Sunteți pe pagina 1din 104

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE


CONSTANŢA
PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT ORGANIZATIONAL SI
ANTREPRENORIAT

GESTIUNEA FINANCIARĂ A
AFACERILOR
– Suport de curs –

Titular disciplină: conf.univ.dr. Neguriţă Octav


INTRODUCERE
Disciplina îşi propune să contribuie la însişirea de către studenţi a notiunilor
fundamentale din domeniul finanţelor, privind mecanismul formării valorii adăugate în
economie, în expresie monetară, care prin distribuirea către principalii autori participanţi la
constituirea acesteia, iniţial, în formă bănească, să se transforme în finanţe la nivelul
entităţilor economice din sistemul public şi privat şi nu în ultimul rând, în finanţe
internaţionale. În urma acestui curs, studenţii, pe informaţiilor furnizate prin mixurile de
cunoştinţe din domeniul finanţelor, se vor familiariza cu conceptele, tehnicile, instrumentele,
metodele, analizele necesare dezvoltării unei politici de formare a organizaţiilor profit şi non-
profit, fiind capabili să participe la crearea unei valori adăugate cât mai mari, care reprezintă
produsul intern brut al oricărei economii.
Practica financiară la nivelul entităţilor se concretizează în: analiza financiară,
planificarea financiară, gestiunea financiară pe termen scurt, strategia financiară, evaluarea
patrimonială şi financiară a întreprinderii şi nu în ultimul rând, deciziile financiare, deciziile
de investiţii şi politica dividendelor.

Obiectivele cursului
Cursul de Finanţele întreprinderii îşi propune drept obiectiv principal să „înarmeze”
studenţii în economie, viitorii specialişti în domeniul finanţelor, cu elementele de bază ale
teoriei şi practicii legate de esenţa, rolul şi funcţiile finanţelor, într-un mediu de afaceri instabil,
plin de risc şi incertitudine, astfel încât aceştia să-şi întregească cunoştinţele economice şi
abilităţile prin care să se adapteze cerinţelor impuse de competiţia pe piaţă muncii.
Totodată, cursul îşi propune:
- o aprofundare a cunoştinţelor necesare pentru determinarea oportunităţii dezvoltării
produselor cu un aport mare de valoare adăugată pentu întreprinzători şi investitori;
- evidenţierea aspectelor teoretice şi practice concrete la nivelul întreprinderii generate
de activitatea de exploatare, financiară şi extraordinară şi efectuarea unei analize financiare
capabile sa realizeze o diagnosticare a stării de performanţă, o măsurare a creşterii valorii
întreprinderii;
- înţelegerea dimensionării stocurilor şi asigurarea resurselor de finanţare;
- identificarea costului diferitelor forme de finanţare în alegerea investiţiei şi luarea
celei mai eficiente decizii de finanţare;
- identificarea modalităţilor de estimare a riscurilor întâlnite în activitatea de
previziune şi bugetare a întreprinderii.
Competenţe specifice
iniţierea, înţelegerea şi însuşirea aspectelor esenţiale ale mecanismului creării valorii
adăugate în expresie monetară;
pregătirea viitorilor manageri prin întregirea cunoştinţelor teoretice şi abilitaţilor
practice însuşite/formate în anii de studiu în cadrul disciplinelor complementare;
adaptarea conceptuală şi aplicativă a viitorilor manageri ai organizaţiilor moderne la
condiţiile transformărilor rapide şi profunde ale vieţii politice, economico-sociale,
culturale;
elaborarea unui plan de afaceri care are la bază valoarea adăugată nou creată şi
distribuirea acesteia, în expresie monetară, în cadrul unei economii orientată spre
nevoile populaţiei, pe motivarea şi satisfacerea angajaţilor;
managerul va gândi în termeni financiari spre redistribuirea resurselor financiare
constituite în toate tipurile de bugete din venituri beneficiare.
Structura cursului
Capitolul 1. Echilibrului financiar al întreprinderii
1.1. Bilanţul contabil, instrument de analiză al echilibrului financiar
1.2. Descrierea contabilă. Situaţia netă
1.3. Indicatorii echilibrului financiar
Capitolul 2. Analiza rezultatelor de gestiune
2.1. Contul de rezultate
2.2. Soldurile intermediare de gestiune
2.3. Capacitatea de autofinanţare
2.4. Autofinanţarea
Capitolul 3. Cash-flow-ul de gestiune şi tabloul de finanţare
3.1. Cash-flow-ul de exploatare şi cash-flow-ul de gestiune
3.2. Conţinutul tabloului de finanţare
3.3. Articularea tabloului de finanţare cu bilanţul şi contul de rezultate
3.4. Tipologia tabloului de finanţare
Capitolul 4. Diagnosticul financiar al rentabilităţii şi al riscului
4.1. Diagnosticul rentabilităţii întreprinderii
4.1.1. Ratele de rentabilitate economică
4.1.2. Ratele de rentabilitate financiară
4.1.3.Descompunerea ratelor de rentabilitate
4.2. Diagnosticul riscului
4.2.1. Riscul economic
4.2.2. Riscul financiar
4.2.3. Riscul de faliment (insolvabilitate)
Capitolul 5. Necesităţile de finanţare a activităţii întreprinderii
5.1. Ciclul financiar şi ciclul de exploatare
5.1.1. Ciclul financiar
5.1.2. Ciclul de exploatare
5.2. Viteza de rotaţie a capitalurilor
5.3. Gestiunea stocurilor
5.3.1. Gestiunea stocurilor în situaţii de incertitudine
5.4. Optimizarea mărimii stocurilor
5.5. Sistemul de rate cinetice
5.6. Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar
5.7. Metode de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare
5.7.1. Metode analitice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare
5.7.1.1. Metode analitice de determinare bazate pe costurile de exploatare
5.7.1.2. Metode analitice de determinare bazate pe cifra de afaceri
5.7.2. Metode sintetice de determinare a nevoii de finanţare a ciclului de exploatare
Capitolul 6. Bugetele întreprinderii
6.1. Bugetul – instrument de planificare financiară
6.2. Sistemul bugetar al întreprinderii
6.3. Bugetul vânzărilor
6.4. Bugetul producţiei
6.5. Noţiunea de trezorerie
6.6. Bugetul de trezorerie
6.7. Costul creditelor de trezorerie şi costul creditelor de scont
Capitolul 7. Delimitări conceptuale privind decizia de finanţare pe termen lung
7.1. Decizii de finanţare pe termen lung
7.2. Elementele financiare ale unei investiţii în mediul cert
7.3. Fundamentarea deciziei de investiţii
7.4. Leasingul
CAPITOLUL 1.

ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII

Scopul capitolului 1 este aprofundarea cunoştinţelor teoretico-metodologice esenţiale privind


performantele întreprinderii evaluate prin indicatori ai echilibrului financiar. Evidenţierea
aspectelor teoretice şi practice concrete la nivelul întreprinderii generate de activitatea de
exploatare, financiară şi extraordinară şi efectuarea unei analize financiare capabile sa
realizeze o diagnosticare a stării de performanţă, o măsurare a creşterii valorii întreprinderii.

Obiectivele capitolului 1 sunt:


să familiarizeze viitorii economişti specialişti cu noţiunile fundamentale din domeniul
finanţelor, să definească conceptele de bază din acest domeniu atât de vast: produsul intern
brut, valoarea nou creată, etc;
să-şi însuşească cunoştinţele referitoare la rolul, locul şi obiectivele din domeniul finanţelor
şi unele informaţii referitoare la existenţa şi afirmarea acestui domeniu în economia
românească de tranziţie;
să definească conceptul de sistem financiar al întreprinderii ca ştiinţă, artă, procese,
profesie;
să prezente teoretic conceptele sistemului financiar al întreprinderii, în evoluţia lor practică
ca soluţie care a dus la transformarea unei ştiinţe într-o profesie;
să-şi adopte minimul de noţiuni teoretice din domeniul finanţelor întreprinderii care să le
folosească viitorilor manageri în înţelegerea situaţiei financiare, a poziţiei întreprinderii în
sistemul economic;
să cunoască şi să înţeleagă procesele ansamblului de principii, teorii şi instrumente de
analiză din acest vast domeniu de activitate;
să se adapteze activităţilor economice funcţie de nevoile clienţilor şi să obţină profit prin
satisfacerea şi fidelizarea acestora;
să obţinenă capacitatea de a lua cele mai eficiente decizii funcţie de structură, componentele
şi formele de existenţă ale mediului financiar, ce vor conduce la maximizarea valorii
întreprinderii

Concepte cheie
bilanţul contabil;
elemente de activ patrimonial;
elemente de pasiv patrimonial;
produs intern brut;
echilibrul financiar;
situatia netǎ;
fondul de rulment;
necesarul de fond de rulment;
trezoreria netǎ;
cash-flow-ul.
Introducere
Întreprinderile, societăţile comerciale şi agenţii economici evoluează într-un mediu
financiar care le oferă instrumente şi posibilităţi de acţiune specifice, dar în acelaşi timp le
impun şi anumite constrângeri.
De altfel, oportunităţile şi constrângerile generate de mediul financiar permit definirea
obiectului gestiunii financiare a întreprinderii sau a finanţelor întreprinderii.
Problematica gestiunii financiare a întreprinderii şi conţinutul său sunt strâns legate de
contextul intern, dar şi de mediul extern al întreprinderii. Aceste condiţii impun evidenţierea
aspectelor universale dovedite de teoria şi practica financiară şi de asemenea evidenţierea
aspectelor ocazionale proprii tipului de întreprindere sau contextului naţional.
Prima temă a cursului de Finaţele întreprinderii predat studenţilor facultăţilor
economice abordează problematica complexă a manifestărilor sistemului financiar al
întreprinderii, dezvoltarea acestora, rolul, locul, obiectivele şi funcţiile finaţelor întreprinderii,
în general, cu trimiteri şi exemplificări în viaţa economico-socială.
O întreprindere, indiferent de obiectul său de activitate va aborda problemele
referitoare la finanţele întreprinderii ori de câte ori va efectua o operaţiune care pune în
circulaţie moneda, confruntându-se cu oportunităţile şi cu constrângerile finanţelor.
Şi totuşi anumite aspecte ale finanţelor întreprinderii prezintă un caracter specific.
Astfel, stadiul şi formele de dezvoltare ale sistemului financiar naţional sau internaţional pot
influenţa natura şi diversitatea instrumentelor, mecanismelor şi instituţiilor care afectează
gestiunea financiară.
În egală măsură, însă, puterea şi orientările fiecărei întreprinderi determină
posibilităţile sale de acţiune financiară.
Deci, un studiu pertinent al gestiunii financiare a întreprinderii necesită luarea în
consideraţie şi a influenţelor neaşteptate, datorate caracteristicilor proprii ale întreprinderii, cât
şi a caracteristicilor inerente ale sistemului financiar.
Conţinutul gestiunii financiare a întreprinderii poate fi enunţat astfel:
1. Mediul financiar şi obiectul gestiunii financiare a întreprinderii
2. Rolul gestiunii financiare a întreprinderii
3. Responsabilităţi operaţionale ale gestiunii financiare
Mediul financiar al întreprinderii reprezintă un ansamblu de procese referitoare la
crearea, conservarea şi circulaţia monedei şi a altor active financiare. De altfel, moneda şi
celelalte active financiare reprezintă una din manifestările sistemului financiar complex care
antrenează în fapt cinci categorii distincte de componente.
În primul rând sistemul financiar înglobează o masă de instrumente (1) ce corespund
unei game vaste de active, de titluri financiare, respectiv documente reprezentative de drepturi
de proprietăţi, sau de drepturi de creanţă deţinute de o persoană asupra altei persoane. Acestea
permit caracterizarea operaţiilor financiare ca operaţii de creare, achiziţionare, deţinere sau
cedare a titlurilor financiare.
În al doilea rând sistemul financiar presupune existenţa unor instituţii financiare
specializate în efectuarea operaţiilor financiare (2. bănci, societăţi financiare, intermediari
specializaţi în tranzacţii bursiere).
În al treilea rând, titlurile financiare converg către pieţele de active financiare (3)
unde au loc tranzacţiile acestor titluri. Rolul acestor pieţe este de finanţare a întregii economii
(pieţe bursiere), de refinanţare a instituţiilor financiare (pieţe monetare) şi de acoperire a
riscurilor financiare (pieţe de opţiuni şi pieţe de contracte financiare la termen).
În al patrulea rând, atât tranzacţiile financiare cât şi activitatea instituţiilor
specializate sunt generate de dispoziţii juridice şi tehnice (4) care vizează organizarea şi
reglarea comportamentului financiar al celor trei componente deja enunţate.
O a cincea componentă a sistemului financiar se referă la intervenţia anumitor
variabile de reglare fixate în cadrul pieţelor specializate (5), de exemplu: rata dobânzii,
cursul de schimb valutar, cotaţiile bursiere.
Deci pentru toate întreprinderile, gestiunea financiară trebuie să asigure coordonarea
instrumentelor sau activelor financiare (1), a variabilelor (5) şi a procedurilor de reglare (4) în
vederea realizării relaţiilor cu partenerii financiari (2) întâlniţi pe pieţele financiare (3).
Pentru fiecare întreprindere conţinutul gestiunii financiare este legat de dezvoltarea
sistemului financiar global, dar şi de modul de dezvoltare al întreprinderii pe parcursul
întregului ciclu de viaţă al acesteia, respectiv lansare, creştere, maturitate şi declin.
Obiectivul fundamental îl constituie maximizarea valorii întreprinderii, respectiv
creşterea averii proprietarilor săi. Maximizarea valorii presupune trei implicaţii majore care
definesc mai bine rolul gestiunii financiare:
a. Angajarea patrimoniului în proiecte de investiţii, ceea ce presupune că gestiunea
financiară trebuie să asigure calitatea şi nivelul performanţelor ce trebuie realizate de
întreprindere în diferite proiecte şi activităţi; deci maximizarea valorii întreprinderii.
b. Gestiunea financiară are rolul de a împiedica disiparea patrimoniului cu ocazia
unui faliment, deci menţinerea nivelului performanţelor financiare pe termen mediu şi lung, a
solvabilităţii şi stăpânirea echilibrului financiar.
c. Gestiunii financiare îi revine sarcina de a pune în aplicare instrumentele de
acoperire corespunzătoare asigurării protecţiei împotriva riscurilor; deci stăpânirea riscurilor
financiare.

1.1. Bilanţul contabil, instrument de analiză al echilibrului financiar


Într-o economie competitivă, activitatea unei întreprinderi, indiferent de obiectivul său
de activitate, urmăreşte atingerea a cel puţin două ţeluri principale: realizarea de profit şi
satisfacerea necesităţilor unei anumite categorii de cumpărători. Ori, pentru realizarea celor
două mari ţeluri este necesară informaţia care să dezvăluie poziţia financiară a întreprinderii şi
profitabilitatea acesteia. Practica socială a investit contabilitatea, componentă esenţială a
sistemului informaţional economic, să construiască o informaţie completă şi credibilă.
Contabilitatea prin mijloacele şi procedeele sale specifice oferă o analiză pertinentă îndreptată
spre piaţă, oferă orientări asupra strategiei economice viitoare, clarificări asupra trecutului şi
prezentului întreprinderii, soluţii şi motivaţii pentru deciziile luate. Această ştiinţă reprezintă
un sistem logic, dar şi raţional de informare specializată ce este supus unor norme şi convenţii
definite social.
Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, documentul oficial de gestiune
„care trebuie să reflecte o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei
financiare şi a rezultatelor obţinute” este bilanţul contabil.
Înfăptuirea imagini fidele de către contabilitate necesită ca informaţiile furnizate de
către aceasta să îndeplinească următoarele condiţii:
datele contabile să fie înregistrate în contabilitate în timp util pentru a fi prelucrate şi
utilizate;
informaţiile contabile să ofere utilizatorilor o descriere adecvată, să fie corecte şi
complete;
contabilizarea faptelor să fie în acord cu baza lor juridică şi economică;
informaţiile furnizate de contabilitate să rezulte din aplicarea lui cu bună credinţă a
regulilor şi procedeelor contabile.
Bilanţul contabil, din punct de vedere conceptual, reprezintă cea mai importantă
sintetiză informaţională a contabilităţii, obţinută prin structurarea, agregarea şi sistematizarea
în expresie valorică a patrimoniului unei entităţi, la un anumit moment. Acesta caracterizează
la un moment dat elementele constitutive ale patrimoniului şi conţine un sistem de indicatori
ce se elaborează pe baza datelor furnizate de contabilitate, fie preluate direct, fie prelucrate în
prealabil.
Bilanţul contabil este un mod de analiză şi de conducere, el reprezintă oglinda
activităţii întreprinderii, fiind principalul mijloc de informare a tuturor celor interesaţi, o sursă
principală de informaţii pentru managerul unei unităţi în ceea ce priveşte modul de
desfăşurare a activităţii pe care o conduce. Acesta este instrumentul pentru calcularea
indicatorilor macroeconomici şi pentru elaborarea prognozelor, servind la stabilirea
patrimoniului economiei naţionale. „Aprecierea activităţii desfăşurate de orice întreprindere,
precum şi elaborarea deciziilor economice se fundamentează pe analiza celui mai complex
„produs” al contabilităţii, respectiv, bilanţul”, afirmă prof. Horomnea E., în lucrarea
Managerial Competence end in the technological changes background, vol. II, Management
of Technological Changes”, publicată în Grecia în anul 2003.
Bilanţul contabil, model specific metodei contabilităţii, oferă un tablou sintetic şi
static în expresie bănească asupra situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor globale (profit sau
pierdere) de la un nivel microeconomic, respectiv a unui agent economic şi până la cel mai
ridicat nivel - cel naţional. Cu ajutorul structurilor calitative ale posturilor sale, bilanţul
contabil realizează dubla reprezentare patrimonială.
Asupra bilanţului acţionează direct două dintre principiile contabile:
 principiul necompensării – conform căruia nu este admisă compensarea elementelor
structurate din punct de vedere al lichidităţilor cu acele elemente structurate din punct de
vedere al exigibilităţilor sau mai precis a creanţelor cu datoriile;
 principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere care interzice modificarea într-un
fel a bilanţului de deschidere a exerciţiului următor, ceea ce presupune egalitatea bilanţului
final al unui exerciţiu cu bilanţul iniţial al exerciţiului următor.
În teoria cunoaşterii contabile, bilanţul contabil are rolul de a demonstra valabilitatea
principiilor metodei contabilităţii, dubla reprezentare şi dubla înregistrare pe care se bazează
contabilitatea în partidă dublă, iar în practică bilanţul are un rol important în conducere, în
asigurarea artei manageriale, fiind un sistem adecvat pentru analiza activităţii întreprinderii şi
luarea măsurilor ce se impun.
Imaginea asupra situaţiei existenţei patrimoniale la un moment dat exprimată de bilanţ
este completată de situaţia veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor economice şi financiare a
întreprinderii, redate de contul de profit şi pierdere, dar şi de anexele la bilanţ şi de raportul de
gestiune ce cuprinde o analiză economico-financiară a modului de realizare a indicatorilor
unităţii. Managerul întreprinderii analizează factorii cu influenţă asupra modului de realizare a
indicatorilor, în special factorii care au condus la nerealizarea atât a indicatorilor tehnici, cât şi
cei financiari. În acest sens se vor prezenta aspectele legate de realizarea planului de
producţie, de încărcare a capacităţii de producţie, de modul de efectuare a aprovizionărilor şi
desfacerilor producţiei, aspecte legate de calitatea produselor, etc
Sub aspect financiar se evidenţiază nivelul costurilor, al rentabilităţii, evoluţia
lichidităţii, folosirea creditelor, etc. Din analiza acestor factori trebuie să rezulte şi măsurile ce
trebuie luate pentru ca influenţa acestor factori să fie minimă sau înlăturată.
De asemenea, se analizează şi factorii cu influenţă pozitivă pentru a amplifica
influenţa lor şi a se realiza în viitor un nivel mai ridicat la acestor indicatori.
Preocupările în domeniul normalizării şi armonizării sistemelor contabile, pe plan
european, s-au concretizat, pe linia normalizării, în conceperea normelor de către
International Accounting Standards Committee (I.A.S.C.), în timp ce pe linia armonizării
sistemelor de contabilitate şi inclusiv a întocmirii situaţiilor financiare, acestea s-au
concretizat în elaborarea de directive, revenindu-i, fiecărui stat membru obligaţia încorporării
acestora în propria lor legislaţie.
La nivelul Uniunii Europene, preocupările armonizării sistemelor contabile s-au
concretizat în adoptarea a trei documente semnificative:
1. Directiva a IV-a europeană, elaborată la 25 iulie 1978 şi revizuită la data de 8
noiembrie 1990, ale cărei prevederi se sprijină pe standardele publicate de Uniunea Europeană
a Experţilor Contabili Economici şi Financiari şi Comitetul de Standarde Internaţionale.
Cuprinsul acestei directive se împarte în patru părţi:
Schema bilanţului (inclusiv contul de rezultate), care cuprinde două scheme de bilanţ,
din care doar una trebuie aplicată la alegere şi două scheme ale contului de profit şi pierdere.
În prima schemă se prezintă bilanţul contabil în format orizontal (în cont) activul fiind
descompus în şase rubrici, notate de la A la F (Capital subscris nevărsat; Cheltuieli de
constituire; Activ imobilizat; Activ circulant; Conturide regularizare; Pierderea exerciţiului),
iar pasivul în cinci rubrici, notate de la A la E (Capitaluri proprii; Provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli; Datorii; Conturi de regularizare; Beneficiul exerciţiului).
În cea de-a doua schemă se prezintă bilanţul contabil în format vertical (în listă), unde
rubricile sunt notate de la A la F (Capital subscris nevărsat; Cheltuieli de constituire; Activul
imobilizat; Activul circulant; Conturi de regularizare; Datorii cu scadenţă mai mică de un an;
Activul circulant (inclusiv E), exclusiv datoriile cu scadenţă mai mică sau egală cu un an;
Suma totală a elementelor de activ după deducerea datoriilor cu scadenţă mai mare de un an;
Datoriile cu scadenţă mai mare de un an; Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; Conturi de
regularizare; Capitaluri proprii).
Directiva a IV-a europeană mai cuorinde normele de evaluare, anexa la bilanţ şi
raportul de gestiune.
Succint, câteva dintre principalele prevederi ale Directivei europene în domeniul
contabilităţii:
conturile anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a situaţiei financiare a întreprinderii;
interpretarea activităţilor economice se face potrivit conceptului juridico-economic al
patrimoniului, prevalând totuşi aspectul juridic;
evaluarea obligatorie a posturilor din bilanţ pe baza metodei costului istoric (plusurile
sau minusurile provenind de la acelaşi post de bilanţ trebuie evaluate separat,
neadmiţându-se compensarea lor);
prevederile referitoarea la conturile anuale nu se pot aplica în mod unitar tuturor
întreprinderilor datorită deosebirilor de ordin juridic şi mărimii diferite a acestora
(întreprinderile mici şi mijlocii beneficiază de simplificări în ceea ce priveşte
prezentarea conturilor anuale în vederea asigurării unui caracter confidenţial vis-à-vis
de concurenţă).
Comparativ cu structura bilanţieră adoptată de sistemul contabil românesc, în analiza
dispoziţiilor Directivei a IV-a europeană, se pot face următoarele remarci:
- capitalul subscris nevărsat figurează, în bilanţul în formă bilaterală sau de cont, ca
primă rubrică în activ sau ca element component al activului circulant (în structură detaliată),
cea de-a doua soluţie fiind agreată de bilanţul românesc;
- cheltuieli de constituire sunt înscrise în mod distinct înaintea activului imobilizat sau
ca elemente componente ale imobilizărilor necorporale. Modelul românesc al bilanţului
prevede cumularea cheltuielilor de constituire cu cele de cercetare-dezvoltare, fapt ce creează
dificultăţi în efectuarea de analize financiare (cheltuielile de constituire fiind considerate
elemente de activ fictiv);
- profitul sau pierderea sunt evidenţiate ca ultime rubrici în pasivul şi respectiv, activul
bilanţier, în timp ce în legislaţiile naţionale aceste elemente sunt înscrise cu semne diferite în
structura capitalurilor proprii.
2. Directiva a VII-a europeană, adoptată la 13 iunie 1983 de către Uniunea
Europeană, este rezultatul studiilor pe plan internaţional, a eforturilor de normalizare şi de
uniformizare în elaborarea şi prezentarea conturilor consolidate, fiind încununat prin Ordinul
nr. 1775 din 29/11/2004, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 27 din 10/01/2005 privind
unele reglementari în domeniul contabilităţii.
3. Directiva a VIII-a europeană referitoare la prevederile utile în domeniul unui
control competent în materie legislativă a bilanţurilor încheiate de agenţii economici.
Dacă facem o extindere a activităţii de normalizare şi armonizare a sistemelor
contabile pe plan internaţional facem trimitere la International Accounting Standards
Committee (I.A.S.C.) care a luat fiinţă în anul 1973 şi al cărui obiectiv principal l-a constituit
dezvoltarea standardele internaţionale de contabilitate printr-un proces raţional care are în
vedere evaluarea, prezentarea şi comunicarea informaţiilor privind informaţiile financiare ale
întreprinderii.
În acest context, „Cadrul de pregătire şi prezentare a situaţiilor financiare”, adoptat în
anul 1989 de International Accounting Standards Committee constituit din 110 paragrafe,
tratează probleme precum: obiectivul, caracteristicile calitative şi elementele care compun
situaţiile financiare, sistemele de măsurare şi conceptul de capital.
Obiectivul situaţiilor financiare îl constituie necesitatea furnizării de informaţii privind
situaţia financiară, performanţa şi evoluţia situaţiei financiare, informaţii cu atât mai utile, cu
cât potenţialii utilizatori sunt puşi în situaţia de a lua decizii cu caracter economic, Mai târziu,
în anul 1995 International Accounting Standards Committee a lansat proiectul de norme
privind „Prezentarea situaţiilor financiare” ce se referă la: un bilanţ, un cont de rezultate, un
tablou al fluxurilor de trezorerie şi notele explicative sau anexa. Forma de prezentare a
bilanţului definit de cadrul I.A.S.C. se apropie de modelul bilanţului franţuzesc sau românesc,
nu se bazează pe formula „active – datorii = capitaluri proprii”, are formă de cont şi
presupune prezentarea distinctă a activelor imobilizate, a activelor circulante, a capitalurilor
proprii şi a datoriilor.
Separarea activelor imobilizate de activele circulante se bazează pe funcţia reală a
acestora şi nu pe scadenţa lor. Întrucât, un asemenea model de bilanţ nu separă datoriile pe
termen scurt de cele pe termen lung (pasivul bilanţului fiind structurat în capitaluri proprii,
interese minoritare şi datorii) nu este posibilă deducerea datoriilor curente (pe termen scurt)
din activele circulante, iar elementele activului circulant nu pot fi clasificate după lichiditatea
lor.
Bilanţul în acest format are drept componente următoarele elemente:
- activele sunt resurse asupra cărora agentul economic exercită un control şi care
provin evenimente trecute, menite de a genera „avantaje economice” viitoare;
- pasivele sunt obligaţii actuale ale întreprinderii generate de evenimente trecute şi
acre antrenează cu ocazia efectuării plăţii, o ieşire de resurse ce comportă un avantaj
economic. Obligaţiile pot avea o bază contractuală, statutară sau legală şi pot rezulta din
practici comerciale curente sau pot fi rezultatul unei politici voluntare a întreprinderii.
Intervine o mare dificultate în distincţia ce trebuie efectuată între o obligaţie prezentă ţi un
angajament viitor;
- capitalurile proprii rezultă din deducerea tuturor datoriilor din activele întreprinderii,
iar mărimea acestora este influenţată de sistemul de evaluare a activelor şi a datoriilor. Doar
în mod excepţional, mărimea capitalurilor proprii corespunde cu valoarea acţiunilor sau cu
valoarea globală a întreprinderii.
Normele contabile din ţara noastră au adoptat o structură generală a conturilor anuale
sub denumirea echivalentă de „bilanţ contabil” sau situaţii financiare anuale. El se întocmeşte
obligatoriu anual, precum şi în situaţia fuziunii sau încetării activităţii de către regiile
autonome, societăţile comerciale, instituţiile publice unităţile cooperatiste, asociaţiile şi
celelalte persoane juridice sau persoane fizice care au calitatea de comerciant.
Introducăndu-se obligaţia de a conduce contabilitatea de către unităţile patrimoniale
începănd cu data de 01.01.1994 în baza planului de conturi general, a Regulamentul de
aplicare a Legii contabilităţii nr.82/1991, modificată şi completată ulterior şi a normelor
metodologice de utilizare a conturilor contabile aprobate prin Hotărârea de Guvern nr.
704/1993, s-a creat şi în România, posibilitatea de reflectare în evidenţe a operaţiunilor
economico-financiare, specifice economiei de piaţă, în acord cu actele normative adoptate în
această petrioadă şi cu prevederile Directivei a-IV-a a Comunităţii Economice Europene şi
Standardelor de Contabilitate Internaţională.
Pentru a răspunde cerinţelor armonizării contabile cu prevederile Comunităţii
Economice Europene, Ministerul Finanţelor Publice a stabilit, prin Ordinul nr.
3055/29.10.2009, forma completă şi conţinutul situaţiilor financiare anuale obligatorii de
întocmit începând cu 01.01.2010 de către societăţile comerciale, societăţile şi companiile
naţionale, instituţiile naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperative şi celelalte
persoane juridice care, în baza legilor speciale de organizare, funcţionează pe principiile
societăţilor comerciale. Aceste entităţi care depăşesc limitele a două dintre cele trei criterii de
mărime: total active: 3.650.000 euro; cifră de afaceri netă: 7.300.000 euro şi număr mediu de
salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50 vor întocmi situaţii financiare anuale ce cuprind:
bilanţul; contul de profit şi pierdere; situaţia modificărilor capitalului propriu; situaţia
fluxurilor de trezorerie; notele explicative la Situaţii financiare anuale.
Situaţiile financiare anuale întocmite de entităţile economice care depăşesc limitele a
două din criteriile de mărime menţionate mai sus constituie un tot unitar. Acestea vor fi
însoţite de Raportul administratorilor şi vor fi auditate potrivit legii.
Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile
prezentate anterior, întocmesc situaţii financiare anuale simplificate compuse din: bilanţ,
contul de profit şi pierdere şi note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate.
Opţional, aceste entităţi, pot întocmi situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia
fluxurilor de trezorerie. Situaţiile financiare anuale simplificate sunt verificate potrivit legii.
Situaţiile financiare anuale trebuie însoţite de o Declaraţie scrisă de asumare a
răspunderii conducerii persoanei juridice pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale în
acord cu Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a CEE. Situaţiile financiare
consolidate sunt elaborate potrivit Reglementărilor contabile conforme cu Directivele
europene.
Importanţa bilanţului contabil a fost remarcată cu multă vreme în urmă. Elocventă este
precizarea profesorului Feleagă N., referitoare la importanţa bilanţului: „pentru a lua decizii
utile, şeful unei întreprinderi trebuie să ştie dacă afacerea sa prosperă, dacă bate pasul pe loc
sau dacă ea este un declin…cu ocazia fiecărei mari crize, economiştii au putut observa că
foarte multe falimente sunt datorate pur şi simplu unei cunoaşteri prea tardive a declinului
afacerilor lor…dar noi nu avem nevoie numai de a determina rezultatul, atunci când o
întreprindere începe să fie în primejdie; este indispensabil să luăm cunoştinţă de prosperitatea
sa. Un şef capabil trebuie să profite de o astfel de perioadă de înflorire, indiferent că ea este
provocată de conjunctură sau de structura economică. Nu putem lăsa să treacă vânturile
favorabile fără să ridicăm pânzele, căci ele (vânturile) nu vor sufla întotdeauna”.
Rolul bilanţului este deosebit de important atât în teoria, cât şi în practica contabilă:
În teoria cunoaşterii contabile, rolul bilanţului este acela de a demonstra valabilitatea
principiilor metodei contabilităţii – dubla reprezentare şi dubla înregistrare – pe care se
bazează contabilitatea în partidă dublă. În cadrul bilanţului se pun faţă în faţă cele două laturi
fundamentale sub care contabilitatea studiază patrimoniul, şi anume: mijloacele materiale şi
băneşti privite după structura, componenţa şi destinaţia lor pe de o parte, şi după sursa lor de
finanţare, de provenienţă pe de altă parte. De asemenea, se verifică teoria că oricâte şi orice
fel de mişcări au loc în ansamblul elementelor patrimoniale la nivelul unei verigi
organizatorice, se menţine egalitatea între cele două laturi fundamentale: mijloacele şi
resursele. Prin intermediul bilanţului, procesul cunoaşterii contabile ajunge la nivelul superior
al generalizării şi al concluziilor privind corelaţiile şi interdependenţele dintre fenomenele şi
procesele economice relevate în datele şi informaţiile din bilanţ şi, pe baza aceasta, al
cunoaşterii tendinţelor de dezvoltare în viitor.
În practica contabilă a unităţilor, prin intermediul bilanţului se realizează şi se pun în
corelaţie toate conturile în care se reflectă elementele patrimoniale ale unităţii, fiind în acest
fel, instrumentul contabil în care conturile îşi pierd o parte din individualitatea şi caracteristica
lor, fiind prezentate printr-un singur element, cel al soldurilor. Tot la fel, la începutul
perioadelor de gestiune, pe baza datelor şi a informaţiilor din bilanţ se deschid conturile.
Datele din bilanţ sunt date de ieşire din sistemul conturilor unei unităţi pe perioada de
gestiune precedată şi date de intrare în sistemul conturilor pe perioada de gestiune următoare.
Astfel, în ciclul contabil bilanţul reprezintă elementul prin care se închide şi cu care începe
acest ciclu.
Bilanţul contabil prezintă importanţă nu numai pentru conducerea unităţii la nivelul
căreia se circumscriu datele şi informaţiile din el, dar şi pentru organele din afara unităţii
interesate să cunoască activitatea şi rezultatele ei, cum ar fi: băncile, investitorii, acţionarii,
salariaţii, organele fiscale, etc.
Prin conţinutul şi anexele sale, bilanţul asigură un volum de informaţii corelate şi
verificate, care exprimă sintetic toate laturile mijloacelor, activităţilor şi rezultatelor unei
unităţi şi care sunt deosebit de utile pentru conducerea acestor unităţi.
Dată fiind importanţa bilanţului contabil, este necesară cunoaşterea funcţiilor pe care
bilanţul le îndeplineşte, având în vedere volumul de informaţii pe care acesta le pune la
dispoziţie în sistemul informaţional al unităţii. Acestea sunt:
1. Funcţia de generalizare a informaţiilor contabile – constituie o manifestare a
procedeului de generalizare din cadrul metodei contabilităţii a procesului cunoaşterii contabile
şi o expresie a momentului final al fluxului de prelucrare a datelor şi informaţiilor contabile
dintr-o unitate.
În organizarea contabilităţii, datele şi informaţiile referitoare la aspectele economice
ce au loc în unitate parcurg un drum ascendent: de la simplu la complex, de la particular la
general, de la primar la centralizator. În acest sens acţionează toate procedeele şi
instrumentele folosite de metoda contabilităţii, bilanţul reflectând momentul final al acestui
flux. În bilanţ se preiau toate datele din fiecare cont, care apoi sunt grupate şi sistematizate în
funcţie de natura lor, în aşa fel încât să obţină date sintetice cu o mare densitate
informaţională, care centralizează şi generalizează întreaga masă a informaţiilor economico-
financiare din sistemul contabilităţii.
2. Funcţia de informare – asigură bilanţului un loc esenţial în cadrul sistemului
informaţional-contabil şi aceasta datorită informaţiilor extrem de importante pe care le conţine
referitoare la mijloacele, sursele, rezultatele economice şi financiare ale unităţii gestionare,
care sunt indispensabile conducerii acesteia. Datorită caracterului lor sintetic, generalizator,
informaţiile din bilanţ permit o privire de ansamblu asupra situaţiei la un moment dat, a
modului cum se asigură principiile gestiunii economice.
Bilanţul oferă informaţii cu privire la felul şi mărimea tuturor mijloacelor economice,
dacă şi în ce măsură mijloacele sunt finanţate din surse proprii sau din surse străine, dacă
exerciţiul pentru care s-a întocmit bilanţul s-a încheiat cu profit sau pierdere, etc. Pe baza
acestor informaţii, deşi post-operative, conducerile unităţii pot lua decizii pentru înlăturarea
deficienţelor sau pentru activarea unor acţiuni eficiente.
Funcţia de informare a bilanţului se extinde şi în afara limitelor organizatorice ale
unităţii gestionare, în sensul că bilanţul este utilizat ca sursă de date pentru o serie de organe
din exteriorul unităţii. Astfel, banca utilizează bilanţul pentru a constata ce destinaţie s-a dat
creditelor acordate, dacă şi în ce măsură aceste credite sunt garantate. De asemenea, bilanţul
este utilizat de organele fiscale pentru determinarea mărimii masei de profit şi implicit a
impozitului pe profit, precum şi a celorlalte impozite şi taxe.
3. Funcţia de analiză a bilanţului – care în fapt reprezintă o continuare şi o adâncire a
funcţiei de informare. Această funcţie scoate în evidenţa factorii de influenţă a fenomenelor şi
proceselor prezentate prin datele şi informaţiile din bilanţ, cât şi mărimea acestor influenţe.
Această funcţie se realizează prin verificarea diverselor corelaţii ce trebuie să existe
între datele şi informaţiile din bilanţul propriu-zis, corelaţia între grupele bilanţului, între
capitolele şi posturile bilanţului sau cele din bilanţ şi anexele la bilanţ, dintre informaţiile
contabile şi cele de plan din anexele la bilanţ, etc.
Această funcţie asigură utilizarea informaţiilor din bilanţ în procesul conducerii
unităţii şi se concretizează mai ales în raportul de gestiune, în care se analizează toţi
indicatorii economico-financiari efectivi sub aspectul abaterilor de la cei planificaţi şi a
factorilor care le-au determinat. Analiza permite stabilirea unui diagnostic al situaţiei
financiare ţi a rentabilităţii entităţii.
4. Funcţia previzională a bilanţului – de anticipare a evoluţiei fenomenelor şi
proceselor economice. În cadrul procesului de conducere a unităţilor economice, bilanţul
contabil constituie un instrument important al reglării activităţii, având în vedere legătura
organică între analiza pe bază de bilanţ, funcţiile întreprinderii şi atribuţiile conducerii. Pe
baza datelor furnizate de bilanţ se controlează modul şi măsura în care unitatea economică şi-
a îndeplinit programele stabilite, prevederile bugetelor gestionare, a utilizat fondurile avute la
dispoziţie, s-a încadrat în disciplina economico-financiară.
Cunoaşterea contabilă prin bilanţ pune în evidenţă împletirea strânsă dintre aceste
funcţii, condiţionarea lor reciprocă. Astfel, utilizarea informaţiilor contabile la un nivel
superior nu este posibilă fără generalizarea prin bilanţ a datelor şi informaţiilor din conturi,
realizată prin funcţia de generalizare.
Pe de altă parte, generalizarea acestor date din conturi se face tocmai în scopul
obţinerii unor informaţii necesare procesului conducerii.
Odată cu informaţia este necesară şi o analiză a acestor informaţii pentru a identifica
factorii care au determinat mărimea şi tendinţa de dezvoltare a fenomenelor şi proceselor
economice.
Pentru a reda o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare
şi a rezultatelor obţinute, trebuie respectate, cu bună credinţă, regulile privind evaluarea
patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile, cum sunt: principiul prudenţei,
principiul permanenţei metodelor, principiul continuităţii activităţii, principiul independenţei
exerciţiului, principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere, principiul necompensării.
Studiul financiar al bilanţului evidenţiază modalităţile de realizare a echilibrului
financiar funcţional sau patrimonial al întreprinderii la un moment dat (de regulă la sfârşitul
perioadei de gestiune), permiţând deci, o analiză financiară statică.
Sub aspect juridic, bilanţul sintetizează starea patrimonială, respectiv ansamblul
drepturilor şi angajamentelor patrimoniale existente la un moment dat.
Drepturile patrimoniale – cuprind drepturile de proprietate şi cele de creanţă şi conferă
titularilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate) sau posibilitatea obţinerii unor
prestaţii din partea altor persoane (drepturi de creanţă).
Drepturile de proprietate – se concretizează în posibilitatea utilizării bunurilor în
scopul consumului, producţiei sau fructificării acestuia pentru obţinerea unor venituri.
În general, o întreprindere deţine anumite drepturi de proprietate asupra unui ansamblu
variat de bunuri materiale cum sunt terenurile, clădirile, stocurile de mărfuri, de materii prime,
de produse finite, cât şi nemateriale reprezentate de brevete, licenţe, mărci de fabrică şi alte
elemente necorporale.
Drepturile de creanţă – adică drepturile asupra terţilor, constau în angajamente
contractate de anumiţi parteneri, cum sunt clienţii ale căror termene de plată, convenite în
avans, au o scadenţă ulterioară livrării bunurilor sau serviciilor, precum şi debitorii
întreprinderii, în calitatea lor de beneficiari ai unor împrumuturi, pentru angajamentele de
rambursare în viitor a capitalului şi costului aferent acestuia sub formă de dobândă. Drept
urmare, conturile de imobilizări, clienţi şi debitori corespunzătoare drepturilor de proprietate
şi de creanţă se vor regăsi în activul bilanţului.
Angajamentele patrimoniale – corespunzătoare obligaţiilor pe care întreprinderea
trebuie să le onoreze la o anumită scadenţă, sunt înregistrate în pasivul bilanţului.
În funcţie de originea lor, angajamentele pot fi consecinţa unor decizii voluntare sau a
unor obligaţii impuse întreprinderii. Astfel, împrumuturile contractate sau obligaţiile de plată
faţă de furnizori sunt rezultatul unor angajamente liber subscrise de întreprindere, concretizate
în datorii reflectate în pasiv, în timp ce obligaţiile fiscale constituie prelevări obligatorii
impuse acesteia, înregistrate tot în pasivul bilanţului.
De asemenea, angajamentele patrimoniale pot fi diferenţiate, în funcţie de efectele lor,
în angajamente corespunzătoare datoriilor şi corespunzătoare capitalurilor proprii.
Cele corespunzătoare datoriilor implică, în general pentru întreprindere, obligaţia de
plată a dobânzilor şi de rambursare a datoriilor, în funcţie de modalitatea şi scadenţa
convenită în contract.
Angajamentele corespunzătoare capitalurilor proprii apar în legătură cu remunerarea
proprietarilor fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii sub formă de aport iniţial la
constituirea capitalului social fie pentru aportul nou cu ocazia unei creşteri de capital, fie
pentru acceptarea menţinerii profiturilor nedistribuite care, în fapt, reprezintă rezerve ce vor
majora capitalul propriu, prin încorporarea lor în cuantumul acestuia.
Capitalurile proprii exprimă valoarea drepturilor pe care proprietarii le deţin asupra
întreprinderii, cu toate că angajamentele de remunerare şi de rambursare luate de aceasta faţă
de proprietarii săi sunt in general nesigure.
Astfel, proprietarii nu beneficiază de nici o garanţie fermă care să le asigure
recuperarea fondurilor investite şi nici de o certitudine în ceea ce priveşte data unei eventuale
recuperări. În legătură cu remunerarea capitalurilor investite, există riscul de nedistribuire a
dividendelor, în ipoteza în care rezultatele obţinute de întreprindere vor fi slabe.
În compensarea riscurilor care decurg din această nedeterminare, proprietarii pot
beneficia de trei avantaje majore, şi anume: dividende superioare, dacă întreprinderea are o
evoluţie financiară favorabilă şi degajă rezultate bune la sfârşitul exerciţiului contabil
(remunerarea nefiind garantată în caz contrar), creşterea valorii capitalurilor proprii, deci a
bogăţiei pe care proprietarii o deţin în întreprindere (chiar dacă nu poate fi avut în vedere un
anumit termen pentru recuperarea sa) şi dreptul de participare la deciziile majore din viaţa
întreprinderii (în special la cele referitoare la desemnarea conducerii acesteia).
Dacă studiul juridic permite prezentarea drepturilor şi angajamentelor patrimoniale,
prezentarea financiară pune în evidenţă relaţia dintre sursele fondurilor (resursele) şi nevoile
(utilizările) cărora le sunt alocate fondurile, ceea ce conduce la necesitatea prelucrării datelor
contabile şi aşezarea lor în activ şi pasiv.
Astfel, pasivul apare ca o sinteză a angajamentelor contractate (optica juridică) sau ca
o inventariere a surselor de finanţare (optica financiară), în timp ce elementele înscrise în
activ corespund unor drepturi patrimoniale (sub aspect juridic) sau unor alocări de fonduri
pentru achiziţionarea acestor drepturi (sub aspect financiar).
Bilanţul se poate defini ca fiind starea la un moment dat a situaţiei întreprinderii.
Asupra sa planează însă incertitudinea asupra conţinutului: descrie el situaţia juridică a
întreprinderii sau situaţia economică şi financiară a acesteia?
De aceea, în prezent, în privinţa bilanţului contabil se întâlnesc mai multe abordări.
O primă abordare priveşte conceptul de patrimoniu. Din punct de vedere economico-
juridic „patrimoniul este format din ansamblul bunurilor (corporale şi necorporale), al
drepturilor şi obligaţiilor ce caracterizează situaţia unei entităţi patrimoniale la un moment
dat”.
Pentru ca să poată fi contabilizate, componentele patrimoniale trebuie să fie exprimate
în etalon monetar.
De asemenea, patrimoniul trebuie să fie ataşat unei persoane fizice sau juridice, care
desfăşoară acte de comerţ, numit titular de patrimoniu.
Determinarea, structurarea şi cunoaşterea patrimoniului se realizează cu ajutorul
bilanţului.
Plecând de la conceptul de patrimoniu, bilanţul la rândul lui, poate fi interpretat din
mai multe puncte de vedere:
Din punct de vedere economic, bilanţul prezintă capitalurile titularului de patrimoniu.
Capitalurile sunt reprezentate atât sub aspectul originii lor, respectiv resursele, cât şi al
modului de utilizare. Acest mod de interpretare generează ecuaţia economică a bilanţului:
Utilizări = Resurse
Abordat din punct de vedere economic, bilanţul permite determinarea provenienţei
fondurilor necesare finanţării întreprinderii şi necesităţile întreprinderii.
Bilanţul economic constituie acel tip de bilanţ ce realizează o separare strictă între
elementele financiare şi elementele relevante pentru procesul productiv sau comercial
desfăşurat de o entitate patrimonială.
Din punct de vedere juridic, un bilanţ reflectă:
- drepturile de proprietate şi de creanţă, clasificate într-o ordine raţională;
- datoriile întreprinderii faţă de terţi şi datoriile acesteia faţă de aportorii de capitaluri
pe bază de risc (asociaţi), clasificate într-o ordine raţională.
Astfel, situaţia netă (SN) se determină după relaţia: SN = Active totale – Datorii totale
Situaţia netă reprezintă, deci, valoarea datoriilor întreprinderii faţă de asociaţi sau,
altfel spus, valoarea drepturilor pe care le posedă proprietarii asupra entităţii patrimoniale.
„O a doua grupă de abordări este centrată pe finalitatea bilanţului de a răspunde
nevoilor analizei economico-financiare.
Modelul de bilanţ, lansat de noul sistem contabil românesc (începând cu 1 ianuarie
1994), inspirat, într-o oarecare măsură după modelul francez, prevede o structurare a activelor
după destinaţia lor, iar a pasivelor după originea lor. Plecând de la bilanţul întocmit şi
prezentat de întreprinderi, printr-o regrupare după funcţiile acesteia, se poate ajunge la o
abordare de tip funcţional”
Bilanţul funcţional constituie acel tip de bilanţ ce se fundamentează pe ordonarea
posturilor în funcţie de natura lor, punând accentul pe ciclurile de exploatare, de investiţii şi
de finanţare. Bilanţul funcţional este „o situaţie de sinteză care permite explicarea funcţionării
unei întreprinderi, privită sub aspectul resurselor de finanţare utilizate în desfăşurarea
activităţii. Astfel, o atenţie deosebită este acordată clasificării mijloacelor (utilizărilor) şi
resurselor în funcţie de ciclul economico-financiar (investiţie, finanţare sau exploatare) de
care aparţin. Ca urmare, bilanţul funcţional se bazează pe distincţia dintre ciclul lung şi ciclul
scurt, ce generează intrări şi ieşiri de disponibilităţi”.
Practic, elaborarea bilanţului funcţional se face pornind de la informaţiile conţinute de
bilanţul contabil, ordonate însă, sub aspectul lichidităţii/exigibilităţii. Aceasta înseamnă
structurarea elementelor de activ după lichiditatea lor, în active imobilizate şi active
circulante, iar structurarea elementelor de pasiv după exigibilitatea lor, în resurse stabile sau
capitaluri permanente şi datorii sub un an. Aceasta are la bază principiul potrivit căruia
capitalurile permanente finanţează activele imobilizate, iar datoriile sub un an sau datoriile pe
termen scurt servesc la finanţarea activelor circulante, principiu care nu este aplicat cu
rigurozitate sau rigiditate în viaţa practică a societăţilor.
Concepţia funcţională are la bază o fundamentare teoretică proprie, cea a ciclurilor de
funcţionare a întreprinderii. Concepţia funcţională a bilanţului porneşte de la premisa că
elementele de activ şi pasiv reflectă valori tranzitorii, structuri trecătoare în procesualitatea
patrimoniului. Structura bilanţului funcţional are la bază structura bilanţului contabil,
clasificând elementele de activ şi de pasiv după apartenenţa la un ciclu sau altul, astfel: ciclul
de investiţii; ciclul de exploatare; ciclul operaţiilor de trezorerie.
Analiza funcţională oferă o imagine mai economică a întreprinderii, vizând modul de
realizare a echilibrului financiar din perspectiva nevoilor identificate şi a resurselor alocate
pentru finanţarea acestora pe cicluri de activitate. În această prezentare se porneşte de la
ipoteza afectării specializate a unei resurse la o nevoie, în sensul finanţării activelor stabile din
resurse stabile şi a activelor circulante din resurse ciclice. Această simetrie, în realitate nu se
respectă, datorită decalajelor în timp între plăţile şi încasările aferente operaţiunilor de
exploatare, determinate de natura activităţii desfăşurate, de durata ciclului de exploatare, de
nivelul activităţii, de organizarea şi gestionarea întreprinderii.
Rolul bilanţului funcţional în analiza echilibrului financiar este de a permite aprecierea
structurii financiare a întreprinderii şi de a contribui la evaluarea necesităţilor financiare,
funcţie de categoriile de resurse de care dispune întreprinderea.
Redactarea bilanţului funcţional a presupus respectarea următoarelor principii:
- la valoarea reală a activelor se adaugă amortizările şi provizioanele contabilizate,
ceea ce presupune că activele luate în calcul sunt la valoarea brută;
- în analiza funcţională, conceptul de activ fictiv nu are aplicabilitate;
- luarea în considerare a imobilizărilor deţinute în leasing, deoarece se apreciază că
acestea servesc procesului de exploatare. Leasingul se substituie unui împrumut tradiţional,
deci el constituie o sursă de finanţare. Imobilizările deţinute în acest sistem trebuie reintegrate
în categoria imobilizărilor, corectându-se în consecinţă, cu acelaşi volum resursele (suma
amortizării pentru partea amortizată, şi, respectiv, datoriile financiare pentru partea
neamortizată);
- cheltuielile ce privesc exerciţiile următoare sunt considerate active imobilizate, fiind
asimilate unor investiţii;
- cheltuielile efectuate în avans sunt considerate, după caz, active ciclice de exploatare
sau în afara exploatării;
- efectele scontate neajunse la scadenţă, sunt incluse în activ la creanţe, iar în pasiv la
credite curente de trezorerie. Efectele şi creanţele cedate sunt eliminate din bilanţul contabil
de la active circulante, dar considerăm că este prudent a fi integrate în bilanţul funcţional,
deoarece întreprinderea le rambursează băncii, în cazul incapacităţii de plată a clientului la
data scadenţei;
- primele de rambursare a obligaţiunilor sunt eliminate din activ, diminuându-se, în
consecinţă, cu valoarea datoriilor financiare din pasiv;
Trecerea de la bilanţul funcţional la cel financiar se poate face printr-o prelucrare
adecvată. Pentru aceasta, elementele de activ şi pasiv trebuie reclasificate după criteriul
duratei: cu o durată peste un an; cu o durată sub un an. Fie prin informaţiile de la baza
bilanţului (modelul francez), fie prin anexe (modelul francez, dar şi cel românesc) se dau
detalii asupra duratelor unor posturi (elemente) din bilanţ.
Bilanţul financiar constituie acel tip de bilanţ în care posturile sunt ordonate în funcţie
de lichiditate (pentru posturile de activ), respectiv exigibilitate (pentru posturile de pasiv).
Bilanţul financiar reflectă solvabilitatea, lichiditatea şi implicit riscul de faliment al
societăţii. El măsoară „capacitatea societăţii de a-şi onora datoriile. Verifică lichiditatea, adică
proprietatea unui activ de a fi rapid transformat în monedă pentru a putea face faţă pasivului
exigibil”.
Sub aspect financiar, orice bilanţ se descompune în trei mari mase: fondul de rulment;
necesarul de fond de rulment şi trezoreria. Aceste trei mase informează asupra echilibrului
financiar al întreprinderii prin relaţia:
Fondul de rulment (FR) – Necesarul de fond de rulment (NFR) = Trezoreria (T)
Această relaţie de echilibru evidenţiază faptul că echilibrul financiar al întreprinderii
este consecinţa deciziilor luate de întreprindere, pe termen scurt, privind gestiunea stocurilor,
politica de credit comercial faţă de clienţi, relaţiile de decontare cu furnizorii, etc., cât şi pe
termen mediu şi lung, privind investiţiile şi acoperirea lor cu resurse de finanţare permanente.
A treia grupă de abordare a bilanţului contabil este potrivit concepţiei anglo-saxone
şi nord-americane, care exclude judecăţile patrimoniale (cu conotaţie predominant juridică),
bilanţul fiind documentul de sinteză care prezintă situaţia financiară a întreprinderii.
Dacă se ia drept exemplu bilanţul practicat de majoritatea firmelor americane, se poate
constata că pot fi definite trei mase valorice:
- Assets (bunurile sau activele);
- Liabilities (datoriile);
- Shareholders equity (capitaluri proprii).
Spre deosebire de multe ţari europene, în care activul bilanţier este prezentat în
ordinea crescătoare a lichidităţii lor, iar pasivele în ordinea crescătoare a exigibilităţii lor, în
Statele Unite firmele îşi prezintă activele şi pasivele în ordinea descrescătoare a lichidităţii,
respectiv exigibilităţii lor.
Această clasificare denotă un element al culturii contabile de tip american, accentul
fiind pus pe elementele pe termen scurt: lichidităţile şi exigibilităţile imediate, prezentate ca
prime elemente ale structurii bilanţiere.
În privinţa prezentării verticale, aceasta are o natură accentuat juridică (dar nu patrimonială,
termen neutilizat în culturile de tip anglo-saxon). Ea pune în evidenţa partea creditorilor întreprinderii:
terţi care au prioritate legală în faţa proprietarilor. Situaţia netă (capitalurile proprii) este considerată,
deci, o parte reziduală.
Conform acestei forme (verticale), ecuaţia de bază a bilanţului este:
Active – Datorii = Situaţia netă (capitaluri proprii)
Situaţia netă mai este cunoscută şi sub denumirea de activ net contabil.
În economiile nord-americane, în multe situaţii practice, s-a probat tendinţa
întreprinderilor de a camufla scăderea beneficiilor, în vederea amorsării tendinţei de scădere a
cursurilor acţiunilor.
Evoluţiile ulterioare ale rezultatelor au probat aceste tendinţe. Pentru un ochi avizat,
disimularea tendinţelor ar fi fost depistată printr-o atenţie suplimentară acordată bilanţului.
Este cunoscut că un bilanţ deteriorat, dar corect întocmit, este anunţul unor dificultăţi
financiare, în timp ce unul care arată în mod corect o situaţie financiară însănătoşită, relevă o
stare precursoare ameliorării beneficiilor.
Acordându-i rolul pe care îl merită, specialiştii au ajuns la concluzia că beneficiile nu
sunt altceva decât rezultatul unor ipoteze filtrate prin intermediul bilanţului.
Bilanţul permite formularea de judecăţi de valoare privind riscul pe care şi-l asumă o
întreprindere şi evaluarea mişcărilor viitoare de trezorerie. Pentru aceasta se poate proceda la
o analiză a bilanţului prin prisma lichidităţii/exigibilităţii şi flexibilităţii financiare cu care se
confruntă întreprinderea.
Lichiditatea se referă la intervalul de timp necesar pentru ca un element de activ să fie
realizat sau convertit în disponibilităţi, iar exigibilitatea, la intervalul de timp necesar pentru
ca o datorie să fie achitată.
Pentru întreprindere, cu cât lichiditatea şi flexibilitatea sunt mai mari, cu atât aceasta
riscă mai puţin să dea faliment.
Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a lua măsurile
necesare, în vederea modificării valorilor şi a calendarului mişcărilor de trezorerie, astfel incât
să se poată face faţă nevoilor şi situaţiilor neprevăzute.
O întreprindere cu un pasiv extern (datorii) atât de mare încât lichidităţile sale sunt
considerate insuficiente pentru a achita obligaţiile la scadenţă sau pentru a finanţa creşterea sa
economică este o întreprindere căreia îi lipseşte flexibilitatea.
În schimb, o întreprindere care este aptă să surmonteze momentele dificile şi care
sesizează cu uşurinţă oportunităţile de investiţii ce i se oferă este o întreprindere cu un grad
mare de flexibilitate financiară.
În general, se afirmă că pentru o întreprindere, cu cât flexibilitatea financiară este mai
mare, cu atât aceasta riscă mai puţin să dea faliment.
Bilanţul consolidat este prezentat în format listă, unde, elementele patrimoniale sunt
prezentate în ordinea descrescătoare a lichidităţii lor, respectiv a exigibilităţii lor, spre
deosebire de multe ţări ale Europei continentale, care preferă ordonarea după criteriul naturii
economice şi al surselor de provenienţă.
Prezentarea separată a elementelor în bilanţ are la bază trei caracteristici esenţiale:
natura activelor şi lichiditatea acestora;
funcţia activelor în cadrul întreprinderii;
suma (este importantă suma, deoarece trebuie prezentate separat elementele ale căror
sume sunt semnificative; în cazul datoriilor a căror sumă este nesemnificativă este
recomandată cumularea valorilor acestor elemente dacă au natură şi funcţie similară), natura
datoriilor (este necesară prezentarea separată a datoriilor purtătoare de dobândă de cele
nepurtătoare de dobândă, a datoriilor fiscale de cele comerciale şi salariale) şi delimitarea în
timp a datoriilor (exigibilitatea datoriilor fiind principalul criteriu de delimitare a datoriilor în
datorii curente şi datorii pe termen lung, ceea ce conduce la prezentarea separată a datoriilor ce devin
exigibile într-un an de la data bilanţului sau în cursul normal al ciclului de exploatare, de datoriile
scadente după această dată).
Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilanţul financiar.
Construcţia bilanţului financiar, pornind de la elementele conţinute în bilanţul
contabil, necesitǎ o tratare prealabilǎ, funcţie de criteriile deja menţionate: lichiditate-
exigibilitate.
Analiza lichiditate-exigibilitate, numitǎ în practica ţǎrilor occidentale „analiza
patrimonialǎ” are meritul de a scoate în evidenţǎ riscul de insolvabilitate al întreprinderii.
Acesta constǎ în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele asumate faţǎ de terţi.
Lichiditatea reprezintă capacitatea elementelor de activ de a fi transformate în bani. Cu
cât un activ este mai lichid, cu atât este mai uşor transformabil în cash (bani).Cele mai lichide
elemente din activul bilanţier sunt chiar disponibilităţile băneşti, iar cel mai puţin lichide,
imobilizările.
Exigibilitatea reprezintă capacitatea elementelor din pasivul bilanţier de a fi
transformate în lichidităţi, respectiv de a fi rambursate furnizorilor de capitaluri. În această
accepţie, cele mai exigibile pasive sunt creditele de trezorerie, în timp ce cel mai puţin
exigibile sunt capitalurile proprii, care în principiu nu trebuie rambursate niciodată (ele ar
putea fi considerate capitaluri rambursabile o dată cu intrarea firmei în procedură de
faliment)”.
Astfel, structurarea elementelor se face în funcţie de creşterea gradului de lichiditate,
începând din partea de sus a activului bilanţier. Se vor înscrie mai întâi elementele cele mai
puţin lichide, adică imobilizările (necorporale, corporale şi financiare), ce se mai numesc
nevoi sau întrebuinţări permanente datoritǎ rotaţiei lente a capitalurilor investite. În continuare
sunt înscrise activele circulante ce au un grad de lichiditate mult mai mare decât al
imobilizărilor, motiv pentru care acestea sunt cunoscute sub titulatura de nevoi sau
întrebuinţări temporare.
Structurarea elementelor după gradul crescător de exigibilitate presupune înscrierea,
mai întâi, a capitalurile proprii provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiţii ale acumulărilor
anterioare (rezerve, profit nerepartizat), continuându-se cu capitalurile din alte surse
(subvenţii, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, alte fonduri). Întrucât aceste resurse nu au o
anumitǎ scadenţǎ pot fi numite resurse permanente.
Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt
împrumuturile pe termen mediu şi lung cu scadenţa mai mare de un an.
Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţa mai micǎ de un
an sub numele de resurse temporare. Analiza datoriilor în funcţie de gradul lor de exigibilitate
prezintă o mare importanţǎ pentru evaluarea riscului pe care îl implicǎ îndatorarea
întreprinderii.
O pregătire a datelor din bilanţul contabil pentru o formǎ adecvatǎ de analizǎ conduce
la următoarea configuraţie a bilanţului financiar:
- partea de sus a bilanţului (HAUT), conţine nevoile, respectiv capitalurile permanente
şi reflectǎ structura financiarǎ prin stabilitatea elementelor care îl compun, pentru reflectarea
echilibrului financiar pe termen lung, cu imobilizări în activ (IMO), cărora le corespunde
capitalurile permanente (CPM) în pasiv;
- partea de jos a bilanţului (BAS) pentru surprinderea echilibrului financiar pe termen
scurt, cu active circulante (ACR) şi disponibilităţi băneşti (DPB) în activ, în corespondenţă cu
datoriile de exploatare (DEX) şi credite de trezorerie (CRT) în pasiv.
Bilanţul financiar, pornind de la un anumit echilibru ce trebuie sǎ existe între durata
unei operaţiuni de finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, pune în
evidenţǎ douǎ reguli principale ale finanţării:
- nevoile permanente, de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din capitaluri
permanente, îndeosebi din capitalurile proprii;
- nevoile temporare vor fi finanţate din resursele temporare.
Nerespectarea celor două reguli de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru
financiar.
Ca reflectare a stării patrimoniale, bilanţul, stabilit la sfârşitul perioadei de gestiune
(numită şi exerciţiu financiar), descrie separat elementele de activ şi de pasiv ale
întreprinderii.
Cele douǎ pǎrţi ale bilanţului ce cuprind elementele de activ în strânsǎ corespondenţǎ
cu elementele de pasiv reflectǎ:
- echilibrul financiar pe termen lung (partea de sus a bilanţului)
- echilibrul financiar pe termen scurt redat în partea de jos a bilanţului.
Analiza pe orizontalǎ a bilanţului pune în evidenţǎ modul în care se realizează
principalele echilibre financiare pe termen scurt şi pe termen lung al întreprinderii, cum ar fi:
situaţia netǎ, fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria.

1.2. Descrierea contabilă. Situaţia netă


Pornind de la abordarea juridică a bilanţului, există diferite opinii potrivit cărora
conceptul de situaţia netǎ este mai relevant în ceea ce priveşte reflectarea averii nete a
acţionarilor.
Într-o primă accepţiune, situaţia netǎ a întreprinderii (S.N) reprezintă activul net
neangajat în datorii şi se determină cu ajutorul relaţiei: SN = Activ total – Datorii totale. Deci,
situaţia netă a întreprinderii reprezintă diferenţa dintre activele totale şi datoriile totale
contractate.
Aceasta exprimǎ valoarea contabilǎ a drepturilor pe care le posedǎ proprietarii asupra
întreprinderii, reprezentând averea proprietarilor care trebuie sǎ fie suficientǎ pentru a asigura
independenţa financiarǎ a întreprinderii, precum şi funcţionarea normalǎ a acesteia.
Comparativ cu capitalurile proprii, situaţia netǎ este mai restrictivǎ, fiind un indicator
mai relevant ce exprimǎ valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează
proprietarii, acţionarii, cât şi creditorii întreprinderii, mai ales în cazul lichidării acesteia.
Situaţia netǎ se calculează punând faţa în faţa bunurile şi datoriile de aceeaşi scadenţǎ astfel:
SN = Stocuri + Producţia în curs de execuţie + Creanţe de exploatare + Trezoreria
activǎ
SN = Activ circulant – Datorii de exploatare
SN = Activ net realizabil + Activ imobilizat net – Capitaluri de investiţii externe
Situaţia netǎ pozitivǎ şi crescătoare a întreprinderii reflectǎ o gestiune economicǎ
sǎnǎtoasǎ, care are ca efect maximizarea valorii întreprinderii, a capitalurilor proprii.
Creşterea situaţiei nete are ca efect creşterea rentabilităţii şi a independenţei financiare, pe
baza acestora putându-se determina riscul global sau lichidativ:
Riscul global = SN – Activ fǎrǎ valoare / Active
O situaţie netǎ negativǎ reflectǎ o stare de prefaliment, fiind consecinţa încheierii cu
pierderi a exerciţiilor financiare anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile
proprii, partea neacoperitǎ rămânând exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind de altfel
riscul de insolvabilitate al întreprinderii.
Echilibrul financiar al întreprinderii rezultǎ din confruntarea maselor mari ale
bilanţului: fondul de rulment cu necesarul de fond de rulment din care rezultǎ trezoreria netă.
Acest echilibru este determinat în raport cu concepţiile de prezentare a bilanţului: optica
financiarǎ şi cea funcţionalǎ.

1.3. Indicatorii echilibrului financiar


Echilibrul financiar, pe baza bilanţului financiar care grupează posturile bilanţiere
după criteriul permanenţei, presupune finanţarea activului cu o duratǎ mai mare de un an din
resurse cu scadenţe de peste un an, iar finanţarea activelor sub un an din resurse scadenţe sub
un an.
Un prim echilibru rezultǎ din confruntarea capitalurilor permanente cu necesarul
permanent din care rezultǎ fondul de rulment financiar net (FRF).
Practic, fondul de rulment deţine o poziţie strategicǎ în cadrul bilanţului financiar,
asigurând legătura între partea de sus şi cea de jos a bilanţului.
Fondul de rulment financiar este un indicator al lichidităţii, şi aceasta pentru că un
nivel insuficient al său este un semn al riscului de plată, dar este şi un indicator al
solvabilităţii, apreciat de către creditori, pentru că reprezintă „o marjă de securitate pe care
societatea trebuie să o constituie pentru a face faţă asimetriei riscurilor utilizărilor şi datoriilor
mai mici de un an”.
Indicatorul fondul de rulment este considerat „cel mai important indicator al
echilibrului financiar al întreprinderii … , fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe
termen lung şi finanţarea pe termen scurt”, apreciază prof. Stancu Ion în Teoria pieţelor
financiare. Finanţele întreprinderii. Analiza şi gestiunea financiară.
Fondul de rulment a cunoscut o largă definire în literatura de specialitate, reflectând
progresul pe care l-a înregistrat concepţia cu privire la rolul analizei financiare.
Fondul de rulment poate fi calculat prin douǎ metode.
Metoda „vârfului” bilanţului este prima metodǎ de determinare a fondului de rulment
financiar, astfel:
FRF = Capitaluri permanente – Necesar permanent, adică:
FRF = Capitaluri permanente – Imobilizări nete >1 an
Această metoda pune în evidenţǎ echilibrul financiar pe termen lung, fondul de
rulment reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanţarea
imobilizărilor, pe care întreprinderea o consacrǎ finanţării activelor circulante. Este partea din
capitaluri cu grad de exigibilitate slab, care serveşte finanţării elementelor de activ cu grad de
lichiditate suficient de crescut. Aceastǎ metodǎ insistǎ asupra originii fondului de rulment,
dând posibilitatea în acelaşi timp de a se înţelege cauzele ce conduc la variaţia acestuia.
Fondul de rulment se poate determina ca diferenţă între sursele permanente şi
alocările permanente.
Astfel creşterea fondului de rulment financiar este determinatǎ de creşterea
capitalurilor permanente (emisiuni de noi obligaţiuni, de noi acţiuni, noi împrumuturi pe
termen lung) şi de reducerea imobilizărilor nete (vânzători de titluri, acţiuni de dezinvestire,
etc). În acest mod creşte marja de securitate a întreprinderii, o mare parte din activele
circulante fiind finanţate din capitaluri permanente.
Înregistrarea unui fond de rulment pozitiv nu reprezintă decât un semn aparent de
stabilitate. Se poate constata cǎ o întreprindere care înregistrează un echilibru aparent mai
puţin stabil, poate face faţa scadenţelor sale, dacǎ viteza de rotaţie a activelor sale circulante
este mai mare decât datoriile pe termen scurt, sau altfel spus se poate supravieţui şi în
dezechilibru.
Atunci când valoarea fondului de rulment financiar este pozitivă, se consideră că
societatea şi-a asigurat echilibrul financiar, adică activul exigibil este superior datoriilor pe
termen scurt, ceea ce este echivalent cu faptul că resursele pe termen mediu şi lung au finanţat
cel puţin utilizările stabile (mai mari de un an).
Scăderea fondului de rulment este determinatǎ de scăderea capitalurilor permanente
(reducerea capitalurilor proprii, rambursări de împrumuturi pe termen lung sau de obligaţiuni)
şi de creşterea imobilizărilor nete (achiziţionarea unor active imobilizate).
În situaţia unui fond de rulment financiar staţionar, întreprinderea se aflǎ într-o
perioadǎ de stagnare, stagnare ce poate fi temporarǎ sau de duratǎ, având diferite cauze.
Cea de-a doua metodǎ de determinare a fondului de rulment financiar este metoda
”piciorului” bilanţului, conform căreia fondul de rulment este:
FRF = Activ circulant net < 1 an – Datorii pe termen scurt < 1 an
Aceastǎ metodǎ pune în evidenţǎ afectarea şi finalitatea fondului de rulment care este
finanţat din activul circulant. În aceastǎ situaţie, fondul de rulment financiar aratǎ surplusul
activelor circulante nete nefinanţate din datoriile temporare, evidenţiind excedentul de
lichiditate potenţiala, ca o marjǎ de securitate privind solvabilitatea întreprinderii.
Un fond de rulment pozitiv constituie o marjǎ de securitate pentru exploatarea
activităţii întreprinderii, permiţându-i sǎ-şi asigure un nivel minim al unor active circulante
strict necesare funcţionǎrii (stocuri minime, fond de casǎ minim), activul circulant fiind mai
mare decât datoriile pe termen scurt.
FRF > 0 determinat de Capitaluri permanente > Imobilizări nete
FRF > 0 determinat de Activ circulant net > Datorii sub un an
Însă, un fond de rulment financiar negativ constituie un semnal de alarmǎ pentru
întreprindere care va fi lipsitǎ de capitaluri permanente suficiente sǎ-i asigure finanţarea
imobilizărilor, sau care are active circulante mai mici decât datoriile scadente pe termen scurt,
pe care nu le va putea achita astfel:
FRF<0 determinat de Activ circulant net<Datorii mai mici de un an
FRF < 0 determinat de Capitaluri permanente < Imobilizări nete,
Este o situaţie des întâlnită în sectorul de distribuţie, unde viteza de rotaţie a stocurilor
este acceleratǎ şi existǎ credite - furnizori însemnate. Fondul de rulment al unei întreprinderi,
după aprecierile specialiştilor finanţişti trebuie sǎ reprezinte valoarea a unu până la trei luni
cifra de afaceri, iar ponderea capitalurilor împrumutate în interiorul capitalurilor permanente
nu trebuie sǎ fie excesivǎ în raport cu cea a capitalurilor proprii, aceasta situându-se sub 50% ,
de aceea se impune determinarea fondului de rulment propriu (FRp) şi a fondului de rulment
străin sau împrumutat (FRS). Fondul de rulment propriu (FRp) exprimă excedentul de
capitaluri proprii în raport cu imobilizările nete şi se calculează după relaţia:
FRp = Capitaluri proprii – Imobilizări nete
Acest indicator de echilibru financiar pune în evidenţǎ influenţa structurii de finanţare
asupra constituirii sale, adică măsura în care echilibrul financiar se asigurǎ prin capitalurile
proprii, ceea ce de fapt reflectǎ gradul de autonomie financiarǎ. În interiorul capitalurilor
permanente, ponderea capitalurilor împrumutate nu trebuie să fie prea mare în raport cu cea a
capitalurilor proprii, aceasta trebuie să reprezinte cam 50%, de aceea se impune determinarea
indicatorului fond de rulment propriu şi a fondului de rulment străin sau împrumutat.
Fondul de rulment propriu pune în evidenţă influenţa structurii de finanţare asupra
constituirii sale, adică măsura în care se asigură echilibrul financiar prin capitalurile proprii,
ceea ce reflectă gradul de autonomie financiară al întreprinderii.
Aceasta exprimă excedentul de capitaluri proprii în raport cu imobilizările nete.
Rezultatul negativ exprimă fondul de rulment străin sau împrumutat, adică gradul de
îndatorare pe termen lung pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt, având un rol important
in asigurarea gradului de autonomie sau de libertate în luarea deciziilor de investire în vederea
dezvoltării societăţii. Aceasta se calculează după relaţia:
FRS = Împrumuturi pe termen lung şi mediu – Imobilizări nete;
sau: FRS = FRE – FRp
Valoarea informativǎ deosebitǎ a fondului de rulment de a realiza legătura între cele
două pǎrţi ale bilanţului financiar conduce la concluzia cǎ fondul de rulment reprezintă cel
mai important indicator al echilibrului financiar lichiditate – exigibilitate, fiind rezultatul
arbitrajului între finanţarea pe termen lung şi finanţarea pe termen scurt.
Fondul de rulment net, ca sursă de finanţare a activelor circulante este diferenţa între
capitalurile permanente şi activele imobilizate.
Analiza fondului de rulment trebuie completatǎ cu studiul unui alt agregat important al
bilanţului şi anume necesarul de fond de rulment.
Necesarul de fond de rulment (NFR) desemnează nevoile financiare generate de
executarea unor operaţiuni respective care compun ciclul de exploatare curentǎ a
întreprinderii al cărui total trebuie acoperit cel puţin parţial de resursele stabile. Nevoia de
fond de rulment reprezintă banii ce trebuie viraţi în întreprindere pentru a asigura funcţionarea
acesteia, după finanţarea imobilizărilor care comparǎ cheltuieli ce se vor recupera la achitarea
facturilor de către clienţi.
Necesarul de fond de rulment reprezintă rezultatul compensării operaţiilor de
exploatare nefinalizate încă din punct de vedere financiar sub forma încasărilor, respectiv a
plăţilor. Astfel, utilizările de exploatare (stocurile şi creanţele) reprezintă imobilizări
temporare care se vor materializa în încasări, dar până atunci trebuie acoperite din alte
resurse. Resursele de exploatare (datoriile faţă de furnizori şi alte datorii nefinanciare) se vor
materializa în plăţi, dar până atunci ele sunt nişte resurse atrase temporar, care acoperă nişte
utilizări cu acelaşi caracter temporar.
Necesarul de fond de rulment este „expresia realizării echilibrului financiar dintre
necesarul şi resursele de capitaluri circulante (ale exploatării)”.
Nevoia de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre necesităţile de finanţare a
ciclului de exploatare şi datoriile de exploatare.
Structura necesarului de fond de rulment cuprinde: stocurile (de materii prime, de
semifabricate, de produse finite) a căror valoare încorporează cheltuieli de fabricaţie; creanţe.
Din suma acestor componente se scad datoriile (de exploatare, dar şi din afara
exploatării) care corespund decalajelor între încasări şi plăţi.
Formula de calcul a necesarului de fond de rulment este:
NFR = nevoi temporare (exclusiv active de trezorerie) - resurse temporare (exclusiv pasive de
trezorerie)
Altfel spus, relaţia de calcul a nevoii de fond de rulment este:
NFR = Necesitǎţi ciclice – Resurse ciclice, unde:
Necesităţile ciclice = Necesar temporar – Disponibilităţi
Resursele ciclice = Resurse temporare – Credite de trezorerie
În aceste condiţii:
NFR = (Stocuri + Creanţe) – (Datorii de exploatare pe termen scurt)
sau:
NFR = (Stocuri+Creanţe–Clienţi)–(Furnizori+Obligaţii fiscale)
Indicatorul de echilibru financiar, nevoia de fond de rulment, poate fi pozitiv sau
negativ.
Un necesar de fond de rulment pozitiv reprezintă un surplus de necesar temporar faţǎ
de resursele temporare ce pot fi imobilizate, fiind o situaţie normalǎ dacǎ acesta este
consecinţa unor investiţii privind creşterea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare.
Un necesar de fond de rulment negativ aratǎ un decalaj nefavorabil între lichidarea
stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altǎ parte,
în sensul încetinirii încasărilor şi accelerării plǎţilor. Deci, un necesar de fond de rulment
negativ reflectǎ un surplus de resurse temporare faţǎ de capitalurile circulante, necesităţile
temporare fiind mai mici decât resursele temporare ce pot fi imobilizate. Este favorabilǎ
aceastǎ situaţie dacǎ este consecinţa accelerării rotaţiei activelor circulante, a urgentării
încasărilor si încetinirii plǎţilor.
Acest indicator arată deci, echilibrul curent al întreprinderii, fiind mai instabil şi mai
fluctuant decât indicatorul fond de rulment. Nevoia de fond de rulment este dependentǎ de:
volumul de activitate (cifra de afaceri); durata de rotaţie a stocurilor; termenul de recuperare a
creanţelor; termenul de platǎ a furnizorilor, etc.
Creşterea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin creşterea creanţelor faţă de
clienţi sau prin reducerea datoriilor către furnizori.
Reducerea necesarului de fond de rulment poate avea loc prin creşterea datoriilor către
furnizori sau reducerea stocurilor de materii prime şi produse finite.
Necesarul de fond de rulment poate fi structurat, la rândul său, în două părţi:
1. Necesarul în fond de rulment pentru exploatare (NFRE), apare ca urmare a faptului că cea
mai mare parte din posturile bilanţului vizează activitatea de exploatare a întreprinderii, iar mărimea
posturilor de stocuri, creanţe şi datorii de exploatare variază proporţional cu cifra de afaceri.
Necesarul în fond de rulment de exploatarese determonă ca diferenţă între activele de
exploatare şi pasivele de exploatare.
Depinzând de mărimea cifrei de afaceri, se poate spune deci, că necesarul de fond de rulment
din exploatare are un caracter sezonier.
Din aceste motive, interpretarea nevoii de fond de rulment trebuie făcută cu mare prudentă
ţinându-se cont de caracterul sezonier al activităţii întreprinderilor pentru a se şti daca necesarul de
fond de rulment corespunde unui nivel maxim, minim sau mediu.
2. Necesarul în fond de rulment în afara exploatării (NFRAE) se calculează pe baza posturilor
de bilanţ care nu au legătură cu activitatea de exploatare. Se referă la alte creanţe diverse, valori
imobiliare de plasament şi datorii fiscale şi alte datorii şi sunt legate în general de activitatea financiară
sau excepţională.
Necesarul de fond de rulment în afara exploatării este mai mic faţă de necesarul de fond de
rulment din exploatare şi corespunde acelor nevoi din afara ciclului de exploatere, care nu sunt
finanţate de resurse ciclile şi care trebuie acoperite din capitaluri permanente.
Relaţia de calcul este: NFRAE =Active diverse - Resurse diverse
sau:
NFRAE = Creanţe diverse din afara exploatării - Datorii diverse din afara exploatării
Nevoia de fond de rulment din afara exploatării nu depinde deci de mărimea cifrei de afaceri
şi nici de caracterul sezonier al activităţii, mărimea sa variind aleatoriu în funcţie de frecvenţa şi
importanţa operaţiilor în afara exploatării.
În privinţa echilibrului între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment se pot adopta
următoarele politici:
politica de prudenţă şi de întărire a autonomiei financiare în care în lipsa unui
plasament rentabil, trezoreria netă se poate regăsi în disponibilităţi băneşti în conturi
şi în numerar în casierie;
politica ofensivă de creştere a producţiei;
politica de echilibru care menţine fondul de rulment la nivelul nevoii de fond de
rulment.
Necesarul de fond de rulment este pozitiv în întreprinderile industriale, fiind un
necesar net de fond de rulment de exploatare care trebuie finanţat, şi este negativ la societăţile
cu activitate de distribuţie unde existǎ resurse nete de finanţare, resursele de exploatare fiind
superioare necesarului de finanţare.
Trezoreria netǎ (T.N) poate fi determinatǎ pornind de la egalitatea bilanţierǎ care
conduce la confruntarea fondului de rulment cu necesarul fondului de rulment.
FR–NFR = Disponibilităţi – Creanţe bancare de trezorerie = T.N.
Astfel trezoreria netǎ apare ca un rezultat al operaţiunilor ce afectează toate posturile
de bilanţ, rezultând din analiza pe orizontalǎ:
- a pǎrţii superioare: TN = FR – NFR
- a pǎrţii inferioare: TN = Disponibilităţi –Pasive de trezorerie;
sau: TN = T activǎ – T pasivǎ
Disponibilităţile curente degajate de funcţionarea întreprinderii, la care se adaugă
rambursările în orice moment (valori mobiliare de plasament) alcătuiesc trezoreria activǎ, în
timp ce trezoreria pasivǎ este reprezentatǎ de creditele bancare curente, soldurile creditoare de
bănci şi efectele scontate.
Trezoreria netǎ rezultǎ din operaţiuni ce afectează capitalurile permanente şi activul
imobilizat, precum şi din operaţiuni care privesc activele circulante şi datoriile pe termen
scurt.
O creştere a trezoreriei nete se poate realiza fie prin creşterea fondului de rulment şi
scăderea necesarului de fond de rulment, fie prin scăderea creditelor bancare de trezorerie şi
creşterea disponibilităţilor băneşti.
Trezoreria netǎ determinatǎ prin cele două modele de calcul poate fi pozitivǎ, sau
negativǎ, astfel:
1. Trezoreria netă pozitivǎ indică un echilibru financiar la nivelul întreprinderii, fiind
un excedent de finanţare ce urmează a fi plasat eficient şi sigur pe piaţa monetară şi/sau
financiară. Trezoreria este pozitivǎ când: FR>NFR şi Disponibilităţi>Credite de trezorerie.
Dacǎ:
a. fondul de rulment este pozitiv şi necesarul de fond de rulment pozitiv, este cazul
unui necesar de fond de rulment finanţat din fondul de rulment, care degajǎ disponibilităţi ce
pot ascunde o subutilizare de capitaluri;
b. fondul de rulment este pozitiv şi necesarul de fond de rulment este negativ, atunci
resursele din activitatea de exploatare se adaugă la un excedent de resurse permanente pentru
a degaja un excedent mare de lichidităţi ce pot ascunde subutilizǎri de capitaluri;
c. un fond de rulment negativ şi un necesar de fond de rulment negativ evidenţiază
faptul că resursele din activitatea de exploatare acoperă un excedent de lichidităţi şi o parte a
activului imobilizat, o altǎ parte fiind finanţatǎ din datorii pe termen scurt, situaţie în care este
necesarǎ creşterea resurselor permanente.
2. Trezoreria netă negativă pune în evidenţă un echilibru financiar, un deficit monetar
care a fost acoperit prin angajarea de noi credite.
Trezoreria este negativǎ când: FR < NFR şi Disponibilităţile < Credite de trezorerie
Şi aici intervin trei situaţii.
a. necesarul de fond de rulment este finanţat parţial din fondul de rulment şi parţial
din credite bancare curente care sunt mai mari decât disponibilităţile;
b. dacǎ fondul de rulment este negativ şi nevoia de fond de rulment este pozitivǎ,
trebuie sǎ se revadă structura finanţării, întrucât creditele bancare curente acoperă o parte din
imobilizări;
c. dacǎ fondul de rulment este negativ şi nevoia de fond de rulment este negativǎ, este
situaţia în care resursele permanente acoperă o parte a activului imobilizat, restul fiind
acoperit de datoriile pe termen scurt, inclusiv credite bancare curente. De asemeni este
necesarǎ revederea structurii finanţării.
Creşterea trezoreriei de la un exerciţiu financiar la altul reprezintă Cash – flow-ul
perioadei (CF) şi se calculează după relaţia: CF = TNN- TNN-1
Cash-flow-ul poate fi pozitiv şi negativ.
Un cash-flow pozitiv reprezintă o îmbogăţire a activului real, o majorare a averii
proprietarului, conducând la creşterea capacităţii de autofinanţare a investiţiilor, în timp ce un
cash-flow negativ semnifică o diminuare a capacităţii de autofinanţare a investiţiilor, o
sărăcire a activului real şi o reducere a valorii proprietăţii.

Concluzii
Obiectul de studiu al finanţelor întreprinderii îl reprezintă problemele referitoare la
esenţa, conducerea, organizarea, planificarea şi desfăşurarea întregului sistem de relaţii
economice prin care se constituie şi se repartizează fondurile băneşti şi capitalurile atât de
necesare desfăşurării activităţilor economice ale entităţilor, ce contribuie, în acest mod la
constituirea resurselor băneşti la dispoziţia permanentă a statului.
Principalele aspecte cere fac obiectul de studiu al finanţelor întreprinderii se referă la:
constituirea capitalurilor entităţilor economice din diferite surse, la cel mai redus cost,
şi utilizarea cu eficienţă maximă a acestora;
problemele financiare ce privesc activele fixe ale entităţilor economice, respectiv
finanţarea investiţiilor, introducerea progresului tehnic, amortizarea activelor fixe
corporale şi necorporale;
problemele financiare ce privesc activele circulante ale întreprinderii, respectiv
utilizarea eficientă a acestora, dimensionarea stocurilor necesare desfăşurării ritmice a
activităţii, asigurarea necesarului de fond de rulment şi a unei trezorerii care să
acopere în orice moment necesarul temporar al entităţii;
problemele financiare ce privesc dimensionarea şi repartizarea profitului realizat;
problemele financiare ce privesc elaborarea şi executarea bugetelor de întreprindere,
asigurarea achilibrului financiar al întreprinderii, dar şi analiza şi urmărirea capacităţii
de plată a acesteia.
Conţinutul gestiunii financiare este legat de dezvoltarea sistemului financiar global,
dar şi de modul de dezvoltare al întreprinderii pe parcursul întregului ciclu de viaţă al acesteia,
respectiv lansare, creştere, maturitate şi declin. Astfel, sistemul financiar înglobează o masă
de instrumente ce corespund unei game vaste de active, de titluri financiare, respectiv
documente reprezentative de drepturi de proprietăţi, sau de drepturi de creanţă deţinute de o
persoană asupra altei persoane. Acestea permit caracterizarea operaţiilor financiare ca operaţii
de creare, achiziţionare, deţinere sau cedare a titlurilor financiare.
În acelaşi timp, sistemul financiar presupune existenţa unor instituţii financiare
specializate în efectuarea operaţiilor financiare (bănci, societăţi financiare, intermediari
specializaţi în tranzacţii bursiere).
Titlurile financiare converg către pieţele de active financiare unde au loc tranzacţiile
acestor titluri. Rolul acestor pieţe este de finanţare a întregii economii (pieţe bursiere), de
refinanţare a instituţiilor financiare (pieţe monetare) şi de acoperire a riscurilor financiare
(pieţe de opţiuni şi pieţe de contracte financiare la termen). Atât tranzacţiile financiare cât şi
activitatea instituţiilor specializate sunt generate de dispoziţii juridice şi tehnice care vizează
organizarea şi reglarea comportamentului financiar al celor trei componente deja enunţate.
O altă componentă a sistemului financiar şi nu neapărat ultima, se referă la intervenţia
anumitor variabile de reglare fixate în cadrul pieţelor specializate, de exemplu: rata dobânzii,
cursul de schimb valutar, cotaţiile bursiere.
Fondul de rulment reprezentă partea din capitalurile permanente rămasă după
finanţarea imobilizărilor, pe care întreprinderea o consacrǎ finanţării activelor circulante. Este
partea din capitaluri cu grad de exigibilitate slab, care serveşte finanţării elementelor de activ
cu grad de lichiditate suficient de crescut. Fondul de rulment se poate determina ca diferenţă
între sursele permanente şi alocările permanente.
Astfel creşterea fondului de rulment financiar este determinatǎ de creşterea
capitalurilor permanente (emisiuni de noi obligaţiuni, de noi acţiuni, noi împrumuturi pe
termen lung) şi de reducerea imobilizărilor nete (vânzători de titluri, acţiuni de dezinvestire,
etc). În acest mod creşte marja de securitate a întreprinderii, o mare parte din activele
circulante fiind finanţate din capitaluri permanente.
Atunci când valoarea fondului de rulment financiar este pozitivă, se consideră că
societatea şi-a asigurat echilibrul financiar, adică activul exigibil este superior datoriilor pe
termen scurt, ceea ce este echivalent cu faptul că resursele pe termen mediu şi lung au finanţat
cel puţin utilizările stabile (mai mari de un an).
Scăderea fondului de rulment este determinatǎ de scăderea capitalurilor permanente
(reducerea capitalurilor proprii, rambursări de împrumuturi pe termen lung sau de obligaţiuni)
şi de creşterea imobilizărilor nete (achiziţionarea unor active imobilizate).
În situaţia unui fond de rulment financiar staţionar, întreprinderea se aflǎ într-o
perioadǎ de stagnare, stagnare ce poate fi temporarǎ sau de duratǎ, având diferite cauze.
Necesarul de fond de rulment (NFR) desemnează nevoile financiare generate de
executarea unor operaţiuni respective care compun ciclul de exploatare curentǎ a
întreprinderii al cărui total trebuie acoperit cel puţin parţial de resursele stabile. Necesarul de
fond de rulment reprezintă rezultatul compensării operaţiilor de exploatare nefinalizate încă
din punct de vedere financiar sub forma încasărilor, respectiv a plăţilor. Astfel, utilizările de
exploatare (stocurile şi creanţele) reprezintă imobilizări temporare care se vor materializa în
încasări, dar până atunci trebuie acoperite din alte resurse. Resursele de exploatare (datoriile
faţă de furnizori şi alte datorii nefinanciare) se vor materializa în plăţi, dar până atunci ele
sunt nişte resurse atrase temporar, care acoperă nişte utilizări cu acelaşi caracter temporar. El
este „expresia realizării echilibrului financiar dintre necesarul şi resursele de capitaluri
circulante (ale exploatării), este diferenţa dintre necesităţile de finanţare a ciclului de
exploatare şi datoriile de exploatare.
Trezoreria netǎ rezultǎ din operaţiuni ce afectează capitalurile permanente şi activul
imobilizat, precum şi din operaţiuni care privesc activele circulante şi datoriile pe termen
scurt.
O creştere a trezoreriei nete se poate realiza fie prin creşterea fondului de rulment şi
scăderea necesarului de fond de rulment, fie prin scăderea creditelor bancare de trezorerie şi
creşterea disponibilităţilor băneşti.
Trezoreria netă pozitivǎ indică un echilibru financiar la nivelul întreprinderii, fiind un
excedent de finanţare ce urmează a fi plasat eficient şi sigur pe piaţa monetară şi/sau
financiară. Trezoreria este pozitivǎ când: FR>NFR şi Disponibilităţi>Credite de trezorerie.
Trezoreria netă negativă pune în evidenţă un echilibru financiar, un deficit monetar
care a fost acoperit prin angajarea de noi credite.

Întrebări de autoevaluare
1. Cum poate fi defini obiectul disciplina gestiunii financiare?
2. Care sunt aspectele principale care fac obiectul de studiu al finanţelor întreprinderii?
3. Care este documentul oficial de gestiune „care trebuie să reflecte o imagine fidelă, clară şi
completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute”?
4. Care sunt cele două principii contabile ce acţionează direct asupra bilanţului?
5. În ce s-au concretizat preocupările în domeniul normalizării şi armonizării sistemelor
contabile, pe plan european?
6. Enunţaţi rorlul bilanţului deosebit de important în teoria şi în practica contabilă.
7. Specificaţi funcţiile pe care bilanţul le îndeplineşte, având în vedere volumul de informaţii
pe care acesta le pune la dispoziţie în sistemul informaţional al unităţii.
8. Ce este bilanţul consolidat şi cel simplificat?
9. Care sunt principalii indicatori ai echilibrului financiar?
10 Care sunt sursele de formare a nrvoii de fond de rulment?
11. Când se realizează starea de echilibru?
12. Comentaţi cash-flow-ul şi cum se poate prezenta acesta.
CAPITOLUL 2.
ANALIZA REZULTATELOR DE GESTIUNE

Scopul acestui capitol îl reprezintă aprofundarea cunoştinţelor teoretico-metodologice


esenţiale privind principalele marje de acumulare care formează soldurile intermediare de
gestiune. Evidenţierea aspectelor teoretice şi practice concrete la nivelul întreprinderii privind
capacitatea de autofinanţare şi realizarea unei analize financiare capabile să realizeze o
diagnosticare a stării de performanţă, o măsurare a creşterii valorii întreprinderii.

Obiectivele specifice
Parcurgerea acestui curs dă posibilitatea viitorilor specialişti în domeniul financiar să reflecte
asupra rezultatului gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare, fie la nivelul
activităţii industriale, fie la nivelul activităţii de comerţ, al fiecărui sold intermediar de gestiune.

Concepte cheie
marja de acumulare;
solduri intermediare de gestiune;
capacitatea de autofinanţare;
autofinanţarea;
independenţa financiară a întreprinderii.

Introducere
Desfăşurarea activităţii oricărei entităţi economice se realizează, potrivit obiectului său
de activitate, indiferent ce domeniul ar fi acesta, pe baza unui complex de operaţiuni economice
şi financiare ce sunt reflectate în documentele contabile de sinteză, conform legislaţiei actuale,
sub forma fluxurilor şi a stocurilor. Fluxurile se manifestă cu o influenţă imediată asupra
rezultatelor economice, ce se doresc să fie profit, în timp ce stocurile au un impact, de scurtă sau
de lungă durată, asupra echilibrului financiar al entităţii, a nevoii de finanţare a operaţiunilor de
gestiune şi în mod deosebit asupra capacităţii de plată şi a solvabilităţii entităţii economice.

2.1. Contul de rezultate


Starea de performanţă economico-financiară a unei întreprinderi constituie o problema
deosebit de importantă, în general, şi cu atât mai stringentă pentru întreprinderile româneşti
aflate într-o oarecare penurie de capital şi de lichidităţi.
Menţinerea unei stări de performanţă economico-financiară cât mai bună şi respectiv,
îmbunătăţirea acesteia constituie o preocupare permanentă şi esenţială a întreprinderii în
vederea continuării desfăşurării activităţii în condiţii de profitabilitate şi lichiditate.
Operaţiile economice şi financiare care au loc în cadrul unei întreprinderi se reflectă în
documentele contabile de sinteză, sub forma fluxurilor şi stocurilor. Deşi bilanţul propriu-zis
prezintă mărimea rezultatului global, în structura sa, totuşi el nu explică provenienţa acestui
rezultat şi nici cauzele care l-au generat.
Din aceste necesităţi a fost elaborat contul de profit şi pierdere sau contul de rezultate
care explică modul de formare a rezultatului şi favorizează desprinderea unor concluzii
esenţiale privind performanţele întreprinderii.
Definirea rezultatului, din punct de vedere economic, ca diferenţă între veniturile din
vanzarea bunurilor mobile şi imobile pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, servicii
prestate, lucrări executate, cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora într-un exerciţiu
financiar, porneşte de la faptul că orice activitate este simultan consumatoare de resurse şi
producătoare de rezultate. Consumul de resurse este definit în plan valoric prin structura de
cheltuieli, în timp ce produsul obţinut este delimitat prin structura de venituri. Întrucât
consumul de resurse şi rezultatul obţinut ca efect determină modificări însemnate în masa
patrimonială a întreprinderii, cele două structuri, respectiv veniturile şi cheltuielile trebuie
analizate prin prisma raporturilor patrimoniale.
Rezultatul activităţii oricărei întreprinderi, indiferent de obiectul său de activitate şi de
mărimea acesteia, se determină periodic, conform reglementărilor legale în domeniu, ca
diferenţă între veniturile obţinute şi cheltuielile efectuate.
Diversitatea mare de operaţii economice ce conduc la transformarea elementelor
patrimoniale în rezultate economico-financiare se concretizează, într-un sens restrâns, în:
- profit, dacă pe parcursul unui exerciţiu financiar veniturile sunt mai mari decât
cheltuielile;
- pierdere, dacă pe parcursul unei perioade de timp dată, de regulă un exerciţiu
financiar, veniturile sunt mai mici decât cheltuielile.
Sistemul contabil românesc a operat începand cu 1 ianuarie 1994, conform O.G. nr.
704/1993, la clasificarea veniturilor şi cheltuielilor în: curente, alcătuite din rezultate
economico-financiare aferente activităţii de exploatare şi financiare şi excepţionale, iar
potrivit Cadrului general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare, elaborat de
Comitetul de Standarde Internationale de Contabilitate şi a O.M.F.P. nr.3055/2009 pentru
aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, clasificarea rezultatelor
economico-financiare prevede alături de cele curente (din exploatare şi financiare) şi
rezultatele economico-financiare extraordinare, respectiv, acele venituri sau cheltuieli ce
rezultă din evenimente şi tranzacţii care sunt în mod clar diferite de activităţile curente ale
unei întreprinderi şi care, prin urmare, nu se acceptă să se repete într-un mod frecvent sau
regulat.
Rezultatele economico-financiare sunt cunoscute, în practica de specialitate, sub
denumirea de rezultate ale exerciţiului.
Rezultatul exerciţiului se determină lunar cu ajutorul contului „Profit şi pierdere”, care
caracterizează veniturile şi cheltuielile şi care determină rezultatele pe structura activităţilor şi
operaţiilor de bază.
În situaţiile financiare ale întreprinderilor, rezultatele economico-financiare
înregistrate de acestea sunt sintetizate, sistematizate şi prezentate în contul de rezultate, care
poate fi prezentat în mod structurat, astfel:

REZULTATELE ECONOMICO-FINANCIARE

CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE

CHELTUIELI VENITURI
1. CHELTUIELI DE EXPLOATARE (CE) 1. VENITURI DIN EXPLOATARE (VE)
2.CHELTUIELI FINANCIARE (CF) 2 VENITURI FINANCIARE (VF)
3. CHELTUIELI EXTRAORDINARE (Cext) 3.VENITURI EXTRAORDINARE (Vextr.)
4. CHELTUIELI CU IMPOZIT PE PROFIT(IP) 4. PROFIT NET (+Rn)
5. PIERDERE NETĂ (-Rn)

O astfel de structură sintetică a rezultatelor economico-financiare permite posibilitatea


de a calcula rezultatele economico-financiare parţiale, şi anume:
1. Rezultatul activităţii de exploatare (RE) RE= VE -CE
2. Rezultatul financiar (RF) RF = VF - CF
3. Rezultatul curent al exerciţiului (RC) RC = RE +/- RF
4. Rezultatul extraordinar (Rextr) Rextr = Vextr - Cextr
5. Rezultatul brut al exerciţiului (RB) RB =RE +/- RF+/-Rextr
6. Rezultatul net al exerciţiului (Rn) Rn = RB -IP
Deci, cheltuielile şi veniturile exprimă consecinţa diverselor procese şi operaţiuni
economico-financiare, iar rezultatul ca atare, se determină în urma comparării celor două
laturi esenţiale pentru orice unitate patrimonială: efortul angajat (cheltuiala) şi efectul obţinut
(venitul). Contabilitatea dispune în acest scop de contul de rezultate finale 121 „Profit şi
pierdere”, care are evident o funcţie comparativă.
Contul de rezultate se utilizează, deci, pentru determinarea rezultatului exerciţiului.
Din prezentarea efectuată asupra veniturilor, cheltuielilor şi definirea rezultatului
exerciţiului rezultă relaţiile privind calculul rezultatului urmare variaţiei situaţiei
patrimoniului şi urmare activităţii consumatoare de resurse producătoare de rezultate. Astfel:
Rezultatul Situaţia - Situaţia +/- Aportul proprietarilor
exerciţiului = finală iniţială la capitalul propriu
Sau
Rezultatul exerciţiului = Venituri realizate – Cheltuielile veniturilor realizate
Contul de rezultate sintetizează fluxurile economice ce au loc în unitate, respectiv,
cheltuielile şi veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare,
financiară şi extraordinară.
Rezultatul ca diferenţă între venituri şi cheltuieli este generat fie de operaţiunile
activităţii curente şi normale ale întreprinderii, ce sunt clasificate în cele trei categorii de
operaţiuni: de exploatare, financiare şi extraordinare ce nu fac parte direct din activitatea
normală, fie de funcţiile întreprinderii, diferenţiat fiind rezultatul în raport de funcţia de
producţie, funcţia de desfacere, funcţia administrativă, funcţia financiară şi evident funcţia
extraordinară.

2.2. Soldurile intermediare de gestiune


Gruparea şi restructurarea poziţiilor din contul de rezultate conduce la determinarea
soldurilor intermediare de gestiune (SIG), ceea ce contribuie la completarea informaţiilor
conţinute de contul de profit şi pierdere, deşi nu se substituie determinării rezultatului obţinut.
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă mărimi rezultative ce se obţin prin
calcule economice, funcţie de legăturile reciproce existente între aceştia şi permit aprecierea
creşterii avuţiei generată de activitatea întreprinderii, precum şi înţelegerea modului de
formare a rezultatului net. Construcţia în trepte a indicatorilor valorici, pornind de la cel mai
cuprinzător şi până la cel mai sintetic a condus la denumirea de cascadă a soldurilor
intermediare de gestiune, fiecare din aceste solduri intermediare reflectând rezultatul gestiunii
financiare, pe treapta respectivă de acumulare. La baza construirii „Tabloului soldurilor
intermediare de gestiune” stau următoarele relaţii:
1. Marja comercială (MC)
Marja comercială vizează în exclusivitate unităţile comerciale sau cele cu activitate
mixtă şi se calculează astfel: MC =Venituri din vânzări de mărfuri –Costul mărfurilor vândute
Costul de cumpărare al mărfurilor reprezintă preţul de cumpărare fără TVA, la care
se adaugă cheltuieli accesorii de cumpărare, respectiv transport, manipulări, pierderi din
transport, variaţia stocurilor de mărfuri.
2. Producţia exerciţiului, este caracteristică întreprinderilor industriale care fabrică
produse finite şi reflectă întreaga activitate productivă a unităţii, respectiv producţia realizată
şi vândută, producţia realizată şi rămasă în stoc şi producţia realizată şi reţinută pentru nevoi
proprii. Formula de calcul este:

Producţia venituri din variaţia producţiei producţia


exerciţiului = vânzarea producţiei + stocate +/- imobilizată

3. Valoarea adăugată (VA) exprimă aportul întreprinderii în ceea ce priveşte


producţia de bunuri sau servicii, respectiv surplusul de încasări peste valoarea consumurilor
provenind de la terţi, acea bogăţie creată prin valorificarea surselor tehnice, umane şi
financiare ale întreprinderii.
Calculul valorii adăugate se realizează prin 2 metode:
1. metoda sintetică (substractivă) care determină valoarea adăugată ca diferenţ între
producţie şi cumpărări;
2. metoda analitică (aditivă) carea vizează elementele care compun valoarea adăugată
respectiv costul factorilor de producţie de trebuie remuneraţi (munca şi capitalul).
1. Metoda sintetică - conform acesteia valoarea adăugată (Vad) este egală cu
diferenţa dintre producţia exerciţiului (Pex) la care se adaugă marja comercială (Mc) pe de o
parte şi consumurile intermediare (Ci) de bunuri şi servicii de la terţi pe de altă parte potrivit
relaţiei: Vad = Pex +Mc – Ci
Marja comercială (Mc) constituie diferenţa dintre vânzarea de mărfuri (Vm) şi costul
de cumpărare al mărfurilor vândute (chmf) în cursul exerciţiului fiind un indicator specific
întreprinderii cu activitate comercială. În cazul întreprinderii fără activitate comercială
valoarea adăugată este egală numai cu diferenţa dintre producţia exerciţiului şi consumurile
intermediare: Vad = Pex – Ci
Consumurile intermediare (Ci) corespund bunurilor şi serviciilor cumpărate din
exterior (diverşi furnizori) respectiv materii prime (Mp) şi materiale consumabile (M), utilităţi
cum ar fi: combustibili, energie, apă (U) şi alte cheltuieli materiale (Acm) potrivit relaţiei: Ci
= Mp +M +U + Acm
Prin conţinutul său valoarea adăugată este unul dintre indicatorii semnificativi ai
activităţii întreprinderii deoarece suma valorilor adăugate ale tuturor entităţilor economice
naţionale constituie produsul intern brut (PIB): ΣVad = PIB
Valoarea adăugată este un instrument de analiză şi un mijloc de gestiune:
a. ca instrument de analiză valoarea adăugată permite aprecierea performanţelor
economico-financiare ale întreprinderii şi anume:
- puterea economică reală a acesteia;
- contribuţia factorilor de producţie la crearea propriei bogăţii;
- contribuţia întreprinderii la crearea PIB.
Valoarea adăugată este deci un mijloc de apreciere al taliei întreprinderii mai
semnificativ decât cifra de afaceri. Utilizată în comparaţii intrasectoriale valoarea adăugată
reflectă diferenţele structurale între întreprinderile similare prin prisma raportului dintre
factorii de producţie încorporaţi în activitatea economică.
b. ca mijloc de gestiune valoarea adăugată caracterizează exploatarea întreprinderii
fiind utilizată în controlul de gestiune şi pentru determinarea taxei pe valoarea adăugată ca
impozit fiscal indirect.
2. Metoda analitică de calcul a valorii adăugate - este o metodă de repartiţie
întrucât presupune însumarea elementelor structurale ale valorii nou create respectiv:
cheltuieli cu personalul (chp) (salarii, CAS, cheltuieli cu protecţia socială), impozite şi taxe
nerecuperabile (I+T) (taxe vamale, comision vamal, exclus TVA etc.), cheltuieli financiare
(chfin), amortizarea activelor fixe (Aaf), profitul net (Pn): VA = Chp + (I+T) + Chfin + Aaf
+ PN
Metoda analitică permite determinarea structurii valorii adăugate pe elemente de
repartiţie respectiv ratele procentuale de participare a acestora care exprimă remunerarea
factorilor de producţie în conformitate cu aportul acestora la realizarea valorii nou create şi
anume:
Chp
1. remunerarea muncii x100 (%)
VA

I T
2. remunerarea statului x100 (%)
VA
cheltuielifinanciare
3. remunerareacheltuielilorfinanciare x100 (%)
VA

Amortizareaactivelorfixe
4. remunerareainvestiţnvlor x100 (%)
VA
PN
5. remunerareaîntreprinderii x100 (%)
VA

Remunerarea factorilor de producţie prin repartizarea valorii adăugate pune în


evidenţă faptul că fiecare factor încorporează 2 părţi distincte: una ce corespunde unui cost
adăugat pentru întreprindere şi alta care corespunde unei prelevări din rezultat (profit net).
Costul adăugat este costul activităţii întreprinderii pe care aceasta îl adaugă bunurilor,
lucrărilor şi serviciilor achiziţionate din afară (diverşi furnizori).
Prelevările din rezultat constituie componente ale profitului net inclus în valoarea
adăugată care se repartizează factorilor de producţie sub diverse forme.
Concret valoarea adăugată produsă de întreprindere este partajată între toţi factorii de
producţie participanţi la viaţa întreprinderii:
a. personalul întreprinderii prin cheltuielile de personal atribuite direct sub forma
salariilor sau indirect sub forma asigurărilor şi protecţiei sociale, precum şi prin participarea
salariaţilor la profit;
b. aporturi de capitaluri prin dobânzile plătite creditorilor de resurse împrumutate şi
prin dividende plătite acţionarilor pentru capitalurile proprii permanente;
c. statul prin impozitele şi taxele încasate şi prin impozitul pe profit;
d. întreprinderea însăşi prin compensarea deprecierii şi uzurii activelor imobilizate
prin amortismente şi provizioane precum şi autofinanţarea propriei dezvoltări.
Valoarea adăugată astfel structurată este un indicator de performanţă care permite să se
aprecieze eficacitatea activităţii întreprinderii pentru o activitate dată.
4. Excedentul brut de exploatare (EBE), care spre deosebire de ceilalţi indicatori
prezentaţi sunt denumiţi şi indicatori ai activităţii, acesta este primul sold intermediar de
gestiune cu semnificaţie în termeni de rentabilitate care reflectă contribuţia exploatării la
formarea rezultatelor, îmbrăcând, după caz, forma excedentului brut sau deficitului brut de
exploatare, evidenţiind în mod precis contribuţia capitalului la crearea bogăţiei întreprinderii.
Excedentul brut al exploatării este un indicator fundamental pentru cunoaşterea
performanţelor economice ale întreprinderii, fiind un sold de gestiune independent de
deciziile financiare ale întreprinderii, de politica fiscală adoptată, de mărimea veniturilor şi a
cheltuielilor extraordinare. Acesta se poate determina astfel:
a. prin deducerea cheltuielilor de personal şi a cheltuielilor fiscale (mai puţin
impozitul pe profit) din suma valorii adăugate şi a subvenţiilor pentru exploatare primite de
întreprindere;
b. ca diferenţă între veniturile de exploatare încasabile şi cheltuielile de
exploatare plătibile, situaţie în care rezultatul brut de exploatare este o rezultantă a fluxului
potenţial de lichidităţi aferent ciclului de exploatare, şi aceasta întrucât momentul înregistrării
veniturilor nu coincide cu cel al încasării, iar momentul înregistrării unor cheltuieli nu
coincide cu cel al plăţii acestora:
EBE VE CE
5. Rezultatul exploatării (RE), indicator diferit de rezultatul brut de exploatare,
caracterizează performanţele comerciale şi financiare aferente activităţii de exploatare
normală şi curentă a întreprinderii, independent de politica financiară şi cea fiscală, punând în
evidenţă rezultatul degajat din activitatea de exploatare, după ce sunt luate în considerare
toate cheltuielile de producţie, comercializare şi riscurile de exploatare. În determinarea sa se
ţine seama de politica de amortizare şi de constituire a provizioanelor, astfel:
RE =EBE +Venituri din provizioane+Alte venituri–Cheltuieli cu amortizări - Alte chelt.
de exploatare de exploatare şi proviz.pt. de exploatare
Rezultatul de exploatare se poate determina şi ca diferenţă între veniturile şi
cheltuielile de exploatare, astfel:
Rezultatul exploatării = Venituri din exploatare - Cheltuieli de exploatare
6. Rezultatul financiar (RF), indicator al soldurilor intermediare de gestiune care
apare ca expresie a politicii de finanţare promovată de întreprindere, exprimă performanţele
acesteia ca urmare a implicării în activitatea financiară. Rezultatul financiar se determină ca
diferenţă între veniturile financiare totale şi cheltuielile financiare totale:
Rezultatul financiar=Veniturile financiare-Cheltuielile financiare
7. Rezultatul curent înainte de impozitare (RC) este un sold intermediar de
gestiune determinat atât de rezultatul exploatării normale şi curente ale întreprinderii, cât şi de
cel al activităţii financiare, fiind baza de calcul a impozitului pe profit.
Rezultatul curent înainte de impozitare=Rezultatul exploatării +/- Rezultatul financiar
8. Rezultatul extraordinar sintetizează rezultatul sub formă de profit sau pierdere
degajat de activitatea cu caracter de excepţie, nerepetitiv, care nu are legătură directă cu
activitatea desfăşurată, acest sold trebuie să fie izolat de rezultatul curent, deoarece el nu
intervine în reviziunea rezultatelor pentru exerciţiile viitoare şi se calculează:
Rezultatul extraordinar = Venituri extraordinare -Cheltuieli extraordinare
9. Rezultatul brut al exerciţiului este un sold intermediar care reflectă eficienţa
întregii activităţi desfăşurată de o întreprindere pe o anumită perioadă de timp determinată,
exprimând profitul sau pierderea întreprinderii luată în totalitatea sa. Poate fi determinat prin:
a. metoda directă, după relaţia:
Rezultatul brut = Venituri totale - Cheltuieli totale
b. metoda indirectă, prin cumularea la rezultatul curent dinainte de impozitare a
rezultatului extraordinar, astfel:
Rezultatul brut = Rezultatul curent înainte de impozitare + Rezultatul extraordinar
10. Rezultatul net al exerciţiului (RN) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii
financiare cu care sunt remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise, altfel spus
partea din rezultat destinată distribuirii şi se obţine prin deducerea din rezultatul exerciţiului a
impozitului pe profit:
Rezultatul net al exerciţiului = Rezultatul exerciţiului - Impozitul pe profit
Rezultatul net al exerciţiului, ca sold intermediar de gestiune este adesea utilizat în
analiza contabil- financiară pe baza sistemului de rate.
Se desprinde concluzia că la baza structurii tabloului soldurilor intermediare de
gestiune stau două principii:
- analiza veniturilor şi cheltuielilor pe tipuri de operaţiuni ce le-au generat (de
exploatare, financiare, extraordinare);
- distincţia dintre operaţiile curente şi cele extraordinare pusă în evidenţă de rezultatul
de dinainte de impozitare ce provine din operaţiile de exploatare şi cele financiare.

2.3. Capacitatea de autofinanţare


Un indicator deosebit de important ce se determină pe baza elementelor oferite de
contul de profit şi pierdere este capacitatea de autofinanţare (CAF), indicator ce reflectă
potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii.
Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea
rentabilă a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar, având ca destinaţie atât
remunerarea capitalurilor proprii, cât şi finanţarea investiţiilor. Capacitatea de autofinanţare
reprezintă fluxul potenţial de lichidităţi aferent întregii activităţi a întreprinderii, acel surplus
monetar degajat de activitatea rentabilă a acesteia, prin creşterea trezoreriei nete, adică a cash-
flow-ului, ceea ce dovedeşte că cea mai mare parte a capacităţii de autofinanţare trebuie
susţinută de o trezorerie pozitivă.
Deşi nu este un indicator cuprins în tabloul soldurilor intermediare de gestiune,
capacitatea de autofinanţare poate fi considerat un sold intermediar cu o valoare
informaţională destul de bogată, în sensul evidenţierii măsurii în care întreprinderea poate să-
şi finanţeze creşterea economică, un indicator de mare expresivitate economică, ce reflectă
forţa financiară a întreprinderii, garanţia securităţii şi independenţa acesteia.
Totodată este şi un indicator de lichiditate financiară şi de solvabilitate care ridică
gradul de bonitate al firmei, măreşte încrederea partenerilor de afaceri, creând condiţii mai
bune de negociere a contractelor economice.
Capacitatea de autofinanţare reprezintă un indicator care exprimă independenţa
financiară a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilităţi real, a cărei mărime depinde,
pe de o parte de rentabilitatea întreprinderii, iar pe de altă parte, de politica de investiţii
aplicată de întreprindere şi de metodele de amortizare a activelor imobilizate.
Mărimea capacităţii de autofinanţare depinde în primul rând de performanţele
economico-financiare ale întreprinderii şi de o serie de parametrii interni sau externi, cum ar
fi: politica adoptată de conducere în materie de îndatorare, dispoziţiile fiscale referitoare la
sistemul de amortizare (liniară, degresivă sau accelerată).
Capacitatea de autofinanţare se poate determina pornind de la veniturile şi cheltuielile
gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, în fluxuri de
trezorerie.
Capacitatea de autofinanţare se determină prin două metode: procedeul deductiv şi
metoda aditivă.
Capacitatea de autofinanţare pe baza procedeului deductiv porneşte de la excedentul
brut de exploatare (EBE):
CAF = EBE
+ alte venituri de exploatare (a)
- alte cheltuieli de exploatare (b)
+ venituri financiare (c)
- cheltuieli financiare (d)
+ venituri extraordinare
- cheltuieli extraordinare
- impozitul pe profit
a. cu excepţia: veniturilor din vânzarea activelor cedate şi alte operaţiuni de capital;
venituri din subvenţii pentru investiţii venituri din provizioane;
b. cu excepţia: cheltuielilor privind prestaţiile externe; cheltuielile cu alte impozite,
taxe şi vărsăminte asimilate; cheltuielile privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital;
cheltuielile de exploatare privind provizioanele;
c. cu excepţia: veniturilor din investiţii financiare cedate; veniturile financiare din
ajustări pentru pierderea de valoare;
d. cu excepţia: cheltuielilor privind investiţiile financiare cedate; cheltuielile financiare
privind ajustările pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare; cheltuielile
financiare privind ajustările pentru pierderea de valoare a activelor circulante.
Această metodă pune în evidenţă originea capacităţii de autofinanţare, corectând
excedentul brut de exploatare cu veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile, care sunt la
originea fluxurilor de trezorerie. În acest mod capacitatea de autofinanţare evidenţiază
surplusul monetar potenţial creat în mod progresiv de activitatea globală a întreprinderii pe
întreaga perioadă a exerciţiului.
Capacitatea de autofinanţare, potrivit metodei aditive se determină pornind de la
rezultatul net al exerciţiului:
CAF = Rezultatul net
+amortizări, provizioane şi ajustări aferente exerciţiului curent
- reluări de amortizări, provizioane şi ajustări din exerciţiile anterioare
+ valoarea contabilă a elementelor de activ cedate
- venituri din cesiunea elementelor de activ
- subvenţiile pentru investiţii virate la venituri
Metoda aditivă de determinare a capacităţii de autofinanţare este extrem de simplă şi
rapidă, fiind preferată de practicieni, cu toate că nu explică originea capacităţii de
autofinanţare şi ansamblul fluxurilor de trezorerie care vor naşte operaţiuni, ci informează
asupra destinaţiei capacităţii de autofinanţare, şi anume: fluxul de resurse care corespunde
rezultatului net destinat creşterii întreprinderii (prin investiţii) şi remunerării acţionarilor
(prin dividende); fluxul de resurse materializat în cheltuielile cu amortizarea destinat
reînnoirii imobilizărilor.
Un merit al abordării aditive este de a sugera o utilizare posibilă a capacităţii de
autofinanţare:
- partea din fluxul de resurse ce corespunde cheltuielilor cu amortizarea ar putea fi
utilizată pentru reînnoirea echipamentelor;
- partea din fluxul de resurse ce corespunde rezultatului net ar putea fi utilizată pentru
dezvoltarea întreprinderii.
În calitatea de indicator de performanţă şi de resurse înserate în tabloul de finanţare,
menită să asigure legătura dintre analiza rezultatelor şi analiza fluxurilor financiare,
capacitatea de autofinanţare este noţiunea cheie pentru aprecierea rentabilităţii şi pentru
analiza dinamică a echilibrului financiar.
Capacitatea de autofinanţare se poate caracteriza astfel:
1. este un sold rezidual al fluxurilor generate de ansamblul operaţiunilor de gestiune
şi unele operaţiuni extraordinare. Ea are caracterul unei resurse degajate în cursul exerciţiului
putându-se calcula ca diferenţă între intrări şi ieşiri din fonduri, din care nu se deduce nici un
element contabil calculat (amortizări, provizioane)
2. este un flux de trezorerie efectivă sau potenţială care cuprinde inexactităţi. Este
eterogenă, deoarece include mai multe feluri de resurse: resurse ce rămân un timp scurt în
întreprindere; resurse disponibile durabile pentru a asigura finanţări structurale; operaţiuni
(cheltuieli şi venituri) extraordinare;
3. trebuie să concure la menţinerea valorii întreprinderii, fiind un factor de creştere a
acesteia prin propriile sale mijloace, putând să dispună de capitaluri suplimentare, prin
apelarea la împrumut;
4. utilitatea capacităţii de autofinanţare vizează: finanţarea (totală sau parţială) a
noilor investiţii; întărirea fondului de rulment; rambursarea împrumutului la termen pentru
completarea mijloacelor de finanţare a programului de investiţii; rambursarea datoriilor
bancare la finanţare a investiţiilor; distribuirea de dividende.
Pe baza capacităţii de autofinanţare se determină o serie de indicatori necesari în
aprecierea independenţei financiare a întreprinderii, astfel:
1. capacitatea potenţială de rambursare a cheltuielilor financiare;
2. rata de finanţare a investiţiilor anuale;
3. rata de acoperire a excedentului brut de exploatare;
4. rata de acoperire a rezultatului exerciţiului.
Capacitatea de autofinanţare reprezintă surplusul monetar obţinut ca rezultat al tuturor
operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de întreprindere într-o perioadă de timp, având în
vedere şi incidenţa fiscală.

2.4. Autofinanţarea
Dacă din capacitatea de autofinanţare înregistrată de întreprindere se deduc
dividendele ce se distribuie acţionarilor sau asociaţilor se obţine un alt indicator deosebit de
important în analiza contabil – financiară, autofinanţarea. Autofinanţarea reprezintă, deci,
partea din capacitatea de autofinanţare rămasă disponibilă, după distribuirea dividendelor,
punând în evidenţă aptitudinea reală a întreprinderii de a se autofinanţa, după deducerea
remuneraţiilor acţionarilor, astfel: AUTOFINANŢAREA = CAF - Dividende distribuite
Autofinanţarea este expresia bogăţiei creată de întreprindere, fiind o sursă internă
destinată acoperirii nevoilor de finanţare ale exerciţiului viitor, a cărei mărime este dată de
creşterea surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii, ce rămân în mod permanent
la dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare.
Importanţa autofinanţării poate fi argumentată prin principalele avantaje pe care
aceasta le oferă întreprinderii:
constituie un mijloc sigur de finanţare, constituind o sursă stabilă şi independentă;
conferă întreprinderii un grad mare de libertate de acţiune în ceea ce priveşte alegerea
investiţiilor;
permite frânarea îndatorării societăţii şi implicit scăderea cheltuielilor financiare;
constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor
proprii, respectiv rentabilitatea financiară;
reprezintă premisa deschiderii accesului la piaţa de capital şi chiar atragerea de capital
extern.
Nivelul ideal de autofinanţare al întreprinderii este dificil de apreciat, totuşi pot fi
menţionate trei situaţii posibile privind autofinanţarea şi anume:
a. Autofinanţarea minimă permite menţinerea capacităţii întreprinderii, nefiind
suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare, păstrării capacităţilor de producţie
existente;
b. Autofinanţarea de menţinere include surse ce vor asigura atât acoperirea
cheltuielilor necesare menţinerii potenţialului productiv, cât şi reînnoirea imobilizărilor şi
acoperirea riscurilor de exploatare;
c. Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, alături de sursele autofinanţării de menţinere
şi o parte din rezultatul exerciţiului, astfel încât să permită modernizarea şi creşterea
capacităţilor de producţie.
Prin dimensiunea sa, autofinanţarea joacă un rol puternic de semnalizator al
performanţelor întreprinderii, sugerând potenţialilor investitori capacitatea acesteia de a
utiliza eficient capitalurile încredinţate şi de a asigura o remunerare atrăgătoare. Mărimea
absolută şi relativă a autofinanţării certifică pentru creditori capacitatea de rambursare de
către întreprindere a sumelor împrumutate, cât şi nivelul riscului de neplată. Atât capacitatea
de autofinanţare, cât şi autofinanţarea sunt utilizate în analiza financiară în scopul determinării
unor indicatori de rentabilitate cu o semnificaţie deosebită în evaluarea performanţelor
întreprinderii.

Concluzii
Practica a dovedit necesitatea efectuării unei analize financiare, pe baza elementelor
oferite de contul de rezultate al întreprinderii, capabile să realizeze o diagnosticare a stării de
performanţă a acesteia, de stabilire a independenţei financiare.
Construcţia în trepte a indicatorilor valorici, pornind de la cel mai cuprinzător şi până
la cel mai sintetic a condus la denumirea de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune,
fiecare din aceste solduri intermediare reflectând rezultatul gestiunii financiare, pe treapta
respectivă de acumulare. La baza construirii „Tabloului soldurilor intermediare de gestiune”
stau următoarele relaţii:
1. Marja comercială (MC) - vizează în exclusivitate unităţile comerciale sau cele cu
activitate mixtă şi se calculează astfel:
MC = Venituri din vânzări de mărfuri–Costul mărfurilor vândute
Costul de cumpărare al mărfurilor reprezintă preţul de cumpărare fără TVA, la care
se adaugă cheltuieli accesorii de cumpărare, respectiv transport, manipulări, pierderi din
transport, variaţia stocurilor de mărfuri.
2. Producţia exerciţiului, este caracteristică întreprinderilor industriale care fabrică
produse finite şi reflectă întreaga activitate productivă a unităţii, respectiv producţia realizată
şi vândută, producţia realizată şi rămasă în stoc şi producţia realizată şi reţinută pentru nevoi
proprii. Formula de calcul este:
Producţia venituri din vânzarea variaţia producţiei producţia
exerciţiului = producţiei + stocate +/- imobilizată
3. Valoarea adăugată (VA) exprimă aportul întreprinderii în ceea ce priveşte
producţia de bunuri sau servicii, respectiv surplusul de încasări peste valoarea consumurilor
provenind de la terţi, acea bogăţie creată prin valorificarea surselor tehnice, umane şi
financiare ale întreprinderii, sporul de valoare rezultat din utilizarea factorilor de producţie,
factorii muncă şi capital, peste valoarea materialelor, subansamblelor, energiei, serviciilor
cumpărate de entitatea economică de la terţi. Calculul valorii adăugate se realizează prin 2
metode:
1. Metoda sintetică - conform acesteia valoarea adăugată (Vad) este egală cu diferenţa
dintre producţia exerciţiului (Pex) la care se adaugă marja comercială (Mc) pe de o parte şi
consumurile intermediare (Ci) de bunuri şi servicii de la terţi pe de altă parte potrivit relaţiei.
Marja comercială (Mc) constituie diferenţa dintre vânzarea de mărfuri (Vm) şi costul
de cumpărare al mărfurilor vândute (chmf) în cursul exerciţiului fiind un indicator specific
întreprinderii cu activitate comercială. În cazul întreprinderii fără activitate comercială
valoarea adăugată este egală numai cu diferenţa dintre producţia exerciţiului şi consumurile
intermediare.
Consumurile intermediare (Ci) corespund bunurilor şi serviciilor cumpărate din
exterior (diverşi furnizori) respectiv materii prime (Mp) şi materiale consumabile (M), utilităţi
cum ar fi: combustibili, energie, apă (U) şi alte cheltuieli materiale (Acm).
Prin conţinutul său valoarea adăugată este unul dintre indicatorii semnificativi ai
activităţii întreprinderii deoarece suma valorilor adăugate ale tuturor entităţilor economice
naţionale constituie produsul intern brut (PIB).
Valoarea adăugată ca instrument de analiză permite aprecierea performanţelor
economico-financiare ale întreprinderii şi anume: puterea economică reală a acesteia;
contribuţia factorilor de producţie la crearea propriei bogăţii; contribuţia întreprinderii la
crearea PIB, fiind deci, un mijloc de apreciere al taliei întreprinderii mai semnificativ decât
cifra de afaceri. Utilizată în comparaţii intrasectoriale valoarea adăugată reflectă diferenţele
structurale între întreprinderile similare prin prisma raportului dintre factorii de producţie
încorporaţi în activitatea economică.
Valoarea adăugată ca mijloc de gestiune caracterizează exploatarea întreprinderii
fiind utilizată în controlul de gestiune şi pentru determinarea taxei pe valoarea adăugată ca
impozit fiscal indirect.
2. Metoda analitică de calcul a valorii adăugate - este o metodă de repartiţie întrucât
presupune însumarea elementelor structurale ale valorii nou create respectiv: cheltuieli cu
personalul (chp) (salarii, CAS, cheltuieli cu protecţia socială), impozite şi taxe nerecuperabile
(I+T) (taxe vamale, comision vamal, exclus TVA etc.), cheltuieli financiare (chfin),
amortizarea activelor fixe (Aaf), profitul net (Pn).
4. Excedentul brut de exploatare (EBE) - este primul sold intermediar de gestiune
cu semnificaţie în termeni de rentabilitate care reflectă contribuţia exploatării la formarea
rezultatelor, îmbrăcând, după caz, forma excedentului brut sau deficitului brut de exploatare,
evidenţiind în mod precis contribuţia capitalului la crearea bogăţiei întreprinderii.
5. Rezultatul exploatării (RE) - caracterizează performanţele comerciale şi financiare
aferente activităţii de exploatare normală şi curentă a întreprinderii, independent de politica
financiară şi cea fiscală, punând în evidenţă rezultatul degajat din activitatea de exploatare,
după ce sunt luate în considerare toate cheltuielile de producţie, comercializare şi riscurile de
exploatare.
6. Rezultatul financiar (RF) - apare ca expresie a politicii de finanţare promovată de
întreprindere, exprimă performanţele acesteia ca urmare a implicării în activitatea financiară.
7. Rezultatul curent înainte de impozitare (RC) - un sold intermediar de gestiune
determinat de rezultatul exploatării normale şi curente ale întreprinderii şi de cel al activităţii
financiare, fiind baza de calcul a impozitului pe profit.
8. Rezultatul extraordinar - sintetizează rezultatul sub formă de profit sau pierdere
degajat de activitatea cu caracter de excepţie, nerepetitiv, care nu are legătură directă cu
activitatea desfăşurată.
9. Rezultatul brut al exerciţiului - un sold intermediar care reflectă eficienţa întregii
activităţi desfăşurată de o întreprindere pe o anumită perioadă de timp determinată, exprimând
profitul sau pierderea întreprinderii luată în totalitatea sa.
10. Rezultatul net al exerciţiului (RN) - exprimă mărimea absolută a rentabilităţii
financiare cu care sunt remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise, altfel spus
partea din rezultat destinată distribuirii şi se obţine prin deducerea din rezultatul exerciţiului a
impozitului pe profit.
11. Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea
rentabilă a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar, având ca destinaţie atât
remunerarea capitalurilor proprii, cât şi finanţarea investiţiilor.
12. Autofinanţarea este expresia bogăţiei creată de întreprindere, fiind o sursă internă
destinată acoperirii nevoilor de finanţare ale exerciţiului viitor, a cărei mărime este dată de
creşterea surselor obţinute din propria activitate a întreprinderii, ce rămân în mod permanent
la dispoziţia acesteia pentru finanţarea activităţii viitoare.

Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt soldurile intermediare de gestiune?
2. Care sunt relaţiile ce stau la baza construirii „Tabloului soldurilor intermediare de
gestiune”?
3. Ce exprimă valoarea adăugată?
4. Ce este excedentul brut de exploatare?
5. Ce exprimă capacitatea de autofinanţare şi care sunt modalităţile de determinare a acestui
indicator?
6. Definiţi autofinanţarea.
7. Enunţaţi principalele avantaje pe care le oferă autofinanţarea întreprinderii.
CAPITOLUL 3.
CASH-FLOW-UL DE GESTIUNE ŞI TABLOUL DE FINANŢARE

Scopul acestui capitol îl teprezintă preocuparea pentru viitorii economişti în efectuarea


unei analize financiare în dinamică privind utilizarea tabloului de finanţare, la nivel de
întreprindere, ce permite furnizarea de informaţii utile evaluării capacităţii intreprinderii de a
genera lichidităţi şi care permite surprinderea fluxurilor financiare din întreprindere în cursul
unei perioadei analizate, fiind un instrument extrem de eficient în diagnosticarea financiară a
întreprinderii.
Obiective specifice
- definirea componentelor tabloului de finanţare, caracteristicile şi metodologia de
elaborare a acestuia;
- întocmirea tabloului fluxurilor financiare;
- stabilirea excedentului de trezorerie al exploatării, excedentul de trezorerie degajat de
ansamblul operaţiunilor de gestiune şi excedentul de trezorerie al operaţiunilor de investiţii şi de
finanţare.

Concepte cheie
cash-flow-ul de exploatare;
cash-flow-ul de gestiune;
cash-flow-ul disponibil de la acţionari;
cash-flow-ul disponibil de la creditori;
fluxuri financiare;
excedent de trezorerie;
tabloul de finanţare.

Introducere
Iniţierea unei afaceri sau dezvoltarea uneia mai vechi presupune existenţa unui capital
propriu, dar şi a posibilităţilor de atragere a capitalului împrumutat. În fundamentarea deciziei
de înfiinţare a unei societăţi principala contribuţie a finanţelor o reprezintă evaluarea eficienţei
investiţiei şi echilibrarea necesarului de finanţare solicitat de noua structură patrimonială cu
sursele de capital corespunzătoare acesteia.

3.1. Cash flow-ul de exploatare şi cash flow-ul de gestiune


Activitatea desfăşurată în întreprinderi cuprinde două categorii de operaţiuni:
1. operaţiunile de gestiune, fiind cele mai importante acestea au un caracter repetativ
în viaţa economică a întreprinderii. În categoria operaţiunilor de gestiune se cuprind:
a. operaţiuni de exploatare - sunt operaţiunile referitoare la desfăşurarea activităţii
propriu- zise privind realizarea produselor şi prestarea serviciilor;
b. operaţiuni financiare - sunt operaţiunile aferente pieţei de capital şi monetare;
c. operaţiuni extraordinare - sunt acele operaţiuni care nu sunt legate de activitatea
curentă a întreprinderii, ci apar în mod accidental.
2. operaţiunile de capital, vizează modificări în structura şi volumul elementelor
patrimoniale ale bilanţului şi cuprind:
- operaţii de investiţii şi dezinvestiţii (vânzarea activelor şi recuperarea capitalurilor
imobilizate);
- raţii de finanţare ce conduc la majorarea capitalului propriu;
- operaţii de creditare care urmăresc atragerea de noi surse prin credite;
- operaţii de rambursare a creditelor;
- operaţii de restituire a capitalurilor proprii.
Rezultatul operaţiilor de gestiune îl constituie cash flow-ul de gestiune.
Categorii de cash flow:
a. cash-flow-ul de exploatare, exprimă rezultatul operaţiunilor de exploatare având
semnificaţia unei capacităţi potenţiale pentru autofinanţarea creşterii economice a
întreprinderii şi pentru remunerarea investitorilor de capital, respectiv acţionarii cu dividende
şi creditorii cu dobânzi. Relaţia de calcul a cash-flow-ul de exploatare este:
C.F. expl. = Profit de exploatare – Impozit pe profit + Amortizarea
Impozit pe profit = (Profit din exploatare – Dobânda) x Cota de impozit pe profit
b. cash-flow-ul de gestiune exprimă rezultatul tuturor operaţiunilor de gestiune şi se
determină astfel: C.F. gest.= EBE + V financ.+/-rezultate extraordinare – impozit pe profit
sau
C.F. gest = Profitul net + Chelt. cu amortizarea + Chelt. cu dobânda
c. cash-flow-ul disponibil (C.F.D.) ia în calcul şi rezultatul operaţiunilor de capital.
Acesta este determinat de operaţiunile de gestiune după finanţarea creşterii economice,
respectiv după deducerea la sfârşitul anului a variaţiilor imobilizărilor şi a variaţiilor
stocurilor şi creanţelor.
C.F. D = CF de gestiune – Δ imobilizărilor – Δ NFR
Δ IMO = IMO – IMO 0 + AMO 0
Δ NFR = NFR 1 – NFR 0
Cash flow-ul disponibil, după destinaţiile sale se compune din:
a. cash flow-ul disponibil al acţionarilor (C.F.D. act.)
C.F.D. act. = Profitul net - Δ capitalurilor proprii
Δ capitalurilor proprii = Cap. propriu 1 - Cap. propriu o
b. cash flow-ul disponibil pentru creditori (C.F.D.cred.)
CFD cred. = Dobânda – Δ Datoriilor
Δ Datoriilor = Datorii 1 - Datorii 0
3.3.Conţinutul tabloului de finanţare
Tabloul de finanţare este unul din instrumentele utilizate în analiza financiară în
dinamic, este un document financiar de sinteză cu caracter complementar, care explică
variaţia patrimoniului. Acesta permite surprinderea fluxurilor financiare din întreprindere care
au avut loc în cursul perioadei analizate fiind un instrument extrem de eficient în
diagnosticarea financiară a unei întreprinderi.
Scopul tabloului de finanţare este de a exprima formarea fondului de rulment şi relaţia
fondului de rulment cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare (încasări şi
plăţi).
Tabloul de finanţare se întocmeşte pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi
pierdere încheiat pe două exerciţii financiare consecutive. Acesta se delimitează ca o „punte”
între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al unui exerciţiu.
Necesitatea utilizării tabloului de finanţare este determinată de faptul că acesta
furnizează o serie de informaţii utile privind evoluţia globală a trezoreriei, ceea ce permite
utilizatorilor de informaţii să evalueze capacitatea întreprinderii de a genera lichidităţi, sau,
după caz, necesităţile în materie de disponibilităţi. Este, deci, un instrument util atât pentru
conducerea de societate care, pe baza informaţiilor oferite de acest document, trebuie să se
asigure că dispune de resurse financiare suplimentare pentru realizarea investiţiilor prevăzute,
iar dacă acestea sunt insuficiente, să poată evalua din timp alte posibilităţi de procurare, cât şi
pentru utilizatorii externi, fiind o formă de satisfacere a cerinţelor informaţionale ale acestora.
Tabloul de finanţare a îmbrăcat de-a lungul timpului mai multe forme, dintre care doar două
par a fi reţinut atenţia normalizatorilor şi utilizatorilor:
- tabloul utilizărilor şi resurselor (de finanţare);
- tabloul fluxurilor de trezorerie.
Tabloul utilizărilor şi resurselor este orientat spre o analiză patrimonială a
întreprinderii, conturând o imagine de ansamblu asupra echilibrului financiar al acesteia.
Acesta permite explicarea variaţiei patrimoniului între bilanţul de deschidere şi bilanţul de
închidere al unui exerciţiu, elaborarea sa fiind fundamentată pe o distincţie ce trebuie
efectuată între fluxurile patrimoniale, fluxurile financiare şi fluxurile monetare.
Tabloul utilizărilor şi resurselor are ca obiect prezentarea fluxurile financiare, în timp
ce fluxurile monetare. Luate separat fac obiectul tabloului fluxurilor de trezorerie.
Caracteristicile principale ale tabloului utilizărilor şi resurselor se referă la:
acesta este un instrument indispensabil de gestiune şi previziune;
este un mijloc de realizare a diagnosticului întreprinderii; un instrument în
diagnosticul realizat de bănci asupra întreprinderii cliente, din punct de vedere al
necesităţilor de finanţare trecute, dar şi viitoare;
este un mijloc de apreciere a gestiunii financiare a întreprinderii;
este un mijloc de evaluare şi de interpretare a politicii întreprinderii de distribuire a
dividendelor;
este un mijloc de reflectare a fluxurilor economice şi financiare din întreprindere şi de
evidenţiere a principalelor aspecte privind evoluţia şi perspectivele acesteia;
este un document de informare pentru acţionari, personal şi alte categorii de terţi, etc.
Un model al tabloului utilizărilor şi resurselor se prezintă astfel:

UTILIZARI RESURSE INDICATORI


Utilizări stabile (pe termen mediu şi lung) Resurse stabile (pe termen mediu si lung) Δ
Creşterea de active imobilizate Cresterea capitalurilor permanente Δ FRN
Reducerea capitalurilor imobilizate Reducerea activelor imobilizate
Utilizări pentru exploatare Resurse pentru exploatare Δ NFR
Creşterea de active ciclice Creşterea de pasive ciclice
Reducerea de pasive ciclice Reducerea de active ciclice
Utilizări în afara exploaăarii Resurse în afara exploatării Δ
Creşterea de active circulante neciclice Creşterea de datorii pe termen scurt neciclice Δ NFRAE
Reducerea de datorii pe termen scurt neciclice Reducerea de active circulante neciclice
Utilizări pentru trezorerie Resurse pentru trezorerie Δ
Creşterea de active pentru trezorerie Creşterea de datorii pe termen scurt pentru trezorerie Δ TN
Reducerea de datorii pe termen scurt pentru trezorerie Reducerea de active pentru trezorerie
Tabloul utilizărilor şi resurselor

Se analizează, astfel, modul cum s-a realizat în dinamică echilibrul structural între
elementele stabile ale bilanţului (utilizări şi resurse stabile), precum şi modul cum s-a utilizat
fondul de rulment în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului
(utilizări şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar între încasări şi plăţi.
Ecuaţia fundamentală este:
Δ TN = Δ FR – Δ NFR
Δ FR = Δ NRF + Δ TN
Pentru realizarea tabloului de finanţare se parcurg două etape. Prima fază se referă la
determinarea variaţiei fondului de rulment ca urmare a modificării structurii capitalurilor, iar
cea de-a doua etapă se referă la determinarea variaţiei trezoreriei nete ca urmare a modificării
nevoii de fond de rulment.
Tabloul de finanţare evidenţiază:
a. fluxurile de resurse financiare provenite din autofinanţare şi vânzări de active –
fluxuri interne şi aport de capital şi împrumuturi – fluxuri externe.
b. fluxuri de utilizare a resurselor financiare pentru: investiţii, pentru plata
dividendelor, pentru restituirea împrumuturilor şi a capitalurilor proprii, acolo unde este.
Analiza acestor fluxuri pe baza a două bilanţuri succesive conduce la următoarele
constatări:
a. crearea unui flux de resurse atunci când:
- creşte un post de pasiv ca urmare a unui aport nou de capital sau a unor credite noi;
- scade un post de activ ca urmare a amortizării activelor fixe sau a vânzării unor
active.
b. crearea unui flux de utilizare (alocare) atunci când:
- creşte un post de activ prin cumpărarea unor active fixe sau cumpărarea de stocuri de
materiale, materii prime etc.;
- scade un post de pasiv prin rambursarea unei datorii şi /sau plata unor dividende.
Cu toate avantajele pe care le oferă tabloul utilizărilor şi resurselor utilizatorii de
informaţii sunt tot mai interesaţi de aspectele de trezorerie, motiv pentru care tabloul de
finanţare pierde teren în favoarea tabloului fluxurilor de trezorerie, tablou care situează în
centrul analizei financiar-contabile trezoreria, în timp ce în cadrul tabloului utilizărilor şi
resurselor acesta are doar un rol de intermediar între fondul de rulment şi nevoia de fond de
rulment.
Trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor şi al veniturilor de gestiune, ci
şi ca efect a operaţiilor de capital, respectiv şi a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor de
datorii la sfârşitul perioadei faţă de începutul exerciţiului financiar.
Fluxurile de trezorerie desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi
(fondurile disponibile şi depozitele la vedere), precum şi a echivalentelor de lichidităţi
(cvasilichidităţi), acele plasamente pe termen foarte scurt, foarte lichide, convertibile cu
uşurinţă într-o mărime determinată de lichidităţi şi a căror valoare nu riscă să varieze în mod
nesemnificativ.
Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă, deci, intrările şi ieşirile de fonduri ale
activităţii întreprinderii clasificate din punct de vedere funcţional:
- fluxuri de trezorerie ale activităţii de exploatare;
- fluxuri de trezorerie ale activităţii de investiţii;
- fluxuri de trezorerie ale activităţii de finanţare.
1. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de exploatare se pot determina conform:
a. metodei directe, bazată pe informaţiile referitoare la încasări şi plăţi;
b. metodei indirecte, potrivit căreia rezultatul net este corectat cu:
- influenţa operaţiunilor care nu au caracter monetar;
- orice operaţiune de regularizare sau de reportare a încasărilor sau a plăţilor trecute sau
viitoare, presupuse de activitatea de exploatare;
- elementele de venituri sau de cheltuieli ce sunt asociate fluxurilor de trezorerie, care
vizează finanţarea sau investiţiile.
2. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de investiţii reflectă plăţile ce se efcetuează
cu scopul achiziţionării de active ce sunt destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie
viitoare, fluxuri ce oferă informaţii privind maniera în care întreprinderea îşi asigură
perenitatea şi chiar creşterea sa.
3. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de finanţare sunt generate de schimbările ce
se produc în structura şi mărimea capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii,
punând în lumină posibilităţile viitoare ale investitorilor de capitaluri.
Tabloul fluxurilor de trezorerie se bazează pe o logică privind echilibrul financiar al
întreprinderii axată pe noţiunile de lichiditate şi solvabilitate, fiind utilizat pentru aprecierea
performanţelor înregistrate de societate şi a capacităţii acesteia de a genera lichidităţi pentru
realizarea de investiţii fără să facă apel la resurse externe de finanţare.
Dat fiind aceste considerente, precum şi necesitatea de aliniere la Standardele
Internaţionale de Contabilitate şi cerinţele Comunităţii Economice s-a introdus prin
reglementare legală obligativitatea întocmirii acestui document de către agenţii economici din
ţara noastră.

3.3. Articularea tabloului de finanţare cu bilanţul şi contul de rezultate


Articularea tabloului de finanţare este concepută ca o modalitate orientată spre
reflectarea punctelor de legătură, a relaţiilor şi conexiunilor dintre acesta şi documentele de
sinteză, bilanţul şi contul de profit şi pierdere.
Dacă ne referim la relaţia dintre bilanţ şi tabloul de finanţare aceasta se realizează pe
baza comparării obligatorii a două bilanţuri succesive, identificându-se, practic, cu prima
etapă privind construcţia tabloului „utilizări-resurse”.
Pentru a judeca situaţia financiară a unei întreprinderi se analizează bilanţurile
succesive care permit aprecierea stării şi evoluţiei echilibrului financiar şi al îndatorării
acestuia.
Întreaga politică financiară privind analiza bilanţului se va reflecta în:
1. variaţia fondului de rulment (ΔFR):
a. creşterea fondului de rulment care indică o îmbunătăţire a structurii financiare a
întreprinderii, respectiv creşterea resurselor stabile în raport cu nevoile permanente,
concomitent cu capacitatea întreprinderii de a degaja lichiditate şi de a-şi îmbunătăţi situaţia
trezoreriei;
b. scăderea fondului de rulment arată:
- un dezechilibru financiar adică nevoile permanente sunt acoperite din resurse pe
termen scurt ;
- un dezechilibru cronic al trezoreriei şi creşterea riscului de faliment inevitabil al
întreprinderii într-o perioadă viitoare.
2. variaţia trezoreriei nete este influenţată de :
- variaţia fondului de rulment cu o influenţă potenţială;
- variaţia stocurilor şi a creanţelor pe termen scurt;
- variaţia creditelor de trezorerie.
Astfel:
1. Elementele bilanţului financiar la începutul perioadei se prezintă astfel:
ACTIV PASIV
Imobilizări 30% Capitaluri proprii 20%
Active circulante 50% Datorii financiare 20%
Disponibilităţi băneşti 20% Datorii de exploatare 50%
Credite de trezorerie 10%

Pe baza acestor elemente se stabilesc valorile indicatorilor fond de rulment (FR), nevoie
de fond de rulment (NFR) şi trezorerie netă (TN):
FR0 = Capitaluri permanente – Active imobilizate = 40% - 30% = 10%
TN0 = Disponibilităţi băneşti – Credite de trezorerie = 20% - 10% = 10%,
sau
TN0 = FR0 – NFR0 = 10%
2. Contul de profit şi pierdere al exerciţiului evidenţiază excedentul brut de exploatare
ca sursă potenţială pentru determinarea capacităţii de autofinanţare a întreprinderii.
Capacitatea de autofinanţare apare ca sursă stabilă care permite:
- finanţarea nevoilor stabile;
- remunerarea acţionarilor pentru fondurile puse la dispoziţie (plata dividendelor);
- rambursarea datoriilor financiare contractate.

Contul de rezultate
Venituri Cheltuieli

Excedentul brut de exploatare (V-C)


- impozit pe profit
- dobânzi
= Capacitatea de autofinanţare
Tabloul de finanţare
Alocări Resurse
Achiziţii şi creşteri de active fixe Capacitatea de autofinanţare
Restituiri de capital propriu Aport nou la capital
Dividende plătite Împrumuturi noi pe termen lung şi mijlociu
Rambursări de datorii financiare Preţul de cesiune al activelor cedate
Creşterea fondului de rulment

1. Variaţia fondului de rulment (ΔFR)


Creşterea fondului de rulment Scăderea fondului de rulment
creşteri de stocuri reduceri de stocuri
creşteri de creanţe reduceri de creanţe
reducerea datoriilor de exploatare creşterea datoriilor de exploatare
rambursarea creditelor de trezorerie credite noi de trezorerie
creşterea disponibilităţilor

2. Variaţia trezoreriei nete (ΔTN)


ACTIV PASIV
Imobilizări 35% Capitaluri proprii 25%
Active circulante 40% Datorii financiare 25%
Disponibilităţi băneşti 25% Datorii exploatare 50%, din care:
Credite de trezorerie 10%
FRı =Capital permanent – Active imobilizate = (25% +25% ) -35% = 15%
ΔFR = FR1 - Fr o = 15% - 10% = 5%
TN1= Disponibilităţi băneşti -Credite de trezorerie = 25% - 10% = 15%
ΔTN = TN1 - TNo = 15% -10% = 5%
Pentru analiza situaţiei financiare, a evoluţiei şi a previziunii acesteia se studiază :
- fluxurile de venituri şi cheltuieli din contul de profit şi pierderi;
- fluxurile de investiţii şi/sau dezinvestiţii în active fixe şi circulante şi/sau de
rambursare a acestora din tabloul de finanţare;
- decalajele între naşterea fluxurilor financiare şi realizarea lor efectivă în cadrul
trezoreriei evidenţiată în tabloul de finanţare.
Situaţia financiară din bilanţul de la închiderea exerciţiului financiar este o consecinţă
a situaţiei financiare de la începutul exerciţiului şi a fluxurilor financiare, realizate de
întreprindere în cadrul exerciţiului şi evidenţiate în contul de rezultate şi în tabloul de
finanţare.

3.4. Tipologia tabloului de finanţare


În funcţie de evoluţia teoriei şi practicii financiare s-au elaborat următoarele tipuri de
tablouri financiare :
1.Tabloul fluxurilor financiare – porneşte de la capacitatea de autofinanţare şi ţine
cont de separarea activităţilor în activităţi de exploatare, financiare, extraordinare şi de
obiectivul întreprinderii de a realiza un sold de exploatare şi financiar pozitiv, ceea ce asigură
o creştere economică. Tabloul fluxurilor financiare se prezintă astfel:
Indicatorii perioada perioada perioada
CA – consumuri de la terţi
= valoarea adăugată
- impozite şi taxe
- salarii şi cheltuieli sociale
= Excedentul brut de exploatare (EBE)
- variaţia NFR
- investiţii interne (necorporale şi corporale)
= 1. soldul activităţii de exploatare (SE)
± variaţia datoriilor
- cheltuieli financiare
- impozit pe profit
- participarea salariaţilor la profit
- dividende distribuite
= 2. sold financiar (SF)
3.Soldul de gestiune (SE + SF)
+venituri din cesiuni de active fixe
+creşteri de capital
± alte rezultate extraordinare
- investiţii interne
=Variaţia trezoreriei nete
Tabloul fluxurilor financiare
2. Tabloul fluxurilor după teoria financiară - acest tablou are ca principiu de
elaborare teoria lui Modigliani şi Miller (1958) după care valoarea unei întreprinderi creşte
proporţional cu rata îndatorării, urmare efectului de levier (dacă rata rentabilităţii economice
este superioară ratei dobânzii).
Cei doi autori separă fluxurile financiare, pentru a pune în evidenţă condiţiile de
creştere a valorii întreprinderii, în:
- fluxuri reale (legate de investiţii interne şi de exploatare);
- fluxuri financiare (legate de furnizorii de capital).
Tabloul fluxurilor, după teoria financiară permite urmărirea pe orizontală între utilizări
şi resurse şi pe verticală între fluxurile reale şi cele financiare, egalitatea dintre fluxurile reale
şi financiare fiind: R + E = A + C, unde:
R = rezultatul net al fluxurilor reale
R = Excedentul brut de exploatare - Investiţii totale - Impozite globale
E = economii fiscale
E = dobânzi x rata de impozitare
A = fluxul disponibil pentru acţionari
A = Cheltuieli financiare (dividende şi dobânzi plătite–creşteri de capital);
C = fluxul net disponibil pentru creditori
C = Cheltuieli financiare – variaţia îndatorării.
Rezultatul net al fluxurilor reale şi economiile fiscale asigură, deci, fluxurile nete
disponibile pentru acţionari şi pentru creditori.
3.Tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei
Variaţia globală a trezoreriei este explicată prin soldul trezoreriei rezultat din
gestiunea activelor reale (activitate de exploatare) şi cel rezultat din operaţiunile de capital
(investiţii şi finanţări).
Când fluxurile reale şi cele monetare nu coincid, trezoreria se asigură prin decalaje de
plăţi asociate acestor fluxuri.
Tabloul fluxurilor de trezorerie are rolul de a explica contribuţia operaţiunilor de
gestiune şi a operaţiunilor de capital la variaţia trezoreriei întreprinderii.
Reconstituirea fluxurilor de trezorerie, după natura operaţiunilor (de gestiune şi de
capital) permite obţinerea unor aprecieri cantitative asupra eventualelor dificultăţi de
trezorerie, respectiv posibilitatea de a depista originea acestor dificultăţi.
Tabloul de trezorerie se poate reprezenta astfel:
INDICATORI Exerciţiul Exerciţiul
+Încasări din vânzări
- plăţi pentru furnizori şi salariaţi
+ încasări financiare
- plăţi financiare
- plăţi de impozite
= flux net de trezorerie degajat de activitatea curentă (1) CF exploatare
+ încasări din cesiuni de active
- plăţi pentru investiţii în activele fixe şi circulante
= flux net de trezorerie rezultat din activitatea de investiţii (2) ΔIMO+ΔNFR
+ creşterea soldurilor creditoare ale conturilor curente
- plăţi în cadrul operaţiilor de leasing
± încasări din creşteri de capital
- plăţi de dividende
= flux net de trezorerie rezultat din activitatea de finanţare
(3) ΔCPR+ΔDAT
Suma variaţiei de TN
TN la începutul exerciţiului financiar
TN la sfârşitul exerciţiului financiar (1) + (2) + (3)
Tabloul explicativ al variaţiei trezoreriei

Concluzii
Tabloul de finanţare este unul din instrumentele utilizate în analiza financiară în
dinamică, este un document financiar de sinteza cu caracter complementar, care explică
variaţia patrimoniului. Acesta permite surprinderea fluxurilor financiare din întreprindere care
au avut loc în cursul perioadei analizate, fiind un instrument extrem de eficient în
diagnosticarea financiară a unei întreprinderi, este un mijloc de evaluare şi de interpretare a
politicii întreprinderii de distribuire a dividendelor; este un mijloc de reflectare a fluxurilor
economice şi financiare din întreprindere şi de evidenţiere a principalelor aspecte privind
evoluţia şi perspectivele acesteia, este un document de informare pentru acţionari, personal şi
alte categorii de terţi, etc.
Tabloul de finanţare explică modul de formare a fondului de rulment net global şi
modul de utilizare a acestuia, până la determinarea trezoreriei nete ca rezultat al bilanţului de
la sfârşitul exerciţiului financiar. Tabloul de finanţare se stabileşte pe baza a două bilanţuri
succesive şi a contului de profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat. Este necesar ca
bilanţul de deschidere şi de închidere a exerciţiului financiar să prezinte aceeaşi structură
funcţională.
Punctul de plecare în construcţia primei părţi a tabloului de finanţare îl reprezintă
excedentul brut de exploatare evidenţiat în contul de profit şi pierdere, principala sursă de
determinare a capacităţii de autofinanţare a întreprinderii. Capacitatea de autofinanţare se
regăseşte în prima parte a tabloului de finanţare ca sursă stabilă. Atunci când capacitatea de
autofinanţare nu este suficientă pentru finanţarea nevoilor stabile întreprinderea va apela la
alte surse externe: aportul nou la capitalul social, noi împrumuturi sau cesiuni de active fixe.
Din confruntarea variaţiei resurselor cu cea a nevoilor stabile rezultă variaţia fondului
de rulment net global, ce se regăseşte în coloana nevoi sau resurse. O creştere a fondului de
rulment net global evidenţiază ameliorarea structurii financiare a întreprinderii, în timp ce o
scădere a fondului de rulment net global dovedeşte un dezechilibru financiar, care în corelaţie
cu o creştere a nevoii de fond de rulment, poate conduce la un dezechilibru al trezoreriei şi
implicit, la creşterea riscului de faliment al întreprinderii.
Cea de-a doua parte a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment net
global pe baza elementelor oferite de partea de jos a bilanţului funcţional şi analizează modul
de utilizare a fondului de rulment net global în asigurarea echilibrului funcţional între
elementele ciclice ale bilanţului şi a echilibrului monetar dintre încasări şi plăţi.
Şi prima parte şi partea a doua a tabloului de finanţare oferă aceeaşi valoare absolută
privind variaţia fondului de rulment net global, dar cu semn schimbat.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce este tabloul de finanţare şi câte părţi cuprinde?
2. Care este punctul de plecare în construcţia primei părţi a tabloului de finanţare?
3. Ce explică partea a doua a tabloului de finanţare?
4. Cum se stabileşte excedentul trezoreriei de exploatare?
5. Elaboraţi un tablou al fluxurilor de trezorerie.
CAPITOLUL 4.
DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂŢII ŞI AL RISCULUI

Scopul acestui capitol este de a da posibilitatea studenţilor să aprofundeze cunoştinţele


teoretico-aplicative privind diagnosticul financiar al rentabilităţii şi al riscului la nivelul
întreprinderii, să identifice originea şi cauzele care generează eventualele stări de dezechilibru
pentru a stabili măsurile de redresare ce se impun.
Obiective specifice
- familiarizarea studenţilor cu un vocabular de specialitate economică ce le va permite
utilizarea instrumentelor de analiză oferite de literatura de specialitate;
- dezvoltarea unor abilităţi practice de evaluare a stării de sănătate economică şi
financiară a întreprinderii, dezvoltarea unor abilitaţi de a gestiona resurse, având drept scop
realizarea în comun a obiectivelor întreprinderii, prin antrenarea acestora la realizarea unui
management pozitiv;
- arta de a se descurca într-un context nou, prin intermediul unor sisteme de comunicare
şi decizie, astfel încât să reuşească să participe la obţinerea de profit şi chiar la maximizarea
acestuia;
- dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, conducere, planificare, control şi evaluare,
chiar şi de adaptare la orice activitate funcţie de nevoile şi dorinţele partenerilor implicaţi
(acţionari, creditori, statul etc.)
Concepte cheie
diagnosticul financiar;
rentabilitate economică;
rentabilitate financiară;
rate de structura, rate de rotaţie;
riscul financiar;
diagnosticul riscului;
analiza statică patrimonială, analiza statică funcţională.
Introducere
Diagnosticul financiar detectează eventualele stări de dezechilibru financiar, în scopul
identificării originii şi cauzelor care le-au generat şi al stabilirii măsurilor de redresare.
Obiectivele diagnosticului financiar se referă la măsurarea rentabilităţii capitalurilor
întreprinderii şi aprecierea condiţiilor de echilibru economic şi financiar, precum şi la
evaluarea gradului de risc al întreprinderii, respectiv riscul economic, financiar şi de faliment.
Prin diagnosticul financiar se urmăreşte obţinerea răspunsurilor la următoarele întrebări:
1. Întreprinderea este viabilă? Bilanţul permite aprecierea rentabilităţii dacă se
procedează la o structurare a posturilor de activ după criteriul strict al lichidităţii crescătoare şi
la o clasare a posturilor de pasiv după criteriul exigibilităţii crescătoare.
2. Care sunt performanţele întreprinderii? Pentru a aprecia performanţele acesteia
trebuie să se compare mijloacele utilizate cu rezultatele obţinute. Rezultatele sunt puse în
evidenţă de indicatorii de rezultate, în special de soldurile intermediare de gestiune.
3. Care este stadiul de dezvoltare al întreprinderii? Trebuie să se cunoască cu cât a
crescut activitatea întreprinderii în perioada de observaţie reţinută. Ritmul creşterii poate fi un
indicator interesant, cu condiţia ca din el să fie eliminată orice influenţă exercitată de creşterea
preţurilor şi să poată fi comparat cu procentul de creştere al sectorului din care face parte
întreprinderea analizată.
4. Care sunt riscurile la care este supusă întreprinderea? Ultimul obiectiv urmărit de
diagnostic este de a aprecia riscul de faliment, ca urmare a încetării plăţilor. Vor fi analizate şi
alte riscuri care pot afecta întreprinderea, dar care se bazează în general pe studiul mediului
economico-social în care aceasta activează.
În urma răspunsurilor la întrebările deja enunţate, conducerea întreprinderii va lua
măsurile asupra punctelor forte şi a punctelor slabe ale întreprinderii. Punctele forte ar putea
fi: abundenţa lichidităţilor, calitatea relaţiilor cu terţii, iar punctele slabe se pot concretiza în
fragilitatea echilibrelor financiare, o insuficienţă a resurselor proprii în raport cu îndatorarea.

4.1. Diagnosticul rentabilităţii întreprinderii


Diagnosticul financiar detectează eventualele stări de dezechilibru financiar, în scopul
identificării originii şi cauzelor care le-au generat şi al stabilirii măsurilor de redresare.
Obiectivele diagnosticului financiar se referă la măsurarea rentabilităţii capitalurilor
întreprinderii şi aprecierea condiţiilor de echilibru economic şi financiar, precum şi la
evaluarea gradului de risc al întreprinderii, respectiv riscul economic, financiar şi de faliment.
Realizarea diagnosticului financiar se face apelând la:
- datele contabile oferite de conturile anuale decizionale: bilanţ şi contul de profit şi
pierdere şi la retratarea acestor date în vederea obţinerii bilanţului financiar;
- datele obţinute prin întocmirea situaţiei variaţiei capitalurilor proprii şi a tabloului de
trezorerie.
Măsura rentabilităţii unei întreprinderi este dată de un sistem de rate explicative de
eficienţă, determinate ca raport între efectele economice şi financiare obţinute (acumulare
brută, profituri, dividende, etc) şi eforturile depuse pentru obţinerea lor (activul economic,
capitalurile investite, capitalurile proprii, etc.)

4.1.1. Ratele de rentabilitate economică


Aceste rate măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate întregii
activităţi a întreprinderii. Dacă rentabilitatea este raportul între un rezultat şi mijloacele puse
în acţiune pentru obţinerea acestuia, există mai multe posibilităţi pentru măsurarea acestui
efect (rezultat). Distingem astfel, rentabilitatea economică şi rentabilitatea financiară.
Rentabilitatea economică a capitalurilor investite ne apare ca o rentabilitate intrinsecă,
ce nu ţine seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate). Este
deci independentă de politica de finanţare promovată de întreprindere.
În funcţie de scopurile analizei se calculează mai multe rate de rentabilitate economică,
care au o valoare informativă ridicată prin exprimarea lor în cifre relative, ceea ce le conferă o
mare forţă de comparaţie şi evaluare. Condiţia comparabilităţii este însă respectarea aceloraşi
termene de raportare (nominali sau reali). Astfel se pot calcula:
rata excedentului brut de exploatare (REBE) care oferă o apreciere globală asupra
rentabilităţii brute a capitalului investit, după relaţia: EBE =EBE/ACTIV ECONOMIC
Întrucât din excedentul brut de exploatare nu s-a dedus amortizarea, această rată
prezintă avantajul că nu este afectată de politica de amortizare.
rata rentabilităţii economice (Rec.) care exprimă capacitatea activului economic efectiv
investit (IMO + NFR) de a degaja un profit (Profit net = Rezultatul de exploatare –
Impozit pe profit) prin care să se asigure autofinanţarea creşterii nete a întreprinderii şi
remunerarea investitorilor de capital (acţionarii şi creditorii). Rata de rentabilitatea
economică este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii (proprii şi
împrumutate) şi se calculează după relaţia: Rec.=Rezultatul economic/Activ economicx
100
Numărătorul poate fi rezultatul de exploatare înainte de elementele financiare (se are
în vedere excedentul brut de exploatare, care nu este un adevărat rezultat economic, deoarece
nu ţine seama de amortismente). La numitor pot fi capitalurile permanente sau activul total.
În aceste condiţii relaţia de calcul a ratei de rentabilitate economică poate fi:
Rec.=(RE /Activ total) =(RE /CA) x (CA /Activ total)
rata profitului net (RPN) exprimă rentabilitatea netă de dobânzi şi de impozit a activului
economic investit, care se calculează după relaţia: RPN=(profit net/activ economic)x100
Această rată este dependentă de structura capitalurilor întreprinderii, respectiv de
gradul ei de îndatorare, fiind o rată netă de dobânzi. Din acest punct de vedere ea este mai
puţin comparabilă cu ratele profitului net realizate de alte întreprinderi similare din punct de
vedere tehnologic şi economic.
Pentru ca o întreprindere să-şi poată menţine substanţa sa economică este necesar ca
rata rentabilităţii economice să fie superioară ratei de inflaţie. În termeni reali, rata
rentabilităţii economice trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de
randament din economie (rata medie a dobânzii) şi al riscului economic şi financiar pe care şi
l-au asumat investitorii de capitaluri.
Dacă rata inflaţiei (Ri) nu depăşeşte 10%, atunci rata nominală ( Rr) este, conform
formulei lui Fisher suma dintre cele două rate, rata nominală şi rata inflaţiei. De aici, formula:
Rr = Rn – Ri
Dacă însă, rata inflaţiei este mai mare de 10%, rata reală se calculează după relaţia:
Rr = ( Rn - Ri ) / 1 + Ri
Rata rentabilităţii economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea şi creşterea
activelor sale într-o perioadă căt mai scurtă.

4.1.2. Ratele de rentabilitate financiară


Aceste rate măsoară randamentul sau rentabilitatea capitalurilor proprii, deci
plasamentul financiar pe care l-au făcut acţionarii prin cumpărarea acţiunilor întreprinderii.
Rentabilitatea financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin distribuirea de dividende
şi prin creşterea rezervelor care sunt în fapt o creştere a averii acţionarilor. Relaţia de calcul a
rentabilităţii financiare este: Rfin. = Profitul net / Capitaluri proprii
Deşi este utilizată ca instrument de analiză financiară, trebuie luate în consideraţie
inconvenientele metodologice ale determinării profitului net. Se referă la modul de calcul al
amortizărilor şi provizioanelor, la cel al cheltuielilor deductibile, etc. Rentabilitatea financiară
fiind influenţată de modalitatea de procurare a capitalurilor este sensibilă la structura
financiară, respectiv la situaţia îndatorării întreprinderii.
Se doreşte ca rata financiară să fie mai mare decât rata medie a dobânzilor de pe piaţă
pentru a face atractive acţiunile întreprinderii şi pentru a creşte cursul lor bursier. Pentru acele
întreprinderi care cotează la bursă se calculează un indicator reprezentativ numit coeficientul
de capitalizare bursieră (PER), după relaţia:
PER = Cursul bursier al acţiunii / Profitul per acţiune
Acest indicator măsoară de câte ori sunt dispuşi investitorii să cumpere profitul per
acţiune, fiind un barometru în comparaţia întreprinderilor din aceeaşi ramură economică.
Evident că investitorii sunt interesaţi de acţiunile cu un coeficient de capitalizare bursieră cât
mai mică. Variaţia acestui coeficient constituie o bună evaluare asupra riscurilor întreprinderii
în funcţiune, determinate de riscul economic al ramurii din care face parte, de gradul de
îndatorare cât şi de variabilitatea profiturilor viitoare. Cursul bursier este deci o măsură
externă de analiză a performanţelor întreprinderii. Comparativ cu acest indicator se determină
adesea ca indicator de analiză financiară profitul per acţiune, expresia directă a profitabilităţii
întreprinderii (EPS) şi se calculează după relaţia: EPS = Profitul net/Numărul de acţiuni

4.1.3. Descompunerea ratelor de rentabilitate


Ratele de rentabilitate, atât economice cât şi financiare sunt compuse din două rate,
care servesc la o analiză financiară a întreprinderii mult mai fină:
1. ratele de structură valorică a cifrei de afaceri (rate de marjă), rate ce caracterizează
condiţiile de exploatare economică (capitaluri consumate);
2. ratele de rotaţie a capitalurilor prin cifra de afaceri, ce caracterizează eficacitatea
capitalurilor angajate de întreprindere în desfăşurarea activităţii economice şi financiare
(capitaluri alocate).
De fapt, descompunerea ratelor de rentabilitate evidenţiază influenţa a doi factori:
- un factor cantitativ (marja de acumulare);
- un factor calitativ (rotaţia capitalurilor, structura financiară).
Mărimea efectivă a ratelor de rentabilitate este o combinare între cei doi factori de
creştere a rentabilităţii. Astfel, rata de rentabilitate economică se descompune în două rate
componente:
Rec. = EBIT/ CAPITAL INVESTIT = (EBIT/ CA) x (CA/ CAPITAL INVESTIT)

Marja brută netă Rata de rotaţie a capitalurilor


În consecinţă, rentabilitatea economică se poate majora:
- fie prin creşterea marjei brute de acumulare (ca diferenţă între cifra de afaceri şi
cheltuielile plătibile);
- fie prin creşterea rotaţiei capitalurilor, prin cifra de afaceri;
- fie prin ambele metode.
Este posibil ca în perioadele de dezvoltare, capitalurile investite să crească mai repede
decât rentabilitatea întreprinderii şi deci în ciuda creşterii marjei brute a exploatării să se
înregistreze o rată scăzută a rentabilităţii economice.
Asemănător ratei rentabilităţii economice şi rata rentabilităţii financiare poate fi
descompusă în două sau mai multe rate componente, astfel:
PROFIT NET PROFIT NET CIFRA DE AFACERI
Rfin = = x Sau:
CAPITAL PROPRIU CIFRA DE AFACERI CAPITAL PROPRIU

rata marjei nete rata de rotaţie a capitalurilor proprii

profit net profit net cifra afaceri capital investit


rfin = = x x
cap. propriu cifra afaceri capital investit capital propriu

rata marjei nete rata de rotaţie a capitalurilor rata de structura a capitalurilor

Sau:

Rezultatul net Rezultat de exploatare Rezultatul net Pasiv total


= x x
Capitaluri proprii Activ total Rez. de exploatare Cap. proprii

(rentabilitatea economică) (costul îndatorarii) (coeficientul îndatorarii)

impactul îndatorari
Rata rentabilităţii economice caracterizează, deci, profitabilitatea activului economic,
în timp ce rata rentabilităţii financiare pe cea a capitalurilor împrumutate. Astfel rentabilitatea
economică a unei întreprinderi îndatorată este mai mare decât aceea a unei întreprinderi
similare, dar neîndatorată, adică finanţată 100% din capitaluri proprii.
Modelul de mai sus de descompunere a ratei de rentabilitate financiară pune în
evidenţă efectul de levier, respectiv efectul multiplicator al îndatorării asupra rentabilităţii
economice. Acesta este pus în evidenţă prin relaţia:
Rfin. = Rec. + (Rec - R dobanda) x Datorii / Capitaluri proprii
Rata dobânzii = Dobânzi / Datorii x 100
Condiţia necesară pentru a se realiza efectul de levier este ca rentabilitatea economică
să fie superioară costului îndatorării.
Astfel, dacă este realizată această condiţie, rentabilitatea financiară este cu atât mai
ridicată pentru o rentabilitate economică dată, cu cât îndatorarea este mai mare
Se poate stabili şi relaţia de calcul a rentabilităţii economice ca o medie aritmetică
ponderată a capitalurilor întreprinderii, astfel:
Rec.= Rfin. x (Capital propriu /Activ economic)+ Rdobanda x (Datorii / Activ economic)

4.2. Diagnosticul riscului


Diagnosticul riscului urmăreşte:
- măsurarea variaţiei rezultatelor întreprinderii la modificarea poziţiei financiare, a
structurii capitalurilor proprii şi împrumutate;
- măsurarea variaţiei solvabilităţii întreprinderii, a capacităţii acesteia de a-şi achita, la
scadenţă, datoriile asumate faţă de terţi. În ansamblu activităţii sale, întreprinderea comportă
trei categorii de riscuri: riscul de exploatare sau riscul economic, riscul de finanţare sau de
îndatorare şi riscul de insolvabilitate.

4.2.1. Riscul economic


Riscul de exploatare sau riscul economic corespunde riscului aferent realizării unui
venit sau a unui rezultat estimat, fără a se ţine seama de modalitatea de finanţare utilizată de
întreprindere pentru obţinerea acestuia. Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza
decât în cuplul a două elemente de analiză: rentabilitate-risc.
Obiectivul în gestiunea financiară este maximizarea rentabilităţii la un anumit nivel de
risc asumat. Riscul poate fi exprimat în mai multe forme:
a. variabilitatea profitului faţă de media rentabilităţii din ultimele exerciţii, iar
măsura riscului este dată de dispersie şi abaterea medie pătratică;
b. variabilitatea profitului în funcţie de volumul de activitate, adică cifra de afaceri
care este măsurată prin coeficientul de elasticitate calculat ca raport între variaţia profitului şi
variaţia cifrei de afaceri;
c. variabilitatea ratei rentabilităţii a întreprinderii.
În analiza financiară riscul se exprimă prin elasticitatea profitului şi poate fi analizat
din două puncte de vedere:
1. al intreprinderii animată de dorinţa creşterii patrimoniului şi a remunerării
corespunzătoare a factorilor de producţie;
2. al investitorilor financiari din afară, interesaţi în realizarea celui mai bun
plasament în condiţiile unei pieţe financiare cu mai multe sectoare de rentabilitate şi grade de
risc diferite.
Riscul economic poate fi exprimat ca variabilitate a profitului în funcţie de cifra de
afaceri şi ca urmare a poziţiei activităţii întreprinderii faţă de punctul mort.
Variaţia profitului la variaţia cifrei de afaceri este exprimată prin coeficientul de
elasticitate sau efectul de levier.

4.2.2. Riscul financiar


Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub influenţa
structurii financiare a întreprinderii.
Antrenarea capitalurilor împrumutate prin mărimea lor şi a cheltuielilor financiare
(dobânzi, comisioane) conduce la variabilitatea rezultatelor şi la o majorare a riscului
financiar.
Pentru minimizarea costurilor şi creşterea rentabilităţii trebuie să se asigure o structură
optimă între capitalurile proprii ăi cele împrumutate.
Analiza riscului financiar se poate face prin două modalităţi:
1. analiza riscului pe baza metodei pragului de rentabilitate (punctului mort PM):
PM = (cheltuieli fixe + dobânda) / (1 - cheltuieli variabile)
2. analiza riscului financiar pe baza efectului de levier financiar:
Analiza riscului financiar rezidă în efectul de levier financiar, care arată relaţia dintre
rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară şi îndatorarea întreprinderii. În acest context
acţionarul suportă atât riscul economic, cât şi riscul financiar al întreprinderii, iar costul
îndatorării este sigur, în timp ce rentabilitatea economică este probabilă. Deci, evaluarea
riscului financiar se face cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilităţii financiare
(E):
E=[Variaţia profitului curent (după deducerea dobânzii) /Profit curent] / [Variaţia CA / CA]
R.fin. = R.ec + ( Rec. - rata dobanzii ) x L
unde:
L = Datorii / Capitalul propriu
Între cele trei rate există următoarele corelaţii:
1. dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii atunci rentabilitate
financiară este mai mare decât rentabilitatea economică;
2. dacă rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii atunci rentabilitate
financiară este egală cu rentabilitatea economică;
3. dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii atunci rentabilitate
financiară este mai mică decât rentabilitatea economică.

4.2.3. Riscul de faliment (insolvabilitate)


Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face
faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii întreprinderii.
Analiza riscului de faliment se realizează:
1. În manieră statică şi se bazează pe studiul bilanţului şi noţiunea de fond de rulment.
În funcţie de cele două concepţii de elaborare a bilanţului, analiza statică poate fi:
a. patrimonială;
b. funcţională.
Analiza statică patrimonială urmăreşte patrimoniul net al acţionarilor şi activul
economic în ansamblu ca o garanţie pentru creditori.
Principalele instrumente operaţionale, utilizate de analiza statică patrimonială sunt:
fondul de rulment, ratele de lichiditate (generală, redusă şi imediată), completate cu ratele
îndatorării.
Analiza statică funcţională a riscului de faliment utilizează ca instrumente
operaţionale: nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă.
2. În manieră dinamică – permite diagnosticarea şi explicarea dezechilibrului
financiar evidenţiat prin analiza statică. Instrumentele operaţionale ale acestei analize sunt:
- excedentul trezoreriei de exploatare (ETE = EBE - Δ NFR);
-capacitatea de autofinanţare (CAF = EBE – chelt.fin.– imp. profit);
- autofinanţarea (A = CAF - Dividende);
- cash-flow-ul (CF) sau creşterea de trezorerie
Pornind de la aceşti indicatori, analiza riscului de faliment apelează la ratele şi
indicatorii de rambursare a datoriilor şi de autonomie financiară:
a. rata capacităţii de rambursare (Ra)
Ra = Datorii /CAF
b. rata autonomiei financiare (Rb)
Rb = CAF/ Rambursarea datoriei financiare stabile
c. excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) care poate exprima el însuşi capacitatea
de rambursare a datoriilor.
ETE = EBE - Δ NFR
Capacitatea de rambursare a datoriilor se asigură dacă excedentul trezoreriei de
exploatare minus impozitul pe profit este mai mare sau egal cu cheltuielile financiare plus
rambursarea anuală a datoriilor.
Întreprinderea este, deci, în permanenţă confruntată cu riscul. Luarea în consideraţie a
riscului la care sunt supuse întreprinderile justifică, de fapt, abordarea problematicii, atât de
complexă a diagnosticului financiar. De altfel, diagnosticul financiar, riscul şi solvabilitatea
întreprinderii conţin componente de natură economică, socială, financiară şi umană.

Concluzii
Diagnosticul este demersul prin care se: apreciază „starea de sănătate” sau de
funcţionalitate a întreprinderii, se identifică factorii, interni şi externi, care determina tendinţa
sa de evoluţie şi se estimează impactul modificării lor, luând în considerare mediul dinamic în
care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea. Totodată permite o conştientizare a avantajelor
competitive ale întreprinderii, în raport cu concurenţa (punctele forte), care trebuie utilizate în
scopul fructificării oportunităţilor oferite de mediul extern întreprinderii, surprinzând punctele
slabe din activitatea întreprinderii, în scopul adoptării măsurilor corective şi minimizării
riscurilor la care este supusă întreprinderea, ţinându-se seama de aceste disfuncţionalităţi.
Diagnosticul rentabilităţii capitalurilor se realizează prin intermediul a două categorii
de rate de eficienţă, una fiind generală şi celelalte două le compun pe cea generală: rata de
rentabilitate economică, rata de rentabilitate financiară şi rata de dobândă. Mărimea efectivă a
acestor rate, precum şi descompunerea lor pe factori de influenţă oferă informaţii veridice
pentru detectarea stării rentabilităţii întreprinderii.
Ratele de rentabilitate economică măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare
alocate întregii activităţi a întreprinderii. Rentabilitatea economică a capitalurilor investite
este independentă faţă de politica de finanţare promovată de întreprindere.
Analiza ratei de rentabilitate economică se face prin studierea evoluţiei în timp a
indicatorilor şi componentelor acestora (rezultate, capitaluri) referitoare la aceeaşi
întreprindere. Pentru ca întreprinderea să-şi poată menţine substanţa sa economică, rata
rentabilităţii economice trebuie să fie superioară ratei de inflaţie.
Ratele de rentabilitate financiară şi de dobândă măsoară randamentul capitalurilor
proprii, deci al plasamentului financiar pe care acţionarii l-au făcut prin cumpărarea
acţiunilor întreprinderii.
Rentabilitatea financiară a capitalurilor proprii remunerează proprietarii întreprinderii
prin distribuirea de dividende către aceştia şi prin creşterea rezervelor, ceea ce în fapt,
reprezintă o creşterea a averii proprietarilor.
Ratele de dobândă sunt, de cele mei multe ori ratele nominale stabilite în contractele
de credit cu entităţile specializate în acordarea de credite sau în prospectele de emisiune a
obligaţiilor întreprinderii. Cum o întreprindere poate să aibă credite din diverse surse (credit
bancar, comercial sau obligatar) şi pe diferite termen (scurt sau lung) se recomandă, pentru
efectuarea de analize şi pentru evaluare, să se utilizeze o rată medie de dobândă rezultată ca
raport între cheltuielile anuale cu dobânzile şi comisioanele aferente şi soldul iniţial al
datoriilor care le-au generat.
Diagnosticul riscului urmăreşte măsurarea variaţiei rezultatelor întreprinderii la
modificarea poziţiei financiare, a structurii capitalurilor proprii şi împrumutate, cât şi
măsurarea variaţiei solvabilităţii întreprinderii, a capacităţii acesteia de a-şi achita, la scadenţă,
datoriile asumate faţă de terţi. În ansamblu activităţii sale, întreprinderea comportă trei
categorii de riscuri: riscul de exploatare sau riscul economic, riscul de finanţare sau de
îndatorare şi riscul de insolvabilitate.

Întrebări de autoevaluare
1. Definiţi diagnosticul financiar al întreprinderii.
2. Care sunt obiectivele diagnosticul financiar al întreprinderii?
3. Ce măsoară ratele de rentabilitate economică?
4. Ce măsoară ratele de rentabilitate financiară şi ratele de dobândă?
5. Ce este coeficientul de capitalizare bursieră?
6. În ce constă efectul de levier?
CAPITOLUL 5.
NECESITĂŢILE DE FINANŢARE A ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII

Scopul acestui capitol îl eprezintă dobândirea cunoştinţelor referitoare la rolul, locul şi


obiectivele gestiunii financiare a ciclului de exploatare necesare fundamentării necesarului de
finanţare a întreprinderii;
Obiective specifice
familiarizarea studenţilor cu un vocabular adecvat fluxurilor financiare;
dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, conducere, planificare, control şi evaluare a
activităţii întreprinderii utilizând gama largă de indicatori, în mărimi absolute sau de
indicatori financiari dinamici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al
întreprinderii;
aplicarea unor concepte noi, privind satisfacerea şi fidelizarea clienţilor, prin
introducerea unor politici de finanţate eficiente în deciziile de management.

Concepte cheie:
ciclul financiar;
nevoia de finanţare a ciclului de exploatare;
rate cinetice;
rate de structura, rate de rotaţie;
gestiunea activelor circulante, gestiunea pasivelor circulante, gestiunea stocurilor;
necesarul de finanţare a cheltuielilor de exploatare.

Introducere
Cursul are ca obiectiv principal înţelegerea noţiunilor referitoare la dimensionarea
stocurilor şi asigurarea resurselor de finanţare, în vederea determinării necesităţilor de
finanţare a ciclului de exploatare.
Buna funcţionare a societăţii presupune fluxuri compensatorii reale şi financiare, cu
preponderenţă pentru activitatea de producţie, pentru ciclul de exploatare.
Ciclul financiar cuprinde o succesiune de modificări ale structurii reale datorate unor
fluxuri reale până la forme de stoc de produse ale întreprinderii transformate în bani
recuperând deci capitalul financiar avansat şi obţinând un surplus monetar.
Ciclul de exploatare se realizează ca o succesiune de stocuri aflate în diferite faze ale
activităţii de exploatare, în mărimi fizice diferite şi de valori crescătoare pe unitate de produs,
pe măsura înaintării în ciclul de exploatare, la valoarea iniţială adăugându-se cheltuielile de
stocare, de prelucrare şi de circulaţie a acestora până la încasarea clienţilor beneficiari.
Ratele cinetice au o putere informativă superioară atât prin gradul ridicat de
comparabilitate, cât şi prin exprimarea lor sub forma mărimilor concrete: durate de
amortizare, durata de recuperare a creanţelor, durata achitării datoriilor faţă de furnizori şi
altele.
Ansamblul corelat al tuturor ratelor cinetice formează un sistem de indicatori
financiari dinamici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al întreprinderii.
Exprimarea ratelor de rotaţie în număr de zile de rotaţie determină creşterea puterii
informative prin comparabilitate şi relevanţă. Rescrierea bilanţului prin rate de rotaţie oferă
posibilitatea unei planificări financiare riguroase prin simularea mai multor variabile: durata
de încasare a clienţilor şi acordarea de duscounturi pentru încasările imediate; durata de
achitare a datoriilor faţă de furnizori şi încasarea de rabaturi pentru achitare imediată; durata
de stocare; durata ciclului de fabricaţie; cheltuielile de aprovizionare-desfacere şi cheltuielile
de producţie, valoarea capitalului social şi majorarea acestuia şi altele.
Procurarea, păstrarea, prelucrarea şi circulaţia acestor stocuri generează cheltuieli
băneşti, acelea care dau conţinut noţiunii de necesar de finanţare a ciclului de exploatare.
Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare va creşte odată cu creşterea volumului şi
duratei stocurilor, cu creşterea volumului şi duratei creanţelor asupra clienţilor şi va scădea,
chiar până la degajarea unei trezorerii disponibile odată cu creşterea volumului şi duratei
datoriilor şi creditelor primite de la furnizori.
De aici şi concluzia potrivit căreia, fragilitatea sau stabilitatea unei întreprinderi este
dată de cei trei factori esenţiali: stocurile şi intervalele de stocare, clienţii şi intervalele de
încasare, furnizorii şi intervalele de plată.
5.1. Ciclul financiar şi ciclul de exploatare
5.1.1. Ciclul financiar
Ciclul financiar reprezintă totalitatea operaţiunilor ce intervin în momentul
transformării banilor (lichidităţile proprii cât şi cele împrumutate) în bunuri şi servicii până în
momentul când se recuperează banii alocaţi.
Ciclul financiar cuprinde o succesiune de modificări ale structurii reale datorate unor
fluxuri reale până la forme de stoc de produse ale întreprinderii transformate în bani
recuperând deci capitalul financiar avansat şi obţinând un surplus monetar.
În funcţie de activităţile constituite şi de poziţia acestora în structura de exploatare
distingem:
a. cicluri financiare lungi ale capitalurilor fixe sau imobilizate care sunt de mărimi
diferite în funcţie de natura acestora şi de caracterul lor amortizabil sau neamortizabil. Au o
rotaţie mai lentă, se suprapun peste mai multe cicluri financiare de capital circulant care se
recuperează pe calea amortizării capitalului avansat.
b. cicluri financiare scurte ale capitalului circulant sunt mai scurte decât în cazul
imobilizărilor cu durate mai mici sau mai mari în funcţie de caracteristicile ciclului de
exploatare. Se începe deci cu aprovizionarea pentru formarea stocurilor şi se încheie cu
încasarea de la clienţi a contravalorii produselor vândute.

5.1.2. Ciclul de exploatare


Prin ciclul de exploatare se înţelege ansamblul operaţiunilor ce se realizează de o
întreprindere în vederea atingerii obiectivului urmărit, obiectiv ce constă în producerea de
bunuri şi servicii în scopul de a le schimba. Ciclul de exploatare cuprinde trei faze:
- faza de aprovizionare de bunuri şi servicii;
- faza de producţie, ce constă în transformarea bunurilor şi serviciilor spre a se ajunge la
un produs finit;
- faza de comercializare, de vânzare a produselor realizate, fază ce asigură o folosire
optimă a mijloacelor puse în mişcare – a muncii şi a capitalului investit.
Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importantă secţiune a gestiunii
financiare, importanţa acesteia fiind dată de ponderea ridicată a activelor circulante în bilanţ,
de gradul ridicat de rentabilitate, precum şi de reflectarea imediată asupra situaţiei financiare a
întreprinderii.
Obiectivul urmărit îl reprezintă cea mai eficientă alocare a capitalurilor în stocuri şi
creanţe în condiţiile diminuării riscului.
Armonizarea relaţiei rentabilitate-risc se realizează în cadrul echilibrului dintre
necesarul de active circulante şi sursele de finanţare a acestora.
Pentru a răspunde nevoii de rentabilitate şi de diminuare a riscului, deci pentru a
optimiza relaţia rentabilitate - risc se urmăresc două elemente fundamentale:
1. Gestiunea activelor circulante urmăreşte: realizarea unui nivel minim de active
circulante; eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichiditate; diminuarea costurilor de
exploatare; creşterea rentabilităţii.
2. Gestiunea pasivelor circulante urmăreşte: realizarea celui mai redus cost al
procurării capitalului necesar; permanenţa surselor de finanţare; autonomia financiară a
ciclului de exploatare.
Gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două domenii de activitate:
a. determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creanţe, lichidităţi)
b. determinarea modalităţilor de finanţare a mijloacelor circulante (fond de rulment),
datorii de exploatare (furnizori, creditori), concursuri bancare: credite de trezorerie şi creditele
de scont.
Principala caracteristică a activelor circulante este lichiditatea ridicată a acestora, ceea
ce permite:
acoperirea operativă a datoriilor din încasări;
efectuarea unor plasamente de trezorerie;
asigurarea unor rezerve lichide în casă şi-n conturile bancare.
Pentru gestiunea ciclului de exploatare distingem în întreprinderi trei politici de
gestiune cu efecte diferite asupra rentabilităţii şi a riscului:
1. o politică agresivă (ofensivă) care îşi propune realizarea unei cifre de afaceri cu
stocuri minime. Aceasta presupune ca managerii de întreprinderi să accepte riscuri mari legate
de lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de insolvabilitate a întreprinderii, punând accent pe
rentabilitatea mult mai ridicată a accelerării rotaţiei, a creşterii gradului de lichiditate a
activelor circulante. Finanţarea activelor circulante se face în principal din pasive (datorii) pe
termen scurt (datorii de exploatare, credite bancare) ceea ce presupune costuri reduse, dar şi o
reînnoire permanentă a creditelor.
2. o politică defensivă - politica managerilor prudenţi, care presupune realizarea cifrei
de afaceri prin stocuri şi lichidităţi ridicate. Este o politică de aversiune faţă de risc, iar
managerii prudenţi nu acceptă riscul rupturii de stoc chiar şi în detrimentul unei rentabilităţi
mai scăzută, afectată de costuri suplimentare ale prudenţei în asigurarea stocurilor.
3. o politică echilibrată (intermediară), care presupune realizarea cifrei de afaceri prin
echilibrarea relaţiei rentabilitate - risc şi sincronizarea perfectă dintre scadenţele activelor şi
pasivelor pe termen scurt. Creşterea cifrei de afaceri se realizează, potrivit acestei politici, cu
un stoc curent de mărime corespunzătoare noii cifre de afaceri, în timp ce stocul de siguranţă
este determinat la acel nivel care egalizează costurile lipsei de stoc şi costurile ridicate ale
stocurilor excesiv de mari, a acelor stocuri care depăşesc necesităţile stricte ale activităţii de
exploatare.
Ciclul de exploatare se prezintă ca o succesiune de structuri în diferite faze ale
activităţii de exploatare, fiind de mărimi diferite şi de valori crescătoare pe unitate de produs.
Cheltuielile generate de procurarea, păstrarea, prelucrarea şi circulaţia acestor stocuri
formează necesarul de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE).
Nevoia de finanţare a ciclului de exploatare va creşte odată cu creşterea volumului şi
duratei creditelor comerciale acordate clienţilor şi va scădea chiar până la obţinerea unei
trezorerii excedentare odată cu creşterea volumului şi duratei datoriilor şi a creditelor primite
de la furnizori.
Fragilitatea sau stabilitatea unei întreprinderi depinde de trei factori:
1. stocurile şi intervalele lor de stocare;
2. clienţii şi intervalele lor de încasare;
3. furnizorii şi intervalele lor de plată.

5.2. Viteza de rotaţie a capitalurilor


Încasarea vânzărilor proprii conduce la asigurarea celui mai eficient echilibru financiar
al întreprinderii deoarece în aceste încasări se regăsesc toate posibilităţile de acoperire a
cheltuielilor de fabricaţie, de reînnoire a mijloacelor şi utilajelor; de rambursare a creditelor şi
de acoperire a altor nevoi de dezvoltare şi stimulare.
Cifra de afaceri cuprinde toate componentele valorice necesare acoperirii tuturor
destinaţiilor deja menţionate ceea ce conduce la o nouă stare patrimonială a întreprinderii.
Pe seama cifrei de afaceri se realizează:
- reînnoirea fiecărui element de activ al întreprinderii într-un interval de timp;
- achitarea fiecărei datorii într-un interval de timp.
Durata de rotaţie a capitalului pe seama cifrei de afaceri (lunară, semestrială sau
anuală) constă în timpii necesari pentru acoperirea activelor şi timpii necesari pentru plata
datoriilor.
Dacă nu au loc modificări sensibile în condiţiile de exploatare a întreprinderii se poate
estima că o creştere a cifrei de afaceri se traduce într-o stare patrimonială cu o creştere în
aceeaşi proporţie a imobilizărilor, a stocurilor, a creanţelor şi a datoriilor întreprinderii.
Acest raport de proporţionalitate presupune existenţa permanentă (constantă) a
următoarelor relaţii:
Active/Cifra de afaceri = constant
Datorii/Cifra de afaceri = constant

5.3. Gestiunea stocurilor


Stocurile reprezintă, din punct de vedere fizic, cantităţile de materiale, produse sau
mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere)
pentru a asigura desfăşurarea continuă şi ritmică a activităţilor de exploatare. Astfel,
caracterul continuu de constituire a stocurilor este dat de cel al producţiei, respectiv de cel al
desfacerii în raport de caracterul discontinuu al activităţii de aprovizionare.
Din punct de vedere financiar stocurile sunt alocări de capital ce nu pot fi recuperate
până ce ele nu parcurg întreg ciclul de exploatare şi sunt valorificate prin vânzarea şi
încasarea produselor, lucrărilor şi serviciilor realizate în întreprindere.
Gestiunea necorespunzatoare a stocurilor conduce la efectuarea de cheltuieli
suplimentare din:
- stocuri insuficiente, care necesită un volum mai mare de cheltuieli de aprovizionare
(transport, manipulare, etc)
- stocuri excesive (supranormative) prin: imobilizări inutile de capitaluri în stocuri;
cheltuieli de depozitare mari; cheltuieli cu dobânzile peste cele curente şi cheltuieli mari
generate de deteriorarea şi degradarea stocurilor excesive.
Gestiunea optimă a stocurilor presupune:
- armonizarea relaţiilor dintre cheltuielile de aprovizionare care variază în funcţie de
numărul de aprovizionări şi cheltuielile de depozitare, variabile funcţie de mărimea
stocurilor;
- minimizarea cheltuielilor totale cu formarea stocurilor şi maximizarea rentabilităţii
activităţii de exploatare.
Costul pentru pregătirea unei comenzi cuprinde:
- cheltuielile cu studiul pieţei;
- cheltuielile cu deplasarea salariaţilor pentru asigurarea aprovizionării;
- cheltuielile cu întocmirea documentelor de aprovizionare, de control al mărfurilor, de
realizare a eşantioanelor, etc.
Costul de aprovizionare pe unitate de produs variază funcţie de mărimea stocurilor şi
cuprinde: cheltuielile cu transportul, manipularea, depozitarea, degradarea şi deteriorarea
stocurilor, precum şi costul capitalului alocat pentru procurarea acestora.

5.3.1. Gestiunea stocurilor în situaţii de incertitudine


În gestiunea stocurilor întâlnim două situaţii de incertitudine:
1. gestiunea stocurilor cu intervale constante între aprovizionări;
2. gestiunea stocurilor cu aprovizionări la intervale variabile şi în cantităţi variabile.
În acest caz se repune în discuţie relaţia rentabilitate - risc pentru alegerea unei
anumite politici de gestiune a stocurilor:
1. o politica prudentă faţă de risc care:
va determina constituirea unui stoc de siguranţă suficient de acoperitor pentru „ruptura
de stoc” curent, în cazuri de întârzieri între aprovizionări;
este recomandată atunci când costurile antrenate de „ruptura de stoc” sunt foarte mari;
conduce la costuri mari de depozitare şi de oportunitate cu stocuri excesive peste
nevoile curente ale exploatării.
2. o politica agresivă, este o politică indiferentă faţă de risc, care conduce la
determinarea unui stoc mediu de siguranţă ca medie aritmetică a stocurilor de siguranţă,
corespunzătoare fiecărei situaţii de întârziere a aprovizionării (inclusiv situaţia fără întârzieri).
3. o politică mai realistă, echilibrată optimizează costurile ocazionate de fiecare din
politicile anterioare, costuri care pot fi măsurabile. Se parcurg două etape:
a. determinarea costurilor ocazionate de fiecare nivel al stocului de siguranţă, în
toate situaţiile posibile ale întârzierilor în aprovizionări
b. se determină o „matrice a consecinţelor” pentru fiecare nivel al stocului de
siguranţă asupra gestiunii stocurilor. Este necesar să se utilizeze un element în plus şi anume
frecvenţele de apariţie a întârzierilor în aprovizionări (înregistrate statistic)
În situaţia unei aprovizionări la intervale variabile, dar şi în cantităţi variabile, stocul
curent şi stocul de siguranţă se determină cu ajutorul mediei ponderate, ocazie cu care se
calculează următorii indicatori:
1. intervalul mediu între aprovizionări consecutive (i), se determină ca o medie
aritmetică ponderată a intervalelor variabile de aprovizionare (ti), ponderate cu cantităţile
variabile ce se vor aproviziona (qi):
qixti
i= unde: ti = intervale de aprovizionare
qi
2. stocul curent mediu (Scrt.):
N
Scrt.= x i; unde: N = necesarul anual de aprovizionat
360
3. intervalul mediu de abatere faţă de intervalele contractuale (s):
qixta
s= ; unde: ta = zile de întârziere în aprovizionare
qi
4. stoc de siguranţă (Ssig ):
Ssig = N x S
360

5.4.Optimizarea mărimii stocurilor


Pentru optimizarea mărimii stocurilor se utilizează modelul matematic Wilson-
Whitin. În cadrul acestui model se porneşte de la costul total cu formarea stocurilor, care se
doreşte a fi minim, în condiţiile maximizării rentabilităţii activităţii de exploatare şi se
calculează următorii indicatori:
1. costul total minim pentru formarea stocurilor (CT)
N
CT = x Sxpa / 2 x d, unde:
S

S - mărimea optimă a stocurilor;


N - necesarul anual din materialul, produsul sau marfa de aprovizionat;
ca - cost fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări;
pa - preţ unitar de aprovizionare;
cd - cost de depozitare pe unitate de stoc.
2. mărimea optimă a stocurilor (S):
2 Nxca
S=
paxcd
3. numărul de comenzi de aprovizionare (Nr):
N
Nr =
S
4. intervalul dintre aprovizionări (I)
SxT
I= ,
N
unde T = numărul de zile calendaristice din perioada considerată.
Modelul matematic de optimizare a mărimii stocurilor Wilson-Whitin presupune:
- intervale constante între aprovizionări;
- constituirea instantanee a stocurilor;
- trecerea în consum a stocurilor în mod treptat până la epuizarea totală a acestora
(mai exact până în momentul unei noi reaprovizionări).
Modelul poate fi extins şi pentru optimizarea stocurilor de produse în curs de execuţie
şi pentru produse finite.

5.5. Sistemul de rate cinetice


Sistemul de indicatori exprimaţi în număr de zile - sistemul de rate cinetice – prezintă
numeroase avantaje faţă de ceilalţi indicatori exprimaţi în mărimi absolute sau mărimi
relative.
Dacă indicatorii financiari exprimaţi în mărimi absolute au o putere informativă
redusă, urmare comparabilităţii restrânse cu nivelurile realizate în perioadele anterioare sau cu
cele realizate de alte întreprinderi, iar indicatorii financiari exprimaţi în mărimi au o putere
informativă ceva mai mare datorită creşterii gradului de comparabilitate, în conţinut rămânând
totuşi nişte mărimi abstracte ce nu pot fi redate în termeni concreţi ai realităţii economice,
ratele cinetice au o putere informativă superioară atât prin gradul ridicat de comparabilitate,
cât şi prin exprimarea lor sub forma mărimilor concrete: durate de amortizare, durata de
recuperare a creanţelor, durata achitării datoriilor faţă de furnizori şi altele.
Aceste rate se obţin prin înmulţirea duratei de rotaţie a fiecărui post din bilanţ (rata 1)
cu coeficientul de pondere corespunzător (rata 2).
Rata cinetică 1 reprezintă ponderea fiecărui element de activ sau de datorie în
componenta valorică a cestuia din cifra de afaceri imobilizările corporale la amortizări, stocuri
de materii prime (sau datorii către furnizori) la consumatori de la terţi, soldul clienţilor la cifra
vânzărilor, etc. Această rată ponderată cu 360 de zile conduce la determinarea duratei de
rotaţie a posturilor din bilanţ, în raport cu cifra de afaceri.
Rata cinetică 2 reprezintă ponderea componentei valorice a fiecărui element de activ
sau de datorie din cifra de afaceri din bilanţ în total cifră de afaceri. Această rată ponderată cu
360 zile conduce la rata de structură.
Ansamblul corelat al tuturor ratelor cinetice formează un sistem de indicatori
financiari dinamici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al întreprinderii. Este
recomandă utilizarea acestor indicatori pentru calculele de previziune financiară în condiţiile
de stabilitate economică a întreprinderii.
Exemple de durate de rotaţii a posturilor din bilanţ în raport cu cifra de afaceri:
a. durata de rotaţie a stocurilor de materii prime (Drm)
materiiprimex360
Drm =
CAxM %
M% = ponderea consumului de la terţi (cont de rezultate)
b. durata de rotaţie a stocurilor de produse în curs de execuţie (Drc)
produseincursdefabricatie
Drc =
CAxM % F % / 2
F%/2 = ponderea cheltuielilor de fabricaţie în cifra de afaceri
c. durata de rotaţie a stocurilor de produse finite (Drf)
2 produsefinitex360
Drf =
CAxC %
C % = ponderea costului de produse finite în cifra de afaceri
d. durata de încasare de la clienţi (Dî)
Clientix360
Dî =
CaxÎ %
Î% = ponderea încasărilor în cifra de afaceri
e. durata de rotaţie privitoare la achitarea datoriilor faţă de furnizori (Dfz)
Furnizorix360
Dfz =
CaxPondereadatoriilorfatadefurnizori%
f. durata de rotaţie privind achitarea TVA (DTVA)
TVAx360
DTVA =
CAxPondereaTVAinCA
g. durata de amortizare a activului imobilizat (Da)
valoarearamasaaimobilizarilorx360
Da =
CAxPondereaamortizariiinCA
h. durata de rambursare a datoriilor financiare (Ddf)
solduldatoriilorfinanciarex360
Ddf =
CAxPonderearateloranualederambursareinCA
Pentru activităţi referitoare la lichidităţi nu se calculează viteze sau durate de rotaţii,
ele fiind rezultatul final al rotaţiei capitalului. Nu se calculează nici viteze de rotaţii pentru
capitalul propriu, acesta fiind exigibil decât în situaţii extreme. Rata cinetică va rezulta din
situaţia netă a unităţii.
Pe baza ratelor cinetice se poate întocmi bilanţul întreprinderii sub forma ratelor
cinetice, iar pe baza acestuia pot fi dimensionaţi indicatorii echilibrului financiar, respectiv
lichiditate, exigibilitate exprimaţi în număr de zile de recuperare a elementelor patrimoniale
prin cifra de afaceri.
Indicatorii financiari exprimaţi în mărimi cinetice sunt recomandaţi în calcule de
previziune financiară, dar în condiţii de stabilitate economică a întreprinderii, deci când nu
intervin modificări nici în condiţiile de exploatare a întreprinderii şi nici în structura costului
de producţie.
Indicatorii de echilibru financiar în mărimi absolute sunt: Cifra de afaceri x Rata
cinetică / 360

5.6. Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar


Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar foloseşte sistemul de rate
cinetice pentru a stabili:
structura normativă a echilibrului financiar la o cifră de afaceri previzionată pentru
exerciţiul financiar următor;
modificările în cifra de afaceri, ca urmare a modificării duratei stocajului, a duratei de
încasare a clienţilor, a duratei de plată a furnizorilor sau ca urmare a modificării
structurii costurilor aferente vânzărilor;
cifra de afaceri posibilă la un capital social dat sau prevăzut să crească în exerciţiul
financiar următor.
Metoda face apel la posturile de bilanţ la încheierea exerciţiului financiar, care
exprimă situaţia statică a patrimoniului, iar pentru a avea o bază cât mai corectă:
se iau în calcul soldurile medii de la începutul şi de la sfârşitul exerciţiului financiar;
se poate folosi o structură medie a cifrei de afaceri care să caracterizeze întreprinderea
pe mai multe exerciţii financiare.
Metoda normativă de previziune a echilibrului financiar permite:
efectuarea diferitelor simulări ale corelaţiei „cifra de afaceri – echilibru financiar”,
corelaţie ce permite desprinderea concluziilor privind politica financiară a
întreprinderii;
compararea echilibrului financiar al întreprinderilor de mărimi diferite, eliminându-se
influenţa volumului specific de activitate.
Investiţia netă de capital în active circulante (stocuri şi creanţe) se restrânge la
necesarul de fond de rulment.
NFR = NFCE - Datorii de exploatare
Fundamentarea nevoii de finanţare a cheltuielilor de exploatare se rezumă la
fundamentarea nevoii de fond de rulment.
Pentru previzionarea nevoii de fond de rulment se porneşte de la premisa unui raport
constant între nevoia de fond de rulment şi cifra de afaceri.
În acest caz se determină o rată cinetică, adică un necesar de fond de rulment în zile pe
baza datelor realizate în anul precedent după relaţia:
NFR zile = NFRo x 360 / Cao
Pe baza estimărilor prin bugetul vânzărilor a cifrei de afaceri din trimestrul anului
viitor previzionarea nevoii de fond de rulment se face după relaţia:
NFR trim = (CA trim x NFR zile) / 90
Se consideră că necesarul de fond de rulment în zile este o durată de rotaţie valabilă şi
pentru anul viitor, adică raportul de proporţionalitate dintre cifra de afaceri şi necesarul de
fond de rulment rămâne constant şi pentru anul viitor.
Acest indicator se calculează pentru următoarele elemente semnificative: materiale,
producţie în curs de execuţie, produse finite, clienţi.

5.4. Metode de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare


În practica de fundamentare a necesarului de finanţare a cheltuielilor de exploatare se
întâlnesc două categorii de metode:
1. Metoda analitică, care are ca indicatori de fundamentare:
costurile exploatării, după care nevoia de capitaluri pentru procurarea şi deţinerea
activelor circulante este determinată de cheltuielile de achiziţie, manipulare şi transport a
materialelor necesare fabricaţiei şi de aceleaşi cheltuieli necesare livrării produselor;
cifra de afaceri, după care este necesară recuperarea rapidă a capitalurilor avansate
pentru procurarea şi deţinerea stocurilor de active circulante.
Metoda analitică presupune determinarea necesarului pe elemente de stocuri de
materii prime, materiale, produse în curs de execuţie, produse finite. La fiecare element de
stoc, calculul analitic se efectuează pe feluri de materiale sau produse şi pe fiecare fel de stoc
(curent, de siguranţă, de condiţionare şi de transport intern). Dat fiind calculul laborios şi
destul de costisitor, metoda analitică de determinare a necesarului de finanţare a cheltuielilor
de exploatare se foloseşte pentru fundamentarea nevoii de finanţare în următoarele situaţii:
când au loc modificări structurale în întreprindere: înfiinţare, fuziune, dezvoltare etc;
pentru determinarea nevoii de finanţare medie anuală a stocurilor urmând ca pentru
nevoile trimestriale de finanţare să se folosească metoda sintetică.
2. Metoda sintetică presupune determinarea necesarului de active circulante pentru
totalul acestora (în funcţie de volumul de activitate de exploatare şi de viteza de rotaţie
înregistrată în exerciţiul anterior). Şi metoda sintetică se bazează pe cei doi indicatori de
fundamentare:
costurile exploatării;
cifra de afaceri
Această metodă se foloseşte cu bune rezultate în perioada de stabilitate economică a
întreprinderii.

5.7.1. Metodele analitice de determinare a nevoii de finanţare a ciclului de


exploatare
5.7.1.1. Metode analitice de determinare bazate pe costurile de exploatare
Aceste metode pornesc de la două elemente:
1. Cheltuielile de exploatare sunt previzionate pe perioada de gestiune considerată (an,
trimestru) prin bugetele exploatării (al vânzărilor, al producţiei, etc.) Aceasta are în vedere:
ritmul avansării capitalurilor băneşti în acoperirea acestor cheltuieli;
ritmul recuperării acestora prin trecerea în consum a stocurilor.
2. Timpul între două reconstituiri succesive ale stocurilor se determină ca o medie
aritmetică (simplă sau ponderată) a duratelor înregistrate în perioada anterioară între două
reconstituiri succesive de stocuri.
Aceste durate efective se corelează cu cele prevăzute în contractele viitoare de
aprovizionare şi desfacere.
Relaţia de calcul a acestei metode este:
Cheltuielide exploatare
NFCE = x t;
360 / 90

Unde:
t = durata de rotaţie
Se calculează necesarul de finanţat mediu anual pentru fiecare element semnificativ de
materiale şi produse, astfel:
1. necesarul de finanţat mediu anual pentru stocul de materiale semnificative:
NanixPa i
NFCE m = x ( + S +C + t r)
360 2
unde:
Nani = necesarul anual din materia primă semnificativă;
Pa = preţul unitar de aprovizionare
i = intervalul mediu între aprovizionări
S = intervalul pentru stocul de siguranţă
C = intervalul pentru stocul de condiţionare
tr = intervalul pentru transportul intern
2. necesarul de finanţat mediu anual pentru producţia în curs de execuţie:
QxCuz
NFCE p = xKxD
360
Q = producţia fizică anuală previzionată
Cuz = costul de uzină unitar antecalculat
K = coeficient de corecţie specific ritmului de avansare a cheltuielilor de fabricaţie 0,5<K 1
D = durata de rotaţie
3. necesarul de finanţat mediu anual pentru fiecare produs finit semnificativ:
QxCc
NFCE f = x Dst,
360
unde:
Q = producţia fizică anuală previzionată
Cc = cost complet unitar antecalculat
Dst = durata de staţionare în magazie a produselor finite
4. necesarul de finanţat mediu anual pentru produsele expediate (clienţi) se
determină global pe întreaga producţie expediată, vândută, după relaţia:
QxCc
NFCE c = x Ddec
360
unde:
Ddec = durata medie de decontare (încasare) a clienţilor
5. necesarul de finanţat mediu anual pentru elementele nesemnificative (diverse):
Chd
NFCE d = x NFCEs
Chs
Chd = cheltuieli anuale pentru elementele nesemnificative
Chs = totalul cheltuielilor anuale pentru elemente semnificative
NFCEs = totalul necesarului de finanţat mediu anual al stocurilor de elemenete
semnificative
6. durata medie de rotaţiei pe fiecare din cele patru categorii de stocuri:
NFCEs NFCEd
DMr =
Chs Chd
NFCEs = necesarul de finanţare al stocurilor semnificative
Chs = cheltuieli anuale pentru elementele semnificative
Chd = cheltuieli anuale pentru elementele nesemnificative
7. necesarul de finanţat trimestrial:
Chtrim.
NFCE trim = x DMr
90
8. necesarul de finanţat al ciclului de exploatare
NFCE = NFCE m +NFCE p + NFCE f +NFCE c + NFCE d

5.7.1.2. Metode analitice de determinare bazate pe cifra de afaceri


Elementele de fundamentare ale acestei metode sunt:
– cifra de afaceri previzionată prin bugetul vânzărilor;
– durata de rotaţie a celor patru categorii de stocuri.
Necesarul de finanţare, conform acestei metode se determină pe baza datelor din
bilanţul contabil şi contul de rezultate din exerciţiul anterior.
Astfel se calculează indicatorul necesarul de finanţat trimestrial (NFCE trim) după
formula:
CA
NFCE trim = x Rc
90
Rc = ratele cinetice, respectiv duratele rotaţiei activelor circulante în raport cu cifra de
afaceri.
Necesarul de finanţat trimestrial se determină în fncţie de ratele cinetice specifice
acestora şi determiante anterior pe baza execuţiei financiare din anul precedent şi se porneşte
de la premisa că aceste rate rămân constante în exerciţiul următor.
Se procedează la calculul ratelor cinetice pe baza formulelor de calcul enunţate pe
parcursul acestui capitol, pentru materiale, pentru produsele în curs de execuţie, pentru
produse finite, pentru clienţi, respectiv pentru fiecare element de activ şi pentru fiecare
element de datorie, ţinându-se cont de ponderea acestor elemente în total cifră de afaceri.

5.7.2. Metode sintetice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de


exploatare
Metodele sintetice de determinare a nevoii de finanţare a ciclului de exploatare se
folosesc pentru determinarea necesarului de finanţare trimestrial pe total active circulante.
Elementele de fundamentare sunt bazate tot pe proporţionalitatea dintre activele
circulante şi costurile exploatării (CA).
Metodele sintetice se fundamentează pe:
1. Viteza de rotaţie în funcţie de costuri
2. Activele circulante ce revin la 1000 lei producţie marfă
3. Rata cinetică specifică pentru toate activele circulante

1. Metoda sintetică fundamentată pe viteza de rotaţie în funcţie de costuri – având


în vedere producţia fizică programată pe trimestrul luat în calcul, costul complet unitar al
producţiei antecalculat şi durata de rotaţie din perioada anterioară, determinată ca raport al
soldului mediu al activelor circulante din anul precedent şi costul producţiei marfă fabricată în
anul precedent, utilizând următoarele formule de calcul:
Qtrim.xCc
NFCE trim = xDro
90

unde:
Saco
Dro = PMo x360
Qtrim = producţia fizică prognozată pentru trimestru;
Cc = cost complet unitar al producţiei antecalculat;
Dro = durata de rotaţie din perioada precedentă.
Sac = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent;
PMo = costul producţiei marfă fabricată în anul precedent.
2. Activele circulante ce revin la 1000 lei producţie marfă – aşa după cum spune şi
numele, se va determina necesarul de finanţare a cheltuielilor de exploatare trimestriale având
la bază activele circulante ce revin la 1000 lei producţie marfă, indicator care se calculează ca
raport între soldul activelor circulante şi producţia marfă anuală, ponderat cu 1000 lei.
Qtrim.xCcxAc / 1000x4
NFCE trim =
1000
Sac
Ac/1000 = x1000
Pmc (an)
3. Rata cinetică specifică pentru toate activele circulante - se va determina
necesarul de finanţare a cheltuielilor de exploatare trimestriale între cifra de afaceri
trimestrială şi
CAtrim.
NFCE trim = xRc
90
rSac(anual)
Rc = x360
CAo
CAo = cifra de afaceri din anul precedent

Concluzii
În economie, fluxul real şi cel financiar pot exista doar în urma unei acumulări
prealabile de bunuri, servicii, bani, aflate în stoc la nivelul unor agenţi economice, între care
există un schimb permanent. Buna funcţionare a societăţii presupune fluxuri compensatorii
reale şi financiare, cu preponderenţă pentru activitatea de producţie, pentru ciclul de
exploatare.
Ciclul financiar reprezintă totalitatea operaţiunilor ce intervin în momentul
transformării banilor (lichidităţile proprii cât şi cele împrumutate) în bunuri şi servicii până în
momentul când se recuperează banii alocaţi. Ciclul financiar cuprinde o succesiune de
modificări ale structurii reale datorate unor fluxuri reale până la forme de stoc de produse ale
întreprinderii transformate în bani recuperând deci capitalul financiar avansat şi obţinând un
surplus monetar.
Ciclul de exploatare se realizează ca o succesiune de stocuri aflate în diferite faze ale
activităţii de exploatare, în mărimi fizice diferite şi de valori crescătoare pe unitate de produs,
pe măsura înaintării în ciclul de exploatare, la valoarea iniţială adăugându-se cheltuielile de
stocare, de prelucrare şi de circulaţie a acestora până la încasarea clienţilor beneficiari.
Sistemul de indicatori exprimaţi în număr de zile - sistemul de rate cinetice – prezintă
numeroase avantaje faţă de ceilalţi indicatori exprimaţi în mărimi absolute sau mărimi
relative.
Procurarea, păstrarea, prelucrarea şi circulaţia acestor stocuri generează cheltuieli
băneşti, acelea care dau conţinut noţiunii de necesar de finanţare a ciclului de exploatare.
Dacă indicatorii financiari exprimaţi în mărimi absolute au o putere informativă
redusă, urmare comparabilităţii restrânse cu nivelurile realizate în perioadele anterioare sau cu
cele realizate de alte întreprinderi, iar indicatorii financiari exprimaţi în mărimi au o putere
informativă ceva mai mare datorită creşterii gradului de comparabilitate, în conţinut rămânând
totuşi nişte mărimi abstracte ce nu pot fi redate în termeni concreţi ai realităţii economice,
ratele cinetice au o putere informativă superioară atât prin gradul ridicat de comparabilitate,
cât şi prin exprimarea lor sub forma mărimilor concrete: durate de amortizare, durata de
recuperare a creanţelor, durata achitării datoriilor faţă de furnizori şi altele.
Indicatorii financiari exprimaţi în mărimi cinetice sunt recomandaţi în calcule de
previziune financiară, dar în condiţii de stabilitate economică a întreprinderii, deci când nu
intervin modificări nici în condiţiile de exploatare a întreprinderii şi nici în structura costului
de producţie. Ansamblul corelat al tuturor ratelor cinetice formează un sistem de indicatori
financiari dinamici prin care se surprinde foarte bine echilibrul financiar al întreprinderii

Aplicaţii practice:
1. Utilizând datele din bilanţul financiar, oferit de o societate, pe parcursul a două exerciţii
financiare consecutive, N-1 şi N, să se calculeze şi să se întocmească:
A. bilanţul exprimat sub forma ratelor cinetice pentru perioada N-1;
B. valorile în zile ale indicatorilor fond de rulment, nevoie de fond de rulment şi trezoreria
netă.
ACTIV N-1 N PASIV N-1 N
Imobilizări 2 980 427 16 519 995 Capital propriu 2 942 104 16 207 036
Stoc materii prime 286 685 459 199 Datorii pe termen 1 107 712 3 101 643
lung
Producţie neterminată 350 016 858 847 Datorii de exploatare 380 610 676138
Produse finite 752 309 1 341 901
Clienţi 50 349 771 741
Lichidităţi 10 640 33 134
TOTAL 4 430 426 19 948 817 TOTAL 4 430 426 19 948 817

Structura cifrei de afaceri se prezintă astfel:


Cifra de afaceri N-1 N
Materii prime şi alte cheltuieli de exploatare 1 118 740 3 310 890
Impozite şi taxe 215 032 354 157
Cheltuieli salariale 671 322 1 317404
Cheltuieli cu amortizările şi provizionale 36 576 60 411
Impozitul pe profit aferent cifrei de afaceri 220 681 278 561
Profit aferent cifrei de afaceri 270 072 340 796
Total cifră de afaceri 2 532 423 5662 219
Datoriile financiare, pentru perioada precedentă, se rambursează în rate lunare egale cu 220
540 lei, iar pentru anul de plan în rate lunare de 615.945 lei.
Rezolvare:
A. Calculul ratelor cinetice:
a. Pentru imobilizări:
Imobilizări 2 980 427
Rata cinetică 1 = x 360 = x 360 = 29 334,91 zile
(Rc1) Amortizări 36 576
Amortizări 36 576
Rata cinetică 2 = x 100 = x 100 = 1,44%
(Rc2) CA 2 532 423
Rc1 x Rc2 = 29 334,91 zile x 1,44% = 422,42 zile

b. Pentru materii prime:


Materii prime 286 685
Rc1 = x 360 = x 360 = 92,25 zile
Cheltuieli cu materii prime 1 118 740

Cheltuieli cu materii prime 1 118 740


Rc2 = x 100 = x 100 = 44,18%
CA 2 532 423

Rc1 x Rc2 = 92,25 zile x 44,18% = 40,75 zile

c. Pentru producţie neterminată:


Producţie în curs de execuţie
Rc1 = x 360
Cheltuieli cu materii prime + ½ (salarii + amortizări)

350 016
Rc1= x 360 = 85,56 zile
1 118 740 + ½ (671 322 + 36 576)

Cheltuieli cu materii prime + ½ (salarii + amortizări)


Rc 2 = x 100
CA

1 118 740 + ½ (671 322 + 36 576)


Rc 2 = x 100 = 58,15%
2 532 423
Rc1 x Rc2 = 85,56 zile x 58,15% = 49,75%

d. Pentru produse finite:


Produse finite
Rc1 = x 360
Cheltuieli cu materii prime + Alte cheltuieli + salarii + amortizări

752 309
Rc1 = x 360 = 119,71 zile
1 118 740 + 215 032 + 671 322 + 36 576 + 220 681

Cheltuieli cu materii prime +Alte cheltuieli + salarii + amortizări


Rc 2 = x 100
CA
1 118 740 + 215 032 + 671 322 + 36 576 + 220 681
Rc 2 = x 100 = 89,33%
2 532 423
Rc1 x Rc2 = 119,71 zile x 89,33% = 106,94 zile

e. Pentru clienţi:
Clienţi 50 349
Rc 1 = x 360 = x 360 = 7,16 zile
CA 2 532 423

CA 2 532 423
Rc 2 = x 100 = x 100 = 100%
CA 2 532 423
Rc1 x Rc2 = 7,16 zile x 100% = 7,16 zile

f. Pentru lichidităţi:
Lichidităţi 10 640
Rc 1 = x 360 = x 360 = 1,52 zile
CA 2 532 423

CA 2 532 423
Rc 2 = x 100 = x 100 = 100%
CA 2 532 423
Rc1 x Rc2 =1,52 zile x 100% = 1,52 zile

g. Pentru datorii financiare:


Datorii financiare 1 102 712
Rc 1 = x 360 = x 360 = 1 800,02 zile
Rambursări 220 540

Rambursări 220 540


Rc 2 = x 100 = x 100 = 8,71%
CA 2 532 423
Rc1 x Rc2 =1 800,02 zile x 8,71% = 156,78 zile

h. Pentru datorii de exploatare:


Datorii de exploatare 380 610
Rc 1 = x 360 = x 360 = 122,48 zile
Cheltuieli cu materii prime 1 118 740
Chelt. cu materii prime 1 118 740
Rc 2 = x 100 = x 100 = 44,18%
CA 2 532 423
Rc1 x Rc2 =122,48 zile x 44,18% = 54,11 zile
Atenţie: Pentru elementul patrimonial Capital propriu nu se calculează rate cinetice, valoarea
acestuia se deduce după întocmirea bilanţului exprimat în rate.
Se procedează la întocmirea bilanţului exprimat sub forma ratelor cinetice pentru exerciţiul N-
1 se prezintă astfel:
N-1 N-1 N-1
Activ R1 (zile) R2 (%) R1 x R2 (în zile)
Imobilizări 29 334, 91 1,44 422,42
Stocuri de mat. prime 92,25 44,18 40,75
Producţie neterminată 85,56 58,15 49,75
Produse finite 119,71 89,33 106,94
Clienţi 7,16 100 7,16
Lichidităţi 1,52 100 1,52
Total x x 628,54

Pasiv R1(zile) R2(%) R1 x R2(zile)


Capital propriu - - 417,65
Datorii financiare 1800,02 8,71 156,78
Datorii de exploatare 122,48 44,18 54,11
Total 628,54

B. Calculul valorilor în zile ale indicatorilor fond de rulment, nevoia de fond de rulment
şi trezoreria netă pentru perioada N-1:
FR zile = Capitaluri permanente – Active imobilizate
FR zile = (417,65 + 156,78) – 422,42 = 152,01 zile
NFR zile = Stocuri + Creanţe – Datorii de exploatare
NFR zile = (40,76 + 49,75 + 106,94 + 7,16) – 54,11 = 150,49 zile
TN zile = FR zile – NFR zile
TN zile = 152,01 zile – 150,49 zile = 1,52 zile
Sau utilizând metoda normativă de previziune

2. Necesarul anual de aprovizionat (N) este de 100 000 kg.


Intervale de Cantităţi Intervale Întârzier Cantităţi
Întârzieri ponderate
aprovizionare aprovizionate ponderate i întârziate
ti qi qi ti ta qi qi ta
20 770 15.400 -1 770 770
30 1150 34500 -2 1150 2300
25 960 24000 -3 960 2880
35 1350 47250 -4 1350 5400
Total 4230 121150 4230 11350
Stocul curent şi stocul de siguranţă au următoarele valori:
a. 7 955,56 şi 744,44
b. 7 955,55 şi 744,44
c. 744,44 şi 7 955,56
Rezolvare:
1. Intervalul mediu între aprovizionări (i):
Σqi x ti 121 150
i = = = 28,64 zile
Σqi 4 230
2. Intervalul mediu de abatere (s):
Σqi x ta 11 350
s= = = 2,68 zile
Σqi 4 230
3. Stocul curent:
100 000
N
Scrt.= xI = x 28,64 zile = 7 955,56 kg
360
360
4. Stocul de siguranţă:
N 100000
Ssig = xS x2,68zile 744,44kg
360 360
Răspuns corect: varianta a

2. Să se calculeze costul total vom pe baza următoarelor date:


Necesarul anual de aprovizionat (N) este de 100 000 kg. Costul fix unitar pentru pregătirea
unei noi aprovizionări (ca) este 300; preţul unitar de aprovizionare (pa) este 200 lei/Kg, iar
costul de depozitare pe unitate de stoc (cd) este 0,3 lei/1 buc
a. 1 000
b. 6 000
c. 60 000
Rezolvare:
2 NxCa 2 x100.000x300
S 1000kg
p a xcd 200x0,3
S = stoc optim
N 100.000
Nr 100 nr. de aprovizionări
S 1000

SxT 100x360
I 0,36zile
N 100.000
CT = Ca + Cd
N Sxpa
CT xCa xCd
S 2
100000 1000x200
CT x300 x0,30
1000 2
CT 60.000
Răspuns corect: varianta c

3. Se pun la dispoziţie următoarele date:


Indicatori Produs 1 Produs 2
Cantităţi anuale de aprovizionat (kg.) 75 000 65 000
Norma de consum pentru materia prima 0,4 0,9
Cost de producţie unitar (Cp) 65 140
Durata de fabricaţie (zile) 10 12
Coeficient de corelaţie 0,8 0,82
Cost complet unitar (Cc) 70 150
Durata de staţionare în magazie (zile) 5 6

- preţ unitar de aprovizionare pentru materia primă: 150 lei/kg;


- intervalul mediu pentru condiţionare (c) este de 4 zile;
- intervalul mediu pentru transport intern (t) este de 2 zile;
- durata medie de decontare a facturilor este de 10 zile;
- producţia fabricată în anul precedent exprimată în cost complet (Pcc) a fost de 9 804 lei;
- coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin costul total al producţiei (Kc)
= 0,05;
- cifra de afaceri a anului precedent a fost de 11 500 lei, iar cea a anului de previziune este
de 18.700 lei;
- coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin cifra de afaceri (KCA) este de
0,2;
- pentru repartizarea pe trimestre a cheltuielilor anuale previzionate pentru materia primă,
producţia în curs de execuţie, produse finire, se utilizează următoarele proporţii:
- Trim. I = 23%;
- Trim. II = Trim. III = 25%;
- Trim. IV = 27%.
Suma cheltuielilor pentru diverse materiale este de 174 lei, repartizate, pe baza cotelor de
repartizare, astfel:
- Trim. I = 40,02 lei;
- Trim. II = Trim. III = 43,50 lei;
- Trim. IV = 46,98 lei.
Aprovizionarea s-a efectuat astfel:
Data aprovizionării Cantităţi de aprovizionat
Intervale de aprovizionat (ti) (qi)
24 februarie 70 10 000
15 mai 80 20 000
14 iunie 60 10 000
12 octombrie 90 20 000
26 noiembrie 45 20 000
Bilanţul încheiat la sfârşitul exerciţiul financiar se prezintă astfel:
- imobilizări = 3 000 lei;
- stoc de materie primă = 1 624 lei;
- producţie în curs de execuţie = 275 lei;
- produse finite = 181 lei;
- creanţe = 320 lei;
- capital propriu = 1 800 lei;
- datorii financiare = 2 400 lei;
- datorii fata de furnizori = 500 lei;
- creditori = 100 lei;
- credite de trezorerie = 600 lei.
Să se determine necesarul de finanţare a ciclului de exploatare utilizând ambele metode.
Rezolvare:
A. Metoda analitică
A1. bazată pe costurile de exploatare:
a. pentru materia primă:
(N): N = Σ (q + n c + pa), unde:
- q = cantităţi de produse programată a se fabrica;
- nc = norma de consum;
- pa = preţul de aprovizionare unitar.

N = 75 000 x 0,4 x 150 + 65 000 x 0,9 x 150 = 13 275 000

a1. Necesarul de finanţat mediu anual pentru stocul de materii prime (NFCE mp)
N i Σ qi x ti
NFCE mp = ( + s + c + t) , i= 360
2 Σ qi
unde:
- i = intervalul intre doua aprovizionari consecutive;
- s = intervalul pentru stocul de siguranta;
- c = intervalul de conditionare;
- t = intervalul de transport intern.
Σ qi x ti 10 000 x 70 + 20 000 x 80 + 10 000 x 60 + 20 000 x 90 + 20 000 x 45
i= = =
Σ qi 10 000 + 20 000 + 10 000 + 20 000 + 20 000

= 70 zile

Determinarea intervalului mediu pentru stocul de siguranţă:


Interval între aprovizionări Interval mediu Abatere (ta) qi qi x ta
70 70 - - -
80 70 10 20000 200000
60 70 - - -
90 70 20 20000 400000
45 70 - - -

Σ qi x ta 200 000 + 400 000 600 000


s= = = = 15 zile
Σ qi 20 000 + 20 000 40 000

N i 13 275 000 70
NFCE mp = ( + s + c + t) = ( + 15 + 4 +2 ) =
360 2 360 2

= 2 065 000

a2. Necesarul de finantat mediu trimestrial pentru stocul de materii prime (NFCE Trim.mp)

Necesarul trimestrial
NFCE Trim.mp = x D mp
90

NFCE mp 2 065 000


D mp = x 360 = x 360 = 56 zile
N 13 275 000

Repartizarea pe trimestre a necesarului valoric:


- Cheltuieli trim. I = 13 275 000 x 23% = 3 053 250
- Cheltuieli trim. II = 13 275 000 x 25% = 3 318 750
- Cheltuieli trim. III = 13 275 000 x 25% = 3 318 750
- Cheltuieli trim. IV = 13 275 000 x 27% = 3 584 250

3 053 250
NFCE Trim. I mp = x 56 = 1 899 800
90

3 318 750
NFCE Trim. II mp = x 56 = 2 065 000
90
3 318 750
NFCE Trim. III mp = x 56 = 2 065 000
90

3 584 250
NFCE Trim. IV mp = x 56 = 2 230 200
90

b. Necesarul de finanţat mediu anual şi trimestrial pentru materiale diverse


b1. Necesarul de finanţat mediu anual pentru materiale diverse

Cheltuieli diverse
NFCE mat. div. = x NFCE mp
N
174
NFCE mat. div. = x 2 065 000 = 27,07
13 275 000

b2. Necesarul de finanţat mediu trimestrial pentru materiale diverse

Cheltuieli diverse Trim.


NFCE Trim. mat. div. = x NFCE Trim.mp
N Trim.

40,02
NFCE Trim. I mat. div. = x 1 899 800 = 24,90
3 053 250

43,50
NFCE Trim. II = III mat. div. = x 2 065 000 = 27,07
3 318 750

46,98
NFCE Trim. IV mat. div. = x 2 230200 = 29,23
3 584 250

c. Necesarul de finanţat mediu anual şi trimestrial pentru producţia în curs de execuţie


c1. Necesarul de finanţat mediu anual pentru producţia în curs de execuţie (NFCE Pcurs de
execuţie):

Producţia la cost de producţie (Pcp): Pcp = q x Cp


Pcp 1 = 75 000 x 65 = 4 875 000
Pcp 2 = 65 000 x 140 = 9 100 000

Pcp total = 13 975 000


Pcp
NFCE prod. in curs = xK xD
360
K = Coeficient de corelaţie
D = Durata de fabricaţie

4 875 000
NFCE prod. în curs1 = x 0,8 x 10 = 108 333,33
360
9 100 000
NFCE prod. în curs2 = x 0,82 x 12 = 248 733,33
360

NFCE total producţie în curs de execuţie = 357 066,66

c2. Necesarul de finanţat mediu trimestrial pentru producţia iî curs de execuţie ( NFCE TrimProd. în curs
de execuţie):
Pcp Trim
NFCE Trim Prod. in curs = x D fabricaţie
90

D fabricaţie = durata medie de fabricaţie

NFCE total producţie în curs


D fabricaţie = x 360 =
Pcp
357 066,66
D fabricatie = x 360 = 9,20 zile
13 975 000

Repartizarea pe trimestre a producţiei în curs de execuţie:


Pcp Trim I = 13 975 000 x 23% = 3 214 250
Pcp Trim. II = Trim III = 13 975 000 x 25% = 3 493 750
Pcp Trim IV. = 13 975 000 x 27% = 3 773 250

3 214 250
NFCE prod.cursTrim. I = x 9,20 = 328 567,78
90

3 493 750
NFCE prod.cursTrim. II = III = x 9,20 = 357 138,89
90

3 773 250
NFCE Pf Trim. IV = x 9,20 = 385,710
90

d. Necesarul de finanţat mediu anual şi trimestrial la produse finite


d1. Necesarul de finanţat mediu anual la produse finite (NFCE Pf)

Pcc
NFCE Pf = xD
360
D = durata de staţionare a produselor finite în magazie

Producţia la cost complet (Pcc): Pcc = q x Cc


Pcc 1 = 75 000 x 70 = 5 250 000
Pcc 2 = 65 000 x 150 = 9 750 000

Pcc total = 15 000 000


5 250 000
NFCE Pf 1 = x 5 = 71 916,67
360
9 750 000
NFCE Pf 2 = x 6 = 162 500
360

NFCE total anual produse finite = 234 416,67


d2. Necesarul de finanţat mediu trimestrial la produse finite (NFCE Trim Pf):
Pcc Trim
NFCE Trim Pf = x Df
90

D f = durata medie de staţionare a produselor finite în magazie

NFCE P f 234 416,67


Df = x 360 = x 360 = 5,63 zile
Pcc 15 000 000

Repartizarea producţiei la cost complet pe trimestre:

Pcc Trim I = 15 000 000 x 23% = 3 450 000


Pcc Trim. II = Trim III = 15 000 000 x 25% = 3 750 000
Pcc Trim IV. = 15 000 000 x 27% = 4 050 000

3 450 000
NFCE Pf Trim. I = x 5,63 = 215 816, 67
90
3 750 000
NFCE PfTrim. II = III = x 5,63 = 234 583,33
90
4 050 000
NFCE Pf Trim. IV = x 5,63 = 253 250
90
e. Necesarul de finanţat mediu trimestrial la produse facturate şi neîncasate:
Pcc Trim.
NFCE clienţi Trim. = x D Clienţi
90

D Clienţi = durata medie de încasare de la clienţi


Clienţi 320
D Clienţi = x 360 = x 360 = 10,02 zile
CA 11 500

3 450 000
NFCE clienţi Trim. I = x 10,02 = 384 100
90
3 750 000
NFCE clienţi Trim. II = III = x 10,02 = 417 500
90
4 050 000
NFCE clienţi Trim. III = x 10,02 = 450 900
90

A2. Metoda analitică bazată pe cifra de afaceri:


CA trim. (previzionată)
NFCE Trim. = x R AC N-1 x (1 – K CA)
90
Cifra de afaceri repartizata pe trimestre:
CA trim. 1 = 18 700 x 23% = 4 301
CA trim II = III = 18 700 x 25% = 4 675
CA trim IV = 18 700 x 27% = 5 049
Sold AC N-1
R AC = x 360
CA N-1
1 624
R AC (mp) = x 360 = 50,84 zile
11 500
275
R AC (prod curs) = x 360 = 8,61 zile
11 500
181
R AC (Pf) = x 360 = 5,67 zile
11 500

320
R AC (clienţi) = x 360 = 10,02 zile
11 500

Necesarul de finanţat pentru trimestrul I:

4 301
NFCE mp = x 50,84 x (1 – 0,2) = 1 943,67
90
4 301
NFCE prod. curs = x 8,61 x (1 – 0,2) = 329,17
90
4 301
NFCE Pf = x 5,67 x (1 – 0,2) = 216,78
90
4 301
NFCE Clienţi = x 10,02 x (1 – 0,2) = 383,08
90
Necesarul de finanţat pentru trimestrul II şi III:
4 675
NFCE mp = x 50,84 x (1 – 0,2) = 2 112,68
90
4 675
NFCE prod. curs = x 8,61 x (1 – 0,2) = 357,79
90
4 675
NFCE Pf = x 5,67 x (1 – 0,2) = 235,62
90
4 675
NFCE Clienti = x 10,02 x (1 – 0,2) = 416,39
90
Necesarul de finanţat pentru trimestrul IV:

5 049
NFCE mp = x 50,84 x (1 – 0,2) = 2 281,70
90
5 049
NFCE prod. curs = x 8,61 x (1 – 0,2) = 386,42
90
5 049
NFCE Pf = x 5,67 x (1 – 0,2) = 254,47
90
5 049
NFCE Clienti = x 10,02 x (1 – 0,2) = 449,70
90
B. Metoda sintetică de determinare a NFCE:
a. Metoda sintetică de determinare bazată pe costurile exploatării
Drot. AC = durata de rotaţie a activelor circulante
Kc = coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin costul total al producţiei
Sold mediu active circulante N-1
Drot. AC = x 360
Pcc N-1

2 400
Drot. AC = x 360 = 88,13 zile
9 804
3 450 000
NFCE Trim.I = x 88,13 x (1 – 0,05) = 3 209 400,83
90

3 750 000
NFCE Trim.II=III = x 88,13 x (1 – 0,05) = 3 488 479,17
90

4 050 000
NFCE Trim.I = x 88,13 x (1 – 0,05) = 3 767 557,50
90

Determinarea NFCE pe elemente de active circulante:

NFCE = NFCE trim. x P elem.


Pelem. = Soldul elementului de activ / Total activ circulant x100
P mp = 1 624 / 2 400 x 100 = 67,67%
P prod. curs = 275 / 2400 x 100 = 11,46%
P Pf = 181 / 2400 x 100 = 7,54%
PClienti = 320/ 2400 x 100 = 13,33%
Trimestrul I:
NFCE mp = 3 209 400,83 x 67,67% = 2 171 801,54
NFCE prod. curs = 3 209 400,83 x 11,46% = 367 797,34
NFCE Pf = 3 209 400,83 x 7,54% = 241 988,82
NFCE Clienti = 3 209 400,83 x 13,33% = 427 813,13

Trimestrul II= III:


NFCE mp = 3 488 479,17 x 67,67% = 2 230 653,85
NFCE prod. curs = 3 488 479,17 x 11,46% = 399 779,71
NFCE Pf = 3 488 479,17 x 7,54% = 263 031,33
NFCE Clienti = 3 488 479,17 x 13,33% = 465 014,27

Trimestrul IV:
NFCE mp = 3 767 557,50 x 67,67% = 2 549 506
NFCE prod. curs = 3 767 557,50 x 11,46% = 431 762,09
NFCE Pf = 3 767 557,50 x 7,54% = 284 073,84
NFCE Clienti = 3 767 557,50 x 13,33% = 502 215,42

b. Metoda sintetică de determinare bazată pe active circulante la 1000 lei producţie


marfa

NFCE TRIM = Pcc TRIM x AC/1 000 x 4 / 1000 x (1 - K)


K = coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin costul total al producţiei
AC/1 000 = Sold mediu active circulante N-1 / Pcc N-1 x 1000
AC/1 000 = 2400 / 9800 x 1000 = 244,90
3 450 000 x 244,90 x 4
NFCE TRIM I= 1 – 0,05) = 3 210 639
1000

3 750 000 x 244,90 x 4


NFCE TRIM II= 1 – 0,05) = 3 489 825
1000

4 050 000 x 244,90 x 4


NFCE TRIM IV= 1 – 0,05) = 3 769 011
1000
c. Metoda sintetică de determinare bazată pe rata cinetica a activelor circulante
CATRIM
NFCE TRIM = x RAC x (1 - KCA)
90
KCA = coeficientul de accelerare a rotaţiei activelor circulante prin cifra de afaceri
Sold mediu active circulante N-1
Drot. AC = x 360
CA N-1
R AC = 2400 / 11 500 x 360 = 75,13 zile

NFCE TRIM I = 4 301 / 90 x 75,13 x (1 – 0,2) = 2 872,30


NFCE TRIM II = III = 4 675 / 90 x 75,13 x (1 – 0,2) = 3 122,07
NFCE TRIM IV = 5 049 / 90 x 75,13 x (1 – 0,2) = 3 371,83

Întrebări de autoevaluare
1. În ce scop se determină ratele cinetice?
2. Cum se elaborează bilanţul pe baza ratelor cinetice?
3. Ce reprezintă necesarul de finanţare a ciclului de exploatare?
4. Care este mecanismul financiar ce stă la baza relaţiilor dintre fluxuri şi stocuri?
5. Care sunt avantajele sistemului de indicatori exprimaţi în număr de zile faţă de indicatorii exprimaţi
în mărimi absolute sau în mărimi relative?
6. Care sunt metodele de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare?
7. Pe ce se bazează metodele analitice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de
exploatare?
8. Pe ce se bazează metodele analitice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de
exploatare?
CAPITOLUL 6.

BUGETELE ÎNTREPRINDERII

Scopul capitolului 6 îl reprezintă „înarmarea” viitorilor economişti cu elementele de bază ale


teoriei şi practicii legate de planificarea bugetară, însuşirea unor cunoştinţe referitoare la
execuţia bugetară, esenţa, rolul şi funcţiile gestiunii financiare a întreprinderii, într-un mediu
de afaceri instabil, plin de risc şi incertitudine, astfel încât aceştia să-şi întregească
cunoştinţele economice şi abilităţile prin care să se adapteze cerinţelor impuse de competiţia
pe piaţă muncii.
Obiectivele capitolului 6 sunt;
adoptarea unor noţiuni teoretice privind angajamentele, execuţia bugetară, etc, pe care
să le utilizeze viitorii specialişti în domeniu în organizarea şi elaborarea bugetelor;
cunoaşterea proceselor de planificare bugetară potrivit ansamblului de legi, principii,
teorii, instrumente;
identificarea costului diferitelor forme de finanţare în alegerea investiţiei şi luarea
celei mai eficiente decizii de finanţare;
identificarea modalităţilor de estimare a riscurilor întâlnite în activitatea de previziune
şi bugetare a întreprinderii.
Concepte cheie:
previziune financiară;
controlul bugetar;
bugetul vânzărilor, bugetul de trezorerie;
active financiare de trezorerie, pasive financiare de trezorerie;
excedent previzional al trezoreriei;
costul creditelor de trezorerie;
cambia sau trata, biletul la ordin, scontul comercial;
perioada de scontare.

Introducere
Previziunea financiară are menirea ca prin instrumente proprii valorice să asigure atât
acoperirea financiară, conducerea şi controlul obiectivelor programelor economice, cât şi o
influenţă pozitivă asupra derulării proceselor şi fenomenelor economico-financiare din
întreprindere, în scopul realizării echilibrului financiar, a rentabilităţii şi prevenirii riscurilor.
Domeniul previziunii financiare este extrem de larg, vizând gestiunea curentă şi
dezvoltarea întreprinderii, iar aceste acţiuni se înfăptuiesc prin fluxuri financiare.
Instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele întreprinderii. Rolul
previziunii financiare a bugetelor este: de a orienta întreprinderea spre un scop anume:
rentabilitate, lichiditate, diminuarea stocurilor, etc; de coordonare a eforturilor tuturor
compartimentelor funcţionale care participa la procesul de elaborare a bugetelor; de control
sistematic şi eficient prin compararea realizărilor cu previziunea din bugete şi luarea
măsurilor de corectare la momentul oportun.
Gestiunea previzională a întreprinderii presupune: bugetarea principalelor domenii de
activitate, ceea ce constă în afectarea surselor şi stabilirea responsabilităţilor pe fiecare centru
de decizie; controlul bugetar, adică respectarea prevederilor bugetare în scopul stabilirii
cauzelor abaterii, informarea conducerii şi luarea măsurilor corective necesare.
În sistemul planificării financiare se cuprind mai multe tipuri de bugete:
bugete de orientare generală, pe termen lung (3-5 ani) şi stabilesc imaginea viitoare a
întreprinderii prin descrierea produselor, a proiectelor de dezvoltare, de achiziţii, de
fabricaţie de noi produse, de fuziune.
bugete anuale, bugete de execuţie a politicii generale a întreprinderii fiind specifice
diferitelor activităţi din întreprindere: aprovizionare, producţie, desfacere, investiţie.
bugete de trezorerie, bilanţul previzional şi contul de rezultate, prin care se estimează
situaţia patrimonială şi monetară a întreprinderii.
Legătura dintre aceste bugete rezidă în elaborarea lor succesivă pornind de la politica
generală în vederea atingerii unor obiective strategice, continuând cu bugetele anuale şi apoi
reflectarea tuturor acestora în starea previzibilă a trezoreriei, a patrimoniului şi a rezultatelor.

6.1. Bugetul - instrument de planificare financiară


Una din atribuţiile conducerii moderne a întreprinderii este aceea de previziune.
Previziunea financiară este, poate cea mai importantă activitate de planificare,
deoarece acţiunea financiară precede orice acţiune tehnică, economică şi organizatorică şi
aceasta pentru că trebuie asigurate fondurile necesare şi apoi are loc fluxul real de bunuri şi
servicii către întreprindere.
Previziunea financiară are menirea ca prin instrumente proprii valorice să asigure atât
acoperirea financiară, conducerea şi controlul obiectivelor programelor economice, cât şi o
influenţă pozitivă asupra derulării proceselor şi fenomenelor economico-financiare din
întreprindere, în scopul realizării echilibrului financiar, a rentabilităţii şi prevenirii riscurilor.
Domeniul previziunii financiare este extrem de larg, vizând gestiunea curentă şi
dezvoltarea întreprinderii, iar aceste acţiuni se înfăptuiesc prin fluxuri financiare.
Instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele întreprinderii.
Rolul previziunii financiare a bugetelor este: de a orienta întreprinderea spre un scop
anume: rentabilitate, lichiditate, diminuarea stocurilor, etc; de coordonare a eforturilor tuturor
compartimentelor funcţionale care participa la procesul de elaborare a bugetelor; de control
sistematic şi eficient prin compararea realizărilor cu previziunea din bugete şi luarea măsurilor
de corectare la momentul oportun.
Planificarea financiară impune conducerii şi unele constrângeri ce trebuie depăşite,
constrângeri ce se referă la faptul că:
- bugetele pot deveni o frână în calea eforturilor de adaptare la condiţiile noi,
diminuând flexibilitatea întreprinderii;
- bugetele trebuie să descrie liniile generale ale evoluţiei financiare, să asigure o marjă
de manevră în interiorul prevederilor şi posibilitatea de a putea fi revăzute;
- planificarea financiară poate fi o sursă de risipă prin tendinţa compartimentelor de a-
şi supraevalua nevoile proprii de finanţare.
În faţa previziunii financiare stau o serie de sarcini, dintre care cele mai importante
sunt:
- determinarea corectă şi obţinerea de venituri, cheltuieli, rezultate, resurse financiare
şi utilizări optime a acestora ;
- descoperirea şi mobilizarea resurselor interne;
- stabilirea de indicatori financiari mobilizatori;
- accelerarea circuitului capitalurilor;
- colectarea capitalurilor în funcţie de nevoi, costuri şi alte criterii;
- asigurarea echilibrului financiar şi a unei structuri financiare corespunzătoare;
- impulsionarea realizării programelor economice.
Previziunea financiară nu trebuie să reprezinte doar o reflectare pasivă, în formă
bănească, a sarcinilor de producţie şi de investiţii, ci şi un instrument de prevenire a lipsei de
eficienţă. În economia noastră, programul financiar general şi anual, poartă denumirea de
buget de venituri şi cheltuieli. Acesta reprezintă un instrument de conducere şi sinteză, de
urmărire a eficienţei, realizării autofinanţării, a formării şi alocării capitalurilor şi profitului.

6.2. Sistemul bugetar al întreprinderii


Gestiunea previzională a întreprinderii presupune:
- bugetarea principalelor domenii de activitate, ceea ce constă în afectarea surselor şi
stabilirea responsabilităţilor pe fiecare centru de decizie;
- controlul bugetar, adică respectarea prevederilor bugetare în scopul stabilirii cauzelor
abaterii, informarea conducerii şi luarea măsurilor corective necesare.
Coerenţa unui sistem bugetar se asigură prin respectarea următoarelor principii de
elaborare şi funcţionare a acestuia:
1. principiul totalităţii, care presupune cuprinderea tuturor întreprinderilor printr-o
coordonare care să asigure echilibrul între diferitele servicii funcţionale şi operaţionale;
2. principiul suprapunerii sistemului bugetar pe sistemul de autoritate din
întreprindere;
3. principiul menţinerii solidarităţii între departamente şi al concordanţei cu politica
generală a întreprinderii;
4. principiul supleţei, care permite adaptarea bugetelor la modificarea mediului, la
nevoile variaţiei economice, etc;
5. principiul cuplării cu politica de personal, pentru a da o motivaţie şi o adeziune a
personalului.
În ceea ce priveşte periodicitatea bugetelor acestea se întocmesc de regulă anual, dar
sunt şi bugete care se întocmesc pe o durata mai mare de un an (bugete de investiţii), sau sub
un an (bugete de trezorerie).
Operaţiile de elaborare pentru bugetele anuale durează 3-4 luni. Ciclul de elaborare a
bugetelor presupune parcurgerea următoarelor faze:
1. identificarea obiectivelor întreprinderii pentru anul de plan, ce decurg din planul
general strategic de 3-5 ani;
2. realizarea de studii pregătitoare privind piaţa factorilor de producţie, piaţa de
desfacere, concurenţa, investiţiile, etc;
3. elaborarea de proiecte de bugete (prebugete) pe baza testării diferitelor scenarii şi a
negocierii între diferitele compartimente şi conducerea întreprinderii;
4. întocmirea şi aprobarea bugetelor întreprinderii, cu detaliere pe segmente de piaţă,
pe subunităţi şi pe perioade operative de gestiune (lună, trimestru).
În sistemul planificării financiare se cuprind următoarele tipuri de bugete:
1. Bugete de orientare generală, sunt pe termen lung (3-5 ani) şi stabilesc imaginea
viitoare a întreprinderii prin descrierea produselor, a proiectelor de dezvoltare, de achiziţii, de
fabricaţie de noi produse, de fuziune.
2. Bugetele anuale, sunt bugete de execuţie a politicii generale a întreprinderii fiind
specifice diferitelor activităţi din întreprindere: aprovizionare, producţie, desfacere, investiţie.
3. Bugete de trezorerie, bilanţul previzional şi contul de rezultate, prin care se
estimează situaţia patrimonială şi monetară a întreprinderii.
Legătura dintre aceste bugete rezidă în elaborarea lor succesivă pornind de la politica
generală în vederea atingerii unor obiective strategice, continuând cu bugetele anuale şi apoi
reflectarea tuturor acestora în starea previzibilă a trezoreriei, a patrimoniului şi a rezultatelor.
Unele bugete au caracter imperativ în sensul că interzic depăşirea cifrelor prevăzute
(bugetul administraţiei, bugetul investiţiilor), altele au caracter indicativ (bugetul exploatării,
bugetul trezoreriei).

6.3. Bugetul vânzărilor


Bugetul vânzărilor este bugetul principal anual, în funcţie de acesta determinându-se
ceilalţi parametri din celelalte bugete anuale. Bugetul vânzărilor constituie previziunea
scopului activităţii întreprinderii.
Elaborarea bugetului vânzărilor se face în două etape:
I. Previziunea vânzărilor şi a cheltuielilor de desfacere;
II. Etapa de elaborare şi defalcare a prevederilor anuale.
I. Previziunea vânzărilor şi a cheltuielilor de desfacere
A. Previziunea vânzărilor, cea mai importantă dintre operaţii cuprinde un ansamblu
de studii şi de evaluări ale pieţei potenţiale de desfacere şi a pieţei pe care întreprinderea
intenţionează să o cucerească şi să o menţină.
Cercetarea cuprinde produsele deja existente pe piaţă şi produsele noi, precum şi
elemente ale mediului extern (comportamentul cumpărătorilor, poziţia concurenţei, starea
economiei, etc.) şi ale mediului intern (capacitatea de producţie existentă, competitivitatea
echipei de cercetare, politica comercială, reţeaua de distribuţie, etc.).
Previziunea vânzărilor face obiectul unor studii de marketing privind conjunctura
economică, potenţialul de absorbţie al pieţei, starea concurenţială. Rezultatul acestor studii se
vor concretiza în previziuni privind: volumul vânzărilor posibile; valoarea încasărilor
determinate de preţul de vânzare unitar.
Previziunea vânzărilor pentru produsele deja existente se poate face:
1. pe baza tehnicilor cantitative de extrapolare a tendinţelor observate în evoluţia
anterioară a vânzărilor folosind ca metode:
a. ajustare exponenţială (constă în a găsi cea mai bună aproximare care s-a efectuat în
previziunile anterioare, aproximare după care se va face previziunea în anul de plan);
b. ajustarea printr-o funcţie matematică (care surprinde o mulţime de tendinţe ale
vânzărilor, cele mai frecvente fiind cele ale unei drepte, ale unei curbe exponenţiale sau cele
ale unei parabole);
c. ajustarea după media mobilă (este utilizată pentru vânzări care au o evoluţie
sezonieră ce se doreşte a fi luată în calculul previziunii).
2. pe baza tehnicilor calitative de analiză a variabilelor care determină mărimea
vânzărilor şi valoarea lor în anul de plan.
B. Previziunea cheltuielilor de desfacere
Previziunea cheltuielilor de desfacere face parte din antecalculaţia costurilor pentru
determinarea costului complet. Principala problema este separarea cheltuielilor după natura lor
în: cheltuieli variabile – direct proporţionale cu volumul vânzărilor şi cheltuieli fixe – care
rămân constante în raport cu volumul vânzărilor.
Previziunea acestor cheltuieli se face pe baza datelor înregistrate anterior privind
cheltuielile şi vânzările.
II. Etapa de elaborare şi defalcare a prevederilor anuale
Prevederile anuale şi globale (pe întreprindere) se defalcă: pe trimestre şi luni; pe feluri
de produse; pe grupe de beneficiari.
Bugetul vânzărilor trebuie corelat cu bugetul de producţie şi ambele cu bugetul de
investiţii.

6.4. Bugetul producţiei


Bugetul producţiei alături de bugetul vânzărilor este principalul buget fiind, de altfel,
principala previziune a mijlocului de atingere a obiectivelor întreprinderii (previziunea
scopului activităţii întreprinderii).
Elaborarea bugetului de producţie presupune parcurgerea a trei etape:
1. Previziunea cantitativă a producţiei de executat
2. Previziunea (antecalculaţia) costurilor de producţie
3. Defalcarea prevederilor bugetului de producţie pe perioade mai mici de un
an şi pe fabrici, ateliere şi secţii de producţie.
1. Previziunea cantitativă a producţiei de executat - are ca obiectiv principal
armonizarea prevederilor bugetului vânzărilor cu capacitatea de producţie a întreprinderii, în
condiţiile satisfacerii cât mai complete a prevederilor comerciale şi a utilizării depline a
capacităţii factorilor de producţie.
Principala etapă a planificării este dimensionarea producţiei de fabricat, cu condiţia
optimizării factorilor de producţie şi în special a echipamentelor tehnologice şi a forţei de
muncă. Acest lucru se realizează pornind de la două elemente:
- de la fişa tehnologică a consumurilor normate de materiale, de manoperă şi utilaje pe
fiecare produs de fabricaţie;
- de la restricţii privind caracterul limitativ al factorilor de producţie în ceea ce priveşte
volumul lor şi productivitatea acestora.
Soluţia optimă se realizează utilizând:
- tehnici de optimizare: programarea liniară; optimizarea stocurilor; teoria firelor de
aşteptare.
- tehnici informative – programe informatice pe calculator.
2. Previziunea (antecalculaţia) costurilor de producţie - este o activitate laborioasă
ce constă în separarea cheltuielilor în două grupe:
a. cheltuieli directe repartizate pe produse (materiale, manoperă, utilaje)
b. cheltuieli indirecte reprezentând cheltuieli comune secţiei (CCS), cheltuieli generale
ale întreprinderii (CGI), cheltuieli de întreţinere şi funcţionare a utilajelor (CIFU), cheltuieli
de administrare a întreprinderii (CA), etc.
Pentru determinarea costului de producţie unitar se au în vedere articolele de calculaţie
pe cele două grupe de cheltuieli:
a. cheltuielile directe care se repartizează direct pe produs şi care cuprind:
- materiale directe (Md) calculabile în funcţie de consumul specific de materiale
normate (Cm) şi preţurile unitare de aprovizionare (pa). Relaţia de calcul este: Md = Cm x
pa
- salariile şi cheltuielile salariale directe (Sd) calculate în funcţie de consumurile
normate de manopera (Cs) şi tariful pe oră în vigoare (th). Relaţia de calcul este: Sd = Cs x
th
b. cheltuieli indirecte – se repartizează pe produse cu ajutorul unor chei succesive de
repartizare şi conduc la formarea diferitelor trepte ale costului unitar şi anume: de secţie, de
uzină şi cost complet comercial.
1.Costul de secţie pe produs (C su)
Csu = Mdu +Sdu +CIFU +CCS
CIFU = Sd * K1, iar K1 = CIFU totale / Sd totale pe secţii
CCS = Sd * K2, iar K2 = CCS total / Sd totale pe secţii
2.Cost de uzină unitar (Cuz)
Cuz = Csu +CGI,
CGI = CS x K3;
unde K 3 = CGI totale / Cs total
3. Cost complet comercial (Ccu)
Ccu = Cuz +Cd
Cd = Cuz x K4
unde K4 = Cd totale / Cuz totale

6.5. Noţiunea de trezorerie


Prezentarea unei imagini asupra dinamicii structurii financiare prezintă interes atât
pentru analistul financiar extern întreprinderii, cât şi pentru conducerea acesteia.
Managerul unei întreprinderi este adesea pus în ipostaza de a analiza evoluţia situaţiei
financiare, lucru ce solicită localizarea beneficiului în structurile patrimoniale: trezorerie,
stocuri, imobilizări. Problema reală cu care se confrunta managerul unei întreprinderi o
constituie discordanţa dintre creşterea producţiei şi a cifrei de afaceri, pe de o parte, şi
diminuarea volumului trezoreriei, pe de altă parte.
La o asemenea problemă, teoria, doctrina şi practica mondială au răspuns prin crearea
unui instrument tehnic: tabloul de finanţare, respectiv tabloul fluxurilor de trezorerie. Tabloul
fluxurilor de trezorerie situează în centrul analizei financiare trezoreria. Trezoreria este
informaţia cheie, deoarece asigură cunoaşterea modului de finanţare al activităţii
întreprinderii. Pe baza trezoreriei se determină indicatorii necesari gestiunii şi analizei
financiare atât pe termen scurt, cât si pe termen lung.
Se asigură astfel, obiectivitatea în analiză, deoarece, spre deosebire de fondul de
rulment, nevoia de fond de rulment şi capacitatea de autofinanţare, trezoreria nu este
dependentă de convenţiile şi politicele contabile ale conducerii. În acelaşi timp, informaţiile
de trezorerie se pretează la o abordare previzională şi bugetară a activităţii întreprinderii.
Conceptul de trezorerie reprezintă ansamblul lichidităţilor şi al cvasilichidităţilor.
Astfel, conform normelor stabilite de Standardele internaţionale şi în concordantă cu cerinţele
Directivei a IV- a a Comunităţii Economice Europene, expresia de fluxuri de trezorerie
desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi, respectiv fonduri disponibile şi la
vedere şi cvasilichidităţi – acele plasamente pe termen scurt (cu scadenţe de regulă sub trei
luni) foarte lichide, convertibile cu uşurinţă într-o mărime determinată de lichiditate şi a căror
valoare nu riscă să varieze în mod semnificativ.
Statisticele arată că nu întotdeauna o întreprindere care realizează profit are şi o
trezorerie pozitivă, şi aceasta datorită decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a
veniturilor şi cheltuielilor, şi încasarea, respectiv plata efectivă a acestora.
Cea mai mare parte a falimentelor se datorează slăbiciunilor în gestiunea trezoreriei.
Gestiunea trezoreriei este influenţată de unele fenomene de instabilitate economică la nivel
macro şi micro şi anume: creşterea inflaţiei; creşterea ratei dobânzii; scăderea ratei
rentabilităţii; scăderea gradului de autofinanţare.
Trezoreria netă s-ar putea determina prin două modalităţi:
1. TN = FR – NFR - aceasta reflectă, de altfel, relaţia fundamentală a trezoreriei,
adică exprimă corelaţia între fondul de rulment (FR), nevoia de fond de rulment (NFR) şi
trezoreria netă (TN) şi poate fi:
a. pozitivă (F.R.F > N.F.R.);
b. negativă (F.R.F.< N.F.R.);
c. echilibrată (F.R.F.= N.F.R.)
2. T = lichidităţi active financiare pasive financiare
de trezorerie de trezorerie
Activele de trezorerie sunt:
a. Lichidităţile, reprezentate de disponibilităţi băneşti din casierie şi din conturile
curente la bănci;
b. Activele financiare de trezorerie cuprind: valori mobiliare de plasament; efecte
comerciale de încasat; bilete de trezorerie şi certificate de depozit în portofoliu.
c. Pasivele financiare de trezorerie – cuprind: soldul creditor al contului curent;
credite de trezorerie; credite de scont.
Atât trezoreria pozitivă cât şi cea negativă antrenează costuri de gestiune şi anume:
costuri de oportunitate prin nefructificarea excedentului de trezorerie şi costuri de finanţare
prin credite pentru acoperirea deficitului de trezorerie.
Funcţia de trezorerie este cea mai importantă din întreprindere şi este îndeplinită de
directorul financiar, şeful serviciului financiar, şeful serviciului contabilitate.
Obiectivele gestiunii de trezorerie sunt:
1. evitarea pierderilor în zilele de decontare la încasările şi plăţile prin bancă ale
întreprinderii;
2. creşterea operativităţii încasării creanţelor fără a afecta politica faţă de clienţi;
3. eşalonarea echilibrată şi degajată a scadenţelor obligaţiilor de plată ale
întreprinderii;
4. obţinerea celui mai bun credit la cel mai mic cost real;
5. asigurarea unui sold “zero” al trezoreriei care nu antrenează nici costuri de
finanţare şi nici cele de oportunitate;
6. optimizarea utilizării excedentului de trezorerie prin cea mai bună plasare a
lichidităţilor care să asigure rentabilitatea, siguranţa şi lichiditatea optimă.
Toate aceste coordonate ale trezoreriei rezultă din obiectivul general al întreprinderii şi
anume creşterea valorii capitalurilor proprii.

6.6. Bugetul de trezorerie


Una din atribuţiile conducerii este aceea de previziune. A guverna înseamnă a prevede.
Alături de bugetul producţiei şi al vânzărilor deosebit de important este bugetul de trezorerie.
Bugetul de trezorerie urmăreşte asigurarea permanentă a capacităţii de plată a
întreprinderii, prin sincronizarea încasărilor cu plăţile. Nerealizarea acestui obiectiv, în
condiţiile acceptabile, determină modificări în ansamblul bugetelor actuale, în ritmul
investiţiilor, politica creditorilor clienţi, etc.
Tabloul fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte intrările şi ieşirile de fonduri ale
activităţii unei întreprinderi, clasificate după un criteriu funcţional în:
a. fluxuri de trezorerie ale activităţii de exploatare, care pot fi determinate după metoda
directă (bazată pe informaţiile referitoare la încasări şi plăţi), sau metoda indirectă (conform
căreia rezultatul net este corectat cu influenţa operaţiunilor care nu au un caracter monetar).
Fluxurile de exploatare sunt generate de operaţiuni care includ încasările din activitatea de
exploatare şi plăţile pentru activitatea de exploatare, precum şi încasările şi plăţile nelegate
direct de activitatea de exploatare.
b. fluxuri de trezorerie ale activităţii de investiţii care reflectă plăţile efectuate cu
scopul achiziţionării de active destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie viitoare.
Aceste fluxuri oferă informaţii privind maniera în care întreprinderea îşi asigură perenitatea şi
creşterea.
c. fluxuri de trezorerie ale activităţii de finanţare generate de schimbările produse în
mărimea şi structura capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii.
Bugetul de trezorerie are ca funcţie previziunea încasărilor şi plăţilor; această
previziune se face pornind de la planificarea cheltuielilor, din care se exclud cele neplătibile
(amortizarea şi provizioanele calculate) şi de la planificarea veniturilor din care se exclud cele
neîncasabile (venituri din producţie stocată, venituri din vânzări pe credit).
Încasările vor cuprinde: vânzări cu plata imediată; încasarea vânzărilor pe credite
comerciale (din perioada anterioară); vânzări de valori mobiliare; vânzări de imobilizări;
obţinerea unui împrumut sau vânzarea unor noi emisiuni de titluri; încasarea chiriilor,
dobânzilor, dividendelor şi a altor valori.
Plăţile vor cuprinde achitarea previzibilă a următoarelor datorii: plata cumpărărilor la
vedere şi pe credit comercial (din perioada anterioară); plata salariilor şi a premiilor; plata
cheltuielilor de exploatare, de desfacere, de administraţie, etc; plata impozitelor, taxelor la
bugetul statului; achiziţii de imobilizări; plata dobânzilor şi a ratelor scadente de
împrumuturi; răscumpărarea titlurilor emise de întreprindere; vărsarea dividendelor către
acţionari sau a retragerilor de fonduri de către proprietari.
Funcţie de modalităţile de luare în calcul a încasărilor şi plăţilor bugetul de trezorerie
poate fi:
- buget brut de trezorerie ce cuprinde toate încasările şi plăţile perioadei;
- buget net de trezorerie, obţinut prin ajustarea profitului net cu veniturile şi cheltuielile
care nu antrenează încasări/plăti, rezultând evoluţia previzibila a situaţiei financiare.
Elaborarea bugetului de trezorerie
În elaborarea bugetului de trezorerie se regăsesc două etape:
1. previziunea încasărilor şi a plăţilor;
2. determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie, care cuprinde:
a. determinarea soldurilor de trezorerie înainte de acoperire;
b. acoperirea prin credite a deficitului de trezorerie sau plasarea excedentului de
trezorerie;
c. elaborarea bugetului definitiv.
Bugetul de trezorerie se elaborează pe baza a trei documente de evidenta si
previziune, respectiv bilanţul exerciţiului încheiat, care reprezintă bilanţul de deschidere al
perioadei de previziune, contul de rezultate previzional şi bilanţul previzional.
Trezoreria este determinată de:
- fluxurile financiare ale perioadei de previziune determinate la rândul sau de veniturile
si cheltuielile perioadei;
- modificarea soldurilor creanţelor si datoriilor de la începutul si sfârşitul perioadei
(bilanţul de deschidere şi bilanţul previzional), conform relaţiilor:
Încasările per = Creanţe iniţ. + Venituri planificate ale per. – Creanţe finale
(Ip) (Ci) (Vp) (Cf)
Plăţile per= Datorii iniţiale +Cheltuieli planif ale perioadei - Datorii finale
(Pp) (Di) (Ch.p) (Df)
Buget de trezorerie = Bilanţ de deschidere + Cont de rezultate – Bilanţ previzional
Astfel, datele privind încasările şi plăţile sunt furnizate de bugetul de trezorerie, iar
cele privind creanţele şi datoriile iniţiale, de bilanţul de deschidere, în timp ce datele privind
veniturile şi plăţile planificate ale perioadei sunt furnizate de contul de rezultate previzional.
Orizontul de previziune al trezoreriei este diferit, funcţie de obiectivele urmărite de
gestiunea financiara şi de scadentele încasărilor şi plăţilor.
Astfel, daca scadentele la încasări şi plăţi sunt trimestriale sau mai mari de 90 de zile şi
întreprinderea urmăreşte soldul anual al trezoreriei, periodicitatea bugetelor poate fi de un an.
Dacă scadenţele la încasări şi plăti sunt lunare sau mai mari de 30 de zile şi
întreprinderea urmăreşte optimizarea structurii de financiare pe termen scurt, bugetul de
trezorerie poate fi de câteva luni (4-6 luni).
Cel mai frecvent, orizontul de timp este de ordinul zilelor până la o luna, situaţie în
care se întocmeşte graficul zilnic al încasărilor şi al plăţilor cu scadente chenzinale, decadale,
semidecadale.
O previziune pertinentă a trezoreriei presupune întocmirea unui buget de trezorerie
anual cu defalcare pe luni şi cu o detaliere pe săptămâni pentru primele 2-3 luni ale anului.
Aceasta previziune va fi actualizata in mod permanent in cursul anului si detaliata în funcţie
de necesităţile întreprinderii.
Previziunea încasărilor şi a plăţilor
Previziunea încasărilor fiind fundamentata pe cifra vânzărilor, trebuie să ţină cont în
permanenţă de repartizarea acestora pe luni cât şi de modificările ce vor avea loc în structura
vânzărilor şi în gradul de solvabilitate al clienţilor întreprinderii, care vor influenţa decalajul
între datele livrărilor şi cele ale încasărilor. In funcţie de ramura economică, între momentul
vânzărilor şi cel al încasărilor corespunzătoare există un decalaj de la 30 până la 90 de zile.
Aceste decalaje determina o eşalonare în timp a încasării veniturilor lunare ce se vor înscrie în
bugetul de trezorerie.
Previziunea plăţilor se face pornind de la previziunea cheltuielilor anuale si de la
eşalonarea previzibila a plăţilor pentru aceste cheltuieli.
In principiu previziunea plăţilor se face asemănător cu cea a încasărilor ţinându-se cont
de natura diferită a cheltuielilor care vor determina o serie de particularităţi atât în privinţa
previziunii mărimii lor anuale, cât şi a eşalonării scadenţelor la plată.
Acoperirea soldurilor de trezorerie
Soldul trezoreriei rezultat din compararea încasărilor cu plăţile poate fi deficitar sau
excedentar.
Deficitul previzional al trezoreriei urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie
sau de scont a căror selecţie şi dozare ţine de “arta” trezorierului de a optimiza mărimea
costului real al acestora
Înainte de apelare la credite noi se impun a fi luate unele măsuri printre care: avansarea
unor încasări (reducerea volumului şi/sau a duratei creditelor- clienţi; solicitarea încasării în
avans a unor vânzări); amânarea unor plăţi (în condiţiile prevăzute de lege); reducerea
temporara a platilor prin renunţarea, pentru moment, la efectuarea unor cheltuieli; realizarea
unor încasări din activităţi, precum vânzarea unor active fixe sau circulante disponibile.
Excedentul previzional al trezorerie poate proveni, fie din:
a. fondul de rulment prea mare determinat de angajarea unor datorii financiare pe
termen lung fără o întrebuinţare imediată (fiind în principiu, interzisă alegerea de capital pe
termen lung pentru a fi plasat pe termen scurt);
b. o nevoie de fond de rulment mai mică decât fondul de rulment determinată de
scadenţa plăţilor generate de activitatea de exploatare mult mai mare decât cele ale încasărilor.
În acest caz se urmăreşte un plasament al excedentului de trezorerie cât mai rentabil,
cât mai puţin riscant şi cu cea mai bună lichiditate.
Costul creditelor angajate pentru acoperirea soldului de trezorerie generează plăţi
suplimentare care majorează necesarul de finanţat, iar plasamentele de trezorerie sunt
aducătoare de venituri care majorează încasările. Astfel că la determinarea soldului final de
trezorerie se vor avea în vedere şi aceste influenţe.
Optimizarea plasamentelor are în vedere şi condiţiile oferite de piaţa de capital şi
financiar. Se pot face următoarele plasamente de trezorerie: plasamente monetare
nenegociabile: depozite la termen, bonuri de casă, etc; plasamente monetare negociabile:
certificate de depozite, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur, etc; plasamente financiare:
acţiuni, obligaţiuni, etc.
In principiu, cu cât un plasament se face pe termen mai lung, cu atât este mai rentabil,
dar mai puţin lichid şi invers. In concluzie, activitatea trezorierului, în stabilirea previziunilor
de finanţare poate fi sintetizată în trei direcţii principale:
- evaluarea costului real al fiecărui credit, în funcţie de durata de folosinţă şi de
stabilirea unei ierarhizări a împrumuturilor;
- cuantificarea efectelor disponibile după natura lor;
- selecţionarea surselor de finanţare care generează cel mai redus cost al finanţării.

6.7. Costul creditelor de trezorerie şi costul creditelor de scont


Costul creditului, pentru gestiunea ciclului de exploatare, reprezintă un criteriu
important în procesul de selectare a tipului de credite pe termen scurt, astfel că, optimizarea
costului de procurare al capitalurilor circulante şi negocierea diferitelor surse de procurare a
acestora sunt decizii financiare cu o importanţă deosebită în strategia şi tactica întreprinderii.
Este necesar să se facă distincţie între costul aplicabil la creditele solicitate şi costul
real, întrucât costul real este mai mare decât costul aplicabil.
Costul aplicabil al creditelor solicitate este determinat de doi factori esenţiali: rata
dobânzii; comisioane aferente, respectiv comisioane de riscuri şi de cheltuieli administrative,
majoritatea fiind variabile în raport de mărimea creditului sau cu mărimea riscului asumat.
Rata dobânzii este formată din:
a. rata de referinţă, care poate fi: rata oficială a scontului, acea rată aplicată de Banca
Naţionala a României la creditele acordate băncilor comerciale din ţară; rata dobânzii aplicată
de primele bănci comerciale către cei mai importanţi clienţi ai lor; rata interbancară la
creditele reciproce dintre bănci denumită BIBOR (Bucharest Interbanc Opearing Rate).
b. majorarea ratei de referinţă pentru compensarea riscului implicat în tipul de
credite: creditele de trezorerie prezintă un risc mai mare de nerambursare decât creditele de
scont; majorarea specifică creditelor de trezorerie poate ajunge până la 1,5 puncte, în timp ce
la creditele de scont până la 0,5 puncte.
c. majorarea ratei de referinţă pentru compensarea riscului de întreprindere, în
funcţie de mărimea patrimoniului şi bonitatea sa. Funcţie de mărimea patrimoniului se face o
clasificare de risc a întreprinderilor având în vedere cifra de afaceri.

Elemente de clasificare (rating) a clienţilor băncii


Băncile comerciale din România utilizează pentru clasificarea clienţilor, drept criterii
de rating, metodologia cu rating consacrată pe plan internaţional.
Conform acestei metodologii, analiza dosarului de credit a unui client cuprinde două
componente de investigaţii: analiza managerială şi analiza performanţelor economico-
financiare înregistrate de societatea solicitatoare de credite.
Decizia de creditare privind volumul, durata, rambursarea, dobânda, etc. va ţine seama
de punctajul obţinut şi de încadrarea intreprinderii, pe baza punctajului astfel obţinut, într-una
din clasele de risc, folosindu-se grilele specifice pentru cele două componente ale analizei
creditului.
Pentru clienţii băncii care au deja un portofoliu de credite angajate în perioada
anterioară, analiza solicitării unui nou credit se combină cu analiza serviciului datoriei, care
foloseşte ca indicatori: acoperirea dobânzilor; volumul creditelor restante; plăţile restante, etc.
În funcţie de aceste elemente, se acordă unul din cele trei calificative: calitate buna;
calitate slaba; calitate necorespunzătoare.
Prin combinarea celor cinci categorii de risc cu cele trei calităţi (bună, slabă,
necorespunzătoare), rezultă o matrice a încadrării întreprinderilor (îndatorare) într-una din
clasele de risc. Pentru fiecare din clasele de risc există o majorare specifică a dobânzii, cu o
prima corespunzătoare gradului de risc asumat de bancă în acordarea creditului solicitat de
întreprindere.
Rata dobânzii (Rd) se calculează ca o rata anuală, în timp ce creditele pe termen scurt
se acordă pe fracţiuni dintr-un an (adesea pe trimestru). Astfel:
- rata dobânzii la nivelul unei fracţiuni dintr-un an se determină ca o rată
proporţionala, în funcţie de mărimea fracţiunii: rata trimestrială, în proporţie de o pătrime; rata
lunară într-o proporţie de 1/12 din cea anuală, etc;
- rata proporţională, având în vedere posibilitatea de capitalizare a dobânzii de către
bancă este mai mare decât rata echivalentă a fracţiunii de timp respective.
În ceea ce priveşte numărul de zile efectiv de creditare, este foarte important pentru
gestionarul financiar să se aibă în vedere distincţia între ziua de decontare, ca zi efectivă de
primire a creditului şi ziua de operare în documente bancare (contract de credit, extras de
cont), ca zi efectivă de calcul a dobânzii.
Între operaţiile de virament, în contul bancar al întreprinderii şi înregistrările contabile
privind aceste operaţii apar decalaje de timp, cu implicaţii asupra trezoreriei întreprinderii şi
asupra dobânzii calculate:
la operaţiile de plăţi ziua de decontare este anterioară celei de operare în extras de
cont;
la operaţiile de încasări, ziua de decontare este posterioară zilei de operare în extras
de cont.
Pentru gestiunea trezoreriei întreprinderii trebuie avute în vedere şi alte elemente
necesare:
delimitările între ziua de casă (de ghişeu) a băncii, ziua lucrătoare şi ziua
calendaristică ce se ia în calculul dobânzii, astfel, pe exemplul cecurilor bancare, două zile
lucrătoare, pentru decontarea acestora pot determina patru zile calendaristice de decontare
dacă au fost depuse la bancă la sfârşitul săptămânii, în zilele de joi sau vineri, sau pot interveni
numai două zile calendaristice dacă au fost depuse la bancă la începutul săptămânii (luni,
marţi, miercuri);
delimitările între decontările cu terţe întreprinderi ce au cont la aceeaşi unitate
bancară faţă de decontările cu întreprinderile ce au cont la altă unitate bancară din aceeaşi
localitate sau din localităţi diferite. Delimitările între ziua de decontare şi cea de operare apar
în funcţie de durata efectivă a viramentelor bancare.
Creditele de trezorerie, denumite şi credite cu caracter general, sunt credite pe termen
scurt ce se acordă în cazul deficitului de trezorerie, fără garanţii deosebite, în vederea
acoperirii plăţilor curente. Acestea, după obiectul lor se împart în: credite pentru facilităţi de
casă, credite sezoniere, credite de legătură, credite pe termen foarte scurt şi credite pentru
mobilizarea efectelor financiare.
Costul creditelor de trezorerie cuprinde: dobânda şi comisioanele aplicate asupra
soldurilor debitoare zilnice înregistrate intr-un trimestru.
De pe poziţia băncii soldurile creditoare din contul curent al întreprinderii apar la
soldurile debitoare ale băncii (credite acordate întreprinderii).
Pentru decontarea trimestrială a acestui cost se întocmesc două documente:
a. scara dobânzilor, reprezintă, de altfel, un tablou al plăţilor şi încasărilor zilnice, în
funcţie de care se determină soldurile zilnice debitoare şi creditoare. In vederea calcului
dobânzii banca selectează zilele care au acelaşi sold şi le înscrie în scara dobânzilor.
Numărul soldurilor debitoare (Nrd) se determină după relaţia:
CxNr
Nrd = , unde C = sold debitor (creditor)
100
Nr = număr de zile în care s-a înregistrat acest sold
Prin însumarea acestor solduri se determină numărul total al soldurilor debitoare din
trimestrul la care se aplică rata anuală a dobânzii (Rd). Dobânda datorată de întreprindere
pentru creditele de trezorerie se calculează după relaţia:
Rd
D = ( Nrd) x
360
b. decontul de dobânzi şi comisioane
Comisioanele sunt de două categorii: comisioanele de risc şi comisioanele de cheltuieli
administrative.
1. In categoria comisioanelor de risc intra:
a. comisionul de credit (Cc)
b. comisionul de imobilizare (Ci)
c. comisionul pentru cel mai mare sold debitor din fiecare lună a trimestrului de
referinţă (C>d) se calculează într-o cota procentuală mai redusă, de 0,05% asupra celui mai
mare soldului din fiecare lună, indiferent de numărul de zile în care s-a înregistrat
acesta.Comisionul este plafonat, în sensul că nu poate depăşi, pe trimestru, 50% din dobânda
la soldurile debitoare.
d. comisionul pentru cea mai mare depăşire din fiecare lună a plafonului de credite
aprobat (C>p), constituie un mijloc eficace pentru a face ca întreprinderea să respecte plafonul
aprobat şi se calculează în cota procentuală (0,25%) asupra depăşirii respective.
2. In categoria comisioanelor de cheltuieli administrative se cuprind:
a. comisionul de decontare (de rulaje),
b. spezele si cheltuielile de întocmire a documentelor bancare şi înaintate
întreprinderii se facturează ca o sumă fixă pentru fiecare document.
Cele două documente, scara dobânzilor şi decontul de dobânzi şi comisioane
reprezintă pentru întreprindere un instrument de analiză a gestiunii trezoreriei din fiecare
trimestru, deoarece ele permit efectuarea următoarelor operaţii de control a gestiunii:
1. verificarea zilelor de decontare şi compararea lor cu zilele de operare din extrasele
de cont;
2. verificarea operaţiilor de debitare bancară ce sunt exonerate de la plata
comisionului de decontare, precum şi eventualele negocieri asupra operaţiilor în vederea
exonerării lor;
3. verificarea ratei de dobândă aplicată la soldurile debitoare, rata calculată după
relaţia: Rd = D / Nrd X 360
4. verificarea calculului comisionului pentru cel mai mare sold debitor (CMSD) şi al
calculului ratei de dobândă majorată cu acest comision (Rd1): Rd1 = (D + CMSD) / Nrd
X 360
Aceasta rata a dobânzii se poate negocia cu banca, ceea ce poate influenţa costul
creditului.
5. verificarea ratei globale anuale în funcţie de toate dobânzile şi comisioanele
aplicate creanţelor de trezorerie (Rg):
Rg = (D + Comisioane )/ Nrd x 360
Scontul comercial este o operaţiune bancară care constă în cumpărarea de către o
bancă comercială a unor efecte de comerţ de la beneficiarii lor, înainte ca acestea să ajungă la
scadenţă. Urmare operaţiunii de scontare, întreprinderea primeşte lichidităţi, care reprezintă
valoarea nominală a efectului de comerţ, respective, mai puţin dobânda pentru sumele
avansate de către bancher şi anumite comisioane care remunerează intervenţia băncii. Cele
mai importante efecte de comerţ sunt: cambia sau trata şi biletul la ordin.
Costul creditelor de scont este determinat de rata dobânzii, comisioanele aferente şi
perioada de la scontare a efectelor comerciale la bănci (sau andosarea lor la terţe persoane
până la scadenţă). Şi în cazul creditelor de scont există distorsiuni între costul aplicabil al
creditelor de scont şi costul real al acestora.
1. Rata dobânzii are la bază aceleaşi elemente componente: rata dobânzii de referinţă;
majorarea specifică creditelor de scont; majorarea specifică întreprinderii.
2. Comisioanele aplicate de banca sunt: de andosare a efectelor comerciale; de credite
în curs de rambursare; de manipulare a efectelor comerciale, în suma fixă, în funcţie de felul
efectelor, sume ce pot fi diferite pentru fiecare efect clasic (cambie, bilet de ordin) şi pentru
efecte magnatice.
Cambia sau trata este un înscris prin care un creanţier, trăgătorul, da ordin unuia dintre
debitorii săi, trasul, să plătească, la o anumită scadenţă, o sumă determinată unei persoane
desemnate, beneficiarul, care poate fi însuşi trăgătoru. Cambia este: negociabilă, putând fi
vândută înainte de scadenţă contra lichidităţi; transmisibilă, în sensul că beneficiarul ei poate
transmite proprietatea asupra sa unui nou beneficiar.
Plata cambiei se efectuează fie prin prezentarea directă la domiciliatar, fie prin
intermediul unei bănci.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoana, subscriptorul (emitentul) se obligă
să plătească unei alte persoane denumită beneficiar sau la ordinul acesteia, o sumă de bani, la
o dată scadenţă. Diferenţa esenţială ce există între cambie şi biletul la ordin rezidă în faptul că
biletul la ordin este un angajament direct subscris de câtre debitor. Biletul la ordin prezintă
caracteristici sensibil asemănătoare cu cele ale cambiei.
3. Perioada de scontare cuprinde numărul de zile de la depunerea la bancă a efectului
comercial până la scadenţă reală a acestuia. În realitate întreprinderea are la dispoziţie
fondurile împrumutate după două zile de la depunerea la bancă a efectelor comerciale (o zi
pentru înregistrare şi o zi de bancă conform practicii bancare).
Costul real al creditelor de scont depinde de:
a. costul total aplicabil, este costul predecontat, adică întreprinderea va primi un credit
egal cu diferenţa dintre valoarea nominală a efectului comercial şi costul de scontare, ceea ce
duce la creşterea costului real al scontării;
b. numărul total de zile dintr-un an care determină o majorare a costului real;
c. efectele comerciale de valori mici sunt taxate cu o sumă fixă pe efect. Pentru acesta
costul real va fi cu atât mai mare, cu cât suma scontată este mai mică.
Pentru optimizarea costului creditelor de trezorerie şi a celor de scont se iau în
considerare următoarele elemente:
1. rata nominala a dobânzii, mai mică la creditele de scont decât la creditele de
trezorerie;
2. rata reală a scontului poate fi mai mare sau egală decât cea de trezorerie în funcţie
de: perioada de scontare (număr efectiv de zile de creditare); costuri predecontate la scontare
şi postdecontate la creditarea bancară; riscul de suprafinanţare cu credite de scont, în caz de
încasare a unor sume neprevăzute şi intrarea lor în contul curent; număr minim de zile de
scontare (10 zile).
3. comisioanele pentru cel mai mare sold debitor şi pentru cea mai mare depăşire de
plafon angajează costuri mari la creditele de trezorerie.
Selecţia între creditul de scont şi cel de trezorerie presupune o foarte bună cunoaştere a
întregului mecanism de calcul al costurilor nominale şi reale ale creditelor şi se face în funcţie
de costul real al acestora.

Concluzii
Domeniul previziunii financiare este extrem de larg, vizând gestiunea curentă şi
dezvoltarea întreprinderii, iar aceste acţiuni se înfăptuiesc prin fluxuri financiare;
Instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele întreprinderii.
Rolul previziunii financiare a bugetelor este: de a orienta întreprinderea spre un scop
anume: rentabilitate, lichiditate, diminuarea stocurilor, etc; de coordonare a eforturilor tuturor
compartimentelor funcţionale care participa la procesul de elaborare a bugetelor; de control
sistematic şi eficient prin compararea realizărilor cu previziunea din bugete şi luarea
măsurilor de corectare la momentul oportun.
Gestiunea previzională a întreprinderii presupune: bugetarea principalelor domenii de
activitate, ceea ce constă în afectarea surselor şi stabilirea responsabilităţilor pe fiecare centru
de decizie; controlul bugetar, adică respectarea prevederilor bugetare în scopul stabilirii
cauzelor abaterii, informarea conducerii şi luarea măsurilor corective necesare.
În sistemul planificării financiare se cuprind următoarele tipuri de bugete:
1. Bugete de orientare generală, sunt pe termen lung (3-5 ani) şi stabilesc imaginea
viitoare a întreprinderii prin descrierea produselor, a proiectelor de dezvoltare, de achiziţii, de
fabricaţie de noi produse, de fuziune.
2. Bugetele anuale, sunt bugete de execuţie a politicii generale a întreprinderii fiind
specifice diferitelor activităţi din întreprindere: aprovizionare, producţie, desfacere, investiţie.
3. Bugete de trezorerie, bilanţul previzional şi contul de rezultate, prin care se
estimează situaţia patrimonială şi monetară a întreprinderii.
Legătura dintre aceste bugete rezidă în elaborarea lor succesivă pornind de la politica
generală în vederea atingerii unor obiective strategice, continuând cu bugetele anuale şi apoi
reflectarea tuturor acestora în starea previzibilă a trezoreriei, a patrimoniului şi a rezultatelor.
Bugetul vânzărilor este bugetul principal anual, în funcţie de acesta determinându-se
ceilalţi parametri din celelalte bugete anuale. Bugetul vânzărilor constituie previziunea scopului
activităţii întreprinderii. Elaborarea bugetului vânzărilor se face în două etape. O primă etapă se
referă la previziunea vânzărilor şi a cheltuielilor de desfacere, iar cea de-a doua etapă este etapa
de elaborare şi defalcare a prevederilor anuale.
Bugetul producţiei alături de bugetul vânzărilor este principalul buget fiind, de altfel,
principala previziune a mijlocului de atingere a obiectivelor întreprinderii (previziunea scopului
activităţii întreprinderii). Elaborarea bugetului de producţie presupune parcurgerea a trei etape:
previziunea cantitativă a producţiei de executat; previziunea (antecalculaţia) costurilor de
producţie şi defalcarea prevederilor bugetului de producţie pe perioade mai mici de un an şi pe
fabrici, ateliere şi secţii de producţie.
Alături de bugetul producţiei şi al vânzărilor deosebit de important este bugetul de
trezorerie, care are ca funcţie previziunea încasărilor şi plăţilor; această previziune se face
pornind de la planificarea cheltuielilor, din care se exclud cele neplătibile (amortizarea şi
provizioanele calculate) şi de la planificarea veniturilor din care se exclud cele neîncasabile
(venituri din producţie stocată, venituri din vânzări pe credit).

Întrebări de autoevaluare
1. La ce se referă previziunea financiară?
2. Care sunt tipurile de bugete cuprinse în sistemul planificării financiare?
3. Care sunt principiile de elaborare şi funcţionare ce asigură coerenţa unui sistem bugetar?
4. Care este rolul previziunii financiare a bugetelor?
5. Menţionaţi etapele în elaborarea bugetului vânzărilor.
6. Care sunt etapele în elaborarea bugetului producţiei?
7. Care sunt obiectivele gestiunii de trezorerie?
CAPITOLUL 7.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND DECIZIA DE FINANŢARE PE
TERMEN LUNG

Scopul capitolului 7 este de a înţelege conceptele referitoare la decizia de investiţii, dar şi


tipologia investiţiilor la nivelul entităţilo.r
Obiectivele capitolului 7 sunt:
definirea conceptului de investiţie;
prezentarea teoretico-metodologică a conceptelor referitoare la elementele financiare
ale unei investiţii în mediul cert;
adoptarea unor noţiuni teoretice privind evaluarea eficienţei investiţiei;
cunoaşterea principalilor indicatori de eficienţă a investiţiei în procesul decizional
pentru fundamentarea deciziei de investiţii;
însuşirea unor cunoştinţe referitoare la asumarea responsabilităţilor privind decizia de
investiţii.

Concepte cheie:
decizia de investiţii;
plan de finanţare;
valoarea de piaţă;
drept de subscriere;
numărul drepturilor de subscriere;
împrumuturi obligatare;
leasing financiar;
leasing operaţional;
leaseback;
valoarea reziduală;
rata de actualizare;
valoarea actuală netă;
rata internă de rentabilitate;
termenul de recuperare;
indice de profitabilitate.

7.1. Decizii de finanţare pe termen lung


Din punct de vedere financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani
prezentă şi certă în speranţa obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile, cum ar
fi: achiziţia de maşini pentru creşterea productivităţii muncii sau asimilarea unui brevet pentru
fabricaţia de produse noi.
Din punct de vedere contabil, investiţia reprezintă alocarea unei trezorerii disponibile
pentru procurarea unui activ fix care va determina fluxul de venituri şi cheltuieli.
Din punct de vedere al politicii generale a întreprinderii distingem două categorii de
investiţii, fiecare dintre acestea fiind rezultatul unei anumite strategii de dezvoltare:
a. investiţiile interne, constau în alocarea de capital pentru achiziţii de active materiale
sau nemateriale (echipamente, construcţii, licenţe, stocuri suplimentare), pentru dezvoltarea şi
perfecţionarea aparatului productiv şi de distribuţie a bunurilor şi serviciilor întreprinderii.
Aceste investiţii sunt rezultatul politicii de specializare a producţiei şi de consolidare
şi chiar extindere a poziţiei pe piaţa de desfacere a bunurilor şi serviciilor întreprinderii,
având, deci, un caracter industrial şi/sau comercial.
b. investiţiile externe, numite şi investiţii financiare constau în plasamente de capital
pentru creşterea participării financiare la formarea capitalului altor societăţi comerciale, ceea
ce conduce la diversificarea activităţilor şi exprimă conceptul de portofoliu de proiecte de
investiţii ce caracterizează activitatea investiţională a întreprinderii.
Obiectivul major al investiţiilor este acela de a se realiza creşterea valorii
întreprinderii.
Investiţiile externe reliefează cel mai bine conceptul de portofoliu de proiecte de
investiţii ce caracterizează activitatea investiţională a întreprinderii în ansamblul acesteia.
Într-o politică dinamică de investiţii se urmăreşte selecţia acelor proiecte care
maximizează averea şi dezinvestirea acelor active care afectează scăderea averii întreprinderii.
Tipologia investiţiilor într-o întreprindere este foarte diversificată, ea putându-se
prezenta după mai multe criterii:
1. După natura investiţiilor:
a. investiţia tehnică, priveşte achiziţia, construcţia de maşini, utilaje, etc.
b. investiţia umană, priveşte formarea personalului prin calificare, specializare;
c. investiţia socială, priveşte îmbunătăţirea laturii sociale a personalului (cantine,
creşe)
d. investiţia financiară, (cumpărare de acţiuni);
e. investiţia comercială, pentru publicitate, reclamă, etc.
2. In funcţie de riscul pe care îl implică în perspectiva întreprinderilor:
a. investiţia de înlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc foarte redus,
întrucât nu presupune modificări ale tehnologiei de fabricaţie şi se pot obţine credite mai uşor
pentru realizarea lor (rentabilitatea este certă şi riscul este redus);
b. investiţia de modernizare a echipamentelor existente în funcţiune care implică un
risc redus ca urmare a unor corecţii neesenţiale ale tehnologiei de fabricaţie. Şi în această
situaţie se pot obţine mai uşor credite bancare , rentabilitatea fiind certă;
c. investiţia de dezvoltare,(de extindere) a unor secţii, uzine - presupune un risc mai
mare şi o rentabilitate puţin probabilă. Ea antrenează nevoia de lărgire a pieţelor de
aprovizionare, de desfacere, de capital. Investiţia de dezvoltare se finanţează, în general, din
surse proprii de capital (autofinanţare, creştere de capital) şi din surse externe, împrumutate.
d. investiţia strategică priveşte crearea unei filiale în străinătate, fuzionarea cu alte
societăţi comerciale, robotizarea procesului de fabricaţie, ceea ce presupune un risc
considerabil, ca urmare a extinderii activităţii în zone geografice noi şi/sau în medii
tehnologice, comerciale, complet restructurate. Şi această categorie de investiţii prezintă o
rentabilitate mai puţin probabilă, din cauza riscului ridicat, motiv pentru care finanţarea se va
face din surse proprii sau împrumutate.
3. In funcţie de fluxul monetar al intrărilor şi ieşirilor de trezorerie din exploatare
(cash – flow-uri):
a. investiţiile caracterizate printr-o singură cheltuială iniţială (la intrare) şi o singură
încasare (la ieşire) la încheierea duratei investiţiei;
b. investiţiile caracterizate printr-o singură cheltuială iniţială şi cu încasări eşalonate
pe durata de viaţă a investiţiei, sunt cele mai frecvente cazuri (investiţii pentru achiziţionarea
de echipamente;
c. investiţiile cu o cheltuială iniţială eşalonată şi cu o singură încasare la sfârşitul
duratei investiţiei (construcţia unei uzine şi predarea ei la "cheie");
d. investiţiile cu intrări şi ieşiri eşalonate de trezorerie pe toată durata de investire a
trezoreriei.

7.2. Elementele financiare ale unei investiţii în mediul cert


Elementele financiare ale unei investiţii în mediul cert sunt:
1. Cheltuielile iniţiale de investiţii (I0), într-un proiect de investiţii, reprezintă mărimea
netă a capitalului necesar pentru punerea în exploatare a investiţiei. Elementele componente
ale cheltuielilor iniţiale de investiţii sunt:
a. costul de achiziţie al activelor fixe sau financiare la preţul de facturare al acestora,
funcţie de care se calculează mărimea amortizării (maşini, instalaţii, etc.)
b. cheltuieli de instalare şi montaj a echipamentelor şi instalaţiilor noi şi cheltuieli de
specializare a personalului în exploatarea noilor tehnologii;
c. creşterea necesarului de fond de rulment, respectiv creşterea stocurilor şi a
creanţelor-clienţi minus creşterea datoriilor de exploatare, determinate de noua capacitate
de producţie;
d. preţul de revânzare, eventual, al activelor fixe înlocuite prin noua investiţie, deci
preţul de valorificare pe piaţă a activelor fixe dezinvestite (după ce s-au scăzut cheltuielile de
dezafectare a acestora).
2. Durata de viaţă a investiţiilor este o noţiune cu semnificaţii diferite, rezultate din
diverse unghiuri de interes pentru acest element financiar, astfel:
a. durata fiscală, contabilă, adică durata normată de serviciu a activului (a
mijlocului fix) prevăzută în catalogul normelor de amortizare;
b. durata tehnică de funcţionare rezultată din caracterele tehnice de funcţionare
specifice fiecărui mijloc fix. Această durată poate fi mai mare sau mai mică decât durata de
catalogare în funcţie de condiţiile de utilizare a acestora;
c. durata comercială, determinată de durata de viaţă a produselor fabricate cu
investiţia respectivă;
d. durata juridică, adică durata protecţiei juridice asupra drepturilor de concesiune a
unei exploatări, asupra unui brevet, a unei mărci de fabricaţie, a unei licenţe, etc.
Evaluarea eficienţei investiţiei va tine cont de durata de viaţă ce interesează cel mai
mult gestiunea financiară a întreprinderii. Peste această durată de viaţă, obiectul de investiţie
va genera cheltuieli şi deprecieri mai mari decât veniturile realizate.
3. Fluxurile nete de trezorerie (cash-flow-urile disponibile) reprezintă sistemul de
ipoteze luat în calcul pentru estimarea fluxurilor viitoare şi constă în:
a. mediul economic cert, fără variaţii ale rentabilităţiilor înregistrate anterior;
b. capitaluri proprii suficiente, ceea ce permite separarea deciziei de investiţii de cea
de finanţare şi deci neluarea în calculul cash-flo-ului disponibil a dobânzilor la capitalurile
împrumutate şi a economiilor de impozit aferente acestora;
c. impozitul pe profit este presupus a fi plătit la sfârşitul exerciţiului financiar;
d. rata inflaţiei rămâne constantă pe toată durata de viaţă a investiţiei şi egală cu cea
din primul an de realizare a investiţiei.
În aceste condiţii fluxurile viitoare de trezorerie reprezintă, de fapt, excedentele de
trezorerie disponibile pentru plata dividendelor, fiind determinate ca fluxuri marginale de
trezorerie.
4. Valoarea reziduală (VR) exprimă valoarea posibilă de recuperat după încheierea
duratei de viaţă a investiţiei. Valoarea reziduală, după îndeplinirea duratei tehnice, ajunge
aproape la zero sau la mărimi nesemnificative pentru gestiunea financiară a întreprinderii.
Pentru o durată de viaţă mai mică decât cea tehnică, valoarea reziduală poate fi mai
mare decât valoarea rămasă neamortizată, ceea ce determină un câştig de capital, adică un
surplus de încasări peste valoarea rămasă a mijlocului fix respectiv.
Pentru o durată de viaţă economică îndelungată valoarea reziduală ce ar rezulta din
dezinvestirea noii investiţii, poate fi considerată nesemnificativă pentru calculul valorii
actuale nete, însă, estimarea valorii reziduale poate deveni mai importantă pentru durate de
viaţă mai mici. Valoarea reziduală cuprinde următoarele elemente: valoarea imobilizărilor
corporale la preţ de revânzare estimat cu impozite aferente; valoarea imobilizărilor
necorpolare şi a celor financiare la preţ de piaţă; suma cumulată a creşterii anterioare a
necesarului de fond de rulment.
Impactul valorii reziduale asupra valorii actualizate nete este cu atât mai mare cu cât
mărimea estimată a valorii reziduale este mai mare şi cu cât momentul dezinvestirii este mai
aproape de momentul investirii.
5. Rata de actualizare (k)- este vorba despre o estimare a ratei de actualizare ca un cost
de oportunitate al capitalului investit. Acest cost de oportunitate este costul de finanţare al
investiţiilor din capitaluri proprii şi va fi apreciat ca o rată de rentabilitate cerută de investitori
asupra acestui proiect.
În mediul economic cert, investiţia este fără risc, iar rata de rentabilitate este egală cu
rata de dobândă fără risc, respectiv rata nominală de dobândă care include şi o rată constantă
de inflaţie.
Rata de actualizare (k) ce se utilizează se calculează pornind de la rata reală de
dobândă (Rr) şi de la rata inflaţiei constantă (Ri) .
▪ (1+k) =(1+Rr) (1+Ri)-pentru un an unde K = Rr+Ri+Rr*Ri

Relaţii: -----------------------
▪ (1+k)n = (1+Rr)n (1+Ri)n- pentru "n" ani unde
K= n (1 Rr )n (1 Ri )n 1
Structura ratelor de dobândă la termen în raport de rata anuală din momentul investirii
poate fi:
- structură plată când:
ratele anuale pe termen scurt sunt egale cu ratele pe termen mediu şi pe termen
lung;
mediul economic este cert cu o rată a inflaţiei constantă
- structură ascendentă, când curba ratelor de dobânzi se anticipează să fie ascendentă
în raport cu termenul de scadenţă, adică ratele pe termen mediu sau termen lung să fie mai
mari decât cele anuale pe termen scurt; se prefigurează o creştere a ratei de inflaţie.
- structură de rate inversate, când ratele de dobânzi pe termen scurt sunt mai mari
decât ratele pe termen mediu şi pe termen lung; se prefigurează o scădere a ratelor de dobânzi
pe termen scurt.
Întreprinderea care angajează capitaluri imobilizate în active corporale şi necorporale
supuse deprecierii, înregistrate în contabilitate, va proceda la recuperarea uzurii fizice şi
morale a acestora pentru refacerea capitalului angajat.
Sunt supuse amortizării: active corporale: terenuri, mijloace fixe (numai terenuri cu
valoare economică); active necorporale.
Calculul amortizării se face prin aplicarea cotei de amortizare asupra valorii de intrare
a mijloacelor fixe şi acestea se includ pe cheltuieli de exploatare.
Se cunosc trei metode de calcul a amortizării: amortizarea liniară; amortizarea
degresivă; amortizarea accelerată.

7.3. Fundamentarea deciziei de investiţii


Principalii indicatori de eficientă a investiţiei utilizaţi în procesul decizional pentru
fundamentarea deciziei de investiţii sunt: valoarea actuală netă (VAN); rata internă de
rentabilitate (RIR); termenul de recuperare (TR) şi indicele de profitabilitate (IP).
1. Valoarea actuală netă (VAN) - cunoscută, în literatura de specialitate fie sub
denumirea de “valoare capital”, „goodwill”, fie „beneficiu actuarial”. Ea reprezintă diferenţa
dintre valorile actualizate ale fluxurilor de cheltuieli şi veniturile viitoare.
Valoarea actuală netă exprimă surplusul de capital rezultat la încheierea duratei de
viaţă a investiţiilor (inclusiv valoarea reziduală) şi se calculează după relaţia:
i
t
VAN = CFt (1 k )
t 1

CFt = intrări nete de trezorerie ale perioadei t;


t = durata de viaţă a investiţiilor;
k = rata de actualizare (a dobânzii).
Criteriul de alegere a unei investiţii îl reprezintă maximizarea valorii actuale nete.
Pentru justificarea investiţiilor, valoarea actuală netă trebuie să fie pozitivă şi superioară
dobânzii de pe piaţa de capital, dacă plasamentul s-ar fi făcut într-o altă investiţie.
Cu cât valoarea actuală netă este mai mare cu atât proiectul de investiţii este mai
rentabil;
Dacă valoarea actuală netă este negativă intrările nete de trezorerie nu permit
reconstituirea fondurilor alocate iniţial şi în consecinţă proiectul trebuie respins.
În cazul investiţiilor creditate, valoarea actuală netă trebuie să fie superioară dobânzii
plătite băncii.
2. Rata internă de rentabilitate (RIR) - este acea rată de actualizare pentru care
valoarea actualizată a costurilor (ieşirile de trezorerie) este egală cu valoarea actualizată a
veniturilor (intrările de trezorerie), iar profiturile viitoare actualizate sunt zero (VAN = 0).
i
t
CFt (1 k ) I0 0;
t 1
i
CFt (1 k ) t
I → venituri = costuri
t 1 0

Rata internă de rentabilitate trebuie să fie mai mare sau egală cu rata medie a
dobânzii de pe piaţă sau cu costul mediu ponderat al capitalului, pentru a justifica investiţia
făcută:
• numai astfel rata de randament a investiţiilor permite compensarea costului
finanţării;
• cu cât rata internă de randament este mai mare cu atât investiţia este mai rentabilă.
3. Termenul de recuperare (TR) - exprimă intervalul de timp (în număr de ani)
necesar recuperării capitalului investit prin intrări medii nete anuale de trezorerie.
TR = I0 / CF act/an
i
t
CFt (1 k )
t 1
CF act/an = , unde:
n
I0 = costul iniţial al investiţiei;
CF act/an = cash-flow-urile medii anuale actualizate a capitalului investit.
Se urmăreşte ca termenul de recuperare să fie mai mic decât durata de viaţă a
investiţiilor. Cu cât termenul este mai scurt cu atât este mai mic riscul, iar solvabilitatea
proiectului de investiţii va fi asigurată.
4. Indicele de profitabilitate (IP) - exprimă valoarea actuală netă scontată pentru o
cheltuială iniţiată de investiţii egală cu 1 şi se determină ca raport între valoarea actuală a
intrărilor nete de trezorerie şi cheltuielile pentru investiţie:
VAN + Io VAN
IP = = +1 pentru „n” ani
Io Io

În asigurarea echilibrului financiar trebuie realizate două reguli fundamentale:


1. nevoile permanente pentru constituirea activelor fixe trebuie finanţate din surse
permanente, mobilizate pe termen lung;
2. nevoile temporare trebuie acoperite din sursele temporare, iar fondul de rulment
trebuie să fie mai mare decât nevoia de fond de rulment.
În realizarea echilibrului financiar foarte importantă este calitatea a două decizii:
- decizia de investiţii – face alegerea între investiţia internă în active fizice
(echipamente, materiale) şi investiţia financiară în valori mobiliare;
- decizia de finanţare - se va alege finanţarea din surse proprii sau finanţarea din surse
împrumutate, funcţie de costul procurării capitalului, urmărindu-se reducerea costului mediu
ponderat al capitalului.
In cadrul surselor proprii, gestiunea financiară va trebui să aleagă între autofinanţare
(capital intern) şi aporturi noi de capital (surse proprii interne). Autofinanţarea la rândul ei,
este determinată de politica de dividende adoptată de conducerea întreprinderii.
Capacitatea de autofinanţare este determinată de:
- mărimea amortizărilor şi provizioanelor calculate şi neconsumate încă, ce constituie
o sursă proprie şi sigură;
- mărimea profiturilor nerepartizate încă (după deducerea impozitului pe profit);
- veniturile din dezinvestiţii (vânzarea activelor fixe).
Autofinanţarea asigură surse de acoperire a nevoilor permanente de capital la cost sub
cel mediu, fiind deci o sursă eficientă.
Dacă, totuşi, autofinanţarea este insuficientă se apelează la surse externe de capital
care pot fi:
- surse proprii, prin noi aporturi de capital (în numerar şi/sau în natură) sau prin
subvenţii de la bugetul statului;
- surse împrumutate, prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni şi/sau prin contracte de
credite bancare pe termen lung sau mediu;
- surse închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare a activelor fixe la un preţ
prestabilit (operaţiuni de leasing).
Selecţia şi combinarea acestor surse formează conţinutul deciziei de finanţare pe
termen lung, iar criteriul de optimizare îl constituie valoarea actualizată netă, valoare ce
rezultă din fiecare variantă de finanţare.
Subscrierea la creşterea capitalului este motivată de:
- politica de dividende, care asigură rentabilitatea pe fiecare acţiune;
- politica de piaţă, care asigură creşterea sau scăderea valorii de piaţă.
Creşterea de capital determină un „efect de diluare” a rentabilităţii acţiunilor, prin
faptul că profitul net se împarte la un număr mai mare de acţiuni. În compensare, creşterea
capitalului asigură crearea bonităţii şi garanţiei întreprinderii pentru obţinerea de noi credite.
Creşterea capitalului se poate face prin:
1.emisiunea de noi acţiuni, care presupune:
- emisiunea de acţiuni la valoarea nominală a vechilor acţiuni (cazuri rare);
- emisiunea de noi acţiuni la valoarea majorată în funcţie de valoarea bursieră a
acţiunilor vechi (cazuri frecvente).
2. subscrierea de noi aporturi la capital conduce la creşterea efectivă a capitalului
social;
3. încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune şi a profitului în capitalul social
al întreprinderii;
4. încorporarea datoriilor, care constă în emisiunea şi distribuirea de acţiuni noi către
„furnizorii” de capitaluri împrumutate.
Valoarea de emisiune a unei noi acţiuni se stabileşte într-o mărime apropiată de
valoarea de piaţă a acţiunilor vechi. Valoarea de emisiune variază între două limite:
- valoare nominală;
- valoare de piaţă.
Valoarea nominală </= Valoarea de emisiune </= Valoarea de piaţă
Diferenţa dintre valoarea de emisiune şi valoarea de piaţă reprezintă prima de
emisiune, care este utilizată pentru acoperirea cheltuielilor cu emisiunea şi vânzarea acţiunilor
noi. Prima de emisiune se înscrie ca rezervă în pasivul bilanţului, alături de capitalul social
sau se încorporează în acesta, printr-o nouă creştere de capital.
Emisiunea de noi acţiuni la o valoare de emisiune mai mică decât valoarea de piaţă
determină un efect de diminuare a valorii acţiunilor vechi.
Valoarea de piaţă (VP) a tuturor acţiunilor, după creşterea de capital, se determină
funcţie de valoarea de piaţă a acţiunilor vechi şi de valoarea de emisiune a acţiunilor noi,
astfel:
NxV+nxE N = nr. acţiuni noi
VP= ;unde V= valoarea de piaţă a acţiunilor
vechi
N+n n = numărul acţiunilor noi
E = valoarea de emisiune
a acţiunilor noi
Cumpărarea de acţiuni noi implică atribuirea unor drepturi de subscriere către
acţionarii vechi ca o compensare a „efectului de diluare” a valorii capitalurilor:
Dreptul de subscriere este un titlu de valoare negociabil care poate fi vândut către noii
acţionari care doresc să subscrie la capital. Dreptul de subscriere (ds) se calculează după
relaţia: ds = V - VP, unde VP = valoarea de piaţă a acţiunilor după creşterea capitalului.
Dreptul de subscriere reprezintă pierderea de valoare a acţiunilor vechi cu care trebuie
recompensat deţinătorul acestora, pentru a nu fi afectat de suplimentarea creşterii de capital.
Pentru cumpărarea unei noi acţiuni, cumpărătorul trebuie să dispună sau să
achiziţioneze un număr de drepturi de subscriere (nds) egal cu raportul dintre numărul total
de acţiuni vechi şi numărul total de acţiuni noi: nds = N / n
Acţionarul vechi care nu vrea sau care nu poate să subscrie la creşterea capitalului
poate vinde la bursă drepturile de subscriere ataşate (sub formă de cupon negociabil) fiecărei
acţiuni vechi pe care o deţine, încasând o sumă egală cu pierderea de valoare a acţiunilor sale,
ca urmare a efectului de diluare.
Pierderea de valoare de piaţă a acţiunilor vechi, prin creşterea numărului de acţiuni
emise, va fi compensată prin ataşarea, la fiecare acţiune veche, a unui drept de atribuire (da).
Acesta poate fi vândut de acţionarul vechi, atunci când el refuză să-l folosească pentru
primirea de acţiuni noi gratuite, proporţional cu cele deţinute anterior. Relaţia de calcul a
dreptului de atribuire este asemănătoare cu cea a drepturilor de subscriere, valoarea de
emisiune a acţiunilor noi fiind zero, deoarece sunt distribuite gratuit:
N xV +n xE n
da = V = V
N +n N+n

Aplicaţie practică
O societate are un capital de 100.000 acţiuni, valoarea nominală pe o acţiune este de
10.000 lei, valoarea bursieră este de 15.000 lei/acţiune, valoarea de emisiune este de 13.900
lei/acţiune, numărul noi de acţiuni este de 10.000. Pe baza acestor date se determină:
1.Valoarea de piaţă a acţiunilor după creşterea capitalului:
100.000 x15.000 +10.000 x 13.900
VP = = 14.900 lei/acţiune
100.000 + 10.000
2. Valoarea unui drept de subscriere:
ds = 15.000 lei - 14.900 lei = 100 lei/ acţiune
3. numărul dreptului de subscriere
nds = N/n = 100.000 / 10.000 = 10 lei
10 ds x 100 lei = 1.000 lei;
Total de plată pentru cumpărarea unei acţiuni noi este de 14.900 lei (13.900 + 1000)
4. un acţionar vechi care vinde dreptul său de subscriere va dispune de un capital
format din:
- capital format de o acţiune = 14.900 lei
- numerar din vânzarea unui drept de subscriere = 100 lei

15.000 lei
În urma creşterii de capital el nu câştigă, dar nici nu pierde din valoarea de piaţă
iniţială a acţiunilor sale.
5. societatea comercială înregistrează:
- o creştere a valorii nominale a capitalului de 100.000 mii lei (10.000 acţiuni x10.000
lei/acţiune) din emisiuni noi;
- prima de emisiune = 10.000 acţiuni x (13.900-10.000) = 39.000 mii lei, totalul fiind
de 139.000 mii lei
Creşterea de capital, prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiuni şi a
profiturilor nerepartizate dă posibilitatea atribuirii gratuite de acţiuni noi sau de creştere a
valorii nominale a acţiunilor vechi, fără a aduce un aport nou de capital.
Creşterea de capital, prin încorporarea datoriilor, constă în emisiunea şi distribuirea
de acţiuni noi către „furnizorii” de capitaluri împrumutate. Este o modalitate pusă în practică
de societăţile comerciale bine plasate din punct de vedere tehnic, dar care manifestă dificultăţi
financiare, ca urmare a unei creşteri prea rapide înregistrate. În aceste situaţii, acţionarii vechi
renunţă la drepturile lor de subscriere.
Împrumuturile obligatare reprezintă o formă deosebită a creditului pe termen lung ce
au un cost de procurare mai mic decât subscrierile la capitalul social, neafectând dreptul de
proprietate al acţionarilor. Principalele caracteristici ale împrumuturilor obligatare sunt:
- mărimea împrumutului obligatar;
- mărimea dobănzii;
- durata şi modalităţile de rambursare;
- valoarea de emisiune.
Decizia pentru emisiunea de obligaţiuni aparţine Adunării generale a acţionarilor,
dacă societatea este autorizată legal să lanseze obligaţiuni.
Emisiunea şi vânzarea obligaţiunilor se efectuează de către instituţiile de credit, care
acţionează ca intermediar, în nume propriu sau ca garant al emisiunii.
Mărimea împrumuturilor obligatare se stabileşte în funcţie de:
- necesităţile de finanţare a investiţiilor întreprinderii;
- gradul de lichiditate al pieţei financiare (oferta de capital bănesc).
Valoarea de emisiune a obligaţiunilor (valoarea plătită de toate persoanele care
subscriu la obligaţiuni în momentul emiterii lor) poate fi egală cu valoarea nominală (la
paritate), mai mică (subpari), ceea ce le face mai atractive (situaţii rarisime) sau mai mare
decât valoarea nominală (suprapari).
Diferenţa dintre valoarea de bursă şi valoarea nominală reprezintă prima de emisiune.
Pentru a le face mai atractive, obligaţiile pot fi emise la o valoare mai mare decât valoarea
nominală cu o primă de rambursare.

7.4. Leasingul
Leasingul este o formă specială de închiriere a bunurilor mobiliare sau imobiliare prin
care chiriaşul obţine avantaje legate de posesiunea bunului închiriat, în timp ce finanţarea
achiziţiei acesteia este făcută de către societatea de leasing.
Leasingul este, deci, o metodă de finanţare realizată prin transmiterea de către
proprietar (locator, finanţator, capitalist) a drepturilor de utilizare asupra unui bun unei alte
părţi numită utilizator (locatar, beneficiar) la solicitarea acestuia.
Utilizatorul, la sfârşitul perioadei de leasing, poate opta sau nu pentru cumpărarea
bunului ori pentru prelungirea contractului de leasing.
În practica economică se întâlnesc trei tipuri de leasing:
a. leasing financiar;
b. leasing operaţional;
c. vânzare şi leaseback.
Distincţia între leasingul financiar şi cel operaţional este în funcţie de măsura în care
riscurile şi avantajele aferente drepturilor de proprietate asupra bunului ce constituie obiectul
contractului de leasing, aparţin locatarului sau locatorului.
Leasingul financiar are loc în cazul în care locatorul cedează locatarului, în mare
măsură, toate riscurile şi avantajele aferente drepturilor de proprietate asupra bunului
respectiv. In cele din urmă, titlul de proprietate poate fi transferat sau nu. Leasingul financiar
reprezintă, deci, o forma de finanţare a bunului intrat în folosinţa chiriaşului pe toata durata de
viaţă a obiectului închirierii şi presupune respectarea următoarelor condiţii: riscurile şi
avantajele aferente drepturilor de proprietate trec, din momentul încheierii contractului, asupra
utilizatorului; părţile contractuale au prevăzut în contract, în mod expres ca, la expirarea
contractului de leasing dreptul de proprietate asupra bunului, se transferă utilizatorului;
utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel
mult 50% din valoarea de piaţă a bunului la data la care este exprimată opţiunea; perioada de
utilizare a bunului în sistem de leasing este de cel puţin 75% din durata normală de folosire a
bunului, chiar dacă dreptul de proprietate nu este transferat, în final.
De obicei, în contractul de leasing financiar: nu se asigura întreţinerea asigurarea
echipamentelor; nu se oferă opţiunea de anulare prematură a locaţiei; bunul este complet
amortizat la încheierea contractului.
Leasingul operaţional este o problemă de raţionament profesional care se înscrie în
principiul prevalenţei economicului asupra juridicului şi nu îndeplineşte nici una din condiţiile
leasingului financiar. Valorile cu care se operează în cazul operaţiilor de leasing sunt:
valoarea de intrare, acea valoare la care a fost achiziţionat bunul de către finanţator (costul de
achiziţie); valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală; valoarea
reziduală, valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către
utilizatori, la expirarea contractului de leasing şi exprimă valoarea netă estimată a fi obţinută
de către o întreprindere, pentru un activ la sfârşitul duratei de viaţă utilă a acestuia, după
deducerea prealabilă a costurilor de cesiune previzionate.
Durata de viaţă utilă se referă la perioada estimată ce rămâne, de la începutul
termenului de leasing, fără a se limita la aceasta, pe parcursul căreia se aşteaptă ca beneficiile
economice încorporate în bun să fie consumate de către întreprindere.
Rata de leasing, care în cazul leasingului financiar, reprezintă cota parte din valoarea
de intrare a bunului şi a dobânzii de leasing, iar în cazul leasingului operaţional, rata de
leasing este cota de amortizare calculată în conformitate cu reglementările legale în vigoare şi
nu de profitul stabilit de părţile contractante.
Chiria pe care întreprinderea o plăteşte societăţi de leasing se înregistrează ca o
cheltuială de exploatare şi cuprinde: amortizarea bunului închiriat; dobânzile aferente
fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului; marja de profit a
societăţii de leasing.
Vânzarea şi leaseback reprezintă o modalitate prin care o întreprindere vinde unei
societăţi de leasing sau unui alt investitor bunuri aflate în proprietatea sa la valoarea lor de
piaţă şi încheie, în acelaşi timp, un contract de închiriere a bunurilor respective în condiţiile
specifice ale leasingului financiar, ceea ce denotă că vânzarea şi leaseback sunt similare şi
chiar ipotetice leasingului financiar.
Vânzătorul primeşte imediat preţul de piaţă a bunurilor respective prin care se
transferă proprietatea, urmând să plătească redevenţe (sume de bani) societăţii de leasing
pentru a beneficia de folosirea bunurilor până la amortizarea completă a acestora.
Societatea de leasing (locatorul), la data încheierii contractului de leaseback, are
dreptul de dispoziţie asupra valorii reziduale a bunurilor închiriate.
Leasingul, ca forma de finanţare pe termen lung, are o serie de facilităţi fiscale
conferite de către autorităţi:
- cheltuielile cu redevenţele (cheltuieli de exploatare) sunt însoţite de economii fiscale
a căror mărime este direct proporţională cu mărimea redevenţelor şi cu cota de impozit pe
profit;
- închirierea bunurilor prin vânzare şi leaseback este şi o măsură de amortizare a
valorii acestora, dacă se are în vedere faptul ca la terenuri nu se calculează amortizarea.
Aceasta înseamnă că pe lângă recuperarea valorii terenurilor, prin vânzare se obţin economii
fiscale prin includerea amortizării terenurilor în redevenţe leaseback;
- întrucât bunurile mobile importate, în scopul utilizării lor în leasing, sunt asimilate
bunurilor admise temporar la import, sunt scutite de plata taxelor vamale, cumpărătorul
acestuia va achita, la încheierea contractului, taxa vamala calculată la valoarea din momentul
vânzării, pe baza declaraţiei vamale de import definitiv.
Leasing-ul reprezintă, deci, un mod de finanţare particular care se poate analiza ca un
împrumut. Costul acestei surse de finanţare poate fi evaluat sub forma unei rate actuariale. Se
aplică acelaşi principiu al egalităţii valorilor actuale ale echivalentului sumei de finanţare
(costul de achiziţie şi montaj al echipamentului închiriat = E ) şi ale ieşirilor de trezorerie
pentru plăţile viitoare, privind chiria anuală (CH) şi preţul rezidual (PR) . La egalitatea, în
prezent, a celor două fluxuri de trezorerie (de intrare echivalentă şi de ieşire efectivă) se
calculează costul actuarial al leasing-ului ca o rată internă de rentabilitate (kl ).
Costul leasing-ului integrează, în mod firesc, şi efectele fiscale ale acestei finanţări.
Chiria este o cheltuială deductibilă de la plata impozitului pe profit. Partea, reprezentând
amortizarea echipamentului închiriat, nu mai constituie o economie fiscală pentru utilizatorul
leasing-ului, ci pentru "furnizorul" leasing-ului. În consecinţă, utilizatorul leasing-ului, nefiind
proprietarul bunului închiriat, înregistrează un cost de oportunitate, determinat de pierderea
economiei de impozit aferentă amortizării “A” a echipamentului închiriat.
n
(1 rip) CH t rip At PR
E t
t 1 (1 k l ) (1 k l ) n
în care:
rip = rata impozitului pe profit
f = 1; 2;...;n ani de valabilitate a contractului de leasing.
În aceste condiţii, costul leasing-ului (kl) este soluţia la ecuaţia de mai sus, ce se
calculează după metodologia ratei interne de rentabilitate. De altfel, costul leasing-ului pentru
utilizator (locatar) este rata de rentabilitate pentru "furnizor" (locator).Cea mai bună resursă
disponibilă este autofinanţarea, utilizată pentru investiţii de înlocuire sau de modernizare a
activelor fixe şi de creştere a nevoii de fond de rulment.
Se consideră că leasing-ul are următoarele avantaje:
1. În plan fiscal: toate cheltuielile rezultate din contractul de leasing sunt deductibile
fiscal, în timp ce la finanţarea prin credite, numai dobânda este deductibilă iar la finanţarea
din surse proprii este deductibilă numai amortizarea (întreprinderea este interesată să deducă
din venituri cheltuieli cât mai mari pentru asigurarea unor condiţii bune de desfăşurare a
activităţii, ea plătind impozit pe profit pentru partea din venituri care rămâne după deducerea
cheltuielilor);
Chiria este o cheltuială deductibilă de la plata impozitului pe profit. Partea,
reprezentând amortizarea echipamentului închiriat, nu mai constituie o economie fiscală
pentru utilizatorul leasing-ului, ci pentru „furnizorul" leasing-ului. În consecinţă, utilizatorul
leasing-ului, nefiind proprietarul bunului închiriat, înregistrează un cost de oportunitate,
determinat de pierderea economiei de impozit aferentă amortizării a echipamentului închiriat.
2. În plan financiar: leasing-ul permite finanţarea investiţiilor fără a recurge la
capitaluri împrumutate sau proprii; are avantajul că nu se alterează proporţia între capitalul
propriu şi cel împrumutat şi nici nu se modifică raporturile de proprietate asupra capitalului
social al întreprinderii (cum este cazul recurgerii la majorarea capitalului prin atragerea de
noi investitori);
3. În plan economic: leasing-ul este o soluţie care leagă nivelul costurilor de gradul de
utilizare a mijloacelor; întreprinderea foloseşte un echipament numai atâta timp cât are nevoie
pentru realizarea unui obiectiv, după care renunţă la el şi nu mai are nici cheltuieli; în plus,
întreprinderea poate avea acces la mijloacele necesare în condiţii mai puţin severe decât în
cazul creditelor bancare (chiar dacă nu are garanţii colaterale suficient de mari);
Principalul dezavantaj al sistemului de leasing îl constituie costurile relativ mai
ridicate; acestea acoperă şi valoarea serviciului prestat de finanţator şi de firma de leasing.
Pentru investiţiile de dezvoltare şi strategice se va apela la noi capitaluri de la
acţionarii vechi sau noi, de la bănci şi de la alte instituţii de credit.
Concluzii
Investiţia reprezintă o alocare permanentă de capitaluri în achiziţia de active fixe şi
/sau financiare care să permită desfăşurarea unor activităţi rentabile Principalul risc asumat
este alocarea, azi, a unui capital economisit, în speranţa obţinerii viitoare a unor fluxuri de
venituri, a unor fluxuri de trezorerie (cash-flow-uri), pe durata de viaţă economică a
investiţiilor. Într-un mediu cert aceste fluxuri de venituri sunt cunoscute din punct de vedere
financiar şi contabil.
Obiectivul major al investiţiilor este acela de a se realiza creşterea valorii
întreprinderii. Investiţiile interne, constau în alocarea de capital pentru achiziţii de active
materiale sau nemateriale (echipamente, construcţii, licenţe, stocuri suplimentare), pentru
dezvoltarea şi perfecţionarea aparatului productiv şi de distribuţie a bunurilor şi serviciilor
întreprinderii.
Aceste investiţii sunt rezultatul politicii de specializare a producţiei şi de consolidare
şi chiar extindere a poziţiei pe piaţa de desfacere a bunurilor şi serviciilor întreprinderii,
având, deci, un caracter industrial şi/sau comercial.
Investiţiile externe, numite şi investiţii financiare constau în plasamente de capital
pentru creşterea participării financiare la formarea capitalului altor societăţi comerciale, ceea
ce conduce la diversificarea activităţilor şi exprimă conceptul de portofoliu de proiecte de
investiţii ce caracterizează activitatea investiţională a întreprinderii. Investiţiile externe
reliefează cel mai bine conceptul de portofoliu de proiecte de investiţii ce caracterizează
activitatea investiţională a întreprinderii în ansamblul acesteia.
Într-o politică dinamică de investiţii se urmăreşte selecţia acelor proiecte care
maximizează averea şi dezinvestirea acelor active care afectează scăderea averii întreprinderii.
Toate aceste considerente a determinat o diversificare a tipologiei investiţiilor.
Principalii indicatori de eficientă a investiţiei utilizaţi în procesul decizional pentru
fundamentarea deciziei de investiţii sunt: valoarea actuală netă (VAN); rata internă de
rentabilitate (RIR); termenul de recuperare (TR) şi indicele de profitabilitate (IP).
Leasingul este, deci, o metodă de finanţare realizată prin transmiterea de către
proprietar (locator, finanţator, capitalist) a drepturilor de utilizare asupra unui bun unei alte
părţi numită utilizator (locatar, beneficiar) la solicitarea acestuia.
Utilizatorul, la sfârşitul perioadei de leasing, poate opta sau nu pentru cumpărarea
bunului ori pentru prelungirea contractului de leasing.
În practica economică se întâlnesc trei tipuri de leasing: leasing financiar; leasing
operaţional; vânzare şi leaseback.

Întrebări de autoevaluare
1. Ce reprezintă investiţia din punct de vedere financiar?
2. Enunţaţi categoriile de investiţii din punct de vedere al politicii generale a întreprinderii.
3. Care sunt criteriile de clasificare a investiţiilor?
4. Care sunt elementele financiare ale unei investiţii în mediul cert?
5. Ce exprimă valoarea reziduală a unei investiţii?
6. Care sunt principalii indicatori de eficienţă a investiţiei utilizaţi în procesul decizional
pentru fundamentarea deciziei de investiţii?
7. Cum se poate face creşterea de capital la nivelul întreprinderii?
8. Ce reprezintă împrumuturile obligatare?
9. Care sunt factorii în funcţie de care se stabileşte mărimea împrumuturilor obligatare?
10. Ce este lesingul?
BIBLIOGRAFIE

1. Achimescu Georgeta, Verişan Cristina-Alina, Finanţele întreprinderii, Curs în tehnologia


ID-IFR, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2011.
2. Georgeta Achimescu, Cristina-Alina Verişan, Finanţele întreprinderii, Editura Ex Ponto,
Constanta, 2008.
3. Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, ediţia a V-a, Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 2010.
4. Marin Dumitru, Finanţe: curs în tehnologie ID-IFR, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2011.
5. Petcu Monica, Analiza economico - financiară a întreprinderii. Probleme, abordări,
metode, aplicaţii. Ediţia a doua, Editura Economică Bucureşti, 2009.
6. OMFP nr. 3055 din 29.10.2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu
directivele europene, publicat în M.O. nr. 766 din 10.11.2009.