spre economisire.
Rata dobânzii joacă un rol esenţial, nu în determinarea volumului
economiilor ci în repartiţia acestor economii între titluri, care au o dobândă
variabilă în funcţie de condiţiile pieţei, şi monedă care, prin definiţie, nu
aduce dobândă. Keynes apreciază rata dobânzii drept variabila esenţială a
cererii de monedă: agenţii economici deţin cu atât mai multe lichidităţi cu
cât rata dobânzii este mai mică.
Keynes consideră « banii ieftini », respectiv creditele cu dobândă redusă,
ca o soluţie pentru relansarea economică şi diminuarea şomajului, situaţie
în care se evidenţiază drept benefică intervenţia statului.
Rata dobânzii devine elementul de întâlnire dintre sfera monetară - pentru
că ea influenţează cererea de monedă - şi sfera reală - în măsura în care
investiţiile sunt determinate de rata dobânzii care reprezintă preţul
renunţării la lichidităţi.
Keynes dezvoltă ideea că moneda este deţinută de particulari sau de agenţi
economici pentru trei motive (dintre care numai primul era recunoscut fără
rezerve de clasici):
* tranzacţional - preferinţa pentru lichiditate este justificată de
tranzacţiile curente;
* de precauţie - rezultă din considerarea eventualităţii unor evenimente
neprevăzute care să conducă la cheltuieli suplimentare precum şi a unor
ocazii neaşteptate de a efectua achiziţii avantajoase, fie la bursă, fie pe
piaţa de mărfuri;
* speculativ - prin care analistul susţine şi demonstrează, într-o concepţie
originală, că păstrarea unor rezerve de monedă se justifică pentru a fi în
măsură, în orice moment, să se procedeze la cumpărarea de valori
mobiliare (obligaţiuni sau acţiuni), în funcţie de evoluţia ratei dobânzii -
preţul obligaţiunilor depinde invers proporţional de rata dobânzii de pe
piaţa financiară iar dacă un individ anticipează o creştere a acestei rate, el
poate prefera păstrarea averilor sub formă lichidă pentru a se apăra de o
pierdere de capital, renunţă pe moment la dobândă în speranţa de a
cumpăra ulterior la un preţ mai scăzut.
În acest cadru, « preferinţa pentru lichiditate » presupune că particularii
sau agenţii economici (întreprinderi, companii de asigurări, etc.) îşi
ajustează compoziţia activelor lor financiare în funcţie de rata lor de
randament, respectiv: ei vor fi tentaţi în general să deţină mai multă
monedă (şi mai puţin titluri pe termen lung) atunci când ratele dobânzii
vor fi scăzute, şi mai puţină monedă (mai mult titluri pe termen lung)
atunci când ratele dobânzii vor fi ridicate.

21
 De asemenea, o creştere sau o diminuare a cantităţii de monedă afectează,
în sensul scăderii sau al creşterii, ratele dobânzii. Această evoluţie
influenţează decisiv investiţiile căci întreprinderile compară ratele
dobânzilor şi eficienţa marginală a capitalului (sau randamentul aşteptat al
investiţiei) fiind stimulate să investească dacă rata dobânzii se diminuează.
Se observă că moneda are o influenţă decisivă asupra activităţii, prin rata
dobânzii, schema keynesiană luând în calcul două ipoteze:
1. Introducerea în economie a unei cantităţi suplimentare de monedă se
traduce prin creşterea puterii de cumpărare, respectiv creşte cererea
globală. Aceasta va determina o serie de cheltuieli care, la rândul lor,
vor genera venituri suplimentare (se dezvoltă producţia) care vor
antrena noi cheltuieli. Se realizează astfel o multiplicare a cheltuielilor
iniţiale care va favoriza, într-o economie în stare de subutilizare,
dezvoltarea producţiei şi va provoca astfel expansiunea economică.
2. În situaţia în care economia nu dispune de o rezervă de forţă de muncă,
materii prime şi capacităţi de producţie, creşterea puterii de cumpărare
care va rezulta din expansiunea monetară va antrena o creştere a cererii
globale dar aceasta nu va provoca dezvoltarea producţiei ci o creştere a
preţurilor (cererea mai mare decât oferta). Astfel vor apărea factori
favorizanţi inflaţiei.
Keynes evidenţiază rolul activ al monedei în economie.
Concluziile acestui model, cu toate limitele sale, sunt reţinute şi în prezent,
având în vedere ipotezele restrictive: o politică de relansare economică
trebuie susţinută de rate scăzute ale dobânzii, atunci când ea se bazează pe
măsuri monetare, şi de rate înalte ale dobânzii, în cazul instrumentelor
bugetare - politica bugetară de relansare se traduce printr-o creştere a
ratelor dobânzii care conduce la scăderea investiţiilor private în favoarea
investiţiilor publice .
Ca o derivată a ideilor keynesiste, în anul 1958 a fost elaborată « curba
lui Philips » (economist australian) care vrea să demonstreze că inflaţia
este invers proporţională cu rata şomajului: cu cât se tinde spre o utilizare
mai mare a forţei de muncă, cu atât creşte rata inflaţiei şi invers.
În această versiune, completată şi extinsă în prezent, lupta împotriva
inflaţiei antrenează o degradare a utilizării forţei de muncă iar lupta
împotriva şomajului accentuează riscurile inflaţiei. De aici rezultă că o
politică monetară expansionistă poate fi justificată de efectele pozitive
asupra forţei de muncă.
Rata inflaţiei
%

16
A
12
8
B
4
22 0
2 4 Rata şomajului %
 Figura 0-1. Curba lui Philips

 În punctul A, rata inflaţiei este de 12 % la o rată a şomajului de 2 %.

 În punctul B, şomajul se dublează dar rata inflaţiei se diminuează.

Exemplu: A.W. Philips a stabilit o corelaţie inversă între variaţiile salariilor

nominale şi rata şomajului, pe baza datelor analizate în perioada 1861-1957 în
Marea Britanie. Întrucât apare o corelaţie pozitivă între rata de creştere a
salariilor nominale şi cea a preţurilor, majoritatea teoreticienilor au preferat, ca
urmare a acestui fapt, studiul relaţiei între rata şomajului s şi rata inflaţiei i.
Această relaţie, numită curba lui Philips 4 permite să i se adauge modelului
keynesist ecuaţia de preţ care îi lipseşte.

Sarcina de lucru 5

Precizaţi trei idei care să evidenţieze care este rolul banilor şi al

autorităţii publice în teoria keynesistă. Exemplificaţi prin acţiunile
factorilor responsabili în relaţia cu actuala criză mondială.

La începutul anilor ’70, accelerarea inflaţiei în S.U.A. şi în lume, însoţită în mod

general de stagnare economică şi de creşterea şomajului, fenomen cunoscut sub
denumirea de stagflaţie, va pune mari probleme statelor dezvoltate.
În aceste condiţii, Milton Friedman, economist american, laureat al premiului
Nobel pentru economie în anul 1976, caută soluţii în reîntoarcerea la principiile
teoriei cantitative reformulate şi revigorează, împreună cu alţi economişti (Hayek,
Sargent, Wallace, Lucas, Gordon, Barro, s.a.) reuniţi în cadrul Şcolii de la
Chicago, teoria monetaristă.

4
Curba lui Phillips este alcătuită din ajustarea statistică a unui “nor” de puncte reprezentând diferiţi ani ai perioadei
studiate.

23
 Curentul monetarist critică vehement analiza lui Phillips şi contestă ideea
manifestării unei relaţii pe o perioadă îndelungată între rata şomajului şi variaţiile
salariului nominal.
Cadrul teoretic general al monetarismului este cel al unui sistem economic
conceput după analiza neoclasică tradiţională, în care flexibilitatea preţurilor
asigură echilibrul. În particular, flexibilitatea salariilor permite ajustarea ofertei şi
cererii de monedă şi asigură utilizarea integrală a forţei de muncă. Monetarismul
lui Friedman reconsideră rolul banilor şi al statului în viaţa economică şi
comportă două principii de bază:
- circulaţia monetară este factorul principal care acţionează sistematic asupra
nivelului general al cheltuielilor şi activităţii economice;
- singura intervenţie cerută pentru a asigura stabilitatea preţurilor este cea a băncii
centrale de emisiune, care va trebui să stabilizeze rata de creştere a masei
monetare în jurul ratei de creştere a activităţii economice din statul respectiv,
adică în proporţie de circa 3% - 5% pe an; se recomandă astfel fixarea unor reguli
de creştere moderată a masei monetare, prin care să se asigure cantitatea de
monedă necesară plăţilor.
Pe termen lung, dacă autoritatea publică decide o rată de creştere a ofertei de bani
superioară ratei normale de creştere economică, atunci singurul rezultat posibil îl
constituie inflaţia. În această accepţiune, inflaţia nu este numai un fenomen
monetar ci şi o problemă de responsabilitate publică. Inflaţia reprezintă astfel
refuzul guvernului de a finanţa activităţile sale din impozite, ceea ce determină
acoperirea deficitului prin creşterea ofertei de monedă. M. Friedman preconizează
măsuri de frânare a creditului, în aşa fel încât să se menţină un ritm egal între
creşterea masei monetare şi cererea de monedă care decurge din creşterea anuală a
producţiei de bunuri şi servicii. (Friedman, 1993)
Pentru monetarişti, sectorul privat tinde să se echilibreze prin el însuşi dar statul
distruge acest echilibru prin intervenţiile sale. Piaţa, datorită informaţiilor
furnizate prin sistemul preţurilor, este capabilă să realizeze o alocare optimă a
resurselor. Dacă există inflaţie - susţine Friedman - aceasta se datorează
autorităţilor statale, care creează prea multă monedă sub pretextul stimulării
economiei, conducând inevitabil la creşterea preţurilor. Politica bugetară trebuie
să fie deci cât mai neutră posibil
Postulatul lui Friedman însă s-a dovedit că rămâne în sfera speculaţiilor teoretice
sau, cum se exprima plastic Edouard Lamfalussy, fost preşedinte al Băncii
Reglementelor Internaţionale:
“Dacă inflaţia este un fenomen pur monetar, atunci a împuşca un om este un
fenomen pur balistic”. (Rădulescu, 1996)
Politica monetaristă a lui Friedman a fost pusă în practică de către administraţia
Regan care considera inflaţia ca o adevărată criză, datorată “terapiei excesive a
economiei prin mijloace financiare şi bugetare” (Brăilean, 1998)

24
 În prezent, politica monetară îşi găseşte un rol central: oferta restrânsă de monedă
trebuie să permită selectarea celor mai productive investiţii şi să evite scoaterea de
sub control a costurilor.

Sarcina de lucru 6

Analizaţi comparativ teoriile cantitativă şi monetaristă şi identificaţi

aspectele care le diferenţiază.

Aspecte actuale şi de perspectivă

I. Pe aceste direcţii, în literatura economică s-au elaborat şi alte variante, dintre
care cea mai cunoscută este teoria anticipărilor sau aşteptărilor raţionale,
apărută în anul 1961 prin articolul lui J. E. Muth de la Universitatea din Chicago,
care tratează aspecte privind piaţa asigurărilor şi piaţa mărfurilor. Se consideră că
în prognoza preţurilor pe piaţa financiară trebuie incluse toate informaţiile
anticipate privind preţurile şi cele care stau la baza deciziilor curente ale
speculanţilor (pe pieţele financiare), ale căror prevederi şi deci aşteptări, devin
„raţionale”.
La această concepţie au aderat R. E. Lucas - premiul Nobel pentru economie în
anul 1996, R. J. Barro, T. J. Sargent, Sheffrin, s.a. care susţin că agenţii
economici ţin seama întotdeauna de evoluţia imprevizibilă a preţurilor şi astfel
acţionează în direcţia neutralizării oricărei încercări de intervenţie a statului în
economie (Lucas, 1973). În lumea „aşteptărilor raţionale” fiecare individ poate
aprecia în cel mai scurt timp consecinţele politicii economice, fiscale şi monetare,
odată cu evoluţia previzibilă a valorilor variabilelor de echilibru.
Reprezentanţii raţionalismului neoclasic critică astfel şi teoria lui Milton
Friedman, atunci când afirmă că « iluzia monetară » bazată pe rolul mecanismelor
monetare în dirijarea economiei, a încetat să mai existe.
II. Interesantă, sub aspectul concepţiilor economiştilor români contemporani, este
poziţia profesorului academician Costin C. Kiriţescu care consideră, în cele mai
recente articole, că stabilitatea este atributul esenţial al banilor, acceptând
realitatea sloganului “banul este putere” (“money is power”). În acelaşi timp,
renumitul economist apreciază că “stabilitatea monetară nu este efectul aplicării
vreunui act normativ, ci a unei situaţii economice stabile”. (Kiriţescu C. C.,
1996) Având ca bază situaţia ţării noastre din ultimii ani, demonstrează punctual
rolul factorului monetar în combaterea crizei economice şi în redresarea
economiei, deci ideea monedei active. Analizând experienţele statelor dezvoltate
care au adoptat fie teoriile keynesiste, fie cele neo-monetariste, C. Kiriţescu

25
 constată lipsa unor modele general valabile care să rezolve situaţii dintre cele mai
specifice.
Analiştii recomandă economiştilor din ţările est-europene să deplaseze
preocuparea dinspre inflaţie şi deficit bugetar spre economia reală, să se axeze
spre relansare economică prin credite ieftine (revenire, în acest sens, la teoriile
keynesiste), bine monitorizate şi dirijate, chiar dacă, în prima fază a acestui
proces, inflaţia şi deficitul bugetar ar putea creşte.
Măsurarea performanţelor oricărei economii impune corelarea a cel puţin trei
variabile, care influenţează în mod direct standardul de viaţă: rata creşterii
economice, rata inflaţiei şi cea a şomajului.
Mediul extern îşi impune cerinţele sale, raportat la fenomenul tot mai accentuat de
globalizare. Cu cât gradul de deschidere a economiei creşte, cu atât pieţele vor
sancţiona orice politici imprudente şi reforme eşuate. Globalizarea cere
competitivitate şi forţă economică, o monedă stabilă şi politici guvernamentale
adecvate unei economii de piaţă.

Sarcina de lucru 7
Studiaţi bibliografia recomandată, enumeraţi trei economişti români
care şi-au adus contribuţia în planul teoriilor monetare şi sintetizaţi
două idei în acest sens.

1.3. Masa monetară şi contrapartidele sale, creația monetară

Masa monetară cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care circulă într-o

ţară la un moment dat, este o mărime eterogenă care conţine toate formele de
monedă, în proporţie variabilă. O problemă deosebită, specifică fiecărei ţări,
este de a defini structura stocului de monedă în circulaţie.
O clasificare edificatoare a activelor financiar-monetare se poate face după
lichiditatea acestor plasamente, adică după măsura şi timpul în care pot fi utilizate
pentru a regla o anumită tranzacţie. Un activ lichid prezintă o serie de
caracteristici de bază, printre care:
- nu prezintă riscul de modificare a valorii nominale;
- poate fi utilizat direct ca mijloc de plată sau poate fi transformat sigur şi
rapid în instrument de plată, fără costuri sau cu cheltuieli minime;
Din acest punct de vedere se evidenţiază următoarele active financiar-monetare:

26
 * Numerarul, soldurile creditoare ale conturilor în bancă, şi altele similare, care
sunt perfect lichide pentru că ele sunt mijloace de plată prin excelenţă şi pot fi
utilizate în orice moment pentru a regla imediat o tranzacţie. Aceste active
perfect lichide formează la scară naţională un stoc de mijloace de plată cunoscut
sub denumirea de „disponibilităţi monetare” şi definesc lichiditatea primară;
* Moneda de cont, respectiv disponibilităţile în conturi curente, pe care titularul
contului le poate mobiliza în orice moment, prin instrumente specifice (cecuri,
ordine de plată, carduri s.a.);
* Cvasi-moneda sau depunerile la termen şi în vederea economisirii, asupra
cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua plăţi imediat, dar care pot fi retrase după
un preaviz şi cu o penalizare sub aspectul remunerării lor;
* Plasamente lichide sau pe termen scurt, alte active financiare care sunt lichide
pentru că ele pot fi transformate într-o perioadă scurtă de timp în mijloace de
plată: efectele de comerţ, efecte publice pe termen scurt şi în general titlurile de
credit cu scadenţe apropiate.
* Active financiare pe termen mediu sau lung, a căror lichiditate este mai
nesigură: obligaţiunile, acţiunile, certificatele de investiţii etc. Toate aceste
valori mobiliare pot fi lichidate, pentru a le transforma în mijloace de plată
înainte de scadenţă, dar pe o piaţă secundară, bursa de valori, cu riscuri care pot
implica pierderi.
Locul monedei propriu-zise în ansamblul activelor financiare este tot mai greu de
trasat, ultimii ani fiind scena unor apropieri esenţiale între active, sub aspectul
caracteristicilor lor monetare.

Sarcina de lucru 8
Analizaţi comparativ şi prezentaţi principalele categorii de bani în
funcţie de gradul lor de lichiditate și ponderea fiecăreia în total masă
monetară; exemplificaţi prin referire la situația din ţara noastră (site
BNR).

În statistica monetară internaţională, în general, masa monetară se structurează pe

următoarele agregate:
 M1 - reprezintă disponibilităţile monetare propriu-zise, mijloacele de plată
utilizabile imediat pe piaţa bunurilor şi serviciilor; este agregatul cel mai

27
 restrâns, care cuprinde în principal bancnotele în circulaţie şi depozitele la vedere
neremunerate deschise la instituţiile de credit corespunzător "lichidităţii primare"
sau "absolute".
M2 - include pe M1 şi în plus, alte disponibilităţi monetare şi cvasi-moneda;
conţine active remunerate şi corespunde "lichidităţii secundare" - nu pot fi
utilizate în tranzacţii decât după transformarea în monedă fiduciară, însă relativ
uşor şi fără pierderi.
 M3 - pe lângă M2, regrupează în general plasamentele la termen (emise pe o
perioadă mai lungă de 5 ani) deci mai stabile şi mai puţin lichide decât
componentele lui M2; compoziţia acestui agregat corespunde "lichidităţii
terţiare" şi presupune o serie de riscuri de transformare.
 L - este înlocuit în unele ţări de M4 - cuprinde pe M3 şi alte active financiare
negociabile pe o piaţă secundară, cu riscuri şi eventuale pierderi; acest agregat
corespunde lichidităţii globale dintr-o ţară.
Foarte utilizată este şi noţiunea de bază monetară care defineşte "moneda bancă
centrală" emisă deci de banca de emisiune şi înregistrată în pasivul ei (în afară de
bancnotele emise se includ şi conturile creditoare ale băncilor şi instituţiilor
financiare). Acest tip de agregat monetar- deseori desemnat cu M0 - este foarte
utilizat în abordarea problemelor de politică monetară.
Inovaţia financiară complică definirea agregatelor monetare datorită extinderii
graduale a gamei de instrumente financiare cu grad ridicat de lichiditate.
Din acest motiv, în unele ţări au fost introduse noi agregate care regrupează
agregatele existente sau plasamentele non-monetare ale agenţilor nefinanciari.
Masa monetară în circulaţie exprimă angajamentele de plată şi se reflectă în
pasivul bilanţului băncii de emisiune sau al altor creatori de monedă. Diferitele
elemente constitutive ale masei monetare în circulaţie reprezintă deci datoriile
instituţiilor de credit.

Sarcina de lucru 9
Studiaţi publicaţiile BNR şi identificaţi conţinutul principalelor
agregate monetare utilizate în România, calculând ponderea fiecărei
componente în total, în evoluție pe ultimii 5 ani sau în comparație cu
alte state europene (informare de pe site-ul băncii centrale al fiecărei
țări selectate). Sa se determine ponderea numerarului în circulație în
total M1.

28
 Exemplu: În statisticile BNR, generate în baza unor reglementări stricte, avem
următoarea structură a masei monetare5:
- Masa monetară în sens restrâns (M1) include numerarul în circulaţie (bancnote
şi monede), precum şi depozitele care pot fi imediat convertibile în numerar sau
utilizate pentru plăţi prin transfer bancar, denumite depozite overnight.
- Masa monetară intermediară (M2) cuprinde masa monetară în sens restrâns
(M1), la care se adaugă depozitele cu durata iniţială de până la doi ani inclusiv şi
depozitele rambursabile după notificare la cel mult 3 luni inclusiv. Definiţia M2
reflectă interesul acordat analizei şi monitorizării unui agregat monetar care, pe
lângă numerar, cuprinde şi depozite cu un grad ridicat de lichiditate.
- Masa monetară în sens larg (M3) cuprinde masa monetară intermediară (M2), la
care se adaugă instrumentele financiare tranzacţionabile emise de sectorul
instituţiilor monetar-financiare; instrumente ale pieţei monetare, în special
acţiunile/unităţile fondurilor de piaţă monetară şi împrumuturile din operaţiuni
repo sunt incluse în acest agregat (un grad sporit de lichiditate face ca aceste
instrumente să fie substitute pentru depozite).

Tabel 1.1. Valoarea masei monetare în România

Mil. lei
Masa monetară în Masa monetară Masa monetară în
sens larg (M3) intermediară (M2) sens restrâns (M1)
aug 2017* 330 294,1 330 165,8 198 599,7
2016** 314 135 314 026 179 980
2015 286 256 286 126 149 550
aug. 2015 262.296,2 262.173,6 129.979,6
ian. 2015 259.374,7 259.192,7 118.553,5
ian. 2014 240.601,1 240.443,7 99.734,0
ian 2013 219.336,4 219.147,5 86.017,0
ian 2012 216.652,3 212.438,9 86.493,1
http://www.bnr.ro/StatisticsReportHTML.aspx?icid=800&table=570&column=
 http://www.bnro.ro/page.aspx?prid=13716 – date provizorii
** BNR, Raport anual 2016

Contrapartidele masei monetare permit punerea în evidenţă a surselor de

creştere a masei monetare, deci a diferitelor operaţii care contribuie la
finanţarea monetară a economiei.
Aceasta presupune creaţie monetară care se traduce prin creşterea agregatelor
monetare, înregistrate în pasivul bilanţului bancar. De câte ori o bancă acordă un
credit unuia din clienţii săi, ea majorează în acelaşi timp şi cu aceeaşi sumă atât
activul, cât şi pasivul bilanţului ei: activul, pentru că un credit este materializat
printr-o creanţă pe care banca o are asupra debitorului ei; pasivul, pentru că toate
creditele se traduc printr-o creştere a depozitelor la vedere, deci a monedei. Orice
credit adaugă o nouă cantitate de monedă celei existente: "creditele fac depozite" -
a concretizat un teoretician.

5
http://www.bnr.ro/StatisticsReportHTML.aspx?icid=800&table=570&column=&startDate=30-12-
2013&stopDate=30-12-2014

29
 Componentele contrapartidei masei monetare sunt definite de activele înregistrate
de creatorii de monedă: banca centrală, bănci comerciale şi alte instituţii de credit,
Tezaurul public.
Contrapartidele masei monetare sunt de două tipuri:
* Creditele acordate de bănci economiei şi statului - creditul intern.
* Creanţele asupra străinătăţii sau operaţiunile cu devize (creaţie monetară
de origine externă)

Exemplu: În statisticile BNR, generate în baza unor reglementări stricte, avem

următoarea structură a contrapartidelor masei monetare:

Tabel 1.2. Valoarea contrapartidelor masei monetare în România

Mil. lei
Active externe nete6 Active interne nete
TOTAL7 Credit
neguvernamental

aug 2017* 157 462,5 172 831,6 229 468,1

2016 139669,1 174465,5 220100,5
2015 108650,3 177605,4 217399,2
aug. 2015 98.303,6 163.992,6 213.878,8
ian. 2015 92.580,2 166.794,5 210.305,7
ian. 2014 75.813,7 164.787,4 218.714,3
ian 2013 42.070,2 177.266,3 223.389,5
Ian 2012 23.830,4 192.821,9 222.619,3
http://www.bnr.ro/StatisticsReportHTML.aspx?icid=800&table=570&column=
 http://www.bnro.ro/page.aspx?prid=13716 – date provizorii

Activele externe includ: credite acordate nerezidenţilor; depozite plasate la

nerezidenţi; titluri de valoare negociabile deţinute (emise de nerezidenţi); acţiuni
deţinute şi alte participaţii de capital la nerezidenţi; aurul monetar.
Pasivele externe includ resursele atrase de la nerezidenţi: depozite; titluri de
valoare negociabile emise pe pieţele externe. Conform noilor standarde statistice
internaționale (SEC 2010), începând cu decembrie 2014, alocările de DST de la
FMI sunt incluse în pasivele externe.
Activele interne includ: credite acordate rezidenţilor; titluri de valoare
negociabile deţinute (emise de rezidenţi); acţiuni deţinute şi alte participaţii de
capital la rezidenţi.
Pasivele interne (exceptând elementele componente ale masei monetare M3)
includ resursele atrase de la rezidenţi: depozite cu durată iniţială mai mare de
doi ani (inclusiv depozitele rambursabile după notificare la mai mult de trei luni);

6
Se calculează prin scăderea din activele externe a pasivelor externe. Conform noilor standarde statistice
internaționale (SEC 2010), începând cu decembrie 2014, alocările de DST de la FMI sunt incluse în pasivele
externe.
7
Se calculează prin scăderea din activele interne a pasivelor interne (cu excepţia elementelor componente ale masei
monetare M3).

30
 titluri de valoare negociabile cu maturitate mai mare de doi ani emise pe piaţa
internă; capital şi rezerve.

Creaţia monetară este strâns legată de mecanismele de finanţare a economiei,

care permit agenţilor economici să dispună de resurse pentru consum şi investiţii
peste nivelul veniturilor lor imediate, pe baza anticipărilor viitoare. Această formă
de intermediere, care permite creaţia monetară, este specifică băncilor, care
gestionează depozite la vedere, dar în ultimul timp şi instituţiilor care
administrează plasamente pe termen scurt foarte uşor transformabile în monedă,
cunoscută fiind realitatea după care “creditele fac depozitele”.
În general, instituţiile (societăţile) financiare au ca domeniu de activitate
definitoriu operaţiunile financiare iar ca materie primă, moneda, în diferitele ei
forme de manifestare.
Într-o economie, moneda se creează pe următoarele canale:
a) banca centrală;
b) băncile comerciale (instituții de credit) şi alte societăţi sau instituţii similare;
c) Tezaurul public;
d) Instituţii financiare non-bancare.
Banca centrală emite monedă efectivă sub două forme: bancnote şi conturi
deschise de celelalte organisme financiare, printre care figurează rezervele
bancare. Se disting două tipuri de operaţiuni: banca centrală poate emite monedă
fără legătură directă cu nevoile de trezorerie ale băncilor, ceea ce se poate numi
"monedă centrală neîmprumutată" sau poate emite monedă în funcţie de cerinţele
băncilor, adică "monedă centrală împrumutată".
Creaţia monetară prin bănci vizează băncile comerciale, celelalte instituţii de
credit şi se referă la moneda scripturală sau de cont. Activitatea principală a unei
bănci este de a acorda credite economiei. Potenţialul de creditare al unei bănci
depinde de: volumul resurselor proprii şi atrase; volumul rezervelor obligatorii
deţinute în cont la banca centrală; volumul rezervelor lichide facultative deţinute
în cont la banca centrală sau ca numerar în casieria proprie.
Băncile nu păstrează, de regulă, potenţial de creditare nefolosit, cunoscut fiind
apetitul lor pentru venituri cât mai consistente, uneori neglijând riscurile la care se
expun. Analiza multiplicării depozitelor şi creditelor a dominat mult timp teoria
ofertei de monedă, urmărind să demonstreze bancherilor că dacă ei pot aproba
credite pornind de la situaţia existenţei unor resurse prealabile (depozitele fac
creditele) se produce mai ales situaţia inversă (creditele fac depozite). Procesul de
creaţie monetară implică participarea băncilor care aprobă creditele, iar pe de altă
parte a instituţiei de emisiune care emite monedă centrală în constituirea
rezervelor şi pentru efectuarea plăţilor către alte circuite.

Sarcina de lucru 10

31
 Studiaţi publicaţiile BNR şi site-ul www.bnro.ro şi identificaţi
conţinutul contrapartidei masei monetare din România.

1.4. Dematerializarea monedei şi mijloacele de plată - instrumente

de plată și de credit în practica firmei
Aproape trei mii de ani, societatea omenească a fost dominată de monedele cu
valoare intrinsecă, din aur sau argint, respectiv de moneda materială, asociat cu
alte forme de monedă care aveau însă ca reprezentare tot metalul monetar.
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur a asigurat o stabilitate relativă, o disciplină
internaţională, fără intervenţiile unei autorităţi publice, naţionale sau străine.
Demonetizarea parţială a aurului, oficializată de Fondul Monetar Internaţional în
1976, şi utilizarea sa ca o marfă obişnuită, cotată la bursă, a reprezentat prima
etapă a dematerializării monedei.
Aurul continuă să fie o componentă importantă a rezervelor internaţionale ale
băncilor centrale, naţionale sau regionale, multe state continuă să evalueze
activele lor în aur şi însuşi sistemul monetar european a recurs, în prima lui etapă
de dezvoltare, la beneficiile oferite de metalul preţios prin instituirea unei unităţi
de cont – ECU oficial – care avea la bază o cotă parte din rezervele de aur şi
devize ale ţărilor membre.
De asemenea, multe opinii propagă ideea reinstituirii convertibilităţii în aur sau
argint, ca singură soluţie în asigurarea stabilităţii: economistul american de origine
română, Anghel Rugină în lucrarea “Teoria şi practica economică în epoca de
tranziţie şi după”, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1994;
economistul francez Jacques Rueff, membru al Academiei Franceze de Ştiinţe
Morale şi Politice.
În cursul sec. al XX-lea, formele monedei s-au transformat profund, în sensul unei
dematerializări a monedei prin eliminarea treptată a suportului ei concret,
material, o dată cu progresul monedei bancare. Astfel, într-o mişcare ce s-a
accentuat după al doilea război mondial, apare "moneda scripturală" care nu mai
este direct tangibilă.
Moneda scripturală este un instrument de plată extrem de suplu, care poate fi creat
în funcţie de cerinţele expansiunii economice. În acest fel, extinderea monedei
scripturale, în paralel cu banii electronici, marchează o deplasare a puterii creaţiei
monetare către băncile comerciale care emit monedă prin operaţiunile de credit,
într-un cadru reglementat şi organizat de banca centrală.

32
 Mobilizarea depozitelor bancare, a banilor de cont, se realizează efectiv prin
utilizarea instrumentelor de plată şi de credit, girate de banca centrală, de Tezaur
şi de instituţiile de credit, instrumente care însă nu se identifică cu moneda.
Mijloacele de circulaţie a monedei scripturale se pot încadra în două mari grupe:
instrumentele pe suport "hârtie" şi cele "automatizate", în ultimul timp fiind
prioritară cea de-a doua categorie ca urmare a faptului că băncile au introdus şi
dezvoltat tehnicile informatice, magnetice, electronice şi telematice, respectiv "
monetica".

Sarcina de lucru 11
Explicaţi comparativ şi exemplificaţi demonetizarea, dematerializarea
şi devalorizarea.

Principalele instrumente utilizate sunt:

a. Cecul - reprezintă ordinul de plată pe care titularul unui cont în bancă, îl
dă bancherului direct în favoarea sa ori a unei terte persoane. Cecul este plătibil
"la vedere" şi nu poate fi emis decât asupra unei bănci (sau institutie similară), în
principal din initiativa debitorului.
Din categoria cecurilor, cele mai întâlnite sunt:
 cecul la purtător - este plătit direct persoanei care se prezintă cu el la încasare;
 cecul la ordin - este nominalizat dar poate fi transmis altui beneficiar prin
andosare ( mențiune expresă pe cec);
 cecul certificat sau acceptat - contine garantia plătii dată de către banca
emitentului, care blochează fondurile respective după certificare;
 cecul barat - este o formă a cecului la purtător, care prezintă două linii paralele
pe diagonală şi are caracteristic faptul că nu poate fi plătit în numerar, fiind folosit
numai pentru efectuarea viramentelor; el poate fi de două categorii:
- cec barat general, când virarea se poate face într-un cont deschis la orice
bancă din ţară sau străinătate;
- cec barat specializat, când se are în vedere o anumită bancă, mentionată în
interiorul celor două linii paralele;
 cecul de voiaj - permite beneficiarului să-l încaseze de la orice bancă, cu care
există o convenție în acest sens, şi poate fi folosit la plăţi pentru transport, cazare,
masă, etc.
 cecul roșu de virament - este folosit pentru virarea sumelor între titularii care
îşi au conturile deschise la aceeaşi unitate bancară.

33
 Viramentul - este ordinul de plată adresat de titularul unui cont direct băncii sale,
de a efectua un transfer de fonduri în contul unui beneficiar. Viramentul se
realizează din initiativa debitorului, fără a fi necesară interventia creditorului.

Transfer-credit: o serie de operaţiuni care constau inițial în emiterea de către

plătitor a unui ordin de plată dat unei instituţii de a pune la dispoziţia unui
beneficiar o anumită sumă de bani şi care se finalizează prin acceptarea
respectivului ordin de plată de către instituţia destinatară.
Participanți:
• instituţie receptoare
- instituţia care recepţionează un ordin de plată în vederea executării
acestuia, inclusiv instituţiile iniţiatoare - prima instituţie care emite un ordin de
plată pe cont propriu în cadrul unui transfer-credit;
• instituţie destinatară
- instituţia care recepţionează şi acceptă un ordin de plată fie în nume propriu,
fie pentru a pune la dispoziţia beneficiarului o anumită sumă de bani, prin
creditarea contului beneficiarului sau prin eliberarea sumei respective în
numerar, în cadrul unui transfer-credit .

Un sistem de plăţi reprezintă un ansamblu de instrumente, proceduri bancare şi

reguli care asigură transferul de fonduri între participanţii la sistem (instituţii
de credit sau instituţii financiare).
 Instituţie: oricare dintre următoarele entităţi:
a) o instituţie de credit, în accepţiunea legislaţiei bancare în vigoare;
b) Trezoreria Statului;
c) Banca Naţională a României.
• emitent - persoana care emite un ordin de plată pe cont propriu; poate fi plătitorul
sau orice instituţie emitentă, inclusiv instituţia iniţiatoare;
• plătitor - prima persoană care emite, în nume şi pe cont propriu, ordinul de plată
în cadrul unui transfer-credit; plătitorul poate fi un client al instituţiei iniţiatoare sau
instituţia iniţiatoare;
• beneficiar - persoana desemnată prin ordinul de plată de către plătitor să
primească o anumită sumă de bani; beneficiarul poate fi un client al instituţiei destinatare
sau instituţia destinatară.

 Debitarea directă executată prin casa de compensare automată: o

modalitate de plată a unei sume de bani convenite între plătitor şi beneficiar:
constă în debitarea preautorizată a contului plătitorului de către instituţia
plătitoare în baza prevederilor mandatului de debitare directă, la solicitarea

34
 beneficiarului, şi creditarea corespunzătoare a contului beneficiarului de către
instituţia colectoare în baza angajamentului privind debitarea directă - nu necesită
autorizarea prealabilă de către plătitor a fiecărei instrucţiuni de debitare directă
trasă asupra contului său.
Debitarea directă:
• participant - Banca Naţională a României şi orice instituţie de credit admisă a
participa în casa de compensare automată
• plătitor - o persoană fizică sau juridică al cărei cont deschis la o instituţie
plătitoare urmează să fie debitat sau a fost debitat cu suma prevăzută în instrucţiunea de
debitare directă;
• casa de compensare automată - sistemul de plăţi care asigură compensarea
fondurilor, aflat în proprietatea şi administrarea TransFonD - S.A. (societate comercială
constituită în anul 2000 de către BNR şi un număr de bănci).
• instituţie colectoare - participantul la care beneficiarul are deschis contul care
urmează a fi creditat sau a fost creditat cu suma prevăzută în instrucţiunea de debitare
directă; instituţia colectoare poate fi în acelaşi timp şi beneficiar;
• instituţie plătitoare - participantul la care plătitorul are deschis contul care
urmează a fi debitat sau a fost debitat cu suma prevăzută în instrucţiunea de debitare
directă - poate fi în acelaşi timp şi plătitor

Efectele de comerţ - sunt titluri de credit între întreprinderi care pot fi totodată
considerate ca instrument de circulaţie a monedei scripturale; cele mai utilizate
efecte de comerţ sunt: cambia, biletul la ordin, warantul, conosamentul. Circuitul
efectelor de comerţ le conferă credibilitate, în principal prin acceptare, andosare,
avalizare, scontare, rescontare.
Cambia este efectul de comerţ prin care o persoană, numită trăgător sau emitent,
dă ordin altei persoane, numită tras de a plăti o anumită sumă unei a treia
persoane, beneficiar, la o dată determinată (scadenţă) şi într-un anumit loc.
• Trăgătorul este emitentul cambiei care are calitatea de creditor;
• Trasul este debitorul;
• Beneficiarul cambiei este creditorul trăgătorului, deci intervin trei factori,
existând în acelaşi timp condiţia unor menţiuni obligatorii pe înscris, privind suma de
plată, data plăţii, semnătura trăgătorului.

În România, cambia este reglementată prin: Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi
biletului la ordin, cu modificările şi completările ulterioare; Normă tehnică BNR
nr. 10 din 20.apr.1994 privind cambia si biletul la ordin, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I 119 bis 1 14.iun.1995 şi nr. 4 din 2009
Circuitul cambial

35
  Cambia este emisă de trăgător şi înaintată trasului pentru acceptare,
respectiv pentru confirmarea obligaţiei de plată în condiţiile prevăzute în efectul
de comerţ, situaţie în care va înscrie "acceptat" pe trată, va semna şi va trece data
acceptării; numai după acceptare trasul devine răspunzător faţă de posesorul
cambiei, beneficiarul;
 În operaţiile cambiale poate interveni şi avalul care implică menţiunea
scrisă pe cambie de către o persoană, numită avalist, care îşi ia obligaţia plăţii
cambiei în condiţiile în care trasul sau orice altă persoană înscrisă pe cambie, nu
achită la scadenţă suma prevăzută; reprezintă deci o garanţie dată de o persoană
străină de cambie, de obicei de o bancă, recunoscută prin înscrierea menţiunii "per
aval" şi are ca efect mărirea încrederii în efectul de comerţ şi facilitarea circulaţiei
lui.
 Cambia este înaintată beneficiarului care o va păstra până la scadenţă când
o va prezenta trasului care va efectua plata;
 Beneficiarul poate transfera altei persoane dreptul de creanţă asupra
trasului, înainte de scadenţă; această operaţiune se numeşte gir sau andosare şi
constă efectiv din înscrierea, pe versoul cambiei, a menţiunii "Plătiţi la ordinul-
urmează numele complet al noului beneficiar - şi semnătura". Persoana care
efectuează girul se numeşte "girant", iar cea care primeşte cambia, "giratar".
 Într-o altă situaţie şi în anumite condiţii, cambia poate fi cedată definitiv,
de ultimul ei beneficiar unei bănci, înainte de scadenţă, ca urmare unei nevoi
imediate de lichidităţi, operaţiune numită scontare, similară unui credit bancar
pentru care se calculează o dobândă, numită scont, în funcţie de taxa de scont.
 Dacă cedarea cambiei are loc cu condiţia răscumpărării ei înainte de
scadenţă de către ultimul beneficiar, operaţiunea se numeşte pensiune şi se
realizează cu plata unei dobânzi, numită taxă de pensiune.
 În continuare, banca îşi poate prezenta portofoliul de efecte de comerţ
băncii centrale, care analizează titlurile şi îi acordă un credit de refinanţare în
cadrul operaţiunii de rescontare, în condiţiile legii.
 În relaţia cu banca, ultimul beneficiar al cambiei poate obţine şi un
împrumut bancar pe gaj de efecte de comerţ, la o valoare procentuală
calculată în funcţie de suma înscrisă pe cambiile acceptate.
Ultimele trei operaţiuni cu cambii transformă creditul comercial în credit bancar.
 În continuare, banca îşi poate prezenta portofoliul de efecte de comerţ băncii
centrale, care analizează titlurile şi îi acordă un credit de refinanţare în
cadrul operaţiunii de rescontare, în condiţiile legii.
 Refuzul de plată la scadenţă din partea trasului, va determina acţiunea de
"protestare a cambiei"; protestul presupune acţionarea în justiţie a trasului pe
motive legate de neîndeplinirea obligaţiilor înscrise în efectul de comerţ.
De exemplu, comerciantul „SaraviRo” SRL din Bucureşti a vândut o cantitate de
marfă în valoare de 200.000 lei lui „Eurovidal” SA, agent economic din Galaţi, cu
scadenţa peste 8 luni şi cere ca această sumă să fie plătită lui „Norvys” SRL, agent

36
 economic din Iaşi. În acest caz „SaraviRo”, în calitate de trăgător, va completa
cambia cu următorul conţinut:
"Bucureşti, data 01.09.2016 Bun pentru 200.000 (două sute mii) lei. La data de
01.04.2017 veţi plăti contra acestei cambii la ordinul lui Norvys SRL suma de
200.000 (două sute mii) lei. Semnat SaraviRo SRL Bucureşti.”
În partea de jos a cambiei se înscrie numele şi adresa lui Eurovidal SA (trasul).

Sarcina de lucru 12
Consultați bibliografia indicată (curs, legislație, site BNR) și simulați
o operațiune comercială în care veți utiliza cambia. Completați o
cambie pe modelul anterior, cu datele concepute de dvs. sau preluate
din practica economică.

Biletul la ordin este înscrisul prin care o persoană, numită subscriitor sau tras, se
angajează să plătească la o dată stabilită o sumă determinată unei alte persoane
numită beneficiar. Biletul la ordin este emis de tras şi cuprinde iniţial numai două
persoane: creditorul beneficiar şi trasul debitor.
Circuitul biletului la ordin este, în mare parte, similar circuitului cambial.

37
 Pe exemplul prezentat anterior, biletul la ordin va avea următorul conţinut:
"Galaţi, 01.09.2016. Bun pentru 200.000 lei. La 01.04.2017 voi plăti contra
acestui bilet la ordin, la ordinul lui Norvys SRL (creditor) suma de 200.000 lei.
Semnat Eurovidal SA (debitor)."
Biletul la ordin poate circula ca şi cambia prin andosări succesive până la
scadenţă.

Sarcina de lucru 13
Consultați bibliografia indicată (legislație, site BNR, site firmă) și
simulați o operațiune comercială în care veți utiliza biletul la ordin.
Completați un bilet la ordin pe modelul anterior, cu datele concepute
de dvs. sau preluate din practica economică.

Cartela bancară - este cel mai utilizat instrument de plată şi de credit fără suport
"hârtie". Ea oferă servicii numeroase la un pret rezonabil: retrageri de bancnote
din distribuitoare special instalate, conectate la bănci; plăţi la comercianti afiliati
la acest sistem; posibilităti de restituiri sau de plăţi în stăinătate etc.

38
 Băncile încurajează, în principal datorită costurilor mai reduse, utilizarea
modalităţilor de plată informatizate: plăţi prin cartele, viramente şi prelevări
informatizate, care nu implică nici transferul fizic şi nici înscrieri pe documente.
Din acest punct al evoluţiei, moneda ia forma unei simple informaţii asupra
nivelului de active lichide deţinute de un agent economic (la nivelul contului lui în
bancă) iar modalităţile de reglementare, de lichidare, presupun o simplă circulaţie
a informaţiei care corespunde transferurilor de putere de cumpărare.
În acest mod, tendinţele actuale, ca argument decisiv al dematerializării monedei,
se îndreaptă spre o monedă electronică, definită ca ansamblul tehnicilor
informatice, magnetice, electronice şi telematice care să permită schimbul de
fonduri fără suport hârtie şi care implică o relaţie tripartită între bănci, agenţi
economici şi consumatori, într-un proces general de informatizare a relaţiilor
financiare început de mai bine de 20 de ani.
Băncile centrale ale Uniunii Europene au definit, într-un raport al Institutului
Monetar European din 1994, statutul emitentului monedei electronice, referitor la
puterea de cumpărare inclusă în cartela multiprestatară; corespunzător acestui
raport, emitentul trebuie să aibă calitatea de instituţie de credit, raportat la natura
depozitelor bancare, a fondurilor alocate de la populaţie.

Sarcina de lucru 14
Studiați oferta bancară în domeniul cărților de credit și efectuați o
analiză comparativă pe două instituții de credit, cu date concrete
privind termenele, costurile (dobânzi, comisioane), servicii oferite,
avantaje, dezavantaje etc.

Rezumat
Economia monetară studiază în esenţă influenţa pe care o exercită moneda
asupra funcţionării economiei naţionale, regionale sau mondiale.
Moneda a fost definită în decursul timpului în funcţie de formele şi rolul care i
s-au atribuit în fiecare perioadă a dezvoltării societăţii. Evidenţierea relaţiilor
existente între monedă, pe de o parte şi între producţie şi consum, pe de altă
parte, precum şi furnizarea bazelor ştiinţifice necesare politicii monetare se
realizează prin studiul teoriilor şi doctrinelor monetare.

39
 Dematerializarea monedei implică eliminarea treptată a suportului ei concret,
material, o dată cu progresul monedei bancare. Mobilizarea depozitelor
bancare, a banilor de cont, se realizează efectiv prin utilizarea instrumentelor
de plată şi de credit, instrumente care însă nu se identifică cu moneda.
Masa monetară cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care circulă într-o
ţară la un moment dat, este o mărime eterogenă care conţine toate formele de
monedă, în proporţie variabilă. Masa monetară în circulaţie exprimă
angajamentele de plată şi se reflectă în pasivul bilanţului băncii de emisiune
sau al altor creatori de monedă.
.

Teste de autoevaluare
1. Moneda poate fi definită ca:
a. instrument de plată și de credit;
b. disponibilităţile monetare propriu-zise, mijloacele de plată utilizabile cu destinații
precise pe piaţa bunurilor şi serviciilor;
c. ansamblul mijloacelor de plată care circulă într-o ţară la un moment dat;
d. instrument de plată nedeterminat, general şi imediat;
e. active financiare pe termen scurt, mediu sau lung.

2. Dematerializarea monedei presupune:

a. demonetizarea aurului şi înlocuirea progresivă a numerarului cu banii de cont;
b. pierderea de valoare (de materie) a monedei şi suspendarea convertibilităţii în aur
c. eliminarea treptată a suportului material al banilor;
d. introducerea activelor financiare negociabile pe piaţa de capital;
e. fenomene inflaţioniste accentuate şi instabilitate monetară.

3. Componentele contrapartidei masei monetare sunt definite de:

a. resursele atrase de creatorii de monedă;
b. activele înregistrate de creatorii de monedă;
c. emisiunea monetară;
d. numai datoria publică;
e. numai efectele de comerț și alte titluri private.

4. Masa monetară cuprinde următoarele:

a. numai moneda emisă de banca centrală;
b. numai moneda efectivă şi depunerile la termen în vederea economisirii;
c. ansamblul mijloacelor de plată care circulă într-o ţară la un moment dat;
d. instrumentele de plată şi de credit;
e. activele reale şi financiare care se află pe teritoriul unuiui stat.

5. Studiul teoriilor şi doctrinelor monetare are ca scop, printre altele:

40
a. evidenţierea relaţiilor existente între monedă, pe de o parte şi producţie şi consum, pe de altă
parte;
b. definirea precisă a funcţiilor banilor şi rolului acestora în societate;
c. furnizarea bazelor ştiinţifice necesare politicii monetare;
d. cunoaşterea formelor monedei, în evoluţie şi a semnificaţiei lor;
e. asigurarea unui fundament ştiinţific activităţii băncii centrale.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1.d; 2.c; 3.b; 4.c; 5. a,c.

Bibliografie minimală
1. Basno C., Dardac N. s.a. (2003). Monedã, credit, bãnci, EDP, Bucureşti, p. 5-21, 23-76,
77-125
2. Dragomir, G. (2010). Structuri și mecanisme financiar-monetare, Ed. Pro Universitaria,
București, p. 11-227
3. Turliuc V., Cocriș. V. (1998). Monedă și credit, Iași, Ed. Ankarom, p. 7-62, 155-177.
4. Voinea, M. Gheorghe, Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Editura
Sedcom Libris, Ediţia III, revizuită, Iaşi, 2004, p. 218-219
5. *** Monitorul Oficial, 2002-2017

41