Academia de studii economice din Moldova

Valentina Gortolomei

Teoria
analizei activităţii economice

Editura ASEM
 Lucrarea a fort examinată şi recomandată pentru editare de Comisia metodică a
facultăţii „Contabilitate”, ASEM (proces-verbal nr. .... din ..........)

Referenţi:

2
 CUPRINS

Prefaţă....................................................................................................................
CAPITOLUL I
ANALIZA ACTIVITĂŢII ECONOMICE ÎN SISTEMUL
DE ŞTIINŢE........................................................................................................
1.1 Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii.........................................
1.2 Conţinutul analizei activităţii economice ca ştiinţă...............................
1.3 Principiile de bază ale analizei activităţii economice
şi caracteristica lor..................................................................................
1.4 Corelaţia analizei activităţii economice cu alte discipline......................
CAPITOLUL II
OBIECTUL ŞI METODA ANALIZEI ACTIVITĂŢII ECONOMICE.................
2.1 Obiectul analizei activităţii economice...................................................
2.2 Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza activităţii
şi eficienţei economice a întreprinderilor................................................
2.3 Sistemul de factori, care explică fenomenele şi rezultatele
economice şi clasificarea lor ...................................................................
2.4 Rezervele de sporire a eficienţei producţiei şi clasificarea lor................
CAPITOLUL III
METODOLOGIA ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE.............................
3.1 Noţiune de procedee ale analizei economice şi clasificarea lor..............
3.2 Metode ale analizei calitative a fenomenelor economico-financiare.......
3.3 Modelarea determinată şi transformarea sistemelor factoriale................
3.4 Metode ale analizei cantitative a fenomenelor economico-financiare....
3.4.1 Metoda balanţieră.......................................................................
3.4.2 Metoda substituţiilor în lanţ........................................................
3.4.3 Metoda indicilor..........................................................................
3.4.4 Metoda diferenţelor absolute.......................................................
3.4.5 Metoda diferenţelor relative........................................................
3.4.6 Restul nedescompus şi împărţirea lui între
factorii de influenţă .....................................................................
3.4.7 Metoda integrală..........................................................................
3.4.8 Metoda participării prin cotă.......................................................
3.4.9 Metoda recalculării indicatorilor.................................................
3.4.10 Metoda numerelor procentuale..................................................
3.4.11 Procedee de analiză financiară...................................................
3.5 Metode economico-matematice, aplicate în analiza economică..............
3.6 Metode euristice, aplicate în analiza economică......................................

3
CAPITOLUL IV
TIPURI DE ANALIZE.............................................................................................
4.1 Clasificarea tipurilor de analiză...............................................................
4.2 Analiza economico-financiară şi tehnico-economică.............................
4.3 Analiza retrospectivă, curentă şi previzională.........................................
4.4 Analiza deplină şi pe probleme...............................................................
4.5 Analiza la nivelul unităţii economice în ansamblu
şi pe structurile ei organizatorice ...........................................................
CAPITOLUL V
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE ANALIZĂ ÎN ÎNTREPRINDERI
ŞI ETAPELE ACTIVITĂŢII PRACTICE DE NALIZĂ........................................
5.1 Organizarea activităţii de analiză..............................................................
5.2 Etapele de bază ale activităţii practice de analiză.....................................
5.3 Modul de generalizare a rezultatelor analizei şi întocmirea
raportului de analiză..................................................................................
CAPITOLUL VI
SISTEMUL DE INFORMAŢII CA PREMISĂ A EFECTUĂRII
ANALIZEI ECONOMICE........................................................................................
6.1 Baza informaţională a analizei activităţii economice şi
cerinţele faţă de ea......................................................................................
6.2 Clasificarea surselor de informaţie şi caracteristica lor............................
6.3 Modul de verificare a veridicităţii informaţiei folosite
în analiza economică................................................................................
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................

4
 Prefaţă

Trecerea la economia de piaţă, diversificarea formelor de proprietate, noile

sisteme de activitate înaintează probleme noi de mare importanţă. În domeniul
economic este necesar a spori maximal eficienţa producţiei, a obţine rezultate
maxime cu eforturi minime. În aceste condiţii întreprinderea modernă necesită un
nou stil de conducere, neconceput fără analiza economică, care stă la baza luării
deciziilor.
Analiza economică are un rol important în conducerea întreprinderii, în
executarea tuturor atributelor sau funcţiilor managementului ( previziune,
organizare, coordonare, comandă şi control), precum şi în realizarea funcţiilor
fundamentale ale egentului economic (cercetare-dezvoltare, producţie, funcţiile
comercială, financiar-contabilă şi de personal). De asemenea, analiza economică
furnizează managerilor informaţiile necesare pentru elaborarea prognozelor,
pentru fundamentarea programelor de activitate curentă şi de perspectivă, pentru
stabilirea strategiei şi tacticii de acţiune în viitor.
Prin aplicarea metodelor de analiză se cunosc procesele de producţie care au
loc în cadrul agentului economic, în toată complexitatea şi interacţiunea lor şi a
influenţei exercitate de diferiţi factori ceea ce permite fundamentarea deciziilor,
elegerea variantei optime de acţiune şi sporirea eficienţei întregii activităţi.
Rolul crescînd al analizei economice motivează importanţa aspectelor ei
teoretice care vor permite economiştilor, managerilor, contabililor, auditorilor
contemporani să înţeleagă mai profund rolul analizei activităţii economice ca
element al sistemului de gestiune, să posede metodele cele mai noi de efectuare a
analizei economice, să clarifice sursele de informaţie pentru petrecerea analizei.
Din aceste considerente pregătirea şi formarea profesională a studenţilor din
domeniul economic sunt de neconceput fără o solidă pregătire în domeniul analizei
economice.
Disciplina universitară de analiză a activităţii economice care face parte din
planul de învăţămînt al instituţiilor superioare de profil economic, se distinge prin

5
semnificaţia deosebită, pe care o prezintă în formarea unor economişti moderni
capabili să interpreteze corect şi să cuantifice cît mai exact fenomenele economice
de piaţă contemporane, să însuşească practica aplicării metodologiei analizei în
aprecierea activităţii agentului economic.
Baza teoretică şi metodologică a analizei activităţii economice în toate
ramurile economiei naţionale o constituie teoria analizei economice. În mersul
studierii cursului de teorie a analizei activităţii economice studentul trebuie să
înţeleagă esenţa fenomenelor şi proceselor economice, legătura dintre ele,
metodologia analizei; să determine mărimea influenţei factorilor; să aprecieze
performanţele obţinute; releve rezervele de creştere pe plan economic.
Lucrarea de faţă tratează căile de analiză, cuantificarea şi interpretarea
corectă a fenomenelor economice atît de complexe din economia contemporană,
axînde-se pe aspectele teoretico-metodice. În ea este reflectat un ansamblu de
concepte, metode tehnici şi instrumente care asigură tratarea informaţiilor în
vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situaţia unui agent
economic şi cunoaşterea rezultatelor atît în valoarea lor absolută, cît şi în
elementele lor constitutive.
Prin conţinutul său, lucrarea îşi propune să contribuie la formarea gîndirii
economice a studenţilor, la înţelegerea raportului cauzal al fenomenelor analizate,
la cuantificarea şi interpretarea corectă a fenomenelor economice atît de
complexe din economia contemporană, cît şi la mai buna fundamentare a
deciziilor cu caracter economic.
În forma sa actuală, ea vine în întîmpinare, în primul rînd, studenţilor de la
instituţiile de profil economic, cărora le va permite să dobîndească abilităţi de
analiză, totodată fiind un îndrumar util şi specialiştilor în domeniu din
întreprinderi, precum şi tuturor celor care doresc să însuşească şi să perfecţioneze
cunoştinţele de analiză economico-financiară.
Considerăm că lucrarea este perfectibilă, orice sugestie şi observaţie din
partea utilizatorilor este binevenită şi va contribui la îmbunătăţirea acestei ediţii.

6
 Autorul
CAPITOLUL I

ANALIZA ACTIVITĂŢII ECONOMICE ÎN SISTEMUL DE ŞTIINŢE

1.1 Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii

Realitatea se însuşeşte în mersul activităţii practice. Procesul cunoaşterii este

dialectic şi prezintă o reflectare în conştiinţa omului a realităţii obiective.
Cunoaşterea obiectivă, în toată complexitatea ei, se face prin intermediul analizei, pe
o cale ce se interferează de la aparenţă la esenţă.
Fenomenele şi procesele realităţii sunt percepute de om ca un tot întreg, ca
ceva unic, fără a deosebi careva părţi, proprietăţi. În acest mod tabloul general al
percepţiei nu este satisfăcător pentru a cunoaşte obiectele (procesele, fenomenele).
Prin urmare, pentru a cunoaşte şi a însuşi obiectele, fenomenele sau procesele
apare necesară descompunerea lor în părţi componente, în elementele lor simple.
Întrucît cercetarea obiectelor, fenomenelor sau proceselor necesită pătrunderea
de la simpla cunoaştere a formei exterioare (de la aparenţă) către cunoaşterea în
profunzime (către esenţă) este necesar ca acestea să fie descompuse în elementele
cele mai simple care le alcătuiesc, deci să fie analizate.
Analiza1 este acea operaţiune logică de descompunere sau desfacere a unui
întreg în elementele, laturile sau trăsăturile sale componente, precum şi în factorii,
cauzele şi condiţiile care le-au generat, respectiv influenţat, cu scopul stabilirii naturii,
locului, rolului, importanţei, aportului şi necesităţii acestora în determinarea unei
anumite stări, mărimi, variaţii a întregului cercetat.
În analiză este foarte important de constatat limita (graniţa) mai departe de care
descompunerea obiectului, ce se analizează, nu mai are nici un sens, deoarece se pierd
caracteristicile obiectului. Limita analizei se determină, reeşind din sarcinile şi scopul

1
Analiza derivă din cuvîntul grecesc „Analysis”, care înseamnă divizare, descompunere, desfacere.

7
 ei. O astfel de descompunere permite a pătrunde în interiorul obiectului studiat, a
înţelege esenţa lui lăuntrică, a aprecia rolul fiecărui element în fenomenul studiat.
Pentru a sesiza ceea ce este semnificativ, principal, caracteristic, ceea ce ţine de
latura internă a obiectelor, fenomenelor şi proceselor, de manifestările esenţiale care
au loc în adîncul acestora, este necesară îmbinarea analizei cu sinteza. Sinteza
reprezuntă acea operaţiune logică de reunire într-un singur tot unitar al elementelor,
laturilor, trăsăturilor, factorilor, cauzelor şi condiţiilor, izolate anterior prin operaţia de
analiză, pentru formarea unei imagini integrale asupra fenomenului respectiv şi al
relevării manifestărilor esenţiale caracteristice acestui întreg. Analiza şi sinteza, ca
metode de cunoaştere, sunt folosite în cercetarea lucrurilor, fenomenelor şi proceselor
din lumea reală. Esenţa sintezei, constă în aceea că realitatea nu mai apare ca o sumă a
unor fenomene şi procedee dispersate, ci, ca un tot unitar, în care dezmembrarea şi
diversificarea fenomenelor, sunt orientate într-un singur sens şi subordonate legilor
descoperite şi cercetate de analiză. Dacă în cazul analizei, gîndirea merge de la
singular la general şi de la concret la abstract, în cel al sintezei , gîndirea se mişcă în
direcţie opusă, respectiv, de la general la diversele lui manifestări şi forme de
existenţă.
Descompunerea se face în trepte, de la compus la simplu, în scopul identificării
cauzelor finale care explică o anumită stare, un anumit nivel de performanţe sau o
anumită evoluţie a lor. În acest context este importantă respectarea succesiunii de
trepte (etape), care schematic este prezentată în figura 1.
Fenomenul “X”

1 2 3

2.1 2.2 2.3

1.1 1.2 3.1 3.2

1.1.1 1.1.2 1.1.3 1.2.1 1.2.2

a b c d e f g

8
 Fig.1.1 Schema desfăşurării procesului de analiză

unde: 1, 2, 3 - elemente componente;

1.1; 1.2; 2,1; 2.2 ...- factori de gradul I ( sau factori direcţi);
1.1.1; 1.1.2... – factori de gradul II (sau factori indirecţi);
a, b, c... – cauze finale.
Pentru o înţelegere mai clară a conţinutului fazelor procesului de cunoaştere a
fenomenelor economico-financiare în continuare aducem explicare succintă a
noţiunilor folosite:
Elementele componente reprezintă părţile componente ale fenomenului
economico-financiar analizat ( de exemplu costul producţiei pe articole de calculaţie).
Factorii sunt acele forţe motrice care generează un alt fenomen economico-
financiar (fie fenomen economico-financiaranalizat, fie un element component al
acestuia, fie un alt factor din sistemul respectiv).
Cauzele finale sunt fenomene sau ansamblu de fenomene care preced şi
provoacă apariţia altui fenomen. În analiza fenomenelor economico-financiare, care
percurge o descompunere a acestor fenomene, ultimele cauze descoperite poartă
denumirea de „cauze finale”, care evident, din punct de vedere al apariţiei şi
dezvoltării fenomenului economico-financiar respectiv sunt „cauze primare”.
Analiza economică este o metodă de studiu a mecanismului de formare şi
modificare a fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente
componente, în spaţiu şi în timp şi evidenţiază cauzele care au provocat schimbările
ce au avut loc. Pe cînd sinteza economică este necesară pentru reintegrarea într-un
tot unitar a componentelor analizate. Ca metodă de cercetare, sinteza economică
utilizează rezultatele studiului efectuat prin analiză şi dă posibilitatea formulării
concluziilor, inclusiv a aprecierii activităţii unităţii economice.

1. 2 Conţinutul analizei activităţii economice ca ştiinţă

9
 Conţinutul analizei economice mereu se dezvoltă şi se modifică în măsura
dezvoltării ştiinţelor teoretice fundamentale în economie şi de asemenea în vederea
modificării mecanismului economic.
Pentru a defini conţinutul analizei economice este necesar să se i-a în vedere
acele mari schimbări ce au loc în economia ţării şi cerinţele trecerii la relaţiile de
piaţă, deoarece ele contribuie la schimbarea conţinutului analizei economice. Astfel,
orientarea la dezvoltarea relaţiilor de piaţă în societatea noastră cere dezvoltarea şi
perfecţionarea analizei economice ca principala metodă de gestiune .
Conţinutul analizei economice ca ştiinţă, în primul rînd, reesă din funcţiile pe care
ea le îndeplineşte în sistemul celorlalte disciplini economice. Din numărul acestor
funcţii pot fi menţionate:
- studierea caracterului de acţiune a legilor economice, stabilirea legăturilor şi
tendinţelor caracteristice proceselor economice în condiţii concrete ale
întreprinderii.
Analiza economică în această funcţie apare ca mijloc de studiere a acţiunii legilor
economice în condiţii concrete de producţie, care se formează sub acţiunea legilor
economice obiective şi a factorilor de ordin subiectiv.
- fondarea ştiinţifică a planurilor de afaceri şi aprecierea obiectivă a realizării lor.
Fără o analiză profundă a rezultatelor distinse şi fără evidenţierea neajunsurilor este
imposibil a elabora un plan bine fondat, a alege o variantă optimă de gestiune.
- relevarea rezervelor de creştere a producţiei.
- aprecierea eficienţei folosirii resurselor şi elaborarea deciziilor de gestiune.
Analiza se efectuiază nu numai pentru a constata faptele şi greşelile admise, dar şi
pentru a acţiona operativ asupra proceselor de producţie. În acest aspect este necesar a
aplica analiza operativă.
În ansamblu putem spune că conţinutul analizei economice ca ştiinţă prezintă un
sistem de ştiinţe speciale legate de cercetarea tendinţelor de dezvoltare, fondarea
ştiinţifică a planurilor de afaceri şi a deciziilor de gestiune; controlul asupra
îndeplinirii acestor planuri şi decizii de gestiune; relevarea rezervelor interne de

10
creştere a eficienţei producţiei şi elaborarea măsurilor de folosire a lor, apreciere a
rezultatelor obţinute.
Conţinutul procesului de analiză economică şi îmbinarea acestuia cu sinteza pot fi
redate prin următoarele etape:
1. Stabilirea şi delimitarea obiectului analizei. Delimitarea obiectului se face în
timp şi spaţiu, cantitativ şi calitativ, utilizînd în acest scop anumite metode de evaluare
şi calcul (gradul de îndeplinire a planului, nivelul de respectare a normelor, dinamica,
abateri în mărime absolută şi relativă etc.). Totodată, se precizează scopul şi
obiectivele urmărite.
2. Determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat.
Presupune descompunerea acestuia în părţile sale componente, ceea ce reprezintă o
analiză structurală. Factorii se urmăresc în mod succesiv, de la cei cu acţiune directă la
cei cu acţiune indirectă, pînă la stabilirea cauzelor finale (primare). Cu alte cuvinte, se
stabilesc factorii care acţionează asupra fenomenului analizat.
3. Determinarea legăturilor dintre fenomenul analizat şi factorii săi de
influenţă, cît şi a corelaţiei dintre diferiţi factori care acţionează. La această etapă este
necesară determinarea raporturilor de condiţionare, se definitivează modelele
economice de analiză.
Parcurgerea acestor trei etape conduce la elaborarea modelelor de analiză.
4. Măsurarea influenţelor diferitor elemente componente. La această etapă cu
ajutorul analizei cantitative se cuantifică efectul acţiunii părţilor componente asupra
fenomenului cercetat, măsurarea rezervelor interne şi aprecierea cît mai exactă a
rezultatelor.
5. Sintetizarea rezultatelor analizei. La această etapă se stabileşte starea
fenomenelor, proceselor sau rezultatelor economice studiate; se stabilesc concluziile şi
aprecierile asupra activităţii întreprinderii.
6. Elaborarea măsurilor de reglare a sistemului studiat, de folosire optimă a
rezultatelor care vor constitui conţinutul deciziilor de gestiune a unităţii economice, în
vederea sporirii eficienţei activităţii în viitor.

11
 Parcurgerea acestor etape în mersul analizei oricărui fenomen economic asigură
caracterul complet şi ştiinţific al analizei activităţii economice.
Prin urmare, analiza activităţii economice ca ştiinţă prezintă o totalitate a ştiinţelor
speciale, legate de cercetarea tendinţelor dezvoltării unităţilor economice, fondarea
ştiinţifică a planurilor de afaceri şi deciziilor de gestiune, controlul asupra îndeplinirii
lor, aprecierea performanţelor obţinute, relevarea rezervelor de creştere a eficienţei
producţiei şi elaborarea măsurilor de mobilizare a lor. Ea nu este ceva static, ci se
modifică mereu. Practica arată că în faţa analizei activităţii economice la diferite etape
se puneau obiective noi şi se modificau cele existente. Astfel de modificări vor avea
loc şi în viitor.

1.3 Principiile de bază ale analizei activităţii economice

Baza metodologică a analizei activităţii economice o formează următoarele

principii:
 necesitatea de a efectua în prealabil analiza calitativ-teoretică asupra
stării obiectului de cercetare, pînă la aprecierea cantitativă a acţiunii factorilor
asupra fenomenelor, proceselor de studiu;
Pentru a formula obiectivele analizei şi a utiliza careva metode de prelucrare a
informaţiei în scopul determinării mărimii influenţei factorilor este necesar prealabil
să se efectueze o caracteristică generală obiectului de studiu;
 tratarea completă în analiză sau necesitatea de a precăuta oricare proces
sau fenomen în interdependenţă şi atîrnare.
În conformitate cu principiul dat este necesar, în primul rînd, să se aprecieze
nivelul eficienţei distins şi numai apoi de constatat şi măsurat acţiunea diverşilor
factori asupra rezultatului obţinut;
 evidenţierea scopului (cauzei) principal şi a verigii de frunte.
Este necesar în mulţimea de cauze ce determină rezultatele activităţii unei unităţi
economice de evidenţiat cele mai principale, hotărîtoare asupra cărora se va
concentra atenţia;
 aprecierea critică a informaţiei folosite în procesul de analiză.
12
 Obiectivitatea datelor folosite determină corectitudinea rezultatelor analizei şi a
concluziilor elaborate în baza lor. Conform principiului dat în prezent una din
etapele lucrului analitic este controlul veridicităţii şi complexităţii informaţiei
folosite;
 rolul de frunte (conducător) al metodei comparaţiei ca mijloc de
apreciere obiectivă a activităţii unităţilor economice şi relevarea rezervelor;
operativitatea şi aplicarea în practică a rezultatelor analizei economice. Acest
principiu cere a efectua analiza operativă, a elabora decizii concrete de
gestiune în baza rezultatelor evidenţiate şi a le realiza.
În mersul efectuării analizei activităţii economice la orice nivel trebuie să se ţină
cont de aceste principii.

1.4 Corelaţia analizei activităţii economice cu alte discipline

Formarea analizei economice ca ştiinţă sinestătătoare a fost condiţionată de un

şir de cerinţe şi condiţii obiective. Una din ele este necesitatea practică. Activitatea
de marketing, relaţiile de piaţă, studiul factorilor interni şi externi, care determină
rezultatele financiare – sunt cerinţe care au condiţionat necesitatea ulterioarelor
elaborări analitice.
Fiind o disciplină de sinteză care contribuie la realizarea unor funcţii esenţiale ale
conducerii, analiza activităţii economice are corelaţie cu întregul sistem de
discipline economice (Fig. 1.2).

13
 Teoria Filosofia
economică
Planificarea şi
Economia gestiunea
ramurii Analiza afacerii
activităţii
Evidenţa
economice Statistica
contabilă
Auditul
Finanţarea şi
creditarea
afacerii Cibernetica
economică
Matematica

Fig. 1.2 Legăturile analizei activităţii economice cu alte discipline

Ea complet şi sintetic foloseşte datele, iar în unele cazuri, şi procedeele de
cercetare caracteristice statisticii, planificării, evidenţei contabile, economiei
ramurii, finanţelor, matematicii etc. La rîndul lor aceste disciplini aplică elemente
ale analizei economice. Însă, pînă în prezent, nu există o evidenţiere clară a
graniţelor dintre analiza economică şi aceste disciplini speciale.
Ca urmare, legăturile analizei activităţii economice cu principalele grupe de
discipline se pot sistematiza astfel: în I rînd, trebuie evidenţiată teoria economică,
care, studiind mecanismul de acţiune a legilor economice, crează baza teoretică
pentru dezvoltarea tuturor disciplinilor economice. La efectuarea analizei
economice este necesar să se i-a în seamă acţiunea acestor legi . În acelaş timp,
analiza economică contribuie la dezvoltarea teoriei economice acumulînd prin
cercetări analitice cunoştinţe despre pronunţarea (acţiunea) legilor economice în
condiţiile concrete ale unităţilor economice. Studiul informaţiei obţinute permite a
formula legi noi, necunoscute încă, a elabora prognoze de dezvoltare a ţării date.
Efectuarea unei analize profunde a activităţii economice a întreprinderilor este
imposibilă fără a cunoaşte economia ramurii şi organizarea producţiei la
întreprinderea supusă analizei.

14
 Această legătură trebuie înţeleasă, pe de o parte, prin faptul că economiile de
ramură asigură fundamentarea noţiunilor cu care operează analiza, iar pe de altă
parte, analiza furnizează economiilor de ramură elementele necesare cunoaşterii
fenomenelor, factorilor care le condiţionează.
Analiza economică păstrează legături strînse cu planificarea şi gestiunea
producţiei. Fiecare unitate economică în condiţiile economiei de piaţă trebuie să-şi
înceapă activitatea de la un plan de afaceri bine argumentat şi ştiinţific motivat,
elaborarea căruia începe cu o analiză profundă a însuşi ideii afacerii, o apreciere a
realităţii, perspectivii şi a rezultatului financiar. Rezultatele analizei economice
crează baza informaţională pentru elaborarea planurilor de afaceri şi măsurilor
optime de gestiune. Oricare compartiment al unui plan de afaceri nu poate fi bine
motivat fără aplicarea aproape a întregului arsenal de procedee şi metode ale
analizei activităţii economice.
La rîndul său analiza economică destul de vast utilizează informaţia din
planurile de afaceri ale unităţilor economice. De aceea analistul trebuie să cunoască
profund metodologia planificării producţiei la unitatea economică analizată.
Legătura analizei economice cu evidenţa contabilă de asemenea are un
caracter dublu. Pe de o parte, evidenţa contabilă totdeauna a fost şi este principala
sursă de informaţie necesară pentru analiza economică. S-a constatat că cota
informaţiei economice, primite prin intermediul evidenţei contabile, este de
aproximativ 70-80%. Prin urmare, ne posedînd metodica evidenţei contabile şi
conţinutul rapoartelor, este destul de dificil a colecta datele necesare pentru analiză
şi controla veridicitatea lor.
Una din metodele de bază ale analizei este metoda balanţieră, împrumutată
din evidenţa contabilă.
Folosirea datelor evidenţei contabile în analiza economică dă concluziilor
analitice o temeinicie documentată. La rîndul său îndeplinirea „Notei explicative” la
raportul financiar măreşte însemnătatea activităţii de analiză a contabilului şef.
Astfel, analiza contribuie la modificarea evidenţei contabile prin lărgirea aspectului
ei analitic. Pe de altă parte, cerinţele analizei economice se i-au în vedere la

15
elaborarea sistemului de indicatori, calcularea planurilor, elaborarea dărilor de
seamă şi documentelor primare.
Analiza economică păstrează legături strînse şi cu finanţarea şi creditarea
întreprinderilor. Analiza stării financiare şi aprecierea îndeplinirii planurilor
financiare se bazează pe principiile planificării financiare, formării mijloacelor
proprii şi împrumutate, completării şi folosirii lor corecte. Fără a avea cunoştinţe
despre modul de finanţare şi creditare a unităţilor economice, despre legăturile dintre
organizaţiile de finanţare şi creditare este imposibil a petrece analiza activităţii
economice. Concomitent, mărimea plăţilor în buget, condiţiile de creditare, rata
dobînzii bancare etc. constant se modifică în corespundere cu rezultatele analizei,
care relevă eficienţa acţiunii acestor metode asupra producţiei.
Legături nu simple s-au format şi între analiza economică şi statistică, în
deosebi în metodologie. Aceasta se pronunţă prin faptul, că în procesul analizei se
foloseşte un şir de metode de prelucrare a datelor luate din statistică ( aprecierea
mărimilor medii, formarea rîndurilor dinamice, etc.), însă ele se folosesc opus:
- în statistică - se folosesc pentru a face cercetări la nivelul ţării, pentru
constatarea tendinţelor comune şi a legităţilor de dezvoltare a ramurilor, regiunilor.
Pentru aceasta statistica prin intermediul mărimilor medii, selectare sau alte metode,
exclude fenomenele ne caracteristice şi aproape nici odată nu apelează la analiza
detaliată a producţiei la nivelul subdiviziunilor unităţii economice. Aceasta exclude
din obiectivele statisticii relevarea rezervelor, motivarea lor, elaborarea măsurilor de
mobilizare a lor.
La nivelul unităţilor economice statistica studiază activitatea numai a unei
sau a fiecărei laturi ale activităţii în parte, izolat una de alta.
- în analiză – aceste metode se folosesc pentru a descompune indicatorii medii şi
a cuantifica acţiunea factorilor asupra lor. Spre deosebire de statistică analiza
economică cercetează în ansamblu toată activitatea întreprinderii.
Cele menţionate dovedesc deosebirile esenţiale între statistică şi analiza activităţii
unităţilor economice.

16
 Analiza economică şi auditul. Analiza economică este inclusă în activitatea de
audit atît ptin textul legal, întrucît „examinarea” include într-un mod obligatoriu
analiza, cît şi în norma profesională, întrucît formularea opiniei asupra unor
situaţii financiare nu se poate efectua fără folosirea şi a mijloacelor de
investigaţie, puse la dispoziţie de analiză.
Complexitatea fenomenelor economice imprimă analizei un dublu caracter,
pe de o parte, disciplină cu fundamentare teoretică, cu un corp de principii
generale, o disciplină a logicii care poate fi aplicată înterpretării tuturor
problemelor economice trecute sau prezente şi pe de altă parte, activitate practică
permanentă, care oferă răspuns la întrebări privind relaţiile de cauzalitate dintre
fenomene şi factori.
În aceste condiţii, vechea triadă – analiză – decizie - acţiune se transformă
într-un lanţ cu următoarele verigi obligatorii: analiza-audit – decizie-acţiune. Pe
baza explicării cauzelor şi factorilor care au modificat indicatorii analiza
formulează legităţi şi principii de interpretare care stau la baza raportului de
audit.
Pe planul auditului financiar, analiza nu numai că este implicată în
exprimarea opiniei auditului ( ca instrument de descriere), dar este prezentă în
mod nemijlocit în notele explicative la situaţiile financiare în care ea se
desfăşoară pe deplin.
În consecinţă, folosind tehnicile şi procedeele analizei economico-financiare,
auditorii au posibilitatea să realizeze, în condiţii mai bune latura calitativă a
activităţii lor, iar „fără acestea este de neconceput realizarea obiectivelor
organelor de control”.
Analiza economică ocupă un rol important în îndeplinirea funcţiilor de
consalting în firmele de audit. Scopul final al auditului este analiza situaţiei
financiare, stabilităţii financiare şi a rezultatelor financiare a întreprinderii
(indiferent de forma de proprietate).

17
 Firmele de audit la solicitarea întreprinderilor efectuează regulat controlul şi
analiza capacităţii de plată, stabilităţii financiare, rentabilităţii şi veridicităţii
raportului financiar.
Prin urmare auditorul terbuie să posede la un nivel înalt cît evidenţa contabilă,
atît şi analiza activităţii economice.
Prin faptul că analiza se ocupă cu laturile cantitative şi calitative ale
fenomenelor, ea are legături cu matematica şi cibernetica economică. Pentru
cuantificarea mărimii acţiunii diferitor factori asupra fenomenelor, proceselor şi
rezultatelor economice se folosesc o serie de metode a căror bază de calcul este
dezvoltată de disciplinele menţionate.
Analiza activităţii unităţilor economice, prin natura sa, este o disciplină
economică cu o poziţie distinctă în cadrul sistemului ştiinţelor economice, urmare
a obiectului propriu şi metodelor specifice folosite în studierea fenomenelor şi a
proceselor economice la nivel microeconomic.

Întrebări de control
1. Care este esenţa analizei şi sintezei în procesul cunoaşterii?
2. Cum se efectuează descompunerea?
3. Ce reprezintă analiza economică?
4. Din ce reesă conţinutul analizei economice ca ştiinţă şi ce este caracteristic
pentru el?
5. Care sunt principiile de bază ale analizei activităţii economice şi cum se
realizează ele la etapa actuală?
6. Numiţi disciplinele cu care păstrează legături analiza economică.
7. În ce constă legătura analizei activităţii economice cu evidenţa contabilă?
8. Prin ce se pronunţă legăturile formate între analiza activităţii economice şi
statistică?
9. Cum poate fi explicat lanţul verigilor obligatorii: analiza-audit-decizie-acţiune?
10.Comentaţi locul şi rolul analizei economice în procesul de gestiune la etapa
actuală.

18
 CAPITOLUL II

OBIECTUL ŞI METODA ANALIZEI ACTIVITĂŢII ECONOMICE

2.1 Obiectul analizei activităţii economice

În mod general obiectul oricărei ştiinţe îl alcătuiesc acele întrebări asupra

cărora este îndreptată cercetarea dată.
Fiecare ştiinţă are obiectul său de studiu. Filosofia, spre exemplu,
studiază legile generale ale dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii. Economia
politică (teoria economică) precaută relaţiile de producţie în concordanţă cu
forţele de producţie, legile obiective ale producţiei, repartiţiei, schimbului şi
consumului bunurilor materiale.
Ştiinţele economice ale ramurilor studiază acţiunea legilor generale în
condiţiile specifice ale ramurii date.

19
 Analiza economică ca ştiinţă la fel are obiectul său de studiu. Trebuie
de menţionat, că definirea obiectului oricărei ştiinţe este o problemă foarte
dificilă, inclusiv şi în analiza economică. Necătînd la faptul, că această întrebare
se studiază deja cîteva zeci de ani, punctul final în definirea obiectului analizei
economice încă nu este pus.
În manualele disciplinei date pot fi întîlnite diverse definiţii ale obiectului
analizei economice. Unii autori îl definesc ca studierea tuturor fenomenelor şi
proceselor ce au loc în interiorul unei unităţi economice.
La părerea altor autori, obiectul analizei economice îl constituie economia
întreprinderilor, care se precaută în concordanţă cu latura tehnică a producţiei sau
fluxul de informaţie, care se cercetează în scopul fondării deciziilor de gestiune.
Se întîlnesc şi alte păreri asupra definiţiei obiectului analizei
economice, însă ele nu întroduc schimbări esenţiale în definirea şi precizarea lui.
În ultimii ani majoritatea cercetărilor în problema dată consideră că obiectul
analizei economice îl alcătuieşte studierea multilaterală şi completă a activităţii
economico-financiare a unităţilor economice şi subdiviziunilor lor, reflectată
printr-un sistem de indicatori ai planurilor de afaceri, dărilor de seamă,
contabilităţii şi altor surse de informaţie.
Deoarece, după cum s-a menţionat, activitatea economico-financiară a
unităţilor economice este studiată şi de alte ştiinţe economice este necesar a
concretiza aspectele ei care se studiază în procesul analizei. Acestea sunt:
- îndeplinirea planului de afaceri, a rezultatelor financiare şi a stării financiare;
- raţionalitatea folosirii resurselor de care dispun;
- cauzele, ce determină schimbarea rezultatelor;
- relevarea rezervelor şi folosirea lor în sporirea eficienţei activităţii.
Obiectul analizei economice se concretizează (realizează) prin componentele
sale principale:
- indicatorii, prin intermediul cărora se caracterizează activitatea unităţii
economice;
- factorii;

20
 - rezervele;
- resursele şi nivelul de folosire a lor.

2. 2 Sistemul de indicatori utilizaţi în analiza

activităţii şi eficienţei economice a întreprinderilor.

Suportul indispensabil al cunoaşterii activităţii unităţilor economice şi

totodată al realizării obiectivelor analizei diagnostic îl constituie sistemul de
indicatori.
Sistemul de indicatori, prin conţinutul lor informaţional, prin modul de
fundamentare şi utilizare, condiţionează calitatea analizelor economice, capacitatea
acestora de a sta la baza fundamentării deciziilor.
Ca termin economic indicatorul prezintă o caracteristică cantitativă,
generalizată a fenomenelor, proceselor social-economice în unitate cu determinarea
calitativă.
Proprietatea caracteristică a indicatorilor economici o constituie capabilitatea
de a reflecta obiectiv caracteristicile cantitative şi calitative ale modului de
producţie, de distribuire şi consumare, cît şi a le măsura. Ei caracterizează existenţa
resurselor şi gradul de utilizare şi schimbare a lor în dinamică.
Este necesar a diferenţia conţinutul şi înţelesul numeric al indicatorului.
Astfel, conţinutul indicatorului exprimă esenţa economică a fenomenelor ce se
studiază, iar înţelesul numeric este măsura concretă a obiectului sau procesului de
studiu.
Sistemul de indicatori ai activităţii unităţilor economice poate fi structurat după
diverse criterii:
- conţinutul economic;
- modul de reflectare (exprimare) a proceselor şi fenomenelor;
- gradul de sintetizare;
- metoda de calculare.
Conform conţinutului economic indicatorii se împart în indicatori:
- calitativi;

21
 - cantitativi.
Indicatorii calitativi – reflectă nivelul de utilizare a resurselor (productivitatea
muncii, randamentul mijloacelor fixe, etc.)
Indicatorii cantitativi – apreciază procesele şi fenomenele economice din
punct de vedere cantitativ, reflectă mărimile obiectelor analizate şi schimbările
cantitative ce au loc în ele ( volumul de vînzări, numărul de utilaje, valoarea
activelor, etc.). Ei pot fi exprimaţi în unităţi valorice şi naturale. Schimbarea
indicatorilor cantitativi, de regulă, duce la schimbarea celor calitativi şi invers. Spre
exemplu – creşterea volumului de vînzări este însoţită de o reducere relativă a
cheltuielilor operaţionale şi mărirea profitului activităţii operaţionale.
Este necesar de reţinut că în analiza economică :
- cantitatea este primară, iar calitatea - secundară faţă de procesul sau
fenomenul studiat;
- toţi indicatorii, ce caracterizează unele sau alte obiecte de analiză se
găsesc în raporturi de reciprocitate.
În dependenţă de unităţile de măsură, în care sunt exprimaţi se deosebesc
indicatori:
- naturali;
- convenţional-naturali;
- ai resurselor umane;
- valorici.
Indicatorii naturali sunt acei, care caracterizează utilitatea lucrurilor,
capacitatea lor de a satisface o necesitate. Indicatorii naturali sunt aplicaţi în
procesul de planificare, evidenţă şi analiză la toate unităţile economice şi se
exprimă prin diverse unităţi de măsură în dependenţă de proprietăţile fizice ale
produsului (m, km, ore, t, kg, bucăţi, etc.). Prin intermediul indicatorilor naturali se
reflectă numai fiecare proprietate în parte şi nu toate împreună.
Indicatorii convenţional – naturali. Ei se aplică la planificarea şi analiza
activităţii întreprinderilor ce produc un sortiment variat de produse. La folosirea lor
se alege una din cele mai importante proprietăţi de întrebuinţare a produsului .

22
Această proprietate se i-a în calitate de unitate convenţională (borcane-
convenţionale, combustibil-convenţional, etc.).
În condiţiile trecerii la relaţiile de piaţă şi perfecţionare a procesului de
gestiune a economiei se observă tendinţa spre creşterea rolului indicatorilor naturali.
Aceasta se explică prin creşterea cerinţelor faţă de calitatea producţiei în sortiment şi
proporţii concrete.
Indicatori ai resurselor umane. Indicatorul de bază, cu ajutorul căruia se
apreciază dimensiunea cantitativă a asigurăeii cu personal este „ numărul mediu al
personalului”. În analiza îndeplinirii planului forţei de muncă şi îndeosebi în
procesul de fundamentare a necesarului de personal, se folosesc şi indicatori de
structură ( pe categorii de personal, pe profesii, după vechimea în muncă etc.). şi cei
ai calificării forţei de muncă. Indicatorii utilizării forţei de muncă permit
descoperirea rezervelor interne.
Indicatorii valorici sunt cei mai răspîndiţi. Aplicarea lor este condiţionată
de existenţa relaţiilor marfă–bani şi acţiunea legii valorii în condiţiile pieţei libere.
Unul din indicatorii valorici principali la întreprinderile de producţie este
volumul de vînzări. Programarea acestui indicator în planurile de afaceri este
determinată de necesitatea unei legături mai strînse între producţie şi folosire,
producţie şi piaţă.
Un alt indicator valoric important, aplicat în analiză, este producţia fabricată.
În unităţi valorice se exprimă volumul de vînzări, profitul, costul vînzărilor, etc.
Indicatorii valorici într-o măsură mai mare faţă de toţi ceilalţi indicatori, exprimă
particularităţile economiei de piaţă.
După modul de exprimare (reflectare) a fenomenelor, deosebim indicatori:
- absoluţi;
- relativi.
Indicatorii absoluţi se exprimă în valoare şi unităţi fizice ( lei, tone,
metri, litri, bucăţi ore, zile etc.).

23
 Indicatorii relativi - se folosesc pentru a aprecia starea fenomenelor,
structura, nivelul de dezvoltare. Ei se determină prin raportul unui indicator absolut
către altul, care serveşte drept bază de comparaţie.
Se deosebesc indicatori relativi: de structură şi de dinamică.
Indicatorii relativi de structură se obţin prin raportul unor grupe (părţi componente)
către suma totală. Drept exemplu poate servi ponderea muncitorilor în numărul total
de lucrători sau ponderea mărfurilor alimentare în volumul total de vînzări, etc.
Indicatorii relativi de dinamică se obţin prin raportul unui şi aceluiaş indicator
din diferite perioade. Spre exemplu, ritmul de creştere a volumului de vînzări (se
exprimă în % sau coeficienţi).
După gradul de sintetizare se deosebesc indicatori:
- simpli;
- compuşi.
Indicatori simpli – cum ar fi producţia fabricată, numărul de salariaţi,
valoarea mijloacelor fixe, etc.
Indicatorii compuşi se formează în rezultatul raportului nu mai puţin decît a
doi indicatori simpli ( productivitatea muncii, randamentul fondurilor, rentabilitatea ,
etc.)
Fiecare din indicatorii precăutaţi mai sus are un sens determinat şi o
importanţă în analiză. Analiza economică prevede o aplicare completă şi sistemică a
acestor indicatori. Numai în astfel de condiţii este posibilă o cercetare multilaterală
şi obiectivă a activităţii economice a întreprinderii în întregime.

2.3 Sistemul de factori, care explică fenomenele şi

rezultatele economice şi clasificarea lor

Rezultatele activităţii unităţilor economice şi a subdiviziunilor lor depind de

numeroşi şi variaţi factori, care determină apariţia, modificarea sau dispariţia
fenomenelor (proceselor) economice şi sociale, echilibrează sau dezechilibrează
diferitele laturi ale activităţii. Toate acestea fac necesară analiza şi reglarea lor.

24
 Factorii acţionează, de regulă, nu izolat, ci interdependent, corelat, într-un
sistem de legături închegate. Cunoaşterea factorilor, în limita posibilităţilor, a
naturii lor şi a legăturilor prin intermediul cărora concură la formarea şi respectiv
modificarea rezultatelor unei activităţi, precum şi stabilirea posibilităţilor de
îmbunătăţire a funcţiunii întreprinderii, ca sistem, constituie una din particularităţile
obiectului analizei economico-financiare în raport cu alte discipline economice.
În analiza economică noţiunea de factori este folosită în două aspecte :
- ca forţă motrică, condiţie necesară pentru înfăptuirea proceselor;
- ca pricină, cauză care acţionează asupra acestor procese.
Prin urmare, în analiza economică prin factori se subînţeleg forţele motrice, care
acţionează pozitiv sau negativ asupra proceselor, rezultatelor activităţii economice
a întreprinderilor.
Fără un studiu profund şi multilateral al factorilor este imposibil a formula concluzii
obiective asupra rezultatelor activităţii întreprinderilor, releva rezervele producţiei,
fonda planurile de afaceri şi deciziile de gestiune.
În scopul înţelegerii şi al cunoaşterii factorilor ce acţionează asupra fenomenelor şi
proceselor economice sau a unui anumit rezultat economic este necesară gruparea
lor. Criteriile de grupare a factorilor sunt variate (Fig. 2.1):
 După natura lor, factorii pot fi grupaţi în: tehnici, politici, demografici,
psihologici, biologici, naturali, etc. Necesitatea cunoaşterii tuturor categoriilor
menţionate este determinată de abordarea sistemică a fenomenelor economice în
complexitatea lor. Studierea acestei categorii, prin legăturile care au loc, reflectă
rezultatele activităţii economice din întreprindere.
 În funcţie de mediul de unde provin şi acţionează asupra rezultatelor
activităţii întreprinderii, se disting :
- factori interni (endogeni),
- factori externi (exogeni)
În categoria celor interni intră factorii care îşi au originea în interiorul
întreprinderii. În cadrul lor se evidenţiază : factorii legaţi de forţa de muncă, de

25
utilizarea ei eficientă; mijloacele de muncă şi obiectele muncii – precum şi de modul
de organizare a acestora în procesul de producţie.
În procesul analizei microeconomice interesează cunoaşterea şi gestiunea
acţiunii tuturor factorilor, în scopul creşterii eficienţei activităţii economico-
financiare. Dar, în mod special, interesează reglarea acţiunii factorilor interni asupra
cărora conducerea poate acţiona în mod eficient pentru realizarea obiectivelor, a
sarcinilor propuse.
Factorii externi sunt aceea care îşi au originea în mediul exterior întreprinderii .
În cadrul lor se disting: modificarea cursului de schimb valutar, concurenţa, inflaţia,
factorii care privesc legile şi dispoziţiile legale ( care reglementează nivelul
preţurilor, marja comercială, etc.), variaţiile preţurilor la materii prime, energie,
modificările în structura cererii etc.
 După caracterul lor, în cadrul unei relaţii cauzale, se disting factori:
- cantitativi;
- structurali;
- calitativi.

26
 Criterii

Mediul de unde
Interni Externi
provin

Intensitatea
Principali Secundari
lor

Complexitatea
Complecşi Simpli
lor

Permanenţi Durata Temporari

(continui) acţiunii (discontinui)

Caracterul
Obiectivi Subiectivi
lor

Sfera de
Comuni Specifici
acţiune

Mod de
Direcţi Indirecţi
acţiune

Raport
Cantitativi Calitativi
cauzal

De structura

Posibilitatea
Cuantificabili Necuantificabili
măsurării lor

Posibilitatea
Previzibili Imprevizibili
prevederii

Sensul acţiunii
Pozitivi Negativi
lor

Fig. 2.1 Clasificarea factorilor de influienţă a fenomenelor economice

27
Această grupare prezintă importanţă economică deosebită, ea presupunînd
cunoaşterea corectă a procesului de formare a rezultatului economico-financiar.
Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai celor calitativi, fiind –în acelaş
timp condiţia preliminară a factorilor calitativi. Ei sunt legaţi de investiţia resurselor
suplimentare ( numărul mediu de lucrători, de utilaje, de suprafeţe comerciale, etc.)
şi reflectă, în general, latura extensivă a activităţii economice; nu sunt de aceeaşi
natură cu fenomenul analizat şi în consecinţă exprimarea lor diferă de acesta.
Factorii de structură – intervin cînd rezultatul analizei se referă la mărimi
agregate ( compuse din mai multe elemente), ceea ce necesită separarea efortului
propriu de cel obţinut prin schimbarea structurii vînzărilor , activităţilor, etc. În
activitatea practică, factorii de structură trebuie folosiţi, în primul rînd, pentru a
explica o stare , un rezultat şi nu pentru realizarea unor obiective.
Factorii calitativi – determină calităţile interne, criteriile şi particularităţile
obiectelor studiate (productivitatea muncii, calitatea producţiei, randamentul
mijloacelor fixe, etc) şi reflectă, în general, latura intensivă a activităţii economice .
Ei au aceeaşi natură cu fenomenul economico-financiar analizat şi sunt exprimaţi în
unităţi de măsură similare.
Productivitatea muncii, de exemplu, are aceeaşi natură cu producţia, dar se
referă la o persoană sau la o unitate de timp.
Factorii calitativi joacă un rol economic principal, deoarece rezervele interne
din întreprindere, aferente lor, sunt relativ nelimitate în timp şi spaţiu.
 După modul de acţiune se întîlnesc următoarele categorii de factori:
- cu acţiune directă;
- cu acţiune indirectă.
Factorii cu acţiune directă sunt cei care îşi exercită nemijlocit influenţa
asupra fenomenului analizat, iar cei indirecţi ( de gradul 2,3,...) acţionează asupra
fenomenului analizat, prin intermediul altor factori. De exemplu, volumul producţiei
fabricate (VPF) se poate prezenta ca funcţie de doi factori: numărul medii scriptic al
lucrătorilor (N) şi productivitatea muncii medii anuale (W a). Productivitatea muncii,

28
la rîndul ei, depinde de timpul lucrat (T) şi de productivitatea pe unitate de timp
(Wt).

VPF

N Wa - factori cu acţiune directă faţă de VPF

T Wt - factori cu acţiune indirectă faţă de VPF

Fig. 2.2 Gruparea factorilor după modul de acţiune

Această grupare prezintă importanţă deoarece permite identificarea acţiunii fiecărui

factor asupra fenomenului analizat şi luarea măsurilor pentru realizarea unui efect şi
mai mare.
 În funcţie de importanţa economico-financiară se disting factori:
- dominanţi (sau principali) ;
- secundari.
Factorii dominanţi se caracterizează prin aceea că, în anumite condiţii date,
influenţa lor este hotărîtoare în obţinerea unui proces sau rezultat economic, iar
factorii secundari sunt cei a căror influenţă nu este decisivă. În procesul analizei
economice este necesar să se stabilească şi să se cunoască factorul principal asupra
căruia trebuie să se acţioneze. Dacă, de exemplu, rezultatul economic este negativ,
pentru ameliorarea situaţiei economice managementul trebuie să întreprindă
măsuri de reducere (anulare) a influenţei negative a factorului dominant. În caz
contrar rezultatele nu vor fi satisfăcătoare, deoarece nu vor fi lichidate cauzele
acţiunii negative a factorului dominant. În producţie, de exemplu, factorii intensivi
de folosire a resurselor au un rol hotărîtor (decisiv), iar factorii extensivi au un rol
secundar în creşterea producţiei şi a eficienţei economice.
 După gradul de sintetizare, se disting următoarele grupe de factori:

29
 - simpli ;
- complecşi.
Factorii simpli sunt rezultatul influenţei unei cauze şi nu mai pot fi divizaţi în
alţi factori în scopul analizei. Exemplu de factor simplu poate fi numărul de zile
lucrătoare în perioada cercetată.
Factorii complecşi sunt determinaţi de acţiunea alţor factori simpli şi pot fi
descompuşi, la rîndul lor, în factori a căror acţiune poate fi identificată. De exemplu,
nivelul productivităţii muncii, care depinde de un şir de cauze cum ar fi: modificarea
componenţei personalului; numărului mediu de zile, lucrate de un muncitor pe an;
durata medie a zilei de muncă; productivităţii medii pe oră.
 În raport cu dependenţa faţă de variaţia fenomenului analizat, se disting
factori:
- permanenţi (constanţi);
- temporari (variabili).
Factorii temporari sunt acei factori a căror acţiune contribuie la modificarea
fenomenului analizat.
Factorii permanenţi sunt acei factori care nu determină modificarea
fenomenului economico-financiar analizat. De exemplu, în comerţ cererea la
mărfurile de prima necesitate este un factor permanent, iar reducerea de preţuri, care
are loc într-o anumită perioadă de timp constituie un factor temporar.
 Factorii mai pot fi :
- intensivi;
- extensivi.
Cei intensivi sunt legaţi de utilizarea mai efectivă a realizărilor ştiinţei şi
tehnicii, tehnologiilor noi. Ei asigură dezvoltarea unităţilor economice din contul
sporirii productivităţii muncii, utilizării mai efective a mijloacelor fixe, resurselor
materiale şi financiare. Factorii extensivi sunt legaţi de extinderea bazei tehnico –
materiale a întreprinderii, de încadrarea în cîmpul de muncă a personalului
suplimentar.

30
 La etapa actuală hotărîtori au devenit factorii intensivi. În mersul analizei, lor
trebuie să li se acorde o atenţie prioritară.
 În funcţie de sfera de acţiune, factorii pot fi grupaţi în factori:
- cu caracter general sau comuni ;
- specifici.
Factorii cu caracter general influenţează asupra activităţii tuturor unităţilor
dintr-un anumit sector de activitate. De exemplu, modificarea tarifului la energiea
electrică constituie un factor comun, cu caracter general, deoarece influenţează
asupra consumurilor şi cheltuielilor la toate unităţile economice. În schimb, distanţa
faţă de furnizori, faţă de calea ferată sau alte căi de comunicare constituie un factor
specific fiecărei unităţi economice în parte.
 În funcţie de posibilitatea măsurării acţiunii lor sunt factori:
- cuantificabili;
- necuantificabili.
De exemplu, asupra productivităţii medii anuale poate fi determinată influenţa
modificării numărului mediu de zile, lucrate şi a productivităţii medii zilnice. În
schimb, nu poate fi determinată influenţa nivelului de pregătire şi calificare a
lucrătorilor, stabilitatea forţei de muncă etc. Dacă determinarea influenţei factorilor
este imposibilă, apoi este necesar cel puţin a urmări direcţia influenţei lor, ceea ce va
permite a face concluzii mai argumentate şi a elabora propuneri optime.
 În funcţie de sensul acţiunii asupra unui rezultat economic se disting factori:
- pozitivi;
- negativi.
Un factor este pozitiv sau negativ în funcţie de aportil său la îndeplinirea unor
interese sau în ceea ce priveşte variaţia într-un sens sau altul a deverşilor indicatori
economico-financiari.
Cunoaşterea sensului influenţei fiecărui factor în parte prezintă importanţă,
deoarece economistul trebuie să acţioneze în două direcţii: pe de o parte, să
întreprindă măsuri pentru înlăturarea cauzelor care influenţează negativ asupra
rezultatelor economice şi, pe de altă parte, să găsească mijloace corespuzătoare

31
pentru impulsionarea factorilor pozitivi, astfel încît aceştia să acţioneze cu o
intensitate mai mare în viitor, în scopul obţinerii unor rezultate economice şi mai
bune.
 În raport cu posibilităţile de previziune, se întîlnesc următorii factori:
- previzibili;
- imprevizibili.
Factorii previzibili acţionează în cadrul unor procese controlate de conducerea
întreprinderii, fără să implice riscuri, în timp ce factorii imprevizibili acţionează
necontrolat, ca urmare a unor abateri de la desfăşurarea normală a unor procese
economice sau sub impulsul careva forţe din afară, ce nu sunt dominante. Exemple
de asemenea factori imprevizibili sunt: fenomenele naturii, variaţiile cursului
valutar, etc.
Desigur, sunt şi alte criterii după care se clasifică factorii, cele menţionate
anterior sunt doar exemplificative. Studiul factorilor sub aspectul diverselor
unghiuri de vedere este extrem de important în analiza calitativă a fenomenului
economico-financiar, respectiv în perfecţionarea modelelor factoriale existente sau
în elaborarea altora mult mai performante.

2.4 Rezervele de sporire a eficienţei producţiei şi clasificarea lor

Una din sarcinile analizei activităţii economice este căutarea posibilităţilor

de îmbunătăţire a performanţelor întreprinderilor, de creştere a eficienţei lor. Pentru
rezolvarea problemei date este necesară, în primul rînd, investigarea rezervelor. Prin
aceasta şi se explică necesitatea studierii rezervelor în analiza activităţii economice.
Noţiunea de „rezerve” în literatura de specialitate nu are un singur înţeles.
Originea ei poare fi găsită în limbile franceză şi latină. În limba franceză este
cuvîntul reserve, care în traducere înseamnă „stoc”; în latină – reservere, ceea ce
înseamnă „a economisi, a păstra”. Recepţia oricărui concept pe parcursul anilor se
modifică, se transformă, capătă sensuri noi. Aceasta a avut loc şi cu noţiunea
„rezerve”.

32
 În prezent, în literatura de specialitate cu referire la activitatea economică şi
practică noţiunea „rezerve” se pronunţă în 2 aspecte:
 În primul aspect, rezervele se manifestă în formă de fond de asigurare a
materiei prime, materiale, combustibil, piese de schimb ş.a., necesare pentru
asigurarea continuităţii procesului de producţie, prestare a serviciilor ş.a.
Acest tip de rezerve este folosit în acele cazuri, cînd au loc încălcări în
graficele de livrare a materiei prime, materialelor ş.a., supraîndeplinirea
programului de producţie, modificarea sortimentului producţiei ş.a.
În procesul analizei economice aceste rezerve sunt studiate din punct de
vedere dacă corespund mărimile lor efective necesităţilor reale, dacă ele nu se găsesc
într-un surplus sau în lipsă. Se efectuează analiza cu scopul de a elabora
normative reale pentru fondurile de asigurare, pentru a limita mărimile lor efective
cu cantităţile care asigură o producţie ritmică şi neîntreruptă.
 În al doilea aspect, în analiza activităţii economice pe larg este folosită
noţiunea de rezerve prin care se subînţeleg multiple posibilităţi de creştere
cantitativă şi calitativă a producţiei, de sporire mai accentuată a eficienţei
consumurilor şi cheltuielilor pe baza utilizării complete şi cît mai raţionale a
resurselor umane, tehnico-materiale şi financiare ale întreprinderii în concordanţă cu
cerinţele şi exigenţele economiei de piaţă din etapa dată, cît şi depăşirea de către
unitatea economică, faţă de nivelul deja atins. Exemplu de astfel de rezerve sunt
rezervele de creştere a volumului de producţie şi realizare a produselor, reducerea
costului, creşterea profitului ş.a.
În analiza activităţii economice este utilizată noţiunea de rezerve în cel de al
doilea aspect.
Rezervele pot fi determinate ca diferenţa dintre nivelul distins şi cel posibil de
utilizare a resurselor. Esenţa economică a lor constă în asigurarea unei dezvoltări
mai eficiente a unităţii economice în mediul concurenţial. Direcţia principală de
folosire a rezervelor este înlăturarea diverselor pierderi în producţie, a consumurilor
neraţionale şi accelerarea progresului tehnico-ştiinţific, ca factor de intensificare al
producţiei.

33
 Necesitatea fiecărei unităţi economice de a supraveţui, în condiţiile economiei
de piaţă, constituie principalul stimul în modificarea producţiei, prestarea
serviciilor, reducerea costului, creşterea productivităţii muncii. Prin urmare,
relevarea rezervelor este un proces obiectiv, care concret se exprimă prin reducerea
consumurilor de muncă vie şi materializată.
Plus la aceasta sursele de rezerve apar constant, ele sunt inepuizabile ca şi
progresul tehnico-ştiinţific. Apariţia noilor rezerve prezintă un proces neîntrerupt.
În scopul identificării şi mobilizării rezervelor este necesară o investigaţie
multilaterală şi sistemică, care presupune gruparea lor în funcţie de anumite criterii
ştiinţifice. Orice clasificare trebuie să uşureze căutarea, relevarea şi măsurarea
rezervelor.
Principalele criterii de clasificare a rezervelor sunt:
 în dependenţă de locul de concentrare se deosebesc rezerve:
- externe;
- interne.
Către cele externe se referă rezervele, influenţa şi folosirea cărora nu depinde
nemijlocit de unitatea economică. Folosirea acestor rezerve poate duce la sporirea
eficienţei activităţii nu numai a întreprinderilor, dar şi a ramurii şi economiei
naţionale în ansamblu. Exemplu de astfel de rezerve pot servi aprofundarea
specializării şi cooperării producţiei, modificarea sistemului de aprovizionare şi de
formare a preţurilor etc.
Relevarea şi folosirea acestor rezerve, după cum s-a menţionat deja, nu depind
nemijlocit de unităţile economice de la nivelul micro, însă ele pot influenţa esenţial
asupra performanţelor activităţii lor. Din aceste motive unităţile economice deseori
apar ca iniţiatori ai valorificării rezervelor externe.
Însă, totuşi, principalele rezerve de creştere a producţiei sunt cele interne. Ele
nu numai că pot fi luate în vedere, dar şi implicate în producţie de însăşi
întreprindere cu eforturi şi mijloace proprii şi, în primul rînd, sunt legate de
lichidarea pierderilor şi a consumurilor de resurse neproductive. Specificul

34
rezervelor interne constă în caracterul inepuizabil al acestora, determinat de
dezvoltarea şi perfecţionarea continuă a proceselor de muncă.
Practic, rezultatele interne pot căpăta expresie cantitativă prin comensurarea
lor în unităţi naturale, valorice, convenţionale şi de muncă (ore-normate).
 după modul de relevare se disting rezerve:
- deschise ( sau evidente);
- închise (sau ascunse).
Rezervele evidente pot fi uşor evidenţiate pe baza materialelor evidenţei
operative şi contabile, cît şi a datelor din rapoarte. Ele prezintă pierderile sau
supraconsumurile evidente, abaterile ce caracterizează neîndeplinirea sarcinilor
programate, neacoperirea normativelor elaborate. Rezervele evidente, la rîndul lor,
se împart în convenţionale şi certe (neconvenţionale).
Rezervele convenţionale le constituie supraconsumul tuturor felurilor de
resurse faţă de mărimile normate. Normele şi normativele, ce servesc ca bază de
comparaţie, nu sunt totdeauna optimale. Dar, în cazurile, cînd ele sunt optimale,
pierderile convenţionale dau dovafă de faptul, că nivelul organizatorico-tehnic atins
este mai mic ca cel programat. Rezultatul unor astfel de stări sunt pierderi de timp de
muncă, utilizarea necompletă a utilajelor, supraconsumul de materiale.
Rezervele certe sunt cele cu referire la neadmiterea pierderilor certe de
materie primă, materiale, timpului de muncă. Acestea sunt rebutul, lipsurile,
neajunsurile, stricăciunile, amenzile plătite. Ele sunt urmări a lipsei de spirit
gospodăresc, furturilor, neîndeplinirii obligaţiilor.
Rezervele închise – sunt cele care pot fi relevate în urma analizei. Ele sunt
legate de progresul tehnico-ştiinţific, experienţa înaintată, ce n-au fost prevăzute în
plan. Relevarea şi folosirea lor inoportună poate duce la pierderi mult mai mari ca
supraconsumul resurselor.
 după podibilitatea folosirii în timp se disting rezerve :
- curente (pe termen scurt);
- de perspectivă (pe termen lung).

35
 Rezervele curente prezintă posibilităţile de îmbunătăţire a performanţelor
activităţii economico-financiare care pot fi valorificate pe parcursul perioadei de
gestiune (lună, trimestru, an). De regulă, rezervele curente trebuie să fie complete,
adică să se menţină un echilibru al celor trei elemente ale procesului de producţie:
munca vie, mijloacele fixe şi obiectele de muncă. Rezerva maximă, relevată la unul
din resurse, nu poate fi mobilizată, dacă nu este la nivel corespunzător rezervele la
celelalte tipuri de resurse. Rezerva va fi completă numai atunci cînd va fi asigurată
cu toate resursele necesare şi nu numai în expresie valorică ci şi naturală. Spre
exemplu, rezerva cu privire la sporirea producţiei pe baza creşterii capacităţii de
producţie a întreprinderii trebuie să fie asigurată de rezervele de mărire a numărului
lucrătorilor sau creştere a productivităţii muncii. De asemenea sunt necesare stocuri
suplimentare de materie primă, materiale ş.a. Numai în astfel de condiţii rezervele
relevate pot fi mobilizate în perioada curentă. În caz că nu este respectat echilibru
acestor resurse, rezerva de sporire a producţiei din contul creşterii capacităţii de
producţie nu poate fi folosită complet, o parte a ei se va trece la rezerve de
perspectivă.
Rezervele de perspectivă sunt posibilităţile de îmbunătăţire a rezultatelor
activităţii într-o perspectivă îndepărtată ca urmare a schimbării politicii structurale şi
investiţionale, aplicării ajunsurilor tehnico-stiinţifice în producţie. Exemplu:
reconstruirea întreprinderii, modernizarea tehnicii şi proceselor tehnologice.
 conform caracterului de acţiune asupra rezultatelor producţiei deosebim
rezerve: - intensive;
- extensive.
Rezervele extensive sunt orientate spre implicarea în producţie a resurselor
suplimentare (materiale, umane, mijloace fixe ş.a.).
Caracter extensiv au următoarele rezerve:
 majorarea timpului de folosire a resurselor ( a mijloacelor fixe, forţei de
muncă, duratei de rotaţie a activelor curente ş.a.);
 majorarea cantităţii de resurse utilizate (numărul de utilaje, de personal
ş.a.);

36
  eliminarea utilizării resurselor în scopuri neproductive (utilizarea
neproductivă a mijloacelor fixe, a forţei de muncă ş.a.).
Rezervele intensive sunt cele care asigură utilizarea raţională a potenţialului
disponibil. Rezultatele producţiei cresc cu un ritm mai sporit faţă de consumurile ce
au avut loc.
Caracter intensiv au următoarele rezerve:
 perfecţionarea caracteristicilor calitative ale resurselor urilizate:
mijloacelor de producţie, obiectelor de muncă, forţei de muncă;
 perfecţionarea procesului de folosire a resurselor : modernizarea
tehnologiilor de producţie, perfectarea organizării producţiei şi muncii,
perfectarea organizării gestiunii, accelerarea rotaţiei capitalului
întreprinderii.
În prezent scade însemnătatea rezervelor, condiţionate de factorii de creştere
extensivi şi sporeşte căutarea rezervelor de intensificare a producţiei.
 din punct de vedere a tipurilor de resurse se disting rezerve ale:
- forţei de muncă;
- mijloacelor fixe;
- obiectelor de muncă.
Către rezerve ale forţei de muncă, ca posibilităţi nefolosite, pot fi referite
reducerea personalului pe baza creşterii productivităţii muncii, reducerea pierderilor
timpului de muncă, sporirea productivităţii muncii ş.a.
Către rezervele mijloacelor fixe se referă : înlocuirea utilajului învechit,
modernizarea lui, reducerea staţionărilor, creşterea productivităţii utilajului pe baza
folosirii lui mai efective ş.a.
Către rezervele „obiecte de muncă” se referă: reducerea pierderilor de
materie primă şi materiale în procesul de producţie, reducerea rebutului, înlocuirea
materialelor ş.a.
Deoarece procesul de producţie poate fi efectuat numai prin prezenţa acestor
trei factori ai procesului de producţie în ansamblu, fiecare în parte poate fi precăutat
convenţional cu scopul de a pătrunde în esenţa procesului. Din aceste motive una

37
din condiţiile de bază, ce condiţionează mobilizarea rezervelor în practică, este
ţinerea în echilibru a acestor trei tipuri de rezerve. Aceasta înseamnă că rezervele
relevate pe fiecare factor al procesului de producţie trebuie să fie acordate cu
celelalte. Organizarea procesului de producţie cere prezenţa şi utilizarea
proporţională a acestor rezerve.
Sunt posibile şi alte criterii de clasificare a rezervelor. Necesitatea lor reesă
din obiectivele şi condiţiile concrete ale fiecărei unităţi comerciale. În mecanismul
de relevare a rezervelor un loc de frunte îl ocupă experienţa înaintată care permite a
formula unele condiţii de accelerare ale procesului de relevare şi mobilizare a
rezervelor.
Clasificarea rezervelor permite a înţelege mai profund esenţa lor şi a organiza
relevarea lor în într-un mod complet şi bine determinat.

Întrebări de control
1. Precizaţi care este obiectul analizei economice şi care sunt părţile lui
componente.
2. În ce constă metoda analizei economice şi care-s perticularităţile ei?
3. Definiţi conţinutul şi înţelesul numeric al indicatirului.
4. Numiţi sistemul de indicatori, utilizat în analiza economică şi metodele de
formare a lor.
5. Ce se subînţelege prin indicator rezultativ şi indicator factorial în analiza
economică?
6. Definiţi noţiunea de factori în analiza economică.
7. Care sunt principalele criterii de clasificare şi sistematizare a factorilor în
analiza economică?
8. Ce prezintă factorii interni şi externi în analiza economică?
9. Ce prezintă şi ce caracterizează factorii extensivi şi cei intensivi în analiza
economică?
10. Noţiune de rezerve în analiza economică şi clasificarea lor.
11. Ce prezintă rezerva completă?

38
 CAPITOLUL III

METODOLOGIA ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

3.1 Noţiune de procedee ale analizei economice şi clasificarea lor

Analiza activităţii economico-financiare a unităţilor economice, este o

disciplină ştiinţifică cu caracter metodologic. Metodologia cuprinde un ansamblu
de procedee, ce arată calea pe care trebuie s-o urmeze gîndirea în cercetarea
proceselor şi fenomenelor ce au loc într-un domeniu de activitate.
În teoria şi practica analizei activităţii economice aceste procedee se
subsemnează cel mai des prin noţiunea „metode”1 care n-ar trebui confundată cu
metoda ştiinţei, deoarece aici se are în vedere doar unul sau alt procedeu concret.
Prin metode (procedee) în analiza economică se subînţeleg acele mijloace
prin intermediul cărora se efectuează prelucrarea analitică a informaţiei
economice. Ele reprezintă elemente de strategie, elemente care sunt materializate
în construirea şi utilizarea diferitelor tipuri de modele, specifice fenomenelor
economice studiate.
Ansamblul de procedee folosite alcătuieşte, aşa numitul, aparat ştiinţific al
analizei.
În teoria şi practica analizei economico-financiare a unităţilor economice
prezintă o deosebită însemnătate metodologică gruparea metodelor, care se referă la
cele două laturi fundamentale ale analizei, şi anume: latura calitativă şi latura
cantitativă.
Analiza calitativă urmăreşte cunoaşterea în esenţă a fenomenelor economico-
financiare şi a legăturilor cauzale, iar cea cantitativă are în vedere cuantificarea
influenţelor factorilor şi a elementelor ce explică fenomenul. Cuantificarea factorilor
este posibilă numai după stabilirea raporturilor de cauzalitate dintre fenomene şi
factorii respectivi, ceea ce înseamnă că analiza calitativă precede analizei cantitative.

1
Noţiunea de metode provine de la cuvîntul grecesc „metodos”, care înseamnă cale de cercetare,
mod de cercetare.
39
În acest sens numeroasele procedee, folosite de analiza economică, sunt
convenţional unite în următoarele grupe:
1. metode ale analizei calitative a fenomenelor economico-financiare,
2. metode ale analizei cantitative a fenomenelor economico-financiare.
Această clasificare poate fi urmărită pe figura 3.1
În cele ce urmează prezentăm succint metodele cu cea mai largă utilizare în
analiza economico-financiară.

3.2 Metode ale analizei calitative a fenomenelor economico-financiare

Metodele analizei calitative a fenomenelor economico-financiare sunt bazate

în mare măsură pe abstracţia ştiinţifică şi au ca obiect de bază: cunoaşterea în esenţă
a fenomenelor economico-financiare; stabilirea elementelor şi factorilor care explică
un fenomen economic; mărimea şi variaţia acestor fenomene; construirea – în final
- a modelelor abstracte ale acestor fenomene economico-financiare.
În analiza raporturilor cauză - efect, analiza calitativă foloseşte mai multe
metode din numărul cărora fac parte: comparaţia, gruparea, calcularea indicatorilor
analitici, diviziunea şi descompunerea rezultatelor.
În cadrul sistemului de metode utilizate în analiza economico-financiară un
loc important îl ocupă comparaţia. Metoda comparaţiei este absolut necesară în
studierea oricărui fenomen economico-financiar, întrucît explicarea şi aprecierea
acestora trebuie făcută nu numai ca o mărime în sine, ci şi în raport cu un anumit
criteriu, cu o bază de comparaţie. Cu ajutorul ei se studiază schimbările ce au loc în
obiectele (fenomenele) studiate, caracterul şi tendinţele dezvoltării lor.
Comparaţia este prima lucrare efectuată în cadrul analizei activităţii economice şi
are o aplicare largă.
În funcţie de criteriul luat în considerare comparaţiile pot fi de mai multe feluri.
Situaţiile cele mai caracteristice în care se aplică metoda comparaţiei şi scopul
efectuării lor sunt următoarele:
1. Compararea mărimilor efective cu cele de plan ale perioadei analizate. Ea se
aplică pentru efectuarea unui control asupra planului şi aprecierea nivelului de
40
 După timpul de
formare a rezultatelor
Diviziunea şi descompunerea rezultatelor
formare
După locul de formare
a rezultatelor

formare
În părţi (elemente) Gruparea
componente

În timp
(vizează esenţa fenomenului)
Comparaţia Metode ale analizei calitative

În spaţiu

Calcularea indicatorilor analitici

Mixte

Faţă de un criteriu
prestabilit Aprecierea proporţiilor de creştere a ind-lor

Speciale
Metode utilizate în AAE

Metoda balanţieră

Metoda subsţiilor în lanţ

Metoda indicilor

Metoda diferenţelor absolute

Metoda diferenţelor relative

Metoda integrală
Fig. 3.1 Clasificarea metodelor utilizate în analiza economică

Metoda participării prin cotă

Metode ale analizei cantitative

Metode economico-matematice
41
(vizează cuantificarea influienţei factorilor sau elementelor)
42
îndeplinire a acestui plan. Pe baza rezultatelor comparaţiei date se relevă rezervele
evidente de producţie care pot fi obţinute prin înlăturarea deminuărilor, ce au avut
loc faţă de plan. Acest tip de comparaţie poate fi folosit şi pentru a controla
corectitudinea fondării indicatorilor planificaţi .
2. Compararea mărimilor efective cu cele normate – pentru a efectua controlul
asupra consumurilor ( de materiale, materie primă, energie-electrică, apă, etc.), a
evidenţia economia sau supraconsumul resurselor, a aprecia eficienţa utilizării lor în
producţie şi determina posibilităţile nefolosite la reducerea costurilor.
3. Comparaţiile în timp. Ele sunt efectuate între rezultatele perioadei raportate
şi rezultatele dintr-o perioadă sau mai multe perioade precedente, în scopul
aprecierii ritmului de modificare a indicatorilor studiaţi . Aici este necesar să se
acorde o mare atenţie alegerii bazei de comparaţie şi respectiv intervalului de timp
în care se compară variaţia fenomenului.
4. Comparaţii în spaţiu sunt cele care se pot efectua între: rezultatele unor verigi
organizatorice interne ale unităţii; între rezultatele obţinute de unitatea analizată şi
cele medii pe ramură; între rezultatele a două unităţi din aceeaşi ramură, etc. În urma
acestei comparaţii se apreciază : locul unităţii analizate faţă de cealaltă unitate,
rezultatele obţinute şi se determină rezervele nefolosite.
5. Comparaţii mixte, respectiv acele comparaţii care se efectuează între
rezultatele urmărite atît în timp, cît şi în spaţiu.
6. Comparaţii cu rezultate mai bune (rezultatul experienţei înaintate), cu
performanţele noi ale ştiinţei şi tehnicii. Astfel de comparaţii pot fi efectuate în
cadrul unităţii economice analizate, cît şi după hotarele ei. În cadrul unităţii
economice se compară mărimile medii pe întreprindere a indicatorilor cu indicatorii
sectoarelor fruntaşe. Aceasta permite a releva prezenţa noilor posibilităţi de creştere
a producţiei.
O mare importanţă o au şi comparaţiile dintre performanţele întreprinderii
analizate şi performanţele unităţilor fruntaşe din ecelaşi domeniu- pentru relevarea
rezervelor camuflate de creştere a eficienţei activităţii întreprinderii.

41
 7. Comparaţii cu caracter special, care se efectuează pe baza altor criterii decît
cele menţionate. De exemplu, comparaţii privind determinarea eficienţei diferitelor
măsuri sau soluţii tehnico-economice; comparaţia dintre diversele variante de
gestiune proiectate pentru alegerea celei optime în scopul folosirii mai complete a
posibilităţilor de producţie. Mai frecvent aceste comparaţii se folosesc în analiza
prealabilă, la fondarea planurilor şi măsurilor de gestiune.
8.Comparaţia rezultatelor activităţii pînă şi după modificarea căruiva factor -în
cazul calculării influenţei factorilor şi determinării rezervelor.
Modificările evidenţiate în urma acestor comparaţii prezintă obiectul analizei de
mai departe.
În efectuarea oricărei comparaţii, utilizate într-o investigare ştiinţifică a
fenomenelor economico-financiare, este absolut necesară asigurarea comparabilităţii
datelor care trebuie să aibă un conţinut omogen, să fie exprimate într-un etalon unic
şi să fie stabilite după o metodologie unică de calcul.
Exprimarea rezultatului comparaţiei se materializează în valori care arată
măsura în care situaţia efectivă a fenomenului se abate faţă de nivelul de bază.
Evidenţierea abaterii se exprimă prin:
a) abaterea absolută, respectiv, comparaţia fenomenului efectiv cu cel de bază,
exprimat astfel:
A1 – A0 = Δ A

unde: A1 – nivelul efectiv al fenomenului;

A0 - nivelul de bază al fenomenului
Δ A – abaterea absolută.
b) variaţia relativă, arată de cîte ori nivelul efectiv al fenomenului a crescut sau a
scăzut faţă de nivelul de bază. Variaţia relativă se exprimă ca raport între mărimea
indicatorului efectiv şi cel de bază şi se determină după relaţia:

A1
* 100  Ia
A0

42
 c) abaterea relativă, este abaterea nivelului fenomenului exprimat în procente,
arătînd cu cît la sută nivelul efectiv s-a modificat faţă de cel de bază considerat
100% şi se calculează pe baza relaţiei:
A1
* 100  100  Ia
A0

respectiv: Ia – 100 = Δ Ia
sau prin raportarea abaterii absolute la nivelul de bază, astfel :
A1 A1  A0
* 100  Ia , respectiv * 100  Ia
A0 A0

Metoda grupării ordonează fenomenele economico-financiare pe grupe omogene,

după variaţia uneia sau mai multor caracteristici. Alegerea caracteristicii de grupare
se găseşte în funcţie de scopul cercetării, de esenţa fenomenului economico-
financiar studiat şi presupune o analiză multilaterală a acestuia. Criteriile după care
se stabilesc grupările diferă după conţinut, forma de exprimare şi variaţia
caracteristicii de grupare. În unităţile economice aceste criterii de grupare se pot
folosi în stabilirea diverselor concluzii cu referire, spre exemplu , la utilizarea forţei
de muncă din punctul de vedere al profesiei, vechimii în producţie, calificării,
stabilităţii, fluctuaţiei, etc.
În dependenţă de sarcinile rezolvate de analiza economică se folosesc:
- grupări analitice;
- grupări structurale (sau de structură).
În analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor mai frecvent se
aplică gruparea analitică - pentru a releva prezenţa dependenţei dintre criteriul de
grupare şi indicatorul rezultativ, cît şi pentru studierea tendinţei dezvoltării
fenomenului analizat.
Grupările structurale permit a studia componenţa obiectului, indicatorului. Cu
ajutorul lor se studiază componenţa personalului pe categorii, pe profesii,
componenţa întreprinderilor (subdiviziunilor) după nivelul de îndeplinire a planului
la indicatorul analizat, etc.).
43
 Însă cu ajutorul acestei metode este imposibil de a măsura gradul de acţiune a
factorilor.
În scopul cercetării naturii fenomenelor, intervine şi aşa metodă cum este
diviziunea şi descompunerea rezultatelor. Ea este o metodă de analiză deductivă, de
la general la particular, de la întreg la parte componentă.
Rezultatele reflectate prin diferiţi indicatori ai activităţii întreprinderilor se
divid şi se descompun pentru a asigura aprofundarea cercetărilor fenomenelor, a
examina părţile lor componente.
Prin utilizarea metodei diviziunii se determină contribuţia fiecărui element la
formarea, dezvoltarea şi abaterea totală a fenomenului analizat. De asemenea se
localizează în timp şi spaţiu provenienţa rezultatelor şi a cauzelor acestora.
Descompunerea poate fi făcută din mai multe puncte de vedere, dintre care
mai des întîlnite sunt:
- diviziunea după timpul de formare a rezultatelor, care permite urmărirea
variaţiei în timp a fenomenelor economico-financiare cercetate, evidenţierea
abaterilor fie de la tendinţa generală de desfăşurare în timp a rezultatului, fie de la
ritmicitatea planificată pentru un anumit indicator ( de exemplu- asigurarea cu
materii prime, materiale la intervale optime) sau pe diviziuni de timp în cadrul
anului (semestre, trimestre, luni, decade, zile). Spre exemplu, vînzările nu se
realizează în mod ritmic în cursul anului datorită caracterului aleator al cererii de
mărfuri. Pentru corelarea ofertei cu cererea de mărfuri indicatorii de plan ai
vînzărilor se defalcă pe trimestre, luni, decade, zile dînd posibilitate
managementului întreprinderii de a aprecia activitatea depusă şi măsura în care au
fost satisfăcute cerinţele consumatorilor.
- diviziunea în spaţiu sau după locul de formare a rezultatelor vizează
localizarea în spaţiu a fenomenului economic. Diviziunea în spaţiu permite
depistarea anumitor structuri organizatorice unde fenomenul a înregistrat variaţii
favorabile sau nefavorabile şi există posibilităţi mai largi pentru îmbunătăţirea
activităţii.

44
 Practic, aceasta înseamnă necesitatea stabilirii sectorului (locului de muncă)
concret unde s-a format un rezultat pozitiv sau negativ; aportului fiecărui sector de
activitate la tendinţa generală a rezultatului pe total unitatea economică. Spre
exemplu, profitul întreprinderii poate fi divizat în funcţie de tipul de activitate din
care provine: din activitatea operaţională, de investiţii, financiară. Această metodă
permite cunoaşterea activităţii care este rentabilă, precum şi a celei mai puţin
rentabile. Volumul de vînzări în unităţile comerciale se divide pe sectoare de
activitate, pe filiale (în asociaţii), ceea ce permite identificarea rezultatelor pozitive
sau negative ale acestor structuri organizatorice şi respectiv localizarea măsurilor
care se impun pentru îmbunătăţirea activităţii acestora.
- descompunerea în elemente componente specifice naturii rezultatului ce
asigură cercetarea laturii esenţiale a formării şi dezvoltării acestuia.
Această metodă permite aprofundarea elementelor economice ce se studiază,
reflectă mai cuprinzător şi mai corect relaţia cauză-efect şi constituie o condiţie
pregătitoare unei alte metode specifice de bază, respectiv stabilirea, gruparea
corelată şi măsurarea legăturilor cauzale ale factorilor. Spre exemplu,
descompunerea planului total al volumului de vînzări pe grupe şi sortimente de
mărfuri permite cunoaşterea structurii ofertei, măsura în care aceasta corespunde
cantitativ şi calitativ cererii de mărfuri a populaţiei.
În unităţile de producţie descompunerea pe părţi şi elemente componente se
poate referi la : mijloace fixe pe categorii; personal pe funcţii; costuri pe elemente
primare etc.
Modelul general de reprezentare a diviziunii unui fenomen (F) se poate
prezenta ca o sumă de elemente ( fi; i = 1,2...n)
F = f1 + f2 + f3 +.... + fn
iar abaterea absolută totală (ΔF) ca suma algebrică a abaterilor parţiale:
ΔF = ΣΔfi
unde: Δfi – abaterea absolută a elementelor „fi” , calculată cu relaţia : Δfi = fi1 –fi0
unde : fi0 ; fi1 - nivelul indicatorului respectiv în perioada de bază şi curentă.

45
 Pentru a măsura şi caracteriza prin diviziune contribuţia relativă a
fiecărui element la rezultatul total se foloseşte cota parte (Cp), calculată cu relaţia:
fi
Cp = F
x 100

Metoda calculării indicatorilor analitici. Pentru a face posibilă studierea

obiectului analizat şi pentru a stabiliza situaţia în care el se găseşte, este necesar a
calcula un şir de indicatori analitici.
De regulă indicatorii folosiţi în mersul analizei se i-au: o parte din planuri,
evidenţa contabilă şi statistică, iar altă parte se calculă în mersul analizei. Ca urmare
se lărgeşte simţitor sistemul de indicatori ce caracterizează volumul, nivelul şi
eficienţa resurselor întreprinderii.
Din cadrul indicatorilor calculaţi fac parte aşa indicatori ca : ritmul de
creştere; ritmul de sporire; ponderile; coeficienţii; procentul de îndeplinire a
planului; abaterea faţă de plan; mărimile medii, indicatorii ce exprimă eficienţa
utilizării resurselor, ş.a.
Folosirea metodelor precăutate pînă acum permite a efectua analiza calitativă
a obiectului, fenomenului, indicatorului studiat, a constata care anume factori au
influenţat asupra rezultatelor obţinute. Însă gradul lor de acţiune cu ajutorul acestor
metode nu poate fi stabilit. Pentru aceasta se folosesc alte metode, ce permit
îmbinarea analizei calitative şi cantitative.

3.3 Modelarea determinată şi transformarea sistemelor factoriale

Fenomenele şi procesele economice care au loc la nivelul unităţilor

economice şi formează obiectul analizei se găsesc în raporturi de cauzalitate.
Una din sarcinile analizei factoriale o constituie modelarea relaţiilor de
reciprocitate dintre indicatorii rezultativi şi factorii ce determină mărimea lor.
Modelarea este una din importantele metode cu ajutorul cărora se crează modelul
obiectului de studiu. Esenţa ei constă în faptul, că relaţiile de reciprocitate dintre
indicatorul analizat şi factori se exprimă în formă de ecuaţie matematică. În analiza
factorială se deosebesc modele :

46
 - determinate (sau funcţionale);
- nedeterminate (sau stocastice).
În dependenţele determinate legătura dintre factori şi indicatorul analizat
poate fi exprimată printr-o formulă (model) analitică concretă, iar mărimea
influenţei fiecărui din factori poate fi calculată cu o mare exactitate. Aici
modificarea unui factor ( a unei variabile) determină modificarea fenomenului
analizat. Această dependenţă capătă expresia funcţiei:
Y = f (x,z)
Pentru cazul cînd este prezentă o dependenţă nedeterminată, probabilă şi nestrictă se
spune că avem o legătură de tip stocastic. În astfel de cazuri modificarea factorilor
nu duce nemijlocit la modificarea rezultatului economic studiat sau îl schimbă, dar
nu în aceeaşi măsură şi direcţie în care s-a schimbat factorul. În aceste cazuri
dependenţele pot fi doar estimate statistic prin metode de analiză regresională, ele
avînd un anumit grad de probabilitate.
Aplicarea unui sau altui procedeu pentru calcularea influenţei factorilor asupra
indicatorului analizat la dependenţa determinată este cauzată la rîndul său de natura
legăturii dintre factori în dependenţa factorială. Сunoaşterea legăturilor prezintă
importanţă deoarece, în funcţie de tipul legăturii cauzale, se elaborează modelele de
analiză şi se aleg procedeele de cuantificare a factorilor.
Se deosebesc următoarele tipuri de legături :
1. Aditivă. În acest caz indicatorii ce caracterizează rezultatele sunt exprimaţi
sub formă de sumă, diferenţă sau sumă şi diferenţă de elemente componente
( factori). Exprimarea matematică a acestei legături :
A = a + b; A = a – b; A= a + b -c .
2. Multiplicativă. Factorii corelează între ei sub formă de produs sau raport de
factori. Formularea matematică:
a
A= a * b ; A= b

3. Combinată. Aici concomitent se foloseşte primul şi al doilea tip de legătură.

Modelul matematic poate fi:

47
 a*b ab
A= a*c ; A= c
; A = (a + b) * c

Cunoaşterea acestor dependenţe prezintă importanţă, deoarece în funcţie de

tipul legăturii cauzale se elaborează modelele de analiză şi se aleg procedeele de
cuantificare a factorilor.
În sistemele determinate se folosesc şi diverse metode de modelare. Cea mai
răspîndită este descompunerea succintă a factorilor de gradul întîi, din sistemul
iniţial, în factori de gradul II ce caracterizează fenomenul studiat, ţinînd cont de
logica economică. Spre exemplu, în mersul analizei volumului producţiei fabricate,
care se exptimă iniţial prin dependenţa :
VPF = Ns *Ws
poate fi aplicată schema:

Ns

Nz
VPF
D
Ws

Wz

Wh

ca urmare se obţin următoarele modele lărgite:

VPF = Ns *Nz * Wz ; VPF = Ns *Nz * D * Wh
Aceste modele oglindesc procesul de detalizare a sistemului factorial iniţial şi
lărgirea lui prin descompunerea factorilor complecşi (de gradul I) în factori detaliaţi
(de gradul II). Nivelul de descompunere şi lărgire a modelului se găseşte în
dependenţă de scopul analizei şi posibilitatea descompunerii şi modelării
indicatorilor în limita realităţii.

48
 Analogic se efectuează modelarea sistemelor factoriale cu legătura aditivă. Este
cunoscut faptul că volumul producţiei vîndute (VPV) este egal cu diferenţa dintre
volumul producţiei fabricate (VPF) şi volumul producţiei folosite în interiorul
întreprinderii (VPI) :
VPV = VPF – VPI
În interiorul întreprinderii producţia a fost folosită în calitate de fond de seminţe (S)
şi furage (F). În acest caz sistemul iniţial poate fi reflectat astfel:
VPV = VPF – (S + F)
Însă în mersul modelării este necesar să se ţină cont şi de faptul, că nu totdeauna
sistemul iniţial exprimă o dependenţă factorială între indicatori. Dependenţa poate fi
„formală” cît şi „neformală”. Astfel, modelul:
VPF
Ws = Ns

este construit pe baza abstracţiei matematice. Aici factorii se găsesc într-o relaţie
matematică şi exprimă o dependenţă formală, deoarece volumul producţiei
fabricate şi numărul mediu de salariaţi nu influenţează productivitatea muncii. Pe
cînd modelul:
Ws = Nz * D * Wh
exprimă deja o dependenţă factorială sau dependenţă neformală.
Pentru modelele ce se exprimă printr-un raport se aplică următoarele metode
de modelare a sistemelor factoriale:
1. metoda de transformare a formulei iniţiale din formulă de calcul în formulă
ce exprimă o dependenţă cauzală.
Transformarea se efectuează prin înmulţirea numărătorului şi numitorului
fracţiei la unul şi acelaş indicator nou. Spre exemplu, dacă în formula de calcul a
productivităţii muncii:
VPF
Ws = Ns

se va întroduce un indicator nou – numărul mediu de muncitoti (N m) modelul va

primi forma unui sistem de doi factori:

49
 VPF VPF * N
m m N VPF
Ws = Ns = N *N = N * N
s m s m

Nm
unde: N exprimă ponderea muncitorilor în numărul total de salariaţi;
s

VPF
Nm exprimă productivitatea medie a unui muncitor.

Această metodă de modelare este larg aplicată în analiza economică.

2. metoda de trecere de la sistemul de factori iniţiali la altul nou. Se
efectuează la fel prin înmulţirea la unul şi acelaş indicator:
Pimp Pimp * VV Pimp VV
Rec =   * sau V * Rv
A A * VV VV A

unde: V – numărul de rotaţii a activelor;

Rv – rentabilitatea vînzărilor.
3. metoda de lărgire a sistemului factorial iniţial în cadrul căreea unul din
factori se exprimă prin suma sau produsul altor factori similari. Dacă în sistemul :
A A
Y= B
, B = c + d + e , apoi Y= c d e

În practică astfel de descompunere de întîlneşte destul de frecvent. Spre

exemplu, costul unui tono/km (Ct/km) depinde de mărimea consumului pentru
întreţinerea şi exploatarea automobilului (C) şi de productivitatea lui anuală (W).
Modelul iniţual se exprimă prin formula:
Ct/km = C : W
Ţinînd cont de faptul, că productivitatea anuală a automobilului, la rîndul său,
depinde de numărul de zile lucrate de automobil pe an (N z), durata unui schimb de
lucru (D) şi productivitatea pe oră (Wh), modificarea costului unui tono/km poate fi
analizată în dependenţă de mai mulţi factori:
C
Ct/km = N z * D * Wh

4. metoda de reducere (simplificare) a formulei de bază, prezintă formarea

unui model factorial nou prin împărţirea numărătorului şi numitorului fracţiei la
unul şi acelaş indicator:

50
 a1 a1 : b a11
Y=  
a2 a 2 : b a 21

Exemplu practic poate servi dependenţa factorială a randamentului mijloacelor fixe.

Este cunoscut că randamentul mijloacelor fixe se determină ca raportul dintre
volumul producţiei fabricate (VPF) şi valoarea medie a mijloacelor fixe (MF):
VPF
rmf = MF

împărţind numărătorul şi numitorul la numărul mediu scriptic de salariaţi (N s) se

obţine un model mai consistent cu aşa factori ca : productivitatea medie a unui
salariat (Ws) şi înzestrarea muncii cu mijloace fixe (Inz):

VPF : N s W
rmf =  s ;
MF : N s Inz

Astfel, indicatorii rezultativi pot fi descompuşi în elemente componente

(factori) şi prezentaţi prin diferite tipuri de modele funcţionale. Alegerea metodei
de modelare depinde de obiectul şi scopul studiului cît şi de îndeletnicirile
cercetătorului.
Modelarea constituie un moment important în analiza economică, deoarece de
calitatea şi corectitudinea ei depind rezultatele finale ale analizei.

3.4 Metode ale analizei cantitative a fenomenelor economico-financiare

După stabilirea modelelor pentru determinarea mărimii şi sensului în care

acţionează fiecare factor asupra rezultatului, pentru evidenţierea factorilor care au
o contribuţie mai importantă asupra evoluţiei fenomenului, se utilizează metodele
analizei cantitative.
Metodele analizei cantitative a fenomenelor economico-financiare pot fi
grupate în funcţie de scopul analizei, de sursele de informaţie şi tipul relaţiilor de
cauzalitate dintre variabilele modelului.

51
 Ţinînd seama de formele în care se materializează legăturile deterministe în
relaţiile matematice ce modelează fenomenul economic supus analizei se folosesc
diverse metode de cuantificare a influenţei factorilor dintre care amintim:
- metoda metoda balanţieră;
- metoda substituţiilor în lanţ;
- metoda indicilor;
- metoda diferenţelor absolute;
- metoda diferenţelor relative;
- metoda integrală;
- metoda participării prin cotă, etc.
Metoda substituţiilor în lanţ (şi formele ei simplificate) se referă la
dependenţele sub formă de produs şi raport. Formele de sumă şi diferenţă sunt
cuprinse în metoda balanţieră.
În continuare vom precăuta mai concret esenţa unora din aceste metode.

3.4.1 Metoda balanţieră

În analiza economică acest procedeu se aplică pentru a stabili influenţa

elementelor componente care acţionează asupra unui fenomen economic
concretizate într-o relaţie matematică de sumă şi/sau diferenţă. În asemenea cazuri,
explicarea variaţiei fenomenului economico-financiar studiat se face prin prisma
acţiunii „elementelor sale componente” care reprezintă o balanţă. Modelul analitic
de exprimare a acestui tip de legături deterministe îl constituie relaţia :
F=a+b–c
Avînd în vedere cele două situaţii care se compară:
- situaţia din perioada de bază:
F0 = a0 + b0 –c0 şi
- situaţia din perioada curentă:
F1 = a1 + b1 – c1 ,

52
cuantificarea acţiunii celor trei componente (factori) „a”, „b” şi „c”, asupra
variaţiei indicatorului analizat (ΔF), poate fi efectuată, potrivit metodei balanţiere,
cu ajutorul următoarelor formule:
ΔF = F1 –F0
Influenţa absolută a fiecărui element se determină prin simpla comparare a
elementelor realizată faţă de plan ( perioada precedentă), adică:
- influenţa elementului „a”:
ΔF(a) = a1 – a0;
- influenţa elementului „b”:
ΔF(b) = b1 – b0;
- influenţa elementului „c”:
ΔF(c) = (- c1) – (- c0);
Suma algebrică a influenţei factorilor trebuie să fie egală cu ΔF
ΔF = ΔF(a) + ΔF(b) + ΔF(c)
Reeşind din cele menţionate esenţa metodei balanţiere constă în aceea că
modificarea indicatorului analizat este egală cu suma abaterilor factorilor
(elementelor) de influenţă.
În analiza economică metoda balanţieră aste aplicată pentru:
1. a verifica dacă corect a fost exprimată egalitatea a două grupe de indicatori
economico—financiari interdependenţi în cazul cînd între ei există relaţii de sumă
şi diferenţă. Exemplu poate servi formula balanţei producţiei în care clar se observă
egalitatea a două grupe de indicatori interdependenţi:
Si + VPF = VPV +Sf
unde: Si ;Sf -stoc de producţie la începutul şi finele prtioadei ;
VPF – volumul producţiei fabricate;
VPV – volumul producţiei vîndute.
de aici : VPV = Si + VPF - Sf
sau
Δ VPV = Δ Si + Δ VPF - Δ Sf

53
 În aşa mod fiecare din elementele balanţei producţiei poate fi prezentat
ca o sumă şi diferenţă a celorlalte.
Determinarea egalităţii acestor elemente prin metoda balanţieră demonstrează
că în analiză au fost luaţi în vedere toţi factorii de influenţă şi că legătura dintre ei
este prezentată corect.
Pentru a stabili factorii ce au determinat modificarea volumului producţiei
vîndute faţă de perioada de bază se alcătuieşte balanţa abaterilor factorilor de
influenţă.
Exemplu de determinare a influenţei factorilor asupra volumului producţiei vîndute
( cazul sumei şi diferenţei de factori).
Tabelul 1
Calculul mărimii influenţei factorilor asupra
volumului producţiei vîndute prin metoda balanţieră ( mii lei)
Perioada Abaterea Influenţa
Indicatori precedentă raportată absolută factor.
(+,-)
1.Stoc iniţial (Si) 2010 2420 +410 +410
2.Volumul producţiei
fabricate (VPF) 30702 32104 +1402 +1402
3.Stoc final (Sf) 2420 1986 -434 +434
4. Volumul producţiei
vîndute (VPV) 30292 32538 +2246 x

Analiza factorială a volumului producţiei vîndute:

a). abaterea absolută: ΔVPV=VPV1–VPV0= 32538 – 30292 =+ 2246 mii lei

b). factorii de influenţă : : ΔVPV = Δ Si + Δ VPF - Δ Sf

c). calculul influenţei factorilor:

Δ Si = Si1 – Si0 = 2420 – 2010 = + 410 mii lei;

Δ VPF = VPF1 – VPF0 = 32104 – 30702 = + 1402 mii lei;
Δ Sf = - (Sf1 – Sf0 ) = - (1986 – 2420) + 434 mii lei.
Balanţa de verificare a factorilor:
Δ Si + Δ VPF - Δ Sf = 410 +1402 + 434 = +2246 mii lei = ΔVPV
Sistemul factorial al indicatorului analizat este:

54
 VPV1 – VPV0 = + 2246 mii lei = Δ Si =+410 mii lei
Δ VPF = + 1402 mii lei
Δ Sf = +434 mii lei

Astfel, în perioada de gestiune, volumul producţiei vîndute a crescut cu 2246 mii

lei, ceea ce a fost efectul creşterii volumului producţiei fabricate cu 1402 mii lei;
prezenţei la începutul perioadei a unui stoc mai mare faţă de cel al perioadei de bază
cu 410 mii lei şi reducerii mărimii stocului final faţă de mărimea perioadei de bază
cu 434 mii lei.
2. a verifica corectitudinea cuantificării acţiunii factorilor asupra indicatorului
analizat cu ajutorul altor metode ( metoda substituţiilor în lanţ, metoda diferenţelor
absolute, etc.)
Totdeauna suma mărimilor influenţei factorilor trebuie să fie egală cu
mărimea abaterii indicatorului analizat. Lipsa acestei egalităţi înseamnă că factorii
n-au fost evidenţiaţi complet sau a fost comisă o greşală în calcule. Pentru aceasta
este necesar să se alcătuiască balanţa abaterilor sau balanţa de verificare a influenţei
factorilor:
ΔA = Δa + Δb + Δc + Δd
Exemplu: Admitem că volumul producţiei fabricate s-a modificat faţă de perioada de
bază cu (+ 502mii lei). Asupra modificării date au influenţat doi factori:
- modificarea numărului mediu de salariaţi, care a redus volumul producţiei
fabricate cu 186 mii lei;
- modificarea productivităţii medii anuale a unui salariat, care a mărit volumul
producţiei fabricate cu 688mii lei .
Deci influenţa: I factor = - 186mii lei;
II factor = + 688mii lei
Balanţa de verificare a factorilor : + 502 = -186 + 688
+ 502 = + 502.
3). a determina influenţa factorilor şi elementelor atunci cînd se cunoaşte
modificarea totală a indicatorului analizat ( într-o perioadă faţă de alta),
influenţele a „n-1” factori şi se cere să se stabilească influenţa celui de al „n”-

55
lea factor din dependenţa factorială. Acest caz de aplicare a metodei balanţiere se
mai numeşte metoda soldului. Mărimea influenţei factorului a cărui acţiune nu este
stabilită, se calculează ca diferenţa dintre modificarea totală (ΔA) a indicatorului
analizat şi suma influenţei factorilor a căror mărime a fost determinată. În cazul unui
rezultat economic influenţat de trei factori (x 1, x2, x3) în care cunoaştem influenţa
primilor doi, influenţa factorului „x3” rezultă din comparaţia:
Δx3 = ΔA – (Δx1 + Δx2)
Exemplu: În dependenţa factorială A = a * b * c s-a determinat că, modificarea
indicatorului analizat este de ( +178 lei), influenţa factorului „a” – de (+27 lei) şi
influenţa factorului „b” – de ( -52 lei). Se cere să se determine mărimea influenţei
factorului necunoscut „c”.
Influenţa factorului „c” se va determina prin corelaţia :
Δc = ΔA – (Δa + Δb) = (+178) – (+27 – 52) = + 178 + 25 = + 203 lei
Acest procedeu este simplu, însă are careva neajunsuri – că eventualele
greşeli de calcul privind influenţa celorlalţi factori sunt în mod automat trecute
asupra factorului a cărui influenţă trebuie determinată.

3.4.2 Metoda substituţiilor în lanţ

Metoda substituţiilor în lanţ (mai întîlnită sub denumirea de metoda iterării)

prezintă o modalitate de descompunere pe cauze a modificării fenomenului şi
evidenţierii acţiunii unui factor, acţiunea celuilalt fiind exclusă. Metoda se aplică în
cazul relaţiilor deterministe şi a aprecierii modificării fenomenului prin comparaţia
situaţiei efective cu un nivel luat ca bază (cel planificat, perioada precedentă).
Măsurarea gradului de influenţă a fiecărui factor de face prin excluderea succesivă
a influenţei factorului corespunzător asupra fenomenului analizat.
Esenţa metodei substituţiilor în lanţ se reduce la înlocuirea succesivă a
mărimii de plan (perioadei de bază) a unui factor cu mărimea lui efectivă într-o
anumită relaţie, presupunîndu-se că toţi ceilalţi factori în momentul respectiv sunt
factori cu acţiune permanentă. Aşa fel de înlocuire poartă numirea de substituţie.

56
Metoda substituţiilor în lanţ se aplică pentru:
- identificarea factorilor care influenţează abaterea fenomenului economic;
- stabilirea relaţiilor cauzale dintre fenomenul analizat şi factori de influenţă;
- măsurarea influenţei factorilor, stabilind sensul şi intensitatea acţiunii lor.
Aplicarea corectă a metodei substituţiilor în lanţ implică respectarea
următoarelor criterii de ordin procedural:
 în toate cazurile ordinea de analiză a influenţei factorilor se face în
funcţie de raporturile de condiţionare economică a factorilor asupra fenomenului
analizat, ceea ce înseamnă că în dependenţa factorială se aranjază întîi factorii
cantitativi, apoi factorii de structură şi factorii calitativi;
 substituirea se efectuează succesiv ( şi nu simultan), începînd de la
factorii cantitativi la cei calitativi, fiind singura variantă justă, care reflectă în fond
conţinutul economic al fenomenului analizat;
 fiecare factor este considerat variabil în momentul substituirii, ceilalţi fiind
menţinuţi constanţi;
 un factor substituit se menţine la mărimea lui efectivă pînă la sfîrşit;
 ultimul factor care se substituie este cel de natură calitativă.
Nerespectarea acestor cerinţe conduce la rezultate incorecte.
Mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor asupra rezultatului economic se
obţin prin scăderea succesivă din rezultatul obţinut în calculul II a celui din
calculul I , din rezultatul calculului III a celui din calculul II etc. Semnul primit, în
urma scăderii, indică acţiunea pozitivă sau negativă a factorului determinat.
Comparaţia acestor mărimi permite a exclude influenţa celorlalţi factori şi a afla
influenţa factorului determinat asupra indicatorului analizat.
Ţinînd seama de formele în care se materializează legăturile deterministe în
relaţiile matematice ce modelează fenomenul economic supus analizei, în sens larg,
substituirea factorilor se referă la dependenţele sub formă de produs şi raport.
În practica de analiză economico-financiară s-au diferenţiat o serie de
procedee în funcţie de forma pe care o îmbracă relaţia de condiţionare a fenomenului
( produs sau raport).
57
 Să exemplificăm aplicarea metodei substituţiilor în lanţ:
1. determinarea influenţei factorilor în cazul relaţiei de produs.
Se consideră că indicatorul analizat „A” este un produs a 3 factori cu acţiune
directă (a,b,c)
A = a *b *c
Se cere, să fie explicată variaţia acestui indicator, faţă de baza de comparaţie, prin
prisma acţiunii celor 3 factori ca urmare a modificării valorii lor efective faţă de cea
planificată.
Stabilirea influenţei factorilor din model asupra rezultatului cu ajutorul iterării
succesive se face astfel:
Tabelul 2
Schema calculului influenţei factorilor prin metoda substituţiilor în lanţ

Nr. Nr. Factorii de Rezult Metoda calculului Influenţa Denumire

calc. subst influenţă atul factorului a
. a b c econo factorului
mic1
1 0 a0 b0 c0 A0 x x x
2 1 a1 b0 c0 Ai1 Ai1 –A0 Δa Infl. Δa
3 2 a1 b1 c0 Ai2 Ai2 - Ai1 Δb Infl. Δb
4 3 a1 b1 c1 A1 A1 – A0 Δc Infl. Δc

Balanţa de verificare a influenţei factorilor:

A1 – A2 = ΔA = Δa + Δb + Δc

Suma influenţei factorilor trebuie să fie egală cu abaterea indicatorului analizat .

Rezultatul economic obţinut în urma calculului 2 (A i1) diferă de primul prin aceea că
la calcularea lui factorul „a” este efectiv, iar factorul „b” şi „c” în ambele cazuri
sunt la nivelul planificat (perioadei de bază). Prin urmare în rezultatul scăderii se
obţine influenţa factorului substituit „a” etc.
Tabelul dat poate fi aplicat independent de numărul de factori în dependenţa
factorială.
--------------
1. A0 – indicatorul analizat la nivelul perioadei de bază;
Ai – rezultatul intermediar al indicatorului analizat;
A1 – mărimea efectivă a indicatorului analizat.

58
 Pentru înţelegere prezentăm următorul exemplu.
Să se analizeze volumul producţiei fabricate în funcţie de folosirea forţei de
muncă pe baza următoarelor date:
Tabelul 3
Informaţia iniţială

Semne Perioada Abaterea

Indicatori conven absolută
ţionale precedentă raportată
1.Volumul producţiei fabricate,
mii lei VPF 59546,8 59700 +153,2
2.Numărul mediu de salariaţi Ns 78 77 -1
3.Numărul mediu de zile, lucrate 268 +2
de un salariat pe an Nz 266
4. Productivitatea medie pe zi a
unui salariat, lei Wz 2870 2893 +23

În cazul dat dependenţa dintre indicatorul analizat şi factorii de influenţă se

exprimă prin următoarea formulă :
VPF = Ns * Nz * Wz
Tabelul 4
Calculul influenţei factorilor prin metoda substituţiilor în lanţ

Nr. Nr.s Factorii de influenţă Rezul Metoda de calculului Influe Denumi

calc. ubsti Ns Nz Wz tatul econ. nţa rea
tuţiei factor. factor.
1. 0 78 266 2870 59546,8 x x x
2. 1 77 266 2870 58783,3 58783,3 – 59546,8 - Δ Ns
763,5
3. 2 77 268 2870 59225,3 59225,3 – 58783,3 +442, ΔNz
0
4. 3 77 268 2893 59700,0 59700,0 – 59225,3 +474, Δ Wz
7

Balanţa de verificare a influenţei factorilor:

59700,0 – 59546,8 = -763,5 + 442,0 + 474,7
+ 153,2 = + 153,2

Din calculele efectuate rezultă că asupra indicatorului analizat au influenţat:

- reducerea numărului mediu de salariaţi;
- mărirea numărului mediu de zile, lucrate de un salariat pe an;

59
 - reducerea productivităţii medii zilnice a unui salariat.
Apreciind rezultatele obţinute de unitatea economică analizată este necesar să ne
conducem de direcţiile de bază (cerinţele) de dezvoltare a întreprinderii în condiţiile
economiei de piaţă.
Indicatorul analizat în perioada de gestiune a crescut cu 153,2 mii lei, inclusiv
în urma influenţei pozitive a modificării numărului mediu de zile, lucrate de un
salariat pe an şi a productivităţii medii zilnice a unui salariat. Concomitent s-a
înregistrat o reducere a numărului mediu de salariaţi, care a dus la reducerea
volumului de producţie fabricată cu 763,5 mii lei. Prin urmare rezultatele obţinute
corespund cerinţelor, prezentate către dezvoltarea întreprinderilor în condiţiile
economiei de piaţă şi permit a aprecia pozitiv activitatea întreprinderii în perioada
analizată.
2. determinarea influenţei factorilor în cazul unui raport de
doi factori (a, b)
a
A= b

a) în cazul cînd factorul cantitativ reprezintă numărătorul raportului,

calculul acţiunii celor doi factori se va face pe baza următorului raţionament:
a a a a
ΔA(a) = b  b ; ΔA(b) = b  b ;
1 0 1 1

0 0 1 0

Schema calculului influenţei factorilor prin metoda substituţiilor în lanţ pentru

cazul „a” se prezintă în felul următor:
Nr.calcu Nr.subs Factorii de Rez. Metoda calculului Infl.fact. Denumirea
lului tituţiei. influenţă economic factorului
a b
1 0 a0 b0 A0 x x x
2 1 a1 b0 Ai Ai – A0 Δa Infl. Δa
3 2 a1 b1 A1 A1 - Ai Δb Infl. Δb

Balanţa de verificare a influenţei factorilor:

A1 – A0 = ΔA = Δa + Δb

b) în cazul cînd factorul cantitativ reptezintă numitorul relaţiei se va

determina, în primul rînd, influenţa acestuia în felul următor :

60
 a a a a
ΔA(a) = b  b ; ΔA(b) = b  b ;
0 0 1 0

1 0 1 1

Schema calculului influenţei factorilor prin metoda substituţiilor în lanţ pentru cazul
„b” :
Nr.calc. Nr.subst. Factorii de Rez. Metoda calculului Infl.fact. Denumirea
influenţă economic factor.
a b
1 0 a0 b0 A0 x x x
2 1 a0 b1 Ai Ai – A0 Δb Infl. Δb
3 2 a1 b1 A1 A1 - Ai Δa Infl. Δa

Balanţa de verificare a influenţei factorilor:

A1 – A0 = ΔA = Δa + Δb

Pentru explicarea variaţiei indicatorilor economici analizaţi asupra cărora

acţionează 3-4-5 factori calculele prin metoda substituţiilor în lanţ se face pe baza
aceluiaşi mecanism.
Avantajele metodei substituţiilor în lanţ - răspîndirea largă1; operativitatea ei
şi accesibilitatea în calitate de instrument matematic; simplă în folosire;
veridicitatea rezultatelor primite la întrebările puse. Acestea, în ansamblu,
contribuie la larga răspîndire şi folosire a metodei date.
Neajunsurile metodei substituţiilor în lanţ :
1) la aplicarea metodei substituţiilor în lanţ într-o măsură anumită rezultatele
obţinute depind de consecutivitatea substituţiilor, însă logic nu totdeauna este
posibil de a stabili care consecutivitate este corectă şi care nu. Această dificultate
creşte odată cu mărirea numărului de factori;
2) la aprecierea nivelului de acţiune a unuia din factori se presupune că toţi
ceilalţi factori rămîn neschimbaţi pe cînd în realitate influenţa fiecărui factor se
manifestă nu izolat de alţii şi nu consecutiv, ci paralel cu ei;
3) nerepartizarea în totalitate a abaterii indicatorului asupra factorilor luaţi în
calcul, anulînd astfel avantajul relaţiei deterministe de la care porneşte, nedînd în
mod distinct contribuţia fiecărui factor la modificarea indicatorului.
----------------------
1.Metoda substituţiilor în lanţ a fost şi este uneori excesiv folosită în teoria noastră economică. În
teoria şi practica altor ţări ( de exemplu în Franţa) aria de aplicare este mult mai redusă.

61
 3.4.3 Metoda indicilor.

În statistică, planificare şi analiza activităţii economice bază pentru

aprecierea cantitativă a unor factori în dinamica modificărilor indicatorilor
generalizatori servesc modelele indicilor.
Metoda indicilor se bazează pe aplicarea indicatorilor relativi ai dinamicii, a
comparaţiilor în spaţiu, a îndeplinirii planului, care reflectă raportul dintre mărimea
efectivă a indicatorului analizat din perioada de gestiune către mărimea lui din
perioada de bază (nivelul planificat).
Cu ajutorul indicilor poate fi determinată influenţa diferitor factori asupra
indicatorului rezultativ în legăturile multiplicative.
Să luăm, spre exemplu, indicile valorii producţiei fabricate :
q 1 p1
Ivpf =
q 0 p0

El reflectă modificarea volumului fizic al producţiei fabricate (q) şi a preţului

unitar (p) şi este egal cu produsul acestor indici:
Ivpf = Iq * Ip
Pentru a determina cum s-a modificat valoarea producţiei fabricare din contul
cantităţii producţiei fabricate şi din contul preţurilor este necesar să se calculeze
indicile volumului fizic ( Iq ) şi indicile preţurilor ( Ip ):
q p0 q1 p1
Iq = 1
; Ip = ;
q 0 p0 q1 p0
Volumul producţiei fabricate poate fi prezentat şi ca produsul dintre numărul
de salariaţi şi productivitatea medie anuală a unui salariat. Modificarea relativă
totală a volumului producţiei fabricate se prezintă ca produsul a modificărilor
relative a doi factori : numărului de salariaţi şi a productivităţii anuale a unui
salariat. Prin urmare, indicile producţiei fabricate
( Ivpf ) va fi egal cu produsul dintre indicile numărului de salariaţi (I s ) şi cel al
productivităţii anuale (I w ) a unui salariat.

62
 Ns1 W1 Ns 1 W0 Ns1 W1
Ivpf = Ns 0 W0 ; I Ns = Ns 0 W0 ; Iw = Ns1 W0 sau Ivpf = INs *Iw

Exemplu de calculare a mărimii influenţei factorilor asupra volumului producţiei

fabricate pe baza informaţiei prezentate în tabelul 5.
Tabelul 5
Informaţie iniţială pentru calculul mărimii influenţei
factorilor asupra volumului producţiei fabricate
Indicatori Semne Perioada de gestiune
convenţ. plan efectiv
1.Volumul producţiei fabricate, mii VPF 86400 88890
lei
2.Numărul mediu de salariaţi Ns. 240 244
3.Productivitatea medie anuală a W 360000 364303
unui salariat, lei

Ns1 W1 244 * 364303

Ivpf = Ns 0 W0 = 240 * 360000
 1,029 ;

Ns1 W0 244 * 360000

I Ns = Ns W = 240 * 360000  1,017 ;
0 0

Ns1 W1 244 * 364300

Iw = Ns W = 244 * 360000  1,012
1 0

Ivpf = INs * Iw = 1,017 * 1,012 = 1,029

Metoda indicilor permite a descompune pe factori nu numai abaterile relative

ale indicatorilor rezultativi, dar şi cele absolute. Pentru aceasta din mărimea
numărătorului formulelor prezentate mai sus se scade mărimea numitorului. Astfel
primim abaterea absolută a volumului producţiei fabricate totală şi din contul
fiecărui factor în parte.
Descompunerea abaterii absolute a indicatorului analizat pe factori este
posibilă numai pentru cazul cînd în dependenţa factorială sunt prezenţi doi factori
(unul din ei este cantitativ, altul calitativ), iar indicatorul analizat se prezintă în
formă de produs a celor doi factori.
Pentru cazurile cînd în dependenţele factoriale sunt prezenţi trei şi mai mulţi
factori influenţa lor se determină prin metoda substituţiilor în lanţ.

63
 3.4.4 Metoda diferenţelor absolute

Metoda diferenţelor absolute prezintă o formă simplificată a metodei substituţiilor în

lanţ, care permite determinarea mărimii influenţei factorilor în condiţiile unor
calcule mai simple. Ea se aplică pentru determinarea influenţei factorilor asupra
indicatorului analizat în dependenţele funcţionale exprimate numai printr-un produs.
Necătînd la faptul că aplicarea acestei metode este limitată, reeşind din
considerentele simplităţii sale ea se foloseşte destul de vast în analiza activităţii
economico-financiare. Îndeosebi este eficientă aplicarea metodei diferenţelor
absolute în cazurile cînd informaţia iniţială deja include abaterile absolute a
factorilor.
Calculul influenţei factorilor pentru modelul:
A=a*b*c
Din comparaţiile precăutate la metoda substituţiilor în lanţ ( tabelul 2) s-a
stabilit că mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor asupra indicatorului
rezultativ se obţin prin următoarele comparaţii succesive (calculul II-I; III-II; etc).
Folosind simbolurile deja cunoscute, influenţa factorilor se va determina astfel:
- influenţa factorului „a”:
a1 * b0 * c0 - a0 * b0 * c0
Deoarece factorii, care nu sunt substituiţi, se repetă atît la scăzător, cît şi la
descăzut ei pot fi scoşi în afara parantezei (ca factori comuni) fără ca rezultatul
comparaţiei să se modifice. Prin urmare influenţa factorului „a” se va determina pe
baza comparaţiei:
a1 * b0 * c0 - a0 * b0 * c0 = (a1 – a0) * b0 * c0 = Δa * b0 * c0
- influenţa factorului „b”, după ce a fost stabilită influenţa lui „a” rezultă din
comparaţia:
a1 * b1 * c0 - a1 * b0 * c0 = a1 (b1 – b0) * c0 = a1 * Δb *c0
- influenţa factorului „c”, după ce au fost stabilite influenţele lui „a” şi „b”
rezulta din comparaţia:
a1 * b1 * c1 - a1 * b1 * c0 = a1 * b1 *(c1 – c0 ) = a1 * b1 * Δc

64
 După cum urmează din comparaţiile precăutate, calculul influenţei factorilor
se bazează pe înlocuirea succesivă a mărimilor de plan (perioadei de bază) a
factorilor cu abaterile lor, apoi cu mărimile lor efective. Prin urmare, putem
constata că mărimea şi sensul influenţei unui factor este egală cu produsul rezultat
din înmulţirea diferenţei dintre mărimea efectivă şi cea planificată a factorului
respectiv cu mărimile efective ale factorilor anteriori şi mărimile de plan ale
factorilor ulteriori
sau
mărimea influenţei factorului prin metoda diferenţelor absolute se calculă prin
înmulţirea abaterii factorului respectiv la mărimile efective a factorilor, situaţi în
formula de calcul în stînga lui şi mărimile de plan a factorilor din dreapta lui.
Aplicînd această metodă la datele din tabelul 3, obţinem:
Tabelul 6
Calculul influenţei factorilor prin metoda diferenţelor absolute

Factorii Metoda de calcul Calculul influenţei Mărimea influenţei

factorilor
1.Modificarea
numărului mediu de ΔNs * Nz0 * Wz0 (-1)*266*2870 -763,4
salariaţi
2.Modificarea
numărului mediu de
zile, lucrate de un Ns1 * ΔNz * Wz0 77 * (+2)*2870 +442
salariat pe an
3.Modificarea
productivităţii medii Ns1 * Nz1 *ΔWz 77* 268 *(+23) +474,6
zilnice a unui salariat

Balanţa de verificare a influenţei factorilor:

59700,0 – 59546,8 = -763,5 + 442,0 + 474,7
+ 153,2 = + 153,2
Astfel, depăşirea volumului producţiei fabricate cu 153,2 mii lei a avut loc pe
seama creşterii productivităţii medii zilnice (+474,6 mii lei) şi, în al doilea rînd, pe
seama modificării numărului mediu de zile, lucrate de un salariat pe an cu o
influenţă de (+442 mii lei). Determinarea mărimii influenţei factorilor relevă

65
rezervele interne ne mobilizate (influenţele cu semnul minus), asupra cărora
managementul întreprinderii trebuie să acţioneze în viitor.
Comparînd această metodă cu metoda substituţiilor în lanţ se constată că
pentru obţinerea aceloraşi rezultate se poate ajunge prin calcule mai simple pe care
le oferă metoda diferenţelor absolute.
În cazul folosirii metodei diferenţelor absolute se impune, de asemenea,
respectarea regulilor generale privind ordinea de substituire a factorilor.
Pentru cazul cînd în dependenţa factorială sunt doi factori, acţiunea factorului
cantitativ se determină prin înmulţirea abaterii lui cu mărimea de plan (perioadei de
bază) a factorului calitativ. Matematic aceasta se înscrie ca:
ΔA(a) = Δa *b0
iar pentru determinarea influenţei factorului calitativ, abaterea lui se înmulţeşte cu
mărimea efectivă a factorului cantitativ :
ΔA(b) = a1 * Δb
Exemplu: Să se analizeze producţia fabricată (VPF) a unei întreprinderi , exprimată
valoric, pe perioada de gestiune analizată, în funcţie de utilizarea forţei de muncă,
pe baza datelor:
Tabelul 7
Informaţie iniţială
Perioada de gestiune Abaterea din care în urma:
Indicatori plan efectiv absolută ΔNs ΔWs
1.Volumul producţiei fabricate, 5326 6302 +976 +2279 +7475
mii lei
2.Numărul mediu de salariaţi 175 182 +7
3. Productivitatea medie a unui 30434,3 34626, +4192,1
salariat, lei 4

Ţinînd seama de legăturile ce există între factori, corelaţia va avea următoarea

formă: VPF = Ns *Ws .
Pe baza datelor din tabel, calculul mărimii influenţei factorilor asupra
producţiei fabricare se va face astfel:
1. Influenţa modificării numărului de salariaţi:
(+7) * 30434,3 = + 213 mii lei;

66
2. Influenţa modificării productivităţii medii a unui salariat:
(+4192,1) * 182 = +763 mii lei.
Balanţa de verificare a factorilor: +976 = (+213) + (+763)
Prin urmare, volumul producţiei fabricate în perioada de gestiune a crescut cu
976mii lei. Creşterea menţionată a fost condiţionată atît de mărirea numărului
mediu de salariaţi, cît şi de sporirea productivităţii medii a unui salariat. Însă
creşterea volumului producţiei fabricate preponderent a avut loc din contul sporirii
productivităţii medii a unui salariat, rezultat care caracterizează pozitiv activitatea
unităţii economice analizate.

3.4.5 Metoda diferenţelor relative

Metoda diferenţelor relative este o altă simplificare a metodei substituţiilor în

lanţ. Ea, de asemenea, se aplică pentru calculul influenţei factorilor numai în
cazurile legăturii multiplicative, este mult mai simplă în aplicare în comparaţie cu
metoda substituţiilor în lanţ, din care motive în unele cazuri este mai efectivă.
Metoda diferenţelor relative se aplică în cazurile cînd informaţia iniţială este
prezentată prin indicatori relativi ( % îndeplinirii planului sau ritmul de creştere).
Esenţa metodei diferenţelor relative constă în aceea, că mărimea şi sensul de
acţiune a factorilor se apreciază după procentul de îndeplinire a planului (sau ritmul
de creştere) a indicatorului corespunzător.
La concret, metoda dată se bazează pe calcularea diferenţei procentuale a nivelului
de îndeplinire a planului (sau ritmului de creştere) care în continuare, pentru
calculul mărimii influenţei factorului, se înmulţeşte la mărimea planificată (sau a
perioadei de bază) a indicatorului analizat şi se împarte la 100.
Să urmărim cazul cînd se cere să se determine influenţa factorilor din
dependenţa factorială
VPF = Ns * Nz * Wz
pe baza informaţiei, prezentate (prin simboluri) în tabelul 8.

67
 Tabelul 8

Perioada de gestiune % îndepl.

Indicatori plan efectiv planului
1.Volumul producţiei fabricate, mii lei VPF0 VPF1 c
2.Numărul mediu de salariaţi Ns0 Ns1 d
3.Numărul de om/zile, lucrate total Nz0 Nz1 e

Consecutivitatea acestor calcule, prin metoda diferenţelor relative, poate fi

ilustrată cu ajutorul următorului tabel-schemă:
Tabelul 9
Consecutivitatea calculării acţiunii factorilor
prin metoda diferenţelor relative
% Diferenţa Calcularea Mărimea Denumirea
Indicatori îndepl. în % influenţei influenţei factorului
planului factorilor factorilor
1.Numărul mediu de c c - 100 = x x * VPF0 ΔNs Modificarea
salariaţi 100 numărului
mafiu de
salariaţi
2.Numărul de om/zile, d d –c = y y * VPF0 ΔNz Modificarea
lucrate total 100 numărului de
zile lucrate de
1salariat/an
3.Volumul producţiei e e –d = z z * VPF0 ΔWz Modificarea
fabricate 100 productivităţii
medii zilnice

Mărimea influenţei factorului calitativ la aplicarea metodei diferenţelor

relative se determină după procentul îndeplinirii planului indicatorului analizat.
Pentru exemplificarea calculului influenţei factorilor prin metoda menţionată
şi pentru a demonstra că în unele cazuri ea este mai efectivă vom calcula influenţa
factorilor în paralel:
Tabelul 10
Informaţia iniţială
Perioada de gestiune Abaterea % îndepl.
Indicatori plan efectiv absol. planului
Indicatorii principali
1.Volumul producţiei fabricate, mii lei 53299,7 63023,1 +9723,4 118,243
(VPF)
2.Numărul mediu de salariaţi (Ns) 877 914 +37 104,219
3.Numărul de om/zile lucrate- total, zile 204341 215705 105,561
4.Numărul de om/ore lucrate – total, mii 1483,5 1591,9 107,307
68
om/ore
Indicatori derivaţi
5.Numărul mediu de zile, lucrate de un 233 236 +3 x
salariat pe an (p.3/p.2) (Nz)
6.Durata medie a zilei de muncă, ore 7,26 7,38 +0,12 x
(p.4/p.3) (Dz)
7. Productivitatea medie pe oră a unui 35,928 39,590 +3,662 x
salariat, lei (p.1/p.4) (Wh)

Dependenţa factorială pentru cazul dat sa va exprima prin formula:

VPF = Ns * Nz * Dz * Wh
Tabelul 11
Calculul influenţei factorilor prin metoda
diferenţelor absolute şi diferenţelor relative

Metoda diferenţelor absolute Metoda diferenţelor relative

1.Influenţa modificării numărului mediu de salariaţi
(+37)*233*7,26*35,928 =+2248,7mii (104,219- 100)*53299/100 =
lei +2248,7mii lei
2.Influenţa modificării numărului mediu de zile, lucrate de un salariat pe an
914*(+3)*7,26*35,928 =+ 715,2mii lei (105,561-104,219)*53299/100 =
+715,2mii lei
3.Influenţa modificării duratei medii a zilei de muncă
914*236*(+0,12)*35,928 =+930mii lei (107,306-105,561)*53299/100 =+930
mii lei
4.Influenţa modificării productivităţii medii pe oră a unui salariat
914*236* 7,38* (+3,662)=+5829,5mii (118,243-
lei 107,306)*53299/100=+5829,5mii lei

Balanţa de verificare a influenţei factorilor:

+9723,4 = (+2248,7)+ (+715,2) + (+930) +(5829,5)

Creşterea volumului producţiei fabricate în perioada de gestiune cu 9723,4 mii

lei a fost condiţionată de influenţa pozitivă a tuturor factorilor. Rezultatul obţinut
constituie un moment pozitiv în activitatea întreprinderii în cauză.
Astfel, prin metoda diferenţelor relative se aplică numai indicatorii principali,
şi nu mai este necesară informaţia exprimată prin indicatorii derivaţi. Din aceste
motive metoda diferenţelor relative mai este numită metoda cea mai raţională.

3.4.6 Restul nedescompus şi împărţirea lui între factorii de influenţă

69
 După cum s-a constatat deja neajunsurile metodelor bazate pe excludere nu
permit, la aplicarea lor, rezolvarea problemei determinării acţiunii precise a fiecărui
factor asupra indicatorului analizat,
îndeosebi în cazurile cînd acesta se modifică esenţial. Problema principală rămîne
cea a atribuirii efectului interacţiunii variaţiei factorilor (restului nedescompus), care
nu permite a reflecta în mod distinct contribuţia fiecărui factor la modificarea
fenomenului.
În literatura de specialitate sunt preconizate mai multe variante de determinare
şi repartizare a acestui rest nedescompus. Unuil dintre ele este :
- punerea în evidenţă a efectului interacţiunii variaţiei factorilor ca stare;
- şi repartizarea efectului interacţiunii variaţiei pe factori.
Astfel, la analiza unui sistem din doi factori :
A = a*b
- influenţa modificării factorului cantitativ se va determina :
A (a) = a *b0
- influenţa modificării factorului calitativ se va determina :
A(b) = a1 * b
Mărimea influenţei factorului calitativ mai poate fi scrisă şi ca:
A(b) = ( a0 +  a) *  b
Aceasta demonstrează că efectul interacţiunii variaţiei celor doi factori se atribuie
factorului calitativ din care motive influenţa lui devine mai activă.
Astfel, cînd asupra unui indicator concomitent influenţează doi şi mai mulţi factori
se formează aşa numitul „rest nedescompus”(RND).
Restul nedescompus reprezintă modificarea fenomenului ca urmare a
interacţiunii variaţiei factorilor asupra indicatorului analizat, care în procesul
analizei aderă complet către factorul al II (în sistemul de doi factori), iar în sistemul
de trei şi mai mulţi factori către al II factor şi a celorlalţi care urmează după el.
Grafic restul nedescompus se reprezintă în felul următor:

70
 a1
∆a * b0 ∆a * ∆b - Restul nedescompus
a0

a 0 * b0 a0* ∆b

b0 b1

Din aceste motive, pentru a obţine influenţa precisă a factorilor se determină

mărimea restului nedescompus , care apoi se împarte între factorii din sistemul
analizat.
Să precăutăm exemplu, exprimat astfel: Să se analizeze volumul producţiei
fabricate, în funcţie de folosirea forţei de muncă.
Tabelul 12
Informaţia iniţială
Inficatori Perioada Abaterea
precedentă raportată absolută
1.Volumul producţiei fabricate,mii lei 11002 11880 +878
2.Numărul mediu de salariaţi 48 50 +2
3.Productivitatea medie anuală a 1 salariat, 229208 237600 +8392
lei

Efectuarea acestei analize impune următoarele:

1. stabilirea influenţei modificării numărului mediu de salariaţi

(+2) * 229208 = + 458,4mii lei – reprezintă influenţa pură a factorului;

2. stabilirea influenţei modificării productivităţii medii anuale a 1 salariat

50 * (+8392) = + 419,6 mii lei- reprezintă influenţa deplină, care

include influenţa pură a factorului dat şi restul nedescompus.

Balanţa de verificare a factorilor: +878 = + 456,4 +419,6

71
 Pentru determinarea restului nedescompus se efectuează următoarele calcule
suplimentare :
- se determină influenţa pură a factorului II, pentru ce abaterea lui se
înmulţeşte la mărimea perioadei de bază a primului factor:

(+8392) * 48 = + 402,8 mii lei

Mărimea restului nedescompus în continuare se va determina ca diferenţa dintre
influenţa deplină a factorului II şi influenţa pură a acestui factor:
419,6 – 402,8 = + 16,8 mii lei
Restul nedescompus poate fi calculat şi prin următoarea modalitate: din
mărimea abaterii indicatorului analizat se scade mărimea influenţei pure a factorilor
incluşi în sistemul factorial :
458,4 + 402,8 = + 861,2 mii lei – influenţa pură a factorilor de influenţă;
(+878) – (+861,2) = + 16,8 mii lei – restul nedescompus.
În practica analitică se cunosc mai multe metode de împărţire a restului
nedescompus pe factori.
I metodă - egal între factori.
Deoarece în exemplul dat s-a precăutat influenţa a doi factori, mărimea RND
se va împărţi la 2.
16,8 : 2 = + 8,4 mii lei
- influenţa precisă a I factor : (+458,4) + (+8,4) = +466,8 mii lei;
- influenţa precisă a factorului II : (+402,8) + (+8,4) = +411,2 mii lei .
Balanţa de verificare a influenţei factorilor : +878 = + 466,8 +411,2
Această metodă este destul de simplă, dar aproximativă, deoarece aici nu se i-a
în seamă gradul de acţiune a fiecărui factor asupra indicatorului analizat. Din aceste
motive se aplică o altă metodă:
II metodă - proporţional acţiunii pure a fiecărui factor.

72
 Tabelul 13
Calculul influenţei precise a factorilor

Factorii Acţiunea Coeficientul RND Acţiunea precisă a

pură a de factorilor
factorilor repartizare
1.Modificarea (+458,4)*0,0195 = (+458,4)+(+8,9)
numărului mediu de +458,4 + 8,9 = +467,3
salariaţi
2.Modificarea (+402,8)*0,0195 (+402,8)+(+7,9)
productivităţii medii +402,8 = + 7,9 = + 410,7
anuale a 1 salariat
3.Total +861,2 0,0195 + 16,8 + 878

Coeficientul de repartizare se calculă ca raportul dintre mărimea restului

nedescompus şi total al acţiunii pure a factorilor de influenţă.
 16,8
K =  861,2
 0,0195

Corespunzător se va calcula şi se va împărţi pe factori restul nedescompus şi

în sistemul de 3 şi mai mulţi factori.
Aceste calcule suplimentare se adeveresc, în deosebi, în cazurile cînd este
necesară o determinare mai obiectivă a rezervelor interne şi elaborarea măsurilor de
mobilizare a lor. Determinarea restului nedescompus şi împărţirea lui pe factori
lărgeşte posibilităţile folosirii metodei substituţiilor în lanţ şi a varietăţilor ei.

3.4.7 Metoda integrală

Desăvîrşirea analizei factoriale, în dependenţele determinate, a fost îndreptată

asupra eliberării de neajunsurile metodelor bazate pe excludere.
Conform părerii a mai multor economişti analitici cea mai raţională
rezolvare a acestei probleme poate fi metoda calculelor diferenciate. Ea a fost
propusă de profesorul A.Şeremet şi în analiza economică este cunoscută sub
denumirea de metoda integrală. Pe baza diferencierii autorul a dedus un şir de
formule cu ajutorul cărora se calculă influenţa factorilor. Pentru comoditate,
formulele celor mai răspîndite modele sunt reflectate într-un tabel, care este inclus

73
în monografiile de teorie a analizei activităţii economice 1. Aplicarea formulelor gata
deduse pentru orice sistem şi număr de factori în el simplifică posibilitatea folosirii
metodei integrale. Prioritatea acestei metode constă în faptul că la aplicarea ei
decade necesitatea de a păstra consecutivitatea substituţiilor, adică exclude careva
presupuneri cu privire la rolul factorilor pînă la efectuarea analizei.
Folosirea metodei date face posibilă obţinerea unei acţiuni mai precise a factorilor,
deoarece ea are în vedere repartizarea fiecărei părţi a interacţiunii variaţiei
factorilor, în mod egal, între factorii ce o produc. Conform esenţei metodei integrale
pentru cazul unui sistem din doi factori
A= a * b
acţiunea factorilor poate fi calculată prin aplicarea următoarelor formule:
a *b a *b
A(a) = b0 * a + 2 ; A(b) = a0 * b + 2 ;
Exemplu: Să se analizeze volumul producţiei fabricate, în funcţie de folosirea
forţei de muncă.
Tabelul 14
Informaţie iniţială
Indicatori Perioada Abaterea
precedentă raportată absolută
1.Volumul producţiei fabricate, mii 2736 2740 +4
lei
2.Numărul mediu de salariaţi 96 93 -3
3.Productivitatea medie anuală a 1 28500 29464 +964
salariat, lei

1. influenţa modificării numărului mediu de salariaţi

 Ns Ws (3) * ( 964)

Ns0 * Ws0 + 2
= (-3) * 28500 + 2
= (-85,5)
-1,5 =-87 mii lei;
2.influenţa modificării productivităţii medii anuale a 1 salariat

1
Formulele deduse pentru diverse sisteme factoriale pot fi găsite în manualul : Баканов M.И.,
Шеремет А.Д.„Teрия экономического анализа” Moсква, „Финансы и статистика„ изд.1994,
(стр.138-141) и изд.1987 (стр.98-103).

74
  Ns Ws (3) * ( 964)
Ws * Ns0 + 2
= ( +964)*96 + 2
= (+92,5) + (-1,5) = +91
mii lei.

În cazul unui sistem din 3 factori se vor aplica următoarele formule:

A=a*b*c
1 1
A(a) = 2 a (b0*c1 + b1*c0) + 3
a*b*c;
1 1
A(b) = 2  b (a0*c1 + a1*c0) + 3
a*b*c;
1 1
A(c) = 2  c (a0*b1 + a1*b0) + 3
a*b*c;

Pentru cazurile cînd sunt prezente alte sisteme de asemenea se folosesc formule
deduse. Faptul că formulele aplicate sunt complicate, într-o măsură oarecare, face
dificilă aplicarea metodei integrale, însă pe măsura întroducerii în munca practică a
calculatoarelor acest fapt încetează a mai fi o condiţie limitată în folosirea practică a
metodei integrale.
Metoda integrală în analiza economică se foloseşte în cazurile cînd este
necesar a calcula influenţa precisă a factorilor. După părerea unor autori, metoda
integrală nu respinge ci, îi dă o continuă dezvoltare metodei substituţiilor în lanţ şi
varietăţilor ei.

3.4.8 Metoda participării prin cotă.

Metoda participării prin cotă se mai întîlneşte în literatură sub denumirea metoda
împărţirii proporţionale a abaterii indicatorului analizat între factorii detaliaţi ce au
condiţionat această abatere.
De regulă metoda participării prin cotă se foloseşte în ansamblu cu metoda
substituţiilor în lanţ sau metoda balanţieră.
În analiza economică prin metoda participării prin cotă se cuantifică
influenţa factorilor detaliaţi ce acţionează asupra indicatorului analizat, nu în mod
direct, ci prin intermediul factorilor generali (sau de gradul I).

75
 În modelele cu legătură combinată dependenţa factorilor schematic poate fi
prezentată în modul următor :
Y

factori generali (sau de gradul I) - a b c

factori detaliaţi (sau de gradul II) -
d m n

Fig. 3.2 Dependenţa factorilor în modelele cu legătură combinată

În aceste cazuri mărimea influenţei factorilor generali se determină prin metoda

substituţiilor în lanţ (sau balanţieră), iar influenţa fiecărui factor detaliat asupra
indicatorului analizat – prin metoda participării prin cotă
Esenţa metodei participării prin cotă constă în aceea că influenţa factorilor
detaliaţi asupra indicatorului analizat se calculează proporţional mărimii pe care ei o
acordă asupra abaterii factorului de gradul I.
Pentru exemplificare se prezintă un calcul concret. Modelul matematic:
Pop .
Rpr. = * 100
F pr .

unde: Rpr – rentabilitatea activelor cu destinaţie de producţie;

Pop. –profitul din activitatea operaţională;
Fpr.– active cu destinaţie de producţie.
Pe baza informaţiei din tabelul 15 este necesar să se determine mărimea
influenţei factorilor detaliaţi asupra rentabilităţii activelor cu destinaţie de
producţie.
Tabelul 15
Informaţie iniţială
Perioada Abaterea
Indicatori
precedentă raportată absolută
1.Rentabilitatea activelor cu destinaţie de
10,47 13,49 +3,02
producţie, %
2.Profitul din activitatea operaţională, mii lei 1131 2187 +1056
inclusiv:
2.1 profitul brut 1771 2969 +1198
2.2 alte venituri operaţionale 3 - -3
2.3 cheltuieli operaţionale 643 782 +139

76
3.Active cu destinaţie de producţie, mii lei 10798 14212 +3414
inclusiv:
3.1 mijloace fixe 10000 13200 +3200
3.2 stocuri de mărfuri şi materiale 798 1012 +214

În primul rînd prin metoda substituţiilor în lanţ se calculează mărimea influenţei

factorilor generali (de gradul I).

Tabelul 16
Calculul influenţei factorilor generali
Nr. Factorii de influenţă
Nr. Rezultatul Influenţa
calc Metoda de calcul
.
subst Pop Fpr. economic factorului
1. 0 1131 10798 10,47 x x
2. 1 1131 16212 6,97 6,97 – 10,47 -3,5
3. 2 2187 16212 13,49 13,49 – 6,97 +6,52

Balanţa de verificare a influenţei factorilor:

+ 3,02 = -3,5 + 6,52
+3,02 = + 3,02

Factorii detaliaţi ai profitului din activitatea operaţională sunt:

- modificarea profitului brut;
- modificarea altor venituri operaţionale;
- modificarea cheltuielilor operaţionale.
Pentru a calcula cota fiecărui factor detaliat în abaterea indicatorului analizat
este necesar să se calculeze coeficientul ce exprimă raportul dintre mărimea
influenţei factorului general şi a modificării lui.
6,52
K1 =  0,00617
1056
Prin înmulţirea abaterii fiecărui factor detaliat al profitului din activitatea
operaţională la „K1” se determină mărimea influenţei lor asupra indicatorului
analizat:
1. influenţa modificării profitului brut
(+1198) *0,00617 = + 7,39 p.p.
2.influenţa modificării altor venituri operaţionale
(-3)* 0,00617 = - 0,02 p.p.

77
 3.influenţa modificării cheltuielilor operaţionale
- ( +139) * 0,00617 = - 0,85p.p.
Balanţa de verificare a influenţei factorilor:
+6,52 = 7,39 – 0,02 – 0,85
+6,52 = +6,52
Prin urmare majorarea profitului brut a contribuit la creşterea nivelului rentabilităţii
activelor cu destinaţie de producţie cu 7,39 p.p., iar reducerea altor venituri
operaţionale şi admiterea supracheltuielilor operaţionale au dus la deminuarea ei
corespunzător cu 0,02 şi 0,85 p.p.
Factorii detaliaţi ai activelor cu destinaţie de producţie sunt:
- modificarea valorii mijloacelor fixe;
- modificarea stocului de mărfuri şi materiale.
Coeficientul raportului dintre mărimea influenţei activelor cu destinaţie de
producţie asupra rentabilităţii către modificarea lor constituie:
 3,5
K2 =   0,00103 ;
 3414

Înmulţind, în continuare, abaterea fiecărui factor detaliat al activelor cu destinaţie

de producţie la coeficientul „K2” se determină mărimea influenţei lor asupra
indicatorului analizat:
1. influenţa modificării mijloacelor fixe
(+ 3200) * (- 0,00103) = - 3,3p.p.
2. influenţa modificării stocului de mărfuri şi materiale
(+ 214) * (- 0,00103) = - 0,2 p.p.
Balanţa de verificare a influenţei factorilor:
(-3,5) = (-3,3) + (- 0,2)
(-3,5) = (-3,5)

78
 3.4.9 Metoda recalculării indicatorilor

În cazul cînd în compararea datelor nu sunt toate elementele identice

(omogene), atunci se procedează la nivelarea lor, folosind procedeul recalculării
datelor. Acest procedeu se aplică în cazurile cînd:
1.în intervalul dintre etapa de planificare şi dare de seamă au avut loc
schimbări în volumul şi structura producţiei.
Comparabilitatea indicatorilor planificaţi şi a celor efectivi se va obţine cu
ajutorul metodei recalculării indicatorilor. Exemplu de astfel de recalculări pot
servi :
- cheltuielile variabile recalculate la volumul efectiv de vînzări (în unităţile
comerciale);
- fondul de salarii pentru categoria de muncitori recalculat la volumul efectiv al
producţiei fabricate;
- numărului de muncitori recalculat la volumul efectiv al producţiei fabricate etc.
În aceste cazuri indicatorul planificat se va recalcula după formula:
Ind . pl. * % pl.vv.( sau Ivv)
Ind.rec. = 100
.

unde : Ind.rec. – indicatorul recalculat;

Ind. pl. – indicatorul planificat (sau din perioada de bază);
% pl.vv. (sau Ivv) - procentul îndeplinirii planului la volumul de vînzări (sau
indicele volumului de vînzări).
Exemplu de recalculare a numărului mediu de muncitori la volumul efectiv de
producţie fabricată:
Tabelu
l 17
Informaţia iniţială
Indicatori Perioada de gestiune % îndepl.
plan efectiv planului
1.Volumul producţiei fabricate, mii lei 12400 12860 103,7
2.Numărul mediu de muncitori 34 36 -

79
 34 * 103,7
Nr. mediu de munc.rec. =  35 persoane.
100

II. pentru a calcula mărimea influenţei factorilor în cazul cînd avem o dependenţă
factorială din doi factori şi calculul influenţei lor se efectuează paralel la mai mulţi
indicatori de acelaş sens.
Exemplu poate servi calculul influenţei factorilor asupra consumurilor directe de
materiale la producerea unui produs concret.
Dependenţa factorială:
C=q*p
unde : C – consumuri directe de materiale;
q –cantitatea materialului consumat;
p – preţul unitar.

Tablelul 18
Calculul indicatorilor recalculaţi
Cantitatea materialului Preţul unitar,lei Consumuri de
Feluri de consumat, kg. materiale
materiale plan efectiv plan efectiv recalculate, lei
A 1 2 3 4 5 = 2*3
a 7,0 7,1 28,2 30,5 200,22
b 3,2 3,1 16,8 18,0 52,08
c 2,5 2,3 18,4 17,6 42,32

Astfel, mărimea consumurilor de materiale recalculate este produsul dintre

cantitatea de materiale efective şi preţul unitar planificat.

3.4.10 Metoda numerelor procentuale

Cunoaşterea acţiunii factorului structural prezintă o importanţă deosebită,

deoarece influenţează asupra întregului sistem de indicatori ai rezultatelor şi
eficienţei economice din întreprindere, îndeosebi cea comercială.
Metoda numerelor procentuale are la bază algoritmul indexului modificărilor
structurale. Ea este simplă şi clară în aplicare, din care motive şi-a găsit o aplicare
largă în practică. Cu ajutorul metodei numerelor procentuale se apreciază influenţa

80
 modificărilor din structura unui fenomen ( proces) asupra indicatorului analizat.
Esenţa metodei date clar poate fi urmărită pe baza unui exemplu concret.
Exemplu: Admitem că este necesar să se analizeze în ce măsură modificările
din structura vînzărilor au influenţat asupra ratei medii a cheltuielilor de
circulaţie1.
Volumul de vînzări în perioada de gestiune analizată a constituit 22500 lei.
Concomitent au avut loc unele modificări în structura acestor vînzări. Este necesar
să se determine în ce măsură au influenţat aceste modificări asupra ratei medii a
cheltuielilor de circulaţie.
Pentru aceasta se aplică metoda numerelor procentuale şi informaţia din
tabelul 19, care include atît datele iniţiale cît şi rezultatele calculelor.
Tabelul 19
Calculul influenţei modificării structurii vînzărilor
asupra ratei medii a cheltuielilor de circulaţie prin metoda numerelor procentuale.
Grupe de Structura vînzărilor, % Rata medie Numere Influenţa
mărfuri plan efectiv abaterea a procen factorului
cheltuielilo tuale
r plan.,%
A 1 2 3 4 5= 3*4 6=
total5/100
1.Produse 57,7 51,1 - 6,6 15,75 - 103,95
alimentare
2.Produse 42,3 48,9 + 6,6 13,15 + 86,79
nealimentare
Total 100 100 x 14,65 - 17,16 - 0,17

Din calculele efectuate se constată că creşterea ponderii produselor

nealimentare cu 6,6% (pentru care este specifică o rată mai mică de cheltuieli) a
contribuit la reducerea ratei mediu de cheltuieli pe unitatea comercială cu 0,17% (-
17,16: 100).
Ţinînd cont de faptul că controlul asupra ratei medii de cheltuieli, total pe
întreprindere şi pe subdiviziunile ei, constituie unul din principalele elemente atît a

1
Cheltuielile de circulaţie prezintă cheltuielile întreprinderii comerciale, suportate în mersul
activităţii sale, exprimate în valoare. Este primit a exprima cheltuielile de circulaţie în sumă
(valoare) şi în procente către volumul de vînzări (rata cheltuielilor)
81
procesului de gestiune cît şi a managementului financiar, poate fi menţionată şi
importanţa acestei metode.

3.4.11 Procedee de analiză financiară

Printre cele mai frecvent utilizate procedee de analiză financiară se consideră:

analiza orizontală, analiza verticală şi prin rate.
Analiza orizontală include:
- calculul modificărilor absolute şi procentuale (relative) ale unor indicatori,
intervenite de la un an la altul (faţă de plan sau nivelul mediu) .
- analiza modificărilor anumitor indicatori ai rapoartelor contabile cu
modificările altor indicatori, care se găsesc în concordanţă ( cum ar fi compararea
evoluţiei activelor în concordanţă cu dinamica veniturilor sau a evoluţiei
productivităţii muncii cu dinamica salariului mediu pe un lucrător etc.). În aceste
comparaţii se acordă o atenţie deosebită cazurilor cînd modificarea unui indicator
din punct de vedere economic nu corespunde modificării celorlalţi indicatori.
Metoda orizontală este larg aplicată în analiza financiară pentru a stabili
modificarea în dinamică a fiecărei posturi sau grupe de posturi ale bilanţului
contabil. Din acest punct de vedere, se construesc tabele analitice în care
indicatorii absoluţi ai bilanţului contabil se completează cu indicatori relativi (cum
ar fi ritmul de creştere), ceea ce permite a aprecia dinamica indicatorilor analizaţi.
Una din variantele analizei orizontale este prezentată în tabelul 20
Tabelul 20
Analiza dinamicii activelor întreprinderii (lei)
existente la:
31.XII 31.XII Abaterea Ritmul de
Categorii de active
perioada perioada de absolută creştere,%
precedentă gestiune
I.Active pe termen lung-total 74060 75335 +1275 101,72
1.1 active nemateriale 337 644 +307 -
1.2 active materiale pe termen
lung 72879 73815 +936 -
1.3 active financiare pe termen
lung 737 737 0 -
1.4 alte active pe termen lung 107 139 +32 -
II. Active curente –total 33161 37211 +4050 112,21

82
2.1 stocuri de mărfuri şi materiale
13828 15026 +1198 -
2.2 creanţe pe termen scurt 17908 19805 +1897 -
2.3 investiţii pe termen scurt - - - -
2.4 mijloace băneşti 825 1776 +951 -
2.5 alte active curente 600 604 +4 -
Total activ 107221 112546 +5325 104,97

Pe baza rezultatelor obţinute se constată că totalul patrimoniului a crescut cu

4,97%, ceea ce reprezintă un spor absolut de 5325 lei. Activele pe termen lung au
crescut cu 1,72%, respectiv cu 1275lei, iar activele curente - cu 12,21% ceea ce se
echivalează cu un spor absolut de 4050 lei.
O altă metodă de examinare a informaţiei este analiza verticală.
Analiza verticală utilizează ponderile pentru a arăta relaţia dintre părţile
componente ale unui întreg într-un singur raport.
Cu ajutorul acestei metode se studiază structura proceselor (fenomenelor)
economice prin calculul :
1. ponderii părţilor componente în total, care pe larg se foloseşte la examinarea
informaţiei din Raportul financiar. Această latură î-şi propune identificarea:
- modificărilor ce au survenit în structura patrimoniului, profitului perioadei de
gestiune pînă la impozitare, capitalului propriu, împrumuturilor, vinzărilor etc.;
- cauzelor care le-au generat;
- stabilirea direcţiilor de acţiune pentru ameliorarea situaţiei.
Prin urmare procentele sunt utilizate pentru a reflecta relaţiile dintre diferitele
componente şi total într-un singur raport. Documentul de sinteză exprimat
procentual, ce rezultă în urma aplicării acestui procedeu, se numeşte raport
structurat. Rapoartele structurate sunt utilizate deseori pentru realizarea
comparaţiilor între întreprinderi. Ele permit unui analist să urmărească şi să
prognozeze modificările în structura activelor şi surselor de finanţare pentru două
întreprinderi de dimensiuni diferite din acelaşi domeniu de activitate.
Metodologic se pleacă de la un tabel cu date informative, care în faza finală are
următorul conţinut (pentru activul bilanţului):

83
 Tabelul 21
Analiza structurii patrimoniului întreprinderii

Categorii de active Active existente la : Ponderea, % la:

31.XIIperioad 31.XIIperioad 31.XIIperioad 31.XIIperioada
a precedentă a de gestiune a precedenră de gestiune
I.Active pe termen 74060 75335 69,07 66,94
lung-total
1.1 active 337 644 0,31 0,58
nemateriale
1.2 active materiale
pe termen lung 72879 73815 67,97 65,58

1.3 active financiare

pe termen lung 737 737 0,69 0,65
1.4 alte active pe
termen lung 107 139 0,10 0,13
II. Active curente – 33161 37211 30,93 33,06
total
2.1 stocuri de
mărfuri şi materiale 13828 15026 12,89 13,35
2.2 creanţe pe 17908 19805 16,70 17,60
termen scurt
2.3 investiţii pe - - - -
termen scurt
2.4 mijloace băneşti 825 1776 0,78 1,57
2.5alte active curente 600 604 0,56 0,54
Total activ 107221 112546 100 100

În perioada analizată structura activelor reflectă schimbări neesenţiale.

Activele pe termen lung au diminuatde la de la 69,07% la 66,94%. În mod
corespunzător activele curente au crescut de la 30,93% la 33,06%.
2. coraportului părţilor componente, cum ar fi capitalul propriu/ capitalul
împrumutat sau active pe termen lung/ active curente etc.
3. influenţei factorulor asupra indicatorilor rezultativi, comparînd mărimile lor
pînă şi după modificarea factorilor corespunzători.
Pot fi menţionate două trăsături esenţiale ce au condiţionat necesitatea şi
oportunitatea efectuării analizei verticale:

84
 - trecerea la indicatori relativi permite a efectua comparaţii intergospodăreşti a
potenţialului economic şi a performanţelor unităţilor economice, ce se deosebesc
după mărimea resurselor utilizate şi după alţi inficatori de volum;
- mărimile relative într-o anumită măsură atenuă influenţa negativă a inflaţiei,
care poate denatura indicatorii absoluţi ai raportului financiar şi prin aceasta a face
dificilă compararea lor în dinamică.
Analiza orizontală şi verticală se completează reciproc. Din aceste motive în
practică deseori sunt construite tabele ce caracterizează atît structura cît şi dinamica
indicatorilor raportului financiar. Aceste procedee sunt deosebit de utile în analiza
intergospodărească, deoarece permit a compara performanţele unităţilor ce diferă
după tipul şi volumul de activitate.
Deoarece indicatorii absoluţi nu aduc informaţii suficient de reprezentative
cu privire la gradul de realizare a finalităţilor pe care întreprinderea şi le-a propus,
în analiza economică se aplică metoda ratelor. Ratele reprezintă un instrument
foarte des folosit în analiza diagnostic. În principal, ele se folosesc în diagnosticul
financiar, cum ar fi: rate de echilibru financiar, rate ale rentabilităţii, ale rotaţiei
activelor şi pasivelor curente. Metoda ratei rentabilităţii reprezintă o modalitate de
determinare a performanţelor estimate ale unei investiţii de capital. Prin această
metodă, performanţele estimate sunt cuantificate utilizîndu-se două variabile: (1)
venitul şi (2) costul investiţiei. Metoda ratelor este folosită, preponderent, pentru
identificarea performanţelor economico-financiare ale întreprinderii pe care se
fundamentează întreaga strategie economico-financiară viitoare a unei structuri
economice.
Varietatea indicatorilor implicaţi în calcul face posibilă determinarea unui
număr, practic nelimitat, de rate.

3.5 Metodele economico-matematice şi aplicarea lor în analiza economică

Problemele analizei devin din ce în ce mai compuse şi nu mai pot fi rezolvate

numai cu ajutorul metodelor tradiţionale. Din aceste motive, în calcule, se foloseşte

85
un şir de metode economico-matematice, aplicarea cărora permite, nu numai, a
determina cantitativ influenţa factorilor, dar şi de a găsi calea optimă de dezvoltare
în perspectivă.
Lărgirea aplicării metodelor economico-matematice în analiza economică o
cer şi problemele înaintate de procesul de perfecţionare a gestiunii în condiţiile
economiei de piaţă.
Pentru a fi posibilă folosirea aparatului matematic în calculele economice este
necesar să se alcătuiască modelul matematic al fenomenului (procesului) economic
studiat care serveşte pentru relevarea legăturilor dintre fenomenele economice.
La stabilirea problemei în mod obligatoriu se parcurg următoarele etape:
- constatarea criteriului funcţiei ( la „max” sau la „min”);
- determinarea factorilor principali care au legătură cu sistemul studiat;
- determinarea legăturilor de cauzalitate ;
- culegerea informaţiei;
- rezolvarea problemei;
- fundamentarea economică şi analiza rezultatelor obţinute.
Una din metodele economico-matematice pe larg folosite în analiza
economică este metoda corelaţiei şi regresiei. Ea se aplică în cazul relaţiilor de tip
ctocastic între fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă.
Metoda regresiei utilizează relaţiile numerice dintre o caracteristică
dependentă şi una sau mai multe variabile independente. În primul caz avem o
regresie simplă, iar în al doilea – o regresie multiplă.
Precăutarea detaliată a acestor metode nu este scopul autorulu. Din aceste
considerente, în continuare, ne vom opri numai asupra noţiunilor generale despre
aceste metode. Mai detaliat cu aceste metode se poate face cunoştinţă în literatura de
specialitate.
Metoda corelaţiei şi regresiei permite a determina şi a exprima analitic:
- prezenţa legăturii dintre fenomenele studiate şi factorii lor. Se determină
caracterul legăturii, se calculează caracteristicele cantitative şi se dă
interpretarea lor economică;

86
 - intensitatea legăturii dintre fenomenele studiate şi forma modelului care
exprimă natura legăturii.
Cel mai simplu model care ilustrează legătura dintre 2 sau mai multe
caracteristici de calitate îl constituie modelul liniar, în care dependenţa dintre „y” şi
„x” apare sub forma unei expresii liniare. Forma modelului poate fi liniară, directă,
inversă ş.a.
Modelul liniar de regresie simplă este : Y = a + bx
Parametrul „b” – este coeficientul de regresie. El arată cît de mare este
schimbarea variabilei „Y” ca urmare a creşterii factorului „x” cu o unitate sau
gradul de dependenţă a indicatorului de factorul considerat. Semnul acestui
coeficient arată direcţia legăturii.
Sensul şi intensitatea legăturii dintre fenomenul analizat şi factorii de
influenţă se determină cu ajutorul semnului şi mărimii coeficientului de corelaţie
„r”.
În cazul cînd se studiază dependenţa dintre 2 caracteristici „x” şi „y” –
coeficientul se numeşte coeficient de corelaţie simplă. El poate primi mărimi între
„+1” şi „-1”. Cu cît coeficientul de corelaţie are valori mai aproriate de „+1” sau „-
1” cu atît legătura dintre caracteristicele studiate este mai puternică. În practică se
consideră că dacă:
0 ≤ r < 0,2 - nu există nici o legătură;
0,2 ≤ r < 0,5 - există o legătură slabă;
0,5 ≤ r < 0,75 – există o legătură medie;
0,75 ≤ r < 0,95 – există o legătură puternică;
0,95 ≤ r < 1,00 – se poate vorbi despre o legătură relativ determinată.
În acest caz nu se foloseşte metoda dată.

Formula după care poate fi calculat coeficientul de corelaţie simplă este:

n xy   x  y
;
rxy = n  x 2
   x
2
n y 2
  y
2


87
 În practică, de regulă, se întîlnesc, mai mult, situaţii în care asupra
indicatorului analizat influenţează mai mulţi factori. Legătura este multiplă şi se
exprimă prin ecuaţia :
Y = F (x1,x2, ... xn)

unde: x1,x2, ... xn - caracteristici factoriale.

Cel mai simplu caz al legăturii multiple este cel liniar de forma:

Y = a + b1x1 +b2x2 +....+bnxn

La aplicarea metodei corelaţiei şi regresiei multiple numărul de observări trebuie să
fie de 5-6 ori mai mare ca numărul factorilor. Pe parcursul aplicării regresiei
multiple se determină intensitatea corelaţiei şi gradul de acţiune a factorilor. De
asemenea se verifică dacă „r” obţinut este real sau mărimea lui se datoreşte erorilor
întîmplătoare de sondaj. Pentru aceasta se calculează testul „t”. Mărimea calculată
se compară cu cea teoretică. Pentru:
tteor. ≤ tef - coeficienţii de corelaţie sunt semnificativi;
tteor. > tef. - coeficienţii de corelaţie nu sunt semnificativi, legătura dintre
caracteristici este întîmplătoare.
Compararea mărimii indicatorului rezultativ calculate prin metoda corelaţiei
şi regresiei cu cele efective permite a releva prezenţa rezervelor de creştere pe
viitor.
Metoda corelaţiei şi regresiei este utilizată şi în analiza prospectivă în vederea
elaborării previziunilor.
O altă grupă de procedee economico-matematice o constituie cercetarea
operaţională – care cuprinde un ansamblu de metode şi procedee utilizate la
adoptarea deciziilor în cazul cînd e necesar să se ţină cont de o mulţime de factori
ce intervin asupra indicatorului cercetat. Cercetarea operaţională are ca scop
obţinerea unor rezultate optime cu un minim de cheltuieli. În cadrul cercetărilor
operaţionale se folosesc aşa metode ca:
- programarea liniară (optimizarea unui proces simplu);
- drumul critic;
88
 - gestiunea stocurilor;
- teoria firelor de aşteptare (sau teoria rîndurilor);
- metoda variantei optime;
- teoria jocurilor;
- metoda distanţelor (sau comparaţiilor).

Teoria firelor de aşteptare. Obiectul de studiu al acestei teorii sunt acele situaţii în
care este un flux de cerinţe din partea clienţilor ce trebuie să fie satisfăcute, dar
faptul că mijloacele de deservire sunt limitate duce la aceea că nu toate cerinţele pot
fi satidfăcute concomitent. Ca urmate se formează cozi. Problema dată poate fi
rezolvată cunoscînd: timpul mediu de aşteptare, lungimea medie a cozii şi
probabilitatea de a primi refuz.
La întreprinderile de producţie această metodă se aplică la rezolvarea
următoarelor probleme:
- alegerea schemei optime de deservire a utilajului pentru cazul cînd un muncitor
deserveşte concomitent mai multe utilaje;
- eliberarea instrumentelor de la depozit;
- deservirea şi organizarea lucrului liniilor în flix ş.a.
În unităţile comerciale cu ajutorul acestei metode se determină:
- numărul necesar de vînzători în fiecare întreprindere;
- periodicitatea intrărilor de mărfuri ş.a.
În practică de cele mai dese ori astfel de probleme se rezolvă intuitiv. Din aceste
motive sistemele de deservire menţionate dispun de rezerve. Prin urmare numai
aplicarea largă a acestor teorii va permite a spori eficienţa funcţionării lor.
Metoda gestiunii stocurilor – permite a calcula nivelul producţiei sau a
achiziţiilor, care va asigura satisfacerea cerinţelor viitoare, prin metoda cea mai
economă. Analiza modelelor de gestiune a stocurilor se reduce la determinarea
acelei consecutivităţi, în procesul de asigurare şi completare a stocurilor, aplicarea
căreea va asigura consumuri minime la achiziţionarea, păstrarea produselor şi
pierderile suportate din cauza cererii nesatisfăcătoare. Crearea stocurilor prea mari

89
duce la scoaterea din circuit a mijloacelor, lipseşte alte întreprinderi de materia
primă necesară şi utilaje, cere enorme consumuri la păstrare. Din altă parte, o lipsă
de stocuri duce la staţionări în procesul de producţie, încălcări în condiţionarea
reciprocă cu alte întreprinderi şi la ameninţarea cu diverse sancţii economice.
Nu totdeauna este posibil a elabora un normativ raţional de stocuri. Nivelul
raţional depinde de un şir de condiţii dependente de întreprindere cît şi de factori
externi. Unii din aceşti factori pot fi luaţi în vedere din timp alţii sunt întîmplători,
însă tendinţele lor trebuiesc studiate.
Pentru rezolvarea problemei prin metoda gestiunii stocurilor este necesar să se:
- studieze tendinţele cererii la materialele (sau piesele de schimb), păstrate la
depozit şi intrările lor la depozit;
- determine mărimea stocurilor de asigurare;
- calculeze mărimea minimă posibilă de stocuri de materiale la distingerea
căreea trebuie să se elibereze comanda pentru completarea stocurilor la
depozit.
Teoriea jocurilor - cercetează situaţiile de conflict ce apar la ciocnirea a două sau
mai multe părţi ce se „duşmănesc” în urma cărui fapt careva trebuie să cîştige, iar
celălalt pierde, dar acţiunile participanţilor nu sunt cunoscute anticipat.
Modele imitate în mersul jocului în analiza economică imiteză condiţionarea
reciprocă a organelor de gestiune a subiectelor. Prioritatea imitării în joc
comparativ cu cea reală constă în faptul că urmările deciziilor primite sunt
ilustrative, că jocul permite nu numai a „trăi” situaţia mai accelerat, dar şi a repeta
situaţia de care dispune. Calculatoarele contemporane permit a petrece un număr
mare de experimente într-un timp destul de redus.

3.6 Metodele euristice

Metodele de calcul operează numai cu informaţie cantitativ-determinată,

folosirea căreia în analiza sistemului de gestiune este mult limitată.
Pentru analiza activităţii economice o mare însemnătate o are aplicarea
metodelor euristice, care sunt îndreptate spre relevarea calităţilor calitative a
90
subiectului. Metodele euristice, în principiu, se bazează pe intuiţia şi experienţa
specialiştilor în domeniu, pe sugestiile individuale sau colective. Din numărul
metodelor euristice pot fi menţionate metodele de apreciere şi apreciere-căutare ale
analizei (fig.3.3). Metode euristice ale analizei
economice

De apreciere –
De apreciere căutare

Metoda tipologică Metoda de cucerire

a creerului
Metoda
aprecierilor de Metoda comisiilor şi
expertiză conferinţelor

Metoda analogiilor Metoda notiţelor

colective în blocnotes

Metoda întrebărilor
de control

Intervierea

Metoda „Delfi”

Fig.3.3 Gruparea metodelor euristice

Metodele euristice sunt pe larg expuse în lucrările consacrate gestiunii

personalului şi organizării procesului de gestiune. Condiţiile care determină
necesitatea folosirii metodelor euristice, pot fi caracterizate în felul următor:
- caracterul calitativ al informaţiei iniţiale, descris prin intermediul parametrilor
sociali şi economici;
- lipsa informaţiei veridice despre caracteristicile obiectului cercetat la un nivel
destul de reprezentativ şi veridic;
- incertitudine mare a datelor iniţiale pentru analiză;
- lipsa unei descrieri clare şi a unei exprimări matematice a obiectului apreciat;

91
 - lipsa de timp şi de mijloace pentru cercetări cu aplicarea metodelor formale;
- lipsa mijloacelor tehnice cu caracteristici necesare pentru modelarea analitică;
- extremitatea situaţiei analizate.
Metodele euristice ale analizei prezintă o grupă deosebită de metode la baza
cărora stă raţionamentul personal al unui grup de specialişti în domeniu şi sunt
folosite pentru culegerea şi prelucrarea informaţiei. Ele mai pot fi întîlnite sub
denumirea de metode creative, deoarece au la bază gîndirea creativă a unui grup de
oameni. La aplicarea metodelor euristice siguranţa şi motivarea concluziilor
analizei sunt asigurate de selectarea corectă a experţilor.
În dependenţă de scop şi direcţionare grupa de experţi poate avea o
componenţă similară sau poate include reprezentanţi ai diverselor grupe de
specialişti (care au ceva comun) sau simplu unele persoane cointeresate. Spre
exemplu, în grupa de experţi pentru analiza elaborărilor tehnologice se includ
tehnologi, care pot da o apreciere profesională variantei tehnice noi; economişti,
care pot aprecia eficienţa acestor elaborări; macanici care pot aprecia posibilitatea
realizării tehnologiei noi în condiţiile producţiei existente; muncitori – ca realizatori
ai noilor tehnologii.
Într-o grupă de experţi, formată pentru aprecierea calităţii şi cererii producţiei,
se includ nu numai merceologi, dar şi producători şi consumatori ai producţiei. Pe
cînd în cazul elaborării unei variante tehnice în componenţa grupei vor fi incluşi
numai specialişti de profilul dat.
În practică se întîlnesc metode de selectare a experţilor destul de complicate
cum ar fi:
- pe baza unor criterii formale cînd se i-a în vedere specialitatea, vechimea în
muncă, durata de lucru într-un colectiv, cît şi capacităţile psihologice a persoanei,
cum ar fi capacitatea de a judeca creativ, constructiv ş.a. ;
- pe baza autoaprecierii persoanei după rezultatele anchetării. În acest caz
viitorul expert î-şi apreciază sinestătător capacităţile sale din punc de vedere a
gradului de calificare, a judecăţii analitice şi constructive, capabilităţii de a se
adopta la unele situaţii ş.a. O astfel de variantă de selectare a experţilor se

92
completează cu determinarea nivelului de autoapreciere a viitorului expert ( redus,
prea mărit sau adecvat), care are loc în cadrul unei selectări speciale psihologice a
experţilor;
- pe baza aprecierii persoanelor pretendente de către persoane cu profil analogic,
de către utilizatorii serviciilor sau lucrători ;
- pe baza unei selectări întîmplătoare - pentru cazurile cînd în calitate de experţi
se prezintă mai multe persoane.
Destul de frecvent la efectuarea analizei în componenţa grupei de experţi sunt
incluşi gestionari ai diverselor niveluri şi lucrători.
Astfel, la selectarea experţilor larg sunt aplicate atît modelele formale cît şi
psihologice. Din aceste considerente metodele euristice deseori sunt numite
psihologice.
Metoda tipologică. Ea se bazează pe teoria poziţionării.
Ideea principală a acestei teorii se reduce la prezenţa unei rezolvări standarde,
unice pentru toate tablourile. Sarcina analistului constă în alegerea unei poziţii, care
corespunde obiectului analizat după careva parametri şi obţinerea unei decizii
standarde, propuse de elaboratorii metodei. Realizarea metodei include următoarele
etape:
- aprecierea obiectului analizat după careva parametri stabiliţi;
- poziţionarea obiectului în schema tipologică în conformitate cu mărimile
parametrilor;
- obţinerea unor recomandări în corespundere cu tipul obiectului analizat,
determinat conform schemei tipologice.
La construirea schemei tipologice pot fi aplicaţi doi şi mai mulţi parametri,
care reflectă atît proprietăţi simple, cît şi complexe. În calitate de proprietăţi
complexe pot fi numite perspectiva pieţei, ritmul ei de creştere, nivelul de
satisfacere a cererii cumpărătorilor, concurenţa, preţurile, profitabilitatea ş.a. Aceşti
parametri includ aprecieri cantitative şi calitative. Obiectul se poziţionează pe plasa
tipologică prin careva semne cum ar fi punctul, cercul ş.a.

93
 Aplicarea acestei metode cere o atenţie deosebită, deoarece recetele
„universale” sunt atrăgătoare, prin faptul că sunt simple, pe cînd eficienţa
recomandărilor elaborate este limitată. Este mai bine ca problemele să fie relevate şi
rezolvate sinestătător şi nu pe baza recetelor succesului, deja elaborate.
Metoda tipologică permite a caracteriza amplu situaţia, a găsi variante
accesibile procesului de gestiune numai în îmbinare cu alte metode de apreciere.
Metoda aprecierilor de expertiză se bazează pe relevarea unei aprecieri
generale, de către grupa de experţi, prin prelucrarea statistică a aprecierilor
individuale. Membrii grupului, în acest caz, pot fi deopotrivă sau pot avea grad
diferit la generalizarea rezultatelor expertizei.
La selectarea membrilor grupei de experţi şe recomandă a se conduce de
următoarele cerinţe:
- prezenţa unei eruduţii înalte;
- posedarea cunoştinţelor speciale în domeniu analizei;
- prezenţa experienţei practice şi/sau de cercetări în problema dată;
- posedarea de capacităţi adecvate în aprecierea tendinţei dezvoltării obiectului
studiat;
- cointeresare într-un rezultat concret.
Condiţii favorabile pentru lucrul experţilor se crează în rezultatul unei instruiri
preventive, studierii instrucţiunilor, oferirii informaţiei suplimentare despre obiectul
analizat. Metoda dată se bazează pe relevarea unei păreri unice, de către experţii
selectaţi, în mersul discutării problemei puse şi pe alternativa rezolvării ei.
La aplicarea metodei aprecierilor de expertiză se efectuează prelucrarea statistică a
aprecierilor individuale ale experţilor şi schimbul de păreri asupra rezultatelor
expertizei.
Neajunsul metodei constă în influenţa autorităţilor asupra părerii, venite din
partea majorităţii participanţilor la expertiză.
În urma analizei efectuate prin metoda dată se aleg propunerile reuşite pentru
a fi prezentate conducerii. Una din condiţiile succesului în lucrul grupului de experţi

94
este organizarea corectă a lucrului lor, care poate fi asigurată de specialistul
consultant în domeniul aplicării metodelor de lucru în grup.
Metoda analogiilor este una din cele mai răspîndite metode euristice. La aplicarea
ei grupul de experţi precaută varianta de rezolvare a problemei sau a activităţii prin
subiecte analogice. În aceste cazuri experţii practic meditează asupra experienţei
proprii şi asupra acelor situaţii
cu care deja s-au întîlnit, propun căi de rezolvare a problemei puse, clasificînd
cauzele situaţiei create şi căile de înlăturare a lor. Este firesc că, în aceste cazuri, un
mare ajutor î-l constituie aplicarea materialelor, care conţin descrierea unor situaţii
analogice ce au avut loc în diferite perioade şi la diferite întreprinderi. Acest
material poate fi obţinut din ediţiile periodice, literatura ştiinţifică, cît şi din
procesele verbale ale adunărilor fondatorilor, consiliului de directori, şedinţelor
secţiilor şi a grupurilor specializate ce activează la întreprindere. Un mare aport
aduce cunoaşterea bazei de situaţii care au fost analizate şi generalizate de agenţiile
de consalting specializate. Astfel de baze de date sunt create la multe agenţii de
consalting din lume.
În cazurile, cînd experţii posedă materiale referitor la situaţiile create la alte
întreprinderi, sarcina lor se reduce la selectarea situaţiilor similare celor înaintate
spre rezolvare şi aprecierea nivelului de asemănare. Apoi se determină posibilitatea
folosirii experienţei date la primirea deciziei de acceptare a unor măsuri concrete:
starea bazei tehnice a producţiei; calificarea cadrelor; prezenţa resurselor financiare
şi posibilitatea atragerii lor; termenul de rezolvare a problemei ş.a. Metoda
analogiilor permite a determina numai direcţiile principale ale analizei economice,
de aceea la următoarele etape este necesar a efectua o analiză mai profundă cu
aplicarea metodelor analizei cantitative.
Metoda întrebărilor de control. În cazul aplicării acestei metode se selectează un
grup de experţi. Fiecărui membru al grupului de experţi preventiv i se transmite un
chestionar sau o anchetă, întocmită de specialişti în domeniu, pe care ei o
completează, expunîndu-şi părerea sau făcînd unele aprecieri asupra problemei date.
În chestionar formulările trebuie să excludă sensuri nedeterminate, să fie aplicaţi

95
termeni uzuali, să se asigure o interpretare identică a rezultatelor chestionării.
Chestionarul poate avea o formă liberă sau de test.
Chestionarul de formă liberă sau ancheta, admite răspunsuri libere din partea
expertului, poate fi destul de util în cazurile cînd se precaută situaţii negative, sau
cînd se relevă comportamentul colectivului faţă de anumite situaţii. Prelucrarea
materialului, colectat cu ajutorul acestor chestionare, este destul de dificilă, iar
concluziile trase în mare măsură pot fi subiective.
Chestionarul sub formă de test include un set de răspunsuri la întrebarea
pusă şi presupune că expertul va alege unul din ele. Răspunsul poate fi în formă de
„da-nu”, alegerea gradului de influenţă (slab, puternic), periodicitatea folosirii
(constant, epizodic, rar ş.a.). La prelucrarea chestionarilor se apreciază în ce măsură
răspunsurile sunt obiectuve, temeinice, sincere şi din care motive. În chestionar
deseori sunt incluse variante de întrebări care se exclud reciproc.
După formă chestionarele pot fi deschise şi închise. În cele deschise
răspunsul expertului nu este reglamentat, în cele închise –el alege numai unul din
variantele răspunsurilor propuse.
O variantă destul de populară este metoda „Delfi”, elaborată de corporaţia
americană REND şi poartă numirea oraşului Delfi, care era cunoscut în Grecia
Antică datorită prezicătorilor săi ce locuiau acolo şi preziceau viitorul. Metoda
„Delfi” prezintă o generalizare a aprecierilor, date de experţi, cu privire la viitorul
dezvoltării unuia din subiectele economice. Ea presupune chestionarea individuală
a experţilor selectaţi (în cîteva runde) în mersul cărora se acumulează răspunsuri la
un set de întrebări.
La aplicarea metodei „Delfi” se reduce influenţa factorilor psihologici cum
este : aderarea la părerea majorităţii, lipsa dorinţei de a- şi expune părerea sa în
public ş.a. Pe parcurs se admite că întrebările, răspunsurile cărora au un singur
înţeles, să fie percepute îndată, iar întrebările cu răspunsuri contradictorii să fie
supuse unei prelucrări suplimentare: să se descompună, să se schimbe formularea
lor, să se examineze repetat. Întrebările, la care nu s-au obţinut răspunsuri
satisfăcătoare, urmează a fi rezolvate prin intermediul altor metode.

96
 Răspunsurile individuale ale membrilor grupului de experţi se generalizează şi se
aduc la cunoştinţa întregului grup. În aşa mod metoda „Delfi” permite experţilor, în
fiecare rundă, să compare părerea proprie cu răspunsurile şi dovezile colegilor.
Neajunsul metodei date constă în aceea că ea cere cheltuieli mari de timp în
comparaţie cu celelalte metode.
Întervierea presupune efectuarea unui dialog oral între interviator şi
respondent cu referire la obiectul pus în discuţie. Programele elaborate din timp pot
fi specificate în mersul dialogului.
Din grupa metodelor euristice, care prevăd generarea variantelor de rezolvări
analitice cît şi aprecierea lor, fac parte : metoda de cucerire a creerului, sesiunile şi
conferinţele, baza de date, metoda notiţelor colective în blocnotes, metoda analizei
ş.a.
Prin metoda de cucerire a creerului se obţine un efect mare în analiza
situaţiilor destul de complicate, cînd problema în cauză nu poate fi rezolvată în
mod tradiţional. Ea este o metodă de analiză relativ rapidă şi economă, predestinată
pentru rezolvarea dificultăţilor, contrazicerilor cu care s-a întîlnit sau probabil se va
întîlni personalul administrativ în viitorul apropiat, a „locurilor slabe”, care reţin
dezvoltarea sistemului de gestiune.
„Cucerirea creerului” presupune generarea liberă a ideilor, exprimate în
grupul de experţi cointeresaţi. În aceste cazuri experţii, de regulă, sunt specialişti de
calificare înaltă, colaboratorii întreprinderii care cunosc bine situaţia creată şi
modul de rezolvare a problemei puse, cît şi tineretul capabil să înainteze propuneri
neordinare şi neaşteptate. De regulă, o eficientă cucerire a creerului are loc atunci
cînd ea nu durează mult (nu mai îndelung de o oră).
În mersul cuceririi creerului procesul de căutare a ideilor (propunerilor) şi
aprecierea lor se efectuează pe etape. La prima etapă are loc numai generarea
propunerilor fără nici o apreciere. După sesiune propunerile (ideile) acumulate se
sistematizează şi se apreciază reeşind din nivelul de însuşire, termenii de realizare,
preţul şi eficienţa lor ş.a. O parte din ele pot fi înlăturate ca fiind nereale, celelalte

97
se supun unei discuţii concrete din partea specialiştilor de profil. Cu ajutorul
acestei metode de lucru se găsesc noi variante de rezolvare a situaţiei-probleme.
Sub acest aspect cucerirea creerului este o parte componentă a lucrului
analitic, îndeosebi a analizei perspective.
În dependenţă de nivelul admiterii criticii propunerilor înaintate se deosebesc
cucerirea creerului directă şi indirectă.
Metoda de cucerire a creerului directă admite participarea la discuţie de la 4
pînă la 15 persoane. Această discuţie este numită „sesiune”. Atmosfera la sesiune
trebuie să fie liberă, neoficială, să se salute umorul şi replicile care stimulează
creaţia. Procesul gîndirii decurge în aşa mod, că ideea expusă de un membru al
grupei generează colegilor o reacţie creativă sau critică. Critica este interzisă,
deoarece chiar şi ideile neconstructive pot da naştere la reacţii productive şi pot
duce la accelerarea procesului de înaintare a noilor idei. Acest efect se confirmă nu
numai prin analiza calitativă, ci şi statistic. Astfel, studiul eficienţei cuceririi
creerului, efectuat în Universitatea Bufalo, a demonstrat că gîndirea în comun
permite a obţine cu 70% mai multe idei noi şi preţioase, decît suma rezultatelor
lucrului acelueaşi număr de persoane, ce au activat izolat. Durata sesiunii, după
cum a fost menţionat, nu trebuie să depăşească o oră. După o oră participanţii
obosesc, din care motive numărul propunerilor înaintate deminuează simţitor. În
caz că numărul propunerilor generate nu este satisfăcător, se face întrerupere şi
apoi are loc a doua sesiune, iar dacă este necesar şi a treia ( pînă nu se va acumula
un număr satisfăcător de propuneri pentru rezolvarea problemei în cauză).
Succesul lucrului sesiunii mult depinde de moderatorul ei, îndeletnicirea şi
putinţa lui de a duce lucrul sesiunii în direcţia şi ritmul necesar. El trebuie să asigure
îndeplinirea tuturor procedurilor şi cerinţelor metodei. Nu se admit, în mersul
sesiunii, abateri de la scopul urmărit, reformarea problemei puse iniţial, însă pot fi
stimulate persoanele care generează idei. Astfel, rezultatul cuceririi este rodul
muncii colective.

98
 Cînd are loc cucerirea creerului indirectă, spre deosebire de cea directă,
atenţia principală este concentrată asupra rezolvării neajunsurilor ideilor înaintate .
Scopul urmărit este a releva cît mai multe pierderi şi corespunzător rezerve.
Metoda comisiilor şi conferinţelor este de asemenea una din formele de
lucru în grup, în mersul căreea se înaintează liber ideile şi se efectuează critica lor.
Metoda dată se bazează, în fond, pe deprinderea obţinută pe parcursul mai multor
şedinţe şi discuţii - de a aprecia critic ideile noi şi ideile slab fondate.
Neajunsul metodei constă în aceea că analiştii în sugestiile lor, de la bun
început, sunt orientaţi spre compromisuri ceea ce măreşte riscul de a primi
rezultate denaturate ale analizei.
Metoda notiţelor colective în blocnotes. Ea asigură o înaintare independentă
a ideilor membrilor colectivului în ansamblu cu aprecierea colectivă a acestor idei.
Pentru aceasta fiecare membru al colectivului primeşte un blocnotes în care, în
linii generale, se expune esenţa problemei analizate, sunt aduse materiale auxiliare
şi informaţionale. Fiecare membru al colectivului, într-o durată de timp stabilită,
înscrie în blocnotes propunerile sale cu privire la rezolvarea problemei analizate,
apoi le apreciază, evidenţiind-o pe cea mai reuşită. În cele din urmă, coordonatorul
strînge blocnotesurile pentru a efectua o generalizare a propunerilor.
Metoda notiţelor colective în blocnotes este solicitată în cazurile cînd nu este
posibil a atraje consultanţi cu experienţă la efectuarea unui lucru comun într-un
timp mai îndelungat. Pentru a realiza metoda dată este necesară prezenţa în
colectivul întreprinderii a specialiştilor creativi şi cu experienţă.
Aprecierea alternativelor de analiză în grup poate fi efectuată cu aportul uneia
din metodele precăutate deja.

Întrebări de control

1. Ce se subînţelege prin metode (procedee) în analiza economică?

2. Cum sunt grupate metodele în analiza economică şi care este menirea lor?
3. Ce se studiază cu ajutorul metodei comparaţiei
4. Care sunt situaţiile cele mai caracteristice în care se aplică metoda comparaţiei?
5. Cu ce scop se aplică în analiza economică descompunerea (diviziunea)
indicatorilor rezultativi?
99
6. Ce raporturi de cauzalitate şi tipuri de legături sunt aplicate în analiza factorială?
7. Cum se efectuează modelarea sistemelor factoriale în analiza activităţii
economice?
8. În ce caz se foloseşte metoda balanţieră şi în ce constă esenţa ei?
9. În ce constă esenţa metodei substituţiilor în lanţ?
10.În ce caz se foloseşte substituţia în lanţ şi ce reguli de calcul trebuie respectate?
11.Cum se determină influenţa factorilor la aplicarea metodei diferenţelor absolute?
12.Descrieţi algoritmul calculării influenţei factorilor asupra indicatorului analizat
prin metoda diferenţelor absolute?
13.În ce cazuri se aplică metoda participării prin cotă?
14.Care sunt priorităţile metodei integrale?
15.Ce probleme pot fi rezolvate la aplicarea metodei corelaţiei şi regresiei?
16.Ce caracterizează coeficientul corelaţiei şi coeficientul regresiei?
17.Ce prezintă analiza verticală şi care este scopul ei?
18.Descrieţi pe scurt analiza orizontală.

100
 CAPITOLUL IV

TIPURI DE ANALIZĂ

4.1 Clasificarea tipurilor de analiză

Fenomenele şi procesele economico-financiare, care fac obiectul analizei, sunt

foarte variate şi complexe, din care cauză, cunoaşterea lor multilaterală nu se poate
realiza decît printr-un sistem de analize. Tocmai datorită complexităţii cercetărilor,
impuse de necesitatea cunoaşterii relaţiilor economice, în practică se remarcă mai
multe tipuri de analize economice, potrivit diferitelor criterii de clasificare.
Cunoaşterea criteriilor de grupare a diferitelor tipuri de analiză prezintă
importanţă nu numai sub aspect metodologic în procesul cercetării, ci şi în ceea ce
priveşte direcţionarea şi fundamentarea deciziilor.
Prin urmare, pentru definirea tipurilor de analiză se ţine seama de mai multe
criterii, printre care un loc important îl au: nivelul la care se face analiza, organul şi
sursele informaţionale folosite, scopul, obiectul şi intervalul de timp în care sunt
studiate fenomenele şi procesele economice etc.
Schematic tipurile de analiză sunt prezentate în fig. 4.1. Însă criteriile de
clasificare a tipurilor de analiză economică nu sunt epuizate.
 După nivelul la care se efectuează analiza se disting două tipuri de
analiză: - analiza macroeconomică;
- analiza microeconomică.
Analiza macroeconomică cercetează fenomenele economico-financiare la
nivelul unei ramuri sau subramuri economice, cît şi la nivelul economiei naţionale în
ansamblul său ( eventual la nivelul economiei mondiale), operînd preponderent cu
indicatori globali şi mărimi agregate ( produs intern brut, rata medie de rentabilitate
a sectorului, venitul naţional etc.).
Analiza microeconomică cercetează fenomenele economico-financiare la
nivelul unităţii economice sau a elementelor ei structurale. Ea studiază
comportamentul individual în obţinerea rezultatelor, relevă factorii care determină
orientarea în investirea capitalului, în utilizarea resurselor, în crearea şi fabricarea

101
produselor, etc. Analiza microeconomică este tipul de analiză care s-a impus ca
disciplină independentă în sistemul ştiinţelor economice, cu obiect şi metodă proprie
şi care răspunde cerinţelor economice.
 După raportul între momentul în care se efectuează analiza şi momentul
desfăşurării fenomenului studiat se disting:
- analiza post-factum sau retrospectivă;
- analiza previzională sau prospectivă.
Analiza post-factum vizează prezentul şi trecutul. Ea se icupă de studierea
fenomenelor economice care deja s-au desfăşurat într-o perioadă de timp anterioară
(mai apropiată sau mai îndepărtată).
Scopul analizei retrospective este de a studia rezultatele obţinute într-o
anumită perioadă de timp în comparaţie cu obiectivele stabilite în vederea stabilirii
factorilor şi cauzelor care provoacă diferite modificăei în desfăşurarea fenomenelor
şi proceselor economice, rezervele nemobilizate şi să propună măsuri pentru
reglarea şi optimizarea activităţii economice în viitor.
Analiza post-factum, numită şi analiza realizării obiectivelor, se
caracterizează prin faptul că se bazează pe date de informaţii certe despre
fenomenele economice şi predomină legăturile de tip funcţional.
Dacă separăm prezentul de trecut, se mai poate crea o categorie, anume a
analizei curente, care vizează prezentul activităţii economice şi are caracter
operativ.
Analiza previzională constituie o etapă premergătoare în elaborarea unor
prevederi sau a planului. Ea urmăreşte evoluţia viitoare a fenomenelor studiate pe
baza cercetării factorilor şi acţiunilor în perspectivă.
Aceste două tipuri de analiză sunt folosite pentru fundamentarea planului activităţii
economice a întreprinderii.
 În raport de însuşirile sau caracteristicele esenţiale ale fenomenului
analizat, se disting două tipuri de analiză:
- analiza calitativă;
- analiza cantitativă.

102
 Analiza calitativă urmăreşte în special, esenţa fenomenului, însuşirile sale de
bază şi permite stabilirea sistemului de factori care sunt de aceeaşi natură cu
fenomenul cercetat şi îl determină. Realizarea analizei calitative stă la baza
elaborării modelelor de analiză în care sunt evidenţiate elementele, factorii şi
legăturile de interdependenţă ale fenomenului.
Analiza cantitativă cercetează latura extensivă a fenomenului economic, prin
diferite determinări cantitative, exprimate în unităţi de măsură fizice: greutate,
suprafaţă, volum, număr şi durată, precum şi abaterile structurale intervenite în
mărimea acestor fenomene. Ea permite comensurarea abaterilor fenomenelor, a
evoşuţiei lor, asigură (cu ajutorul unor procedee specifice) cuantificarea şi
măsurarea acţiunii diferiţilor factori asupra rezultatului economic, cît şi
fundamentarea în final a opiniei.
 După modul de efectuare a cercetării fenomenelor economico-
financiare, se disting următoarele tipuri de analiză:
- analiza statică;
- analiza dinamică.
Analiza statică studiază nivelul fenomenelor sau rezultatelor economico-
financiare la un moment de referinţă ales ( presupunînd că ele se produc fără
decalaje în timp), relevînd relaţiile dintre elementele şi factorii care determină o
anumită poziţie a fenomenului cercetat. Noţiunea de static nu este legată de natura
fenomenului, ci de modul de efectuare a analizei, deoarece fenomenele economice,
prin natura lor, nu pot fi statice. Rezultatul analizei statice este de fapt un diagnostic
rapid al unei activităţi complexe şi dinamice.
Analiza dinamică cercetează fenomenele şi procesele economico-financiare
în mişcarea şi condiţionarea lor reciprocă, relevînd poziţia pe care o deţin într-un
şir de momente (ani, trimestre, luni, decade, zile), în funcţie de necesităţi, de
posibilităţi şi abaterile survenite în diferite momente ale evoluţiei lor. O asemenea
analiză reflectă legătura dintre poziţiile ce s-au succedat sau vor interveni în viitor
asupra fenomenului pe baza sturierii factorilor ce determină schimbările poziţionale.

103
 Criteriul

Nivelul de
desfăşurare
Macroeconomică Microeconomică

Timpul, momentul
desfăşurării
Post – factum Previzională

Aspectele urmărite
Cantitativă Calitatitvă

Modul de urmărire în
timp
Statică Dinamică

Subiectele analizei
Internă Externă

Orizontul de timp
De scurtă durată De lungă durată

Conţinutul programei
Deplină Tematică

Obiecte de gestiune
- tehnico – economică
- financiară
- economico - financiară
-activităţi de
marketing
Spaţiul efectuării

Intragospodărească intergospodărească

Fig. 4.1 Tipuri de analiză economică

104
 Analiza statică şi cea dinamică trebuie să se îmbine reciproc, ceea ce permite
studierea complexă a fenomenului economic într-o anumită perioadă de timp.
 După circumstanţele în care se realizează deosebim:
- analiza în condiţii de criză;
- analiza în context de dezvoltare internă şi/sau externă.
În primul caz analiza vizează identificarea cauzelor dificultăţilor întîlnite,
fundamentarea deciziilor şi pregătirea măsurilor de corecţie cele mai potrivite.
În cel de al doilea caz analiza se încadrează în procedura generală de control
permanent al activităţii cu scopul ameliorării şi îmbunătăţirii performanţelor sau al
identificării unor aspecte încă neevidente.
 În funcţie de orizontul de timp în care se cercetează fenomenul, există:
- analiză de scurtă durată ( sau pe termen scurt);
- analiză de lungă durată ( sau pe termen lung).
Toate tipurile de analize menţionate se realizează ca analiză pe termen scurt
(pînă la un an) şi servesc managementului operativ, intern, în timp ce analiza pe
termen lung ( peste un an) implică în diagnosticul respectiv şi deciziile strategice şi
serveşte managementului strategic.
 Economia de piaţă face necesară separarea analizei în funcţie de organul
care face analiza şi sursele informaţionale folosite :
- analiză internă ( sau de gestiune);
- analiză externă ( sau financiară).
Analiza internă are loc în cadrul întreprinderii, este o parte componentă a
contabilităţii manageriale, asigură conducerea întreprinderii cu informaţie necesară
şi are ca obiect spriginirea conducerii în reglarea funcţionării întreprinderii. Ea se
realizează de angajaţi la ordinul conducerii, se bazează pe sursele informaţionale
ale întreprinderii şi este un instrument în serviciul controlului intern, deoarece
permite urmărirea realizării performanţelor şi explicarea abaterilor survenite.
Analiza externă are loc în afara întreprinderii. Ea este partea componentă a
contabilităţii financiare, care deserveşte utilizatorii externi cu informaţie despre
activitatea întreprinderii. Ea se realizează în cadrul funcţiei de control al statului de

105
către organele competente ( organe de control, bănci, potenţiali investori, firme de
consultanţă ş.a.), care caută să-şi formeze o opinie despre situaţia economico-
financiară a întreprinderii în cauză.
Deosebirile principale dintre aceste două tipuri de analiză sunt (cu toate
că în practică ele des se intersectează):
Criteriul de Tipul de analiză
clasificare externă internă
Menirea Pentru a da o apreciere Căutarea rezolvărilor de
generală stării financiare a creştere a profitului şi a
întreprinderii eficienţei activităţii
Cine îndeplineşte Proprietarul, participanţii pieţei Personalul de conducere al
şi cine foloseşte hîrtiilor de valoare, întreprinderii ( specialiştii)
inspectoratul fiscal,
creditorii,investorii, etc.
Asigurarea cu Rapoartele financiare Toate sursele de informaţie
informaţie reglamentate şi nereglamentate
Caracterul de Informaţie analitică accesibilă Informaţie analitică detailată
prezentare a pentru toţi care poartă un caracter
informaţiei confidenţial
Gradul de Posibilitatea mare de a unifica Cercetări individuale
unificare a procedeele analizei
metodei analizei
Perioada pentru Analiza curentă şi de Operativă
care se efectuează perspectivă
analiza

 După gradul de cuprindere a problemelor sau conţinutul programei

analizei deosebim:
- analiză deplină ( sau generală);
- analiză tematică (sau pe probleme).
Analiza deplină studiază complex fenomenele economice, tehnice şi sociale,
deoarece numai prin evidenţierea interdependenţelor ce există între acestea putem
aprecia rezultatele de producţie şi economice obţinute.
Analiza tematică vizează numai unele laturi ale activităţii, care în unele momente
prezintă un interes deosebit cum sunt: productivitatea muncii, folosirea resurselor,
costul, veniturile, vînzările, profitul.

106
  În funcţie de criteriul „pur economic” sau „tehnico –economic”, luat în
vedere în primul rînd, în studierea fenomenelor şi proceselor economico-financiare
se disting următoarele tipuri de analiză:
- tehnico-economică;
- economico-financiară;
- financiară;
- a activităţii de marketing etc.
Analiza tehnico-economică corelează aspectele tehnice cu cele economice. Cu ea se
ocupă serviciile tehnice ale întreprinderii. Studiază legăturile dintre procesele
economice şi tehnice şi determină influenţa lor asupra rezultatelor activităţii
întreprinderii.
Analiza economico-financiară examinează corelaţiile dintre activitatea economică
şi cea financiară, servind la elaborarea diagnosticului economico-financiar.
Analiza financiară vizează cu precădere situaţia financiară, rentabilitatea şi riscurile
întreprinderii.
Analiza activităţii de marketing se efectuează pentru a studia mediul extern în
care î-şi desfăşoară activitatea întreprinderea dată. Se studiază pieţele de desfacere
ale întreprinderii , competitivitatea ei, cererea şi oferta, riscurile comerciale, politica
preţurilor etc.
 După caracterul de comparare deosebim:
- analiza activităţii la nivelul unităţii economice în ansamblul său;
- analiza la nivelul structurilor organizatorice ale unităţilor economice.
Primul tip de analiză vizează fenomenele şi procesele economico-financiare
pe total unitate, iar cel de-al doilea tip de analiză se efectuează la nivelul structurilor
organizatorice ale unităţii economice – ca sistem.
 După spaţiul în care se efectuează analiza deosebim:
- analiza intragospodărească;
- analiza intergospodărescă .
Analiza intragospodărească (sau pe unităţi economice) studiază activitatea
numai a întreprinderii în cauză, pe cînd în mersul analizei intergospodăreşti se

107
compară rezultatele activităţii a două sau mai multe întreprinderi. Aceasta permite a
releva rezervele şi neajunsurile pe baza cărora se dă o apreciere mai obiectivă
eficienţei activităţii întreprinderilor analizate.
În fiecare pereche de tipuri de analize, prezentate, există o legătură dialectică
reciprocă, din punct de vedere al conţinutului, organizării şi a metodelor de aplicare,
ele fiind, pe de o parte, opuse, iar, de pe altă parte, deseori se interpătrund şi se
completează reciproc, formînd un singur tot. Astfel, o analiză pe probleme poate fi,
în acelaşi timp, o analiză previzională, pe subdiviziuni sau produse etc. În cadrul
fiecărei analize, fenomenele se studiază de pe anumite poziţii.
O asemenea clasificare prezintă importanţă nu numai sub aspect metodologic
în procesul orientării şi sistematizării cercetării, ci şi în ceea ce priveşte
direcţionarea şi fundamentarea deciziilor în conformitate cu însăşi laturile, cerinţele,
exigenţele şi posibilităţile creşterii economice în condiţii de eficienţă sporită din
etapa respectivă.
Clasificarea tipurilor de analiză precăutată nu este completă, însă ea într-o
măsură satisfăcătoare exprimă dezvoltarea contemporană a teoriei şi practicii
analizei economice.

4.2 Analiza economico-financiară şi tehnico-economică .

Analiza economico- financiară vizează activitatea economică în conexiune cu

reflectarea directă în activitatea financiară şi conduce la diagnosticul economico-
financiar. Ea se efectuează la nivelul întreprinderii, este principalul valorificator al
informaţiei contabile şi singurul furnizor de date relevante pentru managementul
financiar al întreprinderii.
Caracterul natural, firesc şi mai ales logic al analizei economico-financiare în
ansamblul activităţilor desfăşurate de o întreprindere este evident pentru orice
manager bine intenţionat.
Analiza economico-financiară după criteriile deja cunoscute poate fi :
retrospectivă, curentă şi previzională.

108
 Principalele sarcini ale analizei economico-financiare sunt:
- aprecierea rezultatelor posibile;
- fundamentarea planurilor de perspectivă;
- relevarea rezervelor nefolosite şi pregătirea materialelor pentru luarea
deciziilor.
Acesta este cel mai răspîndit tip de analiză care se lămureşte prin:
- rezolvarea exactă a majorităţii problemelor activităţii economico-financiare a
întreprinderii;
- obligaţia întreprinderilor de a prezenta rapoartele despre activitatea economico-
financiară pe perioada raportată;
- prezenţa unui volum satisfăcător de informaţie şi a unui arsenal de procedee
analitice, care permit a efectua o analiză profundă.
Cu toate acestea analiza economico-financiară nu permite, în unele momente, a
concretiza şi a cuantifica acţiunea factorilor legaţi de tehnica şi tehnologia utilizate,
nivelul de calificare a personalului angajat, calitatea producţiei fabricate etc. În aşa
cazuri se aplică analiza tehnico-economică.
Analiza tehnico-economică îmbină caracterul tehnic cu cel economic,
studiază legăturile dintre procesele economice şi tehnice şi determină influenţa lor
asupra rezultatelor activităţii întreprinderii. În multe cazuri analiza tehnico-
economică apare ca o formă de detalizare a analizei economico-financiare, este o
varietate sinestătătoare a ei. Ea prezintă prin sine o caracteristică generală a
procedurilor analitice, care au scopul de a perfecţiona organizarea şi gestionarea
întreprinderii în întregime. Către analiza tehnico-economică se atîrnă, spre exemplu,
analiza structurii organizatorice a întreprinderii, sistemului de control, organizarea
procesului de muncă, organizarea sistemului de asigurare cu resurse a
subdiviziunilor întreprinderii, calitatea deservirii în comerţ etc.
Analiza tehnico-economică este efectuată, de regulă, de un grup de specialişti
tehnici şi economici cu aplicarea informaţiei despre starea tehnicii,
contemporanitatea tehnologiilor, nivelului calităţii produselor fabricate, normativele
tehnico-economice. De exemplu, acţiunea de reducere a costului unui produs nu

109
poate fi decît rezultatul unei analize tehnico-economice rezolvate de o echipă de
cadre tehnice şi economice.
La general se poate spune că analiza tehnico-economică este o analiză internă
cu ajutorul căreea se cercetează activitatea tehnico-economică a fiecărei
subdiviziuni, care mai apoi se generalizează la nivel de întreprindere. Una din
particularităţile ei este legată de metoda calculării indicatorilor analizaţi şi
caracterul informaţiei aplicate. Ea, în afară de informaţia din dările de seamă
contabile şi statistice, aplică indicatori ce caracterizează dezvoltarea nivelului
tehnic al întreprinderii, aplicarea tehnologiilor moderne şi a formelor progresive de
gestiune, calitatea producţiei, etc.
Utilizatori ai analizei tehnico-economice sunt, de regulă, conducătorii
subdiviziunilor (sectoarelor) unităţii economice.
În condiţiile economiei de piaţă se menţionează o creştere a rolului analizei
tehnico-economice în legătură cu faptul că principalii indicatori ce caracterizează
eficienţa acţiunilor, îndreptate spre aplicarea utilagelor şi tehnologiilor moderne, se
calculează şi se planifică de întreprindere. Prin urmare, este mult necesară analiza şi
fundamentarea minuţioasă a indicatorilor tehnico-economici.

4.3 Analiza retrospectivă, curentă şi previzională

Analiza retrospectivă are ca obiect relevarea gradului şi a modului în care a

fost respectat un şir de cerinţe ale etapei respective. Scopul analizei retrospective
este de a studia rezultatele obţinute, într-o anumită perioadă de timp, în comparaţie
cu obiectivele stabilite în vederea relevării cauzelor unei anumite situaţii şi a
rezervelor nefolosite, aprecierea obiectivă a rezultatelor activităţii întreprinderii şi
de a asigura sistemul de gestiune cu informaţia necesară. Toate acestea au o
importanţă mare pentru motivarea nivelului indicatorilor pe viitor.
Condiţiile aplicării cu succes a analizei retrospective sunt:
- existenţa unui volum calitativ de informaţie despre trecut, prezent şi viitor;
- folosirea metodelor progresive de prelucrare a acestei informaţii.

110
 Analiza retrospectivă este puternic dependentă de factorul - timp, deoarece
obiectivitatea rezultatelor ei este influenţată de orice eveniment previzibil sau
imprevizibil manifestat în perioada dată.
Analiza curentă urmăreşte modul şi măsura în care se îndeplinesc o
serie de prevederi, serveşte la reglarea procesului economic imediat ce s-a constatat
o anumită deficienţă sau abatere de la evoluţia normală a fenomenului şi
preîntîmpină acţiunea negativă a unor factori.
Analiza curentă este principalul utilizator al informaţiei contabile şi singurul
furnizor de date pentru managementul financiar al întreprinderii.
Obiectivul ei este relevarea rezervelor interne şi elaborarea măsurilor concrete de
mobilizare raţională a acestora, menite să contribuie la obţinerea unor rezultate
economico-financiare superioare.
La rîndul său analiza curentă poate fi atît periodică, cît şi operativă. În calitate de
analiză periodică ea se efectuează după expirarea perioadei de gestiune ( lună,
trimestru, an) şi este cel mai răspîndit tip de analiză. Însă ea are şi unele neajunsuri,
care constau în rămînerea în urmă faţă de momentul săvîrşirii operaţiilor
economice. Din aceste motive a apărut necesitatea de a o apropia maximal de
momentul săvîrşirii operaţiilor economice, ca urmare această analiză a primit
numirea de analiză operativă.
Analiza operativă prezintă prin sine un sistem de studii zilnice a mersului
îndeplinirii sarcinilor trasate, cu scopul de a interveni rapid în cazurile necesare.
Specific pentru ea este aplicarea în procesul de analiză ( în majoritatea cazurilor),
în calitate de surse de informaţie, a documentelor primare ale evidenţei contabile şi
a indicatorilor naturali.
Analiza curentă deseori se aplică în ansamblu cu cea periodică. Ele sunt
dependente, se completează una pe alta şi permit conducerii întreprinderii nu numai
lichidarea operativă a neajunsurilor în procesul de producere, dar şi generalizarea
performanţelor obţinute în anumite perioade de gestiune, elaborarea măsurilor de
sporire a eficienţei producţiei.

111
 Analiza previzională presupune determinarea evoluţiei viitoare a unui
fenomen pe baza cercetării factorilor şi acţiunilor în perspectivă. Ea se bazează pe
date presupuse, incerte. În absenţa informaţiilor pertinente şi solide oferite de o
analiză retrospectivă şi curentă, orice analiză previzională este sortită eşecului.
Analiza previzională este o etapă premergătoare, hotărîtoare în elaborarea strategiei
firmei, în stabilirea obiectivelor viitoare în care nici o firmă nu se mai poate angaja
azi fără scenarii şi calcule ale investiţiei.
Anticiparea trendului diferiţilor indicatori economico-financiari nu este
simplă, fiind condiţionată de deţinerea unor solide cunoştinţe tehnico-economice şi
a unui număr suficient de informaţii, care să reducă la maxim impactul negativ al
unor evenimente imposibil de previzionat.
Din cele expuse derivă o serie de aspecte metodologice diferite. Astfel, în
cadrul analizei retrospective şi curente se cercetează o singură variantă a
fenomenului – varianta de execuţie - şi primează legăturile de tip funcţional, pe cînd
în cadrul analizei previzionale se studiază mai multe variante şi apar frecvent
legături de tip stocastic, de corelaţie.

4.4 Analiza deplină şi pe probleme.

Din toate tipurile de analize menţionate pe primul plan se evidenţiază analiza

deplină (sau completă), care studiază întreaga activitate economico-financiară a
întreprinderii. Ea cuprinde toate stadiile producţiei de la aprovizionare, producere
şi pînă la vînzarea producţiei finite. În mersul analizei depline se apreciază
asigurarea întreprinderii cu resursele necesare şi eficienţa folosirii lor, costurile,
rezultatele financiare şi starea financiară a întreprinderii. Se bazează pe sistemul de
indicatori, reflectaţi în rapoartele contabile, statistice, documentele primare ale
evidenţei contabile şi planurile de dezvoltare ale întreprinderii. Pentru efectuarea ei
se aplică un ansamblu de metode care permit cunoaşterea, înţelegerea şi explicarea
funcţionării întreprinderii ca sistem.
Sarcinile analizei depline sunt destul de diverse, însă din numărul lor pot fi
evidenţiate următoarele:
112
 - aprecierea indicatorilor realizaţi în perioada de gestiune ca bază
informaţională pentru planificare;
- aprecierea obiectivităţii planului trasat;
- cuantificarea şi calculul acţiunii factorilor ce au influenţat rezultatul final;
- relevarea rezervelor neutilizate şi elaborarea măsurilor de mobilizare a lor.
Esenţa analizei depline constă în relevarea şi constatarea principalelor tendinţe
de dezvoltare a întreprinderii în cauză şi aprecierea corespunderii lor legislaţiei în
vigoare şi cerinţelor economiei de piaţă.
Spre deosebire de analiza deplină analiza pe probleme ( sau tematică) este
orientată spre soluţionarea unor probleme specifice, spre cercetarea anumitor
laturi ale activităţii în parte, care la momentele date prezintă un interes deosebit,
cum ar fi: eficienţa utilizării resurselor materiale, a capacităţii de producţie,
reducerea costului, etc
Analiza deplină şi pe probleme pot fi clasificate, la rîndul lor, după aceeaşi
criterii ca şi analiza economico-financiară. În dependenţă de aceasta analiza deplină
şi pe probleme î-şi realizează sarcinile ce stau în faţa lor, aplicînd metodologia
corespunzătoare.
În accepţiunea modernă, analiza deplină şi cea tematică sunt realizate într-o
viziune strategică, care constă în articularea forţelor şi slăbiciunilor întreprinderii cu
oportunităţile şi pericolele ce provin din mediul în care aceasta activează.

4.5 Analiza la nivelul unităţii economice în ansamblul său

şi pe structurile ei organizatorice.

În teoria şi practica economică o răspîndire tot mai largă a primit analiza

verigii principale a economiei naţionale – întreprinderii. După cum a fost menţionat
deja analiza studiază activitatea economico-financiară a întreprinderii ca un
totîntreg , pe baza indicatorilor valorici. În dependenţă de scopul analizei efectuate
şi de organul care o efectuează analiza la nivelul unităţii economice poate (conform
criteriilor aduse mai sus) fi deplină sau tematică, curentă, periodică sau operativă.

113
 Analiza pe structurile organizatorice ale întreprinderii ( ea mai este întîlnită
sub denumirea de analiză internă sau intragospodărească) reprezintă o detalizare a
analizei la nivelul întreprinderii după următoarele criterii: în timp şi după locul de
formare a rezultatelor. Acest tip de analiză permite de a aprecia obiectiv şi
multilateral rolul şi aportul fiecărei subdiviziuni în performanţele obţinute de
întreprindere.
După conţinut analiza internă se deosebeşte de analiza la nivelul unităţii econimice
prin aceea că subdiviziunilor li se planifică, într-o măsură oarecare, alţi indicatori
faţă de cei ce se planifică în întregime pe întreprindere. Din aceste motive pentru
analiza pe structurile organizatorice ale întreprinderii sunt caracteristice unele
particularităţi legate de:
- folosirea, pentru aprecierea rezultatelor atinse de subdiviziune, a indicatorilor
specifici subdiviziunii date;
- aplicarea largă a indicatorilor naturali;
- corelarea strînsă a rezultatelor economice cu tehnica şi tehnologia aplicată, ceea
ce o apropie de analiza tehnico-economică;
- folosirea pe larg a informaţiei documentelor primare ale evidenţei contabile şi
informaţiei operative, ceea ce face posibil la maxim de evidenţiat cauzele
abaterilor ce au avut loc.
În mersul analizei pe structurile organizatorice ale întreprinderii se precaută şi se
rezolvă aceleaşi obiective ca şi în cazul analizei la nivelul unităţii economice, numai
că la nivel de secţie, echipă, loc de muncă.
După esenţă analiza pe subdiviziuni este mai aproape de analiza pe probleme.

4.7 Analiza intergospodărească

Analiza la nivel de gospodărie (întreprindere), după cum a fost menţionat

deja, se bazează pe informaţia unei unităţi economice şi dă posibilitatea de a releva
rezervele interne, care sunt limitate de condiţiile şi de specificul activităţii date.
Analiza intergospodărească vizează analiza performanţelor unei întreprinderi

114
cu ale altei (sau altor) întreprinderi analogice pentru a releva rezervele camuflate şi
însuşi experienţa înaintată.
În procesul aplicării analizei intergospodăreşti se studiază comparativ evoluţia
unui sau mai multor indicatori economici, la două sau mai multe unităţi economice,
cu condiţia că acestea sunt similare din punct de vedere al obiectului de activitate,
dimensiunii, tipologiei produselor fabricate sau comercializate.
Esenţa analizei intergospodăreşti constă în compararea indicatorilor de
performanţă a mai multor unităţi economice similare din acelaş sector sau ramură
de activitate cu scopul de a examina diferenţa între nivelurile indicatorilor,
cuantifica şi calcula influenţa factorilor, care au cauzat aceste diferenţe, a mobiliza
rezervele camuflate. Ea poate avea loc între întreprinderi, la nivel de întreprindere,
sector sau loc de lucru. De asemenea poate fi deplină sau pe probleme.
Deoarece în analiza intergospodărească preponderent este aplicată metoda
comparaţiei, sarcina principală a ei constă în detertminarea hotarelor posibilităţii
folosirii comparaţiei, respectînd condiţiile de comparabilitate a indicatorilor.
Această problemă reesă din existenţa unităţilor economice cu grad diferit de
omogenitate de la absolut identice ( ce în realitate practic nu există) şi pînă la
complet diferite.
La întreprinderile, care sunt aproximativ identice după dimensiuni, se fabrică
unele şi aceleaşi produse şi se găsesc la unul şi acelaş nivel tehnic şi tehnologic,
compararea se poate face pe toată gama de indicatori economico-financiari şi
permite a aprecia calitatea lucrului acestor întreprinderi . Cu cît întreprinderile
diferă mai mult, din punct de vedere a acestor parametri, cu atît este mai mică gama
indicatorilor analizaţi. În aceste cazuri comparaţiile permit a aprecia înfluenţa
acestor diferenţe asupra performanţelor activităţii economico-financiare, a elabora
măsuri concrete de ameliorare a situaţiei depistate.
Analiza intergospodărească, de regulă, se efectuează în următoarea
consecutivitate:
- alegerea întreprinderilor care se vor include în analiză;
- aprecierea nivelului de comparabilitate;

115
 - culegerea infomaţiei;
- aducerea indicatorilor la condiţiile de comparabilitate;
- compararea şi analiza;
- aprecierea rezultatelor obţinute şi relevarea cauzelor ce au condiţionat
diferenţele pe întreprinderile analizate;
- determinarea rezervelor şi elaborarea propunerilor pentru mobilizarea lor.

Întrebări de control

1. După care criterii sunt clasificate tipurile de analiză economică?

2. Ce studiazăanaliza retrospectivă şi previzională?
3. Esenţa şi rolul analizei interne în noile condiţii de activitate a unităţilor
economice.
4. Ce caracterizează analiza deplină şi pe probleme?
5. Analiza intergospodărească ca instrument de extindere a sferei de relevare a
rezervelor.
6. Esenţa, scopul şi sarcinile analizei economico-financiare şi tehnico-economice.

116
 CAPITOLUL V
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE ANALIZĂ ÎN ÎNTREPRINDERI
ŞI ETAPELE MUNCII DE ANALIZĂ

5.1 Organizarea activităţii de analiză

Organizarea corectă a procesului de analiză poate asigura o eficacitate a

gestiunii, o influenţă esenţială asupra performanţelor unităţilor economice. Aceasta
şi motivează faptul că, organizarea şi desfăşurarea cu succes a procesului de analiză
în întreprinderi, trebuie să corespundă unor cerinţe şi depinde de calitatea planului
de lucru elaborat.
În primul rînd, organizarea procesului de analiză la întreprindere trebuie să
corespundă principiilor de bază ale analizei economice. Din numărul lor este
necesar a menţiona caracterul ştiinţific al analizei. Practic aceasta înseamnă că
analiza trebuie să se bazeze pe cele mai noi ajunsuru ale ştiinţei şi tehnicii, pe
experienţa înaintată, să i-a în vedere acţiunea legilor economice la nivel de
întreprindere. Efectuarea analizei trebuie să devină o parte componentă a funcţiilor
fiecărui specialist, fiecărui conducător de subdiviziune, fiecărei măsuri de gestiune.
Alt principiu care la fel se cere a fi respectat este repartizarea motivată a
obligaţiunilor în efectuarea analizei între executori. De faptul cît de corect va fi
efectuată această repartizare depinde deplinătatea includerii aspectelor activităţii în
analiză, cît şi excluderea posibilităţii de a fi repetate cercetările de analiză de către
diferite persoane sau secţii. Aceasta contribuie la folosirea mai efectivă a timpului
de muncă şi asigurarea unei analize complete.
Lucrul de analiză trebuie să fie efectiv. Cu alte cuvinte consumurile pentru
efectuarea analizei trebuie să fie minimale, dar în acelaş timp, să asigure o analiză
completă şi aplicarea metodelor progresive de culegere, păstrare şi prelucrare a
informaţiei.
Organizarea activităţii practice de analiză economico-financiară diferă
în funcţie de subiectul şi scopul urmărit. Cu toate că în organizarea unor unităţi
economice apare un compartiment distinct de analiză, de regulă, obiectul de
activitate este circumscris unor anumite probleme şi nu vizează ansamblul activităţii.

117
 Deoarece activitatea de analiză economico-financiară este complexă şi
semnificativă, în cadrul managementului întreprinderii de disting mai multe
posibilităţi de organizare şi realizare a acesteia. În primul rînd, se distinge efectuarea
analizei la nivelul fiecărui compartiment funcţional pe problemele care intră în
componenţa acestora şi de soluţionarea cărora sunt responsabile.
În prezent, în condiţiile intensificării mediului concurenţial, fiecare
compartiment trebuie nu numai să înregistreze fenomenele, ci să devină prima şi cea
mai importantă verigă de soluţionare şi promovare a ideilor novatoare cu efecte
pozitive asupra activităţii întreprinderii. Acest lucru impune implicarea
instrumentului analizei economico-financiare. Dacă se ia, ca exemplu,
compartimentul de aprovizionare - el în permanenţă trebuie să dispună de soluţii la
aşa probleme ca:
- care sunt potenţialii furnizori?
- cum îşi onorează obligaţiile fiecare?
- care sunt preţurile şi tendinţa lor în perspectivă?
- care din materialele necesare sunt dificitare sau vor avea un asemenea caracter?
- care este situaţia stocurilor şi ce politică trebuie adoptată în această situaţie?
Şirul unor asemenea întrebări poate continua, iar răspunsurile nu pot fi
formulate fără a cunoaşte cum s-au derulat activităţile în perioadele anterioare, ce
măsuri au fost adoptate, cum s-au realizat, care au fost efectele şi care sunt
tendinţele.
În mod similar se pune problema pentru compartimentele tehnice, în care
trebuie să se evalueze efectele economice ale măsurilor de ordin tehnic şi
tehnologic.
La nivelul întreprinderii analiza se efectuează şi prin intermediul
compartimentului financiar- contabil pe baza raportului financiar care se prezintă
în cadrul consiliului de administraţie şi respectiv adunarea generală a acţionarilor.
Tot la nivelul firmei sunt efectuate analize tematici sau de ansamblu petrecute
de organisme create special avînd, însă, un caracter temporar în funcţie de scopul
urmărit, ca de exemplu:

118
 - promovarea unor noi produse;
- studierea concurenţei la anumite produse pentru stabilirea strategiei, etc.
Un alt sistem organizaţional este cel în care subiectul care efectuează analiza
este din afara întreprinderii, respectiv:
- organele fiscale ale statului, care efectuează analize financiare asupra modului
în care s-a stabilit baza de impozitare şi cum se respectă legislaţia în vigoare. În
aceste situaţii se îmbină activitatea de analiză cu cea de control ( de verificare);
- unităţile bancare – în special în cazurile solicitării, respectiv, acordarea de
credite, şi urmărirea rambursării lor;
- firme specializate de consalting la solicitarea întreprinzătorului pentru
soluţionarea unor probleme.
Însă este necesar de remarcat că analizele efectuate de firmele specializate au un
caracter temporar, pentru soluţionarea unor probleme, iar cele efectuate de
compartimentele funcţionale au un caracter de permanenţă.
Tot la această categorie pot fi incluse studiile de fezabilitate, de evaluare a unor
active sau a întregii activităţi după necesitate, respectiv: asociere, privatizare,
angajarea unor afaceri cu diferiţi parteneri.

5.2 Etapele de bază ale activităţii practice de analiză

Efectuarea unei analize economico-financiare implică mai multe etape de
parcurs, care reprezintă elemente importante ale procesului de organizare şi
desfăşurare a muncii de analiză şi sunt indisolubil legate între ele. Conţinutul
acestor etape se determină preventiv, iar efectuarea se asigură printr-o pregătire
corespunzătoare şi o gestiune operativă. Aceste etape, concomitent, caracterizează
şi consecutivitatea efectuării analizei. Pentru ca analiza rezultatelor economice să se
desfăşoare în mod organizat şi eficient, indiferent de nivelul la care se efectuează şi
obiectivul cercetării, ea necesită parcurgerea mai multor etape (Fig.5.1). Aceste
etape sunt indisolubil legate între ele şi concomitent caracterizează consecutivitatea
efectuării analizei:
1. elaborarea planului analizei (etapa de pregătire);

119

Elaborarea planului
analizei
Culegerea informaţiilor
necesare analizei
Prelucrarea şi studierea
informaţiei
Generalizarea
rezultatelor analizei,
elaborarea concluziilor
şi propunerilor
Întocmirea planului general de organizare a
lucrului analitic
Elaborarea planului efectuării analizei tematice
sau a graficului desfăşurării lucrului de analiză
Determinarea şi culegerea informaţiilor
necesare analizei
Verificarea informaţiilor
Prelucrarea analitică a informaţiei economice
(determinarea mărimilor medii, abaterilor
absolute şi relative, etc.)
Determinarea dependenţelor factoriale şi
mărimii influenţii factorilor
Formularea concluziilor pe baza rezultatelor
analizei efectuate
Relevarea rezervelor şi elaborarea măsurilor de
mobilizare a lor

Motivarea deciziilor de gestiune

Controlul asupra
realizării măsurilor
elaborate

Fig. 5.1 Etapele de bază ale activităţii practice de analiză

2. culegerea informaţiilor necesare analizei;
3. prelucrarea şi studierea informaţiilor cu ajutorul metodelor analizei
economice (analiza propriu zisă);
4. generalizarea rezultatelor analizei, elaborarea concluziilor şi măsurilor
pentru reglarea sistemului cercetat;
5. controlul asupra realizării măsurilor elaborate.
Orice analiză trebuie să înceapă cu un plan de muncă, deoarece un plan bine
întocmit asigură totdeauna o analiză completă şi de calitate. În alcătuirea sa planul
muncii de analiză cuprinde:
- întocmirea tematicii de analiză;
- determinarea scopului analizei;
- stabilirea obiectivelor analizei;

120
 - stabilirea perioadei cercetate (termenul de începere şi încheiere);
- determinarea numărului de personal, implicat în activitatea de analiză;
- stabilirea locului unde se petrece analiza.
La etapa dată se stabilesc executorii şi se repartizează funcţiile între ei.
Aceste elemente sunt necesare, deoarece pierderea în amănunte, cît şi abordarea
prea generală a unor laturi importante dăunează calităţii şi eficienţei analizei.
Programul muncii de analiză poate să difere în dependenţă de aceea cine
petrece analiza – însăşi întreprinderea sau organele superioare de conducere, ce
perioadă de timp prevede planul, ce întrebări vor fi precăutate. Graficul desfăşurării
muncii de analiză trebuie să prevadă un termen cît mai operativ, deoarece aceasta
determină eficienţa realizării posibilităţilor întreprinderii. Planul depinde şi de locul
unde se face analiza – la nivelul întreprinderii , asociaţiei sau a unei subdiviziuni.
Conţinutul analizei, în toate aceste cazuri, este diferit, ceea ce face să se pună şi
problema informaţiilor necesare.
Cea de-a doua etapă cuprinde determinarea şi culegerea informaţiilor
necesare analizei.
Analiza foloseşte un sistem de date şi informaţii care trebuie să reflecte cît
mai complet situaţia întreprinderii, apelînd la mai multe surse de informaţii. Aceste
surse pot fi atît interne cît şi externe.
Sursele externe provin din afara întreprinderii şi cuprind informaţii generale
pe plan economic, fiscal, informaţii privind sectorul de activitate al întreprinderii,
cît şi informaţii de ordin juridic şi legislativ.
Sursele interne provin din sistemul informaţional al întreprinderii şi se referă
la datele contabilităţii financiare şi de gestiune, diverse rapoarte statistice şi alte
informaţii extra-contabile.
Etapa dată se realizează prin gruparea informaţiilor în funcţie de obiective,
scopul, perioada analizată şi organul care o efectuează. Calitatea muncii de analiză,
rezultatele acesteia, precum şi concluziile ce se desprind depind de volumul,
corectitudinea şi calitatea datelor culese.

121
 Deoarece informaţia economică, în cadrul întreprinderii, nu este totdeauna şi
absolut lipsită de erori sau chiar de defecţiuni de reflectare a proceselor sau
evenimentelor economice, indiferent de modalitatea de reflectare, prelucrare,
stocare a informaţiei, este necesară garanţia veridicităţii ei. În acest scop întregul
ansamblu de date analizate este supus unei verificări complexe.
Informaţia verificată în continuare (etapa III), se prelucrează prin aplicarea
metodologiei de analiză pentru stabilirea abaterilor dintre nivelul efectiv şi cel
programat, respectiv dintre nivelul perioadei curente şi nivelul perioadei precedente
la indicatorii generali. Astfel, pot fi evidenţiate problemele ce necesită o analiză
mai profundă spre care trebuie îndreptată atenţia, pentru desprinderea relaţiilor
cauzale. Determinarea cauzelor necesită o localizare detaliată a rezultatelor după
timp şi loc, o analiză care să depăşească cadrul indicatorilor generali în care se
nivelează rezultatele şi în spatele cărora se pot ascunde unele dificienţe. De aici
rezultă necesitatea descompunerii rezultatelor pe perioade mai scurte de timp şi
diviziuni organizatorice cît mai mici.
În procesul de analiză se stabilesc, de asemenea, factorii de influenţă. Pentru
identificarea sensului şi mărimii factorilor de influenţă se aplică metode de analiză
adecvate grupului de legături cauzale care se cercetează.
Echipa de analiză poate utiliza şi date suplimentare, obţinute prin anchete,
sondaje, analize sau controlul anterior, reclamaţii.
Etapa de generalizare a rezultatelor analizei, elaborare a concluziilor şi
propunerilor pentru reglarea sistemului cercetat. În cadrul ei, pe baza rezultatelor
analizei efectuate, se scriu concluzii ce se referă la problemele esenţiale ale
activităţii economico-financiare şi se elaborează propuneri cu referire la măsurile
concrete care să ducă la creşterea eficienţei valorificării resurselor. Concluziile şi
aprecierile trebuie să cuprindă aspecte critice, să nu conţină contradicţii, să fie
logice şi coerente, să exprime aportul factorilor materiali sau umani la obţinerea
rezultatelor şi dificienţelor constatate. Măsurile se impun, fie pentru înlăturarea
cauzelor care conduc la rezultate negative, fie pentru ridicarea performanţelor. Se
determină termenii de realizare a fiecărei măsuri elaborate şi persoanele

122
responsabile. Rezultatele analizei trebuie să fie discutate la şedinţele de
producţie.
Parcurgerea acestor etape, în scopul analizei unui fenomen economic, asigură
caracterul complet şi totodată ştiinţific al analizei.

5.3 Modul de generalizare a rezultatelor analizei

şi întocmirea raportului de analiză

Rezultatele analizei pot fi exprimate în formă descriptivă sau în formă de

tabele fără text.
Forma descriptivă de definitivare a rezultatelor se interpretează ca raport sau
referat de analiză.
Raportul, ca singura dovadă a realizării analizei respective, trebuie să
îndeplinească un set de condiţii de formă şi de conţinut. Raportul se prezintă ca un
text redactat, care cuprinde în proporţie necesară exprimările cifrice şi
reprezentările grafice. Materialul trebuie să fie expus concret, laconic, convingător
şi ilustrativ.
Formele raportului (referatului) de analiză pot fi diverse. În dependenţă de
nivelul la care se petrece analiza (subdiviziune, total întreprindere), perioada
cuprinsă, scopul analizei etc., deosebim :
- Nota explicativă, care prezintă o parte integrantă a raportului financiar anual.
Împreună cu raportul financiar anual ea se prezintă tuturor categoriilor de
utilizatori : organelor fiscale şi statistice, acţionarilor, investorilor, creditorilor,
conducerii întreprinderii. Ordinea întocmirii şi prezentării notei explicative este
expusă în S.N.C. 5 „Prezentarea rapoartelor financiare” (§§ 67-79). În conformitate
cu cerinţele acestui standard nota explicativă include minimal 3 compartimente de
bază: publicitatea politicii de contabilitate; corespunderea rapoartelor financiare
cerinţelor S.N.C.; analiza stării patrimoniale şi financiare a întreprinderii. Forma,
volumul şi structura fiecărui compartiment al notei explicative se determină de
fiecare întreprindere sinestătător.

123
 - Încheiere asupra rezultatelor activităţii întreprinderii supuse. Se întocmeşte de
către organul superior de control în urma lucrului de analiză efectuat la
întreprinderea în cauză.
- Informaţie, întocmită, pe baza rezultatelor obţinute la efectuarea analizei
tematice, de realizatorii ei şi prezentată conducerii întreprinderii (asociaţiei)
pentru o utilizare internă.
Încheierea şi informaţia, de regulă, nu includ caracteristica generală a
întreprinderii. Conţinutul lor se deosebeşte prin concreteţea şi accentuarea
atenţiei la neajunsurile ( sau ajunsurile) depistate, la prezenţa rezervelor relevate şi
posibilităţilor de mobilizare a lor.
- Raport fără text ( sau tabele fără text). Într- o astfel de formă se prezintă
rezultatele analizei operative (zilnice) asupra lucrului secţiilor, sectoarelor de
activitate. El include un set de tabele tipice şi nu conţine text explicativ. Fiecare
tabel reflectă unul din indicatorii rezultativi ai volumului de activitate a sectorului
dat pe zi şi cauzele care au motivat abaterile. Tebele analitice trebuie să fie
ilustrative şi simple în utilizare. Acest raport permite conducătorilor de secţii, pe
baza datelor prezentate, să tragă concluzii şi să primească măsuri de ameliorare a
situaţiei. Raportul fără text sporeşte eficacitatea analizei, deoarece reduce timpul
dintre petrecerea analizei şi eplicarea rezultatelor ei.
Cu toate că nu se pot da norme rigide cu privire la elaborarea referatului de
analiză, totuşi careva principii pot fi formulate. Raportul poate fi structurat astfel:
1. Partea întroductivă, care cuprinde o precizare a condiţiilor de realizare
a analizei;
2. Conţinutul, în care se prezintă: volumul, structura şi starea
potenţialului intern; rezultatele obţinute; mediul concurenţial şi tendinţele pieţei. De
asemenea sunt sintetizaţi factorii care au acţionat şi îndeosebi cei care afectează
negativ activitatea economico-financiară, cauzele acţiunii lor, punctele forte şi slabe
ale întreprinderii. Este evidenţiat aportul diferitelor compartimente, persoane, factori
în obţinerea rezultatelor şi delimitate rezultatele obţinute prin efort propriu.
Formularea concluziilor pe baza cărora se vor stabili şi lua măsurile, menite să

124
ducă la îmbunătăţirea rezultatelor activităţii economico-financiare, menţionînd
termenul efectuării şi executorii.
3. Propuneri şi recomandări. Pentru ca analiza efectuată să devină un
mijloc de acţiune şi de ameliorare a rezultatelor, fiecare propunere trebuie
fundamentată astfel, încît să permită răspunsul la aşa întrebări : pentru ce?, cum?,
cînd?, unde?, cît?
Raportul trebuie să fie prezentat şi discutat cu conducerea întreprinderii
analizate.

Întrebări de control
1. Prezentaţi succint etapele de bază ale activităţii de analiză economică.
2. Cine se ocupă cu analiza economică la întreprindere?
3. În ce formă pot fi exprimate rezultatele analizei?
4. Ce prezintă raportul fără text?
5. Ce se include în conţinutul notei explicative?
6. De cine şi cînd se întocmesc Încheierea şi Înformaţia?
7. Prin ce se deosebesc conţinutul Încheierii, Înformaţiei şi Notei explicative?

125
 CAPITOLUL VI

SISTEMUL DE INFORMAŢII CA PREMISĂ

A EFECTUĂRII ANALIZEI ECONOMICE

6.1 Baza informaţională a analizei

activităţii economice şi
cerinţele faţă de ea.

Sistemul Informaţional Economic semnifică ansamblul mijloacelor şi

procedeelor de obţinere, stocare şi utilizare a informaţiilor într-un perimetru al
activităţii economice, ca rezultat al unor investiri.
Prin informaţie1 de regulă se subînţeleg comunicările ordonate despre
procesele şi fenomenele ce au loc în mediul exterior, totalitatea a careva cunoştinţe,
date etc.
Informaţia economică este informaţia generată şi utilizată de activitatea
economică, de procesele şi fenomenele desfăşurate în acest domeniu. Ea permite
observarea modului de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare, aspect
esenţial pentru optimizarea proceselor manageriale. Economistul american Hybe
constata că din totalul informaţiilor vehiculate într-o unitate economică, cca 80%
sunt informaţii cu caracter economic.
Informaţia economică prezintă următoarele particularităţi: reflectă o acţiune
multilaterală prin sistemul de indicatori fizici, valorici şi natural-convenţionali; are
caracter de masă; este voluminoasă (de aici şi necesitatea grupării ei); are un grad
ridicat de repetare; conţine o serie de elemente costante.
Într-o economie concurenţială informaţia de calitate obţinută la momentul
oportun constituie o resursă pentru întreprindere, cu condiţia să fie corespunzător
integrată în procesul decizional.

1
Informaţia (de la civîntul latin informatio) - care înseamnă lămurire, informare, expunere.

126
 În prezent este publicată o varietate de informaţii privind întreprinderea în
general. Unele din ele sunt publicate în cadrul obligaţiilor legale, altele din dorinţa
întreprinderilor de a se face cunoscute în rîndul clienţilor. Problematica este nu lipsa
informaţiei, ci dificultatea culegerii, prelucrării si selecţionării ei.
În literatura de specialitate se menţionează că aproape 90% din informaţii sunt
informaţii legale, iar dintre acestea 70% sunt informaţii deschise sau de largă
accesibilitate puse la dispoziţie prin mijloace de informare în masă1 :

- reviste, cotidiane, ediţii periodice;

- conferinţe, congrese;

- expoziţii, tîrguri;
- brevete, invenţii, bănci de date.
Informaţia din aceste resurse, înainte de a fi aplicată în procesul decizional,
necesită o anumită prelucrare.
Deasemenea se disting informaţii limitate sau de accesibilitate redusă,
obţinute prin :
- vizite, întîlniri de afaceri;
- relaţii directe cu clienţii, furnizorii şi concurenţii.
Informaţiile închise (protejate) se obţin prin reţeaua proprie a întreprinderii. În
ele se include o bună parte din informaţiile interne, care în mod normal nu trebuie
să ajungă în exteriorul întreprinderii.
Pe plan mondial, ţara cu cea mai mare capacitate de culegere şi exploatare a
informaţiei este Japonia. Japonezii, pe lîngă sursele clasice menţionate, folosesc şi
aşa mijloace de culegere a informaţiei ca:
- misiuni ale oamenilor de afaceri în străinătate;
- trimiterea tinerilor la studii în străinătate;
- negocierile etc.
Informaţia economică este neomogenă şi mereu se multiplică. Structura
informaţiilor economice este determinată de conţinutul şi rolul ei în gestionarea
1
Maria Niculescu. Diagnostic global strategic. Bucureşti, Ed. Economică, 1997, pag.58.

127
activităţii întreprinderii. În dependenţă de scopul şi sarcinile de influenţă asupra
obiectului gestionat, informaţiile economice pot fi de mai multe categorii. Marea
diversitate a informaţiilor economice permite structurarea lor după numeroase
criterii (Fig.6.1). Dintre acestea menţionăm:
 din punct de vedere a modului de exprimare:
 informaţii orale, transmise în comunicarea directă ;
 informaţii scrise, conţinute în documente, registre, cărţi, etc.;
 informaţii audiovizuale conţinute în fax, radio, telefon, filme, bandă;
 după destinaţie:
 informaţii interne, ce au ca destinaţie datele rapoartelor statistice şi contabile,
evidenţei operative, cît şi datele de plan şi normative, elaborate la
întreprindere;
 informaţii externe , adresate terţilor: clienţi, furnizori, stat, investori, etc.
 din punct de vedere al conţinutului:
 informaţie de planificare sau programate care privesc activitatea viitoare,
obiectivele şi parametrii acesteia;
 informaţii efective care exprimă desfăşurarea reală a proceselor şi fenomenelor
economice. Se includ aici informaţii contabile în marea lor majoritate;
 informaţii de control, prin care se compară între ele informaţiile de plan cu
cele reale sau efective, în scopul stabilirii abaterilor, cauzelor generatoare şi
evident a responsabilităţilor.
 după scopul urmărit:
 informaţii penrtu conducerea curentă, care se referă la decizii, hotărîri sau
dispoziţii emise de către organele de conducere;
 informaţii de raportare, care sunt transmise pe linie ascendentă, de la nivelul
condus către nivelul conducător. Ele confirmă executarea obiectivelor sau
comunică situaţii neprevăzute iniţial;

128
 informaţii de reglare , care apar ca rezultat al comparării parametrilor obiectivi
cu nivelul efectiv. Ele urmăresc înlăturarea abaterilor dereglante, inclusiv a
cauzelor generatoare.

129
 Criteriul Grupe de informaţii

ORALE
După modul de SCRISE
exprimare AUDIO -VIZUALE

După mediul de INTERNE

unde provin EXTERNE

ASCENDENTE
După direcţia
DESCENDENTE
vehiculării ORIZONTALE

PRIMARE
După gradul de
INTERMEDIARE
prelucrare FINALE

DE PREVIZIUNE
DE PLANIFICARE
OPERATIVĂ
După utilitatea lor
DE CONTROL ŞI REGLARE
DE EVALUARE
DE EXECUŢIE

După stabilitatea CONVENŢIONAL

în timp VARIABILE

După modul de
FIZICE
reflectare a VALORICE
activităţii
DE PLAN
Din punct de
EFECTIVE
vedere funcţional NORMATIVE

ŞTIINŢIFICE, TRHNOLOGICE ŞI
TEHNICE
ECONOMICE ŞI FINANCIARE
După natura POLITICE
lor COMERCIALE
DE MARKETING
JURIDICE
SOCIALE ŞI SOCIOLOGICE

După LEGALE
legalitatea lor ILEGALE
Fig. 6.1 Gruparea informaţiilor

130
Asigurarea informaţională a analizei economice prezintă un sistem de date şi metode
de prelucrare a lor, ce permit studierea situaţiei reale a obiectului gestionat,
cuantificarea factorilor şi relevarea posibilităţilor de efectuare a măsurilor necesare
în procesul de gestiune. Necesităţile informaţionale ale analizei activităţii economice
şi a întregului sistem de gestionare a activităţii întreprinderilor constant cresc, ceea
ce multiplică importanţa informaţiei în sporirea activităţii economice, tehnologice,
tehnice şi sociale.
Practic, volumul, componenţa, conţinutul şi calitatea informaţiei, aplicate în
analiza economică determină eficacitatea ei. În primii ani ai stabilirii analizei
economice ca ştiinţă, sursa de informaţie pentru ea servea bilanţul contabil şi numai
mai tîrziu au început a fi folosite şi alte rapoarte. Abea prin anii 50 ai secolului XX a
început pe larg să se folosească date operative ale evidenţei contabile, date statistice
şi altă informaţie.
În prezent informaţia evidenţei contabile alcătuieşte aproximativ 70% din
toată informaţia aplicată în analiza economică.
Pentru a fi folosită cu maximă eficienţă în analiză şi în procesul de decizie,
informaţia trebuie să se caracterizeze prin :
• Utilitate ( cerinţă generală). Adică, informaţia trebuie să servească unui
scop (cel de cunoaştere, de control sau de reglare). Ea se verifică prin modul în care
serveşte managementului în procesul de cunoaştere şi reglare a funcţionării
sistemului.
În aspectul acestei cerinţe sistemul informaţional trebuie să asigure
consumuri minime la culegerea, păstrarea şi aplicarea datelor. Abaterea de la
volumul necesar de informaţie într-o parte sau alta duce la o utilitate insuficientă.
Pe de o parte, pentru o cercetare completă a oricărui proces sau fenomen economic,
este necesară o informaţie diversă. Lipsa ei face analiza necompletă, ceea ce la
rîndul său duce la imposibilitatea primirii unor decizii optime. Pe de altă parte,
surplusul de informaţie, lungeşte perioada de culegere, prelucrare a surplusului de
date, efectuare a analizei şi de aici - întîrzieri în luarea deciziilor de gestiune. Prin
urmare este necesar să se studieze utilitatea informaţiei şi să se modifice fluxurile

131
de informaţie prin eliminarea surplusului de date. Eficienţa atinge nivelul maximal
atunci cînd conducerea întreprinderii foloseşte rezultatele analizei ca mijloc de
fundamentare şi de control al deciziilor.
• Veridicitate (exactitate) –să reflecte corect procesele, fenomenele şi
rezultatele economice existente cu o precizie determinată. Cerinţa dată se referă atît
la conţinutul datelor, cît şi la lipsa unor erori de calcul sau de transmisie. Pentru a
asigura exactitatea informaţiei este necesară nu numai grija pentru reflectarea şi
prelucrarea corectă a ei, dar şi pentru înlăturarea influenţelor subiective, care pot
duce la o reflectare neobiectivă a stării obiectului studiat. Prin urmare, toată
informaţia, înainte de a fi aplicată în analiză, trebuie să fie supusă unui control
riguros. Problema exactităţii informaţiei, îndeosebi a informaţiei primare, este
extrem de actuală, deoarece este imposibil a obţine concluzii ce corespund realităţii
pe baza informaţiei neautentice. Totodată este necesar ca preluarea informaţiilor din
diferite surse să se facă corect.
• Profunzime. Sistemul informaţiei economice trebuie să asigure întrarea
informaţiei referitoare la acele direcţii ale activităţii şi cu acea detalizare care va
permite a studia multilateral procesele şi fenomenelor, a cuantifica influenţa
factorilor şi determina rezervele de creştere a eficienţei. Aceasta presupune
reflectarea complexă a fenomenelor şi proceselor economice, începînd de la veriga
cea mai de jos şi pînă la cea de vîrf. O asemenea cerinţă măreşte capacitatea de
cunoaştere în procesul de analiză şi implicit eficienţa acţiunilor conducerii. Un
raport de analiză va fi complet numai dacă reflectă toate laturile fenomenului
analizat.
• Operativitate - în vederea creşterii gradului de operativitate în utilizare.
Pentru a acţiona operativ, în vederea reglării sistemului, este necesar ca conducerea
să dispună, pe întreg parcursul anului şi la momentele cele mai oportune, de
cantitatea şi calitatea de informaţii necesare reglării „din mers” a diverselor
mecanisme economico-financiare specifice economiei de piaţă, (uneori chiar de o
informaţie zilnică cum este ritmicitatea întrărilor, derularea contractelor etc.). În

132
prezent operativitatea intrării informaţiei se asigură prin aplicarea largă a
calculatoarelor.
• Costul informaţiei, ca trăsătură care stabileşte eficienţa acesteia, în raport de
valoarea ei pentru procesul de analiză. Informaţia trebuie să nu fie costisitoare din
punct de vedere al culegerii şi nici din cel al prelucrării. Această trăsătură stabileşte
eficienţa informaţiei în raport de valoarea ei pentru procesul de analiză şi, în general,
al eficienţei economice.
• Comparabilitate. Una din cerinţele prezentate calităţii informaţiei este
asigurarea comparabilităţii din punct de vedere al obiectului de cercetare, perioadei
de timp, metodologiei de calculare a indicatorilor etc.
Numai satisfăcînd aceste cerinţe informaţia economică poate duce la
ameliorarea metodelor de management, ameliorarea poziţiilor strategice ale
întreprinderii, creşterea profitabilităţii ei.

6.2 Clasificarea surselor de informaţie şi caracteristica lor

Informaţiile interne (din cadrul întreprinderii) pot fi grupate în funcţie de

sursele de provenienţă astfel:
1. Surse normative. Ele includ în sine materiale care reglamentează activitatea
unităţilor economice: Hotărîrile Parlamentului şi Guvernului, materiale instructive
ale ministerelor şi departamentelor, normativele de utilizare a resurselor,
prescurantele, standardele, codicele tehnice şi alte materiale .
În analiza economică este utilizată informaţia referitoare la normativele de
consum a materiei prime, materialelor, combustibilului, energiei electrice etc.
Deoarece această informaţie are un nivel înalt de agregare volumul ei este relativ
mic.
2. Planurile sau programele. Activitatea întreprinderilor se desfăşoară pe baza
planurilor, programelor elaborate preventiv. În aspectul dat unul din tipurile de bază
a informaţiei este cea de plan. Informaţia de plan poate fi caracterizată ca o
totalitate de date cu privire la tendinţele dezvoltării întreprinderii, obiectivele

133
acesteia. Odată cu trecerea la relaţiile de piaţă şi lărgirea independenţei
întreprinderilor s-a mărit numărul de indicatori planificaţi nemijlocit de unităţile
economice. Actual, planul de afaceri al întreprinderii serveşte ca prim izvor de
informaţie pentru analiza activităţii ei economico-financiare.
3. Evidenţa contabilă sintetică şi analitică (documentele primare şi registrele).
Acestei surse îi revine unul din rolurile principale în asigurarea analizei economice
cu informaţie, care exptimă desfăşurarea reală a proceselor şi fenomenelor
economice. Informaţia evidenţei contabile este necesară pentru efectuarea
controlului curent, pentru elaborarea măsurilor de gestiune din interiorul
întreprinderii şi pentru ameliorarea situaţiei în perioada ce urmează.
4. Rapoartele contabile, statistice şi operative. Cu ajutorul informaţiei din aceste
rapoarte poate fi analizată şi caracterizată activitatea întreprinderii în ansamblu. Ea
cuprinde rapoartele lunare, trimestriale şi anuale. Informaţia dată stă şa baza
planificării şi gestionării întreprinderii şi asigură cotrolul asupra îndeplinirii
planurilor, prognozelor, eficienţei utilizării resurselor materiale, umane financiare,
situaţiei mijloacelor economice. Esenţial creşte însemnătatea acestei informaţii în
condiţiile relaţiilor de piaţă, pentru care este caracteristică sporirea eficienţei
activităţii unităţilor economice, ritmuri înalte a progresului tehnico-ştiinţific, o
activitate de marketing intensă etc.
5. Date statistice (surse oficiale pe datele întreprinderii). Cuprind sistemul de
date tehnico-economice, măsurarea şi totalizarea cărora nu este proprie evidenţei
contabile, deoarece ele sunt în afara sistemului de evidenţă.
Acest tip de informaţii include date despre darea în exploatare a noilor capacităţi,
starea utilajelor etc.
6. Alte surse de informaţie sau informaţie din afara evidenţei căntabile.
Informaţia de plan şi a evidenţei contabile nu totdeauna poate satisface necesităţile
analizei activităţii economice. Aceasta şi face necesară utilizarea informaţiei din
afara evidenţei contabile cum ar fi : actele de control şi revizii, materialele auditului
intern şi extern, hotărîrile organelor juridice, procesele verbale ale şedinţelor de
producţie, contractele cu furnizorii şi cumpărătorii, nota explicativă la raportul

134
financiar, convorbiri personale cu salariaţii unităţii economice analizate cît şi datele
observărilor selectate ( fotografia zilei de muncă). Această informaţie completează,
de regulă, sistemul de date de natură contabilă şi statistică, obţinut din sursele
despre care am vorbit mai sus.
În condiţiile dezvoltării relaţiilor de piaţă analiza activităţii economice, nu
numai că, se bazează pe tipurile de informaţii menţionate deja, dar şi aplică activ
informaţia ştiinţifico-tehnică şi nesistemică, care reflectă diverse aspecte ale
relaţiilor de piaţă dintre antreprenori (dinamica cererii şi ofertei, preţurilor, strategia
pieţii de valori etc.).
Folosirea acestor surse de informaţii în ansamblu şi combinarea corectă a lor, în
mersul efectuării analizei economice, permite a studia profund şi multilateral toate
laturile activităţii unei unităţi economice şi a releva posibilităţile de dezvoltare pe
viitor.
Un rol împortant îl are cunoaşterea varietăţii datelor numite şi a caracterului
legăturilor ce există între ele.

6.3 Modul de verificare a veridicităţii informaţiei folosite

în analiza economică.
Creşterea permanentă a necesităţii informaţiei pentru analiza economică cît şi
pentru întreg sistemul de gestiune a întreprinderii face informaţia tot mai
importantă în dezvoltarea activităţii economice. La etapa actuală, gestionarii sunt
inundaţi de torentele de informaţii. Managerul este nevoit să consume 30% şi mai
mult din timpul de muncă pentru căutarea informaţiei necesare 1. În aceste condiţii
cresc şi cerinţele faţă de calitatea, eficienţa culegerii, păstrării şi aplicării
informaţiei.
Rezultatele muncii de analiză şi concluziile ce se desprind în urma ei depind,
în mare măsură, de exactitatea informaţiei utilizate. Din aceste motive trebuie să
fie relevate şi apreciate valoarea şi neajunsurile informaţiei. Calitatea informaţiei

1
Кравченко Л.И., Осмоловский В.В., Русак И.А. Теория анализа хозяйственной деятельности.
Минск. ООО «Новое знание», 2004, с.177.
135
analitice, îndeosebi a celei de plan şi normate, se determină atît la etapa pregătirii
către analiza economică, cît şi în mersul efectuării ei.
Pentru a stabili veridicitatea întregului ansamblu de date analizate,
informaţia contabilă şi din rapoarte se supune verificării complexe care îmbracă
trei laturi:
controlul formal, de calcul şi de fond.
• Controlul formal are drept scop:
- constatarea măsurii în care datele, furnizate prin rapoartele statistice sau contabile,
îndeplinesc condiţiile legale şi respectiv, în ce măsură corespund dările de seamă
în vigoare celor confirmate;
- dacă toate formularele ce intră în componenţa dării de seamă sunt prezente, sunt
completate corect, deplin şi semnate de persoanele responsabile.
Corectitudinea îndeplinirii formularelor, din punct de vedere al controlului formal,
înseamnă respectarea:
- criteriului de deplinătate. Conform acestui criteriu în rapoarte trebuie să fie
prezentă informaţia despre toate subdiviziunile unităţii economice în cauză, să fie
controlată prezenţa tuturor formularelor, prevăzute de instrucţiuni. Formularele
rapoartelor contabile şi statistice
trebuie să fie completate în corespundere cu instrucţiunile juridico-normative.
- criteriului corectitudinii îndeplinirii formularelor. Aceasta înseamnă a verifica
coinciderea datelor şi a mărimii lor conţinutului rîndurilor şi coloniţelor în care ele
sunt înscrise, precizia calculelor aritmetice petrecute asupra unor indicatori, de
asemenea şi a indicatorilor relativi indicaţi în dările de seamă.
• Controlul de calcul cuprinde stabilirea corespunderii datelor evidenţei
analitice şi statistice, stabilirea identităţii mărimilor indicatorilor în unele formulare
din rapoartele contabile şi statistice. Conţinutul controlului de calcul recurge la :
a). verificarea concordanţei indicatorilor din diferite formulare ale dărilor de
seamă între ei şi a continuităţii lor dintr-o perioadă în alta ( spre exemplu mărimea
profitului net din „Raportul privind rezultatele financiare” trebuie să coincidă cu
cea din „Bilanţul contabil”, compartimentul III sau mărimea capitalului propriu din

136
„Bilanţul contabil” trebuie să coincidă cu cea din „Raportul privind fluxul
capitalului propriu” etc.). Importantă este posedarea metodologiei despre ordinea
formării indicatorilor respectivi şi reflectării lor în dările de seamă. Controlul
continuităţii indicatorilor rapoartelor presupune compararea lor în timp. Spre
exemplu, venitul din vînzări total trebuie să fie egal cu suma mărimilor reflectate în
cele patru trimestre ale anului. Deasemenea se controlează continuitatea
indicatorilor din bilanţul contabil în care mărimile fiecărei posturi la începutul
perioadei de gestiune trebuie să corespundă cu mărimile de la finele perioadei
precedente; continuitatea şi comparabilitatea datelor din rapoarte cu referire la
volumul producţiei, serviciilor prestate, preţuri, tarife;
b) controlul conformităţii mărimilor inficatorilor din planul de afaceri cu
mărimile lor efective;
c) verificarea corectitudinii calculării totalurilor la diferiţi indicatori ;
d)verificarea reciprocă cu organele fiscale referitor la plăţile în buget,
mijloacele primite din buget; cu furnizorii - plăţile pentru materia primă, materiale,
semifabricate, mărfuri şi servicii prestate; cu debitorii întreprinderii în cauză-
mărimea creanţelor; cu băncile –referitor la mărimea creditului acordat şi
mijloacelor băneşti la contul de decontare;
e) calitatea inventarierii şi exactitatea reflectării rezultatelor ei în dările de
seamă.
• Controlul de fond urmăreşte o serie de aspecte cum ar fi: metodele de
calcul utilizate, exactitatea datelor de intrare, caracterul oficial al dicumentelor
utilizate. Pe parcurs se stabileşte măsura în care indicatorii au fost calculaţi în
conformitate cu normele legale, fapt care asigură comparabilitatea lor în timp,
faţă de plan şi faţă de alte unităţi economice; executarea inventarierilor mijloacelor
fixe şi materialelor şi reflectarea corectă a rezultatelor în evidenţa contabilă;
exactitatea includerii consumurilor în costul vînzărilor. De asemenea se verifică
dacă indicatorii au fost calculaţi conform instrucţiunilor şi în ce măsură mărimea lor
corespunde realităţii.

137
 Pentru unii indicatori se calculă mărimile medii şi relative care permit a
simplifica generalizarea rezultatelor.
Unitatea conţinutului şi metodicii alcătuirii formularelor rapoartelor contabile
şi statistice asigură rezumarea şi posibilitatea generalizării datelor din rapoarte,
elaborarea unor scheme unice de efectuare a analizei economice şi controlului
activităţii economico-financiare a întreprinderii.
La încheierea controlului veridicităţii informaţiei economice se trag concluzii
despre posibilitatea folosirii ei în analiza economică sau se menţionează necesitatea
efectuării unor corecţii.
Generalizînd cele expuse trebuie de menţionat, că toate metodele de
verificare a calităţii informaţiei economice precăutate, permit a aprecia
veridicitatea informaţiei aplicate în analiza economică.

Întrebări de control
1. Care sunt particularităţile informaţiei economice?
2. Conform căror criterii este structurată informaţia economică?
3. Căror cerinţe trebuie să corespundă informaţia utilizată în analiza activităţii
economice?
4. La ce surse de date apelează analiza economică?
5. Ce prezintă informaţia rapoartelor contabile şi statistică?
6. Ce se referă către informaţia din afara evidenţei contabile?
7. Cum se verifică corectitudinea informaţiei aplicate în analiza economică?

138
 Bibliografie

1. Analiza economico-financiară, Ed. „Economică”, Bucureşti, 2004.

2. Cornel Crecană, Analiza afacerilor (industriale, agricole, comerciale, bancare),

Ed. Economică, Bucureşti, 2002.
3. Сonstantin Cojocaru, Analiza economico-financiară a exploataţiilor agricole şi
silvice - Ed. Economică, Bucureşti, 2000.
4. A. Işfănescu, C.Stănescu, A.Băicuşi, Analiza economico-financiară, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999.
5. Gh.N. Iosif , Analiza economico-financiară a firmei în domeniul agroalimentar,
Ed. „Tribuna Economică”, Bucureşti, 2000.
6. R.Mandache, P.Ivanof, L.Popovici, L.Albu. Analiza economico-financiară în
exploataţiile agricole, Ed.”Terra Nostra”, Iaşi, 2003.
7. Dr. Marius Gust (coordonator). Analiza economico-financiară, Ed.”Independenţa
economică”, Piteşti, 2003.
8. N. Mihailescu, Analiza activităţii economico-financiare, Ed.”Victor”, Bucureşti,
2001.
9. I.Mihai, Al-dru Buglea, P. Stefea. Analiza financiară a întreprinderii. Îndrumător
metodic. Timişoara, 1999.
10. T.Moga, C. Rădulescu, Fundamentele managementului, Ed.ASE, Bucureşti,
2004.
11. D. Mărgulescu, Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Tribuna
economică, Bucureşti, 1994.
12. D.Mărgulescu. Analiza economico-financiară, Ed. „Economică”, Bucureşti,
1998.
13. Maria Niculescu. Diagnisticul global strategic, Bucureşti: Ed.Economică, 1997.

139
14. S.Petrescu, M.Mironiuc, Analiza economico-financiară (teorie şi aplicaţii), Ed.
Tiparul, Iaşi, 2002.
15. C. Rusu şi colab., Analiza şi reglarea firmei prin costuri, Ed.Gh.Asachi, Iaşi,
1995.
16. G.Ruxanda, Analiza datelor, Ed. ASE, Bucureşti, 2001.
17. N. Tabără, Analiza contabil-financiară (teorii, concepte, metode şi tehnici de
valorificare a informaţiei), TIPO, Iaşi, 2004.
18.P. Şerban. Analiza activităţii economico-financiare. Ed.Didactică şi pedagogică,
R.A.-Bucureşti, 1994.
19. Баканов М.И. и др. Теория экономического анализа: Учебник.-М.:
Финансы и статистика, 2004.
20. Кравченко Л.И., Осмоловский В.В., Русак Н.А. и др. Теория анализа
хозяйственной деятельности: Учебник,- Мн: ООО «Новое знание», 2004.
21. Савицкая Г.В. Анализ хозяйственной деятельности предприятия. – Мн.:
ООО «Новое знание», 2000.
22. Хотинская Г.И., Харитонова Т.В., Анализ хозяйственной деятельности
предприятия, М., Дело и сервис, 2004.
23.Чуев И.Н., Чечевицына Л.Н., Анализ финансово-хозяйственной
деятельности, М., Издательско-торговая корпорация «Дашков и К», 2004.

140