Contabilitate și informatică de gestiune

Analiză financiară

III I

2022
 CUPRINS
I. INFORMAŢII GENERALE............................................................................................3
Date de identificare a cursului................................................................................................3
Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite...................................................................................3
Descrierea cursului.................................................................................................................3
Organizarea cursului………………………………………………………………………...4
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs......................................................................5
Materiale bibliografice obligatorii..........................................................................................5
Materiale şi instrumente necesare pentru curs.......................................................................6
Calendar al cursului…………………………………………………………………………6
Politica de evaluare şi notare………………………………………………………………..6
Elemente de deontologie academică......................................................................................7
Studenţi cu dizabilităţi……………………………………………………………………....7
Strategii de studiu recomandate…………………………………………………………….7

II. SUPORTUL DE CURS8

Modulul I: Fundamentele teoretico-metodologice ale analizei
economico-financiare...........................................................................................................8
Unitatea de curs 1:Aspecte teoretico-conceptuale ale analizei economico financiare.......9
1.1. Necesitatea analizei economico-financiare.....................................................................9
1.2. Obiectul analizei economico-financiare. Definirea conceptului de analiză....................9
1.3. Obiectivele analizei economico-financiare...................................................................10
1.4. Conţinutul şi etapele procesului de analiză a activităţii economice..............................11
Unitatea de curs 2: Metodologia analizei economico-financiare………………………..13
2.1. Metodologia de analiză calitativă a stării entităţilor economice...................................13
2.2. Metodologia de analiză cantitativă a stării entităţilor economice................................14
Unitatea de curs 3: Funcţiile analizei stării economico-financiare. Utilizatorii
rapoartelor de analiză economico-financiară....................................................................30
3.1. Funcţiile analizei stării economice şi financiare...........................................................30
3.2. Utilizatorii rapoartelor de analiză economico- financiară.............................................31
Teste de evaluare.................................................................................................................33
Bibliografie modul...............................................................................................................34
Modulul II: Analiza situaţiei financiare a entităţii economice.......................................35
Unitatea de curs 1:Analiza poziţiei financiare...................................................................36
1.1. Analiza de ansamblu a poziţiei financiare.....................................................................38
1.2. Analiza echilibrului financiar........................................................................................63
Unitatea de curs 2:Analiza performanţelor financiare......................................................69
2.1. Analiza de ansamblu a performanţelor financiare.........................................................69
2.2. Analiza performanţelor financiare cu ajutorul ratelor de rentabilitate..........................74
Unitatea de curs 3: Analiza fluxurilor de trezorerie..........................................................79
3.1. Definirea, necesitatea și importanța fluxurilor de trezorerie………………………….79
3.2. Modalităţi de construire a fluxurilor de trezorerie........................................................81
3.3. Analiza fluxurilor de trezorerie cu ajutorul indicatorilor specifici……………………84
Unitatea de curs 4: Analiza riscului de faliment................................................................86
Teste de evaluare.................................................................................................................89
Bibliografie modul...............................................................................................................90

2
 I. INFORMAŢII GENERALE

Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:
Nume: Conf. univ. dr. Pop Fănuţa
Birou: str. T. Mihali, nr 58-60, cam. 309
Telefon: 0264-41.86.52
Fax: 0264-41.25.70
E-mail: fanuta.pop@econ.ubbcluj.ro,
Consultaţii: se vor afişa la momentul
respectiv.
Date de identificare curs şi contact tutori:
Numele cursului: - Analiză Financiară
Codul cursului: - EBF 0046
Anul, Semestrul: - anul 3, semestrul I
Tipul cursului: - Obligatoriu
Pagina web a cursului:
Tutori: Conf. univ. dr. Pop Fănuţa
Adresa e-mail tutori:
fanuta.pop@econ.ubbcluj.ro

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Prin însuşirea conceptelor teoretico-metodologice şi abordarea aspectelor practice
incluse în disciplina Analiza economico-financiară, studenţii vor dobândi următoarele
competenţe: însuşirea metodelor şi procedeelor analizei economico-financiare; însuşirea
modalităţilor de interpretare a rezultatelor obţinute în urma cuantificării influenţelor
factorilor asupra fenomenelor; formularea şi propunerea de soluţii necesare îmbunătăţirii
eficienţei economice a domeniului cercetat; familiarizarea cu forma şi conţinutul
raportărilor financiare conforme cu reglementările în vigoare; însuşirea metodologiei de
analiză a fiecărei componente a situaţiilor financiare (indicatori, indici, rate de structură,
modele de risc şi faliment etc.) precum şi fundamentarea unor cunoştinţe necesare
creării/dezvoltării abilităţilor de a exprima concluzii pertinente privind starea financiară a
unei entităţi economice. Pentru asimilarea cu succes a cursului sunt necesare cunoştinţe
din sfera contabilităţii, finanţelor, statisticii şi a legislaţiei financiar- contabile în vigoare.

Descrierea cursului
Conţinutul disciplinei constă în delimitarea următoarelor secţiuni definitorii ale
Analizei financiare: o secţiune teoretico-conceptuală; o secţiune privind metodologia
analizei economico-financiare; o secţiune privind prezentarea și analiza situaţiilor
financiare ale entităţilor economice. Ultima secțiune, cea mai importantă din cadrul
cursului, presupune examinarea amănunţită a componentelor raportărilor financiare în
scopul exprimării unei opinii privind diagnosticul financiar al unei entităţi economice,
având la bază metodologia de analiză specifică fiecărei componente în vederea sintetizării
concluziilor desprinse din investigările anterioare şi propunerea unor soluţii pertinente de
îmbunătăţire a eficienţei economico-financiare a entităţii analizate.
Obiectivele cursului constau în următoarele:

3
 Familiarizarea cu conceptele fundamentale ale analizei economico-financiare;
 Evidenţierea comportamentul fenomenelor şi proceselor ce se derulează în mediul
economic, prin utilizarea unor metode de investigare generale sau specifice acesteia;
 Interpretarea influenţelor factorilor care acţionează asupra fenomenelor economice şi
propunerea unor soluţii pertinente de creştere a eficienţei economice;
 Formarea deprinderilor de a “citi” Situaţiile financiare;
 Familiarizarea cu componentele Situaţiilor financiare şi a informaţiilor pe care le
furnizează fiecare, în vederea unei analize financiare globale cât mai pertinente;
 Însuşirea metodologiei de analiză a Situaţiilor financiare şi dezvoltarea capacităţii
studenţilor de a calcula şi mai ales de a interpreta indicatorii specifici analizei
financiare.

Organizarea cursului

Disciplina este structurată pe următoarele module:

Modulul 1. Fundamentele teoretico-metodologice ale analizei economico-financiare
Modulul 2. Analiza situaţiei financiare a entităţii economice
Fiecare modul conţine o serie de unități pentru care este recomandat un anumit
număr de minute pentru aprofundare teoretică şi practică. Succesiunea temelor predate pe
parcursul cursului urmează o organizare logică, pornindu-se de la o prezentare generală a
ceea ce presupune necesitatea, importanța și rolul analizei economico-financiare în cadrul
managementul entității economice, urmărindu-se introducerea graduală a principalelor
noţiuni teoretice şi practice necesare a fi asimilate de către studenţi.
Se continuă cu o prezentare detaliată a metodologiei analizei economico-financiare
care presupune o detaliere a procedeelor utilizate în scopul cuantificării influențelor
factorilor și interpretării influențelor factorilor care acționează asupra fenomenelor ce se
derulează în cadrul unei entități economice. Acest prim modul servește la înțelegerea și
aprofundarea celui de-al doilea modul care are ca obiect descrierea, înțelegerea și analiza
situației financiare a entității economice.
Pentru facilitarea înţelegerii informaţiilor şi ideilor prezentate, în timpul parcurgerii
suportului de curs, cursanţii sunt invitaţi să consulte sursele bibliografice, iar în situaţia în
care cursanţii nu reuşesc să acceseze materialele bibliografice sugerate, aceştia sunt invitaţi
să contacteze titularul de curs sau tutorele.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

4
 Parcurgerea celor două module va presupune atât întâlniri faţă în faţă, cât şi muncă
individuală. Astfel, metodele utilizate pe parcursul predării cursului sunt: expunerea
teoretică prin mijloace media, explicaţia aspectelor conceptuale, dezbaterea şi răspunsuri
directe la întrebările studenţilor. În ceea ce priveşte activitatea cursanţilor, se va încuraja
participarea activă a studenţilor prin problematizarea informaţiilor prezentate, analiza unor
situaţii concrete din domeniu, studii de caz şi rezolvarea unor aplicaţii practice. Studentul
are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere
a cursului. Este însă recomandată parcurgerea succesivă a modulelor prezentate în cadrul
suportului de curs, în ordinea indicată şi rezolvarea temelor sugerate la finalul fiecărui
modul.
Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă, dar şi
reglementările interne ale CFCIDFR al UBB, parcurgerea şi promovarea acestei discipline
presupune antrenarea studenţilor în următoarele tipuri de activităţi:
a. participarea la întâlniri de curs – pe parcursul semestrului vor fi organizate două
întâlniri faţă în faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă, dar recomandată;
b. implicarea în dezbaterile din cadrul orelor de pregătire, urmate de discuţii cu
titularul de curs, menite să exemplifice şi să clarifice conceptele/noţiunile teoretice
dar și aspectele practice prezentate a priori;
c. consultarea permanentă a informațiilor referitoare la disciplină pe platforma
Moodle.

Materiale bibliografice obligatorii

Sursele bibliografice au fost astfel stabilite încât să ofere completări din perspectiva
abordării naţionale, dar şi internaţionale asupra analizei financiare. În funcţie de modulul la
care, în mod individual a ajuns fiecare cursant, este indicată consultarea capitolelor
corespunzătoare din cadrul bibliografiei obligatorii:
1. Achim, V.M., Borlea, S.N., Analiza financiară actualizată cu prevederile IFRS, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2014;
2. Bătrâncea, I. (coord.), Raportarea și analiza financiară a entității economice,
Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010;
3. Mironiuc, M., Pop, F. (coord.), Analiză economică și financiară, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 2013;
4. Robu, V., Ion A., Șerban C., Analiza ecoonmico-financiară a firmei, Editura
Economică, București, 2014;

5
 5. * * *Ordinul nr. 1802/2014 din 29 Decembrie 2014 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi
situaţiile financiare anuale consolidate, publicat în M.O. nr. 963/30.12.2014
6. * * * Standarde internaţionale de raportare financiară, Editura CECCAR.
București, 2011.
Lucrările menţionate la bibliografia obligatorie se regăsesc şi pot fi împrumutate
de la Biblioteca Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrarea Afacerilor sau din cadrul
Bibliotecii Centrale „Lucian Blaga”.

Materiale şi instrumente necesare pentru curs

În vederea participării la un nivel optim la activităţile cursului, este recomandat ca
studenţii să aibă acces la următoarele resurse: calculator conectat la internet; acces la
resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Centrală Universitară); acces la
echipamente de fotocopiere.

Calendar al cursului
Pe parcursul semestrului sunt programate 2 întâlniri faţă în faţă cu toţi studenţii. În
cadrul primei întâlniri se vor parcurge cele două module din perspectivă practică, iar în cea
de-a doua întâlnire se vor discuta problemele întâmpinate de studenți în urma studierii
materialelor puse la dispoziție și împreună cu titularul de curs/tutorele vor rezolva un test
asemănător, ca structură, cu cel ce-l vor primi la examen.
În vederea eficientizării acestor întâlniri faţă în faţă, pentru fiecare din acestea, se
recomandă parcurgerea de către studenți a suportului de curs pus la dispoziţie încă de la
începutul semestrului, iar ulterior întâlnirii, este indicată rezolvarea testelor aferente
modulului parcurs. De asemenea, anterior întâlnirilor programate, studenţilor li se
recomandă să parcurgă capitolele corespunzătoare temelor abordate la fiecare întâlnire din
cel puţin una din sursele bibliografice indicate.

Politica de evaluare şi notare

Modalitatea de notare a studenţilor pentru disciplina Analiza financiară constă în
susţinerea unui examen scris a cărui pondere este de 70% în nota finală și din teme de
control pe parcursul semestrului, utilizând platforma Moodle, cu o pondere de 30% în nota
finală. Examenul va fi structurat în două părţi: prima va fi alcătuită din întrebări grilă, iar
cea de a doua din rezolvarea de probleme practice La finalul fiecărui modul, sunt
prezentate exemple de întrebări de evaluare, corelate cu obiectivele cursului. Pe lângă
6
informaţia teoretică, cursanţii vor trebui să dobândească competenţa de a aplica la nivel
practic cunoştinţele dobândite. Studenţii trebuie să ştie că suportul de curs de faţă
reprezintă un suport minimal, a cărui simplă parcurgere nu este suficientă pentru
promovarea examenului la disciplina Analiză financiară. În vederea promovării
examenului cu o notă satisfăcătoare, studenţii vor trebui să parcurgă bibliografia indicată în
cadrul acestui suport de curs.

Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de
examene pentru studentul în cauză;
- rezultatele finale vor puse la dispoziţia studenţilor on-line, prin utilizarea platformei
Academic Info;
- contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;
- în cazul în care studentul dorește să își vadă lucrarea, acesta o poate face la sediul
facultății, cadrul didactic titular având obligația de a-i explica unde anume a fost
depunctat.

Studenţi cu dizabilităţi
Titularul cursului şi tutorii îşi afirmă disponibilitatea, în limita posibilităţilor, de a
adapta la cerere, conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi
modalităţile de evaluare (examen oral) în funcţie de tipul dizabilităţii cursantului. Vom
urmări facilitarea accesului egal al tuturor cursanţilor la toate activităţile didactice.

Strategii de studiu recomandate

Pentru a obţine performanţa maximă, studenţii trebuie să ţină cont de următoarele
recomandări în ceea ce priveşte studiul individual, precum şi activităţile colective realizate în
cadrul cursului:
 este recomandat ca studiul acestor probleme să se facă în ordinea numerotării
unităţilor de curs:
 este recomandat ca studiul să se bazeze pe o bibliografie minimală, indicată în
suportul de curs şi pe alte surse bibliografice indicate de titularul de curs/tutori;
 se recomandă participarea la discuţii şi analize împreună cu titularul de curs/tutorii,
pe marginea temelor indicate spre studiu.

7
 II. SUPORTUL DE CURS

Disciplină: ANALIZĂ FINANCIARĂ

Modulul I. Fundamentele teoretico-metodologice ale analizei

economico-financiare
Unitățile de curs cuprinse în cadrul acestui modul sunt:
Unitatea de curs 1: Aspecte teoretico-conceptuale ale analizei economico-financiare
Unitatea de curs 2: Metodologia analizei economico-financiare
Unitatea de curs 3: Funcţiile analizei economico-financiare. Utilizatorii rapoartelor de
analiză economico-financiară

Obiectivele modulului:
1. Familiarizarea studenţilor cu noţiunile de eficienţă economică, analiză economică,
analiză de gestiune, analiză financiară, factori de influenţă (factori cantitativi,
factori calitativi), modele de analiză, descompunerea fenomenelor în factori, ordine
de intercondiţionare (de analiză), relaţia cauză-efect, evidenţierea, evaluarea şi
valorificarea rezervelor interne;
2. Punerea în evidenţă a necesităţii, obiectului de studiu şi obiectivelor analizei
economico-financiare;
3. Cunoaşterea etapelor şi conţinutului procesului de analiză şi a tipurilor de analiză;
4. Delimitarea metodologiei analizei (metodologia de analiză calitativă şi metodologia
de analiză cantitativă);
5. Creearea deprinderilor privind construirea unor modele performante de analiză a
fenomenelor care se derulează în interiorul unei entităţi economice:
6. Dezvoltarea abilităţilor de a interpreta rezultatele obţinute în urma cuantificării
influenţelor asupra factorilor, precum şi a capacităţii de a desprinde concluzii
pertinente privind fenomenele cercetate.

Cuvinte cheie: analiza stării economice, analiza stării financiare, analiză cantitativă,
analiză calitativă, analiză microeconomică, factori cantitativi, factori calitativi, ordine de
analiză, descompunere în factori, metodologie, procedee, funcțiile analizei, utilizatori
rapoarte de analiză.

8
 Unitatea de curs 1: Aspecte teoretico-conceptuale ale
analizei economico-financiare

1.1. Necesitatea analizei economico-financiare

Necesitatea analizei economico-financiare a entităţii reiese cel puţin din

următoarele considerente:
 în primul rând, sporirea eficienţei întregii activităţi a entităţii constituie un
obiectiv central al analizei economico-financiare. Acest obiectiv se realizează
prin cunoaşterea postfaptică, curentă şi previzională a evoluţiei sistemului cibernetic al
entităţii economice, a rezervelor sale interne, precum şi a cauzelor care determină apariţia
şi amplificarea acestora.
 în al doilea rând, scopul analizei economico-financiare este de cunoaştere a
esenţei fenomenelor şi proceselor ce se derulează în mediul microeconomic, în scopul
descoperirii legităţilor care guvernează portofoliul de afaceri al entităţii economice.
 în al treilea rând, analiza economico-financiară, prin metodele şi procedeele sale,
constituie un instrument indispensabil activităţii manageriale a firmelor, întrucât oferă
soluţii practice în vederea prevenirii şi înlăturării factorilor cu acţiune distructivă, şi
crearea, pe această bază, a condiţiilor manifestării neîngrădite a factorilor cu influenţă
pozitivă.

1.2. Obiectul analizei economico-financiare. Definirea conceptului de analiză

În Dicţionarul explicativ al limbii române, termenul analiză provine din limba

franceză şi are un dublu înţeles. În primul rând, prin verbul a analiza (fr.
analyser) se înţelege „ a cerceta un întreg, un fenomen etc. examinând fiecare
element în parte”. În al doilea rând, substantivul analiză (fr. analyse) înseamnă „o metodă
ştiinţifică de cercetare care se bazează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte”. În
literatura economică de specialitate, există numeroase opinii în legătură cu definirea
termenului de analiză.
Într-o accepţiune mai largă, efectuând o sinteză a acestor opinii putem spune că
analiza, în general, reprezintă o cale de cercetare ştiinţifică a comportamentului
fenomenelor şi proceselor ce se derulează în natură şi societate. Cercetarea analitică
presupune descompunerea fenomenului sau procesului în componentele sale, stabilirea
relaţiilor de coordonare şi subordonare dintre acestea, precum şi a împrejurărilor care le
generează, le întreţin sau le anihilează apariţia. Prin generalizarea concluziilor, analiza se
9
completează cu sinteza, care este o metodă ştiinţifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe
trecerea de la esenţă la aparenţă de la particular la general, de la simplu la complex.
Analiza economică evidenţiază comportamentul fenomenelor şi al proceselor
ce se derulează în mediul economic, prin utilizarea unor metode de
investigare generale sau specifice acesteia. Analiza economică are două
componente şi anume: analiza stării economice (de gestiune) şi analiza stării financiare.
Analiza stării economice (de gestiune) pune în evidenţă gradul de utilizare
intensivă şi extensivă a resurselor în procesul combinării şi substituţiei
tehnico-economice a factorilor. Este vorba despre: analiza ofertei ca volum,
structură, sortiment, ritmicitate, nivel al calităţii, analiza asigurării şi eficienţa utilizării
factorilor de producţie (stocuri, capital fix, capital uman), analiza costurilor.
Analiza stării financiare reliefează rezervele nevalorificate ale
profitabilităţii, lichidităţii, solvabilităţii, echilibrului financiar,
comportamentului la bursa de valori a firmei şi aprecierea stării de faliment a
firmelor.
În ultimii 30 de ani, analiza financiară a avut un dinamism accentuat datorită
mutaţiilor mediului financiar şi creşterii riscului odată cu accentuarea turbulenţelor
economico-financiare şi cu internaţionalizarea schimburilor de bunuri şi capital. Şcoala
românească de analiză are o viziune integratoare care permite abordarea problematicii
complexe a activităţii unei întreprinderi atât din punct de vedere economic cât şi financiar.
De altfel, indicatorii financiari care fac, în esenţă, obiectul de studiu al analizei financiare
nu sunt altceva decât expresia monetară a finalităţii activităţii economice.
O analiză pertinentă a situaţiei financiare obligă, fără îndoială, la implicarea
unor aspecte nefinanciare, cum sunt: timpul de lucru, gradul de utilizare a
capacităţilor de producţie etc. precum şi a unor aspecte calitative: calificarea
salariaţilor, calitatea produselor şi serviciilor,calitatea comunicării interne şi
externe. Cauzele dificultăţilor unei întreprinderi nu sunt numai cauze de natură financiară,
ci pot fi generate de orice tip sau segment de activitate al întreprinderii.

1.3. Obiectivele analizei economico-financiare

În concordanţă cu consideraţiile teoretice ale conceptului, considerăm, în

primul rând, că analiza trebuie şi poate să ofere soluţii de descompunere a
fenomenului şi procesului economic în părţi componente, să studieze

10
comportamentul acestora, independent şi intercorelat cu alte componente, să ofere soluţii
practice de combinare şi substituţie a factorilor care au un rol relevant în mecanismul de
funcţionare al entităţii economice, în scopul maximizării performanţelor acesteia.
În al doilea rând, analiza stării economice şi financiare trebuie să studieze
mişcarea, transformarea fenomenelor şi a proceselor economice din interiorul firmei sub
aspect calitativ şi cantitativ, static şi dinamic, să evidenţieze factorii endogeni şi exogeni,
cauzele şi consecinţele influenţei acestora asupra mecanismului de funcţionare al
întreprinderii.
În al treilea rând, analiza economico-financiară trebuie să ofere soluţii practice
cuantificării, pe de-o parte, a eforturilor entităţii economice, iar pe de altă parte, a efectului
pe care aceasta îl va înregistra în economia competiţională.
Nu în ultimul rând, analiza economico-financiară studiază realitatea obiectivă
prezentă sub forma stării fenomenelor şi a proceselor din mediul microeconomic, prin
prisma corelaţiei cauză-efect. Astfel, factorul care într-o ecuaţie de cercetare (model de
analiză) constituie cauza modificării stării unui fenomen, într-o altă ecuaţie poate să se
transforme în fenomen de investigat.

1.4. Conţinutul şi etapele procesului de analiză a activităţii economice

Activitatea practică de analiză economico-financiară este strâns legată de

activitatea de control şi conducere a întreprinderilor. Fără o analiză economică
şi financiară este de neconceput realizarea obiectivelor managementului
entității economice.
Realizarea obiectivelor conducerii întreprinderii, fundamentarea deciziilor privind
planificarea, urmărirea şi reglarea activităţii economice a întreprinderii se bazează pe
concluziile analizei economico-financiare, legate de factorii şi cauzele modificării
rezultatelor economice şi financiare, de soluţiile oferite de analiză, pentru prevenirea şi
înlăturarea lor. Nivelul eficienţei economice a activităţii de analiză – decizie – control
depinde de: metodele de cercetare, de calităţile, experienţa, pregătirea profesională a
persoanelor, dar mai ales de modul de a gândi al acestora.Principalele etape sunt:
 Întocmirea planului de analiză presupune precizarea scopului analizei economico-
financiare, obiectivele principale ce trebuie atinse, problemele cheie de cercetat pentru
realizarea scopului, ordinea executării lor, locul desfăşurării analizei, perioada de timp
analizată, perioada cât se desfăşoară analiza, baza informaţională a analizei, stabilirea
echipei de analiză, eventualele colective mixte pentru probleme şi repartizarea sarcinilor
11
 pe personal. Tot cu ocazia definitivării planului de analiză, echipa se informează asupra
situaţiei economico-financiare a întreprinderii, asupra obiectului activităţii acesteia,
asupra particularităţilor tehnologice şi organizatorice.
 Culegerea şi selectarea informaţiilor asigură baza de date necesare analizei. Purtătorii
de informaţii economice ale evidenţei economice sau alte informaţii constituie
principalele surse informaţionale care pot fi folosite de analiză. Constatările directe,
sesizările clienţilor, materialele de profil economic din presă, procesele verbale ale
organelor de control, actele normative, instrucţiunile elaborate de Ministerul Finanţelor,
corespondenţa cu ministerul de resort şi subunităţile întreprinderii pot oferi informaţii
care ajută la atingerea obiectivelor analizei. Selectarea informaţiilor economice în
funcţie de scopul urmărit, utilizarea informaţiilor economice reprezentative, apelarea la
mai multe surse de culegere a informaţiilor economice, gruparea şi clasificarea
informaţiilor culese uşurează desfăşurarea analizei economico-financiare.
 Verificarea informaţiilor culese are menirea de a asigura baza informaţională în
concordanţă cu realităţile din economia întreprinderii şi se referă la: Verificarea formei
de prezentare a purtătorilor de informaţie;Verificarea calculelor indicatorilor
economico-financiari comparativ cu normele legale evidenţiază eventualele erori de
calcul şi anomalii între diferiţi indicatori economico-financiari; Verificarea de fond a
informaţiilor economice se referă la urmărirea veridicităţii acestora, la concordanţa
evidenţei economice cu realitatea practică din întreprindere.
 Analiza propriu-zisă a informaţiilor economico-financiare. Prelucrarea informaţiilor
economico-financiare cu ajutorul procedeelor analizei economico-financiare presupune
efectuarea unei analize postfaptice, curente şi prospective. Prin analiza postfaptică şi
curentă se urmăresc posibilităţile de reale ale întreprinderii faţă de rezultatele efective
obţinute, evidenţiind şi valorificând rezervele interne din economia întreprinderii.
 Sinteza în referatul de analiză oferă posibilitatea stabilirii concluziilor de ansamblu
privind laturile pozitive şi negative ale rezultatelor economice şi financiare ale
întreprinderii. Pe baza cunoaşterii factorilor şi cauzelor abaterilor rezultatelor
economico-financiare de la nivelul planificat sau faţă de o perioadă luată ca bază de
calcul, se elaborează măsurile pentru îmbunătăţirea situaţiei. În acest mod se oferă
conducerii firmei variante multiple de îmbunătăţire a situaţiei, pentru a se lua o decizie
optimă. În funcţie de decizia adoptată şi de condiţiile perioadelor viitoare, se elaborează
previziunea situaţiei economico-financiare a firmei.

12
 Unitatea de curs 2: Metodologia analizei economico-financiare

Cercetarea fenomenelor economice, realizarea obiectivelor analizei

economico-financiare implică operarea cu o serie de metode şi instrumente
fie specifice, fie împrumutate din alte ştiinţe. Metoda constă, practic, în
reunirea unor procedee specifice sau comune altor ştiinţe. Metodologia este
„o metodă de cunoaştere cu maximum de generalitate” care cuprinde „totalitatea metodelor
de cercetare folosite de o ştiinţă”. În cercetarea economică, metodologia analizei cuprinde
două grupe de metode, şi anume: metoda analizei calitative şi metoda analizei cantitative.

2.1. Metodologia de analiză calitativă a stării entităţilor economice

Metoda analizei calitative stabileşte pe baza abstractizării ştiinţifice

elementele componente şi factorii care compun şi influenţează un fenomen
economic, evidenţiind relaţiile de cauzalitate, funcţionalitate şi conexiune
inversă dintre fiecare factor şi fenomenul studiat, precum şi relaţiile dintre
diferiţi factori. Unele procedee specifice acestei metode au fost formulate pentru prima
dată în sec. al XIX-lea de cercetătorul englez John Stuart Mill în lucrarea „Sistem de
logică inductivă şi deductivă”, publicată în anul 1843, şi care sunt următoarele:
Procedeul concordanţei a fost enunţat astfel: Dacă în toate cazurile observate se
constată printre antecedentele fenomenului aceeaşi împrejurare comună, atunci această
împrejurare este cauza apariţiei fenomenului.
Procedeul diferenţei are următorul conţinut: Dacă împrejurările în care apare un
fenomen şi împrejurările în care acesta lipseşte se aseamănă între ele prin toate condiţiile,
afară de una singură, atunci aceasta este cauza sau una din condiţiile necesare
fenomenului dat.
Procedeul combinat al concordanţei şi al diferenţei:Dacă două sau mai multe
cazuri de apariţie a fenomenului se aseamănă prin prezenţa aceleiaşi împrejurări, iar
două sau mai multe cazuri se aseamănă prin absenţa aceleiaşi cauze, împrejurările în care
ambele serii de cazuri se deosebesc reprezintă o parte din cauza fenomenului.
Procedeul variaţiilor concomitente precizează faptul că în cazul unei variaţii a
unui fenomen îi urmează întotdeauna o anumită variaţie a altui fenomen, primul fenomen
fiind cauza celui de-al doilea.
Procedeul soldului sau rămăşiţei menţionează faptul că dacă scădem dintr-un
fenomen acea parte care este cunoscută ca fiind consecinţa unei părţi din împrejurările în
care apare, rămăşiţa e consecinţa împrejurărilor rămase.

13
 2.2. Metodologia de analiză cantitativă a stării entităţilor economice

Datorită marii varietăţii şi complexităţi a fenomenelor şi proceselor

economico-financiare cercetate, a ţesăturii dense a corelaţiilor dintre acestea
şi factorii lor de influenţă, analiza economico-financiară utilizează o
varietate mare de procedee în realizarea scopului său. Pentru cunoaşterea
sistemică a acestor procedee considerăm utilă gruparea lor după următoarea clasificare care
include mai multe criterii (tipul legăturii, tipul relaţiei şi mărimile în care se cuantifică
influenţa factorilor).
1. Procedeele analizei stării concurenţiale a entităţilor economice
procedeul indicatorului sintetic
procedeul matricei comparaţiilor (procedeul aprecierii
comparative multicriteriale)
procedeul distanţei (firma etalon)
procedeul ierarhizării finale a firmelor
2. Procedeele analizei stării interne a entităţilor economice
Legătura deterministă, certă, funcţională
Relaţia de produs, raport
procedeul descompunerii fenomenelor în
fracţii
procedeul determinării izolate a influenţei factorilor
Mărimi (cazul teoretico-matematic)
absolute procedeul substituţiei înlănţuite (cazul aplicativ-economic)
procedeul coeficienţilor de repartiţie
procedeul calculului matriceal
Relaţia de sumă şi diferenţă
procedeul balanţier
Relaţia de produs, raport
procedeul determinării izolate relative
Mărimi
procedeul substituţiilor înlănţuite relative
relative
procedeul indicilor
Relaţia de sumă şi diferenţă
procedeul balanţier relativ
Legătura nedeterministă, incertă, statistică
procedeul analizei regresionale
procedeul funcţiilor de producţie

2.2.1. Metodologia de analiză a stării concurenţiale a entităţilor economice

Scopul acestei metodologii este acela de realizare a topului entităților

economice aflate în competiție pe piață. Pentru a putea fi efectuată ierarhia,
entitățile aflate în competiție trebuie să aparțină aceluiași sector de activitate,
să aibă același grad de mărime, iar criteriile după care se va face ierarhizarea
trebuie să fie relevante pentru sectorul în care activează entitățile care urmează a fi

14
ierarhizate, De asemenea, valorile criteriilor de performanță trebuie să vizeze aceeași
perioadă de timp pentru toate entitățile pentru care se efectuaează topul.
Procedeul indicatorului sintetic este o modalitate de ierarhizare a firmelor, în care
mărimea indicatorului se determină fie ca o medie geometrică, fie ca o medie aritmetică
ponderată a indicilor criteriilor (indicatorilor) de performanţă a firmelor.
a). În primul caz, calculul indicatorului sintetic nu ţine cont de importanţa
economică a indicatorilor economico-financiari selectaţi, în funcţie de care se face
ierarhizarea, şi atunci avem de-a face cu un indicator sintetic global. Calculul indicatorului
se poate realiza în două modalităţi, şi anume:
- dacă toate criteriile de performanţă se optimizează în acelaşi sens (fie de max., fie de
min.) relaţia de calcul a indicatorului sintetic global este următoarea:
n
S gk  n
 i 1
I ik

Sgk – reprezintă valoarea indicatorului sintetic global al firmei „k”

Ijk – reprezintă valoarea indicelui indicatorului (criteriului) de performanţă „i” al firmei „k”
n – reprezintă numărul indicatorilor (criteriilor) de performanţă selectate
- dacă toate criteriile de performanţă se optimizează în sensuri diferite (şi de max., şi de
min.) relaţia de calcul a indicatorului sintetic global este următoarea:
m

 I i (max) k unde: m+p=n

S gk  n
i  1
p


j  1
I j (min) k

Ii(max)k – reprezintă valoarea indicelui indicatorului (criteriului) de performanţă „i” al firmei

„k”, iar acest indicator (criteriu) se optimizează prin maxim
Ij(min)k – reprezintă valoarea indicelui indicatorului (criteriului) de performanţă „j” a firmei
„k”, iar acest indicator se optimizează prin minim
m – reprezintă numărul indicatorilor (criteriilor) de performanţă care se optimizează prin
maxim
p – reprezintă numărul indicatorilor (criteriilor) de performanţă care se optimizează prin
minim.
b). În al doilea caz, calculul indicatorului sintetic ţine cont de importanţa
economică a indicatorilor economico-financiari selectaţi, iar indicatorul calculat ca o
medie aritmetică ponderată se numeşte indicator sintetic complex.
Calculul indicatorului se poate realiza în două modalităţi, şi anume:

15
- dacă toate criteriile de performanţă se optimizează în acelaşi sens (fie de max., fie de
min.) relaţia de calcul a indicatorului sintetic complex este următoarea:
n
S ck   I ik  p i ,cu condiţia:
n

i 1

i 1
pi  1

Sck – reprezintă valoarea indicatorului sintetic complex al firmei „k”

Ijk – reprezintă valoarea indicelui indicatorului (criteriului) de performanţă „i” al firmei „k”
n – reprezintă numărul indicatorilor (criteriilor) de performanţă selectate
pi – reprezintă punctajul acordat indicatorului (criteriului) de performanţă „i” al firmei „k”
- dacă toate criteriile de performanţă se optimizează în sensuri diferite (şi de max., şi de
min.) relaţia de calcul a indicatorului sintetic complex este următoarea:
m p
S ck   i 1
I i (max) k  pi  
j 1
I j (min) k  p j

m p
cu condiţia  pi   p j 1 iar m + p = n
i 1 j 1

Ii(max)k – reprezintă valoarea indicelui indicatorului (criteriului) de performanţă „i” al firmei

„k”, iar acest indicator (criteriu) se optimizează prin maxim
Ij(min)k – reprezintă valoarea indicelui indicatorului (criteriului) de performanţă „j” al firmei
„k”, iar acest indicator se optimizează prin minim
Pi – reprezintă punctajul acordat indicatorilor (criteriilor) de performanţă care se
optimizează prin maxim
Pj – reprezintă punctajul acordat indicatorilor (criteriilor) de performanţă care se
optimizează prin minim.
m – reprezintă numărul indicatorilor (criteriilor) de performanţă care se optimizează prin
maxim
p – reprezintă numărul indicatorilor (criteriilor) de performanţă care se optimizează prin
minim.
Ierarhizarea firmelor se realizează în ordinea descrescătoare a valorii indicatorului
sintetic astfel determinat.
Procedeul matricei comparaţiilor (procedeul aprecierii comparative
multicriteriale) constă în evaluarea performanţelor firmelor cu ajutorul unei matrici în care
liniile reprezintă criteriile de performanţă selectate, iar coloanele reprezintă locul ocupat de
fiecare firmă „k”, în ordinea descrescătoare/crescătoare, în funcţie de nivelul realizat al
indicatorului (criteriului) de performanţă selectat şi de modul de optimizare al acestuia. Şi
în acest caz se calculează doi indicatori:

16
 a). În cazul în care nu se ţine cont de importanţa economică a criteriilor selectate,
se procedează astfel:
- fiecărui loc „j” i se atribuie în ordine descrescătoare un punctaj
1 1 1 1
l j { , , , ,......}
2 4 8 16
- starea economico-financiară globală a firmei se determină ca o sumă ponderată a
numărului de apariţii pe locul „j” a firmei „k” şi punctajul lj acordat acelui loc, astfel
obţinându-se un indicator de stare global.
m n
S gk   l j   nij( k )
j 1 i 1

Sgk – reprezintă valoarea indicatorului de stare global al firmei „k”

lj – reprezintă punctajul acordat locului ocupat de firma „k”

nij(k ) - reprezintă numărul de apariţii a firmei „k” pe fiecare din cele j = 1, m locuri

m – numărul locurilor (nr. coloanelor matricei)

n – numărul indicatorilor de performanţă selectaţi (nr. liniilor matricei)
b). În cazul în care se ia în considerare importanţa economică a criteriilor
selectate, valoarea indicatorului de stare se determină ca o sumă ponderată numărului de

apariţii pe fiecare din cele i = 1, n linii şi cele două punctaje (mărime şi importanţă),
obţinându-se astfel, un indicator de stare complex.
m n
S ck   l j   n (jik )  p i
j 1 i 1

Sck – reprezintă valoarea indicatorului de stare complex al firmei „k”

lj – reprezintă punctajul acordat locului ocupat de firma „k”

n (kji ) - reprezintă numărul de apariţii a firmei „k” pe fiecare din cele i = 1, n linii,

iar n (kji ) = 1

pi – reprezintă punctajele acordate importanţei economice a criteriilor de performanţă

selectate
Ierarhizarea firmelor se efectuează în ordinea descrescătoare a valorii indicatorilor
de stare, astfel calculaţi.
Procedeul distanţei (firma etalon). În acest caz, pentru fiecare indicator (criteriu)
de performanţă, se alege drept etalon valoarea maximă/minimă a indicelui indicatorului
analizat, considerându-se baza de comparaţie egală cu 1 sau cu 100%. Distanţa dintre firma
analizată şi firma etalon va permite ierarhizarea firmelor. Această distanţă se va calcula
astfel:
17
 a). În cazul în care nu se ţine cont de criteriile de performanţă selectate, se va
calcula un indicator global al distanţei.
2
n I
 (1 
ik
D gk  )
i1 I ei

Dgk – reprezintă valoarea indicatorului distanţei globale a firmei „k”

Ijk – reprezintă valoarea indicelui indicatorului (criteriului) de performanţă „i” al firmei „k”
Iei – reprezintă valoarea (maximă sau minimă) indicelui indicatorului ales drept etalon din
şirul „i” al indicatorului analizat
b). În cazul în care se ţine cont de importanţa economică a criteriilor de
performanţă selectate, se va calcula un indicator complex al distanţei.
2
n I ik
D ck   (1  )  pi
i 1 I ei
Dck – reprezintă valoarea indicatorului distanţei complexe a firmei „k”
pi – reprezintă punctajele acordate importanţei economice a criteriilor de performanţă
selectate
Ierarhizarea firmelor se efectuează în ordinea crescătoare a valorii indicatorului
astfel calculat.
Procedeul ierarhizării finale a firmelor constă în atribuirea de puncte în ordine
descrescătoare pentru locurile stabilite prin cele trei procedee prezentate anterior. Locul
final al fiecărei firme „k” se determină prin însumarea acestor puncte, iar ierarhizarea se
realizează în ordinea descrescătoare a scorului obţinut.
3
L fk  P
i 1
ik

Lfk – reprezintă locul final ocupat de firma „k”

Pik – reprezintă punctajul aferent locului „i” al firmei „k”, punctaj stabilit printr-un
procedeu prezentat anterior
i – reprezintă numărul procedeelor utilizate în ierarhizare

2.2.2. Metodologia de analiză a stării interne a entităţilor economice

Reflectarea stării economico-financiare a firmelor poate fi realizată prin aplicarea

principiilor şi regulilor matematice în procesul de construcţie a unor modele de analiză
competitivă. În cadrul acestui proces, un rol decisiv revine stabilirii modalităţilor de
intercondiţionare a factorilor de influenţă a fenomenelor care determină ordinea de analiză
a acestora.

18
 Ordinea de analiză este ordinea inversă evoluţiei reale a fenomenului
analizat. Pentru a justifica această afirmaţie aducem câteva argumente:
- analiza studiază fenomenele de la general la particular, de la aparenţă la
esenţă, de la complex la simplu;
- atunci când dorim să obţinem factori agregaţi, aplicând proprietăţile înmulţirii de
asociativitate şi comutativitate, dacă se păstrează ordinea de analiză, se păstrează şi
conţinutul economic al factorilor, dacă nu se ţine cont de ea, atunci se pierde şi conţinutul
economic al factorilor agregaţi;
- în cadrul ordinii de analiză, întotdeauna prima dată se analizează factorii cantitativi şi
apoi factorii calitativi.
Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai fenomenului analizat, se
exprimă în unităţi de măsură fizice, naturale şi sunt factori extensivi, practic
limitaţi în timp şi spaţiu.
Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură u fenomenul analizat, ei dau esenţa
fenomenului, se exprimă aproximativ în aceleaşi unităţi de măsură ca şi fenomenul analizat
şi sunt factori intensivi, dar numai teoretic nelimitaţi în timp şi spaţiu.
Metodologia de analiză a stării interne a firmelor are în vedere două categorii de
procedee: procedee aplicabile în cazul legăturilor deterministe; procedee aplicabile în
cazul legăturilor nedeterministe.

2.2.2.1. Procedee aplicabile în cazul legăturilor deterministe

La rândul lor, aceste procedee se împart în procedee de evaluare a influenţei

factorilor în mărimi absolute şi în mărimi relative (a se vedea schema de la paragraful 2.2.).
A). Procedee de evaluare a influenţei factorilor în mărimi absolute

Procedeul descompunerii fenomenelor în fracţii

Premise de aplicare:
a). Procedeul se aplică în cazul relaţiilor de produs şi raport
b). Se stabileşte relaţia dintre fenomen şi factorii de influenţă ai acestuia
c). Procedeul constă în descompunerea fenomenului în fracţii cu conţinut economic, astfel
încât numărătorul primei fracţii să fie identic cu numitorul celei de-a doua fracţii, sau
numitorul primei fracţii sa fie identic cu numărătorul celei de-a doua fracţii, şi aşa mai
departe, excepţie făcând prima şi ultima fracţie.

19
 Avantajele aplicării acestui procedeu sunt următoarele: fenomenul se poate
descompune până la aflarea cauzelor finale care determină, în esenţă, variaţia acestuia; în
procesul evaluării eficienţei finale procedeul permite măsurarea influenţelor concomitente
a tuturor categoriilor de resurse implicate; permite evidenţierea mai simplă a combinării ţi
substituţiei economice a factorilor; este un instrument util de investigare operativă a
performanţelor sistemului supus cercetării/

Procedeul determinării izolate a influenţei factorilor (cazul teoretico –matematic)

Premise de aplicare:
a). Procedeul se aplică în cazul relaţiilor de produs, raport şi relaţii complexe
b). Determinarea legăturii certe dintre fenomen şi factorii săi de influenţă. Procedeul nu
ţine cont de ordinea de analiză
c). Modificarea absolută a fenomenului se descompune în influenţele izolate a fiecărui
factor de influenţă şi în influenţele comune a câte doi, trei,....n factori
d). Stabilirea influenţelor parţiale a fiecărui factor presupune determinarea mărimii
acestuia faţă de starea de bază, restul factorilor rămânând la starea iniţială
e). Influenţele comune înseamnă, în cazul relaţiilor de produs, variaţia concomitentă a câte
doi, trei,....n factori, restul factorilor rămânând la starea iniţială.
Privind influenţele comune (sporurile nedescompuse) s-au ridicat două
probleme: Ce sunt? Cum se repartizează ele asupra influenţelor parţiale ale
factorilor?
La întrebarea: Ce sunt?, desigur că părerile specialiştilor (în special a
statisticienilor) au fost diferite: unii au spus că reprezintă influenţa unui factor din model,
alţii că ar fi influenţa unui factor din exterior, altul decât cei care compun modelul, dar
majoritatea au ajuns la concluzia că acestea sunt interacţiuni între factorii de influenţă.
La cea de-a doua întrebare: Cum se repartizează?, din nou părerile şi răspunsurile au fost
împărţite: unii au fost de părere că acestea trebuie atribuite în totalitate unui singur factor,
alţii au spus să se acorde în părţi egale influenţe comune fiecărui factor, dar acest lucru nu
este just deoarece şi factorii influenţează în proporţii şi în sensuri diferite şi atunci s-a ajuns
la concluzia că fiecarui factor trebuie să i se acorde o cotă parte din influenţele comune,
proporţional cu influenţa lor.
Etape de aplicare:
 Determinarea abaterii absolute a fenomenului analizat faţă de baza de comparaţie
 Stabilirea succesivă a influenţei parţiale a fiecărui factor. Factorul analizat, în
relaţia următoare de analiză revine la starea (0)

20
  Stabilirea influenţelor comune (sporurilor nedescompuse). Numărul influenţelor
comune se determină potrivit relaţiei: N  2 n  n  1 , unde N reprezintă numărul
influenţelor comune, iar n reprezintă numărul factorilor de analiză. De fapt, această
formulă reprezintă suma combinaţiilor posibile a câte doi, trei, ....n factori, şi
anume:
- combinaţia a câte doi factori C 2

n!
2 ! n  2 !
n

- combinaţia a câte trei factori C n3  n!

3! n  3 !

- .....................................................................
- combinaţia a câte k factori n!
C nk 
k ! n  k !

- .................................................................................
- combinaţia a câte n factori n!
C nn  1
n ! n  n !

N  2n  n  1
 Stabilirea relaţiei de adevăr
Dezavantajele aplicării acestui procedeu sunt următoarele: nerespectarea ordinii de
analiză pune în imposibilitate analistul să stabilească toate cauzele finale care contribuie la
modificarea fenomenului analizat; determinarea unui număr mare de influenţe comune care
sunt tratate ca factori agregaţi, al căror conţinut economic nu poate fi precizat cu exactitate
(a se vedea cazul relaţiilor complexe, unde influenţele comune se determină prin diferenţă,
fiind imposibilă determinarea lor altfel, din cauza combinaţiei de operaţii matematice
utilizate pentru modelarea fenomenului); obţinerea unor factori fără conţinut economic, din
cauza faptului că nu se ţine cont de ordinea de analiză; calculul analitic foarte laborios în
cazul unui număr mare de factori. Toate aceste inconveniente pot fi eliminate prin
aplicarea altor procedee cum ar fi: procedeul substituţiilor înlănţuite şi procedeul
coeficienţilor de repartiţie.

Procedeul substituţiilor înlănţuite (cazul aplicativ – economic)

Premise de aplicare:
a).Procedeul se aplică în cazul relaţiilor de produs, raport şi relaţii complexe
b).În procesul de separare a influenţei factorilor, un factor substituit rămâne în această stare
până la finele procesului de substituţie
Etape de aplicare:
 Determinarea modificării absolute a fenomenului analizat
 Determinarea succesivă a influenţei factorilor potrivit ordinii de analiză
21
  Stabilirea relaţiei de adevăr pin compunerea valorii influenţei factorilor simpli,
rezultând în acest mod influenţe agregate
Dezavantajele aplicării acestui procedeu sunt următoarele: primul factor analizat
(factorul cantitativ) are o influenţă izolată, în ea neîncorporându-se influenţe comune;
influenţele comune se repartizează asupra influenţelor celorlalţi factori (excepţie făcând
primul factor), dar repartizarea se face nerespectând principiul proporţionalităţii, unele
influenţe comune compensându-se cu altele, din cauza semnelor algebrice diferite pe care
le au.
Procedeul care elimină aceste neajunsuri este procedeul coeficienţilor de
repartiţie, care repartizează influenţele comune ale factorilor, proporţional cu
influenţele parţiale ale acestora.

Procedeul coeficienţilor de repartiţie

Premise de aplicare
a).Se aplică în cazul relaţiilor de produs, raport şi a relaţiilor complexe
b).În procesul de separare a influenţei factorilor, un factor substituit revine la starea iniţială
în relaţia următoare de analiză
Etape de aplicare
 Determinarea abaterii absolute a fenomenului analizat
 Calcularea succesivă a influenţelor parţiale a factorilor cantitativi şi calitativi
 Determinarea influenţelor comune a câte doi, trei, .....n factori
 Determinarea sumelor influenţelor parţiale ale factorilor
 Calculul coeficienţilor de repartiţie
 Determinarea influenţelor totale ale factorilor
 Stabilirea relaţiei de adevăr

Procedeul calculului matriceal

În procesul de analiză a stării economice şi financiare a societăţilor comerciale este
necesară depistarea cauzelor finale care contribuie la modificarea fenomenelor investigate.
Aceasta înseamnă de fapt detalierea analizei la nivelul fiecărui sortiment, pe de o parte,
pentru stabilirea consumurilor de materii prime, de energie, salarii etc., iar pe de altă parte,
pentru a determina rentabilitatea sortimentelor analizate. Iată de ce, o modalitate de
evidenţiere a acestor aspecte o reprezintă procedeul calculului matriceal. Procedeul
calculului matriceal presupune construirea unor matrici cu scopul de a urmării, pe de o

22
parte influenţa consumurilor specifice, iar pe de altă parte, influenţa costurilor de achiziţie
a materiilor prime asupra cheltuielilor materiale la nivel de sortiment.

Procedeul balanţier
Premise de aplicare
a). Procedeul permite separarea influenţei factorilor în cazul relaţiilor de
sumă şi diferenţă, atunci când influenţele sunt exprimate în mărimi absolute
b). Factorul a cărui influenţă a fost măsurată, rămâne în această stare până la finele
procedurii de separare a influenţei factorilor
Etape de aplicare
 Determinarea abaterii absolute a fenomenului analizat
 Determinarea influenţelor factorilor ţinând cont de ordinea de analiză
 Stabilirea relaţiei de adevăr

B). Procedee de evaluare a influenţei factorilor în mărimi relative

Evaluarea stării economice şi financiare a firmelor se poate face şi în mărimi

relative, abaterea fenomenului şi influenţa factorilor stabilindu-se în procente.

Procedeul substituţiilor înlănţuite relative

Acest procedeu se bazează pe aceleaşi premise şi parcurge aceleaşi etape de
realizare ca şi în cazul procedeului substituţiilor înlănţuite, cu precizarea faptului că
mărimile obţinute se exprimă în procente.

Procedeul indicilor
Procedeul permite evaluarea în mărimi relative a influenţei factorilor, asupra
abaterii fenomenului analizat. Rezultatele obţinute prin acest procedeu şi procedeul
substituţiilor înlănţuite relative sunt identice. Are aceleaşi premise şi respectă aceleaşi
etape de realizare ca şi procedeul substituţiilor înlănţuite relative.

Procedeul balanţier relativ

Premise de aplicare
a). Cu ajutorul acestui procedeu se evaluează influenţele relative ale factorilor în cazul în
care între fenomen şi factorii săi de influenţă se stabileşte o relaţie de sumă şi diferenţă.
b). Influenţa relativă a unui factor se determină ca raport procentual între valoarea
influenţei în mărimi absolute a factorului şi nivelul de bază al fenomenului.

23
 2.2.2.2. Procedee aplicabile în cazul legăturilor nedeterministe

În evaluarea performanţelor firmelor, înafara legăturilor deterministe, de mai

multe ori este necesară stabilirea, pe baza analizei postfaptice, a influenţei
factorilor care se află în legătură nedeterministă (incertă, statistică) cu
fenomenul studiat. În acest sens, avem în vedere legătura dintre profitul lunar,
pe de o parte, şi gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, calificarea muncitorilor,
calitatea produselor sau serviciilor oferite, pe de altă parte etc.
Iată, de ce în analiza stării firmei se utilizează unele procedee care, pe baza datelor
precedente, pot stabili cu aproximaţie forma legăturii dintre fenomen şi factorii săi de
influenţă. Între aceste procedee amintim: procedeul analizei regresionale; procedeul
funcţiilor de producţie.

Procedeul analizei regresionale

Procedeul permite stabilirea cu aproximaţie a sensului şi mărimii influenţei
factorilor asupra modificării fenomenului în cazul legăturilor nedeterministe (incerte,
statistice).
Etape de aplicare
 Stabilirea conţinutului economic al fenomenului analizat şi al factorului (factorilor) de
influenţă: Y – fenomenul analizat , x – factor (factori) de influenţă
 Stabilirea formei legăturii dintre fenomen şi factorul (factorii) de influenţă, utilizând
gruparea, tabelul de corelaţie, reprezentarea grafică, norul statistic. Forma legăturii
poate fi o funcţie liniară, o funcţie de gradul II, funcţie exponenţială.
În cazul legăturii liniare, cu un singur factor de influenţă, ecuaţia de regresie va

avea următoarea formă: y x   a  b  xi , unde: y  x  - reprezintă media teoretică a lui y; xi

– reprezintă factorul de influenţă; a, b – reprezintă parametrii ecuaţiei de regresie, astfel: a
reprezintă, din punct de vedere matematic, intersecţia cu axa oy, iar din punct de vedere
economic nu are conţinut deoarece xi = 0, deci factorul este indiferent, adică
nuinfluenţează, iar b reprezintă, din punct de vedere matematic, panta (înclinaţia) dreptei şi
prezintă interes şi din punct de vedere economic, el reprezentând coeficientul de regresie.
Coeficientul de regresie (b) arată cu câte unităţi (procente) se modifică
fenomenul y la modificarea cu o unitate (un procent) a factorului x.

24
 Determinarea parametrilor ecuaţiei de regresie cu ajutorul metodei celor mai mici
pătrate

 
n n
S   Y  Yi → minim S   a  bxi  yi  → minim
2 2

i 1 i 1

Minimul unei funcţii se află prin derivare, cu condiţia ca prima derivată să fie egală cu 0.
Derivăm funcţia în raport cu a şi apoi în raport cu b şi obţinem:
S n
 2 a  b  xi  yi   1  0 : 2
a i 1

n
S
b i 1

 2 a  b  x i  y i   xi  0 : 2

Astfel, obţinem un sistem de două ecuaţii cu două necunoscute, a şi b.

 n n

 na  b  x i   y i
 i 1 i 1
 n n n
a

 i  1
xi  b  xi   xi  yi
i 1
2

i 1

Rezolvăm sistemul aplicând regula lui Cramer (metoda cu determinanţi).

Coeficientul de regresie b, arată prin semnul său, sensul legăturii dintre
fenomen şi factorul de influenţă, astfel:
- dacă b ≠ 0 şi are semnul (+), este cazul corelaţiei directe (la o modificare
cu o unitate sau cu 1% a factorului de influenţă, fenomenul se modifică în
acelaşi sens cu b unităţi sau cu b%).
- dacă b ≠ 0 şi are semnul (-), este cazul corelaţiei indirecte (la o
creştere/scădere cu o unitate sau cu 1% a factorului de influenţă, fenomenul
scade/creşte cu b unităţi sau cu b%).
- dacă b = 0 nu există relaţii de cauzalitate între fenomenul analizat şi
factorul de influenţă considerat şi atunci nu mai are rost să continuăm
demersul.
 Stabilirea coeficientului de determinaţie care arată proporția
influenţei factorului (factorilor) asupra modificării fenomenului analizat în
cazul legăturilor nedeterministe.
 1 n

b
n
 xi  yi  x  y 
d   i 1 

y / xi 2
y

n n n

 xi  yi y 2


i
2
x  i 1
, y  i 1
,  y2  y 2  y , y2  i 1

n n n
25
 Pentru generalizarea rezultatelor este necesară verificarea semnificaţiei coeficientului
de regresie, precum şi stabilirea intervalului de garantare a rezultatelor.
Semnificaţia coeficientului de regresie b se verifică folosind criteriul t Student, astfel:
b
t 
Sb
Sb – reprezintă eroarea de selecţie a coeficientului de regresie

 y 
n
2
i  y
S  i 1

x 
b n
n 
2
 2 i  x
i 1

n – numărul gradelor de libertate

Coeficientul de regresie b este semnificativ dacă t calculat pe baza datelor
anterioare este superior valorii teoretice, tabelare, pentru n-2 grade de libertate.
Din cele prezentate rezultă că regresia oferă analizei stării generale a firmei
posibilitatea stabilirii cu aproximaţie a influenţei factorilor asupra fenomenelor economice,
garantând rezultatele obţinute cu o anumită probabilitate.
În acest sens evidenţiem faptul că analiza regresională: permite lărgirea
posibilităţilor de măsurare a rezultatelor economice a influenţelor factorilor; facilitează
modalităţile de investigare a fenomenelor; evidenţiază relaţiile cauzale şi garantează
probabilistic rezultatele obţinute
Deficienţele aplicării acestui procedeu constau în: aproximarea formei legăturii
dintre fenomen şi factor (factori) de influenţă; modelele stabilite nu surprind întotdeauna
dinamicitatea şi complexitatea fenomenelor supuse cercetării.

Procedeul funcţiilor de producţie

În cadrul procesului productiv are loc transformarea unor factori primari
(input-uri) într-un rezultat al producţiei (output). Aceasta înseamnă de fapt o combinare a
factorilor primari, la care se suprapune combinarea factorilor dispozitivi: programarea,
organizarea, conducerea producţiei etc.
La baza combinării diferite a factorilor se află, pe de o parte, proprietatea de
substituţie tehnică a procesului productiv, iar pe de altă parte, substituţia economică (preţul
factorilor) a acestui proces. În literatura economică de specialitate, variaţia independentă a
factorilor în cadrul procesului productiv e cunoscută sub denumirea de „legea producţiei”,
fiind formulată pentru prima dată de J. Turgot, pentru definirea legii randamentelor
descrescătoare din producţia agricolă.

26
 Cu ajutorul acesteia, producţia se poate obţine utilizând diferite variante de
combinare a factorilor. Alegerea variantei optime se face în condiţii de eficienţă maximă.
Între criteriile care se au în vedere menţionăm: maximizarea volumului producţiei,
maximizarea profitului, minimizarea costului etc.
O altă modalitate de combinare a factorilor de producţie o reprezintă funcţia
COBB-DOUGLAS.
Cobb şi Douglas au efectuat studii asupra producţiei din industria prelucrătoare a
S.U.A. în perioada 1899-1921, încercând să pună în legătură volumul producţiei cu
principalii factori de producţie (capitalul uman şi capitalul fix).
Astfel, forma funcţiei producţiei de tip Cobb-Douglas este:
Q  A  L  K  , A  0,   0,   1
unde: A – reprezintă consatanta altor influenţe asupra producţiei (progresul tehnic,
abilitatea antreprenorială);
L – timpul de muncă a personalului exprimat în ore;
K – timpul de funcţionare a utilajelor exprimat în ore;
α,β – reprezintă coeficienţii de elasticitate.
Măsurarea variaţiei volumului de producţie se poate face în condiţiile:
- modificării timpului de muncă a personalului (L), în condiţiile menţinerii
constante a celuilalt factor (K);
- modificării timpului de funcţionare a utilajelor (K), în condiţiile menţinerii constante a
celuilalt factor (L);
- modificării simultane a celor doi factori
a). Măsurarea influenţei factorului L asupra modificării volumului producţiei, se poate
determina din prima condiţie de maximizare a unei funcţii astfel:
Q
   A  L 1  K  ; Q
 
A  L  K 
L L L
Q Q Q L
  ; 
L L Q L
Producţia se modifică cu α% dacă timpul de lucru al muncitorilor se modifică cu
1%, în condiţiile în care factorul K rămâne constant.
b). Măsurarea influenţei factorului K asupra modificării volumului producţiei, se poate
determina din prima condiţie de maximizare a unei funcţii astfel:
Q Q A  L  K 
   A  L  K  1 ; 
K K K

27
 Q Q Q K
 ; Q
  
K
K K
Producţia se modifică cu β% dacă timpul de funcţionare a utilajelor se modifică cu
1%, în condiţiile în care factorul L rămâne constant.
c).Influenţa modificării simultane a factorilor asupra modificării volumului de producţie
poate avea loc în următoarele situaţii:
c1). Eficienţa constantă a sumei factorilor utilizaţi
α+β=1
Sporul de producţie obţinut este proporţional cu totalul creşterii timpului de muncă al
personalului şi cu cel de funcţionare al utilajelor.
c2). Eficienţa crescătoare a sumei factorilor utilizaţi
α+β>1
La o creştere simultană cu 1% a factorilor utilizaţi, sporul de producţie obţinut este mai
mare de 1%.
c3). Eficienţa descrescătoare a sumei factorilor utilizaţi
α+β<1
La o creştere simultană cu 1% a factorilor utilizaţi, sporul de producţie obţinut este mai
mic de 1%.
Funcţiile de producţie Cobb-Douglas au fost adaptate necesităţii muncii
practice de analiză, adică aceea de a stabilii (cuantifica) influenţa factorilor
asupra modificării fenomenelor, când între fenomene şi factori se stabileşte
o legătură sub forma unei funcţii exponenţiale, astfel:
n
Y  A Xi
 y / xi

i 1

unde: Y – reprezintă fenomenul analizat; Xi – reprezintă factorii de influenţă

εy / x – reprezintă coeficientul de elasticitate a fenomenului Y în raport cu factorul X
Din demonstraţile anterioare şi interpretările date relaţiilor obţinute, observăm că
influenţa factorilor asupra modificării fenomenului a fost determinată prin intermediul
coeficientului de elasticitate, adică în cazul nostru, prin εy / x. Potrivit acestor relaţii
specifice funcţiei de producţie cobb-Douglas, putem scrie că:

28
 Y X i Y Y
Y / X  : sau Y / X  :
i
Y Xi i
X i X i
Y
 r  reprez int a randamentu l diferentia l
X i
Y
 c  reprez int a coeficient ul de utilizare a factorului
Xi

 1
Astfel, rezultă că:  r 
y / xI   1
c 
 1

Coeficientul de elasticitate (  y / xI ), pentru întreg intervalul analizat, se poate scrie

ca o ecuaţie diferenţială cu două variabile separabile. Valoarea ecuaţiei se află prin

integrare luând ca limite valorile extreme ale intervalului [0 ; t].

dy dx dy dx
 y / x  :    y / x 
I
y x y I
x
t t
1 1

0 y
dy   y / x I
 
0 x
dx

t t
ln y 0
  y / x I
 ln x 0

yt xt
ln   y / x  ln
y0 I
x0
yt
ln  1
y0 
 y / x   1
I
xt  1
ln 
x0

- dacă  y / xI >1, atunci r>c, adică ritmul de creştere a producţiei este mai

accelerat decât ritmul de creştere a factorul alocat şi este eficientă

suplimentarea cheltuielilor pentru acel factor.
- dacă  y / xI <1, atunci r<c, adică ritmul de creştere a producţiei este mai

încetinit decât ritmul de creştere a factorul alocat şi se acceptă suplimentarea cheltuielilor

cu factorul, dacă:
- valoarea absolută a sporului fenomenului este mai mare decât
mărimea cheltuielilor suplimentare cu factorul alocat, lucru care
determină scăderea costului unitar şi creşterea profitului.
- valoarea absolută a sporului fenomenului este mai mică decât
mărimea cheltuielilor suplimentare cu factorul alocat, lucru care

29
 duce la nerecuperarea integrală a cheltuielilor suplimentare, dar se
urmăreşte obţinerea producţiei maxime.
Unitatea de curs 3: Funcţiile analizei stării economico-financiare.
Utilizatorii rapoartelor de analiză economico-financiară

3.1. Funcţiile analizei stării economice şi financiare

Analiza, ca metodă generală de cunoaştere, presupune descompunerea

fenomenelor şi proceselor în părţile lor componente, evaluarea corelaţiei
dintre acestea, evidenţierea structurii acestora, a factorilor şi cauzelor care
determină geneza şi evoluţia lor, evidenţierea legităţii dezvoltării lor, fundamentează
deciziile strategice viitoare.
Iată de ce analiza economico-financiară are o serie de sarcini, şi anume: furnizarea
unor informaţii utile şi operative în vederea evaluării deciziei de a investi şi de a apela la
credite bancare; prezentarea unor informaţii utile legate de perspectivele funcţionării
fluxurilor financiare; să furnizeze informaţii veridice despre resursele investite în afaceri,
posesorii resurselor şi modificările care intervin în mărimea şi dinamica alocării resurselor.
În scopul realizării acestor ţinte, analiza economico-financiară se bazează pe
următoarele funcţii, şi anume:
 În primul rând, analiza trebuie să stabilească „diagnosticul” stării economice şi
financiare a unei firme într-un timp şi spaţiu particular. Stabilirea unui diagnostic corect
va deschide astfel, calea administrării „terapiei” impuse de starea economică şi
financiară a firmei. Această „terapie” va mări credibilitatea pe care o acorda firmei
investitorii actuali şi potenţiali.
 Principiul descoperirii totale a rezervelor interne de care dispune o firmă este o altă
funcţie a analizei care are un impact favorabil asupra evaluării corecte a stării firmelor.
Pe această bază se va asigura protecţia economică a actualilor investitori, atragerea unor
investitori precum şi protejarea stocului de acţiuni ale firmei la bursă.
 altă funcţie a analizei stării firmelor este aceea de sporire a eficienţei economice a
întregii activităţi. În acest sens, analiza are în vedere faptul că orice acţiune sau
activitate ce se derulează atât în interiorul cât şi în afara firmei trebuie să fie evaluată
prin prisma principiului costului minim şi al profitului maxim.
 Funcţia de conservare a rezultatelor presupune ca în perioada următoare firma să atingă
cel puţin nivelul performanţelor exerciţiilor financiare precedente.

30
 3.2. Utilizatorii rapoartelor de analiză economico- financiară

Utilizatorii informaţiilor furnizate de analiză se împart în două categorii, şi

anume: utilizatorii interni, adică managerii firmei; utilizatorii externi, adică
creditorii, investitorii, partenerii comerciali (furnizorii, clienţii) ai firmei şi statul.
Managerii firmei, indiferent de nivelul lor ierarhic, monitorizează în permanenţă
activitatea firmei. Informaţiile furnizate de analiza economico-financiară trebuie să stea la
baza fundamentării deciziilor operative, curente şi strategice viitoare privind traiectoriile
de urmat: expansiunea sau restrîngerea portofoliului de afaceri, gestionarea serviciului
datoriei în parametrii proiectaţi etc.
Creditorii firmei acordă împrumuturi pentru investiţii şi pentru activitatea curentă.
Fundamentarea deciziei de creditare se face în mod diferit în funcţie de tipul împrumutului,
astfel: pentru împrumuturile pe termen scurt, creditorul este interesat de lichiditatea firmei,
adică de capacitatea acesteia de a face faţă plăţilor pe termen scurt; pentru împrumuturile
pe termen lung, creditorul este interesat de starea de solvabilitate financiară şi rentabilitate
economică.
Investitorii achiziţionează acţiuni ale firmei având un scop dublu: să încaseze un
dividend mai mare decât rata dobânzii pe piaţa financiară; să speculeze valoarea titlurilor
la Bursă. În acest sens ei sunt interesaţi de rentabilitatea financiară şi de cotaţia titlurilor la
Bursă.
Partenerii comerciali ai firmei (furnizorii şi clienţii) urmăresc scopuri diferite în
utilizarea informaţiilor furnizate de analiză, astfel:
- furnizorii sunt interesaţi, pe de o parte, de măsura în care firma îşi poate achita datoriile
conform clauzelor contractuale, iar, pe de altă parte, de menţinerea ca un clien fidel.
- clienţii sunt interesaţi de vandabilitatea firmei, adică de măsura în care aceasta poate să-şi
onoreze obligaţiile contractuale în ceea ce priveşte livrarea/prestarea produselor/serviciile,
şi dacă firma va rămâne un potenţial furnizor în viitor.
Statul, prin organele sale financiare specializate, este interesat de analiza corectă a
activităţii firmei în vederea încasării impozitelor şi taxelor în conformitate cu legislaţia
financiar-fiscală în vigoare. Statul îşi asumă riscul neîncasării la termen a obligaţiilor
financiar-fiscale ale agentului economic.

31
 Toţi utilizatorii prezentaţi anterior, folosesc atât informaţiile furnizate de
analiza postfaptică, cât şi de cea curentă. De aceea, orice partener al firmei
este interesat să cunoască trendul vânzărilor precedente, a cheltuielilor, a
profitului, a cash-flow-ului şi a duratei de recuperare a investiţiei.
În plus, o analiză a poziţiei curente a firmei evidenţiază ce active sunt utilizate în
afaceri, ce datorii trebuie achitate, care este starea monetară a firmei, care este raportul
între creanţe şi obligaţii şi cât de actualizat este patrimoniul firmei.
Potenţialul viitor al unei firme poate fi evaluat cu ajutorul unor metode şi
instrumente de predicţie a comportamentului în afaceri a firmei.
În acest sens, cu ajutorul metodelor de actualizare la inflaţie a rezultatelor, a
metodelor de analiză a cursurilor viitoare, a metodelor de predicţie a stării de creştere şi a
stării de faliment se evaluează următoarele ţinte: dacă creşterea economică a firmei poate
fi susţinută, pe baza evoluţiei criteriilor de performanţă; evoluţia cotaţiei la Bursă a
acţiunilor firmei cu ajutorul următorilor indicatori: cursul acţiunii, câştigul pe acţiune;
riscul de faliment, care poate fi prognozat cu ajutorul ratelor îndatorării sau modelelor
specifice.

Modulul „Fundamentele teoretico-metodologice ale analizei

Concluzie economico-financiare” are rolul de ajuta studenţii să se
familiarizeze cu noţiunile utilizate în cadrul unui demers de analiză
economico-financiară a entităţii economice
Astfel, după parcurgerea modulului studenţii vor putea să definească analiza
economică, putând efectua distincţia între cele două componente: analiza stării economice
(de gestiune) şi analiza stării financiare, să cunoască rolul, importanţa, obiectivele şi
funcţiile analizei economice în cadrul mecanismului de funcţionare a entităţii, precum şi
necesitatea acesteia pentru diverse categorii de utilizatori.
Un loc important în cadrul modulului îl ocupă descrierea procedeelor care, prin
reunirea lor, formează metodologia analizei, şi sunt foarte importante în ceea ce priveşte
construirea modelelor de analiza şi cuantificarea influenţelor factorilor asupra
fenomenelor, constituind în acelaşi timp instrumente indispensabile managementului
entităţii în scopul luării unor decizii privind creşterea eficienţei economice.

32
 Teste de evaluare
1.Analiza economică:
a). se bazează pe compunerea factorilor de influență;
b). face trecerea de la general la particular;
Test c). face trecerea de la esență la aparență.
2. Analiza stării economice (de gestiune):
a). vizează analiza echilibrului financiar;
b). evaluează riscul de faliment al entității
c). pune în evidență asigurarea și eficiența utilizării factorilor de producție.
3. Analiza stării financiare:
a). studiază performanța financiară a entității:
b). pune în evidență combinarea și substituirea tehnico-economică a factorilor de
producție;
c). vizează studiul calității produselor/serviciilor realizate/prestate.
4. Factorii cantitativi:
a). sunt factori intensivi;
b). sunt practic limitați în timp și spațiu;
c). sunt de aceeași natură cu fenomenul analizat.
5. Factorii calitativi:
a). dau esența fenomenului analizat;
b). sunt factori extensivi;
c). sunt purtătorii materiali ai fenomenului analizat.
6. Referitor la ordinea de analiză:
a). în cadrul ei prima dată se analizează factorii calitativi și apoi factorii cantitativi;
b). în cadrul ei ultima dată se analizează factorul cel mai intensiv;
c). dacă nu se ține cont de ea, se păstrează conținutul economic al factorilor agregați.
7. Metodologia analizei calitative;
a). stabilește modelul de analiză a fenomenului analizat;
b). măsoară (cuantifică) influențele factorilor asupra fenomenului analizat:
c). este precedată de analiza cantitativă.
8. Matotologia analizei cantitative:
a). stabilește esența fenomenului analizat;
b). se bazează pe metoda abstractizării științifice în vederea construirii modelului de
analiză a fenomenului cercetat;
c). cuprinde procedee de cuantificare a influenței factorilor.
9. Influențele comune:
a). se repartizează proporțional asupra influențelor izolate prin procedeul substituțiilor
înlănțuite;

33
 b). sunt interacțiuni între factorii de influență;
c). sunt influențe izolate.
10. În cadrul procedeului substituțiilor înlănțuite:
a). nu se ține cont de ordinea de analiză;
b). se calculează influențele comune;
c), primul factor analizat are o influență izolată.
11. În vederea cuantificării influențelor factorilor în cazul relațiilor de sumă și diferență, se
utilizează:
a). procedeul balanțier;
b). procedeul calculului matriceal;
c). procedeul indicilor.
12. Coeficientul de regresie (b=0):
a). arată proporția influenței factorului asupra fenomenului analizat în cazul legăturilor
nedeterministe;
b). arată sensul legăturii dintre fenomenul analizat și factorul de influență;
c). arată faptul că nu există relații de cauzalitate între fenomenul analizat și factorul de
influență.

Bibliografie modul
1. Bătrâncea I. (coord.), Analiza-financiară a entităţii economice, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 2007 ;
2. Buşe Lucian, Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005;
3. Mironiuc Marilena., Analiza economico-financiară. Elemente teoretico-
metodologice şi Aplicaţii, Editura SedcomLibris, Iaşi, 2006;
4. Păvăloaia Willi, Păvăloaia Daniel, Analiza economico-financiară. Concepte, Studii
de caz, Aplicaţii, Editura Moldavia, Bacău, 2003;
5. Vâlceanu Gheorghe (coord.), Analiza economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2004.

34
 Disciplină: ANALIZĂ FINANCIARĂ

Modulul II. Analiza situaţei financiare a entităţii economice

Unitățile de curs cuprinse în cadrul acestui modul sunt:

Unitatea de curs 1: Analiza poziţiei financiare a entităţii
Unitatea de curs 2: Analiza performanţelor financiare
Unitatea de curs 3: Analiza fluxurilor de trezorerie
Unitatea de curs 4: Analiza riscului de faliment

Obiectivele modulului:

1. Cunoaşterea informaţiilor furnizate de Bilanţ (Situația activelor, datoriilor și capitalurilor

proprii)-componentă a situaţiilor financiare;
2. Însuşirea metodologiilor de analiză diagnostic;
3. Înţelegerea necesităţii fiecărui aspect analizat pentru conturarea unei analize a poziţiei
financiare cât mai pertinente;
4. Exemplificarea cifrică a evoluţiei poziţiei financiare pe baza indicilor cu baza în lanţ;
5. Calculul şi interpretarea ratelor de structură ale activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii,
compararea rezultatelor cu valorile medii pe ramuri de activitate şi cu intervalele de
siguranţă;
6. Calculul şi interpretarea indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, echilibru financiar, a
ratelor de rotaţie, compararea rezultatelor cu valorile medii pe ramuri de activitate şi cu
intervalele de siguranţă;
7. Cunoașterea și interpretarea indicatorilor de performanță financiară cu ajutorul contului de
profit și pierdere (Situația veniturilor și cheltuielilor);
8. Ințelegerea și înterpretarea fluxurilor de trezorerie;
9. Evaluarea stării de risc de faliment a entității economice cu ajutorul unior modele
specifice de evaluare a riscului.

Cuvinte cheie: bilanț, cont de profit și pierdere, flux de trezorerie, note explicative, poziție
financiară, active, datorii, capitaluri proprii, viteză de rotație, lichiditate, solvabilitate,
performanța financiară, rate de îndatorare, rate de rentabilitate, risc de faliment.

35
 Unitatea de curs 1: Analiza poziţiei financiare a entităţii

Raportarea informaţiilor produse de contabilitatea financiară se face cu

ajutorul situaţiilor financiare, care, potrivit Legii contabilităţii, art. 26, sunt
obligatoriu a se întocmi de către toate persoanele juridice care au
obligativitatea să conducă o contabilitate în partidă dublă.
În România, pe lângă situaţiile financiare anuale întocmite de unităţile economice,
acestea au obligativitatea întocmirii unor raportări semestriale formate din: Situaţia
activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii; Rezultate financiare; Date informative.
Întrucât aceste raportări semestriale prezintă situaţia resurselor controlate de
întreprindere şi a rezultatelor la finele primului semestru în aproximativ aceeaşi structură
ca situaţiile financiare anuale vom prezenta numai structura şi componenţa situaţiilor
financiare anuale. Întreprinderile din România, au obligaţia să întocmească situaţiile
financiare anuale respectând prevederile O.M.F.P. nr. 1802/2014 în funcţie de îndeplinirea
anumitor criterii aşa zise „de mărime”.
OMFP 1802/2014 abrogă OMFP 3055/2009 privind Reglementărilor
contabile conforme cu directivele europene. și se aplică începând cu 1
ianuarie 2015. Una din modificările semnificative aduse de prezentul ordin
este aceea că începând cu 1 ianuarie 2015, depunerea situațiilor
financiare se face în funcție de împărțirea societăților în 3 categorii: microentități, entități
micii, entități mijlocii și mari, având în vedere criteriile de mărime, astfel:
Microentitățile sunt societățile care, la data bilanțului, nu depășesc limitele a cel
puțin două dintre următoarele trei criterii:
– total active 350.000 euro;
– cifra de afaceri netă 700.000 euro;
– număr mediu de salariați în exercițiul financiar 10.
Microentitățile întomesc situații financiare anuale în condițiile prevăzute la
secțiunea 12.1 ”Scutiri pentru microentități” a prezentului ordin, și anume: microentitățile
întocmesc bilanț prescurtat și cont de profit și pierdere prescurtat care să prezinte separat:
cifra de afaceri netă, alte venituri, costul materiilor prime și al consumabilelor, cheltuieli cu
personalul, ajustări de valoare, alte cheltuieli, impozite, profit sau pierdere. Microentitățile
nu au obligația elaborării notelor explicative la situațiile financiare anuale.
Entitățile mici sunt societățile care, la data bilanțului, nu se încadrează la
microentități și nu depășesc limitele a cel puțin două dintre următoarele trei criterii:
– total active 4.000.000 euro;
36
– cifra de afaceri netă 8.000.000 euro;
– număr mediu de salariați în exercițiul financiar 50.
Entitățile mici întocmesc situații financiare anuale, care cuprind:
– bilanțul prescurtat;
– contul de profit și pierderi;
– notele explicative la situațiile financiare anuale.
Opțional doar, depun situația fluxului de trezorerie și/sau situația modificării
capitalului propriu.
Entitățile mijlocii și mari sunt societățile care, la data bilanțului, depășesc limitele
a cel puțin două dintre următoarele trei criterii:
– total active 4.000.000 euro;
– cifra de afaceri netă 8.000.000 euro;
– număr mediu de salariați în exercițiul financiar 50.
Entitățile mijlocii și mari întocmesc situații financiare anuale, care cuprind:
- bilanț;
- contul de profit și pierderi;
- situația fluxurilor de trezorerie;
- situația modificării capitalurilor proprii;
- notele explicative la situațiile financiare anuale
În funcție de criteriile de mărime, grupurile se împart în două categorii: grupuri
mici și mijlocii, respectiv grupuri mari.
Grupurile mici și mijlocii sunt grupurile constituite din societățile-mamă și
filialele care urmează să fie incluse în consolidare, și care, pe bază consolidată nu
depășesc limitele a cel puțin două dintre următoarele trei criterii la data bilanțului
societății-mamă:
– total active 24.000.000 euro;
– cifra de afaceri neta 48.000.000 euro;
– număr mediu de salariați în exercițiul financiar 250.
Grupurile mari sunt grupurile constituite din societățile-mamă și filialele care
urmează să fie incluse în consolidare, și care, pe bază consolidată depășesc limitele a cel
puțin două dintre următoarele trei criterii la data bilanțului societății-mamă:
– total active 24.000.000 euro;
– cifra de afaceri netă 48.000.000 euro;
– număr mediu de salariați în exercițiul financiar 250.

37
 Poziţia financiară a unei întreprinderi este reprezentată conform
Standardelor Internaţionale de Contabilitate (în prezent Standardele
Internaţionale de Raportare Financiară-IFRS) de relaţia dintre activele,
datoriile şi capitalurile proprii ale sale.
Informaţii despre aceste structuri financiare sunt oferite în principal de bilanţul
propriu-zis dar, în completare, şi celelalte elemente ale situaţiilor financiare pot furniza
informaţii utile relativ la aceste elemente. Este vorba despre „Situaţia modificărilor
capitalurilor proprii” precum şi o parte importantă din notele explicative ca de exemplu:
„Activele imobilizate”, „Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli”, ”Repartizarea
profitului”, „Situaţia creanţelor şi datoriilor”, „Principii, politici şi metode contabile”,
„Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori economico-financiari”.
Analiza poziţiei financiare se poate defalca astfel: Analiza de ansamblu a poziţiei
financiare și Analiza echilibrului financiar.
Primul pas în analiza poziţiei financiare îl reprezintă analiza de ansamblu a poziţiei
financiare în cadrul căreia vom pune în evidenţă evoluţia şi mutaţiile structurale produse
în cadrul structurilor poziţiei financiare respectiv în cadrul activelor, datoriilor şi
capitalurilor proprii pe baza informaţiilor puse la dispoziţie prin intermediul situaţiilor
financiare. Sporirea valorii unei astfel de analize necesită investigarea situaţiilor financiare
pe mai multe exerciţii financiare succesive.

1.1.Analiza de ansamblu a poziţiei financiare

1.1.1.Analiza evoluţiei (dinamicii) poziţiei financiare

Se bazează pe calculul unor indici în care posturile din bilanţ se exprimă sub forma
modificărilor procentuale faţă de: valoarea aceluiaşi post dintr-un an de bază, considerat
100 % pentru indicii cu baza fixă; sau succesiv pentru perioada precedentă, în cazul
indicilor cu baza în lanţ.

A. Analiza dinamicii activelor

Aşa cum rezultă şi din schema de bilanţ, activele sunt structurate în trei mari
categorii şi anume: Activele imobilizate; Activele circulante; Cheltuieli în
avans.
Analiza dinamicii activelor presupune adâncirea analizei pe grupele de active şi în

38
cadrul lor pe elemente componente.
Activele imobilizate reprezintă acea parte a activelor pe care întreprinderea
intenţionează să le deţină pe un anumit termen (de regulă mai mare de 1 an) şi care nu se
consumă la prima lor utilizare. Activele imobilizate se structurează în: Imobilizări
necorporale; Imobilizări corporale și Imobilizări financiare.
Imobilizările necorporale sunt active identificabile nemonetare, fără suport
material şi deţinute pentru utilizare în procesul de producţie sau furnizare de bunuri sau
servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru scopuri administrative.
În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind: Cheltuieli de constituire;
Cheltuielile de dezvoltare; Concesiunile, brevetele, licenţele, mărcile, drepturile şi alte
valori similare; Fondul comercial; Active necorporale de explorare şi evaluare a
resurselor minerale; Avansuri..
Analiza în dinamică a imobilizărilor necorporale vizează:
IIC > 100% ceea ce înseamnă un ritm superior al intrărilor de imobilizări
faţă de ieşirile de imobilizări de la un an la altul.
IIC = 100% ceea ce înseamnă un ritm constant al intrărilor faţă de ieşirile de imobilizări de
la un an la altul.
IIC < 100% ceea ce înseamnă un ritm inferior al intrărilor de imobilizări faţă de ieşirile de
imobilizări de la un an la altul.
În general pentru entitățile economice româneşti se constată atât o pondere redusă
a imobilizărilor necorporale în totalul imobilizărilor, cât şi o tendinţă de scădere a valorii
acestora ca urmare a amortizării lor.
Imobilizările corporale sunt active imobilizate care:
- sunt deţinute de o persoană juridică pentru a fi utilizate în producţia proprie
de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi
folosite în scopuri administrative;
- sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an;
- au valoare mai mare decât limita prevăzută de reglementările legale în vigoare. În
prezent limita minimă este de 2500 lei.
Imobilizările corporale cuprind: Terenuri și construcţii; Instalații tehnice și mașini;
Alte instalații utilaje și mobilier; Investiții imobiliare; Imobilizări corporale/investiții
imobiliare în curs de execuție; Active corporale de explorare şi evaluare a resurselor
minerale, Active biologice; Avansuri.
Caracteristica generală a imobilizărilor necorporale şi corporale (mai puţin a
terenurilor) este faptul că valoarea lor se recuperează prin amortizare pe durata de viaţă
39
utilă. Amortizarea reprezintă recuperarea treptată a valorii unei imobilizări necorporale
şi/sau corporale prin includerea în cheltuielile curente a unei cote părţi din valoarea
activului care se amortizează.
Valoarea imobilizărilor corporale se poate modifica în sensul creşterii sau
scăderii de la un an la altul. Creşterea valorii imobilizărilor corporale se
poate explica prin: reevaluări, modernizări, noi achiziţii. Scăderea valorii
imobilizărilor corporale se poate explica prin scoatere din funcţiune,
vânzare, recuperare a investiţiilor prin amortizare, trecerea imobilizărilor în categoria
obiectelor de inventar. Valoarea netă contabilă a imobilizărilor corporale este reprezentată
de valoarea de intrare a imobilizării diminuată cu amortizarea şi provizioanele legale
constituite.
Analiza în dinamică a imobilizărilor corporale vizează două aspecte:
a) Analiza în dinamică a valorii rămase se poate prezenta la un moment dat sub trei
aspecte:
IIC > 100% ceea ce înseamnă un ritm superior al intrărilor de imobilizări faţă de ieşirile de
imobilizări de la un an la altul.
IIC = 100% ceea ce înseamnă un ritm constant al intrărilor faţă de ieşirile de imobilizări de
la un an la altul.
IIC < 100% ceea ce înseamnă un ritm inferior al intrărilor de imobilizări faţă de ieşirile de
imobilizări de la un an la altul.
b) Analiza corelativă a dinamicii imobilizărilor corporale şi dinamica
indicatorilor de volum (CAN) se poate prezenta sub trei aspecte:
 IIC>100%, ICAN>100%, IIC<ICAN adică imobilizările corporale
generează beneficii economice viitoare într-un ritm superior dotării de care dispune
(există o creştere a gradului de utilizare a imobilizărilor corporale). O astfel de
corelaţie între cei doi indicatori poate însemna: sporirea eficienţei imobilizărilor
corporale utilizate de entitate; accelerarea vitezei de rotaţie imobilizărilor corporale;
scăderea necesarului relativ de imobilizări corporale (când se realizează aceeaşi
producţie sau o producţie suplimentară cu un volum de imobilizări corporale mai
mic);
 IIC<100%, ICAN<100%, IIC >ICAN ceea ce înseamnă un ritm al dotărilor superior
rezultatelor. Pentru o analiză pertinentă se va adânci incursiunea pe categorii de
imobilizări corporale pentru a se identifica categoriile care nu generează beneficii
economice viitoare. O astfel de corelaţie între cei doi indicatori poate însemna:
diminuarea eficienţei imobilizărilor corporale utilizate de entitatea economică;
40
 reducerea vitezei de rotaţie a imobilizărilor corporale; scăderea nivelului de
eficienţă al imobilizărilor corporale. Și totuși această corelație poate fi acceptattă
din punct de vedere economic atunci când se efectuează reevaluarea imobilizărilor
corporale sau se efectuează investiții masive în cadrul entității economice;
 IIC = ICAN ceea ce înseamnă că ritmul investițiilor în imobilizări corporale
egalizează ritmul vânzărilor;
 IIC<100%, ICAN >100%, IIC<ICAN, reprezintă cea mai favorabilă corelație la nivel
de entitate economică, deoarece cu un volum mai mic de imobilizări corporale se
obține o cifră de afaceri mai mare, viteza de rotație a acestora fiind accelerată.
Totuși entitatea nu trebuie să-și facă un scop din reducerea valorii imobilizărilor
corporale, deoarece acest lucru poate atrage după sine scăderea cifrei de afaceri,
având în vedere că entitatea funcționează pe o piață competitivă.
Imobilizările financiare reprezintă titluri de valoare pe care entitatea
economică intenţionează să le deţină pe un anumit termen (de regulă mai mare
de 1 an) şi din deţinerea cărora aceasta doreşte obţinerea unor venituri de
natură financiară (sub formă de dobânzi sau dividende) şi, în cazul în care sunt
reprezentate de acţiuni, exercitarea unui control sau a unei influenţe notabile asupra
emitentului.
Ele cuprind: Acţiuni deţinute la filiale; Împrumuturi acordate entităţilor din grup;
Acţiunile deţinute la entităţile asociate şi la entităţile controlate în comun; Împrumuturi
acordate entităţilor asociate şi entităţilor controlate în comun; Alte titluri imobilizate; Alte
împrumuturi.
În general, o sporire a acestor imobilizări (IIF > 100%) reprezintă o angajare a
resurselor întreprinderii în activitatea altor firme, iar o scădere a valorii acestora (IIF<
100%) reprezintă fie o recuperare a creanțelor angajate din relațiile cu terțe firme pe piața
de capital, fie o vânzare a titlurilor deținute.

Activele circulante cuprind acele active care:

- sunt achiziţionate sau produse pentru consum propriu sau în scopul
comercializării şi se aşteaptă a fi realizate în termen de maxim 1 an;
- sunt reprezentate de creanţe aferente ciclului de exploatare;
- sunt reprezentate de numerar sau echivalente de numerar a căror utilizare nu este
restricţionată.
În categoria activelor circulante se cuprind: Stocurile; Creanţele; Investiţiile
financiare pe termen scurt; Casa şi conturi la bănci.

41
 Stocurile sunt active circulante: deţinute pentru a fi vândute pe parcursul
desfăşurării normale a activităţii; în curs de producţie în vederea vânzării în aceleaşi
condiţii ca mai sus; sub forma de materii prime, materiale şi alte consumabile ce urmează a
fi folosite în procesul de producţie sau pentru prestarea de servicii.
În cadrul stocurilor se cuprind:
 Stocurile de materii prime şi materiale consumabile formate din: materii prime,
materialele consumabile , Materialele de natura obiectelor de inventar, Stocurile
aflate la terţi.
 Stocurile de producţie în curs de execuţie care reprezintă producţia care nu a trecut
prin toate fazele procesului tehnologic, precum şi produsele nesupuse probelor şi
recepţiei tehnice sau necompletate în întregime. Totodată, în cadrul producţiei în
curs de execuţie se cuprind, de asemenea, lucrările şi serviciile, precum şi studiile în
curs de execuţie sau neterminate.
 Stocurile de produse finite formate din: produse finite și semifabricate, mărfuri şi
ambalaje, stocurile aflate la terţi, produse agricole, efective de animale etc.
 Avansurile (contul 4091) reprezintă avansurile acordate furnizorilor pentru
achiziționarea de stocuri.

Analiza în dinamică a stocurilor de materii prime și materiale consumabile vizează două

aspecte:
a) Analiza ritmului modificării stocurilor de materii prime și materiale consumabile
 ISM >100% adică o creştere a stocului final de materii prime comparativ cu
perioada precedentă. Această creştere se poate datora: aprovizionării în devans sau
peste necesar; modificării în structura de fabricaţie; scăderii consumului specific;
creşterii costului de achiziţie a materiilor prime de la furnizori; metode diferite de
evaluare a stocurilor (FIFO; LIFO; CMP); ritmul intrărilor devansează ritmul
consumurilor în producţie.
 ISM = 100% ceea ce reprezintă: aprovizionare ritmică; consum specific constant;
costuri de achiziţie constante; menţinerea structurii de fabricaţie.
 ISM < 100% reprezentând o scădere a stocurilor de materii prime faţă de perioada
precedentă care se poate datora: reducerii cantităţii de materii prime aprovizionate;
reducerii preţului de achiziţie al materiilor prime sau folosirea înlocuitorilor cu
preţuri reduse; creşterii consumurilor specifice; ritmul consumurilor devansează
ritmul intrărilor de materii şi materiale.

42
 b) Analiza corelativă a ritmului de modificare a stocurilor de materii
prime și materiale consumabile, a cheltuielilor materiale și al cifrei de
afaceri:
 ISM >100%, ICM >100%, ICAN >100%, ICAN > ICM. Aceasta înseamnă o creştere a
stocurilor de materii prime şi materiale pe fondul creşterii gradului de valorificare a
materiilor prime şi materialelor care se poate datora: reducerii consumului de
materiale la unitatea valorică a cifrei de afaceri; accelerării vitezei de rotaţie a
stocului de materii prime şi materiale prin:reducerea consumului specific şi/sau
valoric,reducerea duratei ciclului de fabricaţie, modificarea structurii stocurilor;
creşterii preţului materialelor;
 ISM >100%, ICM >100%, ICAN >100%, ICAN < ICM . Această situaţie reflectă o
creştere a stocurilor de materii prime şi materiale pe fondul scăderii gradului de
valorificare a materiilor prime şi materialelor. Factorii care pot duce la o astfel de
situaţie ar fi: creşterii costurilor de achiziţie în condiţiile menţinerii nemodificate a
cantităţii aprovizionate; creşterii ponderii materialelor cu preţuri mari în totalul
stocului; creşterii consumului specific normat de material la o unitate valorică a
cifrei de afaceri;
 ISM >100%, ICM >100%, ICAN >100%, ICAN =ICM. Situaţia presupune o creştere a
stocurilor pe fondul creşterii costului de achiziţie al materiilor prime şi materialelor
în același ritm cu creșterea prețurilor;
 ISM >100%, ICM > 100%, ICAN < 100%. Situaţia presupune o creştere a stocurilor
pe fondul reducerii gradului de valorificare a materiilor prime, situaţie datorată:
reducerii vânzărilor; creşterii normelor de consum; creşterii costului de achiziţie;
 ISM < 100%, ICM < 100%, ICAN >100%. Situaţia reflectă o situaţie favorabilă de
scădere a stocurilor pe fondul creşterii gradului de valorificare a materiilor şi
materialelor datorită: creşterii vânzărilor; reducerii normelor de consum; reducerii
costului de achiziţie.

Analiza în dinamică a stocurilor de producţie în curs de execuţie (SPCE) are în vedere

următorii factori de influență:
- volumul fizic al producţiei;
- durata ciclului de fabricaţie;
- structura sortimentală influenţează nivelul şi evoluţia producţiei în curs, nivelul şi
evoluţia costului de producţie astfel:
- dacă structura sortimentală se modifică în favoarea unor produse cu

43
 un cost de producţie comparativ mai mic, are loc o scădere a valorii
producţiei în curs de execuție;
- dacă structura sortimentală se modifică în favoarea unor produse cu
un cost de producţie comparativ mai mare, are loc o creştere a valorii
producţiei în curs de execuție, cu consecinţe negative asupra echilibrului
financiar;
- costul de producţie.

Analiza în dinamică a stocurilor de produse finite. Valoarea produselor aflate în stoc este
influenţată de următorii factori:
- volumul fizic al produselor aflate în stoc;
- termenele de livrare;
- structura produselor în stoc;
- costul efectiv al produselor.
Analiza în dinamică a stocurilor de mărfuri și ambalaje vizează aspecte legate de latura
comercială a firme. Modificarea stocurilor de mărfuri și ambalaje depinde de următorii
factori:
- raportul dintre ritmul aprovizionărilor şi ritmul desfacerilor de mărfuri;
- structura mărfurilor vândute;
- adaosul comercial practicat;
- metodele de evaluare a stocurilor la ieşirea din patrimoniu (FIFO, LIFO, CMP);
- provizioanele de depreciere;
- regimul circulației ambalajelor (returnabile sau nereturnabile).

Creanţele, în general reprezintă dreptul unei creditor de a solicita unui

debitor o sumă de bani sau anumite bunuri sau servicii. Principalele categorii
de creanţe, clasificate în raport de categoriile de terţi cu care întreprinderea
întreţine relaţii economice, sunt:
 Creanţele comerciale care cuprind: Creanţele faţă de furnizori (avansurile plătite),
Creanţele faţă de clienţi, Creanţele reprezentate de efectele comerciale (cambii,
bilete la ordin) de primit.
 Creanţele legate de grup care includ: Sume de încasat de la entităţile din grup; Sume de
încasat de la entităţile asociate şi entităţile controlate în comun
 Creanţele faţă salariaţi reprezentate de: Avansurile din salarii acordate angajaţilor
(chenzina I); Imputaţiile stabilite pentru angajaţi precum şi diverse alte sume de
încasat de la salariaţi.
44
  Creanţele faţă de buget reprezentate de impozite şi taxe de recuperat de la buget
(impozite şi taxe plătite în plus).
 Creanţele faţă de acţionari/asociaţi reprezentate de împrumuturile acordate
acţionarilor/asociaţilor (în acest caz pe termen scurt) şi de dobânzile de încasat
aferente.
 Alte creanţe care includ creanţele faţă de alţi debitori reprezentate de diverse
creanţe care nu pot fi încadrate în cazurile de mai sus, rezultate, de exemplu, din
cedarea activelor imobilizate, din vânzarea obligaţiunilor etc.
Informaţii detaliate privind creanţele faţă de grup, faţă de buget, faţă de salariaţi şi
alte creanţe le găsim în Nota explicativă „Situaţia creanţelor şi datoriilor” deoarece în
bilanţ valorile lor sunt raportate într-un singur post bilanţier. Analiza în dinamică a
volumului creanţelor trebuie apreciată prin prisma categoriilor de creanţe, ca elemente
componente. Deoarece creanțele comerciale sunt în directă legătură cu generarea cifrei de
afaceri nete ca atare le vom acorda o atenţie specială.
a) Analiza în dinamică a creanţelor comerciale:
 ICCOM > 100% indică o creştere a activităţii comerciale a întreprinderii faţă de
perioada precedentă care se poate datora: creşterii volumul fizic al vânzărilor;
creşterii preţului de vânzare unitar al produselor și/sau serviciilor; prevederile
contractuale privind termenele de încasare; garanţiile materiale constituite în cazul
insolvabilităţii clienţilor debitori; structura vânzărilor; calitatea produselor. O
creştere a volumului creanţelor este justificată economic reflectând o dezvoltare a
laturii comerciale a entității economice cu condiţia însă ca acestea să fie încadrate
în termenele de încasare contractuale. În acest sens se va apela la informaţiile
suplimentare cuprinse în Nota explicativă „Situaţia creanţelor şi datoriilor” unde
sunt urmărite creanţele după diverse criterii inclusiv cele restante. O creştere a
creanţelor pe termen mediu şi lung poate crea probleme de lichiditate financiară;
 ICCOM=100% indică o menţinere în timp a laturii comerciale a entității economice;
 ICCOM<100% indică o restrângere a activităţii comerciale faţă de perioada
precedentă.
b) Pentru o apreciere pertinentă a modului de evoluţie a creanţelor se
impune corelarea dinamicii creanţelor comerciale cu dinamica cifrei de
afaceri nete putând rezulta următoarele situaţii:
 ICCOM > 100, ICAN > 100 şi ICCOM > ICAN situaţie ce reflectă o acumulare a
volumului creanţelor generând o viteză de rotaţie a acestora în scădere faţă de anul
anterior, situaţie nefavorabilă dacă se menţine în timp.
45
  ICCOM > 100, ICAN > 100 şi ICCOM < ICAN situaţie ce reflectă o dezvoltare a
activităţii comerciale pe fondul creşterii în paralel a vitezei de rotaţie a creanţelor,
situaţie favorabilă pentru întreprindere, dacă nivelul creanţelor comerciale se
menţine în termenele contractuale.
 ICCOM < 100, ICAN > 100 situaţie ce reflectă o dezvoltare a activităţii comerciale
cu o încasare a creanţelor într-un ritm superior timpilor de facturare, situaţie
favorabilă.
 ICCOM > 100, ICAN <100 situaţia indicând o acumulare a creanţelor comerciale fără
realizarea unei activităţi comerciale corespunzătoare. Cauzele trebuie căutate în
modul de selecţionare a clienţilor in direcţia tintirii pe viitor a categoriilor de clienţi
platnici, care să prezinte garanţii rezonabile de plata altfel întreprinderea se poate
confrunta cu grave probleme de ilichiditate iar în timp de insolvabilitate şi risc de
faliment.
Analiza în dinamică a altor categorii de creanţe: creanţe faţă de grup, creanţe faţă de
buget, creanţe faţă acţionari şi asociaţi, creanţe faţă de salariaţi şi alte creanţe. O creştere a
acestor categorii de creanţe trebuie apreciată prin prisma încadrării în graficele de
recuperare.

Investiţiile pe termen scurt sunt titlurile de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.)

achiziţionate de entitate în scop speculativ (pentru revânzarea lor cât mai rapidă cu un preţ
mai mare decât costul de achiziţie) sau în scopul anulării lor (posibilă numai în cazul
acţiunilor sau obligaţiunilor proprii).

Casa şi conturi la bănci cuprind activele care se regăsesc în forma de „bani” sau
sunt uşor transformabile în bani astfel: Valorile de încasat; Disponibilităţile din contul
curent; Numerarul şi alte valori; Acreditivele; Avansurile de trezorerie.
Investiţiile financiare pe termen scurt împreună cu casa şi conturile la
bănci reprezintă activele care se regăsesc în forma de numerar sau
echivalente de numerar şi formează trezoreria întreprinderii. (mai poartă
denumirea de numerar şi echivalente de numerar).
Analiza în dinamică a trezoreriei se realizează astfel:
 ITr>100% reflectă o creştere valorică a trezoreriei care determină consolidarea
stării de lichiditate şi solvabilitate financiară cât şi menţinerea unui echilibru
monetar şi pe această bază menţinerea capacităţii de autofinanţare a firmei. Această
creştere a valorii trezoreriei se poate datora: accelerării vitezei de rotaţie a altor
elemente de active circulante (stocuri şi creanţe); reducerii termenelor de încasare a
46
 creanţelor în raport cu termenele de achitare a datoriilor faţă de furnizori; unui
volum mai ridicat al creanţelor în raport cu datoriile;
 ITr =100% echilibru;
 ITr <100% indică o degradare a stării de lichiditate care, dacă se întinde pe o
perioadă mai mare de timp, poate genera incapacitate de onorare a plăţilor imediate,
întârzâieri în onorarea obligaţiilor care generează penalităţi suplimentare, nevoia de
a apela la credite de trezorerie purtătoare de dobânzi. Potenţialii factori care ar duce
la o reducere a volumului trezoreriei sunt aceiaşi, menţionaţi anterior doar că acum
acţionează în sens opus.
Dacă un nivel scăzut al disponibilităţilor băneşti reprezintă o situaţie nefavorabilă,
la fel de nefavorabilă este şi situaţia în care firma are la dispoziţie pentru o durată mai mare
de timp un volum al disponibilităţilor mai mare decât necesarul curent. Acest lucru
înseamnă: imobilizări de lichidităţi şi neangajarea lor în afaceri; lipsa unei politici de
plasamente care să asigure, pe de-o parte menţinerea valorii banilor iar pe de altă parte
realizarea unor venituri suplimentare din dividende sau dobânzi şi/sau din vânzarea
titlurilor de plasament la preţuri mai mari decât cele de achiziţie.

Cheltuielile în avans sunt reprezentate de chirii, abonamente, prime de asigurare şi

alte asemenea achitate în prezent, dar care se referă la perioade viitoare. În general o
creştere a cheltuielilor în avans reprezintă o direcţionare a surplusului monetar spre
obţinerea unor beneficii viitoare și au două componente Sume de reluat într-o perioadă de
până la un an și Sume de reluat într-o perioadă mai mare de un an.

Activele circulante împreună cu Cheltuielile în avans (Sume de reluat

într-o perioadă de până la un an) formează activele curente ale entității
economice şi reprezintă capacitatea acesteia de a face faţă datoriilor curente,
capacitate exprimată prin lichiditatea generală, denumită şi fond de rulment sau capital de
lucru. Creşterea activelor curente comparativ cu exerciţiul precedent consolidează starea de
lichiditate financiară generală a entității.

B. Analiza dinamicii datoriilor și capitalurilor proprii

Obligaţiile întreprinderii faţă de terţi sunt grupate în bilanţ astfel:

Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mică de un an

Datorii: sumele care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
47
Provizioane
Venituri în avans
Capitaluri și rezerve (capitaluri proprii)
Patrimoniul public
Patrimoniul privat
Categoria cea mai mare a obligaţiilor entității este reprezentată de datorii, iar din
punctul de vedere al informării utilizatorilor este foarte importantă separarea acestora în
cele două grupe: Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mică de un an (datorii pe
termen scurt) și Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an (datorii pe
termen mediu și lung).
O datorie trebuie clasificată ca datorie pe termen scurt atunci când: se aşteaptă să
fie decontată în cursul normal al ciclului de exploatare al persoanei juridice; sau este
exigibilă în termen de 12 luni de la data recunoaşterii ei. Toate celelalte datorii trebuie
clasificate ca datorii pe termen lung.
La sfârşitul exerciţiului financiar întreprinderile trebuie să menţină în situaţiile
financiare clasificarea datoriilor pe termen lung purtătoare de dobândă în această categorie
chiar şi atunci când acestea sunt exigibile în 12 luni dacă: termenul iniţial a fost pentru o
perioadă mai mare de 12 luni; şi există un acord de refinanţare sau de reeşalonare a plăţilor,
care este încheiat până la data respectivă.
Similar creanţelor, şi datoriile sunt generate în relaţiile cu terţii şi în funcţie
de natura lor în contabilitate se clasifică astfel:
 Datorii financiar-bancare reprezentate de: Împrumuturi din
emisiunea de obligaţiuni, Creditele bancare şi dobânzile de plătit aferente;
 Datorii comerciale reprezentate de: Datoriile faţă de furnizori, Datoriile privind
efectele comerciale de plătit, Datoriile faţă de clienţi (avansuri încasate în contul
comenzilor).
 Datorii legate de grup: Sume datorate entităţilor din grup, Sume datorate
entităţilor asociate şi entităţilor controlate în comun;
 Datorii din operaţiuni de leasing financiar reprezintă ratele de achitat locatorului,
inclusiv dobânda aferentă pentru bunurile preluate în regim de leasing financiar.
 Datorii faţă de salariaţi reprezentate de: Salariile nete cuvenite angajaţilor;
Indemnizaţiile şi ajutoarele de acordat în diverse situaţii precum şi alte datorii în
legătură cu salariaţii;
 Datoriile faţă de buget (stat) reprezentate de impozitele, taxele şi contribuţiile de
plătit către buget;
48
  Datoriile faţă de acţionari/asociaţi reprezentate de: Împrumuturile primite de la
acţionari/asociaţi şi dobânzile de plătit aferente; Dividendele de plătit
acţionarilor/asociaţi; Sumele de plătit în cazul retragerii sau excluderii unui
acţionar/asociat.
 Alte datorii unde includem datoriile faţă de alţi creditori reprezentate de obligaţii
ale întreprinderii care nu se încadrează în nici o categorie de mai sus.
Analiza în dinamică a datoriilor (atât sub 1 an cât şi peste 1 an) trebuie realizată pe
categoriile de datorii, existând particularităţi de interpretare a rezultatelor aferente fiecărei
categorii.
Analiza dinamicii datoriilor financiar-bancare:
 IDFB >100 % indică o creştere a datoriilor financiar bancare faţă de
anul de bază prin: contractarea de noi credite într-o sumă mai mare decât
rambursările din aceeaşi perioadă; creşterea nivelului dobânzilor percepute;
nerespectarea termenelor de rambursare a ratelor scadente şi a dobânzilor aferente;
 IDFB = 100 % indică o constanţă a serviciului datoriei financiar bancare:
 IDFB<100 % indică o diminuare a serviciului datoriei financiar bancare, entitatea
economică apelând într-o măsură mai pronunţată la alte surse de finanţare pentru
finanţarea nevoilor pe termen scurt şi lung comparativ cu anul de bază.

Analiza în dinamică a datoriilor comerciale:

 IDC > 100 % indică o creştere a datoriilor comerciale faţă de anul
anterior, creştere care se poate explica prin: creşterea volumului achiziţiilor şi/sau
sau a costului de achiziţie pentru intrările provenite de la terţi constând în materii
prime, materiale, servicii etc.; majorarea termenelor contractuale de achitare a
datoriilor; creşterea valorică a avansurilor primite de la clienţi;
O creştere a datoriilor comerciale trebuie apreciată ca fiind favorabilă atâta timp cât
ele se încadrează în termenul contractual deoarece ele sunt surse gratuite de finanţare a
necesarului de fond de rulment Însă pentru o apreciere pertinentă a nivelului până la care
pot creşte aceste datorii se impune efectuarea în mod suplimentar de comparaţii cu nivelul
creanţelor aparţinând exploatării supervizând o existenţă permanentă a unui decalaj
superior al nivelului plăţilor cu nivelul încasărilor
 IDC=100 % indică o constanţă în ce priveşte ritmul contractării de datorii
comerciale;
 IDC<100 % reflectă o diminuare a nivelului datoriilor comerciale, entittaea
economică apelând într-o măsură mai pronunţată la alte surse de finanţare decât

49
 cele din activitatea comercială.

Analiza în dinamică a datoriilor legate de grup:

 IDG > 100% indică o creştere a datoriilor legate de grup faţă de anul
anterior, creştere care se poate explica prin: o creştere a sumelor contractate de la
societăţi din cadrul grupului; creşterea nivelului dobânzilor percepute; nerespectării
termenelor de rambursare a ratelor scadente şi a dobânzilor aferente
În general, datoriile faţă de grup sunt puţin costisitoare, aplicându-se în spiritul
ajutorării reciproce, un nivel al ratei dobânzii preferenţial, inferior ratei medii a dobânzii de
pe piaţă. Nefiind totuşi surse gratuite de finanţate, creşterea nivelului acestor datorii trebuie
apreciată prin prisma asigurării de beneficii economice viitoare rezonabile care să acopere
costurile generate;
 IDG=100% indică o constanţă în ce priveşte ritmul contractării de datorii faţă de
grup;
 IDG <100% reflectă o diminuare a datoriilor faţă de grup faţă de anul de bazăl în
finanţarea necesarului exploatării punându-se pe alte surse.

Analiza în dinamică a datoriilor faţă de salariaţi:

 IDS >100% indică o creştere a datoriilor faţă de salariaţi care se poate
datora: creşterii salariilor nete cuvenite angajaţilor; creşterii numărului de angajaţi
ca urmare a extinderii activităţii entității; creşterii calificării personalului; creşterii
indemnizaţiilor şi ajutoarelor de acordat în diverse situaţii; creşterii ratei inflaţiei;
creşterii productivităţii muncii; neachitării la termen a datoriilor faţă de salariaţii
întreprinderii
O creştere a datoriilor de achitat către salariaţii entității nu trebuie în nici un caz să
se datoreze neachitării lor la termen deoarece această situaţie poate genera mari revolte
sindicale care va duce în final la deteriorarea generală a imaginii întreprinderii pe piaţă.
Altfel acest surse de finanţare sunt surse gratuite de finanţare deci creşterea lor este
benefică pentru finanţarea curentă a necesarului exploatării atâta timp cât se realizează un
decalaj favorabil al încasărilor cu plăţile.
 IDS = 100% indică o constanţă în nivelul datoriilor faţă de salariaţi de la un an la
altul, aceasta neexcluzând însă modicări de ritm în cadrul structurii acestor datorii;
 IDS < 100% reflectă o diminuare a datoriilor faţă de salariaţi faţă de anul de bază,
iar factorii de influenţă ar fi aceiaşi cu cei menţionaţi anterior doar că acum au o
influenţă inversă.
50
 Analiza dinamicii datoriilor faţă de buget (datorii fiscale):
 IDF >100 % reflectă o creştere a sarcinilor fiscale ale întreprinderii
care se poate datora: creşterii bazei de calcul a impozitelor (creşterii profitului
impozabil, creşterii nivelului salariilor, creşterii volumului de imobilizări supuse
impozitării etc.); creşterii cotelor de impunere (a cotei impozitului pe profit, pe
salarii, pe imobilizări, TVA, accize, etc.); renunţării la acordarea unor facilităţi
fiscale ce fusese valabilă în anul de bază; nerespectării termenelor de plată.
O creştere a datoriilor fiscale este inevitabilă şi trebuie apreciată ca atare atâta timp
cât ea se datorează altor cauze decât cea reprezentată de neachitarea lor la scadenţă.
Entitatea economică trebuie să-şi gestioneze eficient raportul creanţe/datorii astfel încât sub
nici o formă să nu apeleze la surse suplimentare de finanţare neachitându-şi sarcinile
fiscale. Acest lucru nu numai că va atrage penalităţi de întârzâiere, dar, mai mult, va genera
o imagine știrbită a entității în faţa potenţialilor creditori.
 IDF =100 % reflectă o menţinere a sarcinilor fiscale faţă de anul de bază;
 IDF < 100 % indică o diminuare a datoriilor fiscale, factorii de influenţă fiind
aceiaşi cu cei menţionaţi anterior, dar de sens invers. O reducere a sarcinilor fiscale
va trebui însă să surprindă cauzele generatoare având importanţă dacă ea se
datorează unor eventuale facilităţi fiscale sau ea datorându-se de exemplu
restrângerii activităţii.

Analiza în dinamică a datoriilor faţă de acţionari/asociaţi:

 IDA >100 % reflectă o creştere a acestor datorii care se poate datora:
creşterii împrumuturior primite de la acţionari/asociaţi şi dobânzile de plătit
aferente; creşterii nivelului dividendelor de plătit către acţionarilor/asociaţi;
creşterii sumelor de plătit în cazul retragerii sau excluderii unui acţionar/asociat.
Creşterea nivelului acestor datorii trebuie apreciată pe de-o parte favorabil atunci
când ea este rezultatul implicit al unei creşteri de profit, iar pe de altă parte
nefavorabil dacă ea se datorează unor împrumuturi care generează cheltuieli cu
dobânzile şi acestea au un nivel semnificativ;
 IDA >100 % indică o diminuare a datoriilor faţă de acţionari/asociaţi, factorii de
influenţă fiind aceiaşi cu cei menţionaţi anterior, dar de sens invers.
În general, pentru o bună gestionare a datoriilor, entitatea economică va apela la
finanţarea nevoilor sale astfel: pentru finanţarea activelor imobilizate entitatea economică

51
va utiliza capitalul propriu şi pentru necesităţi suplimentare datorii cu termen de scadenţă
mai mare de 1 an, reprezentate în principal de datorii financiar-bancare; pentru finanţarea
activelor curente entitatea economică va apela în general, la surse de finanţare curente
(pasive curente) în ordinea directă a costurilor pe care le implică, începând cu datoriile cu
costuri reduse şi continuând cu cele financiar - bancare care implică costurile cele mai
mari, cu menţiunile efectuate pe parcurs care vizează menţinerea unei imagini bune a
entității economice în ochii creditorilor.

Provizioanele reprezintă pasive cu exigibilitate și valoare incerte şi se

constituie pentru elemente cum sunt: litigiile, amenzile şi penalităţile,
despăgubirile, daunele şi alte datorii incerte; cheltuielile legate de activitatea de service
în perioada de garanţie şi alte cheltuieli privind garanţia acordată clienţilor;
dezafectarea imobilizărilor corporale și alte acțiuni similare legate de acestea; acțiunile
de restructurare, pensii și obligații similare; impozite; terminarea contractului de
muncă; prime ce urmează a se acorda personalului ăn funcție de profitul realizat potrivit
prevederilor legale sau contractuale; alte provizioane.
Un provizion pentru riscuri şi cheltuieli este recunoscut dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii: există o obligaţie curentă generată de un
eveniment anterior; este probabilă efectuarea unor plăţi pentru onorarea
obligaţiei respective; şi suma poate fi estimată credibil.
Valoarea constituită ca provizion trebuie să reprezinte cea mai bună estimare la data
bilanţului a costurilor necesare stingerii obligaţiei curente. Aceste provizioane reprezintă în
fapt surse la dispoziţia întreprinderii până în momentul producerii riscurilor pentru care s-
au constituit, neavând o scadenţă determinată. Din aceste motive, în analizele financiare
această categorie este asimilată categoriei capitalurilor proprii ca şi surse prin definiţie cu o
scadenţă nedeterminată.
Analiza în dinamică a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli vizează următoarele
aspecte:
 IPV > 100% indică o creştere a acestor tipuri de provizioane faţă de anul de bază, fie
datorită constituirii de noi provizioane, fie datorită majorării celor precedente;
 IPV =100% indică o menţinere a provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli la acelaşi
nivel;
 IPV < 100% indică o diminuare a acestor categorii de provizioane, fie datorită
anulării lor ca urmare a rămânerii lor fără obiect, fie datorită diminuării lor ca
urmare a reconsiderării valorii activelor pentru care au fost constituite.

52
 Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt prezentate detaliat în Nota explicativă
„Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli” reflectând şi o detaliere a variaţiei în timp a
acestor categorii de provizioane). Pentru o analiză detaliată a dinamicii acestor provizioane
se impune deci exploatarea informaţiilor suplimentare reflectate prin această notă.

Veniturile în avans cuprind următoarele elemente: Subvenţiile pentru

investiţii; Veniturile înregistrate în avans; Venituri în avans aferente
activelor primite prin transfer de la clienți. Fiecare din aceste elemente au două
componente: Sume de reluat într-o perioadă de până la un an și Sume de reluat într-o
perioadă de peste un an.
Subvenţiile pentru investiţii reprezintă sumele primite cu titlu gratuit şi care au un
caracter nerambursabil pentru acordarea cărora, principala condiţie este ca entitatea
economică beneficiară să cumpere, construiască sau achiziţioneze active cu ciclu lung de
fabricaţie şi/sau de utilizare. Sunt asimilate subvenţiilor pentru investiţii donaţiile primite
de imobilizări necorporale, corporale şi în curs precum şi plusurile constatate la
inventariere pentru categoriile respective de active.
Veniturile înregistrate în avans sunt reprezentate de chirii, abonamente, prime de
asigurare şi alte asemenea încasate în prezent, dar care se referă la perioade viitoare. De
asemenea, acestea includ avansurile primite de la clienți la sfârșitul anului, pentru
produsele/serviciile care se vor livra/presta în anul următor
Veniturile în avans aferente activelor primite prin transfer de la clienți
evidențiază datoria corespunzătoare valorii activelor primite de entitate de la clienți, sub
formă de imobilizări corporale sau numerar care are ca destinație achiziția sau construirea
de imobilizări corporale, pentru a-i conecta la o rețea de electricitate, gaze, apă sau pentru a
le furniza accesul continuu la anumite bunuri și servicii.
Prin creșterea veniturilor în avans de la o perioadă la alta (IVav> 100%) se va
înregistra o creștere a obligațiilor în viitor față de diferiți terți, în timp ce reducerea lor
(IVav <100%) va determina o onorare a acestor obligații.
Datoriile pe termen scurt împreună cu Veniturile în avans (Sume de
reluat într-o perioadă de până la un an) formează datoriile curente ale
entității economice.

Capitalurile proprii reprezintă dreptul acţionarilor (interesul rezidual) în

activele entității economice după deducerea datoriilor acestora.

53
 Capitalurile proprii cuprind următoarele grupe de elemente:
Capitalul social reprezintă contribuţia acţionarilor/asociaţilor într-o
întreprindere. Capitalul social poate fi: Capital social subscris nevărsat;
Capital social subscris vărsat, Patrimoniul regiei; patrimoniul institutelor naționale de
cercetare-dezvoltare
Analiza în dinamică a capitalului social vizează următoarele aspecte:
 ICS>100% indică o majorare a capitalului social ca urmare a necesităţilor
suplimentare de capital apărute;
 ICS = 100 % indică o menţinere la acelaşi nivel a capitalului social;
 ICS < 100% indică o diminuare a capitalului social care se poate face prin
diminuarea numărului de acţiuni/părţi sociale sau a valorii nominale a unei
acţiuni/părţi sociale.
Primele legate de capital apar în cazul operaţiunilor de majorare a capitalului social
şi reprezintă diferenţa dintre valoarea echivalentului primit în schimbul acţiunilor/părţilor
sociale şi valoarea nominală a lor.
Analiza în dinamică a primelor legate de capital vizează următoarele aspecte:
 IPC > 100% indică o creştere a primelor legate de capital ce va determina o creştere
a capitalurilor proprii;
 IPC = 100% indică o menţinere la acelaşi nivel a primelor legate de capital;
 IPC < 100% indică o diminuare a primelor legate de capital şi implicit o diminuare
a capitalurilor proprii.
Rezervele din reevaluare reprezintă plusul de valoare obţinut în cazul reevaluării
imobilizărilor corporale. Analiza în dinamică a rezervelor din reevaluare poate surprinde la
un moment dat unul din următoarele aspecte:
 IRREV> 100% indică o creştere a rezervelor din reevaluare realizată în condiţiile
prezentate anterior;
 IRREV =100% indică o menţinere la acelaşi nivel a rezervelor din reevaluare faţă de
anul de bază;
 IRREV<100% indică o diminuare a rezervelor din reevaluare realizată pe măsura
scoaterii din funcțiune a bunului reevaluat sau al amortizării acestuia.
Rezervele reprezintă acea parte din capitalurile proprii care se constituie în
principal din profitul obţinut de o entitate pe care acţionarii/asociaţii consimt să-l lase la
dispoziţia acesteia (să-l capitalizeze) sau, în cazuri excepţionale, din alte surse (cum ar fi
primele legate de capital, rezervele din reevaluare etc.).
Analiza în dinamică a rezervelor poate surprinde următoarele situaţii:
54
  IR >100% indică o creştere a rezervelor ce va determina o creştere a capitalurilor
proprii;
 IR=100% indică o menţinere la acelaşi nivel a rezervelor;
 IR<100% indică o diminuare a rezervelor şi implicit o diminuare a capitalurilor
proprii. Pentru o analiză în dinamică detaliată a rezervelor se exploatează
informaţiile suplimentare furnizate de „Situaţia modificării capitalului propriu”.
Rezultatul reportat reprezintă: Profitul care încă nu a fost repartizat pe destinaţii
(Sold C); sau Pierderea anilor precedenți care încă nu a fost acoperită (Sold D). Pentru o
analiză în dinamică detaliată a rezultatului reportat se exploatează informaţiile
suplimentare furnizate de „Situaţia modificării capitalului propriu”.
Rezultatul exerciţiului îmbracă fie forma Profitului net (Sold C) sau a Pierderii
(Sold D) la sfârșitul perioadei de raportare. Rezultatul exerciţiului se calculează lunar,
cumulat de la începutul exerciţiului, iar la sfârşitul exerciţiului el poate fi: Profit sau
Pierdere. Se apreciază favorabil o obţinere de profit net iar în dinamică o creştere a
acestuia, deoarece această categorie reprezintă principala cale de autofinanţare a entității.
Referitor la explicarea dinamicii repartizării profitului analistul financiar va utiliza
informaţiile suplimentare furnizate de Nota explicativă „Repartizarea profitului” respectiv
repartizarea acestuia pe principalele destinaţii: rezerve legale, acoperirea pierderii contabile
sau dividende precum şi partea din profit rămasă nerepartizată.
CAPITALURILE PROPRII sunt formate din capitaluri, prime de capital,
rezerve din reevaluare, rezerve, profitul sau pierderea reportat(ă) şi
profitul sau pierderea exerciţiului.
Patrimoniul public este acea parte a domeniului statului aflată în proprietatea unei
regii autonome sau a unei unități administrativ-teritoriale.
Patrimoniul privat este reprezentat de o parte a domeniului privat al statului aflat
în administrarea, proprietatea sau în folosința unei entități.
Capitalurile proprii împreună cu patrimoniul public și patrimoniul privat
formează totalul capitalurilor unei entități economice.

1.1.2. Analiza structurii poziţiei financiare

Obiectivele analizei structurii poziţiei financiare sunt: stabilirea şi evaluarea

raportului dintre elementele de activ, datorii şi capitaluri proprii;

55
evidenţierea principalelor mutaţii calitative în starea mijloacelor şi a surselor generate de
schimbările interne şi de interacţiunea cu mediul economico-social; aprecierea stării
patrimonial-financiare; fundamentarea politicilor şi strategiilor financiare.
Ratele de structură se determină ca ponderi ale grupelor de active, datorii, capitaluri
proprii în totalul acestora.

A. Analiza structurii activelor

Ratele de structură generale ale activelor se diferenţiază în:

AI
Rata generală a imobilizărilor R AI  x100 ;
AB
AC
Rata generală a activelor circulante R AC  x100 ;
AB
Cav
Rata cheltuielilor în avans R Cav  x100 .
AB

Rata generală a activelor imobilizate (RAI) se determină ca ponderea a activelor

imobilizate în totalul activelor. O creştere a acestei rate faţă de anul de bază semnifică o
consolidare, modernizare a insfrastructurii entității economice care are consecinţe
favorabile în direcţia creşterii credibilităţii firmei în faţa investitorilor şi ai creditorilor. De
asemenea, o imobilizare prea mare de active imobilizate poate crea pe termen scurt
probleme de lichiditate financiar, dacă entitatea nu dispune de suficient numerar pentru
finanţarea afacerilor curente.
Rata se descompune pe elemente componente astfel:
IN
 Rata imobilizărilor necorporale: R IN  x 100
AI
Creşterea valorii ratei semnifică fie o expansiune comercială a entităţii, fie
o perfecţionare a sistemului informaţional economic, fie o consolidare a
activităţii de cercetare care se desfăşoară în cadrul entităţii etc.
Diminuarea ratei imobilizărilor necorporale poate însemna: fie
recuperarea prin amortizare, fie o neimplicare a întreprinderii în activitatea de cercetare sau
în operaţii de achiziţionare a activelor altei întreprinderi, fie faptul că alte elemente ale
activelor imobilizate (respectiv, imobilizările corporale şi/sau imobilizările financiare)
înregistrează un ritm de creştere superior ritmului de creştere a imobilizărilor necorporale.
 Rata imobilizărilor corporale: R IC  IC x100
AI

56
 Sporirea ratei imobilizărilor corporale constituie principala cale de
angajare de noi credite, iar scăderea ratei poate însemna o restrângere a
gajului financiar de care dispune entitatea, sau creşterea mai accentuată a
celorlalte elemente de active imobilizate (imobilizările necorporale şi/sau imobilizările
financiare). La entităţile cu o pondere ridicată a activelor corporale, operează mai dificil o
conversie a activelor sale în disponibilităţi, gradul de flexibilitate al entităţii fiind mai
redus.
 Rata imobilizărilor financiare: R IF  IF x100
AI

În timp ce creşterea ratei arată o expansiune a mecanismelor financiare cu

terţe entităţi (filiale sau entităţii din cadrul grupului sau din afara grupului),
scăderea ei semnifică neangajarea companiei în operaţiuni pe piaţa de
capital, sau creşterea mai accentuată a celorlalte elemente de active
imobilizate (imobilizări necorporale şi/sau corporale).

Rata generală a activelor circulante (RAC) pune în evidenţă dimensiunea propriu-

zisă a afacerii derulate de entitatea economică în decursul exerciţiului financiar. Această
rată diferă de la o ramură la alta şi de la un sector la altul. O imobilizare consistentă în
stocuri şi creanţe generează probleme de lichiditate pe termen scurt.
Rata se descompune pe elemente componente astfel:

 Rata stocurilor : R S  S x100

AC
Rata stocurilor ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura
activităţii, ea fiind mai ridicată la nivelul entităților din sfera producţiei şi
distribuţiei de bunuri materiale. Durata ciclului de fabricaţie se reflectă în
mod direct în această rată, şi o creştere a volumului activităţii generează o
sporire justificată a stocurilor. Dar, totodată nivelul stocurilor poate fi afectat şi de diverşi
factori conjuncturali ai pieţei, putând exista la un moment dat aprovizionări peste necesar
mai ales la unele materii prime la care sunt fluctuaţii pronunţate de preţ. Ca atare, dată fiind
complexitatea factorilor de influenţă nu putem determina un nivel de referinţă al ratei
stocurilor dintr-o anumită ramură sau sector de activitate.
Rata stocurilor este influențată de ratele parțiale ale componentelor stocurilor,
astfel:

 Rata stocurilor de materii prime şi materiale: R SMP  SMP x100

S

57
 O creştere a ratei stocurilor de materii prime şi materiale se poate datora fie
diminuării ratelor celorlalte categorii de stocuri în condiţiile menţinerii neschimbate a
volumului stocului de materii prime fie datorită creşterii volumului de stocuri de materii
prime şi materiale menţinându-se neschimbate valoarea celorlalte stocuri, fie ambilor
factori. Atunci când creşterea RSMP se datorează creşterii stocului de materii prime cauzele
trebuie căutate printre: aprovizionări peste necesar datorită fluctuaţiilor de preţ; modificări
în structura de fabricaţie în favoarea unor sortimente cu costuri de achiziţie mai mari sau
care necesită un volum mai mare de materiale în producţie; încetinire a vitezei de rotaţie a
acestor stocuri
 Rata stocurilor de producţie în curs R SPCE  SPCE x100
S

O creştere a ratei stocurilor de producţie în curs de execuţie se poate datora fie

diminuării ratelor celorlalte categorii de stocuri în condiţiile menţinerii neschimbate a
volumului stocului de producţiei în curs de execuţie fie datorită creşterii producţiei în curs
de execuţie menţinându-se neschimbate valoarea celorlalte stocuri, fie ambilor factori.
Atunci când creşterea RSPCE se datorează creşterii volumului producţiei în curs de execuţie
cauzele trebuie căutate cel puţin printre următoarele: creşteri a duratei ciclului de
fabricaţie; modificări în structura producţiei în favoarea unor sortimente cu un ciclu mai
lung de fabricaţie; încetinire a vitezei de rotaţie a acestor stocuri.
 Rata stocurilor de produse finite: R SPF  SPF x100
S

O creştere a ratei stocurilor de produse finite se poate datora fie diminuării ratelor
celorlalte categorii de stocuri în condiţiile menţinerii neschimbate a volumului stocului de
produse finite, fie datorită creşterii stocurilor de produse finite menţinându-se neschimbate
valoarea celorlalte stocuri, fie ambilor factori.
AS
 Rata avansurilor pentru cumpărări de stocuri: R AS  x100
S
O creştere a ratei avansurilor pentru cumpărări de stocuri se poate datora, fie
diminuării ratelor celorlalte categorii de stocuri în condiţiile menţinerii neschimbate a
volumului avansurilor pentru stocuri, fie datorită creşterii valorice a avansurilor pentru
cumpărări de stocuri menţinându-se neschimbate valoarea celorlalte stocuri, fie ambilor
factori. Creşterea ratelor de stocuri semnifică imobilizări de numerar sau echivalente de
numerar în diverse faze (aprovizionare, producţie, desfacere).
 Rata creanţelor : R CR  CR x100
AC

58
 O creştere a ratei creanţelor se poate datora fie diminuării ratei stocurilor sau
ratei trezorerie, în condiţiile menţinerii neschimbate a volumului creanţelor,
fie datorită creşterii volumului creanţelor, menţinându-se neschimbate
valoarea stocurilor şi a trezoreriei, fie ambilor factori. Atunci când creşterea
ratei creanţelor se datorează creşterii volumului creanţelor cauzele trebuie căutate printre:
extinderea relaţiilor cu partenerii externi; creşterea termenului de încasare prevăzut prin
contract.
În ambele situaţii se realizează însă o creştere a imobilizărilor monetare cu
implicaţii nefavorabile asupra echilibrului financiar pe termen scurt. În scopul identificării
cauzelor finale, pentru a identifica locurile unde trebuie acţionat pentru a ameliora
eventualele dezechilibre financiare pe termen scurt generate de o creştere a volumului
creanţelor, este necesar a se aprofunda analiza ratei creanţelor prin calculul unor rate ale
creanţelor analitice având în vedere: natura creanţelor; certitudinea încasării lor; termenul
de încasare. Datele necesare calculării unor astfel de rate analitice le regăsim în Nota
explicativă „Situaţia creanţelor şi datoriilor”.

 Rata trezoreriei ; R TR  TR x100

AC
O creştere a ratei trezoreriei se poate datora fie diminuării ratei stocurilor
sau ratei creanţelor, în condiţiile menţinerii neschimbate a volumului
trezoreriei fie datorită creşterii volumului trezoreriei menţinându-se
neschimbate valoarea stocurilor şi a creanţelor, fie ambilor factori.
Atunci când creşterea ratei trezoreriei se datorează creşterii în mărime absolută a
volumului trezoreriei cauzele trebuie căutate printre: extinderea volumului plasamentelor
pe termen scurt; creşterea numerarului existent în caseria entității economice şi în conturi
la bănci. O creştere a ratei trezoreriei semnifică o consolidare a stării de lichiditate
financiară cu implicaţii favorabile asupra menţinerii unui echilibru financiar pe termen
scurt. O creştere necontrolată a numerarului înseamnă însă pentru acţionari că nu există o
angajare a firmei în afaceri, banii fiind imobilizaţi în bănci sau titluri.

Rata cheltuielilor în avans (RCav) pune în evidenţă direcţionarea resurselor

financiare ale entității în perioada curentă pentru obţinerea de beneficii în perioada
următoare. În cadrul entităților economice din România rata cheltuielilor în avans este
nesemnificativă.

59
 B. Analiza structurii datoriilor și capitalurilor proprii

Ratele de structură ale surselor de finanţare evidenţiază două aspecte:

– ponderea pe care grupele de posturi de datorii şi capitaluri proprii o deţin
în totalul datoriilor şi capitalurilor proprii;
– raportul în care se află două grupe/subgrupe de datorii şi/sau capitaluri
proprii.
În prima categorie de indicatori se evidenţiază următoarele rate:
 Rata autonomiei financiare totale (RAFT) evidenţiază gradul în care
CPR
entitatea poate face faţă obligaţiilor de plată. RAFT   100
PB
O valoare ridicată a nivelului acestui indicator semnifică o sporire a
capacităţii de autofinanţare a entităţii, iar solvabilitatea patrimonială este considerată
bună atunci când valoarea ei depăşeşte 30%..
 Rata patrimoniului public (RPUB) arată ponderea pe care patrimoniul public o
PUB
deţine în totalul surselor RPUB   100
PB
O creştere a ratei semnifică o întărire a capacităţii economice a entităţii, precum şi
o creştere a valorii patrimoniului public încredinţat spre administrare întreprinderii.
 Rata patrimoniului privat (RPRV) arată ponderea pe care patrimoniul privat o deţine
PRV
în totalul surselor. RPRV   100
PB
O creştere a ratei semnifică o întărire a capacităţii economice a entităţii, precum şi
o creştere a valorii patrimoniului privat aflat în administrarea sau proprietatea entității
economice.
 Rata provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli (RPV) pune în evidenţă ponderea
rezervelor create de entitate în scopul evitării unor pierderi cauzate de factori
PV
exogeni sau asigurării plăţii beneficiilor angajaților. RPV   100
PB
O sporire a ratei semnifică o creştere a capacităţii de autofinanţare a firmei.
 Rata generală a serviciului datoriei (RSD) (rata de îndatorare
globală) evidenţiază ponderea pe care obligaţiile totale (DT) faţă de terţi o
DT
deţin în totalul capitalurilor proprii şi a datoriilor (PB). RSD   100
PB

60
 Cu cât această rată se îndepărtează de 100%, cu atât sporeşte independenţa
financiară a entităţii. O depăşire a limitei de 30% se poate extinde până la maxim 50%,
extensia mai mare însemnând pierderea controlului asupra entităţii.
Având în vedere modul de împărţire a datoriilor, pe termene de exigibilitate,
potrivit actualelor reglementări (O.M.F.P. nr.1802/29.12.2014), această rată are
următoarele componente:
DTS
 rata serviciului datoriei pe termen scurt RSDS   100
DT
DTML
 rata serviciului datoriei pe termen mediu şi lung RSDL   100
DT
 Rata veniturilor în avans (RVAV) pune în evidenţă ponderea pe care veniturile
încasate în exerciţiul curent şi care pot genera numerar pentru exerciţiile viitoare, o
VAV
deţin în totalul datoriilor şi capitalurilor proprii. RVAV   100
PB
În a doua categorie de rate ale datoriilor şi capitalurilor proprii, evidenţiem:
 Rata stabilităţii financiare (RSF) pune în evidenţă capacitatea
CPM
investiţională a unei entităţi. R SF   100 unde: CPM – reprezintă
PB
capitalul permanent, PB – reprezintă totalul datoriilor şi capitalului propriu
CPM = CPR + DTML + PV + SI>1an + Vav>1an + Vavc>1an+ PUB + PRV
CPM = CPR (Capital propriu – grupa J) + DTML (Datorii pe termen mediu şi lung –
grupa G) + PV (Provizioane - grupa H) + SI>1an (Subvenţii pentru investiţii - Sume de
reluat într-o perioadă mai mare de un an – grupa I/rd. 71) + Vav>1an (Venituri înregistrate
în avans - Sume de reluat într-o perioadă mai mare de un an – grupa I/rd. 74) + Vavc>1an
(Venituri în avans aferente activelor primite prin transfer de la clienți - Sume de reluat într-
o perioadă mai mare de un an – grupa I/rd. 77) + PUB (Patrimoniu public) + PRV
(Patrimoniu privat) sau poziţia F „Total active minus datorii curente” din Bilanţ (rd. 55).
În vederea asigurării stabilității financiare, ponderea capitalului permanent trebuie să
reprezinte minim 50% din totalul surselor de finanțare.
 Rata autonomiei financiare la termen (RAFTM) arată contribuţia
CPR
capitalului propriu la formarea capitalului permanent. RAFTM   100
CPM
În vederea asigurării autonomiei financiare la termen, ponderea
capitalului propriu trebuie să reprezinte minim 50% din capitalul permanent.

61
 O legătură între rata stabilităţii financiare (RSF), rata autonomiei financiare
la termen (RAFTM) şi rata autonomiei financiare totale (RAFT), poate fi
stabilită astfel:
CPM CPR R R
RAFT   100  SF AFTM
PB CPM 100
Din relaţia de mai sus se observă că rata autonomiei totale se află în relaţie directă cu rata
stabilităţii financiare şi cu rata autonomiei financiare la termen.
 Rata autonomiei financiare (RAF) (rata solvabilităţii generale) evidenţiază
proporţia între capitalurile împrumutate sau datoriile financiar-bancare (CÎMP) şi
CIMP
capitalul propriu (CPR), şi anume: RAF   100
CPR
O sporire a nivelului acestui indicator reflectă o diminuare a independenţei financiare a
entităţiii, iar intervalul de siguranţă al acestei rate este RAF  0  50% .
 Rata îndatorării la termen (RDTL) se determină ca raport procentual între
împrumuturile financiare pe termen mediu şi lung (CTL) şi capitalurile proprii
CTL
(CPR), şi anume: RDTL   100  0  40% 
CPR
O creştere a nivelului indicatorului semnifică o dependenţă financiară la termen ridicată.
 Rata securităţii financiare (RSFIN) reflectă gradul în care capitalurile proprii
asigură finanţarea activităţii. Se determină ca raport procentual între capitalul
propriu (CPR) şi împrumuturile financiare pe termen mediu şi lung (CTL).
CPR 100 1002
RSFIN   100   100 
CTL CTL RDTL
 100
CPR
Securitatea financiară este asigurată atunci când nivelul ratei este peste 250%.
 Gradul de dependenţă financiară (GDF) evidenţiază proporţia
finanţării datoriilor totale (DT) ale entităţii din capitalurile proprii (CPR).
DT
GDF   100
CPR
O creştere/diminuare a nivelului indicatorului reflectă o slăbire/întărire a capacităţii de
autofinanţare a întreprinderii pe termen scurt, mediu şi lung. Se apreciază că dependenţa
financiară a entităţii poate să atingă, maxim, pragul de 200%.

62
 1.2. Analiza echilibrului financiar

Realizarea consecventă a obiectivului major al unei întreprinderi, adică

maximizarea valorii sale patrimoniale, poate avea loc numai în condiţiile unei activităţi
profitabile şi de menţinere a echilibrului financiar.
Echilibrul financiar, într-o formă simplificată, este definit de egalitatea
dintre sursele de finanţare şi mijloacele economice necesare desfăşurării
activităţii de exploatare şi comercializare pe termen scurt şi lung. Echilibrul
financiar este format din mai multe echilibre parţiale, şi anume:
 Echilibrul funcţional care vizează corelaţia dintre fondul de rulment şi nevoia (necesarul)
de fond de rulment. Un fond de rulment peste necesar asigură un excedent de trezorerie cu
consecinţe favorabile asupra echilibrului financiar al entității;
 Echilibrul raportului creanţe – obligaţii poate fi asigurat printr-o viteză de rotaţie
superioară a creanţelor în comparaţie cu cea a obligaţiilor, creând în acest fel un surplus
temporar de lichidităţi;
 Echilibrul lichidităţii constituie o componentă a echilibrului financiar, generând în
permanenţă fluxuri monetare pentru achitarea obligaţiilor scadente ale entităţii; Echilibrul
solvabilităţii presupune diminuarea în permanenţă a gradului de îndatorare al întreprinderii
şi finanţarea afacerii din surse proprii.
 Echilibrul venituri-cheltuieli exprimă eficienţa întregii activităţi prin profitul
obţinut şi asigură menţinerea întreprinderii în afaceri.
 Echilibrul monetar se asigură printr-un excedent permanent de disponibilităţi
băneşti care permite derularea normală a afacerii.
Din cele prezentate, observăm că nu este suficientă egalitatea pentru a caracteriza
starea de echilibru. În unele situaţii (şi este cazul majorităţii situaţiilor prezentate), starea
de echilibru trebuie marcată printr-o inegalitate, ca de exemplu: Venituri > Cheltuieli, iar
diferenţa o reprezintă profitul ca rezultat al unei afaceri. Inegalitatea Fond de rulment net >
Nevoia de fond de rulment atestă o stare de echilibru, întrucât o valoare mai mare a
fondului de rulment net faţă de nevoia de fond de rulment asigură existenţa
disponibilităţilor care menţin capacitatea de plată a entităţii.

1.2.1. Analiza indicatorilor de activitate (de gestiune)

Evaluarea gestiunii întreprinderii presupune analiza componentelor

elementelor patrimoniale din punctul de vedere al importanței lor și al

63
duratei lor în cadrul circuitului economic. În această abordare, trebuie să se calculeze ratele
de rotație ale elementelor patrimoniale. Modul de gestionare și calitatea gestionării
elementelor patrimoniale se reflectă prin intermediul indicatorilor de activitate (de
gestiune), care, la rândul lor, se exprimă cu ajutorul vitezelor de rotație.
Vitezele de rotație se exprimă ca ”număr de rotații” sau ca ”durată în zile” și pun în
evidență aspecte complexe privind specificul și durata ciclului de exploatare, gestiunea
elementelor patrimoniale și factorii conjuncturali care pot afecta activitatea entității
economice.
Viteza de rotație calculată ca număr de rotaţii, arată de câte ori respectivul
element (de activ sau de pasiv) se recuperează într-un exerciţiu financiar, de
regulă un an.
CAN
Nr 
Element de Activ sau Pasiv
Viteza de rotație se accelerează dacă numărul de rotații crește, și se încetinește
dacă numărul de rotații scade.
Viteza de rotație calculată ca durată în zile a unei rotaţii, arată numărul de
zile în care respectivul element (de activ sau de pasiv) se recuperează, sau în
câte zile se efectuează o rotaţie.
Element de Activ sau Pasiv
Dz  T
CAN
Viteza de rotație se accelerează dacă durata de recuperare se reduce, și se
încetinește dacă durata de recuperare se mărește.
Activele curente sunt caracterizate de o viteză de rotație mai accelerată decât a
activelor imobilizate, motiv pentru care se creează premisele capacități de autofinanțare.
Buna desfăşurare a activităţii unei entități economice depinde în mare măsură de
modul cum aceasta gestionează relaţiile sale cu partenerii comerciali (furnizori şi clienţi),
deoarece aceştia susţin activitatea de exploatare, care reprezintă activitatea de bază a
entității. Calitatea gestionării acestor relaţii parteneriale este reflectată prin intermediul
unor indicatori specifici şi va influenţa nivelul profitului, al lichidităţii şi al fluxului de
numerar al entității economice.
Este evident faptul că în cadrul unei ramuri de activitate şi în cadrul economiei,
fiecare entitate economică se află atât în postura de client (cumpărător), dar şi de vânzător
(furnizor) al altei entități. De aceea, aceste relaţii care apar în urma derulării operaţiilor de
vânzare-cumpărare, trebuie tratate cu mare atenţie, iar corelația dintre viteza de rotație a

64
creanțelor și cea de plată a datoriilor către furnizori caracterizează calitatea derulării
acestor relații cu partenerii comerciali.
Pentru entitate este important să se creeze un decalaj favorabil între cele două
viteze de rotație, decalaj care depinde în mare măsură de puterea de negociere cu
partenerii comerciali (clienți și furnizori). (Băcanu Bogdan, Management strategic, Ed.
Teora București, 1999, pag. 47)
Decalajele favorabile / nefavorabile privind vitezele de rotație ale creanțelor
comerciale și ale datoriilor comerciale-furnizori, au efecte importante favorabile/
nefavorabile asupra lichidității entității economice.

1.2.2. Analiza lichidității și solvabilității

În sens general lichiditatea şi solvabilitatea financiară reprezintă capacitatea

întreprinderii de a face faţă plăţilor scadente. Lichiditatea vizează capacitatea de plată pe
termen scurt în timp ce solvabilitatea vizează coordonatele plăților pe termen lung.
Lichiditatea reprezintă capacitatea elementelor de active curente de a se
transforma în numerar pentru a face faţă datoriilor imediat scadente. Starea de
lichiditate financiară este influenţată de o serie de factori cum ar fi: o viteză
de rotaţie a creanţelor care depăşeşte viteza de rotaţie a datoriilor; o viteză de rotaţie a
stocurilor accelerată; fluxuri de numerar pozitive din activitatea de exploatare, investiţii şi
finanţare; creșterea provizioanelor; o amortizare accelerată; o stare de profitabilitate reală.
Deşi o analiză completă a lichidităţii financiare necesită utilizarea bugetelor de
numerar, analiza acestei categorii financiare se poate face în mod rapid utilizând structurile
bilanţiere. Principalele forme ale lichidităţii financiare sunt: Lichiditatea generală;
Lichiditatea intermediară; Lichiditatea efectivă.
Lichiditatea generală reprezintă capacitatea activelor curente (ACR) de a
face faţă datoriilor curente ale entității (DCR). O.M.F.P. nr. 3055/2009
numeşte această rată „Lichiditatea curentă.”
ACR = Ac + Cav<1 an ; DCR = DTS + Vav<1 an,
unde: Ac reprezintă activele circulante;
Cav<1 an reprezintă Cheltuielile în avans de tipul Sumelor de reluat într-o perioadă
mai mică de un an ;
DTS reprezintă datoriile cu scadenţă sub 1 an;
Vav reprezintă veniturile în avans de tipul Sumelor de reluat într-o perioadă mai
mică de un an .
65
 Lichiditatea generală se prezintă sub două forme:
Lichiditatea generală în formă absolută (LG):
  0, excedent de lichiditat e generala
LG = ACR - DCR   0, echilibru general al lichiditat ii
  0, deficit de lichiditat e generala

Lichiditatea generală în formă relativă (RLG):

  10 0 %, acoperire excedentar a a datoriilor
RLG = ACR x100   10 0 %, acoperire echilibrat a a datoriilor i
DCR   10 0 %, acoperire deficitara a datoriilor

Rata lichidităţii generale va trebui să evolueze în jurul valorii de 200 %, deci în

cadrul unui interval de siguranţă financiară de RLG  150 %, 250 % .
Lichiditatea intermediară evidenţiază capacitatea activelor curente mai
puţin stocurile (în calitate de elementul de activ cel mai puţin lichid) de a
face faţă datoriilor curente ale întreprinderii.
Şi aceasta se prezintă sub două forme:
Lichiditatea intermediară în formă absolută (LI):
  0, excedent de lichiditat e intermedia ra
LI = (ACR-S) - DCR   0, echilibru general al lichiditat ii
  0, deficit de lichiditat e intermedia ra

Lichiditatea intermediară în formă relativă (RLG):

  10 0 %, acoperire intermedia ra excedentar a
RLI = ACR - S x100
DCR   10 0 %, acoperire intermedia ra echilibrat a
  10 0 %, acoperire intermedia ra deficitara

Analiştii americani apreciază însă un interval de siguranţă mai restrâns al acestei

rate şi anume de 80 %, 100 %  .
Lichiditatea efectivă măsoară gradul în care trezoreria acoperă datoriile
scadente. Se prezintă sub două forme.

Lichiditatea efectivă în formă absolută (LE):

  0, trezorer ie excedentar a
LE = TR -DCR  0, echilibru de trezoreri e

  0, trezoreri e deficitara

Lichiditatea efectiva în formă relativă (RLE):

  10 0 %, acoperire excedentar a de trezoreri e
RLE = TR x100  10 0 %, acoperire integrala de trezoreri e
DCR 
  10 0 % , , acoperire deficitara de trezoreri e

Se apreciază un nivel favorabil al lichidităţii cuprins în intervalul de siguranţă

financiară de RLE  50 %, 100 %  .

66
 Conform IFRS, solvabilitatea se referă la disponibilităţile de numerar pe o
perioadă mai lungă de timp în care urmează să se onoreze angajamentele
financiare scadente. În linii generale, relativ la definirea noţiunii de
solvabilitate, putem sintetiza următoarele: solvabilitatea se referă la gradul de acoperire a
creditelor; reprezintă gradul în care entitățile fac faţă obligaţiilor de plată; solvabilitatea
reprezintă o stare a echilibrului financiar pe termen mediu și lung, care pune în evidenţă
mărimea capitalurilor în raport cu mărimea creditelor.
Principalele modele ale solvabilităţii generale sunt:
Solvabilitatea generală reprezintă capacitatea emtității economice de a
rambursa la scadenţă ratele curente pentru datoriile pe termen mediu şi lung
rămase de achitat contractate faţă de bănci şi alte instituţii financiare.
Se prezintă sub două forme.
Solvabilitatea generală absolută (SG):
  0, excedent de solvabilit ate
SG = ABr - RC   0, echilibru de solvabilit ate
,
  0, deficit de solvabilit ate

unde: ABr reprezintă activul bilanţier recalculat adică activul bilanţier rămas după
deducerea datoriilor curente;
RC reprezintă ratele curente aferente datoriilor financiar bancare pe termen mediu
şi lung rămase de achitat.
Activul bilanţier recalculat se poate determina şi pe baza lichidităţii generale anterior
determinate astfel: ABr = AI +LG +Cav>1an
unde: AI reprezintă valoarea activelor imobilizate;
LG reprezintă lichiditatea generală;
Cav>1an reprezintă cheltuieli în avans de tipul Sumelor de reluat într-o perioadă mai
mare de un an;
Solvabilitatea generală în formă relativă (RSG)
AB r   10 0 %, excedentar a de solvabilit ate
RSG = x100   10 0 %, , echilibru de solvabilit ate
RC   10 0 % insolvabil itate

Intervalul de siguranţă financiară în cadrul căruia se apreciază un nivel favorabil al

solvabilităţii generale este RSG  80 %, 180 %  .
Unii analişti britanici, sunt de părere că starea de solvabilitate este pusă în evidenţă
şi prin intermediul ratelor de dependenţă financiară (The debt equity ratio; The debt to
the dept plus equity ratio).

67
 CBS  CBTL  TR
DER   100
CPR
unde: CBS reprezintă creditele bancare pe termen scurt
CBTL reprezintă creditele bancare pe termen mediu şi lung
TR reprezintă trezoreria
Intervalul de siguranţă financiară pentru acest indicator este cuprins între [0% -
50%]. O variantă a indicatorului ratei dependenţei financiare este rata dependenţei
financiare în raport cu totalul finanţării afacerii, adică:
CBS  CBTL
DDER   100
CBS  CBTL  CPR
Starea de solvabilitate poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul ratei pârghiei
financiare (Financial Leverage Ratio) calculată fie ca raport între totalul datoriilor (DT)
şi totalul activelor (AT), fie ca un raport între totalul datoriilor şi capitalurile proprii
(CPR):
DT DT
FLRA   100 sau FLRC   100
AT CPR
Indicatorul evidenţiază în ce măsură resursele economice ale entităţii s-au procurat
din capitalul străin.
Solvabilitatea financiară a întreprinderii este evidenţiată şi de indicatorul grad de
acoperire a dobânzii (Times Interest Earned Ratio), care se determină ca un raport între
profitul net înainte de plata taxelor şi a dobânzilor (Earning Before Interest and Taxes) şi
totalul dobânzilor achitate, adică:
RNE  IP  CHD EBIT
TIER   100   100
CHD CHD
unde: RNE reprezintă rezultatul net al exerciţiului
IP reprezintă impozitul pe profit
CHD reprezintă cheltuieli cu dobânzile
EBIT reprezintă profitul înainte de plata impozitelor şi a dobânzilor

68
 Unitatea de curs 2: Analiza performanţelor financiare

Într-o exprimare sintetică prin performanţe financiare se înţelege veniturile,

cheltuielile şi rezultatele financiare ale unei întreprinderi. Informaţii despre
aceste structuri financiare sunt oferite în principal de Contul de profit şi
pierdere (Situația veniturilor și cheltuielilor), însă și o parte din notele explicative vin să
completeze informaţiile privind performanţele întreprinderii. Ne referim aici cel puţin la
notele obligatorii de întocmit potrivit reglementărilor actuale în vigoare şi anume: „Analiza
rezultatului din exploatare”, „Exemple de calcul şi analiză a principalilor indicatori
economico-financiari”.
În funcţie de obiectivele urmărite, în cadrul analizei performanţei financiare acest
aspect poate fi defalcat astfel: Analiza de ansamblu a performanţei financiare; Analiza
performanţelor financiare cu ajutorul ratelor de rentabilitate.

2.1. Analiza de ansamblu a performanţelor financiare

În cadrul acestui paragraf vizăm urmatoarele aspecte: Analiza pe nivele a

performanţelor financiare; Analiza a evoluţiei performanţelor financiare; Analiza
structurii performanţelor financiare.

2.1.1. Analiza pe nivele a performanţelor financiare

Pe baza informaţiilor furnizate de Contul de profit şi pierdere analiza

performanţelor financiare se adânceşte pe trei nivele, şi anume: nivelul de exploatare;
nivelul financiar; nivelul global.
Nivelul de exploatare
În cadrul acestei analize a performanţelor se pune în evidenţă volumul
activităţii principale (de bază), adică a activităţii de exploatare utilizând un
sistem de indicatori specifici calculaţi pe baza Contului de Profit şi
Pierdere.
Cifra de afaceri netă (CAN) evidenţiază dimensiunea portofoliului de afaceri
realizate de o societate comercială în relaţie cu diferiţi parteneri. Fiind un indicator de
volum, cifra de afaceri netă reflectă atât latura comercială a unei firme producătoare (prin
producţia vândută) (Qv), cât şi volumul activităţii desfăşurate de o firmă axată pe vânzări

69
(prin vânzările de mărfuri) (VM), subvenţiile din exploatare aferente cifrei de afaceri netă
(SE) si reducerile comerciale acordate (Ra). CAN  VM  Qv  SE -Ra
Producţia exerciţiului (QE) evidenţiază dimensiunea activităţii comerciale a unei
firme productive atât în relaţia cu terţii (clienţii) prin producţia vândută şi variaţia
producţiei stocate (±ΔQs), pe de-o parte, cât şi în relaţia cu sine însăşi prin producţia de
imobilizări (Qi), pe de altă parte. QE = QV ±ΔQS + Qi
Marja comercială (MC) reprezintă valoarea nou creată în sfera comerţului, de
societăţile de profil, cât şi de societăţile comerciale care desfăşoară activitate de comerţ
prin magazinele proprii. Indicatorul se determină ca diferenţă între veniturile rezultate din
vânzarea mărfurilor (VM) şi cheltuielile privind mărfurile (CD). MC = VM – CD
Relaţia dintre marja comercială şi vânzările de mărfuri poate fi pusă în evidenţă cu
ajutorul Ratei marjei comerciale (RMC) exprimă în fapt procentul de adaos comercial
practicat de întreprindere după relaţia: RMC = MC
x100 .Indicatorul se poate determina pe
VM

baza rubricilor distincte existente în formularul de Cont de Profit şi Pierdere.

Marja industrială (MI) reprezintă valoarea nou creată în activitatea productivă
desfăşurată de o societate comercială într-o perioadă determinată de timp respectiv durata
exerciţiului financiar. Marja industrială se determină ca diferenţă între producţia
exerciţiului (QE) pe de-o parte, şi cheltuielile cu materiile prime, materiale, energie (CM)
şi cheltuielile privind prestaţiile externe (Lt) pe de altă parte. MI = QE – [ CM + Lt ]
Valoarea adăugată (VA) reprezintă valoarea nou creată de o societate comercială
în decursul unei perioade de timp determinate, de obicei durata exerciţiului financiar.
Valoarea adăugată se determină prin însumarea marjei comerciale şi a marjei industriale.
VA = MC + MI
Valoarea adăugată este cel mai sintetic indicator de rezultate care exprimă volumul
activităţii unei entități şi, spre deosebire de ceilalţi indicatori de volum prezentaţi mai sus,
prezintă avantajul de a reflecta doar volumul a ceea ce s-a produs efectiv în firmă, făcând
abstracţie de intrările din afară.
Rezultatul din exploatare (RE) diferă de rezultatul brut al exploatării prin faptul că
ţine cont de politica de amortizări şi provizioane promovată de entitate deci este un rezultat
net de amortizări şi provizioane. Se calculează ca diferenţă între veniturile din exploatare
(VE) şi cheltuielile de exploatare (CE) astfel:

RE = VE-CE   0 rezulta profit din activitate a de exp loatare

 0 rezulta pierdere din activitate a de exp loatare


70
 Rezultatul din exploatare evidenţiază rentabilitatea economică a unei companii,
corespunzătoare activităţii normale, curente a acesteia. Analiza indicatorilor prezentaţi care
exprimă performanţele activităţii de exploatare se poate adânci utilizând procedeele
deterministe punând astfel în evidenţă cauzele care au determinat, pe de-o parte
sporirea/diminuarea veniturilor, iar pe de altă parte sporirea/diminuarea cheltuielilor.

Nivelul financiar evidenţiază operaţiunile economice care se referă la

activitatea financiară şi care au un caracter obişnuit, repetitiv şi specific.

Rezultatul financiar (RF) se calculează ca diferenţă între veniturile

financiare (VF) şi cheltuielile financiare (CF), adică:
  0 rezulta profit din activitate a financiara
RF = VF-CF 
 0 rezulta pierdere din activitate a financiara
Rezultatul financiar este un indicator care măsoară rentabilitatea unei întreprinderi
la nivelul fluxurilor financiare. Printr-o analiză detaliată, în dinamică se pot explica
modificările de rezultate financiare prin prisma modificărilor diferitelor categorii de
venituri şi cheltuieli.
Nivelul global al activităţii evidenţiază cu ajutorul unui sistem de indicatori
rezultatele intermediare şi finale ale activităţii agenţilor economici. În acest
sens distingem: rezultatul curent; rezultatul brut total; rezultatul brut înainte
de deducerea dobânzilor şi impozitului pe profit; rezultatul net al
exerciţiului; capacitatea de autofinanţare; capacitatea de autofinanţare netă.
Rezultatul brut al exerciţiului însumează nivelul general de performanţă al celor
două paliere ale activităţii entităţii. RBE = RE + RF
Rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor şi impozitului pe profit este un
indicator intermediar care măsoară volumul rezultatului obţinut de o firmă şi neinfluenţat
de cheltuielile cu plata dobânzilor: RBDI (EBIT) = RBE + CHD, unde: CHD reprezintă
cheltuielile privind dobânzile.
Rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor, impozitului pe profit și a
amortizărilor și deprecierilor este un indicator care măsoară volumul rezultatului obţinut
de o firmă şi neinfluenţat de cheltuielile cu plata dobânzilor și de ajustările calculate
(privind amortizările și provizioanele).
RBDIA (EBITDA) = RBE + CHD + Ajustări (Cheltuieli cu amortizări și provizioane
– Venituri din reluări de provizioane)
Rezultatul net al exerciţiului (RNE) este un indicator care evidenţiază rezultatul
final al activităţii unei firme după plata impozitului pe profit:
71
 RNE = RBE – IP, unde: IP reprezintă impozitul pe profit.
Capacitatea de autofinanţare (CAF) a unei societăţi comerciale reflectă potenţialul
financiar de creştere economică a întreprinderii, respectiv sursa internă de finanţare generată
de activitatea industrială şi comercială a acesteia.
Capacitatea de autofinanţate se poate determina cel mai uşor astfel:
CAF = RNE + Ajustări (Cheltuieli cu amortizări și provizioane – Venituri din reluări
de provizioane)
Capacitatea de autofinanţare netă sau Autofinanșarea (CAFN) este capacitatea
de autofinanţare rămasă după distribuirea dividendelor și pune în evidenţă aptitudinea
reală a întreprinderii de a se finanţa din resurse proprii.
CAFN = CAF – Dividende plătite
Dacă resursele degajate prin autofinanţare nu sunt suficiente pentru a susţine
dezvoltarea entităţii prin investiţii, atunci se poate recurge la finanţări externe. Astfel,
autofinanţarea desemnează resursele financiare degajate de activitate în scopul finanţării
creşterii viitoare, iar recurgerea la finanţările externe adiţionale are loc atunci când
autofinanţarea este insuficientă în raport cu amploarea proiectelor de investiţii.

2.1.2. Analiza evoluţiei performanţelor financiare

Şi în cazul analizei performanţelor financiare furnizate în cea mai mare parte de

Contul de profit şi pierdere se utilizează tehnici şi instrumente a căror
procedură se bazează pe faptul că rezultatul şi celelalte componente ale
Contului de profit şi pierdere sunt comparabile în timp şi spaţiu.
În acest sens se vor calcula indicii cu baza în lanţ ai valorilor aferente posturilor din
Contul de profit şi pierdere punându-se astfel în evidenţă creşterile sau scăderile de
performanţe de la un an la altul. De asemenea pentru informaţii suplimentare se poate
proceda la determinarea unei astfel de evoluţii luând de această dată o clasificare a
cheltuielilor după funcţii aşa cum este redată ea în cadrul Notei 4 „Analiza rezultatului din
exploatare”
Utilizând procedeele specifice analizei economico-financiare se poate pune în
evidenţă măsura în care factorii de intercondiţionare ai performanţelor financiare de la
diferite nivele au influenţat valoarea respectivei performanţe financiare. Pentru realizarea
unei comparabilităţi a performanţelor financiare pertinente trebuie să se ţină seama de
efectele inflaţiei. În acest sens IAS 29 „Ajustarea la inflaţie” precizează că situaţiile
financiare bazate fie pe modelul costului istoric, fie pe cel al costului curent sunt utile doar
72
dacă sunt exprimate în raport cu unitatea de măsură curentă, de la data bilanţului.
Această operaţiune vizează de fapt evaluarea tuturor datelor din situaţiile financiare la
preţurile curente la data întocmirii situaţiilor financiare. Atunci când nu se aplică însă
prevederile IAS 29 se impune eliminarea din rezultate a inflaţiei astfel încât analiza să se
facă pe baza unor valori comparabile.
Pentru deflatarea performanţelor pot fi utilizate o serie de mărimi ce aproximează
inflaţia cum ar fi:1 indicele de creştere a preţurilor la unitatea analizată (ip); rata medie a
inflaţiei din sectorul de activitate al unităţii analizate (rsi); rata medie a inflaţiei în
economie (ri). Utilizând de exemplu indicele de creştere a preţurilor la unitatea analizată
(ip) ca indice pentru deflatarea performanţelor, modalitatea concretă de deflatare ar consta
în: Rc 
R , unde: Rc reprezintă rezultatele întreprinderii exprimate în preţuri
1  ip

comparabile; R reprezintă rezultatele întreprinderii exprimate în preţuri constante; ip

reprezintă indicele de creştere a preţurilor la unitatea analizată.
În acest mod performanţele entităţii vor reflecta într-adevăr efortul propriu al
întreprinderii iar compararea acestora pentru a evidenţia evoluţia de la un exerciţi la altul
este astfel posibilă.

2.1.3. Analiza structurală a performanţelor financiare

Pentru o interpretare pertinentă însă a mutaţiilor produse în cadrul

performanţelor financiare furnizate prin situaţiile financiare se impune, de
asemenea, o analiză a structurii performanţelor financiare. Prin analiza
structurii valorii posturilor din contul de profit şi pierdere se pun în evidenţă mutaţiile
structurale privind performanţele financiare, pe de-o parte luând ca bază de comparaţie
rezultatul brut al exerciţiului ca indicator sintetic global ce reflectă performanţa întregii
activităţi, iar pe de altă parte nivelul veniturilor totale, ca indicator sintetic ce exprimă
volumul întregii activităţi.

Analiza structurală a contului de profit şi pierdere pe baza rezultatului brut al

exerciţiului
În acest sens se va determina ponderea fiecărei categorii de rezultate în rezultatul
brut al exerciţiului (RBE), şi anume: ponderea rezultatului exploatării (GE):
RE RF
GE  .100 ; ponderea rezultatului financiar (GF): GF  .100 ;
RBE RBE

1
Petru Stefea, Analiza rezultatelor întreprinderii, Ed. Mirton, Timişoara, 2002, pag. 84
73
 Din evaluarea acestor indicatori rezultă contribuţia subactivităţii la eficienţa (sau
ineficienţa) generală a societăţii comerciale, pe de-o parte, respectiv importanţa fiecărei
subactivităţi în totalul activităţii desfăşurate într-un exerciţiu financiar de către societatea
comercială, pe de altă parte.

Analiza structurală a contului de profit şi pierdere pe baza veniturilor totale

Un aspect esenţial al analizei Contului de profit şi pierdere îl constituie analiza pe verticală
a profitului pe o perioadă de 3-5 ani, care pune în evidenţă raporturile în care se află
diferitele componente faţă de veniturile totale ale exerciţiului financiar.
Analiza structurală a fiecărui rezultat parţial (intermediar) va evidenţia contribuţia
fiecărei componente la obţinerea rezultatului economic respectiv.

2.2. Analiza performanţelor financiare cu ajutorul ratelor de rentabilitate

Ratele de rentabilitate semnifică, în mărime relativă, contribuţia indicatorilor de

rezultate la exprimarea performanţelor financiare ale unei entităţi În acest sens în calculul
ratelor de rentabilitate trebuie să se pornească de la motivaţia pe care investitorul a avut-o
în momentul plasării capitalului şi anume aceea de a recupera după o anumită perioadă de
timp acest capital împreună cu un surplus care să-i justifice decizia de investire.
În consecinţăm se poate vorbi despre rentabilitate doar atunci când se compară
surplusul obţinut de investitor cu capitalul investit adică se compară „un efect” cu „un
efort”. În funcţie de mărimile utilizate în construcţia ratelor de rentabilitate, performanţa se
poate reflecta prin următorul sistem de rate, şi anume:
 Ratele rentabilităţii economice;
 Ratele rentabilităţii capitalurilor proprii;
 Ratele de randament bursier (Ratele rentabilităţii investiţiilor de capital).
Ratele utilizate au putere informativă diferită, oglindind eficienţa diferitelor laturi
ale activităţii desfăşurate de întreprindere.
Ratele reprezintă instrumente utile de analiză care sintetizează un volum
mare de date într-o formă mai uşor de înţeles, de interpretat şi comparat, dar
ele prezintă şi anumite limite de care trebuie să se ţină seama, pentru
fiecare caz în parte.
Astfel, atunci când se compară rate din perioade diferite trebuie avute în vedere:
condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea, modificarea condiţiilor

74
economice, a procesului productiv, a diferitelor linii de producţie sau a pieţelor geografice
deservite.
Interpretarea ratelor trebuie să aibă în vedere, pe de o parte, atât natura activităţii
întreprinderii, gradul de maturitate şi poziţia întreprinderii în cadrul sectorului, iar pe de
altă parte, strategia adoptată de întreprindere pe piaţă.
De asemenea, analiza separată a unei singure rate sau interpretarea ratelor de
rentabilitate fără o analiză corelată cu alte informaţii privind condiţiile economice
concrete în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea, poate conduce la concluzii
eronate în ceea ce priveşte situaţia performanţei acesteia.
De aceea, în analiza ratelor de rentabilitate trebuie ţinut cont de toţi factorii
enumeraţi pentru a putea stabili schimbările ce pot interveni în funcţionarea entităţii şi
posibilul impact pe care aceste schimbări îl pot produce asupra echilibrului financiar al
întreprinderii.

A. Ratele rentabilităţii economice măsoară, pe de o parte, performanţa activului total al

entităţii fără a ţine seama de modul de procurare a capitalurilor (proprii sau
împrumutate) alocate pentru constituirea acestui activ, iar pe de altă parte, eficienţa
politicii comerciale (a procesului de aprovizionare, stocare şi vânzare) precum şi
eficienţa resurselor consumate. În cadrul acestei grupe de rate, deosebim:
Rata rentabilităţii economice se determină ca raport procentual între rezultatul brut
al exerciţiului (RBE) şi activele totale (AB) şi pune în evidenţă contribuţia elementelor
RBE
patrimoniale la obţinerea rezultatelor. R RE   100
AB
Rata rentabilităţii exploatării exprimă contribuţia activelor totale la obţinerea
rezultatelor din exploatare şi măsoară eficienţa cu care sunt utilizate activele entităţii în
RExpl
activitatea operaţională. R RExp   100
AB
unde: RExpl – reprezintă rezultatul exploatării.
În opinia altor specialişti, indicatorul este denumit Rata rentabilităţii activelor, se
determină ca un raport procentual între profitul net şi valoarea activelor totale ale
întreprinderii şi măsoară gradul de rentabilitate a întregului capital investit în entitate. În
literatura anglo-americană, indicatorul mai poartă denumirea de Rata rentabilităţii
activelor totale (Return on Total Assets – ROA) sau Rata rentabilităţii investiţiei (Return
RNE
on Investment – ROI). ROA( ROI )   100
AB

75
 Rata profitului activelor calculată ca un raport procentual între profitul înainte de
plata dobânzilor şi impozitelor (RBDI) şi totalul activelor.
RBDI
R PA   100
AB
Rata rentabilităţii brute/nete (Rata marjei brute/nete a exerciţiului sau Rata
rentabilităţii comerciale) indică eficienţa globală a întreprinderii, adică arată capacitatea
entităţii de a degaja profit (nivelul brut reflectat de indicator), respectiv eficienţa globală a
întreprinderii dar influenţată de nivelul impozitului pe profit (nivelul net reflectat de
RBE , RNE
indicator). R R   100
CAN
Rata rentabilităţii generale exprimă eficienţa consumului de resurse.
RNE
R RG   100
CTE
unde: CTE – reprezintă cheltuielile totale ale exerciţiului (mai puţin cheltuielile cu
impozitul pe profit).

B. Rentabilitatea financiară reflectă gradul de remunerare a capitalului investit într-o

întreprindere de către proprietari. Se poate exprima atât ca formă absolută, ca mărime
a profitului net cât şi sub formă relativă, ca rată de rentabilitate.

Rata rentabilităţii capitalului propriu evidenţiază eficienţa capitalului investit într-

RBE
o afacere. R RCPR   100
CPR
unde: CPR – reprezintă capitalurile proprii.
Rentabilitatea capitalului propriu mai poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul unei alte
rate care se exprimă prin raportul procentual dintre rezultatul net al exerciţiului şi capitalul
RNE
propriu, numită Rata rentabilităţii financiare. R RF ( ROE )   100
CPR
În literatura de specialitate străină indicatorul este întâlnit sub denumirea de Return
on Equity – ROE şi măsoară gradul de rentabilitate a investiţiilor făcute de acţionari atât în
activitatea de exploatare cât şi în activitatea financiară.
Importanţa analizării acestui indicator rezultă cel puţin din următoarele
considerente: Indicatorul arată gradul de alocare a fondurilor acţionarilor în
activitatea curentă, pe de-o parte, precum şi eficienţa cu care firma
angajează capitalul acţionarilor în afaceri, pe de altă parte.

76
 Indicatorul reflectă totodată rentabilitatea capitalului acţionarilor constituind o
măsură a capacităţii întreprinderii de a plăti dividendele cuvenite acestora; Indicatorul
permite estimarea câştigurilor pe o unitate de capital investit în acţiuni sau profitul care
revine proprietarilor pentru investiţiile făcute în firmă.
Rata de acoperire a dobânzilor reflectă capacitatea profitului rezultat din
RBDI
activitatea entităţii de a acoperi dobânzile bancare. R ADOB   100
CHD
unde: RBDI – reprezintă rezultatul brut înainte de plata impozitelor şi dobânzilor;
CHD – reprezintă cheltuieli privind dobânzile

C. Ratele rentabilităţii investiţiilor de capital sunt cele mai cuprinzătoare măsuri ale
performanţei unei firme deoarece ele reflectă influenţa coroborată a ratelor financiare
de risc şi rentabilitate. Dintre aceste rate menţionăm:
Rezultatul pe acţiune (EPS -din englezul „earning per share”) arată cât rezultat
net produce o acţiune în decursul unui exerciţiu financiar se determină ca raport între
rezultatul net al exerciţiului corespunzător acţionarilor comuni (RNE) şi numărul de

acţiuni comune emise şi aflate în circulaţie în exerciţiul respectiv. BEPS  RNE

NA
Rata capitălizării profitului arată profitul net generat de capitalul investit într-o
EPS RNE RNE
acţiune. RCP   100 RCP   100   100
PPA Capitalizare bursieră PPA  NA
unde: EPS– reprezintă câştigul pe acţiune;
PPA – reprezintă preţul de piaţă al unei acţiuni (cursul acţiunii).
Capitalizare bursieră = Ultimul curs bursier la încheierea exerciţiului (PPA)
x Numărul de acţiuni emise (NA)
Coeficientul de capitalizare bursieră (Price to Earning Ratio - PER) este forma
inversă a ratei capitălizării profitului care arată de câte ori investitorii sunt dispuşi să
plătească nivelul profitului net pe o acţiune.
PPA
PER   100
EPS
Capitalizarea bursieră PPA  NA
PER   100   100
RNE RNE
Raportul dintre valoarea de piaţă şi valoarea contabilă a unei acţiuni (Market to
Book Ratio – MTBR) indică valoarea pe care pieţele financiare o conferă echipei
PPA
manageriale şi structurii entităţii în funcţiune. MTBR 
VCA

77
unde: VCA – reprezintă valoarea contabilă a unei acţiuni.
Rata distribuirii dividendelor arată proporţia din rezultatul net al exerciţiului care
DIV
este repartizată pentru remunerarea acţionarilor. R DIV   100
RNE
unde: DIV – reprezintă dividende totale anuale repartizate.
Rata capitalizării dividendului (Randamentul dividendelor) se determină ca raport
procentual între dividendul pe o acţiune şi preţul de piaţă al unei acţiuni (cursul acţiunii).
DIVA DIV
R RD   100 RRD   100
PPA Capitalizare bursieră
DIV
DIVA 
NA
unde: DIVA – reprezintă dividendul net pe o acţiune.
Rata de acoperire a dividendelor (Capacitatea de acoperire a dividendelor) se
determină ca un raport procentual între rezultatul net al exerciţiului şi dividendele care se
cuvin acţionarilor.
RNE
R ADIV   100
DIV
Indicatorul măsoară proporţia în care profitul net al exerciţiului este distribuit
acţionarilor sub formă de dividende. Indicatorul oferă un indiciu despre politica entităţii în
ceea ce priveşte reinvestirea profitului şi plata dividendelor.

78
 Unitatea de curs 3: Analiza fluxurilor de trezorerie

3.1. Definirea, necesitatea și importanța fluxurilor de trezorerie

În procesul amplu de armonizare a contabilității românești cu Standardele

Internaționale de Contabilitate, concretizat în România prin publicarea OM.F.P.
94/2001, a apărut și obligativitatea entităților economice de a întocmi și Situația
fluxurilor de trezorerie, lucru care evidențiază importanța acestei situații în reflectarea
derulării și viabilității activității întreprinderii. Erau excluse de la întocmirea acestei situații
doar întreprinderile foarte mici, care nu îndeplineau criteriile de mărime.
Ultima reglementare, O.M.F.P 1802/2014, prevede ca toate entitățile economice care,
la data încheierii bilanțului, depășesc limitele a cel puțin două dintre următoarele trei
criterii: totalul activelor: 4.000000 euro; cifra de afaceri netă: 8.000.000 euro; numărul
mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50 salariați, să întocmească Situația
fluxurilor de trezorerie. Conform O.M.F.P. 1802/2014, aceste entități sunt încadrate în
categoria entităților mijlocii și mari.
Importanța întocmirii Situației fluxurilor de trezorerie (numerar) rezidă cel puțin din
următoarele considerente (Beatrice Grandguillot, Francis Grandguillot, 2008), și anume
acelea:
- de a aprecia consecințele efectelor alegerilor strategice ale managerilor asupra
trezoreriei întreprinderii;
- de a evalua lichiditatea și solvabilitatea entității;
- de a evalua capacitatea companiei de a genera trezorerie, de a face față datoriilor, de a
se dezvolta fără a face recurs la surse de finanțare externe, ținând cont de derularea
activității și de riscul de faliment;
- de a analiza cauzele excedentului și deficitului de trezorerie;
- de a măsura nevoia de a apela la surse de finanțare externă;
- de a efectua previziuni privind activitatea viitoare.
Datorită întocmirii situațiilor conform contabilității de angajamente, cele
două situații (Bilanțul și Contul de profit și pierdere) nu oferă o imagine
relevantă privind fluxurile de trezorerie. Astfel, Bilanțul (Situația activelor
datoriilor și capitalurilor proprii) fiind o situație statică, surprinde doar poziția
financiară a entității economice la un moment dat (la sfârșitul exercițiului financiar),
fără a pune în evidență modificările din poziția financiară, care au loc între cele două
momente (începutul și sfârșitul exercițiului financiar).

79
 Pe de altă parte, în cadrul entității economice au loc numeroase tranzacții cu
resurse materiale și financiare, care conform contabilității de angajamente sunt recunoscute
atunci când acestea se produc și nu pe măsură ce acestea produc efecte (încasări/plăți),
motiv pentru care elementele de venituri și cheltuieli din Contul de profit și pierdere
(Situația veniturilor și cheltuielilor) reflectă doar fluxuri de numerar potențiale.
În plus, există anumite venituri și cheltuieli nemonetare care nu implică
încasări (venituri din anulări de provizioane) sau plăți (cheltuieli privind constituirea
de amortizări și provizioane), deci rezultatul net al exercițiului nu reflectă
întotdeauna o performanță reală a întreprinderii, acesta trebuind să fie corectat cu
aceste tipuri de venituri și cheltuieli (ajustări de venituri și cheltuieli calculate, așa cum se
numesc în Situația fluxurilor de trezorerie).
IAS 7 ”Situația fluxurilor de numerar” redă importanța fluxurilor de trezorerie
prin aceea că informațiile oferite de această situație permite:
- evaluarea capacității întreprinderii de a genera numerar și echivalente de numerar;
- identificarea momentului apariției numerarului și a echivalentelor de numerar;
- cunoașterea destinației fluxurilor de numerar (pentru activitatea de exploatare, investiții,
finanțare).
Conform IFRS, fluxurile de trezorerie sau de numerar reprezintă intrările
sau ieşirile de numerar şi echivalente de numerar pe parcursul unui exerciţiu
financiar.Numerarul cuprinde disponibilităţile în casă, la bănci şi depozitele
la vedere. Echivalentele de numerar sunt investiţiile pe termen scurt, foarte lichide care
sunt uşor convertibile în sume cunoscute de numerar şi care sunt supuse unui risc
nesemnificativ de schimbare a valorii. (Standardele Internaţionale de Raportare financiară
– IFRS 2014, IAS 7 „Situaţia fluxurilor de trezorerie”, paragraful 6).
Analiza fluxurilor de trezorerie a devenit o nevoie imperioasă pentru
completarea analizei stării financiare a unei entităţi pentru că, s-a dovedit că
nu întotdeauna existenţa unui profit contabil reprezintă în acelaşi timp şi o
garanţie pentru asigurarea capacităţii de plată şi evitarea pe această cale a
riscului de faliment. De asemenea, o pierdere contabilă nu înseamnă neapărat o
incapacitate de plată şi planarea unui risc de faliment. Utilizarea contabilităţii de
angajamente poate să ducă la situaţii în care o entitate să realizeze un profit contabil
substanţial dar să ajungă totuşi în incapacitate de plată şi în final chiar şi în stare de
faliment.
Situaţia fluxurilor de numerar este utilă atât pentru nevoile interne, manageriale cât
şi pentru nevoile utilizatorilor externi (investitori, creditori etc.) astfel:
80
 managementul utilizează „Situaţia fluxurilor de trezorerie” pentru a determina gradul
de lichiditate al întreprinderii, pentru a stabili politica de dividende şi pentru a
planifica nevoile de investiţii şi finanţare.
 pentru utilizatorii externi (în special investitori şi creditori) documentul este util pentru
a determina capacitatea întreprinderii de a-şi gestiona fluxurile de trezorerie, de a
genera în viitor lichidităţi, de a-şi achita datoriile, de a plăti dividende şi dobânzi etc.
De asemenea, această situație explică diferenţele dintre profitul net reflectat prin
Contul de Profit şi Pierdere şi fluxurile nete de lichidităţi generate de activitatea de
exploatare şi mai mult prezintă efectele monetare şi nemonetare ale activităţilor de
investiţii şi de finanţare desfăşurate în decursul unui exerciţiu financiar.
În ambele cazuri, avantajele Situaţiei fluxurilor de numerar sunt majore:
 informaţiile sunt necesare la stabilirea capacităţii unei întreprinderi de a genera
numerar şi echivalente de numerar pe cele trei categorii de activităţi: exploatare,
investiţii, finanţare;
 se dă posibilitatea dezvoltării unor modele de evaluare şi comparare a valorii
actualizate a fluxurilor de numerar viitoare ale diferitelor întreprinderi;
 sporeşte gradul de comparabilitate al raportării rezultatelor din exploatare între diferite
întreprinderi deoarece se elimină efectele utilizării unor tratamente contabile diferite
pentru aceleaşi tranzacţii şi evenimente.
 permite previzionarea activității entității în funcție de obiectivele viitoare ale acesteia
(de menținere și/sau dezvoltare);

 permite reflectarea echilibrului entității economice în termeni monetari.

3.2. Modalităţi de construire a fluxurilor de trezorerie

În acest sens sunt utilizate două metode: metoda directă şi metoda indirectă
de calcul a fluxurilor de numerar. Diferenţa între ele constă doar în modul
de construire a fluxurilor aferente activităţii de exploatare prin metoda
directă realizându-se dezideratul utilizând fluxurile de încasări şi plăţi în
timp ce metoda indirectă porneşte în calculul fluxurilor de la rezultatul net pe care îl
ajustează corespunzător astfel:
 cu modificările survenite pe parcursul perioadei în stocuri şi în creanţele şi datoriile
din exploatare;

81
 cu elementele nemonetare cum ar fi: amortizarea, provizioanele, impozitele amânate,
pierderile şi câştigurile în valută nerealizate, profiturile nerepartizate ale
întreprinderilor asociate şi interesele minoritare;
 toate celelalte elemente pentru care efectele în numerar sunt fluxurile de numerar din
investiţii şi finanţare.
Situaţia fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte fluxurile de trezorerie din
cursul perioadei, clasificate pe activităţi de exploatare, investiţii şi
finanţare.

 Activităţile de exploatare sunt principalele activităţi producătoare de venit ale

entităţilor, precum şi alte activităţi care nu sunt activităţi de investiţii şi finanţare.
Fluxurile de trezorerie provenite din activitatea de exploatare sunt derivate în primul
rând din principalele activităţi producătoare de venit ale entităţii. Deci, ele rezultă în
general din tranzacţiile şi alte evenimente care intră în determinarea profitului net sau
a pierderii nete. Informaţiile cu privire la acest tip de fluxuri de trezorerie împreună cu
alte informaţii sunt folositoare în prognozarea viitoarelor fluxuri de numerar din
exploatare.
 Activităţile de investiţii constau în achiziţionarea şi cedarea de active imobilizate şi de
alte investiţii, care nu sunt incluse în echivalentele de numerar. Prezentarea separată a
fluxurilor de trezorerie provenite din activităţi de investiţii este importantă deoarece
acestea reprezintă măsura în care cheltuielile au servit obţinerii de resurse menite a
genera viitoare venituri şi fluxuri de numerar.
 Activităţile de finanţare sunt activităţi care au ca efect modificări ale dimensiunii şi
compoziţiei capitalurilor proprii şi datoriilor entităţii. Prezentarea separată a fluxurilor
de trezorerie provenite din activităţi de finanţare este utilă în previzionarea fluxurilor
de numerar viitoare aşteptate de către finanţatorii entităţii.

IAS 7 Situaţia fluxurilor de trezorerie recomandă următoarele modalităţi de

determinare a fluxurilor de trezorerie pe cele trei activităţi:

Metoda directă:
Fluxuri de trezorerie din activităţi de exploatare:
- încasări în numerar din vânzarea de bunuri şi prestarea de servicii;
- încasări în numerar provenite din redevenţe, onorarii, comisioane şi alte venituri;
- plăţi în numerar către furnizorii de bunuri şi servicii;
- plăţi în numerar către şi în numele angajaţilor;
- plăţi în numerar sau restituiri de impozit pe profit doar dacă nu pot fi identificate în
mod specific cu activităţile de investiţii şi finanţare.
Fluxuri de trezorerie din activităţi de investiţii:

82
 - plăţi în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi
alte active pe termen lung;
- încasări de numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipament, active
necorporale şi alte active pe termen lung;
- plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
entităţi;
- încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale
altor entităţi;
- avansuri în numerar şi împrumuturi efectuate către alte părţi;
- încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte
părţi.
Fluxuri de trezorerie din activităţi de finanţare:
- venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;
- plăţi în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau răscumpăra acţiunile entităţii;
- venituri în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi;
- rambursări în numerar ale unor sume împrumutate;
- plăţi în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de
leasing financiar.
Fluxuri de trezorerie – total
Trezorerie la începutul perioadei
Trezorerie la finele perioadei

Metoda indirectă:
Fluxuri de trezorerie din activităţi de exploatare:
- rezultat net
- modificările pe parcursul perioadei a capitalului circulant (modificări ale stocurilor,
creanţelor şi datoriilor de exploatare);
- ajustări pentru elementele nemonetare cum ar fi amortizarea, provizioanele,
impozitele amânate, pierderile şi câştigurile asociate valutelor;
- ajustări pentru alte elemente incluse la activităţile de investiţii sau de finanţa
Fluxuri de trezorerie din activităţi de investiţii:
- plăţi în numerar pentru achiziţionarea de terenuri şi mijloace fixe, active necorporale şi
alte active pe termen lung;
- încasări de numerar din vânzarea de terenuri şi clădiri, instalaţii şi echipament, active
necorporale şi alte active pe termen lung;
- plăţi în numerar pentru achiziţia de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale altor
entităţi;
- încasări în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu şi de creanţă ale
altor entităţi;
- avansuri în numerar şi împrumuturi efectuate către alte părţi;
- încasări în numerar din rambursarea avansurilor şi împrumuturilor efectuate către alte
părţi.
Fluxuri de trezorerie din activităţi de finanţare:
- venituri în numerar din emisiunea de acţiuni şi alte instrumente de capital propriu;
- plăţi în numerar către acţionari pentru a achiziţiona sau răscumpăra acţiunile entităţii;
- venituri în numerar din emisiunea de obligaţiuni, credite, ipoteci şi alte împrumuturi;
- rambursări în numerar ale unor sume împrumutate;
- plăţi în numerar ale locatarului pentru reducerea obligaţiilor legate de o operaţiune de
leasing financiar.
Fluxuri de trezorerie – total
Trezorerie la începutul perioadei
Trezorerie la finele perioadei
83
 În general metoda indirectă de determinare a fluxurilor de trezorerie este mai
agreată atât pe plan intern cât şi internaţional deoarece modul de determinare a fluxurilor
de trezorerie este mai facil.

3.3. Analiza fluxurilor de trezorerie cu ajutorul indicatorilor specifici

Pe baza datelor oferite de Situația fluxurilor de trezorerie se pot calcula mai

multe rate care reflectă performanța acestui segment de activitate a
întreprinderii, adică gestionarea eficientă/ineficientă a fluxurilor de
trezorerie. Datorită marii varietăți și complexități a ratelor care pot fi
construite utilizând informațiile oferite de această situație, sistemul de rate ale fluxurilor de
numerar pot fi grupate în cinci categorii (Bătrâncea I. et all., 2010:168), astfel:
- indicatori privind calitatea activelor;
- indicatori privind managementul financiar bazat pe cash;
- indicatori de capacitate ai cash-flow-ului;
- indicatori privind adecvanța cash-flow-ului;
- indicatori de eficiență bazați pe cash-flow.
În demersul nostru, pentru a prezenta sistemul de rate de analiză construite pe baza
situației fluxurilor de numerar, am utilizat următoarele surse bibliografice: Robu, V. &
Anghel I. & Șerban E.C., Analiza economico-financiară a firmei, Editura Economică,
București, 2014 (pag. 478-483); Vâlceanu, Ghe. & Robu, V., & Georgescu, N. Analiză
economico-financiară, editura Economică, București, 2004 (pag. 388-391); Mironiuc, M.
Analiză economico-Financiară. Elemente teoretico-metodologice și aplicații, Editura
Sedcom Libris, Iași, 2006 (pag. 336-337); Bătrâncea I. (coord.), Raportarea și analiza
financiară a entității economice, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010, (pag. 168-193),
Bușe, L. Analiză economico-financiară, Editura Economică, București, 2005 (pag. 335-
338).
Efectuând o sinteză a ratelor de analiză calculate pe baza situației fluxurilor de
trezorerie și prezentate de autorii amintiți, considerăm a fi semnificative următoarele rate:
Rata de finanțare a activelor imobilizate (RFAI)(Capital Expenditure Ratio - în
engl.) arată capacitatea entității de a-și menține un anumit nivel de investiții în active
imobilizate, astfel încât entitatea să poată face față concurenței, bazându-se pe fluxul de
FNExpl
numerar din activitatea de exploatare (FNExpl). RFAI   100
Investitii realizate

84
 Rata cash-flow-ului operațional (The Operating Cash-Flow Ratio - în engl.) sau
Rata de acoperire a datoriilor curente (RADCRT) arată măsura în care entitatea economică
își acoperă datoriile curente totale (DCRT) din fluxul de numerar generat de activitatea de
FNExpl
exploatare. R ADCRT   100
DCRT
Rata de acoperire a datoriilor financiare curente (RADFC) (Cash Current Debt
Coverage - în engl.) arată capacitatea întreprinderii de a-și achita la timp obligațiile
purtătoare de dobânzi, adică datoriile financiare curente reprezentate prin toate
rambursările de credite și alte împrumuturi din cursul exercițiului financiar (DFC).
FNExpl
R ADFC   100
DFC
Rata de acoperire a dobânzii (RADOB) (Cash Interest Coverage - în engl.) exprimă
capacitatea entității economice de a plăti dobânda aferentă datoriilor financiare.
FNExpl  Dobanda platita  Impozit platit
RADOB   100
Dobanda platita
Rata de acoperire a costului capitalului (RACC) arată capacitatea întreprinderii de a
remunera din fluxul de numerar din activitatea de exploatare finanțatorii entității
economice (acționarii prin dividende și împrumuturile prin dobânzi).
FNExpl  Dobanda platita
R ACC   100
Dobanda platita  Dividende platite
Rata de plată a dividendelor sau Rata utilizărilor prudențiale a numerarului
(RPDIV) arată capacitatea entității de a dispune de disponibilități pentru onorarea obligațiilor
față de acționari. Se calculează ca raport procentual între suma dividendelor plătite și fluxul
de numerar din activitatea de exploatare.
Dividende platite
RPDIV   100
FNExpl
Rata fluxurilor de numerar din vânzări (RFV) (Operational Cash-Flow to Sales –
în engl.), numită și rata eliberării de numerar din vânzări, măsoară capacitatea vânzărilor
entității economice de a genera numerar din activitatea de exploatare
FNExpl
RFV   100
Cifra de afaceri neta
Rotația activelor (RA) măsoară capacitatea entității economice de a-și utiliza
activele de care dispune (AB) pentru a obține numerar din activitatea de exploatare.
FNExpl
RFV 
AB

85
 Unitatea de curs 4: Analiza riscului de faliment

Riscul, în general, reprezintă posibilitatea apariţiei unui eveniment care să

prejudicieze activitatea întreprinderii. În sens restrâns, riscul de faliment constă în
posibilitatea ca întreprinderea să intre în incapacitate de plată pe termen lung respectiv sa
nu-şi mai poată continua activitatea.
În sens general, cunoaşterea anumitor rate permite detectarea riscului de
faliment al unei întreprinderi. Metoda scorurilor se bazează însă pe un calup de rate
(indicatori) determinaţi statistic care ponderaţi cu anumiţi coeficienţi în cadrul unui model
matematic pot determina cu o anumită probabilitate starea de sănătate viitoare a
întreprinderii. Astfel, se atribuie întreprinderii analizate o notă Z numită „scor”. Între
modelele cele mai cunoscute amintim: modelul Altman, modelul Canon-Holder, modelul
Băncii Centralei Franţei.
Modelul Altman. Modelul „Z” de predicţie a falimentului firmelor a apărut
în S.U.A. în anul 1968 fiind dezvoltat ulterior, în anul 1977, de profesorul
Altman. Cu ajutorul acestui model Altman a reuşit să prevadă aproximativ
75 % din falimentele unor firme cu aproximativ doi ani înainte de
producerea acestora. Calculul variabile z se face pe baza următoarei ecuaţii: Z = 1,2 X1 +
1,4 X2 + 3,3 X3 +0,6 X4 +0,999 X5
Indicatorii consideraţi reprezentativi în acest model şi între care există o puternică
interdependenţă sunt:
Flexibilitatea firmei (variabila x1) indică capacitatea firmei de a se adapta
modificărilor condiţiilor mediului exterior firmei şi se determină ca raport între capitalului
circulant (Cc) în total active (AB) adică: X1  Cc  FR
AB AB

Capitalul circulant (Cc) sau fondul de rulment (FR) se pot determina prin două
modalităţi:
Rata autofinanţării activelor totale (variabila x2) determinată ca raport între
PRI
profitul reinvesit (PRI) şi activul bilanţier (AB). X2 
AB
Prin profit reinvestit înţelegem partea din profitul net al exerciţiului (RNE) care rămâne
după repartizarea de dividende acţionarilor (DIV): PRI = RNE – DIV
Rata rentabilităţii economice (variabila x3) exprimă în contextul acestui model cât
rezultat net înainte de deducerea impozitelor şi dobânzilor generează activele
întreprinderii. Se determină ca raport între profitul înainte de plata dobânzilor şi a

86
impozitelor (RBIT) şi activul bilanţier (AB): RBIT RBIT = RBE+CHD, unde: RBE
X3 
AB

reprezintă rezultatul brut al exerciţiului; CHD- reprezintă cheltuielile cu dobânzile bancare

Capacitatea de îndatorare a firmei (variabila x4) exprimă măsura în care datoriile
CSV
firmei (DT) sunt acoperite de capitalul social vărsat (CSV). X4 
DT
Randamentul activelor (variabila x5) indică măsura în care activele (AB)
contribuie la obţinerea veniturilor din activitatea de bază adică a cifrei de afaceri nete
(CAN). X5  CAN
AB
Ierarhizarea firmelor funcţie de variabila Z se face astfel: Dacă z > 3 atunci firma
este solvabilă; Dacă z  1,8,3) atunci firma are dificultăţi financiare, dar îşi poate redresa
activitatea în măsura în care adoptă o strategie corespunzătoare; Dacă z < 1,8 atunci
falimentul firmei este iminent.

Modelul Conan Holder. Modelul aparţine analiştilor francezi J. Conan şi

M. Holder şi se bazează pe analiza „lichiditate-exigibilitate”. În acest caz
calculul variabile Z se bazează pe următoarea ecuaţie: Z= 16 X1 +22 X2 -87
X3 -10 X4 +24 X5
Indicatorii selectaţi în acest model sunt:
Rata lichidităţii intermediare (X1) determinată ca raport între activele curente
(ACR) diminuate cu stocurile (S) şi datoriile curente ale întreprinderii (DCR).
ACR - S
X1 
DCR

Rata stabilităţii financiare (X2) reprezintă ponderea capitalurilor permanente

(CPM) în totalul pasivului bilanţier (PB). X2  CPM

PB
Gradul de finanţare a vânzărilor din surse externe (X5) se determină ca raport
între cheltuielile financiare (CF) şi cifra de afaceri netă a întreprinderii. (CAN).
CF
X3 
CAN

Gradul de remunerare a personalului (X4) se calculează ca raport între cheltuielile

cu personalul (CP) şi valoarea adăugată (VA). X4  CP
VA
Rata rentabilităţii valorii adăugate (X5) reprezintă gradul în care rezultatul brut al
exploatării (RBEXP) produce valoare adăugată (VA) şi se determină după relaţia:
RBEXP
X5 
VA

87
 Gruparea firmelor în funcţie de scorul Z prin modelul Canon-Holder se face astfel:
Dacă z > 9 atunci firma este solvabilă; Dacă z  4,9) atunci firma se află intr-o
zonă de incertitudine cu posibilităţi de redresare; Dacă z < 4 atunci falimentul firmei este
iminent.

Modulul „Analiza situaţiei financiare a entităţii” are rolul de ajuta

Concluzie studenţii să se familiarizeze cu componentele situaţiilor financiare
şi a informaţiilor pe care le furnizează fiecare, în vederea unei analize
financiare globale cât mai pertinente şi pe această cale să şi formeze deprinderile de a “
citi” un bilanţ contabil.
Analiza situaţiilor financiare ale entităţilor economice presupune examinarea
amănunţită a componentelor raportărilor financiare în scopul exprimării unei opinii
privind starea de sănătate financiară a unei entităţi economice. Aceasta se impune ori
de câte ori trebuie luată o decizie de către diverşi decidenţi: manageri, investitori potenţiali
sau actuali, bănci, statul, angajaţii etc.
Realizarea unei astfel de analize se face exploatând informaţiile cuprinse în
documentele ce formează raportările financiare şi anume pe baza Bilanţului, Contului de
Profit şi Pierdere, Situaţia modificării capitalului propriu, Situaţia fluxurilor de trezorerie,
Notele explicative. În acest sens se distinge analiza următoarelor aspecte: analiza poziţiei
financiare, analiza performanţelor financiare, analiza fluxurilor de numerar, analiza riscului
de faliment.

88
 Teste de evaluare
1. Bilanțul :
a). reflectă performanța financiară a entității;
b), reflectă poziția financiară a entității;
Test
c). este o situație dinamică.
2. Activele imobilizate:
a). participă la un singur circuit economic;
b). sunt caracterizate de o viteză de rotație accelerată;
c). sunt deținute de entitate pe termen mai mare de un an.
3. Fie următoarea situație IIC>100%, ICAN>100%, IIC<ICAN :
a). s-a încetinit viteza de rotație a imobilizărilor corporale;
b). a scăzut valoarea imobilizărilor corporale de la un an la altul;
c). a crescut eficiența utilizării imobilizărilor corporale.
4. Activele curente:
a). sunt compuse din stocuri, creanțe și imobilizări necorporale;
b). au în componență activele imobilizate și cheltuielile în avans peste un an;
c). sunt compuse din active circulante și cheltuielile în avans sub un an;
5. Fie următoarea situație ISM >100%, ICM >100%, ICAN >100%, ICAN < ICM:
a). a scăzut gradul de valorificare al materiilor prime;
b). a scăzut cifra de afaceri pe fondul creșterii cheltuielilor materiale;
c). a crescut eficiența utilizării stocurilor de materii prime.
6. Raportul dintre viteza de rotație a creanțelor comerciale și a datoriilor comerciale-
furnizori este favorabil când:
a). durata de încasare a creanțelor comerciale este mai mare decât durata de plată a
datoriilor comerciale-furnizori;
b). numărul de rotații a creanțelor comerciale este mai mare decât numărul de rotații a
datoriilor comerciale-furnizori;
c). se reduce termenul de plată al datoriilor comerciale-furnizori mai mult decât
termenul de încasare al creanțelor comerciale.
7. Lichiditatea:
a). arată capacitatea entității de a face față plăților scadente din activele imobilizate;
b). reprezintă capacitatea entității economice de a face față creditelor bancare
indiferent de orizontul de timp pentru care au fost contractate, din activele curente;
c). arată capacitatea entității de a face față datoriilor curente din activele curente.
8. Solvabilitatea:
89
 a). exprimă echilibrul financiar pe termen scurt;
b), se consolidează dacă se reduce îndatorarea față de bancă la termen mediu și lung;
c). arată capacitatea entității de a face față creditelor bancare pe termen mediu și
lung din activele curente.
9. Rata autonomiei financiare totale:
a). este influențată în mod direct de rata stabilității financiare;
b). este o rată de structură a activului;
c). reflectă dinamica (evoluția) capitalului propriu.
10. Performanța financiară a entității:
a). este identitcă cu fluxul de numerar real degajat de entitate;
b). arată capacitatea entității de a produce profit;
c). reflectă modificările în poziția financiară a entității economice/
11. Cifra de afaceri netă reflectă:
a). plusul de valoare creat de entitate;
b). profitul aferent activității de exploatare;
c). toatalitatea veniturilor aferente vânzării de bunuri și prestării de servicii.
12. Profitul net al entității:
a). este influențat de mărimea rezultatului brut al exercițiului;
b). nu este influențat de cheltuielile nedeductibile și de veniturile neimpozabile;
c). nu este influențat de impozitul pe profit.

Bibliografie modul
1. Achim, V.M., Borlea, S.N., Analiza financiară actualizată cu prevederile IFRS,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2014;
2. Bătrâncea, I. (coord.), Raportarea și analiza financiară a entității economice,
Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010;
3. Lala-Popa, I,, Miculeac, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretice și
studii de caz, Editura Mirton, Timișoara, 2012;
4. Mironiuc, M., Pop, F. (coord.), Analiză economică și financiară, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 2013;
5. Robu, V., Anghel I., Șerban C., Analiza ecoonmico-financiară a firmei, Editura
Economică, București, 2014;
6. * * * Ordinul nr. 1802/2014 din 29 Decembrie 2014 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi
situaţiile financiare anuale consolidate, publicat în M.O. nr. 963/30.12.2014
90