Universitatea “Ștefan cel Mare” din Suceava

Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică

Programul de studii: Afaceri internaționale
Asistență managerială și administrativă

ANALIZĂ ECONOMICO-FINANCIARĂ

- NOTE DE CURS -

Conf. univ. dr. Ştefăniţă ŞUŞU

2022
 CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................................................................... 3 
CAPITOLUL I 
CONŢINUTUL APLICATIV ŞI METODOLOGIC AL ANALIZEI ACTIVITĂŢII
ECONOMICO-FINANCIARE .................................................................................................... 5 
Introducere ...................................................................................................................................... 5 
1.1. Importanţa analizei economico-financiare ca metodă a cunoaşterii ........................................ 7 
1.2. Particularităţile analizei economico-financiare ........................................................................ 9 
1.3. Necesitatea şi rolul analizei economico-financiare în procesul decizional ............................ 10 
1.4. Conţinutul analizei economico-financiare ............................................................................. 11 
1.5. Tipologia analizei economico-financiare ............................................................................... 13 
1.6. Metode şi tehnici ale analizei economico-financiare ............................................................. 16 
CAPITOLUL II 
ANALIZA CIRCULAŢIEI MĂRFURILOR ........................................................................... 28 
Introducere .................................................................................................................................... 28 
2.1. Analiza cifrei de afaceri ......................................................................................................... 29 
2.1.1. Analiza evoluţiei (dinamicii) cifrei de afaceri ................................................................ 34 
2.1.2. Analiza structurii cifrei de afaceri .................................................................................. 36 
2.1.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri ............................................................................... 40 
2.1.4. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie/desfacere şi cererea .. 46 
2.2. Analiza stocurilor de marfă .................................................................................................... 47 
2.2.1. Categorii de stocuri......................................................................................................... 48 
2.2.2. Analiza vitezei de circulaţie a mărfurilor ....................................................................... 52 
2.2.3. Implicaţii economico-financiare ale politicii de stocare................................................. 53 
CAPITOLUL III 
ANALIZA POTENŢIALULUI UMAN ȘI A EFICIENȚEI UTILIZĂRII ACESTUIA ...... 57 
Introducere .................................................................................................................................... 57 
3.1. Analiza dinamicii şi a structurii potenţialului uman .............................................................. 58 
3.2. Analiza comportamentului potenţialului uman ...................................................................... 61 
3.3. Analiza eficienţei utilizării potenţialului uman ...................................................................... 64 
3.3.1. Analiza productivităţii medii şi a productivităţii marginale a muncii ............................ 64 
3.3.2. Analiza factorială a productivităţii muncii ..................................................................... 65 
CAPITOLUL IV 
ANALIZA CHELTUIELILOR DE CIRCULAŢIE ALE ENTITĂȚII ECONOMICE ...... 72 
Introducere .................................................................................................................................... 72 
4.1. Cheltuielile entității economice – abordare sistemică, conceptuală şi practică ..................... 73 
4.2. Analiza eficienţei cheltuielilor ............................................................................................... 74 
4.3. Analiza efectului creşterii eficienţei cheltuielilor .................................................................. 75 
4.4. Analiza factorială a cheltuielilor ............................................................................................ 76 
4.5. Costul şi decizia strategică a entității economice ................................................................... 78 
CAPITOLUL V 
ANALIZA PERFORMANŢELOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE ENTITĂȚII
ECONOMICE ............................................................................................................................. 82 
Introducere .................................................................................................................................... 82 
5.1. Demers în teoria performanţei economico-financiare ............................................................ 83 
5.2. Instrumente de apreciere a performanţelor economico-financiare ......................................... 85 
5.2.1. Soldurile intermediare de gestiune ................................................................................. 87 
5.2.1.1. Soldurile intermediare de gestiune privind activitatea de exploatare .................... 88 
5.2.1.2. Soldurile intermediare de gestiune privind rentabilitatea ...................................... 95 

1
 5.2.2. Ratele de rentabilitate ................................................................................................... 100 
5.2.2.1. Ratele rentabilităţii comerciale ............................................................................ 101 
5.2.2.2. Ratele rentabilităţii economice............................................................................. 103 
5.2.2.3. Rata rentabilităţii financiare ................................................................................ 106 
5.2.2.4. Rata rentabilităţii resurselor consumate .............................................................. 108 
CAPITOLUL VI 
ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE A ENTITĂȚII ECONOMICE ................................ 115 
Introducere .................................................................................................................................. 115 
6.1. Studiul bilanţului - etapă a analizei financiare ..................................................................... 116 
6.2. Tipuri de bilanţ utilizate în analiza financiară ..................................................................... 116 
6.3. Analiza echilibrelor financiare ............................................................................................. 119 
6.3.1. Analiza echilibrului financiar în optica patrimonială ................................................... 120 
6.3.1.1. Analiza situaţiei nete ............................................................................................ 120 
6.3.1.2. Analiza fondului de rulment ...................................................................................... 121 
6.3.1.3. Analiza necesarului de fond de rulment .................................................................... 123 
6.3.1.4. Analiza trezoreriei nete ............................................................................................. 124 
6.3.2. Analiza echilibrului financiar în optica funcţională ..................................................... 125 
6.4. Analiza bilanţului prin metoda ratelor ................................................................................. 126 
6.4.1. Ratele de structură ale activului............................................................................... 126 
6.4.2. Ratele de structură ale pasivului .............................................................................. 129 
6.5. Analiza solvabilităţii şi lichidităţii ....................................................................................... 131 
GLOSAR DE TERMENI ......................................................................................................... 142 
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ............................................................................................... 144 
RĂSPUNSURI TESTE GRILĂ ............................................................................................... 147 

2
 INTRODUCERE

Cursul de Analiză economico-financiară se adresează studenţilor înscrişi la programele de

studii Afaceri internaționale și Asistență Managerială și administrativă, forma de învăţământ
cu frecvență, din cadrul Facultăţii de Economie, Administraţie și Afaceri.
În procesele manageriale nevoia de analiză este indispensabilă în fundamentarea deciziilor.
Marii strategi ai lumii, ca de altfel şi marii artişti sau inventatori au stăpânit în mod eficient
metodele raţionale de analiză, ceea ce face ca gândirea strategică să fie considerată o gândire
creatoare care poate genera soluţii noi, cu ţinte ce nu sunt plasate în prezentul static, ci în viitorul
dinamic.
Pentru a formula strategii şi a permite dezvoltări în entități economice trebuie să existe
mecanisme de evaluare şi control, un sistem de monitorizare a activităţii, pentru care analiza şi
diagnosticul sunt indispensabile. Diagnosticarea reprezintă punctul de pornire în demersul
strategic: studiind relaţiile de dependenţă dintre factorii care determină afacerile respective poate
avea loc evaluarea riscurilor sau potenţialului asociat unui anumit set de condiţii, în vederea
orientării procesului decizional spre performanţe cât mai înalte.
Organizaţiile utilizează analizele pentru a transforma informaţiile în acţiune şi pentru a
obţine avantaje pe termen lung. Practica a demonstrat că nu există management performant în
absenţa unei metodologii şi instrumente precise de gestiune şi control; astfel că, în contextul
nevoii de control în organizaţii, analiza-diagnostic este considerată un astfel de instrument pentru
obţinerea performanţei.
Definită la modul general, analiza-diagnostic reprezintă o investigare largă a principalelor
aspecte economice, tehnice, sociologice, juridice şi manageriale, efectuată în vederea
identificării punctelor forte şi a punctelor slabe ale activităţii interne a firmei, oportunităţilor şi
restricţiilor din mediul extern, precum şi a cauzelor care le-au generat, pentru formularea
recomandărilor de valorificare a punctelor forte/oportunităţilor şi de eliminare sau atenuare a
punctelor slabe/restricţiilor.
Utilizarea analizei şi diagnosticului în procesele manageriale dă posibilitatea transformării
entității economice într-o organizaţie flexibilă, uşor adaptabilă la schimbările/variaţiile frecvente
ce au loc în mediul de afaceri.
Practic, motivaţia efectuării analizei ca instrument al controlului, o constituie satisfacerea,
cel puţin, a următoarelor două cerinţe:
 cercetarea realităţii obiective, cunoaşterea şi interpretarea ei; din această perspectivă se
consideră că analiza economică prezintă o „hartă a realităţii”;
 informarea partenerilor sociali cu privire la starea entității economice, performanţele,
eficienţa utilizării resurselor etc.
Prezentul curs oferă studenţilor posibilitatea pregătirii academice în domeniul analizei
afacerilor, asigurarea unei pregătiri aprofundate de specialitate cu deschiderea corespunzătoare
spre piaţa naţională/internaţională a muncii.
În cadrul cursului aspectele teoretice sunt însoţite de exemple ipotetice care valorizează
tehnicile de analiză.
Obiectivele principale ale acestui curs, care sunt concretizate în competenţele generale pe
care studenţii le vor dobândi după parcurgerea şi asimilarea sa, sunt:
 însuşirea conceptelor de bază ale analizei economico-financiare, a metodelor şi
procedeelor care se utilizează în analiza activităţii societăţilor comerciale;
 însuşirea de cunoştinţe şi formarea de deprinderi care să permită studenţilor realizarea
analizei economico-financiare a activităţii entităţilor economice;
 formarea deprinderilor necesare în vederea formulării interpretării rezultatelor obţinute
în urma analizei (în dinamică şi factorială) efectuate, identificarea punctelor slabe, a punctelor

3
forte, a oportunităţilor şi ameninţărilor mediului în care organizaţia îşi desfăşoară activitatea şi
formularea setului de măsuri ce au ca obiectiv eficientizarea/optimizarea activităţilor desfăşurate;
 formarea deprinderilor necesare utilizării metodologiei specifice analizei economico-
financiare în vederea elaborării unor lucrări de cercetare teoretico-aplicative valoroase.
Cerinţe preliminare
Cursul de Analiză economico-financiară prezintă şi explică metodologia specifică
disciplinei, ca instrument al managementului, având drept scop cunoaşterea realităţilor interne şi
externe în care funcţionează entitatea economică . Informaţiile obţinute prin analiză sunt utile
unei game largi de utilizatori (creditori, acţionari, salariaţi, manageri etc) fiind utilizate la
stabilirea unui diagnostic, urmărind descrierea structurii şi funcţionalităţii entităţii ca sistem
economic, caracterizarea cât mai exactă a stării sale informaţional-decizionale, evidenţierea
aspectelor pozitive şi a celor de disfuncţionalitate, în vederea formulării globale a unor strategii
şi modalităţi de intervenţie pentru îmbunătăţirea performanţelor sale, luând în considerare şi
influenţa factorilor perturbatori din mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Pentru aceasta este
nevoie de cunoştinţe multiple din discipline ca: Economie, Contabilitate, Finanţe, Informatică,
Management, Marketing, Matematică, Statistică etc.
Resurse şi mijloace de lucru
Pentru buna desfăşurare a activităţilor şi reuşita învăţării, studenţii vor trebui să consulte
suportul de curs cât şi materialele sugerate la bibliografia obligatorie. De asemenea studenţii vor
trebui să posede calculatoare de birou sau laptop-uri și să downloadeze situaţiile financiare
anuale ale unor companii asupra cărora se va efectua analiza.
Cursul de Analiză economico-financiară este structurat în şase capitole, fiecare dintre
acestea indicând următoarele elemente: conţinutul, competenţele specifice, timpul estimativ de
studiu pentru asimilarea informaţiei, introducere, concluzii, teste de autoevaluare, teste de
control şi teste grilă.
În ceea ce priveşte modalitatea de evaluare a cunoştinţelor, aceasta se va desfăşura pe
baza unui examen scris desfăşurat în sesiunea de la finele semestrului. În acest sens, studenţii
trebuie să rezolve cerinţa teoretică (1-2 întrebări deschise) cât şi cea practică (aplicaţii
asemănătoare cu cele din curs şi cu cele rezolvate în cadrul seminariilor).
În ceea ce priveşte modul de calcul al notei finale, acesta este următorul:
Nota finală = Parte întreagă din (Nota examen  0,60 + Nota pe parcurs  0,40 + 0,50)
Succes!!!

4
 CAPITOLUL I
CONŢINUTUL APLICATIV ŞI METODOLOGIC
AL ANALIZEI ACTIVITĂŢII ECONOMICO-FINANCIARE

Motto
„Cel mai practic lucru este o bună teorie”
Niels Bohr

Conţinutul capitolului

1.1. Importanţa analizei economico-financiare ca metodă a cunoaşterii

1.2. Particularităţile analizei economico-financiare
1.3. Necesitatea şi rolul analizei economico-financiare în procesul decizional
1.4. Conţinutul analizei economico-financiare
1.5. Tipologia analizei economico-financiare
1.6. Metode şi tehnici ale analizei economico-financiare

Competenţe specifice

După parcurgerea acestui capitol studentul va fi capabil să:

 definească obiectul de studiu al analizei economico-financiare;
 prezinte cele mai reprezentative particularităţi ale analizei economico-financiare;
 prezinte etapele procesului de analiză economico-financiară;
 prezinte criteriile de clasificare a principalelor tipuri de analiză;
 prezinte metodele substituirii valorii factorilor şi balanţieră şi să exemplifice situaţiile
de aplicabilitate ale acestora.
Durata estimativă de parcurgere a acestui capitolului este de două ore.

Introducere
Piaţa, ca mecanism de reglare a funcţionării entității economice, are un impact decisiv,
complex şi permanent în luarea deciziilor de conducerile acestora privind opţiunile referitoare la
alocarea resurselor, dimensiunea alocării, eficienţa utilizării acestora în vederea asigurării marjei
concurenţiale, a viabilităţii.
În contextul mecanismelor pieţei, creşterea gradului de complexitate a activităţii
economice a entităților economice are implicaţii profunde în procesul de conducere, proces care
se poate realiza numai pe baza unui studiu atent asupra realităţii, pe o analiză ştiinţifică care să
faciliteze adoptarea deciziilor corespunzătoare1.
Cunoaşterea economică poate fi considerată drept ştiinţifică numai în măsura în care are ca
obiect punerea în evidenţă a relaţiilor existente între fenomenele şi procesele care reclamă
consum de resurse umane, materiale şi financiare având ca scop realizarea de bunuri şi servicii
necesare satisfacerii unor nevoi sociale şi dacă ea cercetează şi explică fenomenele economice
prin interacţiunea variabilelor care le determină, influenţându-le mărimea.
Indiferent de nivelul la care se exercită şi de domeniul pe care-l vizează, activitatea de
conducere implică cunoaşterea temeinică a situaţiei date, a întregului complex de cauze şi factori

1
Ţole, M., Analiza economico-financiară a agenţilor economici, Editura Sylvi, Bucureşti, 2002, p. 7.

5
care o determină, fapt care se realizează prin intermediul analizei economico-financiare, unul din
instrumentele de bază ale managementului modern, o disciplină indispensabilă acestuia.
Analiza economico-financiară are un caracter permanent, indiferent dacă se efectuează de
un organism din interiorul sau din afara entității economice şi, nu constituie un scop în sine, ci un
mijloc pentru atingerea unui obiectiv; deci analiza economico-financiară trebuie să ofere soluţii
pentru fundamentarea corespunzătoare a deciziilor.
Fiecare obiectiv din activitatea entității economice nu se înfăptuieşte prin analiza acestuia,
ci se realizează prin acţiunea factorului uman, care, pe baza analizei, a concluziilor desprinse,
dirijează efortul astfel încât efectele să fie maxime.
Elemente ale metodologiei analizei economico-financiare au apărut cu peste două secole în
urmă, o dată cu începutul revoluţiei industriale şi au devenit tot mai clare şi explicite prin lucrări
ca: On the Economy of Machinery and Manufactures (Charles Babbage), Scientific Management
(Frederick Taylor), Administration générale industrielle (Henry Fayol), A Theory of Production
(C.W. Cobb şi P.H. Douglas), Die Ermitlung des Antils der Einzelfractoreus (Ursula Wolf),
Nouvelles méthode d`analyse économique (D.N. Chorafas) precum şi zecilor de autori consacraţi
ai secolului al XX-lea, inclusiv cei ai şcolii economice româneşti.
Prima lucrare de profil din România aparţine lui Ion Ionescu de la Brad, publicată la 9
iunie 1854 în „Journal de Constantinople” sub titlul „Compte rendu de l’administration des
domaines de son Altesse Le grand vésir Réchid Pacha, depuis le I-er mars 1853 jusqu’qu I-er
mai 1854” şi cuprinde o analiză asupra activităţii domeniilor pe care acesta le-a administrat în
Thessalia bazându-se pe date din contabilitate, în special pe bilanţ şi contul de profit şi pierderi.
Mai târziu, în 1928, apare sub semnătura economistului Victor Slăvescu, cartea intitulată
„Analiza critică a bilanţului unei întreprinderi”, unde se prezintă succint şi clar modul cum se
poate aprecia activitatea unei entități economice pe baza bilanţului, calculându-se o serie de
indicatori: profit, valoarea şi structura rezervelor, raportul dintre diferite elemente din bilanţ,
capacitatea de plată a entității economice, rentabilitatea, etc. Tot în lucrare se prezintă
metodologia de analiză a bilanţului precizându-se că, întotdeauna se începe cu analiza pasivului
unde se găsesc resursele de formare a mijloacelor economice din activ, continuându-se cu
analiza elementelor din activ, evidenţiindu-se astfel modul de întrebuinţare a diferitelor posturi
din activ, durata întrebuinţării, siguranţa utilizării lor, rezultatele obţinute din folosirea acestora
și capacitatea de mobilizare a lor.
Lucrarea scrisă de Al.D. Tănase și intitulată „Urmărirea şi analiza îndeplinirii planului
întreprinderilor industriale”, apărută în anul 1854 la Editura de Stat pentru Literatură Economică
şi Juridică, abordează probleme privind planificarea şi analiza principalelor secţiuni ale planului
tehnic, industrial şi financiar al unităţilor creatoare de valori.
În 1956, V.V. Protopopescu publică cartea intitulată „Metode de analiză pentru
descoperirea rezervelor interne ale producţiei” (în întreprinderile industriale) în care încearcă o
fundamentare a metodologiei de analiză a activităţii economice şi expune principalele metode şi
tehnici de descoperire a rezervelor interne, dând o definire a acestora, insistând asupra necesităţii
cunoaşterii lor pentru conducerea cu eficienţă a întreprinderilor economice industriale.
În 1961, apare cursul „Analiza activităţilor economice a întreprinderilor industriale”
elaborat de profesorii Al. Gheorghiu, D. Mărgulescu şi alţii.
În anul 1962 se editează „Analiza activităţii economice a întreprinderilor”, lucrare
întocmită de profesorul V.V. Protopopescu, iar în anul 1963, profesorul D. Rusu publică
„Evidenţa contabilă şi analiza activităţii economice”. Aceeaşi autori, în anul 1967, editează
cursul „Evidenţa contabilă şi analiza activităţii economice a întreprinderilor industriale”,
destinat cu deosebire studenţilor de la institutele politehnice.
Analiza activităţii economice a cunoscut o dezvoltare importantă şi prin publicarea altor
opere valoroase, în care au fost abordate metode şi tehnici de cercetare a fenomenelor şi
proceselor economice2.

2
Rusu, D., Cuciureanu, A., Petrescu, S., Dan, G., Analiza activităţii economice a întreprinderilor, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pp. 19, 20, 21.

6
 1.1. Importanţa analizei economico-financiare ca metodă a cunoaşterii
Firmele puternice deţin în cadrul lor un compartiment de analiză economico-financiară a
cărei responsabilitate este de a efectua analize economice pe probleme, studii utilizate în practica
managerială curentă sau de a efectua diagnostice globale.
În cadrul firmelor mici care nu dispun de compartimente specializate de analiză, activitatea
de analiză economică este realizată de fiecare compartiment funcţional, pe problemele care intră
în competenţa acestora.
Activitatea desfăşurată de compartimentul de analiză economico-financiară constă în
realizarea de rapoarte de diagnosticare pe probleme, diagnostice globale în cazul existenţei
disfuncţionalităţilor în funcţionarea entității economice, analiza pe bază de bilanţ în scopul
prezentării în cadrul şedinţelor consiliilor de administraţie, respectiv în adunarea generală a
acţionarilor.
În practica de conducere a unităţilor economice, analiza economico-financiară îşi găseşte o
utilizare prioritară în cadrul funcţiilor de previziune şi control. În acest context, rolul concret al
analizei economico-financiare poate fi rezumat şi sistematizat astfel:
1. Analiza economică reprezintă un mijloc indispensabil în elaborarea unor planuri reale,
temeinic fundamentate din punct de vedere ştiinţific;
2. Analiza economică constituie, în acelasi timp, un instrument operativ, de cunoaştere şi
de reglare, în procesul îndeplinirii planului;
3. Analiza economică contribuie atât la realizarea şi eventual depăşirea rentabilităţii
prevăzute, cât şi la asigurarea unei situaţii patrimonial-financiare echilibrate pe întreg
parcursul anului.
Peter Drucker, vorbind despre necesitatea cunoaşterii propriei entități economice,
precizează că pentru a duce la îndeplinire sarcinile economice ale acesteia (entitatea economică
trebuie să devină mai eficientă, potenţialul ei trebuie evaluat corect şi fructificat la maximum,
inclusiv transformarea ei într-una complet diferită pentru un viitor diferit), este nevoie de
înţelegerea realităţilor entității economice privită ca un sistem economic, a capacităţii de
performanţă de care dispune şi a relaţiei între resursele disponibile şi rezultatele potenţiale3.
„Printr-o analiză economică pertinentă este posibilă orientarea strategiilor decizionale
ale întreprinderii spre alternative optime”4.
În scopul cunoaşterii entității economice, analizele sunt orientate pe următoarele direcţii:
- analiza rezultatelor, a veniturilor şi a resurselor;
- analiza centrelor de cost şi a structurii costurilor;
- analiza de marketing;
- analiza cunoştinţelor;
- analiza valorii5.
Nici una dintre analize nu poate fi de folos dacă va fi privită separat de celelalte, iar
interdependenţa lor determină reexaminarea „tentativei” de diagnosticare în lumina analizei de
marketing şi a cunoştinţelor, iar metodele de diagnosticare vor trebui modificate în mod
substanţial.
O altă activitate care trebuie organizată ca o activitate distinctă, afirmă acelaşi autor, „este
analiza economică a întreprinderii, a caracteristicilor şi a sarcinilor sale şi a programului
pentru obţinerea performanţei. Această activitate impune o muncă distinctă, de o importanţă
crucială şi deosebit de dificilă. Din acest motiv, va trebui numită o persoană care să răspundă
de îndeplinirea ei”.
Analiza economică constituie un instrument managerial care ajută conducerea entității
economice în înţelegerea trecutului şi prezentului, în vederea fundamentării viitoarelor obiective
strategice de menţinere şi dezvoltare a entității economice, într-un mediu concurenţial; de

3
Drucker, P., Managementul strategic, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p. 10.
4
Horomnea, E., Tratat de contabilitate, vol. 1, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p. 258.
5
Budugan, Dorina, Contabilitate şi control de gestiune, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2002, p. 469.

7
asemeni, analiza face obiectul preocupărilor interne ale unor parteneri economici şi financiari-
bancari, interesaţi în realizarea unor acţiuni de cooperare cu entitatea economică respectivă.
Analiza economică se bazează pe ideea că în orice sistem există în permanenţă
rezerve în ceea ce priveşte perfecţionarea organizării şi conducerii, a îmbunătăţirii
performanţelor sale tehnice, economice, financiare, informaţional-decizionale, că performanţele
sistemului „entitate economică” pot fi permanent îmbunătăţite printr-o activitate de analiză
continuă.
Din acest punct de vedere obiectul analizei economice îl constituie studierea complexă la
nivel micro şi macroeconomic a rezultatelor obţinute într-o perioadă de timp, în folosirea
resurselor materiale, umane şi financiare, în strânsa lor legătură cu factorii care le-au
determinat, în scopul identificării şi utilizării unor noi soluţii care să ducă la dezvoltarea şi
perfecţionarea activităţii economice.
Din punct de vedere strategic şi ca premisă a diagnosticării, analiza economică are rol de
control în cadrul entității economice. Acesta constă în măsurarea şi corectarea rezultatelor
obţinute în scopul asigurării îndeplinirii corespunzătoare a obiectivelor proiectate. Se parcurg trei
etape:
a) stabilirea criteriilor de apreciere a îndeplinirii prevederilor din planuri şi programe;
b) determinarea abaterilor prin compararea realizărilor cu criteriile de apreciere stabilite;
c) corectarea abaterilor prin evidenţierea cauzelor care le-au generat.
Analiza îndeplinirii planurilor şi programelor constă practic în asigurarea evoluţiei
entității economice în limitele parametrilor stabiliţi prin:
a) descoperirea factorilor care determină încetiniri sau accelerări ale activităţii;
b) înlăturarea sau ameliorarea factorilor cu influenţă negativă;
c) promovarea factorilor cu efecte pozitive.
Formularea strategiilor demarează cu analiza factorilor interni şi externi ai entității
economice.
Analiza factorilor externi urmăreşte identificarea oportunităţilor şi ameninţărilor,
performanţa superioară fiind rezultatul potrivirii strategiei cu mediul, iar analiza factorilor interni
se identifică cu stabilirea „punctelor tari” şi „punctelor slabe” precum şi a competenţelor
distinctive (cum nevoile consumatorilor sunt satisfăcute). Se adaugă acestora analiza
portofoliului afacerii astfel încât să fie asigurată profitabilitatea entității economice printr-un
portofoliu de activităţi şi produse echilibrat, supunând organizaţia unor riscuri minime.
Prezentarea procesului de realizare a unei strategii este încheiată de faza de evaluare şi
control a strategiei. Evaluarea performanţelor implică măsurarea rezultatelor acţiunilor
întreprinse, iar controlul apare ca o comparare între rezultatele dorite şi cele obţinute. Prin natura
sa această fază este similară celei iniţiale6 (în care se realiza analiza mediului intern şi extern al
entității economice), dar creează premisele pentru realizarea buclelor de feedback ale procesului.
Rolul buclelor de reglare de tip feedback este de a permite intervenţia corectivă asupra unor
elemente aferente implementării strategiei sau chiar formulării strategiei.
Sistemul de feedback în controlul managerial este exemplificat în figura următoare7:
Performanţe Măsurarea Comparaţii Identificarea
actuale performanţelor cu abaterilor
actuale standardele

Performanţe Implementarea Programul Analiza

dorite corecţiilor acţiunilor cauzelor
corective abaterilor

Sursa: Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill Book Co., 1984
Figura nr. 1.1. Circuitul feedback în controlul managerial

6
Băcanu, B., Management strategic, Editura Teora, Bucureşti, 1997, p. 223.
7
Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill Book Co., 1984, p. 554.

8
 Într-o abordare simplistă, pe criteriul naturii diferite a datelor utilizate, controlul strategiei
se desfăşoară pe două direcţii: financiar şi nefinanciar. Instrumentele financiare sunt cele mai
utilizate pentru evaluarea, controlul şi analiza situaţiei strategice pornind de la premisa că
indicatorii au gradul cel mai înalt de sintetizare şi tipizare şi se pretează cel mai bine pentru
comparaţii şi operare.
În afară de asta, utilizarea indicatorilor, ca instrumente financiare, este determinată şi de
faptul că, în general, sistemele şi subsistemele sunt descrise prin parametri şi indicatori ce le
definesc existenţa şi funcţionarea.
Cei mai utilizaţi sunt coeficienţii financiari, ca raport între două mărimi cu exprimare
absolută. Combinarea acestor mărimi, culese în principal din bilanţul contabil anual, dă naştere
câtorva coeficienţi cu o semnificaţie precisă, grupaţi în câteva categorii mai importante astfel:
- coeficienţii de lichiditate, care dau o imagine asupra capacităţii entității economice de a
face faţă obligaţiilor financiare;
- coeficienţii de profitabiliate, care dau o imagine asupra capacităţii entității economice de
a genera un anumit nivel al profitului;
- coeficienţii de activitate, care dau o imagine asupra modului în care entitatea economică
utilizează resursele pe care le are la disoziţie;
- coeficienţii de solvabilitate, care dau o imagine asupra capacităţii entității economice de a
face faţă angajamentelor externe pe baza resurselor de care dispune.
Studiul acestor coeficienţi, pe perioade mai mari, conferă controlului financiar rolul de
avertizare timpurie asupra unor traiectorii nedorite.

Prezentaţi obiectul de studiu şi atribuţiile analizei economico-financiare.

1.2. Particularităţile analizei economico-financiare

Dată fiind natura specifică a fenomenelor şi proceselor economico-financiare, analiza
economico-financiară se deosebeşte prin anumite particularităţi faţă de toate celelalte genuri de
analiză (fizică, biologică, chimică etc). În plus, aceste particularităţi pot fi considerate cerinţe
metodologice de bază ale investigării ştiinţifice a activităţii economico-financiare.
Cele mai reprezentative particularităţi analizei economico-financiare ar putea fi
considerate următoarele:
 în analiza economico-financiară, fiind exclusă posibilitatea experienţelor pure, de
laborator, ca în ştiinţele naturii, se utilizează abstracţii de diferite ordine, care, în accepţiunea
modernă se prezintă, de regulă, sub forma unor „sisteme de simboluri” reflectând aspectele
structural-relaţionale caracteristice fenomenelor economico-financiare, fie sub denumirea
generică de „modele economico-financiare abstracte”, care iau în considerare nu numai
„termenii” fiecărui model, ci şi relaţiile dintre aceşti termeni.
În cercetarea fenomenelor economico-financiare, prin utilizarea abstracţiilor – ca expresii
ale operaţiunii de abstractizare analitică – este posibilă izolarea laturilor, factorilor, cauzelor şi
condiţiilor cu rol nesemnificativ, secundar, neesenţial în determinarea rezultatelor obţinute,
putându-se releva modul şi măsura în care au acţionat asupra acestor rezultate factorii principali,
esenţiali, hotărâtori pe linia cărora se impun noi eforturi în vederea îmbunătăţirii substanţiale a
situaţiei.
 analiza economico-financiară este, în general deosebit de complexă, particularitate care
derivă din însăşi complexitatea fenomenelor economico-financiare, din multiplele legături
interne care caracterizează aceste fenomene şi procese. Ca atare, o cunoaştere integrală, profundă
a diverselor fenomene şi procese economico-financiare, care au loc în entități economice sau la
nivel de ramuri ale economiei naţionale, necesită „surprinderea” întregii complexităţi specifice
acestor fenomene şi procese.
 în analiza economico-financiară, având în vedere că fenomenele şi procesele
economico-financiare sunt implicit fenomene social-economice a căror existenţă şi dezvoltare nu

9
pot fi concepute în afara prezenţei omului şi societăţii, o atenţie deosebită trebuie acordată
resurselor umane, care au şi trebuie să aibă un rol hotărâtor în eficienţa şi viabilitatea entităților
economice din diferitele domenii ale producţiei materiale. Tocmai de aceea, se impune o corelare
a analizei economice propriu-zise a resurselor umane ale entităților economice cu o serie de
analize de tip sociologic, psihologic şi ergonomic, care pot descoperi noi rezerve interne, uneori
nebănuit de mari, menite să contribuie la o creştere intensă a productivităţii muncii şi a eficienţei
economico-financiare în general.
 cunoaşterea ştiinţifică a activităţii economico-financiare nu poate fi făcută pe baza unor
microanalize, respectiv prin reducerea fenomenelor economico-financiare, ca obiect al analizei,
la dimensiuni de laborator ca în cazul fenomenelor naturii.
 în procesul cunoaşterii ştiinţifice a fenomenelor economico-financiare, analiza
calitativă trebuie să preceadă analiza cantitativă, rolul analizei calitative constituindu-l elaborarea
modelului abstract şi a filierei logice pe care trebuie s-o urmeze întreaga cercetare8.

1.3. Necesitatea şi rolul analizei economico-financiare în procesul decizional

Orice activitate de conducere economico-financiară la toate nivelurile organizatorice – la
nivel macroeconomic, microeconomic şi în profil teritorial – este în esenţa ei o activitate
permanentă de cunoaştere profundă şi complexă a stării economice şi financiare, în structura
timpului, trecut, prezent şi viitor, o activitate permanentă de fundamentare a unor pachete de
decizii operative, tactice şi strategice în vederea stabilirii căilor de acţiune pentru realizarea
obiectivelor din program, precum şi o activitate permanentă de aplicare a deciziilor adoptate şi
de urmărire sistematică a înfăptuirii acestora9.
Deciziile operative au un orizont de timp foarte redus, vizează atingerea obiectivelor unor
unităţi de talie mică sau indivizi şi sunt luate la niveluri ierarhice inferioare spre deosebire de
deciziile tactice, care au în vedere orizonturi medii de timp, influenţează numai o parte a
organizaţiei şi sunt luate la niveluri ierarhice medii şi cele strategice care vizează un orizont larg
de timp, afectează întreaga organizaţie şi sunt luate la nivelul cel mai înalt al managementului10.
Atât în activitatea de fundamentare şi aplicare a deciziilor curente şi de perspectivă, cât şi
în etapa de control a realizării deciziilor adoptate, un rol important revine analizei economico-
financiare.
În procesul operaţional de conducere a activităţilor economico-financiare se conturează
două tipuri sau modalităţi de fundamentare a deciziilor de conducere:
a) conducerea de tip intuitiv (bazată pe experienţa practică), caz în care, deciziile
adoptate au un grad relativ scăzut de certitudine privind realizarea integrală şi cu eficienţa
scontată a obiectivelor programate.
b) conducerea raţională sau ştiinţifică, care se bazează pe utilizarea metodelor analizei
economico financiare la fundamentarea deciziilor. Practica a confirmat pe deplin faptul că, în
condiţiile economiei moderne, a complexităţii şi a caracterului ei dinamic, conducerea activităţii
economico-financiare nu poate fi concepută decât prin adoptarea unor decizii fundamentate pe o
analiză amplă şi obiectivă a fenomenelor şi proceselor din economie.
Analiza economico-financiară conferă procesului decizional al conducerii un conţinut
profund ştiinţific, corespunzător situaţiei conjuncturale din fiecare etapă, bazat pe luarea în
considerare a factorilor interni şi externi, a impactului progresului tehnico-ştiinţific asupra
dezvoltării economice, a tendinţelor cantitative şi calitative asupra cererii de consum productiv şi
neproductiv.
Analiza activităţii desfăşurate de o entitate economică are în vedere studierea fenomenelor
economice şi financiare care au avut loc, în mod analitic şi interdependent, pe componente de
detaliu, iar pe baza asamblării concluziilor rezultate se ajunge la sinteză. Se dovedeşte astfel că

8
Cojocaru, C., Călin, Geanina, Cojocea, Aureliana Guoadelia, Analiză economico-financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2004, p. 12.
9
Mihăilescu, N., Răducan, Mihaela, Analiza activităţii economico-financiare, Editura Victor, Bucureşti, 2005, p. 7.
10
Nica, P., Iftimescu, A., Management. Concepte şi aplicaţii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pp. 135, 136.

10
analiza şi sinteza reprezintă etape interdependente proprii oricăror cercetări îndreptate asupra
activităţii economico-financiare.
Prin definiţie, analiza economico-financiară este un proces complex de cunoaştere a stării
economico-financiare a unei entități economice, a unei ramuri sau a economiei naţionale în
ansamblul ei, în condiţii concrete de loc şi timp, folosind metode adecvate şi indicatori specifici
în vederea individualizării şi dimensionării factorilor şi cauzelor cu acţiune pozitivă sau negativă,
care au determinat o anumită condiţie economico-financiară, precum şi reglarea prin decizii
tactice şi strategice a echilibrului dintre lichiditatea activelor şi exigibilitatea elementelor de
pasiv, a echilibrului funcţional dintre nevoile curente şi resurselor implicate, precum şi a
corelaţiei globale a costului resurselor cu randamentul întrebuinţărilor.
Din definiţia dată, rezultă că obiectul analizei economico-financiare nu se limitează la
stricta constatare şi interpretare a modului de realizare a indicatorilor prevăzuţi în programul
economic, ci are o sferă mult mai largă de cercetare, ea extinzându-se şi asupra unor aspecte
conexe, care nu sunt cuprinse şi exprimate prin nivelul indicatorilor programaţi, dar cu o
importanţă deosebită atât pentru asigurarea echilibrului economico-financiar, cât şi pentru
fundamentarea măsurilor care vizează expansiunea şi creşterea economică.
Totodată, analiza economico-financiară are un rol important în realizarea funcţiunilor
entităților economice: cercetare-dezvoltare tehnologică, producţie, comercială, personal,
financiar-contabilă.
Între analiza economico-financiară, funcţiile conducerii activităţii economice
(managementului) şi cele ale entităților economice există următoarea relaţie de întrepătrundere:
efectuarea analizei se realizează prin funcţiile conducerii, iar funcţiile conducerii acţionează
asupra funcţiunilor entităților economice.
În concluzie, se poate arăta că analiza economico-financiară este implicată metodologic în
realizarea procesului decizional al conducerii, în activitatea de planificare şi de control a
activităţii, în reglarea dinamică a activităţii economico-financiare şi creşterea rolului factorilor
intensivi (calitativi) în dezvoltarea economică prin evidenţierea posibilităţilor şi variantelor de a
acţiona, precum şi prin stabilirea soluţiilor de îndeplinire a obiectivelor propuse.

1.4. Conţinutul analizei economico-financiare

Analiza economico-financiară studiază mecanismul de formare şi modificare a
fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente componente, în părţi simple şi prin
identificarea factorilor de influenţă11. Drumul parcurs de analiză este inversul evoluţiei reale a
fenomenului. Analiza porneşte de la rezultatele procesului încheiat către elemente şi factori.
Conţinutul procesului de analiză economico-financiară, inclusiv îmbinarea acesteia cu
sinteza, presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) Delimitarea obiectului analizei, constă în identificarea anumitor fapte, fenomene,
rezultate, care se exprimă sub forma indicatorilor economico-financiari. Delimitarea obiectului
se face în timp şi spaţiu, cantitativ şi calitativ, utilizând anumite metode de evaluare şi calcul.
b) Determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat
Descompunerea în elemente presupune o analiză structurală. Factorii se stabilesc în mod
succesiv, trecând de la cei cu acţiune directă la cei care acţionează indirect, prin intermediul
celor cu acţiune directă, până la stabilirea cauzelor finale. Potrivit principiului descompunerii în
trepte, procesul cunoaşterii este adâncit de la o esenţă mai puţin profundă, către alta mai
profundă.
c) Stabilirea relaţiilor de condiţionare dintre fiecare factor şi fenomenul analizat pe de o
parte, cât şi dintre diferiţii factori care acţionează asupra acestuia, pe de altă parte
În acest scop este necesar a se determina relaţia cauză-efect, respectiv raporturile de
condiţionare. Parcurgerea acestor trei etape conduce la elaborarea modelelor de analiză ale
proceselor şi fenomenelor analizate.

11
Buşe, L., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 17.

11
 d) Măsurarea (cuantificarea) influenţelor diferitelor elemente sau factori asupra
fenomenului analizat
În această etapă intervine analiza cantitativă, care pe baza unei metodologii proprii permite
măsurarea influenţelor, dimensionarea rezervelor interne şi aprecierea cât mai exactă a
rezultatelor.
e) Sinteza rezultatelor analizei, constituie etapa stabilirii concluziilor şi aprecierilor asupra
activităţii desfăşurate (în funcţie de obiectul analizei).
f) Elaborarea măsurilor, respectiv al deciziilor menite a contribui la utilizarea optimă a
factorilor de producţie, la obţinerea unor randamente maxime ale utilizării acestora în vederea
asigurării marjei concurenţiale, a viabilităţii entității economice.
Caracterul ştiinţific al analizei ca metodă a cunoaşterii, este condiţionat de parcurgerea
acestor etape. Respectarea etapelor este obligatorie, iar parcurgerea lor se impune cu ocazia
analizei oricărui fenomen economico-financiar.
În afara acestor etape, pentru a se asigura caracterul ştiinţific al analizei este necesar să se
respecte următoarele cerinţe:
- analiza nu trebuie să conţină contradicţii (în procesul analizei trebuie respectate legile
gândirii);
- analiza trebuie să fie complexă şi să îmbrăţişeze toate laturile activităţii economico-
financiare a entității economice, având în vedere şi implicaţiile pe care le pot determina;
- analiza trebuie să fie operativă şi sistematică ceea ce presupune că trebuie efectuată în
mod periodic şi la momentul oportun;
- orice analiză trebuie să se încheie cu un program de măsuri concrete, operaţionale,
fundamentate, care să vizeze îmbunătăţirea activităţii economico-financiare a entității
economice.
Desfăşurarea procesului de analiză este prezentat în figura nr. 1.2 care permite evidenţierea
relaţiilor dintre fenomen, elemente, factori şi cauzele finale, fixând totodată conceptul “ordine de
analiză”, faţă de evoluţia reală a fenomenului.

Sursa: http://www.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap1
Figura nr. 1.2. Desfăşurarea procesului de analiză economico-financiară

Schema mai sus prezentată, permite, pe de o parte, sesizarea condiţiilor în care acţionează
un fenomen precum şi a elementelor sau factorilor care influenţează asupra acestuia, iar, pe de
altă parte, pune în evidenţă două tipuri principale de analiză: analiza structurală (prin elemente)
şi analiza factorială (prin factori).
Elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului analizat (de exemplu costul
produsului pe articole de calculaţie sau pe elemente primare de cheltuieli), în timp ce factorii
reprezintă forţele motrice care provoacă sau determină un fenomen (de exemplu numărul mediu
scriptic faţă de cifra de afaceri).
În ceea ce priveşte cauzele, acestea reprezintă fenomene care, în anumite condiţii,
provoacă şi respectiv explică apariţia unui fenomen (fie fenomenul analizat, fie un factor care

12
acţionează asupra acestuia). Termenul de „factori” este utilizat în general pentru fenomene mai
complexe decât “cauzele”.
Cauzele finale reprezintă ultimele cauze descoperite în procesul de analiză, având în
vedere limitele sferei de cercetare ale analizei respective. În procesul de analiză, acestea apar
drept cauze finale deoarece procesul de analiză reprezintă inversul evoluţiei reale a fenomenului.
Din punct de vedere al apariţiei şi dezvoltării oricărui fenomen, ele sunt cauze primare.

Exemplificare
1. Delimitarea obiectului analizei: Cifra de afaceri (Ca)
2. Descompunerea pe factori de influenţă:
(1) Ca = f(Np, W , L, S, z, wz, h, wh), în care:
Np - numărul de personal; W - productivitatea medie anuală a muncii;
L - nr. locurilor de muncă; s - coeficientul schimburilor;
z - nr. de zile lucrate/persoană; wz - productivitatea medie zilnică;
h - nr. de ore lucrate/zi; h - productivitatea orară;
(2) Ca = f(S, d , gi, di), în care:
S = suprafaţa comercială;
d = desfacerea medie/m2 suprafaţă comercială;
gi = structura suprafeţei comerciale (ponderea fiecărui sector de activitate în suprafaţa
totală);
di = desfacerea pe fiecare sector de activitate;
3. Stabilirea legăturilor, a corelaţiilor (construirea de modele de relaţii):
a) Ca = Np  W = (L  s)  (z  wz) = (L  s )  z  (h  wh)
n

g d i i
b) Ca = S  d  S  i 1
.
100

Prezentaţi etapele procesului de analiză economico-financiară.

1.5. Tipologia analizei economico-financiare

Diversitatea activităţilor desfăşurate de o entitate economică şi varietatea situaţiilor
întâlnite privind conţinutul, nivelul şi caracteristicile performanţelor economico-financiare ale
acesteia reclamă necesitatea utilizării mai multor tipuri de analiză, care pot fi structurate după
mai multe criterii:
a) În funcţie de raportul dintre momentul în care se efectuează analiza şi momentul
desfăşurării fenomenului, se distinge:
- analiza post-factum, post-operativă sau analiza activităţii;
- analiza previzională sau prospectivă.
Analiza post-factum, post-operativă sau analiza activităţii, constituie un instrument de
„supraveghere şi reglare” a modului de funcţionare a unei entități economice, ceea ce presupune
cercetarea rezultatelor acesteia potrivit relaţiilor cauzal-funcţionale şi implicit relevarea gradului
de realizare a obiectivelor programate (încadradrea în limitele stabilite de managementul firmei).
Post-factum, ca sens noţional, defineşte o activitate, proces sau eveniment care a avut loc
sau care s-a încheiat, analiza acestuia efectuându-se ulterior producerii lui.
Analiza post-factum îşi dovedeşte utilitatea în activitatea practică a entității economice prin
aceea că furnizează informaţii privind încadrarea sau neîncadrarea rezultatului obţinut în limitele
estimate ca fiind normale (inclusiv în nivelurile programate). Aprecierea în sine nu poate fi
considerată ca fiind şi suficientă, dacă nu sunt luate în considerare şi măsurile menite a contribui
la remedierea unor situaţii nefavorabile pentru entitatea economică.

13
 Analiza activităţii priveşte prezentul şi trecutul, în timp ce analiza previzională priveşte
viitorul. Dacă separăm prezentul de trecut, se poate crea o nouă categorie şi anume analiza
concomitentă sau curentă. Acest tip de analiză constă în secţionarea unui fenomen şi presupune
urmărirea sa pe fragmente, cu condiţia menţinerii unităţii fenomenului. Raportarea analizei la
fiecare fragment urmărit, indiferent de fracţiunea de timp considerată, readuce în actualitate tipul
de analiză post-factum.
Ca tip de analiză post-factum care se poate îmbina şi cu analiza prospectivă se menţionează
analiza diagnostic, care permite aprecieri asupra performanţelor economico-financiare ale unei
entități economice, asupra centrelor de responsabilitate sau a unui segment al activităţii acesteia.
Analiza previzională sau prospectivă, presupune determinarea evoluţiei viitoare a unui
fenomen economic pe baza cercetării factorilor (a relaţiilor de cauzalitate), a acţiunii lor în
perspectivă (inclusiv cu luarea în considerare şi a altor factori decât cei cunoscuţi).
Analiza previzională constituie o etapă premergătoare în elaborarea strategiei activităţii
economico-financiare a entității economice. Ea este utilizată de către centrele de decizie pentru
stabilirea obiectivelor ce trebuie atinse în perioada viitoare. În condiţiile economiei de piaţă
angajarea unei investiţii solicită în mod obligatoriu elaborarea de scenarii prin care se
prefigurează rezultatele viitoare ale realizării acesteia.
Între cele două tipuri de analiză, analiza post-factum şi analiza previzională, există o serie
de particularităţi generate de faptul că analiza activităţii se bazează pe variabile certe, cunoscute,
în timp ce analiza previzională se bazează pe variabile incerte, presupuse. De aici rezultă
deosebiri de ordin metodologic datorate faptului că analiza activităţii economico-financiare
studiază o singură variantă a fenomenului şi anume cea de execuţie, prevalând legăturile de tip
determinist, în timp ce analiza prospectivă studiază mai multe variante şi apar frecvent legături
de tip stohastic.
b) Din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale sau al determinărilor
cantitative ale fenomenelor, analiza economică poate fi:
- analiza calitativă;
- analiza cantitativă.
Analiza calitativă, urmăreşte esenţa fenomenului, însuşirile sale esenţiale, factorii care
sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat.
În procesul de analiză, potrivit principiului descompunerii în trepte, se trece de la o esenţă
mai puţin profundă către alta mai profundă, având, deci, loc un proces de purificare prin trecerea
de la factori calitativi mai puţin puri către factori mai puri.
Rolul analizei calitative constă în elaborarea modelelor de analiză în care sunt surprinse
elementele esenţiale ale fenomenului.
Analiza cantitativă presupune cercetarea fenomenului prin determinări comensurative
exprimate prin greutate, volum, suprafaţă, număr, durată etc.
În determinarea modificării fenomenelor şi cuantificarea (măsurarea) influenţei factorilor
asupra fenomenelor analizate, sunt utilizate metodele matematice. De subliniat primatul analizei
calitative, care prin modelarea proceselor economice crează premisele aplicării metodelor
matematice în analiza variabilelor unui fenomen economico-financiar.
Viabilitatea soluţiilor oferite, urmare a utilizării metodelor matematice, este condiţionată
de rigurozitatea modelării proceselor economice, ca efecte ale analizei calitative.
c) După nivelul la care se desfăşoară pot exista următoarele tipuri de analiză:
- microeconomică;
- mezoeconomică;
- macroeconomică.
Analiza microeconomică cercetează fenomenele economico-financiare la nivelul entității
economice sau al compartimentelor funcţionale din cadrul structurii sale organizatorice. Acest
tip de analiză centrată la scara entității economice, vizează relevarea comportamentului acesteia
privind realizarea produselor, lucrărilor şi prestărilor de servicii, potrivit obiectului de activitate,

14
în raport cu obligaţiile asumate prin contractele încheiate cu beneficiarii, performanţele
economico-financiare realizate etc.
Analiza mezoeconomică studiază fenomenele şi procesele la nivelul sectorului sau al
ramurii de activitate în scopul evidenţierii poziţiei firmei pe piaţă, a capacităţii concurenţiale a
acesteia etc.
Analiza macroeconomică presupune studierea fenomenelor la nivelul economiei naţionale
sau al economiei mondiale (conjunctura internă şi internaţională, legislaţie şi reglementări,
factori demografici, de cultură şi credinţă, nivel de dezvoltare, probleme sociale, factori
climaterici etc.), operând preponderent cu mărimi globale sau agregate ca de exemplu produs
naţional brut, produs intern brut etc.
d) După modul de urmărire în timp a fenomenelor se pot distinge:
- analiza statică;
- analiza dinamică.
Analiza statică studiază fenomenele, elementele şi factorii care influenţează asupra
acestora la un moment dat, relevând pe baza relaţiilor existente între acestea, o anumită poziţie a
fenomenului supus analizei.
Noţiunea de static este legată de modul de efectuare a analizei şi nu de natura fenomenului,
deoarece fenomenele, prin natura lor, nu pot fi statice.
Analiza dinamică cercetează fenomenele economice în mişcare, relevând poziţia lor într-
un şir de momente. Evidenţierea legăturii dintre diferitele poziţii succesive ale fenomenelor
economice se face pe baza cercetării factorilor care au determinat aceste schimbări.
e) După orizontul de timp pe care se cercetează fenomenul se pot efectua următoarele
tipuri de analiză economică:
- analiza pe termen scurt;
- analiza pe termen lung.
Analiza pe termen scurt serveşte managementului entității economice pentru conducerea
operativă a activităţii pe perioade de timp de până la un an de zile. Acest tip de analiză operează
preponderent cu modele de tip determinist.
Analiza pe termen lung operează cu date care depăşesc termenul de un an, utilizând în
acest scop modele de tip statistic sau stocastic. În ţările cu economie de piaţă, se operează
frecvent, la nivel microeconomic cu modele în care intervalul de timp analizat este de 3-5 ani.
f) După criteriile de studiere a fenomenelor pot exista următoarele tipuri de analiză:
- tehnico-economică;
- economico-financiară;
- financiară.
Analiza tehnico-economică îmbină caracterul tehnic cu cel economic. Acţiunea de
creştere a producţiei fizice este rezultatul unei analize tehnico-economice efectuate de specialişti
cu cunoştinţe tehnice şi economice (în mod similar, pot fi tratate şi acţiunile care vizează la nivel
de produs reducerea costului sau cele privind creşterea rentabilităţii pe produs).
Analiza economico-financiară tratează corelaţiile dintre activitatea economică (de
exploatare) şi cea financiară (analiza riscului financiar trebuie corelată cu analiza riscului de
exploatare).
Analiza financiară vizează cu predilecţie fluxurile financiare care se formează la nivelul
entității economice, rentabilitatea şi riscurile, modul de gestionare şi plasare a capitalului etc.
g) În funcţie de poziţia analistului se pot distinge:
- analiza internă;
- analiza externă.
Analiza internă are un caracter practic, facilitatea efectuării acesteia rezidă din faptul că
analistul are o poziţie privilegiată deoarece beneficiază de o serie de informaţii despre entitatea
economică analizată. Pe baza acestor informaţii, analistul poate detecta stările de dezechilibru
din diferite domenii ale activităţii entității economice, precum şi cauzele acestora, stabilind
totodată măsurile care se impun în vederea remedierii.

15
 Elaborarea acestor analize servesc conducerii entității economice, atât pentru cunoaşterea
stării de fapt reflectată prin nivelul performanţelor economico-financiare şi exercitarea pe această
bază a controlului privind modul de realizare a sarcinilor programate, cât şi pentru
fundamentarea activităţii viitoare.
Diferitele categorii de utilizatori folosesc informaţiile financiare, precum şi alte informaţii
oferite de evidenţa contabilă, statistică şi operativă a entității economice în vederea diagnosticării
activităţii acesteia, iar pe această bază să-şi poată fundamenta deciziile economice şi financiare.
Analiza externă se efectuează de partenerii externi. În fundamentarea deciziilor lor,
partenerii externi ai entității economice se bazează pe informaţiile furnizate de analiza financiară
(diagnosticul financiar extern). Exemplul clasic îl constituie procedura utilizată de bănci pentru
studierea cererilor entităților economice privind acordarea de credite, care urmăresc capacitatea
acestora de a-şi achita obligaţiile.
În acelaşi mod, partenerii de afaceri (furnizori, clienţi etc.), statul reprezentat prin
autorităţile locale, guvern şi organizaţiile cvasiguvernamentale, precum şi organele de urmărire
penală sau instanţele de judecată, sunt interesate în a-şi forma o imagine asupra dezvoltării
viitoare a afacerilor entității economice, situaţiei economico-financiare şi securităţii financiare a
acesteia.
Preponderenţa unui tip sau altul de analiză economico-financiară, dintre cele menţionate
anterior, este în concordanţă cu însăşi cerinţele şi obiectivele procesului managerial dintr-o
anumită împrejurare sau etapă, iar seria criteriilor în funcţie de care pot fi stabilite şi alte tipuri
de analiză economico-financiară nu este epuizată.

1.6. Metode şi tehnici ale analizei economico-financiare

Metoda este un proces teoretico-abstract, prin care se fixează o anumită concepţie privind
modul de studiere a unui obiectiv (fenomen, proces) în vederea obţinerii de cunoştinţe asupra
formei sau alcătuirii acestuia.
Procedeul este latura practică de executare a unui lucru, de studiere a unei activităţi sau de
prelucrare a datelor unui proces de cercetare, deci concretizarea metodei.
În cadrul analizei economico-financiare îşi găsesc locul o serie de metode şi procedee
specifice sau împrumutate (comune) din alte ştiinţe. Se disting, în funcţie de cele două laturi
fundamentale ale analizei (calitativă şi cantitativă), următoarele metode:
I. Metode ale analizei calitative, care vizează esenţa fenomenului, depistarea legăturilor
cauzale;
II. Metode ale analizei cantitative, care au ca obiect cuantificarea influenţelor elementelor
sau factorilor care explică fenomenul.
I. Metode ale analizei calitative
a) Diviziunea sau descompunerea rezultatelor
Această metodă constă în descompunerea fenomenelor şi proceselor cercetate în
elementele lor componente, stabilind contribuţia lor la modificarea totală a fenomenelor studiate
şi localizarea în timp şi spaţiu a provenienţei rezultatelor şi a cauzelor acestora.
În analiza economico-financiară se disting:
- diviziunea după timpul de formare a rezultatelor prin care se localizează contribuţia
diferitelor unităţi de timp la formarea rezultatului total şi se evidenţiază abateri de la tendinţa
generală de manifestare în timp a fenomenului;
- diviziunea după locul de formare a rezultatelor care semnalează locurile unde efectul
obţinut nu corespunde condiţiilor create, unde există posibilităţi de îmbunătăţire a activităţii;
- diviziunea pe părţi, factori sau elemente componente asigură cercetarea laturilor esenţiale
ale formării şi dezvoltării acestuia.
b) Gruparea
Ca metodă de cercetare a analizei, gruparea separă colectivitatea cercetată pe categorii
omogene de unităţi, după variaţia unuia sau mai multor caracteristici alese în funcţie de scopul

16
cercetării şi de natura fenomenului studiat (de ex. gruparea forţei de muncă pe categorii,
vechime, sex, meserii, calificare, stabilitate etc.).
c) Comparaţia constă în studierea fenomenelor, proceselor şi rezultatelor economice şi
financiare prin prisma unui criteriu de referinţă şi în stabilirea de asemănări şi deosebiri între
acestea.
Analiza are astfel posibilitatea de a examina şi aprecia rezultatele economice, nu ca mărimi
în sine, ci în raport cu un criteriu, cu o bază de comparaţie, stabilind nivelurile, proporţiile şi
ritmurile de dezvoltare a acestora. În cadrul firmelor se utilizează următoarele categorii de
comparaţii:
- comparaţii în timp (compararea fenomenelor în diferite momente ale evoluţiei sale);
- comparaţii în spaţiu (pe structuri organizatorice, cu rezultate ale sectorului de activitate
sau ale altor entități economice cu activităţi similare, concurente);
- comparaţii mixte, atât în timp cât şi în spaţiu;
- comparaţii în funcţie de un nivel prestabilit: programe, norme, normative, standarde,
clauze contractuale etc.;
- comparaţii cu caracter special care au loc în determinarea eficienţei unor măsuri sau
soluţii tehnico-economice (compararea variantelor în vederea alegerii celei optime) etc.
În cazul folosirii acestei metode trebuie respectate cel puţin următoarele condiţii:
- să fie asigurată omogenitatea datelor supuse comparaţiei (indicatorii comparaţi să aibă
acelaşi conţinut economic şi aceeaşi metodologie de determinare);
- analiza să se refere la aceeaşi perioadă de timp (an, semestru, trimestru, lună etc.).
Comparaţia poate fi efectuată prin intermediul următoarelor categorii de indicatori:
indicatori absoluţi, indicatori relativi, indicatori medii, indicatori de variaţie, indicatori ajustaţi.
Pentru exemplificare vom folosi în comparaţii indicatorii absoluţi şi relativi, cei mai
utilizaţi la nivelul unităţilor economice12.
I. Indicatori absoluţi
a) Abaterea absolută a fenomenului (  F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv şi cel al
bazei de comparaţie ale aceluiaşi fenomen sau rezultat economic, exprimate în unitatea de
măsură a indicatorului dat. În dinamică sporul absolut reprezintă diferenţa în mărimi absolute
dintre nivelul indicatorului din perioada curentă (1) şi cea de bază (0). Arată în mărimi absolute
cu câte unităţi s-a modificat (a crescut sau redus) indicatorul în perioada curentă faţă de cea de
bază.
Din punct de vedere statistic reprezintă diferenţa de ordinul întâi dintre două valori ale unei
serii dinamice:
- cu bază fixă:  F= Ft – F0
- cu bază în lanţ:  F= Ft –Ft-1
b) Abaterea relativă în mărimi absolute ( r F) reprezintă diferenţa dintre nivelul efectiv al
fenomenului sau rezultatului economic analizat şi nivelul bazei de comparaţie recalculat în
condiţiile volumului efectiv al activităţii, respectiv ponderat cu indicele de creştere (Iq). Se
determină cu ajutorul relaţiei:
r F = F1- F0  Iq
II. Indicatori relativi
a) Indicele de creştere exprimă de câte ori nivelul efectiv al fenomenului sau rezultatului
economic analizat a crescut sau a scăzut faţă de nivelul considerat ca bază. În dinamică arată de
câte ori indicatorul (bază de comparaţie) din perioada de bază se regăseşte în indicatorul
(comparat) din perioada curentă. Se exprimă sub formă de coeficient sau procentual. Dacă se
calculează pentru două perioade succesive indicele este cu bază în lanţ.
F
- cu bază fixă: I Ft / 0  t (100)
F0

12
Bîrsan, M., Şuşu, Ş., Analiza economico-financiară în comerţ şi turism. Metodologie de realizare, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2013, p. 20 şi următoarele.

17
 Ft
- cu bază în lanţ: I Ft / t 1  (100)
Ft 1
b) Abaterea relativă (sporul relativ, ritmul de modificare relativă) este rezultatul
comparaţiei care exprimă în procente abaterea nivelului efectiv de la nivelul de comparare. În
dinamică arată procentual cât reprezintă abaterea indicatorului de la o perioadă la alta faţă de
nivelul indicatorului în perioada de bază (cu cât s-a modificat procentual indicatorul din perioada
curentă faţă de cea de bază).
- cu bază fixă:
F F  F0 F
I Ft / 0   100  t  100  t  100  100  I Ft / 0  100
F0 F0 F0
- cu bază în lanţ:
F F  Ft 1 F
I Ft / t 1   100  t  100  t  100  100  I Ft / t 1  100
Ft 1 Ft 1 Ft 1
III. Indicatorii relativi de structură (gi) sunt cunoscuţi în limbaj curent ca ponderi sau
greutăţi specifice şi se calculează ca raport între parte (grupa, subgrupa) xi şi întreg
n
(colectivitatea statistică) x
i i
i arătând astfel structura colectivităţilor statistice, ponderea

nivelului caracteristicii dintr-o unitate în nivelul total al caracteristicii din colectivitatea statistică.
x
gi = n i  100 , în care:
 xi
i 1
gi – ponderea grupei i în total;
i – numărul de grupe, subgrupe etc; i = 1, n
d) Modelarea fenomenului studiat
Modelul construit reprezintă reproducerea simplificată, dar exactă a unor laturi şi aspecte
ale realităţii, în care, prin abstracţie de tot ceea ce se consideră neesenţial, se face o sinteză de un
anumit fel, o generalizare.
Modelul oferă o descriere simplificată și fundamentată a sistemului sau procesului pe care
îl reprezintă, cu ajutorul unor reprezentări grafice, pe bază de ecuaţii, tehnici conceptuale etc.,
care facilitează analiza în vederea descoperirii unor relaţii şi legităţi foarte greu de găsit pe alte
căi.
Modelele pot fi: materiale, imaginare, funcţionale (cibernetice), structurale, euristice (de
cercetare), de acţiune, deductive, inductive, analitice, simbolice etc.
Folosirea în analiză a modelelor presupune:
- definirea obiectului analizei și a nivelului la care se poate realiza;
- precizarea conceptelor, indicatorilor, altor surse de informaţii pe baza cărora se
construieşte modelul;
- stabilirea însuşirilor esenţiale ale fenomenului analizat, pe baza metodelor de analiză
calitativă, care vor fi puse în evidenţă atunci când este necesar;
- stabilirea restricţiilor şi respectiv a criteriilor de eficienţă;
- construirea modelului care, predominant în analiză, este un model economico-matematic,
exprimat sub formă de ecuaţii, inegalităţi, funcţii de producţie etc.
II. Metode ale analizei cantitative
Prin aceste metode are loc măsurarea relaţiilor factorial-cauzale, determinându-se
mărimea, sensul şi intensitatea acţiunii factorilor asupra fenomenului cercetat, creând
posibilitatea interpretării complexe şi materializării stării fenomenului, în vederea identificării şi
valorificării rezervelor interne.

18
 Fenomenele şi procesele economico-sociale sunt fenomene complexe generate de o
multitudine de cauze principale şi secundare, esenţiale şi neesenţiale care se află în raport de
conexiune şi de condiţionare reciprocă.
După natura relaţiei de cauzalitate, legăturile dintre fenomene pot fi legături funcţionale,
deterministe (se manifestă între două fenomene în care unul este cauza şi celălalt efectul,
modificarea fenomenului cauză determinând în mod univoc schimbarea fenomenului efect) şi
legături statistice sau stochastice (acelea în care un fenomen efect este rezultatul combinării mai
multor cauze care pot acţiona în acelaşi sens sau în sensuri opuse generând forme diferite de
manifestare individuală).
Descompunerea pe factori de influenţă poate fi realizată sub forma influenţelor în mărime
relativă sau ca influenţe în mărime absolută ale factorilor asupra caracteristicii rezultative, de
natură complexă.
În analiză se utilizează o diversitate de metode şi procedee matematice în funcţie de scopul
analizei, de tipul de legături cauzale şi de modul de exprimare a caracteristicilor fenomenului
studiat.
Dintre aceste metode, importante pentru analiza economică sunt: metoda substituirii valorii
factorilor, metoda balanţieră, metoda calculului matricial, metoda ABC, metoda corelaţiilor,
metoda cercetărilor operaţionale etc.
a) Metoda substituirii13 valorii factorilor (metoda substituirilor în lanţ, iterării sau a
variaţiilor succesive)
Metoda substituirilor în lanţ se bazează pe ipoteza succesiunii factorilor potrivit
conţinutului, sensului şi ordinii lor de influenţă, pornind de la metoda creşterilor finite a lui
Lagrange. Această metodă exprimă faptul că la o variaţie determinată a unui factor corespunde o
valoare determinată a rezultatului (caracteristicii rezultate).
Metoda substituirii valorii factorilor se utilizează în cazul relaţiilor de tip determinist, care
iau forma matematică de produs sau de raport între factori.
La baza metodei substituirilor în lanţ stau trei principii (reguli):
1. Aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate, exprimate sub formă de produs sau
raport, se face în următoarea ordine a condiţionării lor economice: factori cantitativi, factori de
structură şi factori calitativi;
2. Substituirile (înlocuirile, variaţiile) se fac succesiv, începând cu factorii cantitativi,
continuând cu factorul de structură şi încheind cu cei calitativi, pornind de la factorii direcţi
spre cei cu influenţă indirectă; se evidenţiază astfel variaţia unui factor considerând că ceilalţi
rămân neschimbaţi (condiţia de „caeteris paribus”14).
Denumirea „caeteris paribus” asociază anumite cauze cu anumite efecte. Conform acestui
principiu cauzele unui fenomen sunt analizate pe rând existând presupoziţia că toţi factorii care
influenţează un proces, dar neluaţi în considerare în problemă, nu acţionează şi prin urmare se
menţin la acelaşi nivel pe orizontul de plan analizat. O teorie este formulată întotdeauna cu
această clauză (adică păstrarea condiţiilor iniţiale sau, altfel spus, celelalte condiţii rămân
neschimbate) iar apelarea la ea reprezintă o metodă de simplificare a problemelor complexe.
3. Valoarea substituită (variată) a unui factor se menţine ca atare în operaţiunile
ulterioare (ceea ce înseamnă că factorul a cărui influenţă a fost calculată va fi luat în
continuare în calcule la valoarea curentă iar factorul a cărui influenţă nu a fost calculată încă
rămâne în calcule la valoarea din baza de comparaţie).
În expresia cea mai simplă, legătura directă de condiţionare a factorilor capătă forma unei
funcţii Y= f(x).

13
Termenul de substituire are, în domeniul analizei economice şi a statisticii, înţelesul de variaţie, modificare.
14
Condiţia „caeteris paribus” măsoară variaţia unui factor în condiţiile în care variaţia celorlalţi factori este
presupusă constantă. O astfel de abordare corespunde analizelor pe termen scurt, unde condiţia „caeteris paribus”
funcţionează, pentru că, pe termen lung şi mediu, toţi factorii de producţie devin variabili şi, ca atare, producţia
trebuie abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor de producţie. Factorul care-şi pune amprenta în
mod semnificativ pe termen mediu şi lung este progresul tehnic.

19
 Se disting următoarele situaţii:
a) În cazul relaţiei de produs între factori:
R = f(a,b,c)
R = a  b  c; unde R = fenomenul supus analizei; a, b, c = factorii de influenţă
Se impune reţinerea următoarelor notaţii:
R0 = a0  b0  c0; pentru valori de referinţă (din baza de comparaţie)
R1 = a1  b1  c1; pentru valori realizate (curente)
Valoarea modificării absolute este: R = R1 - R0 = a1  b1  c1 - a0  b0  c0
Mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor se obţine astfel:
1. Influenţa modificării factorului „a”: R(a) = a1  b0  c0 - a0  b0  c0
2. Influenţa modificării factorului „b”: R(b) = a1  b1  c0 - a1  b0  c0
3. Influenţa modificării factorului „c”: R(c) = a1  b1  c1 - a1  b1  c0
Modificarea totală (suma tuturor influenţelor factorilor):
R = R(a) + R(b) + R(c) = a1  b1  c1 - a0  b0  c0.
Astfel determinate, influenţele factorilor asupra indicatorului (fenomenului) studiat,
însumate, trebuie să fie egale.
Efectuând aceste calcule se poate afirma cu certitudine că însemnătatea analizei
economice, ca ştiinţă economică, decurge din faptul că, studiind relaţiile cauzale şi exprimându-
le în cifre, aceasta (analiza economică) devine o aplicare practică a teoriei economice.
În cazul exprimării modificării rezultatului economic sub forma abaterii relative (IR),
determinarea contribuţiei factorilor se poate realiza prin:
a) Raportarea influenţelor în mărime absolută, la nivelul de referinţă al rezultatului
economic cercetat:
R R  R0
Modificarea relativă: IR  IR  100  1  100  100  1  100 , în care:
R0 R0
R(a)
1. Influenţa modificării factorului „a”: IR(a)   100
R0
R(b)
2. Influenţa modificării factorului „b”: IR(b)   100
R0
R(c)
3. Influenţa modificării factorului „c”: IR(c)   100 .
R0
R  R0
Modificarea totală: ∆IR = ∆IR(a) + ∆IR(b) + ∆IR(c) = 1  100 .
R0
Fiecare relaţie exprimă creşterea sau reducerea, în procente, a abaterii de la baza de
comparaţie a rezultatului cercetat, ca urmare a modificării relative a fiecărui factor.
b) Utilizarea indicilor (programaţi, de dinamică ş.a.) şi principiile metodei substituirilor în
lanţ:
( I  I  I  .........  I n )
IR  1 2 3 n 1 , unde i = indicele factorului respectiv.
100
Ia  Ib  Ic
În exemplul relaţiei cu trei factori: IR 
1002
Ia  Ib  Ic
Modificarea relativă: IR  IR  100   100
100 2
Cele trei influenţe rezultă pe baza următoarelor calcule:
1. Influenţa modificării factorului „a”: IR(a) = Ia – 100
Ia  Ib
2. Influenţa modificării factorului „b”: IR(b)   Ia
100

20
 Ia  Ib  Ic Ia  Ib
3. Influenţa modificării factorului „c”: IR(c)  
100 2 100
Ia  Ib  Ic
Modificarea totală: ∆IR = ∆IR(a) + ∆IR(b) + ∆IR(c) =  100
100 2
b) În cazul relaţiei de raport între factori, modelul economic general de exprimare a
a
dependenţei este corespunzător următoarei ecuaţii: R  , pentru care:
b
a1 a 0
Modificarea absolută: R = R1 - R0 = 
b1 b0
R Ia
Modificarea relativă: IR  IR  100 = 1  100  100 =  100  100
R0 Ib
Având în vedere principiile substituirilor în lanţ şi, în mod deosebit, faptul că substituirea
trebuie să înceapă cu factorul cantitativ, procedeele de determinare a influenţei factorilor se
diferenţiază în funcţie de locul pe care îl ocupă în relaţia de raport factorul cantitativ (la
numărător sau la numitor).
Separarea influenţei celor doi factori direcţi se va face astfel:
a) dacă factorul cantitativ reprezintă numărătorul raportului:
a a
1. Influenţa factorului „a” - în mărimi absolute: R(a )  1  0
b0 b0
- în mărimi relative: IR(a)  Ia  100
a a
2. Influenţa factorului „b” - în mărimi absolute: R(b)  1  1
b1 b0
Ia
- în mărimi relative: IR(b)   100  Ia
Ib
a a
Modificarea totală: R = R(a) + R(b) = 1  0
b1 b0
Ia
IR = ∆IR(a) + ∆IR(b) =  100  100
Ib
b) dacă factorul cantitativ reprezintă numitorul relaţiei:
a a
1. Influenţa factorului „b” - în mărimi absolute: R(b)  0  0
b1 b0
100 2
- în mărimi relative: IR(b)   100
Ib
a a
2. Influenţa factorului „a” - în mărimi absolute: R(a )  1  0
b1 b1
Ia 100 2
- în mărimi relative: IR(a)   100 
Ib Ib
a1 a 0
Modificarea totală: R = R(b) + R(a) = 
b1 b0
Ia
IR = ∆IR(a) + ∆IR(b) =  100  100
Ib
b) Metoda balanţieră sau metoda input-output
Această metodă se utilizează în cazul în care între elementele fenomenului studiat există
relaţii de natura sumei şi/sau diferenţei. Modelul analitic de exprimare a acestui tip de relaţie
(balanţiere), este următorul: R = a + b - c.

21
 Influenţele modificării faţă de program (pr) sau faţă de perioada precedentă (0) a valorilor
efective (1), ale elementelor, se stabilesc ca diferenţă, ţinând seama de semnul algebric pe care îl
au în formula care modelează dependenţa (+ sau -).
R = f(a,b,c)
R=a+b–c
Modificarea absolută: R = R1 - R0 = (a1+ b1 – c1) – (a0 + b0 – c0)
1. Influenţa modificării factorului „a”: R(a) = (a1 + b0 – c0)–(a0 + b0 – c0) = a1 – a0
2. Influenţa modificării factorului „b“: R(b) = (a1 + b1 – c0)–(a1 + b0 – c0) = b1 – b0
3. Influenţa modificării factorului „c”: R(c) = (a1 + b1 – c1)–(a1 + b1 – c0) = - (c1 – c0)
Modificarea totală: R = R(a) + R(b) + R(c) = (a1 + b1 – c1) – (a0 + b0 – c0).
În cazul exprimării fenomenului R prin intermediul mărimilor relative se obţine:
R a b c
IR = 1  100 = 1 1 1  100
R0 a 0  b0  c0
Modificarea relativă este dată de diferenţa:
R
IR  IR  100 = 1  100  100 , în care:
R0
R(a)
1. Influenţa modificării factorului „a”: ∆IR(a) =  100
R0
R(b)
2. Influenţa modificării factorului „b”: ∆IR(b) =  100
R0
R(c)
3. Influenţa modificării factorului „c”: ∆IR(c) =  100
R0
R
Modificarea totală: ∆IR = ∆IR(a) + ∆IR(b) + ∆IR(c) = 1  100  100
R0
Acest model se utilizează, cu precădere, la analiza elementelor balanţei mărfurilor, a
balanţei materialelor, a stabilirii volumului producţiei marfă vândută şi încasată, valorii
adăugate, a balanţelor financiare ş.a.
c) Metoda calculului matricial se aplică, de asemenea, în cazul relaţiilor funcţionale de
produs sau raport între rezultatul economic cercetat şi factorii săi de influenţă. Separarea
influenţelor factorilor prin această metodă va ţine seama de ordinea de intercondiţionare a
factorilor. Spre exemplu: stabilirea valorii produselor vândute.
Ca = (qi  pi), în care:
Ca = volumul valoric al vânzărilor de produse (cifra de afaceri)
qi = cantitatea de produse vândute
pi = preţurile de vânzare
Pe baza datelor iniţiale şi efective se formează:
 matricea A, care conţine cantitatea din perioada iniţială (a11; a12) şi cea efectivă (a21;
a22);
 matricea B, care conţine preţurile de vânzări din perioada iniţială (b11; b12) şi cea
efectivă (b21; b22);
Prin înmulţirea matricei A cu matricea B se obţine matricea C, respectiv volumul valoric al
vânzărilor de produse:
Abaterea totală faţă de nivelul de comparaţie a valorii producţiei vândute:
C = C1 - C0 = C22 - C11, din care:
- influenţa modificării cantităţii de produse vândute: C21 - C11
- influenţa modificării preţurilor de vânzare: C22 - C21
C = C21 - C11 +C22 - C21 = C22 - C11
Această metodă prezintă un interes sporit datorită adaptării, cu uşurinţă, la prelucrarea
electronică a datelor, conferind analizei un grad ridicat de detaliere, operativitate şi eficienţă.

22
 d) Metoda corelaţiei se utilizează în cazul relaţiilor de tip stocastic între fenomenul
analizat şi factorii săi de influenţă. Pentru adaptarea acestei metode la cerinţele analizei activităţii
economice este necesară parcurgerea următoarelor etape:
a) analiza calitativă de stabilire a conţinutului economic al fenomenului analizat (y) şi a
factorilor săi de influenţă: x1, x2 ....... xn.
b) determinarea legăturilor de cauzalitate dintre fenomene și factori şi a formei lor
matematice, adică stabilirea ecuaţiei de regresie care poate fi de tip:
 liniar y(x) = a + bx (legătura dintre volumul desfacerilor de mărfuri şi veniturile băneşti
ale populaţiei);
 hiperbolic y(x) = a + b/x (legătura dintre nivelul cheltuielilor fixe şi volumul
veniturilor);
 parabolic y(x) = a+bx+cx2 (corelaţia dintre structura mijloacelor fixe şi cifra de afaceri
la 1.000 lei mijloace fixe)
 exponenţial y(x) = a  bx (cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe), în care:
y = caracteristica dependentă
x = caracteristica independentă
a, b, c = parametrii ecuaţiilor.
c) determinarea valorii parametrilor ecuaţiei, cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate;
d) stabilirea intensităţii legăturii dintre fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă, în
vederea evidenţierii factorilor esenţiali de cei neesenţiali, cu ajutorul coeficientului de corelaţie
(rxy ):
n yx   x   y
yx  , în care:
[ n x  ( x ) ]  [ n  y  (  y ) ]
2 2 2 2

x,y = indicatorii analizaţi;

n = numărul datelor cuprinse în cercetare
Coeficientul de corelaţie poate lua valori între -1 şi +1, semnul “+” arătând o corelaţie
directă, iar semnul “-“ o corelaţie inversă, aproprierea de “1” arătând o legătură intensă între
variabila independentă şi cea dependentă.
Evidenţierea influenţei factorilor asupra fenomenului analizat cu ajutorul coeficientului de
determinaţie (dyx), simplu sau multiplu:
1
b(  yx x  y )
dyx = n , în care:
y y2
b = coeficientul de regresie;
n = numărul unităţilor economice analizate;
yy2 = dispersia lui y
Notă: Domeniul de aplicare a coeficientului de corelaţie este cel al prognozelor privind
evoluţia fenomenelor economice şi sociale.
e) Cercetările operaţionale
Ca metodă de analiză cercetările operaţionale sunt utilizate în cazul relaţiilor cauzale de tip
stocastic şi reprezintă un ansamblu de metode folosite în adaptarea deciziilor atunci când intervin
numeroşi factori de influenţă.
Elementele principale care caracterizează cercetările operaţionale sunt:
- cercetarea unor sisteme organizate, influenţate de un complex de factori;
- aplicarea unor metode ştiinţifice de evidenţiere a legăturilor de interdependenţă, de
exprimare a lor într-o formă matematică şi de atribuire a unor ponderi fiecărui element sau
factor;
- raţionalizarea deciziilor, pe baza datelor sistemului informaţional şi a analizei ştiinţifice,
postoperativă şi previzională.
Metodele utilizate se grupează astfel:

23
 - determinist: programarea liniară, programarea dinamică, teoria deciziei, teoria jocurilor,
teoria drumului critic;
- probabiliste: lanţurile Markov, teoria firelor de aşteptare, metode PERT;
- simulative: metoda Monte Carlo etc.
f) Alte metode:
- metode matematice: calculul diferenţial, derivatele etc.
- metode sociologice: mai ales în analiza resurselor umane (chestionarul și interviul) etc.
- metoda calculului marginal.
Lista metodelor şi procedeelor de analiză şi diagnostic nu este exhaustivă. Totodată,
fundamentarea concluziilor şi recomandărilor diagnosticului nu se bazează pe utilizarea
singulară a uneia sau alteia dintre metodele prezentate. Chiar dacă pentru un anumit tip de
diagnostic este prioritară o anumită metodă, ea este completată şi îmbogăţită cu alte instrumente
de investigare, astfel încât să se asigure pertinenţa demersului.
Enumeraţi metodele analizei economico-financiare şi prezentaţi detaliat
metodele substituirii valorii factorilor şi balanţieră.

Concluzii
Analiza economică poate fi definită ca fiind o disciplină economică de sinteză ale cărei
caracteristici decurg din faptul că abordează probleme de natură economică, preluând o serie de
categorii economice şi de metode de la alte discipline înrudite din domeniul ştiinţei
managementului, având menirea de a creşte eficienţa economică a activităţilor (firmelor) supuse
analizei. De asemenea, analiza economică are un puternic caracter multidisciplinar, determinat
de integrarea sa în ansamblul disciplinelor managementului ştiinţific, de utilizarea, în acest
context, a unor concepte, modele, metode şi tehnici din alte discipline (matematică, statistică,
psihologie, marketing, cibernetică, contabilitate) pe care le adaptează şi le foloseşte într-o
manieră sistemică specifică, corespunzătoare particularităţilor şi condiţiilor concrete ale analizei.
Din această perspectivă se spune despre analiza economică că este, înainte de toate, o
ştiinţă a interpretării, interpretare bazată pe un sistem de informaţii ce trebuie culese, tratate,
prelucrate. În condiţiile unor informaţii fiabile şi corecte, formularea unor judecăţi de valoare
pertinente depinde atât de măsura în care analistul stăpâneşte teoria economică, cunoaşte
realitatea obiectivă cât şi de experienţa acumulată de acesta.
Analiza economică constituie un instrument managerial care ajută conducerea firmei în
înţelegerea trecutului şi prezentului, în vederea fundamentării viitoarelor obiective strategice de
menţinere şi dezvoltare a firmei, într-un mediu concurenţial; de asemeni, analiza face obiectul
preocupărilor interne ale unor parteneri economici şi financiari-bancari, interesaţi în realizarea
unor acţiuni de cooperare cu firma respectivă.
În managementul firmei, analiza economică are un rol fundamental, constituind suportul
informaţional necesar procesului de adoptare a deciziilor.
Fără a exagera rolul analizei economico-financiare în ansamblul ştiinţelor economice,
absenţa ei din cadrul activităţilor financiare ale firmei reflectă mediocritatea afacerii respective şi
un management financiar neperformant.

24
 Teste de autoevaluare I

După ce aţi parcurs capitolul, citindu-l cu atenţie şi fără a consulta notiţele,

încercaţi să daţi răspunsuri următoarelor chestiuni, completând linia punctată. Acest enunţ
este valabil pentru toate testele de autoevaluare din prezentul curs.
1. Obiectul analizei economice îl constituie………............................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
2. Analiza economică se desfăşoară prin parcurgerea următoarelor etape:
a) ………………………………………….........................................................................
b) ………………………………………………………………….....................................
c) ………………………………………………………………….....................................
d) ………………………………………………………………….....................................
e) ………………………………………………………….................................................
f) ……………………………………………………………..............................................
3. Principiile metodei substituirii valorii factorilor se referă la:
a) .........................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
b) .........................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
c) .........................................................................................................................................
.............................................................................................................................................

Teste de autoevaluare II
1. Care sunt atribuţiile analizei economice?
2. Care sunt etapele procesului de analiză?
3. Care sunt metodele şi procedeele utilizate de analiza economico-financiară?
4. Care sunt principiile care stau la baza metodei substituirii valorii factorilor?
5. Să se exemplifice metoda substituirii valorii factorilor pentru o relaţie deterministă de
forma: R = a – b + c, R = a  b  c, ştiindu-se că a – factor calitativ, b – factor de structură, c –
factor cantitativ.
6. În ce constă obiectul de studiu al analizei economico-financiare?
7. Pentru o relaţie deterministă de forma R= a  b, arătaţi abaterea absolută, indicele de
evoluţie, abaterea relativă.
8. Prezentaţi tipologia analizei economico-financiare.
9. Care sunt utilizatorii informaţiilor furnizate de analiza economico-financiară?
10. Care sunt aspectele susceptibile pe care analiza-diagnostic le are în vedere pentru
ameliorarea gestiunii şi rezultatelor entității economice?

Teste de autoevaluare III

1. Măsurarea influenţei factorilor se face utilizând următoarele metode:
a) comparaţia
b) metoda balanţieră
c) metoda substituirii valorii factorilor

25
 d) metoda substituirilor succesive
2. Depistarea legăturilor cauzale între factorii de influenţă a unui fenomen şi între
factorii de influenţă şi fenomen se face utilizând:
a) metode ale analizei cantitative
b) metode ale analizei calitative
c) metode ale analizei substituirilor în lanţ
3. Într-o relaţie deterministă de tipul sumei/diferenţei, de forma R = a + b – c,
influenţa factorului „b” va fi:
a) ∆R(b) = b1 – b0
b) ∆R(b) = - (b1 – b0)
c) ∆R(b) = b0 – b1
4. Într-o relaţie deterministă de forma R = a  b  c, influenţa factorului „b” va fi:
a) ∆R(b) = b1 – b0
b) ∆R(b) = a1  b1  c0 – a0  b1  c0
c) ∆R(b) = a1  b1  c0 – a1  b0  c0
d) ∆R(b) = a1  c0 (b1 – b0)
5. Funcţiile firmei, care formează obiectul diagnosticului sunt:
a) funcţia juridico-patrimonială
b) funcţia comercială
c) funcţia de producţie
d) funcţia materială
e) funcţia de personal
f) funcţia economică
6. Din cadrul metodei calitative fac parte:
a) diviziunea (descompunerea) rezultatelor
b) gruparea
c) metoda calculului matricial
d) metoda corelaţiei
7. Atribuţiile analizei economice vizează găsirea unor soluţii în următoarele domenii:
a) descoperirea şi utilizarea rezervelor interne
b) furnizarea informaţiilor necesare previziunilor
c) controlul îndeplinirii planurilor şi programelor
d) creşterea profitului
e) determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat
f) fundamentarea deciziilor ce au ca obiectiv performanţa economică
8. Analiza activităţii economice presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) delimitarea obiectului analizei care presupune constatarea (prin comparaţie) a anumitor
fapte (abateri), fenomene, rezultate
b) determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat (descompunerea pe
elemente), permiţând detalierea şi separarea factorilor de influenţă
c) stabilirea corelaţiilor (legăturilor) dintre fiecare factor şi fenomenul analizat şi dintre
diferiţii factori care acţionează, determinându-se astfel, relaţia cauză-efect
d) măsurarea influenţelor factorilor (ca element central al analizei) asupra abaterii
fenomenului studiat
e) sintetizarea rezultatelor analizei, elaborându-se concluziile şi aprecierile asupra
activităţii din sfera cercetată
f) elaborarea măsurilor menite să îmbunătăţească activitatea, să asigure valorificarea
optimă a resurselor, să contribuie la realizarea (menţinerea) avantajului concurenţial

26
 9. Analiza economico-financiară realizează în procesul conducerii o seamă de funcţii
cum ar fi:
a) funcţia informaţională a centrelor de decizie economică privind situaţia economico-
financiară, poziţionări ale unor stări comparativ cu standarde, normative, bugete, niveluri ale
concurenţei pe diferite pieţe etc.
b) funcţia de evaluare a valorificării potenţialului tehnico-economic al sistemului entitate
economică
c) funcţia de fundamentare a deciziei pe criterii de eficienţă atât în stadiul preevaluării
potenţialului (capacităţii de ofertă) corelat cu cererea de bunuri şi servicii, cât şi în stadiul
execuţiei (evaluare şi decizie)
d) funcţia de realizare a conexiunii cu mediul exterior economico-financiar, care presupune
analiza relaţiilor cu băncile de la care se fac împrumuturi, cu furnizorii, creditorii, cu sistemul de
impozitare a veniturilor, bursa de valori etc.
e) funcţia de realizare a cerinţelor gestiunii eficiente a patrimoniului (descoperirea
rezervelor interne)
10. Substituirea presupune înlocuirea, într-o anumită relaţie a valorii unui factor cu o
altă valoare. La baza metodei substituirilor în lanţ stau trei principii:
a) substituirile (înlocuirile) se fac succesiv, începând cu factorii calitativi, continuând cu
factorul de structură şi încheind cu cei cantitativi, pornind de la factorii direcţi spre cei cu
influenţă indirectă
b) substituirile (înlocuirile) se fac succesiv, începând cu factorii cantitativi, continuând cu
factorul de structură şi încheind cu cei calitativi, pornind de la factorii direcţi spre cei cu
influenţă indirectă; se evidenţiază astfel variaţia unui factor considerând că ceilalţi rămân
neschimbaţi
c) valoarea substituită a unui factor se menţine ca atare în operaţiunile ulterioare (ceea ce
înseamnă că factorul a cărui influenţă nu a fost calculată încă, rămâne la valoarea din baza de
comparaţie)
d) aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate, exprimate sub formă de produs sau raport,
se face în următoarea ordine a condiţionării lor economice: factori cantitativi, factori de structură
şi factori calitativi.

27
 CAPITOLUL II
ANALIZA CIRCULAŢIEI MĂRFURILOR

Motto
„Succesul în afaceri presupune pregătire, disciplină şi multă muncă. Dar dacă nu eşti
speriat de aceste lucruri, oportunităţile sunt mereu foarte mari”
David Rockefeller

Conţinutul capitolului

2.1. Analiza cifrei de afaceri

2.1.1. Analiza evoluţiei (dinamicii) cifrei de afaceri
2.1.2. Analiza structurii cifrei de afaceri
2.1.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri
2.1.4. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie/desfacere şi
cererea
2.2. Analiza stocurilor de marfă
2.2.1. Categorii de stocuri
2.2.2. Analiza vitezei de circulaţie a mărfurilor
2.2.3. Implicaţii economico-financiare ale politicii de stocare

Competenţe specifice

După parcurgerea acestui capitol studentul va fi capabil să:

 definească cifra de afaceri şi să prezinte formele conceptuale ale acesteia;
 prezinte valenţele manageriale ale cifrei de afaceri;
 prezinte modelele factoriale care stau la baza analizei cifrei de afaceri, stocurilor şi
vitezei de circulaţie a mărfurilor;
 prezinte funcţiile procesului de stocare şi cauzele creşterii/scăderii stocurilor finale în
cazul firmelor din sfera distribuţiei;
 definească viteza de circulaţie a mărfurilor;
 prezinte limitele între care trebuie fixat preţul unui produs comercializat;
 prezinte categoriile de stocuri definite de literatura de specialitate;
 prezinte factorii care acţionează asupra mărimii şi evoluţiei stocurilor.
Durata estimativă de parcurgere a acestui capitol este de trei ore.

Introducere
Activitatea de exploatare (de producţie şi comercializare) a entității economice este
cuantificată nu doar prin intermediul indicatorilor de volum, ci şi cu ajutorul indicatorilor valorici
ai producţiei şi comercializării (cifra de afaceri, marja comercială, producţia exerciţiului, valoarea
adăugată)15, care permit însumarea tuturor rezultatelor obţinute de entitatea economică,
materializate în produse finite, semifabricate, prestaţii, destinate pieţei sau utilizării în interes
propriu, care sunt imobilizate în entitatea economică16. Aceşti indicatori se regăsesc în structura

15
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2006, p. 58.
16
Petrescu, S., Analiză şi diagnosctic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, ediţia a II-a, revizuită şi
adăugită, Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, p. 39.

28
contului de profit şi pierdere sau se calculează pe seama informaţiilor eferite de acesta. Ei fac parte
din grupa indicatorilor care dau conţinut tabloului soldurilor intermediare de gestiune, fiind numiţi
şi indicatori de creştere ai entității economice, alături de alţi indicatori ce caracterizează
rentabilitatea acesteia.
Indicatorii enunţaţi mai sus se exprimă în unităţi monetare curente, preţul fiind un element
structural esenţial al indicatorilor valorici ce dimensionează activitatea de producţie şi
comercializare. În perioadele în care se înregistrează creşteri considerabile ale preţurilor, generate
de fenomenul inflaţionist17, valoarea acestor indicatori este denaturată, iar analiza lor conduce la
concluzii eronate, derivate din comparabilitatea în timp a unor indicatori afectaţi de niveluri
diferite ale ratei inflaţiei. Inflaţia antrenează variaţii nominale ale indicatorilor ce nu corespund
variaţiilor reale ale activităţii entității economice. Pentru a evita erorile de apreciere a
performanţelor activităţii entității economice, aplicarea riguroasă a metodologiei analizei
economico-financiare impune cuantificarea efectului eroziv al inflaţiei asupra indicatorilor valorici
şi determinarea valorilor reale ale acestora, asigurându-se astfel comparabilitatea unor valori
monetare omogene, aspect esenţial pentru elaborarea unor interpretări realiste cu privire la
indicatorii analizaţi.
În literatura de specialitate sunt recunoscute mai multe modalităţi de înlăturare a efectului
eroziv cauzat de inflaţie:
 1  Rn  Rn  R p
 Relaţia lui Fisher: Rr =   1  100 =  100 , în care:
1 R  1 Rp
 p 
Rr – rata reală de creştere a indicatorului;
Rn – rata nominală de creştere a indicatorului;
Rp – rata de creştere a preţurilor (rata inflaţiei).
 Deflatarea (Df), care presupune exprimarea datelor aferente perioadei de analiză în
unităţi monetare constante, aferente primului an, considerat an de bază (actualizarea se realizează
în raport cu anul iniţial), pe baza relaţiei18:
R
Df = 1 , în care:
In/0
Df – valoarea deflatată a indicatorului;
R1 – valoarea indicatorului în perioada curentă;
In/0 – indicele preţurilor, raportat la primul an de analiză.
 Inflatarea (If), care presupune actualizarea indicatorilor valorici la ultimul an al perioadei
de analiză, conform relaţiei:
If = R1  Im/n, în care:
If – valoarea inflatată a indicatorului;
Im/n – indicele preţurilor, raportat la ultimul an de analiză.

2.1. Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri (Ca) este un indicator care reflectă creşterea economică a entității
economice, condiţionează poziţia sa strategică şi defineşte locul acesteia în raport cu concurenţii,
în ramura de activitate căreia îi aparţine; oferă informaţii despre dinamica activităţii, şansele de
extindere a afacerii sau importanţa ei în cadrul sectorului. În raporturile concurenţiale, forţa
entității economice depinde de cifra de afaceri şi de ritmul expansiunii sale. Nivelul ridicat al cifrei
de afaceri este premisa desfăşurării unei activităţi profitabile, precum şi garanţia creşterii şi
dezvoltării sale.

17
Inflaţia este un dezechilibru de ansamblu al economiei care constă în apariţia sau creşterea discrepanţei dintre
masa monetară şi oferta de bunuri şi servicii faţă de situaţia existentă anterior. Procesul poate fi sesizat prin două
tendinţe majore strâns legate între ele, şi anume: creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a
banilor.
18
Adaptat după Vâlceanu, G., Robu, V., Georgescu, N., Analiză economico-financiară. Ediţia a doua, revizuită şi
adăugită, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 56.

29
 Unii autori19 afirmă că cifra de afaceri ar trebui să îndeplinească în principal următoarele
condiţii:
 nivelul său să acopere cheltuielile din exploatare şi să permită realizarea de profit;
 să deţină o pondere de minimum 85% din veniturile din exploatare, respectiv de cel puţin
75% din veniturile totale ale firmei pentru a reflecta o situaţie normală de realizare a activităţii;
 în dinamică să prezinte o tendinţă reală de creştere, pentru a asigura dezvoltarea şi
consolidarea poziţiei strategice a entității economice;
 să fie realizată corespunzător cu specificul activităţii, pe elementele sale componente de
venituri pentru a corespunde obiectului principal de activitate al entității economice.
Din punctul de vedere al conţinutului şi al sferei de întindere, cifra de afaceri poate fi privită
ca: cifră de afaceri netă (totală), cifră de afaceri încasată, cifră de afaceri medie, cifră de afaceri
marginală şi cifră de afaceri critică.
1. Cifra de afaceri netă (totală) (Cat) reprezintă sumele rezultate din vânzarea de produse,
executarea de lucrări şi prestarea de servicii care se înscriu în activitatea curentă a entităţii
(activităţi desfăşurate de entitatea economică, ca parte integrantă a afacerilor sale, precum şi
activităţile conexe în care aceasta se angajează), după deducerea reducerilor comerciale şi a taxei
pe valoarea adăugată, precum şi a altor taxe legate direct de cifra de afaceri. În cazul entităţilor al
căror obiect principal de activitate îl constituie activitatea de leasing, în cifra de afaceri netă se
include şi dobânda cuvenită acestor contracte, aferentă perioadei de raportare.
2. Cifra de afaceri încasată reprezintă valoarea totală a încasărilor entității economice
pentru o anumită perioadă de timp, ca urmare a vânzărilor de produse şi mărfuri şi se poate
stabili pe baza rulajului creditor al contului 411 Clienţi, corectat cu T.V.A. aferentă.
3. Cifra de afaceri medie ( Ca ), denumită şi preţ mediu de vânzare, constituie venitul
obţinut pe o unitate de produs sau serviciu şi se determină pe baza relaţiei:
Ca
Ca  , în care:
q
q – reprezintă volumul fizic al vânzărilor.
4. Cifra de afaceri marginală (Cam) reflectă variaţia veniturilor din vânzări generată de
creşterea cu o unitate a volumului fizic al vânzărilor:
Ca Ca1  Ca0
Cam  
q q1  q0
5. Cifra de afaceri critică (Cacr) evidenţiază pragul de rentabilitate al entității economice
şi constituie acel nivel al veniturilor din vânzări necesar acoperirii integrale a cheltuielilor de
exploatare. Relaţia de calcul a fost stabilită pornind de la ipoteza de bază, conform căreia profitul
este nul în momentul atingerii pragului de rentabilitate, iar cheltuielile totale în raport cu volumul
de activitate se grupează în cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile.
Determinarea cifrei de afaceri critice (minime sau prag) trebuie evidenţiată nuanţat în
funcţie de sfera de activitate, astfel:
a) în sfera comercială:
Pornind de la egalitatea Cht = Ca, în care rezultatul din exploatare este nul (Re = 0) şi
continuând substituirile:
Chc + C = C + Ac ↔ Chv + Chf + C = C + Ac ↔ Chv + Chf = Ac,
Chv
dar Nchv   1001000 şi Ac = Ca  K (%) → Nchv  Ca + Chf = Ca  K →
Ca
→ Chf = Ca  ( K – Nchv), se ajunge la relaţia de calcul a cifrei de afaceri critice:
Chf
Cacr = , în care:
K  Nchv
Cht – suma cheltuielilor totale;

19
Eros-Stark, L., Pantea I. M., Analiza situaţiei financiare a firmei. Elemente teoretice. Studii de caz, Editura
Economică, Bucureşti, 2001, p. 81.

30
 Chc – cheltuieli de circulaţie a mărfurilor20;
C – costul de achiziţie a mărfurilor vândute;
Ac – adaosul comercial;
Chv – suma cheltuielilor variabile;
Chf – suma cheltuielilor fixe;
Nchv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile21;
K – cota medie a adaosului comercial.
b) în sfera producţiei:
Pornind de la egalitatea Cht = Ca, în care rezultatul din exploatare este nul (Re = 0) şi
continuând substituirile:
Chv
Chv + Chf = Ca, dar Rchv   1000 → Rchv  Ca + Chf = Ca →
Ca
→ Chf = Ca  (1 - Rchv ), se poate determina relaţia de calcul a cifrei de afaceri critice
(prag):
Chf
Cacr = , în care:
1  Rchv
Rchv – rata medie a cheltuielilor variabile (cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de
afaceri)22.
Din nomenclatorul de indicatori ce caracterizează volumul activităţii şi performanţele
firmei, cifra de afaceri are evidente valenţe manageriale din următoarele motive23:
 Reprezintă valoarea şi volumul afacerilor realizate de firmă prin exercitarea curentă a
activităţii sale profesionale. Pentru înţelegerea strategiei şi poziţiei firmei pe piaţă, cifra de
afaceri va fi considerată în următoarea structură: cifra de afaceri din exploatare (activitate de
bază) şi cifra de afaceri din afara exploatării (din alte activităţi). Cunoscând mărimea cifrei de
afaceri se obţin informaţii referitoare la:
a) mărimea firmei (exprimată şi prin volumul vânzărilor), constituind unul din principalii
indicatori determinanţi ai strategiei firmei;
b) starea economică (ce desemnează rezultatele economice ale desfăşurării activităţii
firmei, comparativ cu resursele sale). O stare economică bună semnifică obţinerea şi vânzarea
unei cantităţi suficiente de bunuri şi servicii, reprezentând o valorificare ridicată a capacităţilor
sale, finalizate într-un profit şi o lichiditate corespunzătoare.
 Dă dimensiune pieţei firmei, exprimând capacitatea efectivă a pieţei, utilă îndeosebi în
studiile de marketing şi în strategiile de dezvoltare ale firmei, prin indicatorii:
a) cota de piaţă – exprimă ponderea ce revine firmei pe piaţa produsului sau grupei de
produse din care face parte şi se calculează în două variante:
a1) cota de piaţă absolută sau globală (Cabs) exprimă poziţia entității economice pe piaţa
(sectorul/ramura) pe care acţionează:

20
Cheltuielile de circulaţie sunt cheltuieli aferente doar activităţii de comercializare şi se obţin prin deducerea din
cheltuielile totale a costului de cumpărare a mărfurilor vândute. În funcţie de dinamica activităţii, cheltuielile de
circulaţie se împart în cheltuieli variabile şi cheltuieli fixe.
21
Nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (Nch) exprimă mărimea cheltuielilor în raport cu volumul activităţii
economice (desfacerilor) şi se calculează ca raport între volumul absolut al cheltuielilor şi volumul desfacerilor; este
un indicator calitativ al activităţii economice, expresie parţială a eficienţei acesteia, exprimând cheltuielile necesare
pentru desfacerea a 100 sau 1000 lei marfă. Se calculează pentru comerţul cu amănuntul, cu ridicata, pe entități
economice comerciale şi pe total comerţ.
22
Rata medie a cheltuielilor ( Rch ) este un indicator reprezentativ pentru urmărirea evoluţiei cheltuielilor, alături de
dinamica cheltuielilor în volumul lor absolut; se mai întâlneşte în literatura de specialitate şi sub denumirea de rata
medie de eficienţă a cheltuielilor, cheltuieli la 1000 lei venituri (cifră de afaceri), oglindind, indiferent de denumirea
aleasă, consumul de resurse.
23
Bîrsan, M., Analiză economico-financiară, Editura Universităţii “Ștefan cel Mare” din Suceava, 2003, p. 27.

31
 Ca i
Cabs = n
 100 , în care:
 Ca
i 1
i

Cai – cifra de afaceri a entității economice analizate;

n

 Ca
i 1
i – cifra de afaceri totală a sectorului sau ramurii respective.

Evoluţia cotei de piaţă absolute depinde, pe de o parte, de dinamismul sectorului de

activitate şi, pe de altă parte, de satisfacţia clienţilor. Cota de piaţă absolută (globală) a entității
economice poate să înregistreze aceeaşi tendinţă în conjuncturi economice diferite. De exemplu,
cota de piaţă absolută poate creşte dacă:
- ritmurile de creştere ale sectorului/ramurii şi entității economice sunt pozitive, însă
dinamica cifrei de afaceri a entității economice devansează dinamica cifrei de afaceri a sectorului
sau ramurii respective. În acest caz, poziţia concurenţială a entității economice este una
favorabilă deoarece acţionează pe o piaţă dinamică şi cu potenţial de dezvoltare;
- ritmul de creştere a sectorului este negativ sau nul, iar ritmul de creştere al entității
economice este pozitiv sau atunci când ambele ritmuri sunt negative, însă diferite (mai mare
pentru entitatea economică analizată). În aceste situaţii, deşi entitatea economică pare avantajată,
există riscul pierderii pieţei în viitor ca efect al diminuării cererii (sector de activitate aflat în faza
de maturitate spre declin), deciziile strategice ale entității economice trebuind corelate cu aceste
aspecte. A fi dinamic pe o piaţă statică sau cu tendinţă de scădere nu reprezintă un punct forte, ci
mai degrabă o vulnerabilitate. Corelarea cotei de piaţă absolute cu alte modele de analiză a
mediului concurenţial (modelul Boston Cosulting Group - BCG, General Electric - McKinsey,
Arthur D. Little, Ansoff, SWOT) poate oferi soluţii pentru definirea politicilor de dezvoltare a
entității economice.
a2) cota de piaţă relativă (Crel) exprimă poziţia entității economice în raport cu liderii de
piaţă, prin utilizarea uneia dintre relaţiile:
Cai Ca
Crel =  100 sau Crel = 3 i  100 , în care:
Cal
 Cali i 1
Cal – cifra de afaceri a celui mai important concurent de pe piaţă;
3

 Ca
i 1
li – valoarea vânzărilor (cifra de afaceri) a primilor trei concurenţi de pe piaţă.

Se subînţelege faptul că poziţia entității economice este cu atât mai bună, cu cât cota de
piaţă relativă tinde spre 100%.
Autoarea Maria Niculescu24, în lucrarea Diagnostic global strategic, evidenţia faptul că,
pentru o poziţionare corectă a entității economice în mediul său concurenţial, sunt necesare
informaţii suplimentare cu privire la:
- principalii concurenţi direcţi;
- activitatea globală a entității economice (performanţe, rentabilitate, productivitate etc);
- situaţia cifrei de afaceri pe fiecare cuplu produs-piaţă;
- tipul de clientelă şi repartiţia cifrei de afaceri după acest criteriu etc.
Aşadar, activitatea de piaţă a entității economice este marcată de prezenţa, în spaţiul
micromediului său, a unui număr variabil de entități economice concurente ce îşi dispută
oportunităţile pe care le oferă piaţa. Dubla ipostază, de cumpărător şi vânzător, în care entitățile
economice concurente apar în cadrul mediului, plasează competiţia dintre ele în două planuri. Pe
de o parte, ele îşi dispută furnizorii, prestatorii de servicii şi disponibilităţile ofertei de muncă,
iar pe de altă parte, clienţii, fiecare în parte urmărind obţinerea de condiţii cât mai avantajoase în
asigurarea resurselor şi în plasarea resurselor proprii în cadrul pieţei. Cu unele entități

24
Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 52.

32
economice, firma se află în competiţie numai în calitate de cumpărători, în calitate de vânzători
iar cu altele în ambele situaţii.
Concurenţa propriu-zisă se desfăşoară însă între firme în calitatea lor de ofertanţi
(vânzători). Ea îmbracă forma luptei pentru cucerirea pieţei, firmele concurente străduindu-se ca
purtătorii cererii (clienţii) să le achiziţioneze produsele. Pentru atingerea acestui obiectiv, fiecare
concurent caută să satisfacă nevoile clienţilor în condiţii superioare celorlalţi ofertanţi. Aceste
condiţii sunt asigurate prin utilizarea unor mijloace de diferenţiere şi individualizare a acţiunilor
firmei în raport cu nevoile exprimate de cumpărători.
Mijloacele şi instrumentele utilizate în relaţiile de concurenţă se pot delimita în jurul celor
patru piloni ai politicii de marketing: produsul, preţul, promovarea şi distribuţia, concurenţii
apelând, fie la câte unul dintre aceste elemente, fie la o combinaţie a lor25.
b) rata de creştere a pieţei – se exprimă, de regulă, prin ritmul de evoluţie al vânzărilor;
c) gradul de saturaţie al pieţei – considerat un indicator al atractivităţii acesteia, se
calculează prin raportarea volumului vânzărilor la volumul cererii pe aceeaşi piaţă şi în aceeaşi
perioadă.
În general obiectivele firmei stabilesc ceea ce trebuie realizat în termeni de venituri, profit
şi cotă de piaţă, atingerea nivelelor prognozate dând dimensiune poziţiei strategice a firmei.
 Stă la baza calculului unor indicatori de eficienţă (profit, rata rentabilităţii,
productivitatea muncii, randamentul mijloacelor fixe, rata medie de eficiență a cheltuielilor etc.)
constituind în acelaşi timp un element esenţial în relaţia cost-volum-profit şi în determinarea
pragului de rentabilitate26. Tehnica analizei cost-volum-profit este orientată spre determinarea
punctului de echilibru (break-even point), adică a punctului în care veniturile totale şi costurile
totale aferente unui anumit volum de activitate al entității economice sunt egale, iar rezultatul
determinat ca diferenţă între aceste valori este nul. Etapa preliminară determinării punctului de
echilibru o reprezintă separarea costurilor în variabile şi fixe, recurgând la procedeul direct-
costingului27, operaţiune care nu este simplu de realizat deoarece criteriile de delimitare a
costurilor sunt uneori pur convenţionale28.
Definiţi cifra de afaceri, prezentaţi conceptele, condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească şi valenţele manageriale ale acesteia.
O analiză concludentă a cifrei de afaceri realizată de o entitate economică va cuprinde, în
mod obligatoriu, următoarele faze29:
2.1.1. Analiza evoluţiei (dinamicii) cifrei de afaceri;
2.1.2. Analiza structurii cifrei de afaceri;
2.1.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri;
2.1.4. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie/desfacere şi cererea;
2.1.5. Analiza cifrei de afaceri minime (critice);
2.1.6. Analiza consecinţelor modificării cifrei de afaceri asupra principalilor indicatori
economico-financiari ai entității economice30.

25
Florescu, C. (coordonator), Marketing, Editura Marketer, Bucureşti, 1994, pp. 59-60.
26
Bîrsan, M., Analiză economico-financiară în comerţ şi turism, Editura Universităţii “Ștefan cel Mare” din
Suceava, 2003, p. 28.
27
Metoda direct costing face parte din categoria metodelor de calculaţie de tip parţial, cunoscute şi sub denumirea
de metode limitative. La baza acestei metode stă principiul separării cheltuielilor variabile de cele fixe, în funcţie de
evoluţia cheltuielilor în raport cu variaţia volumului producţiei. Cheltuielile variabile includ, pe lângă cheltuielile
directe, cum ar fi materiile prime şi manopera directă, şi o parte din cheltuielile indirecte, şi anume cele variabile.
28
Mironiuc, M., Analiza performanţelor economico-financiare ale firmei, Editura Junimea, Iaşi, 1999, p. 216.
29
Crecană, C., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 41.
30
Buşe, L., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 144.

33
 2.1.1. Analiza evoluţiei (dinamicii) cifrei de afaceri
Analiza evoluţiei (dinamicii) în timp a cifrei de afaceri are drept obiectiv stabilirea
tendinţei de evoluţie a afacerilor firmei (creştere, stabilitate, regres) în scopul luării celor mai
potrivite decizii. Astfel, dacă cifra de afaceri este în creştere, firma trebuie să identifice noi surse
pentru finanţarea activităţii. Dacă dimpotrivă, cifra de afaceri are tendinţa de reducere, vor trebui
găsite noi pieţe de desfacere pentru produsele realizate sau serviciile prestate.
Analiza în dinamică a cifrei de afaceri, pentru o anumită perioadă de timp, se realizează pe
baza următorilor indicatori31:
a) modificarea absolută:
- cu bază fixă: ∆Ca = Can – Ca0
- cu bază în lanţ: ∆Ca = Can – Can-1
b) indici de evoluţie:
Ca n
- cu baza fixă: ICa =  100
Ca 0
Ca n
- cu baza în lanţ: ICa =  100
Ca n 1
c) rata de creştere:
Ca Ca n  Ca 0
- cu baza fixă: ∆ICa =  100 =  100 = ICa – 100
Ca 0 Ca 0
Ca Ca n  Ca n 1
- cu bază în lanţ: ∆ICa =  100 =  100 = ICa – 100
Ca n 1 Ca n 1
 Ca 
d) ritmul mediu de creştere: R =  n 1 n  1  100 .
 Ca 0 
În funcţie de mărimea şi semnul acestor modificări, se pot face aprecieri cu privire la
creşterea sau scăderea cifrei de afaceri a entității economice în perioada supusă analizei.
Deoarece cifra de afaceri este exprimată în preţuri curente, în perioadele de creştere puternică a
preţurilor (într-o economie de piaţă cu inflaţie galopantă) trebuie să fie corectată cu indicele
inflaţiei, altfel informaţiile îşi pierd mult din fiabilitate, iar concluziile analizei vor fi deformate.
De aceea se impune determinarea unei rate reale de creştere a cifrei de afaceri pe baza relaţiei:
 ICa 
∆ICareală =   1  100, în care:
 Ip 
Ip – indicele de creştere a preţurilor.
De asemenea, pe baza datelor privind evoluţia cifrei de afaceri în perioada precedentă, se
pot face prognoze privind evoluţia acesteia. În acest scop, se poate apela la tehnica extrapolării
tendinţelor utilizând o serie de funcţii statistico-matematice. Cea mai simplă este funcţia liniară
de forma:
Y = a + b  ti, în care:
Y – nivelul cifrei de afaceri;
a, b – parametrii funcţiei;
ti – timpul, reprezentat de rangul anului în cadrul seriei.
Pentru găsirea valorilor parametrilor a şi b se utilizează metoda celor mai mici pătrate,
după care se înlocuieşte variabila timp t în ecuaţia funcţiei şi se află valorile prognozate pentru
cifra de afaceri.

31
Vâlceanu, G., Robu, V., Georgescu, N., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p.
55.

34
 Exemplificare
 Pentru exemplificarea metodologiei de analiză a nivelului şi dinamicii cifrei de afaceri
la se utilizează datele din tabelul 2.1.

Tabelul nr. 2.1. Nivelul şi dinamica cifrei de afaceri

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Cifra de afaceri netă 6550803 8321115 8886228 10949660 11707210
Producţia vândută 3265835 4378244 4141539 5086796 5544074
Venituri din vânzarea mărfurilor 3278447 3942871 4744689 5862884 6163136
Venituri din subvenţii de exploatare aferente
6521 0 0 0 0
cifrei de afaceri nete
Venituri din exploatare 7067317 9393403 11326195 11643422 12050718
Venituri totale 7072923 9927767 11406552 12246771 12495301
Indicele de evoluţie a cifrei de afaceri (%) 100 127,02 106,79 123,22 106,92
Indicele de evoluţie a producţiei vândute (%) 100 134,06 94,59 122,82 108,99
Indicele de evoluţie a veniturilor din vânzarea
100 120,27 120,34 123,57 105,12
mărfurilor (%)
Ponderea cifrei de afaceri în total venituri din
92,69 88,58 78,46 94,04 97,15
exploatare (%)
Ponderea cifrei de afaceri în total venituri (%) 92,62 83,82 77,90 89,41 93,69

Interpretare
În urma analizei se observă o creştere a cifrei de afaceri cu 27,02% în anul 1 comparativ cu
anul de bază, cu 6,79% în anul 2 comparativ cu anul 1, cu 23,22% în anul 3 faţă de anul 2,
respectiv cu 6,92% în ultimul an faţă de anul precedent. Ponderea cifrei de afaceri în total
venituri de exploatare înregistrează valori foarte bune (peste 85%), mai puţin la nivelul anului 2,
când înregistrează o pondere de doar 78,46%, prezentând o tendinţă de creştere în perioada
următoare, ceea ce confirmă o realizare normală a obiectului de activitate. De asemenea şi
ponderea indicatorului în veniturile totale este corespunzătoare (peste 75%). Nivelul său permite
acoperirea cheltuielilor de exploatare şi obţinerea de profit, ceea ce reflectă validarea de către
piaţă a activităţii.
Creşterea a cifrei de afaceri în ultima perioadă de analiză se înregistrează în condiţiile
creşterii producţiei vândute cu 8,99%, ceea ce confirmă viabilitatea activităţii de bază pe piaţă,
cu efect pozitiv asupra cifrei de afaceri şi creşterii veniturilor din vânzarea mărfurilor, ca urmare
a extinderii activităţii cu caracter strict comercial, având efect pozitiv asupra indicatorului
analizat.
 Pentru exemplificarea metodologiei de analiză a cifrei de afaceri reale, se utilizează
datele din tabelul nr. 2.2.

Tabelul nr. 2.2. Evoluţia reală a cifrei de afaceri

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Cifra de afaceri netă 6550803 8321115 8886228 10949660 11707210
Indicele de evoluţie a cifrei de afaceri (%)
- cu baza fixă 100 127,02 135,65 167,15 178,71
- cu baza în lanţ 100 127,02 106,79 123,22 106,92
Rata nominală de creştere a cifrei de afaceri (%) - +27,02 +6,79 +23,22 +6,92
Rata de creştere a preţurilor (%) - +6,50 +4,80 +7,80 +5,60
Cifra de afaceri reală (corectată) 6550803 7813254 7961714 9100620 9214247
Rata reală de creştere a cifrei de afaceri (%) - +19,27 +1,90 +14,30 +1,24
Ritmul mediu de creştere a cifrei de afaceri
15,99
nominale (%)
Ritmul mediu de creştere a cifrei de afaceri reale
9,18
(%)

35
 Interpretare
În urma analizei se evidenţiază tendinţa crescătoare a cifrei de afaceri nominale. Fără a
avea în vedere evoluţia ratei inflaţiei şi implicaţiile acesteia asupra cifrei de afaceri, societatea
comercială poate fi caracterizată ca fiind dinamică, cu o poziţie bună pe piaţă şi cu perspective
de creştere şi dezvoltare. Indicele de evoluţie cu bază fixă reflectă creşteri semnificative ale
indicatorului analizat, valoarea maximă fiind atinsă în anul 4, când cifra de afaceri a crescut cu
78,71% în raport cu anul de referinţă. De asemenea, indicele de evoluţie cu baza în lanţ
sugerează creşteri moderate ale cifrei de afaceri, de la un an la altul, creşterea cea mai însemnată
fiind cea din anul 1 (+27,02%).
Luând în analiză influenţa creşterii preţului cauzată de inflaţie, se constată devansarea ratei
de creştere a preţurilor de către rata de creştere a cifrei de afaceri. De asemenea se observă faptul
că cifra de afaceri reală are o tendinţă de creştere pe întreaga perioadă analizată, înregistrând
totuşi un ritm mediu de creştere inferior celui calculat în valori nominale.

2.1.2. Analiza structurii cifrei de afaceri

Analiza structurii cifrei de afaceri pleacă de la componentele indicatorului, respectiv:
producţia vândută (Pv), venituri din vânzarea mărfurilor (Vmf) şi venituri din subvenţii de
exploatare nete (Vs):
Ca = Pv + Vmf + Vs.
Analiza structurii cifrei de afaceri se poate realiza în diverse trepte:
 pe tipuri de activităţi: în acest caz se determină contribuţia activităţilor entității
economice (producţie, prestări servicii, comerţ, turism ş.a.) la realizarea cifrei de afaceri;
Cifra de afaceri realizată de unităţile din turism este formată din: încasări din prestaţii
hoteliere, încasări din turism (intern şi internaţional), vânzări de mărfuri cu amănuntul prin
unităţile de alimentaţie publică, încasări din alte activităţi.
Structura cifrei de afaceri este diferită în funcţie de nivelul la care se face analiza. În cazul
unităţilor deţinătoare de bază materială, ponderea hotărâtoare o deţin încasările din prestaţii
hoteliere şi vânzările de mărfuri cu amănuntul. Analiza structurală se aprofundează pe fiecare
activitate în parte, după anumite criterii. Astfel, analiza încasărilor din cazare trebuie să se
extindă asupra modului de realizare a prestaţiilor respective pe forme de cazare, pe tipuri de
unităţi şi pe categorii de confort, pentru a evidenţia concordanţa cu structura cererii.
Analiza încasărilor pe forme de cazare şi tipuri de unităţi reflectă:
- contribuţia fiecărei forme de cazare (tip de unitate) la modificarea rezultatelor globale;
- modul de exploatare atât a unităţilor de bază cât şi a celor complementare, în corelaţie cu
specificul zonei turistice şi cu intensitatea circulaţiei turistice;
- diversificarea activităţii de cazare pe tipuri de unităţi în concordanţă cu solicitările
turiştilor.
Studierea încasărilor din activitatea de cazare poate fi aprofundată prin analiza acestora în
funcţie de categoria de încadrare a unităţilor (numărul de stele). O astfel de analiză permite unele
concluzii cu privire la nivelul calitativ al prestaţiilor efectuate, în funcţie de ponderea diferitelor
categorii de confort.
Vânzările de mărfuri cu amănuntul pot fi structurate pe tipuri de unităţi şi pe categorii de
încadrare a acestora. Pentru orientarea corespunzătoare a producţiei şi distribuţiei în concordanţă
cu dinamica şi structura cererii este indicată analiza vânzărilor de mărfuri prin unităţile de
alimentaţie publică pe următoarea structură:
- producţie culinară (mâncăruri, produse de patiserie-cofetărie, preparate simple);
- mărfuri vândute în starea în care au fost cumpărate.
În modificarea structurii vânzărilor se reflectă eforturile unităţilor pe linia diferenţierii
sortimentale, a îmbunătăţirii calităţii produselor în concordanţă cu exigenţele clientelei şi cu
presiunea concurenţială.
 pe grupe de produse/mărfuri: analiza efectuată în această situaţie se realizează ţinându-
se cont de nomenclatorul entității economice. Este cunoscut faptul că atunci când obiectul de

36
activitate este diversificat, importanţa produselor şi a activităţilor în realizarea cifrei de afaceri
nu este identică. Unele elemente îşi aduc o contribuţie deosebită la realizarea indicatorilor de
performanţă şi de rentabilitate, altele au o pondere nesemnificativă, dar este posibil ca tocmai
existenţa acestora să condiţioneze activitatea şi rezultatele economico-financiare ale entității
economice. Totuşi, mărimea cifrei de afaceri este condiţionată de existenţa unui nomenclator mai
diversificat, astfel încât cererea clienţilor să fie satisfăcută într-un grad cât mai mare şi să se
realizeze fidelizarea acestora. Asigurarea unei oferte diversificate constituie unul dintre criteriile
principale ale obţinerii avantajului concurenţial.
 pe tipuri de clienţi: aceşti parteneri condiţionează dimensiunea şi performanţele
activităţii oricărei entități economice.
Analiza structurală a cifrei de afaceri trebuie realizată pe trepte: secţii, categorii de clienţi,
tipuri de produse şi servicii ş.a., astfel încât să se identifice cele mai bune soluţii pentru creşterea
performanţelor entității economice.
Metodologia de diagnosticare a activităţii entității economice în funcţie de structura cifrei
de afaceri este complexă şi constă în:
a) determinarea ponderii deţinute de diferite elemente (produse, mărfuri, servicii, activităţi,
secţii etc) în totalul cifrei de afaceri, utilizându-se mărimile relative de structură:
Ca
gi = i  100 , în care:
Cat
Cai – cifra de afaceri aferentă produsului, serviciului, activităţii, secţiei i;
Cat – cifra de afaceri totală.
b) efectuarea de comparaţii ale structurii activităţii economice aferente mai multor exerciţii
financiare, caz în care se utilizează coeficientul de structură Gini-Struck:
n g i  1
2

G= , în care:
n 1
n – numărul de termeni ai seriei (numărul de produse, mărfuri, servicii, activităţi, secţii
etc);
gi – ponderea (structura) vânzărilor pe categorii de activităţi, produse, servicii, secţii etc.
Coeficientul de concentrare Gini-Struck poate lua valorile care aparţin intervalului 0;1 ,
semnificaţia acestora fiind:
 dacă G → 1, atunci în structura activităţii entității economice un număr redus de
elemente componente deţin o pondere foarte importantă în cifra de afaceri; altfel spus, gradul de
concentrare a activităţii este ridicat;
 dacă G → 0, vânzările sunt repartizate relativ uniform între categoriile de structurare a
activităţii.
În scopul adâncirii analizei se utilizează şi indicele de concentrare Herfindahl:
H =  gi
2

1 
În cazul indicelui Herfindahl, limitele de variaţie sunt incluse în intervalul  ;1 , astfel:
n 
 dacă H → 1/n, vânzările sunt repartizate în proporţii aproape egale între activităţile,
produsele sau unităţile participante la structurarea cifrei de afaceri;
 dacă H → 1, în structura activităţii entității economice, un număr redus de elemente
componente participă cu o pondere importantă la cifra de afaceri, gradul de concentrare a
activităţii fiind foarte mare.
Importanţa economică şi interpretările date rezultatelor celor doi coeficienţi sunt diferite în
funcţie de contextul şi conjunctura socio-economică. Astfel, dacă entitatea economică analizată
deţine poziţie de monopol, atunci este preferabilă situaţia în care gradul de concentrare a
activităţii este mare, deoarece nomenclatorul de produse/activităţi şi efortul investiţional pot fi
mai reduse deoarece societatea poate realiza performanţe deosebite fără o diversificare
importantă a activităţii.

37
 Dacă entitatea economică funcţionează într-un mediu concurenţial extrem de agresiv, nu se
recomandă un grad mare de concentrare, deoarece reducerea cererii pentru oferta asigurată
semnifică pierderi foarte mari prin diminuarea vânzărilor. În acest caz, se sugerează desfăşurarea
activităţii cu o repartiţie egalitară, deoarece diminuarea performanţelor pentru anumite categorii
şi nu la întreg obiectul de activitate înseamnă pierderi mai mici pentru entitatea economică
respectivă. De asemenea, structurarea activităţii trebuie să se realizeze cu prudenţă şi în corelaţie
cu fazele ciclului de viaţă (lansare, creştere, maturitate, declin). În caz contrar pot apărea
dezechilibre care vor afecta cifra de afaceri şi toţi indicatorii de performanţă şi rentabilitate. Este
foarte important faptul ca analiza structurii să se realizeze împreună cu studierea evoluţiei în
timp a cifrei de afaceri, astfel putându-se deduce dacă modificarea structurii vânzărilor a
avantajat sau nu entitatea economică din punct de vedere economic.
c) Metoda ABC (Pareto sau 20/80) este utilizată atunci când seriile sunt mari şi este
destinată în principal pentru cercetarea volumului vânzărilor pe produse/sortimente, pentru
studierea stocurilor pe sortimente, a atitudinii entității economice în raport cu clienţii şi
furnizorii. Metoda ABC este rezultatul studiului comportamentului entității economice în raport
cu clienţii efectuat pe un număr important de societăţi. Empiric s-a constatat că, în funcţie de
importanţa lor, clienţii pot fi împărţiţi în trei grupe de semnificaţie (A, B, C), astfel:
 grupa A: 10% din clienţi realizează 60% din cifra de afaceri – clienţi importanţi;
 grupa B: 30% din clienţi realizează 30% din cifra de afaceri – clienţi medii;
 grupa C: 60% din clienţi realizează 10% din cifra de afaceri – clienţi mici.
Această repartiţie a clienţilor este relevantă numai atunci când numărul lor este relativ
important şi clientela nu este omogenă (de exemplu, în cazul magazinelor de tip supermerket,
unde clientela este relativ omogenă, utilizarea metodei nu se justifică). Pe baza grupării
precedente se pot face caracterizări şi se pot desprinde concluzii despre securitatea, strategia şi
rentabilitatea entității economice.
Metoda ABC se bazează pe curba ABC, care este realizată în sistemul de axe xOy, în care
pe abscisă sunt reprezentate ponderile cumulate în numărul produselor, iar pe ordonată ponderile
cumulate în cifra de afaceri. Se ajunge la o curbă, în care se disting trei zone, cum este cea din
figura 2.1.

Ca
100%

Zona
Zona C
B

Zona
A

100% Clienţi

Sursa: Buşe, L., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 147.
Figura nr. 2.1. Curba teoretică a metodei ABC

Zona A se caracterizează prin:

- aparţine clienţilor foarte importanţi care participă preponderent la realizarea cifrei de
afaceri.
- în general, aceştia sunt clienţi fideli şi derulează contracte de valori mari cu societatea
analizată;
- deşi rentabilitatea unitară în această zonă este redusă de multe ori datorită condiţiilor
stricte impuse de clienţi, grupa A realizează cea mai mare rentabilitate (pe total) prin volumul
mare de activitate derulat;

38
 - din punctul de vedere al securităţii, această zonă este foarte riscantă, deoarece impunerea
anumitor condiţii financiare de entitatea economică ar putea conduce la pierderea unor clienţi
importanţi şi, în consecinţă, la reducerea semnificativă a cifrei de afaceri;
- puterea de negociere a entității economice în raport cu clienţii este redusă.
Zona B reprezintă o zonă de echilibru pentru entitatea economică, din punctul de vedere al
puterii de negociere şi al rentabilităţii.
Zona C se caracterizează prin:
- existenţa unui număr foarte mare de clienţi;
- valoarea redusă a comenzilor, fie datorită faptului că puterea economică a clienţilor este
redusă, fie pentru că nu sunt în marea lor majoritate clienţi fideli şi întreţin relaţii de afaceri cu
mai mulţi parteneri;
- cheltuieli de exploatare aferente facturării şi livrării comenzilor mai mari decât în zona A
datorită numărului mare de operaţiuni;
- rentabilitate minimă a entității economice datorită raportului dintre venituri şi cheltuieli,
care nu avantajează entitatea economică;
- puterea de negociere foarte mare, risc minim, însă pe ansamblu activitatea entității
economice nu este satisfăcătoare.
Practica economică demonstrează faptul că interpretarea datelor în cazul acestei metode
este diferită de la un caz la altul. În unele situaţii, entitatea economică este avantajată de
existenţa unei clientele slab diferenţiate, în alte cazuri, operarea cu o clientelă foarte importantă
poate genera efecte economice maxime.

Exemplificare
 Pentru exemplificarea metodologiei de analiză a structurii cifrei de afaceri pe tipuri de
venituri se utilizează datele din tabelul 2.3.

Tabelul nr. 2.3. Structura cifrei de afaceri pe tipuri de venituri

Structura cifrei de afaceri (%)
Indicatori
0 1 2 3 4
Cifra de afaceri netă 100 100 100 100 100
Producţia vândută 49,85 52,62 46,60 45,46 47,36
Venituri din vânzarea mărfurilor 50,15 47,38 53,40 53,54 52,64
Venituri din dobânzi înregistrate de entităţile al căror obiect de
0 0 0 0 0
activitate îl constituie leasingul
Venituri din subvenţii de exploatare 0 0 0 0 0
Sursa: Prelucrat după tabelul 2.1. Nivelul şi dinamica cifrei de afaceri

Interpretare
În cazul societăţii analizate, cifra de afaceri din activitatea de producţie şi comerţ deţin
ponderi aproximativ egale, situându-se în jurul valorii de 50%.
Se observă că, dacă în anul 0 ponderile veniturilor din vânzarea mărfurilor şi din producţia
vândută înregistrează valori aproximativ egale, în anul 1 creşte ponderea cifrei de afaceri din
producţie (52,62%), pentru ca în anii următori să se revină la situaţia din anul de bază, cu
ponderi mai mari ale cifrei de afaceri din vânzarea mărfurilor.

39
  Pentru exemplificarea metodologiei de calcul a coeficienţilor de concentrare Gini-
Struck şi de diversificare Herfindahl se utilizează datele din tabelul nr. 2.4.

Tabelul nr. 2.4. Analiza structurii cifrei de afaceri

Structura cifrei de afaceri (%)
Indicatori
0 1
Cifra de afaceri totală, din care: 100 100
- cazare 55,38 57,22
- alimentaţie 33,32 34,85
- servicii de transport 5,23 4,24
- servicii de agrement, distracţie 4,33 3,21
- servicii auxiliare 1,74 0,48

Tabelul nr. 2.5. Calculul a coeficienţilor de concentrare Gini-Struck şi de diversificare Herfindhal

Servicii de Servicii de agrement, Servicii
Cazare Alimentaţie Total
transport distracţie auxiliare
gi0 0,5538 0,3332 0,0523 0,0433 0,0174 1,00
gi02 0,3067 0,1110 0,0027 0,0019 0,0003 0,4226
gi1 0,5722 0,3485 0,0424 0,0321 0,0048 1,00
gi12 0,3274 0,1215 0,0018 0,0010 0,0000 0,4517

5  0,4226  1 1,113
G0 = = = 0,5275 H0 = 0,4226
4 4
5  0,4517  1 1,2585
G1 = = = 0,5609 H1 = 0,4517.
4 4

Interpretare
În urma analizei datelor din tabelele precedente se observă că 55,38% în perioada
precedentă, respectiv 57,22% în perioada curentă, din cifra de afaceri este rezultatul activităţii de
cazare. Din celelalte activităţi desfăşurate de societatea comercială se obţin cifre de afaceri mai
puţin semnificative, dar care contribuie la întărirea poziţiei entității economice pe piaţă şi a
imaginii sale în rândul clienţilor.
Coeficientul de concentrare Gini-Struck evidenţiază că valoarea acestuia tinde să se
apropie de limita 1, în perioada curentă, reflectând o distribuţie neuniformă a cifrei de afaceri pe
activităţile considerate şi o creştere a gradului de concentrare a entității economice spre
activitatea de cazare, care contribuie în cea mai mare proporţie la obţinerea cifrei de afaceri.
Coeficientul Herfindahl prin valoarea sa crescătoare, care tinde spre 1, evidenţiază tendinţa
de reducere a gradului de diversificare a activităţilor care generează cifră de afaceri şi creşterea
gradului de concentrare în obţinerea cifrei de afaceri, în special, spre activitatea de cazare.

2.1.3. Analiza factorială a cifrei de afaceri

Scopul analizei factoriale îl constituie determinarea aportului diferiţilor factori de influenţă
asupra modificării cifrei de afaceri, precum şi identificarea soluţiilor pentru redresarea activităţii
sau îmbunătăţirea performanţelor viitoare.
Factorii cu influenţă asupra cifrei de afaceri sunt multipli, unii cu acţiune directă, alţii cu
acţiune indirectă, unii interni, alţii externi.

40
 Sistemul de factori care influenţează predominant cifra de afaceri este prezentat în tabelul
2.6.

Tabelul nr. 2.6. Sistemul de factori care influenţează predominant cifra de afaceri
- Numărul de personal
Potenţialul de
- Calificarea personalului
resurse umane
- Nivelul productivităţii muncii
- Capacitatea de producţie
- Nivelul tehnic al mijloacelor fixe
Potenţialul tehnic - Gradul de uzură fizică şi morală
- Randamentul utilajelor
- Gradul de valorificare a resurselor materiale
Potenţialul productiv - Nivelul de organizare al producţiei şi al muncii
Factori interni - Calitatea produselor oferite
- Gradul de cunoaştere a cererii de pe piaţă
- Numărul de sortimente oferite pe piaţă
- Reţeaua de distribuţie
Potenţialul comercial - Promovarea produselor pe piaţă
- Politica de preţ
- Serviciile oferite post-vânzare
- Nivelul capitalului investit
Potenţialul financiar
- Viteza de rotaţie a capitalului investit
- Dimensiunea pieţei de desfacere
Cererea manifestată - Modificările demografice
pe piaţă - Veniturile populaţiei
- Influenţele sezoniere
- Numărul şi dimensiunea concurenţilor
Concurenţa - Avantaje ale concurenţilor (calitate, preţ)
Factori externi - Produsele noi oferite pe piaţă
- Politica fiscală promovată de guvern
- Nivelul mediu al ratei dobânzii
Mediul economic al - Cursul de schimb valutar (pentru firmele cu activitate de
firmei export)
- Rata inflaţiei
- Tendinţele pieţei de desfacere (creştere, stagnare sau regres)
Sursa: Buşe, L., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 149.

Analiza factorială a cifrei de afaceri se realizează diferenţiat, în funcţie de obiectul de

activitate al entității economice, deoarece factorii de influenţă şi relaţiile de cauzalitate sunt
specifice, existând şi modele factoriale general aplicabile.
Analiza factorială a cifrei de afaceri în cazul firmelor din comerţ se poate efectua cu
ajutorul următoarelor categorii de modele:
a) modele care exprimă corelaţia dintre cifra de afaceri şi suprafaţa reţelei comerciale
(suprafaţă comercială sau suprafaţă de vânzare)
n

∑ gi × di
i =1 Ca ∑ gi × di
Ca = S × d = S × ,d = sau d = în care:
100 S 100
S – suprafaţa comercială;
d – desfacerea medie pe m2 şi exprimă eficienţa comercială;
gi – structura suprafeţei comerciale pe grupe de mărfuri, raioane, tipuri de activităţi etc.;
di – vânzările pe m2 suprafaţă comercială, aferente structurii implicate în analiză.

41
 Exemplificare
 Pentru exemplificarea modelului factorial prezentat mai sus se consideră următorul
exemplu:

Tabelul nr. 2.7. Situaţia realizării vânzărilor

Suprafaţa Structura
Cifra de afaceri Desfacerea medie
comercială suprafeţei
Grupa de mărfuri (lei) (lei/m2)
(m2) comerciale (%)
0 1 0 1 0 1 0 1
Alimentare 834000 885000 20 20 20,0 14,82 41700 44250
Nealimentare 1044000 1451000 80 100 80,0 74,07 13050 14510
Alimentaţie publică 0 225000 0 15 0 11,11 0 15000
Total 1878000 2561000 100 135 100,0 100,0 18780 18970,37

Abaterea absolută: ΔCa = Ca1 - Ca0 = 2561000 - 1878000 =+ 683.000 lei, în care:
1. influenţa modificării suprafeţei comerciale (S):
Ca ( S )  S1  d 0  S 0  d 0  135  18780  100  18780 = + 657.300 lei
2. influenţa modificării desfacerilor medii de mărfuri ( d ) :
∑ gi × di
Ca (d )  S1  d 1  S1  d 0  2561000  2535300  + 25.700 lei, dar d =
100
2.1. influenţa modificării structurii suprafeţei comerciale pe grupe de mărfuri (gi):
n n

∑ gi1 × di0 ∑ gi0 × di0

i =1 i =1
ΔCa ( gi ) = S1 × - S1 × = 135 × 15846,08 - 2535300 = - 396.079,2 lei
100 100
2.2. influenţa modificării vânzărilor/m2 suprafaţă comercială ( d i ):
n n

∑ gi1 × di1 ∑ gi1 × di0

i =1 i =1
ΔCa (di ) = S1 × - S1 × = 2561000 – 2139220,8 = + 421.779,2 lei
100 100
Abaterea totală:
Ca  Ca ( S )  Ca ( gi)  Ca(di)  +657300-396079,2+421779,2 = +683.000 lei

Interpretare
Creşterea cifrei de afaceri s-a realizat în proporţie de 96,24% pe seama factorului extensiv
(creşterea suprafeţei comerciale). Eficiența utilizării suprafeţei comerciale (vânzarea medie/m2
suprafaţă comercială) deşi înregistrează o creştere cu 36,37% faţă de perioada de comparaţie, nu
depăşeşte decât cu 1,37% evoluţia suprafeţei comerciale (+35%) (normal era ca volumul
desfacerilor de mărfuri să devanseze procentul de creştere a suprafeţei comerciale); în plus are
influenţa mult diminuată de schimbările intervenite în distribuţia suprafeţei comerciale. Crearea
punctului de comercializare în regim de alimentaţie publică se înscrie în tendinţa modernă de
dezvoltare a comerţului însă trebuie urmărită evoluţia sa în perioadele următoare şi determinată
măsura în care influenţează favorabil creşterea desfacerilor de mărfuri la toate grupele de
mărfuri.
Influenţele negative pot fi de natură diferită (economică sau administrativă) şi punerea lor
în evidenţă (analize de mediu, printr-un diagnostic al productivităţii muncii) vor fi în măsură să
ofere soluţii de îmbunătăţire a performanţelor firmei.
b) modele utilizate pentru analiza factorială a cifrei de afaceri în cazul în care societatea
desfăşoară activitatea de comerţ la domiciliul (sediul) clienţilor – se impune aprofundarea
analizei pentru a constata oportunitatea desfăşurării unei astfel de forme de vânzare:

42
 Ca
Ca = Nc  c , c = , în care:
Nc
Nc – numărul de comenzi
c – valoarea medie a unei comenzi
În turism, cifra de afaceri se obţine din diverse activităţi: cazare, alimentaţie publică,
transport, tratament, servicii suplimentare etc.
Din activitatea de cazare, unitatea de turism obţine o mare parte din volumul încasărilor
(cifra de afaceri), dimensiunea sa depinzând de numărul de turişti.
Luând în considerare caracterul specific al activităţii desfăşurate în turism, şi modelele de
analiză a cifrei de afaceri sunt construite astfel încât să reflecte aspectele definitorii ale
domeniului (sectorului) analizat:
a) modele care exprimă corelaţia dintre cifra de afaceri şi dimensiunea circulaţiei turistice
Ca
Ca = Nt  î , î = , în care:
Nt
Nt - numărul de turişti;
î - încasarea medie pe turist.
Încasarea medie pe turist nu este suficient de edificatoare în ce priveşte mărimea
consumului turistic pe o persoană, întrucât anumite categorii de turişti au un sejur mai
îndelungat, ceea ce se va concretiza într-o încasare medie pe turist mai mare, în timp ce alte
categorii au un sejur de numai câteva zile sau chiar o zi. În acest context, modelul de mai sus, pe
a doua treaptă de analiză, devine:
Ca = Nt  S  î z , în care:
S - durata medie a sejurului;
î z - încasarea medie pe zi-turist.
Este evident faptul că cifra de afaceri va înregistra un ritm crescător atunci când factorii de
influenţă vor avea aceeaşi tendinţă. Numărul de turişti şi durata medie a sejurului sunt factorii
cantitativi care oferă o imagine asupra calităţii serviciilor prestate de unitatea de turism.
Încasarea medie pe zi-turist este factorul calitativ al modelului economic; acesta se poate
modifica sub influenţa unor factori endogeni, exogeni, direcţi şi indirecţi.
b) Dacă o unitate turistică prestează mai multe tipuri de servicii, veniturile totale se obţin
prin însumarea veniturilor aferente fiecărui serviciu:
Ca =  Ca i , în care:
Cai – cifra de afaceri din turism aferentă servicului i.
Analiza factorială presupune investigaţii suplimentare pentru fiecare element component.
c) Analiza cifrei de afaceri în turism poate fi realizată şi prin prisma factorilor care reflectă
utilizarea intensivă şi extensivă a potenţialului material disponibil. În acest sens, este operaţional
modelul:
Ca = Ls  îs , în care:
Ls – numărul de locuri serviciu;
îs – încasarea medie pe loc serviciu.
d) În turism, factorul uman, înţeles ca factor activ de producţie, are un rol esenţial, întrucât
este cel care dă forma produsului oferit consumatorului. Rolul specific al resurselor umane în
crearea produsului turistic şi implicaţiile lor în cifra de afaceri rezultă din modelul:
N Z Î
Ca  Np  t   , în care:
Np N t Z
Primul factor (Np) indică latura cantitativă a potenţialului uman, exprimată prin timpul de
muncă (numărul de salariaţi). Cel de-al doilea factor (Nt/Np) caracterizează productivitatea
muncii lucrătorilor din turism, exprimată fizic prin numărul de turişti ce revin în medie pe un
salariat. Aprecierea acestui indicator trebuie să se facă în corelaţie cu nivelul servirii, în sensul

43
că, peste o anumită limită, creşterea numărului de turişti serviţi în medie de un lucrător poate să
influenţeze nefavorabil calitatea servirii şi imaginea produsului turistic pe piaţă. Ultimii doi
factori (Z/Nt – durata medie a sejurului şi Î/Z – încasarea medie pe zi-turist) evidenţiază aspecte
legate de intensitatea consumului turistic.
Legătura cauzală dintre cifra de afaceri (vânzări) şi potenţialul uman se exprimă şi prin
relaţia:
Ca = Ns × W = L × s × z × wz , în care:
Ns = număr salariaţi;
W = productivitatea medie a muncii
L = numărul locurilor de muncă
s = coeficientul schimburilor
z = numărul de zile lucrate/schimb/loc de muncă
wz = productivitatea medie zilnică a muncii

Exemplificare
 Pentru exemplificarea legăturii cauzale dintre cifra de afaceri (vânzări) şi potenţialul
uman se consideră următorul exemplu:

Tabelul nr. 2.8. Situaţia cifrei de afaceri, a numărului de salariaţi şi a productivităţii muncii
Nr. Valori ale perioadei Modificarea Indici de
Indicatori
crt. 0 1 absolută (∆) evoluţie (%)
1 Cifra de afaceri (mii lei) (Ca) 5600 6100 + 500 108,92
2 Numărul locurilor de muncă (L) 210 120 - 90 57,14
3 Coeficientul schimburilor (s) 1 2 +1 200
4 Numărul de salariaţi (Np) 210 240 + 30 114,28
5 Numărul mediu de zile lucrate (z) 283 280 -3 98,93
Productivitatea medie a muncii:
- anuală (mii lei/salariat) ( W ) 26,67 25,42 - 1,25 95,31
6
- zilnică (lei/salariat/zi) ( wz ) 94,24 90,78 - 3,46 96,33

Abaterea absolută: ∆Ca = Ca1 – Ca0 = 6100 – 5600 = + 500 mii lei
Creşterea cifrei de afaceri cu 500 mii lei se datorează influenţei următorilor factori:
1. influenţei modificării numărului de salariaţi (Ns):
∆Ca(Np) = Np1  W0  Np 0  W0 = 6400,8 – 5600 = + 800,8 mii lei, din care pe seama:
1.1. influenţei modificării numărului locurilor de muncă (L):
∆Ca(L) = L1  s 0  W0  L0  s 0  W0 = 3200,4 – 5600 = - 2399,6 mii lei
1.2. influenţei modificării coeficientului schimburilor (s):
∆Ca(s) = L1  s1  W0  L1  s 0  W0 = 6400,8 – 3200,4 = + 3200,4 mii lei
2. influenţei evoluţiei productivităţii medii a muncii ( W ):
∆Ca( W ) = Np1  W1  Np1  W0 = 6100 – 6400,8 = - 300,8 mii lei, din care pe seama:
2.1. influenţei modificării numărului mediu de zile lucrate (z):
∆Ca(z) = Np1  z1  wz0 - Np1  z0  wz0 = 6332,94 – 6400,8 = - 67,86 mii lei
2.2. influenţei modificării productivităţii medii zilnice ( wz ):
∆Ca( Wz ) = Np1  z1  wz1 - Np1  z1  wz0 = 6100 – 6332,94 = - 232,94 mii lei
Abaterea totală:
∆Ca = ∆Ca(Np) + ∆Ca( W ) = ∆Ca(L) + ∆Ca(s) + ∆Ca( z ) + ∆Ca( Wz ) = - 2399,6 +
3200,4 – 67,86 – 232,94 = + 500 mii lei

44
 Interpretare
În urma analizei se constată o creştere a cifrei de afaceri cu 500 mii lei (+8,92%) pe fondul
creşterii numărului de salariaţi cu 30 (+14,28%), având drept consecinţă reducerea productivităţii
medii anuale a muncii cu 1,25 mii lei/salariat (- 4,69%) şi a productivităţii zilnice cu 3,46
lei/salariat/zi (ICa > INp).
Analiza factorială arată că menţinerea productivităţii muncii la nivelul de referinţă ar fi
determinat creşterea numărului de salariaţi cu 30 şi a cifrei de afaceri cu 800,8 mii lei. De
asemenea, menţinerea numărului de salariaţi la nivelul perioadei curente pe fondul reducerii
productivităţii medii anuale a muncii cu 1,25 mii lei/salariat ar fi condus la reducerea cifrei de
afaceri cu 300,8 mii lei.
Cauzele nerealizării acestui nivel potenţial al volumului vânzărilor ar putea decurge din:
 insuficienta/incorecta utilizare a forţei de muncă cu toate aspectele ce decurg de aici
referitoare la volumul costurilor acestei resurse (costul total al forţei de muncă include, potrivit
Eurostat, două componente: salarii şi alte beneficii plătite angajaţilor, precum şi cheltuieli care
nu au legatură directă cu salariile, cum ar fi contribuţiile sociale) şi influenţa în nivelul de
profitabilitate al firmei;
 utilizarea neraţională a fondului de timp de muncă (reducerea cu 3 zile a numărului de
zile lucrate/salariat);
 necorelarea politicii de personal cu evoluţia cererii pentru produsele comercializate de
firmă (insuficiente sudii de marketing);
 conjunctura externă (concurenţa, evoluţia preţurilor, pierderea unor clienţi importanţi
sau falimentul acestora, apariţia unor produse de substituţie, falimentul unui furnizor important
care asigura anumite materiale, piese, subansamble esenţiale pentru continuarea activităţii
entității economice, apariţia unor reglementări pe linia securităţii şi protecţiei mediului etc.)
 alte cauze independente de modul de utilizare al forţei de muncă, care impun, atunci
când abaterile au valori anormale, analize suplimentare.
În cazul de faţă recomandările vizează analize detaliate legate de modul de utilizare a
resurselor umane şi a fondului de timp de muncă.

e) Performanţele firmelor de turism sunt dependente şi de eforturile investiţionale de

dotare a unităţilor operative, pe de o parte cu mijloacele de muncă necesare, iar pe de altă parte
cu utilităţile corespunzătoare categoriei de confort. De aceea, cifra de afaceri poate fi analizată şi
după relaţia:
F Ca
Ca  Np   , în care:
Np F
F/Np - gradul de înzestrare tehnică a salariaţilor exprimat prin valoarea activelor fixe pe un
salariat;
Ca/F - eficienţa utilizării activelor fixe, exprimată prin cifra de afaceri la 1 leu active fixe.
f) În activitatea de cazare, cea mai importantă componentă a veniturilor din activitatea de
turism, cifra de afaceri este în funcţie directă de gradul de utilizare a capacităţii disponibile şi a
celei ocupate. În acest scop, în analiza factorială se recomandă modelul:
Lo Ca
Ca = Ld   , în care:
Ld Lo
Ld - capacitatea de cazare disponibilă (numărul locurilor de cazare disponibile);
Lo - capacitatea de cazare ocupată (numărul locurilor de cazare ocupate în perioada
analizată);
Lo
- gradul de ocupare a capacităţii disponibile (coeficientul de utilizare a capacităţii
Ld
disponibile);
Ca
- randamentul unui loc ocupat.
Lo

45
 În modelul multiplicativ prezentat, între cei trei factori de influenţă există o
proporţionalitate directă. Este subînţeles faptul că, atunci când gradul de ocupare a capacităţii
disponibile se apropie de mărimea unitară, cifra de afaceri creşte, acesta fiind scopul oricărei
unităţi turistice. Gradul de ocupare depinde de mai mulţi factori: concurenţă, sezonalitate (în
activitatea turistică are un rol esenţial), tarifele practicate, calitatea ofertei, imagine etc.
Randamentul unui loc ocupat creşte de obicei atunci când tarifele de cazare cresc. Pentru a nu
afecta gradul de ocupare a capacităţii disponibile, este necesar ca majorarea tarifelor să fie
justificată: îmbunătăţirea calităţii serviciilor oferite, suplimentarea serviciilor, modificarea
categoriei de confort (a numărului de stele, margarete), creşterea costurilor etc.
Desigur, modificarea tarifelor pe categorii de confort se încadrează în politica generală a
preţurilor. Factorul care reflectă însă direct efortul propriu al entității economice este creşterea
încasărilor din servicii suplimentare pe loc-zi, care în condiţiile unui anumit regim de tarife
reprezintă o principală cale de sporire a încasărilor unităţilor de turism.
Serviciile suplimentare sunt cele puse la dispoziţia turiştilor în afara prestaţiilor de bază
(cazare, alimentaţie publică, transport). În general, aceste servicii nu sunt cunoscute şi achitate de
turist în momentul cumpărării vacanţei, urmând să fie solicitate şi plătite în timpul sejurului.
Este știut faptul că serviciile suplimentare sunt foarte variate, cuprinzând atât servicii
gratuite cât şi contra cost (întreţinerea unor obiecte de uz personal, închirieri de materiale
sportive de agrement, rezervări de locuri la diverse manifestări culturale, aranjamente pentru
partide de vânătoare şi pescuit; servicii de ghizi-interpreţi etc.).
În vederea creşterii încasărilor, pe seama acestei categorii de servicii se impune
diversificarea lor în funcţie de categoriile de turişti, de psihologia şi obiceiurile acestora şi
totodată stabilirea unor tarife competitive care să favorizeze solicitarea lor.
Prin structura şi calitatea lor, serviciile suplimentare trebuie să asigure un sejur agreabil; de
aceea se consideră că numărul de servicii suplimentare reprezintă unul din criteriile de apreciere
a nivelului general de servire în turism.

Prezentaţi modelele factoriale care stau la baza analizei cifrei de afaceri.

2.1.4. Analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie/desfacere şi

cererea
Mărimea cifrei de afaceri este direct condiţionată, de potenţialul intern al entității
economice, materializat în capacitatea de producţie disponibilă, resursele materiale, financiare,
umane, informaţionale pe care le posedă şi, pe de altă parte, de cererea solvabilă a pieţei.
Creşterea cererii efective şi potenţiale pentru produsele/serviciile oferite motivează entitatea
economică să-şi extindă capacitatea de producţie, iar scăderea interesului consumatorilor pentru
produsele/serviciile acesteia o îndreptăţeşte să regândească şi să reproiecteze structura de
producţie, astfel încât capacitatea de producţie să fie integral utilizată, cu efecte pozitive asupra
cifrei de afaceri.
Capacitatea de producţie reflectă producţia maximă care se poate obţine într-o perioadă
dată, într-o anumită structură şi calitate, în condiţiile utilizării normale a capitalului tehnico-
productiv, potrivit unui regim de lucru eficient.
Metodologic, analiza cifrei de afaceri în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea
pieţei utilizează indicatorii de sinteză exprimaţi prin modelele următoare32:
a) gradul de utilizare a capacităţii de producţie (Guc):
Pf
Guc =  100, în care:
Cp
Pf – producţia fabricată

32
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2006, p. 77.

46
 Cp – capacitatea de producţie
Valoarea mai mică decât 100% a indicatorului evidenţiază un disponibil sau o rezervă
neutilizată de capacitate de producţie care, în cazul creşterii cererii, va putea permite sporirea
producţiei entității economice, fără angajarea unor investiţii suplimentare în noi capacităţi de
producţie.
Pentru aprecierea activităţii de cazare, în turism, se utilizează coeficientul de utilizare a
capacităţii de cazare (Cuc), calculat ca raport între capacitatea de cazare efectiv utilizată la un
moment dat sau într-o perioadă (Cu) (număr turişti, număr înnoptări, număr zile-turist) şi
capacitatea de cazare maxim disponibilă (Cd) (număr de locuri  perioada de funcţionare a
unităţii), cu relaţia:
Cu
Cuc =  100
Cd
b) gradul de satisfacere a cererii (Gsc) calculat ca raport între cifra de afaceri (Ca) şi
cererea estimată (Ce):
Ca
Gsc =  100
Ce
Atunci când, în dinamică, valoarea indicatorului tinde să se apropie de 100%, înseamnă că
sporeşte capacitatea entității economice de a satisface cererea estimată, iar tendinţa de scădere a
indicatorului este expresia imposibilităţii satisfacerii cererii, datorită unor cauze precum:
diminuarea calităţii produselor/serviciilor, apariţia unor concurenţi care posedă avantaje
competitive semnificative, scăderea cererii solvabile pentru produsele/serviciile entității
economice, schimbările intervenite în structura şi preferinţele clienţilor, impactului nefavorabil
pe care produsele/serviciile entității economice le exercită asupra mediului ambiant şi asupra
calităţii vieţii, conjunctura economică nefavorabilă etc.
c) gradul de valorificare a producţiei (Gvp) care se determină cu relaţia:
Ca
Gvp =  100.
Pf
Dacă în dinamică indicatorul tinde spre 100%, cifra de afaceri va creşte ca urmare a
preocupării entității economice de a recupera contravaloarea produselor facturate şi neîncasate şi
de a reduce stocurile de produse finite şi semifabricate, care reprezintă imobilizări de resurse
financiare ce exercită presiune asupra lichidităţii entității economice.
d) cota de piaţă a entității economice – exprimă ponderea ce revine firmei pe piaţa
produsului sau grupei de produse din care face parte.

2.2. Analiza stocurilor de marfă

Definiţie
Stocarea reprezintă un proces complementar celui de mişcare a mărfurilor ce
participă cu o pondere ridicată în structura activelor comerciale (15-30%), antrenând consumuri
de forţă de muncă, fonduri materiale şi mijloace băneşti.
Definiţie
Stocul de marfă (sk) este o formă de materializare a ofertei, compusă din
cantităţile de mărfuri aflate în verigile circulaţiei, în aşteptarea vânzării, precum şi cele aflate la
producători, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp determinată, cu
un anumit scop.
El este un element patrimonial procurat din afara unităţii sau obţinut în cadrul acesteia şi
trecut în sfera circulaţiei pentru a fi vândut în starea în care se găseşte sau în urma unor
prelucrări cu scopul de a obţine un plus de valoare sau profit.
Funcţiile procesului de stocare sunt:
a) asigurarea unei circulaţii neîntrerupte a mărfurilor;
Stocajul nu presupune o stagnare absolută pentru mărfurile respective ci favorizează
realizarea neîntreruptă a circulaţiei mărfurilor, fiind înnoite pe măsura vânzării lor.

47
 b) echilibrare a ofertei cu cererea de mărfuri;
Stocarea joacă rolul unui rezervor, pe de o parte se alimentează permanent de la furnizori,
iar pe de altă parte alimentează la rândul său, permanent consumatorii, cererea populaţiei; stocul
de mărfuri intervine în mecanismul de reglare a pieţei, dând ofertei un caracter de permanență,
dincolo de fluctuaţiile producţiei, ale comerţului sau consumului.
c) asigurarea unor posibilităţi largi de alegere a consumatorilor.
Aceste funcţii nu justifică supradimensionarea lor pentru că stocurile determină imobilizări
de capital, necesită spaţii amenajate şi dotate, cheltuieli de depozitare-păstrare, taxe de asigurare,
dobânzi pentru credite etc., amplificând efortul investiţional aferent.
Legat de stocuri, principalele probleme care se pun în faţa entităților economice se referă
la:
1. stabilirea tipurilor de stocuri ce trebuie constituite;
2. nivelul acestora.
Opţiunile pentru un tip sau altul de stoc, pentru o mărime sau alta sunt influenţate decisiv
de răspunsul la întrebarea „ce avantaje şi ce pierderi se înregistrează dacă se stochează mai mult
sau mai puţin, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp?”. Răspunsul constă în stabilirea
unui „prag optim” care asigură un echilibru al efectelor negative, respectiv pozitive specifice
unei situaţii sau alteia.

2.2.1. Categorii de stocuri

Literatura de specialitate defineşte trei categorii de stocuri:
a) stocuri active (regulatoare);
b) stocuri de siguranţă;
c) stocuri conjuncturale.
a) Stocurile active au rolul de a sincroniza procese cu ritmuri diferite, în măsură să dea
continuitate şi să asigure eficienţa exploatării. Sunt stocuri care se constituie în procesul
desfacerilor, rămân în sfera desfacerilor şi au un caracter relativ de pasivitate pentru că are loc o
permanentă schimbare a mărfurilor şi chiar dacă stocul rămâne neschimbat ca mărime,
conţinutul, structura mărfurilor este mereu alta.
Mai sunt numite şi stocuri curente, ca forma cea mai obişnuită de stoc, compus din mărfuri
care asigură necesităţile zilnice ale comerţului, vânzările dintre două aprovizionări consecutive.
Au fost identificate următoarele categorii de stocuri active:
a) după mărimea lor:
- stocuri minime;
- stocuri maxime.
Se apreciază drept stoc minim şi stoc maxim, nivelul cel mai redus şi respectiv cel mai înalt
pe care le ating stocurile în mişcarea lor, ca rezultat al desfăşurării şi interacţiunii proceselor de
intrare, stocare şi desfacere a mărfurilor.
Între aceste două limite se situează stocul mediu s  determinat în două variante:
s k min  s k max
1) media aritmetică: s  ;
2
s1 s
 s2  s3    sn2  sn1  n
2) media cronologică: s  2 2 , în care:
n 1
s1, s2, s3,…,sn-2, sn-1,sn - stocul pentru aceeaşi grupă de mărfuri în diferite momente;
n - numărul de stocuri.
b) după momentul în care sunt identificate se disting:
- stocuri iniţiale;
- stocuri finale.
Datorită faptului că stocurile finale ale unei perioade sunt stocuri iniţiale ale perioadei
următoare, o importanţă deosebită prezintă analiza stocurilor finale. Aceasta urmăreşte

48
identificarea abaterilor înregistrate de acestea, a factorilor de influenţă, a cauzelor concrete care
au generat o anumită evoluţie. Factorii care acţionează asupra mărimii şi evoluţiei stocurilor
sunt:
- natura produsului (diversitate, stabilitatea produsului în timp, frecvenţa consumului);
- fluxul intrărilor (caracteristici: cert, incert; volumul intrărilor, ritmul intrărilor, timpul de
răspuns la cererea de aprovizionare);
- procesul de stocare (numărul de forme de stocare, dotarea tehnică, capacitatea de stocare,
cunoaşterea stării stocurilor);
- costul stocării (costul de întreţinere: a localului, al stocului, costul imobilizării de capital
în stoc, costul rupturii de stoc);
- fluxul ieşirilor (caracteristici: cert, incert; ritmul ieşirilor: constant, variabil; structura
ieşirilor);
- capacitatea de acoperire a plăţilor.
Scopul analizei stocurilor finale îl constituie stabilirea operativă a cauzelor creşterii,
respectiv scăderii acestora, în vederea fundamentării riguroase a programului vânzărilor în
concordanţă cu tendinţele pieţei.
În cazul firmelor din sfera distribuţiei, cauzele creşterii stocurilor finale sunt:
1. neritmicitatea intrărilor
Nerespectarea de către furnizori a termenelor de răspuns la cererile de aprovizionare,
expedierea cu întârziere, către sfârşitul perioadei de gestiune conduc la creşterea nejustificată a
stocurilor finale şi la încetinirea rotaţiei mărfurilor. Pentru evitarea acestei situaţii se impune
urmărirea operativă a modului de realizare a intrărilor pe grupe şi sortimente, pe furnizori şi
impulsionarea acestora.
2. formarea stocului sezonier în cazul unor grupe de mărfuri la care producţia sau
consumul au caracter sezonier, în vederea asigurării continuităţii vânzărilor. Constituirea acestor
stocuri este justificată în măsura în care sunt păstrate în condiţii corespunzătoare şi au vânzarea
asigurată.
3. formarea (în sfera distribuţiei) stocului de mărfuri lent şi greu vandabil datorită
acceptării livrării în avans la mărfurile cu vânzare lentă; aprovizionării cu întârziere cu mărfuri
de sezon care nu mai au vânzarea asigurată; deficienţelor la recepţia calitativă a mărfurilor şi
pătrunderii în reţea a unor mărfuri demodate, necorespunzătoare calitativ; neefectuării în toate
cazurile şi la termenele indicate a reducerilor de preţuri; deficienţelor în asigurarea unui sistem
informaţional corespunzător cu privire la situaţia stocurilor care să permită cunoaşterea lor din
punctul de vedere al vandabilităţii etc.
4. diminuarea fluxurilor de ieşire şi devansarea lor de către fluxurile de intrare.
Cauzele scăderii stocului final sunt:
1. depăşirea fluxului intrărilor de către fluxul ieşirilor;
2. nerealizarea fluxului de intrări conform programului stabilit;
3. reducerea stocului iniţial (situaţii nefavorabile care se perpetuează).
Analiza stocurilor finale faţă de programat sau faţă de perioada precedentă nu este
suficientă pentru a face aprecieri dacă acestea se găsesc în volumul şi structura necesară realizării
volumului planificat al desfacerilor de mărfuri. Stocurile finale arată situaţia mărfurilor aflate la
un moment dat, la finele lunii sau al trimestrului în rețeaua comercială. De aceea, stocurile finale
nu sunt comparabile, din punctul de vedere al perioadei la care se referă, cu volumul total al
desfacerilor de mărfuri. Pentru ca indicatorul stoc de mărfuri să fie comparabil cu cel al
desfacerilor, el trebuie să se refere la aceeaşi perioadă de timp, scop în care se calculează stocul
mediu de mărfuri s  . Pentru calcularea s este indicat să se folosească media cronologică:
s1 s
 s2  s3    sn2  sn1  n
s 2 2 .
n 1

49
 Între stocurile medii de mărfuri, pe de o parte, şi volumul desfacerilor şi viteza de
Ca( D)  v
circulaţie, pe de altă parte, există o legătură exprimată prin relaţia s   d  v (unde
T
d exprimă desfacerile medii zilnice, iar v este viteza de circulaţie exprimată în zile, Ca(D) este
volumul total al desfacerilor, T - perioada de timp (lună, trimestru, an).
Valoarea stocului mediu se poate determina pe două nivele:
1) La nivelul entității economice, unde gama sortimentelor comercializate este foarte

mare, stocul mediu total S se determină prin însumarea volumului valoric al stocurilor medii
de la toate grupele şi sortimentele de mărfuri:
n
S  s1  s 2  s3    s n sau S   si , unde:
i 1

s1 ,, s n reprezintă stocul mediu al sortimentului 1, 2, .., n.

Având în vedere că s  d  v , relaţia de mai sus se poate exprima în două variante astfel:
n
1.1. S  d1  v1  d 2  v 2    d n  v n sau S   d i  vi , în care:
i 1

di - desfacerea medie a fiecărui sortiment;

vi - viteza de circulaţie caracteristică fiecărui sortiment de mărfuri.
n

g i  vi
1.2. S  D  V  D  i 1
, unde:
100
D - este desfacerea medie zilnică la nivelul firmei;
V - viteza medie de circulaţie la nivelul firmei;
gi - structura vânzărilor;
vi - viteza de circulaţie pe grupe de mărfuri.
Mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor se determină pentru ambele modele cu ajutorul
metodei substituirilor în lanţ, D(d ) fiind considerat factor cantitativ cu care începe substituirea.
n
1.1. S   d i  vi
i 1
n n
Abaterea absolută:  S  S1  S 0   d i 1  vi1  d i 0  vi 0 , în care:
i 1 i 1
a) influenţa modificării desfacerilor medii pe sortimente de mărfuri:
n n
 S d i    d i1  vi 0   d i 0  vi 0 ;
i 1 i 1
b) influenţa modificării vitezei medii de circulaţie pe sortimente de mărfuri:
n n
 S vi    d i1  vi1   d i1  vi 0 ;
i 1 i 1

 
Abaterea totală:  S   S d i   S vi 
1.2. S  D  V
n

g i  vi
V  i 1

100
Abaterea absolută:  S  S 1  S 0  D 1  V1  D 0  V0
a) influenţa modificării desfacerilor medii zilnice la nivelul firmei:
 S ( D )  D 1  V0  D 0  V0
b) influenţa modificării vitezei de circulaţie la nivelul firmei:
50
  S V   D 1  V1  D 1  V0 , în care:
b1)influenţa modificării structurii vânzărilor:
n n

 g i1  vi 0 g i0  vi 0
 S ( g i )  D1  i 1
 D1  i 1

100 100
b2) influenţa modificării vitezelor de circulaţie pe grupe de mărfuri:
n n

 g i1  v i1 g i1  vi 0
 S ( vi )  D 1  i 1
 D1  i 1
;
100 100
Abaterea totală: S   S D    S V    S D    S  g i    S vi 
Între stocul mediu şi volumul de activitate există o relaţie directă. De aceea, creşterea
vânzărilor (în condiţiile unei viteze medii date) duce la creşterea justificată a stocului mediu iar
creşterea vitezei medii de circulaţie duce în mod justificat la reducerea acestora.
2) La nivelul grupelor (sortimentelor) de mărfuri, analiza factorială a stocurilor medii s 
are la bază relaţia: s  d  v , unde:
d - vânzările medii zilnice pe grupe (sortimente) de mărfuri;
v - viteza de circulaţie pe grupe (sortimente) de mărfuri.
s  d v
Abaterea absolută: s  s1  s 0  d1  v1  d 0  v0 , în care:
a) influenţa modificării vânzărilor medii zilnice:

 s d  d 1  v 0  d 0  v0  v 0 d1  d 0 
b) influenţa modificărilor vitezei de circulaţie:
 sv   d1  v1  d 1  v 0  d 1 v1  v 0 

Abaterea totală:  s   s d   sv 
b) Stocul de siguranţă reprezintă limita cea mai de jos a stocului dincolo de care
continuitatea vânzărilor este în pericol. Existenţa acestui stoc este dictată de manifestarea unor
abateri de la normal: întârzierea livrărilor, modificarea cererii faţă de evoluţia sa medie etc. În
general, stocul de siguranţă are un caracter pasiv, deoarece participă la acoperirea vânzărilor
numai în situaţii de conjunctură.
Stocul de siguranţă este suplimentul de stoc care permite depăşirea nivelului de serviciu,
atins de stocul activ. “Nivelul de serviciu” (K) care măsoară gradul de satisfacere a cererii sau
probabilitatea de non-ruptură de stoc se poate determina după relaţia:
Nr. de solicitari satisfacute pe parcursul perioadei T
K
Nr. total de solicitari in perioada T
Stocul de siguranţă este cunoscut în două variante:
a) Stocul de siguranţă α necesar în condiţiile caracterului aleatoriu al cererii;
S  t  s  y

 x  x  , în care:
2

s
n
t - coeficientul de corecţie în funcţie de nivelul de serviciu (pentru o probabilitate de 95%, t
= 2, aceste informaţii se iau din tabelele repartiţiei stocurilor)
s - abaterea medie pătratică a vânzărilor efective (x) faţă de cele medii x  ;
y - raportul dintre termenul de reaprovizionare şi intervalul analizat;
n - numărul de aprovizionări.
Această relaţie se foloseşte atât pentru determinarea stocului de siguranţă cât şi pentru
optimizarea stocului mediu total.

51
 b) Stocul de siguranţă β, necesar în condiţiile neritmicităţii intrărilor de mărfuri, pentru a
preveni deficienţele generate de nerespectarea de către furnizori a clauzelor contractuale privind
cantitatea şi termenul de livrare.
Acest stoc se calculează după relaţia:

S 
ts
; s
 x  x  2

, unde:
n 1 n
s - abaterea medie pătratică a intrărilor efective (x) faţă de cele medii x  ;
n - numărul de aprovizionări.
În afară de stocurile de siguranţă, alt stoc pe care entitățile economice comerciale îl au în
vedere în organizarea activităţii lor este stocul de alarmă (alertă). Acest stoc reprezintă un
anumit nivel în evoluţia stocului curent, superior stocului de siguranţă, nivel la care se lansează o
nouă comandă de aprovizionare cu mărfuri de la furnizori. Diferenţa în plus faţă de stocul de
siguranţă este egală cu cantitatea de mărfuri necesară pentru vânzare în perioada dintre lansarea
comenzii şi primirea (inclusiv recepţionarea) mărfurilor de la furnizori. Numele acestui stoc
provine de la faptul că el are rol de avertizor, de atenţionare asupra necesităţii completării
stocurilor pentru a evita o ruptură a stocului de siguranţă.
c) Stocurile conjuncturale
Formarea unor stocuri conjuncturale este menită să valorifice eventualele oportunităţi ale
pieţei. Metodele moderne de gestiune a stocurilor fac posibilă satisfacerea oportunităţilor prin
constituirea unor stocuri conjuncturale. Astfel de stocuri sunt constituite temporar, generate fiind
de o anumită conjunctură a pieţei, pentru care constituirea unui stoc permanent ar fi nejustificată.
Prezentaţi funcţiile procesului de stocare şi cauzele creşterii, respectiv
scăderii stocurilor finale.

2.2.2. Analiza vitezei de circulaţie a mărfurilor

Definiţie
Viteza de circulaţie a mărfurilor reprezintă un important factor care
condiţionează mărimea stocului de mărfuri. Viteza de circulaţie a mărfurilor exprimă, în număr
de zile, timpul cât mărfurile rămân în medie în sfera circulaţiei mărfurilor, ca formă de stocare
până în momentul desfacerii lor către consumatori.
În mărimea acestui indicator se reflectă specificul fiecărei unităţi, condiţiile concrete în
care acţionează complexul de factori care favorizează accelerarea sau conduc la încetinirea ei. Ca
indicator de eficienţă a utilizării activelor circulante, viteza de circulaţie a mărfurilor se exprimă
prin durata în zile a unei rotaţii:
S S
V   T  , în care:
D D
S - stocul mediu;
D - vânzarea totală (cifra de afaceri);
D - vânzarea medie zilnică;
T - timpul (numărul de zile corespunzător perioadei la care se referă volumul desfacerilor
de mărfuri).
Această relaţie este folosită în analiza economică pentru a explica măsura în care volumul
vânzărilor de mărfuri şi stocul mediu influenţează asupra vitezei de circulaţie, fără a arăta însă,
dacă este normală sau exagerat de mare sau care sunt măsurile ce trebuie luate de conducerea
firmei pentru accelerarea ei, mai ales în condiţiile în care unităţile comerciale comercializează,
de regulă, o gamă variată de mărfuri, fiecare grupă înregistrând o durată în zile a unei rotaţii
(viteză de circulaţie) specifică, în funcţie de particularităţile cererii, gradul de solicitare a
mărfurilor, natura relaţiilor cu furnizorii etc.

52
 De aceea, viteza medie de circulaţie la entitățile economice este dependentă de structura
vânzărilor pe grupe sau sortimente de mărfuri (gi) şi de vitezele de circulaţie individuale (vi),
conform relaţiei:
n n
s
 g i  v i 
i 1
gi  i
di
V  i 1  .
100 100
Abaterea absolută: V  V1  V0 , în care:
a) influenţa modificării structurii vânzărilor mărfurilor:
n n

g i1  vi 0 g i0  vi 0
V  g i   i 1
 i 1

100 100
b) influenţa modificării vitezei de circulaţie pe grupe de mărfuri:
n n

 g i1  vi1 g i1  vi 0
V vi   i 1
 i 1
, din care datorită:
100 100
b1) modificării stocului mediu pe grupe de mărfuri:
n n
s i1 s i0

i 1
g i1  
d i 0 i 1
g i1 
di0
V ( s i )  
100 100
b2) modificării desfacerii medii zilnice pe grupe de mărfuri:
n n
s i1 s i1
i 1
g i1  
d i1 i 1
g i1 
di0
V (d i )  
100 100
În funcţie de datele luate în calcul şi de rezultatele obţinute se face interpretarea şi se
stabilesc măsuri în vederea prevenirii sau remedierii deficienţelor.

2.2.3. Implicaţii economico-financiare ale politicii de stocare

O politică eficientă de stocare se materializează în accelerarea rotaţiei stocurilor,
contribuind prin aceasta la îmbunătăţirea performanţelor entității economice, la diminuarea
cheltuielilor şi sporirea veniturilor acesteia. Categoriile de cheltuieli sensibile la variaţia vitezei
de circulaţie a mărfurilor sunt, în primul rând, cele ocazionate de formarea şi păstrarea stocurilor
şi cele financiare.
Orice circuit în plus al mărfurilor constituie o cale de sporire a marjei comerciale, a
profitului şi rentabilităţii, de îmbunătăţire a structurii financiare şi a capacităţii de autofinanţare a
entității economice.
Accelerarea vitezei de circulaţie a mărfurilor şi, prin aceasta, îmbunătăţirea performanţelor
entității economice necesită: studierea aprofundată a cererii, încheierea la timp a contractelor,
creşterea exigenţelor manifestate în relaţiile cu furnizorii pentru a asigura o aprovizionare ritmică
şi o gamă sortimentală care să corespundă cantitativ, calitativ şi structural cerinţelor pieţei,
optimizarea stocurilor de siguranţă prin sincronizarea fluxurilor de intrare şi ieşire, optimizarea
termenelor de aprovizionare în concordanţă cu condiţiile concrete ale fiecărei unităţi, extinderea
aprovizionării directe, promovarea formelor moderne de vânzare, folosirea eficientă a
potenţialului material şi uman al entității economice.

Concluzii
Cifra de afaceri este un indicator care reflectă creşterea economică a entității economice,
condiţionează poziţia sa strategică şi defineşte locul entității economice în raport cu concurenţii,

53
în ramura de activitate căreia îi aparţine. De asemenea, cifra de afaceri caracterizează volumul
activităţii şi performanţele firmei din următoarele considerente:
- reprezintă valoarea şi volumul desfacerilor realizate de o firmă prin exercitarea curentă a
activităţii sale profesionale;
- exprimă capacitatea efectivă a pieţei;
- stă la baza calculului unor importanţi indicatori de eficienţă;
În ceea ce priveşte stocarea, aceasta reprezintă un proces complementar celui de mişcare a
mărfurilor. Stocurile sunt cantităţi de resurse materiale sau produse finite care se acumulează în
depozitele şi magaziile agenţilor economici, firmelor etc. într-un anumit volum, pe o perioadă
determinată, cu un scop bine precizat, reprezentând rezultatul activităţii de asigurare materială şi
desfacere. Într-o altă abordare, stocurile pot fi considerate cantităţile fizice de resurse materiale,
de produse sau mărfuri, necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare (asigurare materială,
producţie, desfacere) pentru a asigura desfăşurarea continuă şi ritmică a activităţii de exploatare.
Problematica stocurilor include aspecte legate de dimensionarea, reducerea cheltuielilor de
stocare, depozitare, amplasare în teritoriu.
Gestiunea economică a stocurilor asigură alimentarea continuă a procesului de producţie
cu resurse materiale necesare, asigură existenţa acestora în depozitele agentului economic,
acumularea lor, astfel încât la primirea comenzii să se poată servi imediat secţiile de fabricaţie,
locurile de muncă, cu volumul cerut. Stocurile se formează, se completează şi se reînnoiesc în
timpul corelaţiei: asigurare materială–producţie–desfacere, deoarece, pentru un agent economic,
un stoc poate fi destinat pentru desfacere sau vânzare, iar pentru altul acesta poate fi destinat
asigurării cu resurse materiale.
Procesul de stocare influenţează activitatea economică sub două aspecte:
1. asigură desfăşurarea normală a activităţii entității economice fără ca producţia să fie
întreruptă;
2. diminuează eficienţa activităţii prin scoaterea din circuitul economic a unor cantităţi de
resurse materiale şi implicit de resurse financiare. Prin urmare, importanţa stocurilor este foarte
mare, însă cu toată această importanţă nu trebuie supra-dimensionate stocurile întrucât ele
presupun antrenarea, din partea entității economice, unor importante imobilizări de capital.
Gestiunea economică a stocurilor poate fi privită ca o constrângere, ca un compromis, între
condiţiile de exploatare şi cele financiare.

Teste de autoevaluare I

1. Cifra de afaceri totală reprezintă........………………………………………………...

…………………………………………………………………………………………..
.…..…................………………………………………………………………………...
.………………….............................................................................................................
..........................................................................................................................................
2. Funcţiile procesului de stocare sunt:
a) ……………………………………............................................................................
b) ……………………………………............................................................................
c) ……………………………………............................................................................
3. În cazul firmelor din sfera distribuţiei, cauzele creşterii stocurilor finale sunt:
a) ......................................................................................................................................
b) ......................................................................................................................................
c) ......................................................................................................................................

54
 Teste de autoevaluare II
1. Din punct de vedere conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată sub mai multe forme.
Care sunt acestea?
2. Care sunt modelele factoriale care stau la baza analizei cifrei de afaceri?
3. Care sunt funcţiile procesului de stocare?
4. Enumeraţi cauzele creşterii stocurilor finale, în cazul firmelor din sfera distribuţiei.
5. Enumeraţi cauzele scăderii stocurilor finale, în cazul firmelor din sfera distribuţiei.
6. Ce înţelegeţi prin viteza de circulaţie a mărfurilor?
7. Care sunt valenţele manageriale pe care le prezintă cifra de afaceri?
8. Care sunt limitele între care trebuie fixat preţul unui produs comercializat? Detaliaţi.
9. Prezentaţi categoriile de stocuri definite de literatura de specialitate. Detaliaţi.
10. Care sunt factorii care acţionează asupra mărimii şi evoluţiei stocurilor?

Teste de autoevaluare III

1. Presupunem că o unitate comercială realizează o valoare a cifrei de afaceri de
240.000 lei în perioada de bază (P0), 518.000 lei în perioada curentă (P1), cu un număr de
personal de 15 persoane în perioada de bază (P0) şi 20 persoane la nivelul perioadei curente
(P1). Influenţele modificării numărului de salariaţi şi a productivităţii muncii asupra
modificării cifrei de afaceri vor avea următoarele valori:
a) - 80000, -198000; b) + 80000, +198000; c) + 80000, -198000.
2. Din punct de vedere conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca:
a) cifra de afaceri totală
b) cifra de afaceri marginală
c) cifra de afaceri medie
d) cifra de afaceri minimă
e) cifra de afaceri încasată
f) cifra de afaceri critică
3. Din nomenclatorul de indicatori ce caracterizează volumul activităţii şi
performanţele firmei şi face obiectul diagnosticului economic, cifra de afaceri are evidente
valenţe manageriale din următoarele motive:
a) reprezintă valoarea şi volumul afacerilor realizate de firmă
b) dă dimensiune pieţei firmei
c) stă la baza calculului unor importanţi indicatori de eficienţă
d) cuantifică rezultatul entității economice în urma vânzărilor de mărfuri
e) reprezintă eficienţa utilizării factorilor de producţie, îndeosebi a forţei de muncă
4. Legătura cauzală care se stabileşte între vânzări şi potenţialul uman se exprimă
prin relaţia:
Ns
a) Ca = ; b) Ca = L  z  wz; c) Ca = Ns  W ; d) Ca = L  s  z  wz
W
5. Cifra de afaceri critică reprezintă:
a) acel nivel al încasărilor la care se asigură acoperirea cheltuielilor, pragul de la care firma
începe să producă profit
b) exprimă variaţia încasărilor unei firme generată de creşterea sau scăderea cu o unitate a
cantităţii vândute
c) reflectă încasarea realizată pe unitatea de produs sau serviciu
d) sumele rezultate din vânzarea de produse şi furnizarea de servicii care se înscriu în
activitatea curentă a entităţii (activităţi desfăşurate de entitate economică, ca parte integrantă a
afacerilor sale, precum şi activităţile conexe în care aceasta se angajează), după deducerea
reducerilor comerciale şi a taxei pe valoarea adăugată, precum şi a altor taxe legate direct de cifra
de afaceri

55
 e) reprezintă valoarea totală a încasărilor entității economice pentru o anumită perioadă de
timp, ca urmare a vânzărilor de produse şi mărfuri şi se poate stabili pe baza rulajului creditor al
contului 411 Clienţi, corectat cu T.V.A. aferentă

6. Pentru asigurarea unor comparaţii în timp sau între anumite firme se poate utiliza:
a) coeficientul de structură Gini-Struck
b) indicele Herfindhal
c) metoda ABC
7. Funcţiile procesului de stocare sunt:
a) asigurarea unei circulaţii neîntrerupte a mărfurilor
b) echilibrare a ofertei cu cererea de mărfuri
c) asigurarea unei posibilităţi largi de alegere a consumatorilor
8. Cauzele creşterii stocurilor finale sunt:
a) neritmicitatea intrărilor
b) formarea stocului sezonier
c) reducerea stocului iniţial
d) formarea stocului lent (greu) vandabil
9. Cauzele scăderii stocului final sunt:
a) depăşirea fluxului intrărilor de către fluxul ieşirilor
b) nerealizarea fluxului de intrări conform programului stabilit
c) reducerea stocului iniţial (situaţii nefavorabile care se perpetuează)
d) depăşirea fluxului ieşirilor de către fluxul intrărilor
e) formarea stocului lent (greu) vandabil
10. Viteza de circulaţie a mărfurilor:
a) reflectă timpul cât mărfurile rămân în medie în sfera circulaţiei, ca formă de stocare
până în momentul desfacerii lor către consumatori
b) se exprimă în zile şi se calculează ca raport între stocurile medii de mărfuri şi desfacerile
medii zilnice
c) se exprimă în zile şi se calculează ca raport între desfacerile medii zilnice şi stocurile
medii de mărfuri
d) reprezintă un nod de trafic care cuprinde mai multe puncte comerciale de mare atracţie,
fie prin însuşi volumul traficului, fie prin tradiţia sa istorică.

56
 CAPITOLUL III
ANALIZA POTENŢIALULUI UMAN ȘI A EFICIENȚEI UTILIZĂRII ACESTUIA

Motto
„Dacă ne lăsaţi banii noştri, clădirile noastre şi pieţele noastre, dar ne luaţi oamenii noştri,
societatea noastră se va prăbuşi; dar dacă luaţi toate acestea şi ne permiteţi să păstrăm oamenii
noştri, atunci putem reconstrui totul în zece ani”
Richard Depree

Conţinutul capitolului

3.1. Analiza dinamicii şi a structurii potenţialului uman

3.2. Analiza comportamentului potenţialului uman
3.3. Analiza eficienţei utilizării potenţialului uman
3.3.1. Analiza productivităţii medii şi a productivităţii marginale a muncii
3.3.2. Analiza factorială a productivităţii muncii

Competenţe specifice

După parcurgerea acestui capitol studentul va fi capabil să:

 prezinte indicatorii ce stau la baza reflectării cantitative a potenţialului uman;
 prezinte sistemul de indicatori numiţi indicatori globali ai climatului social ce
caracterizează comportamentul potenţialului uman;
 prezinte şi să calculeze coeficienţii prin intermediul cărora se determină asigurarea
firmei cu personal calificat;
 definească productivitatea şi să prezinte formele conceptuale ale acesteia;
 prezinte şi să pună în aplicare modelele factoriale ce stau la baza analizei personalului
şi a productivităţii muncii;
 prezinte principalele modalităţi de creştere ale productivităţii muncii.
Durata estimativă de parcurgere a acestui capitol este de trei ore.

Introducere
Potenţialul intern al entității economice este reprezentat de totalitatea resurselor umane,
imateriale, materiale şi financiare, pe care aceasta le poate controla şi utiliza. Resursele
combinate optim şi antrenate într-un proces de transformare crează valoare, dacă produsele şi/sau
serviciile obţinute (output-urile) au o valoare de piaţă superioară valorii resurselor consumate
(input-urile).
Managementul entității economice are responsabilitatea maximizării output-ului în
condiţiile unui nivel dat de input-uri utilizate pentru realizarea unui nivel stabilit de output, care
va genera venituri.
Potenţialul intern stă la baza fundamentării strategiei oricărei entități economice. Entitățile
economice care nu îşi corelează strategia proprie cu resursele disponibile pierd din vedere
orientarea pe termen lung şi înregistrează performanţe scăzute.
În ce priveşte forţa de muncă, aceasta este un factor de producţie tradiţional, menţionat de
economia clasică, alături de capital şi de natură (teren). În prezent, importanţa capitalului uman
în determinarea performanţelor entității economice este omnirecunoscută, resursele umane fiind

57
considerate bunul cel mai de preţ al unei entități economice, care condiţionează utilizarea
eficientă a celorlalte categorii de resurse (materiale, imateriale şi financiare).
Analiza economică a resurselor umane vizează următoarele aspecte:
 analiza dinamicii şi a structurii potenţialului uman;
 analiza comportamentului potenţialului uman;
 analiza eficienţei utilizării potenţialului uman;
 analiza reflectării eficienţei utilizării potenţialului uman asupra performanţelor
economico-financiare ale entității economice.

3.1. Analiza dinamicii şi a structurii potenţialului uman

Acest tip de analiză vizează atât latura cantitativă cât şi latura calitativă a încadrării cu
personalul necesar desfăşurării activităţii, în dinamica şi structura lui. Pentru reflectarea
cantitativă a potenţialului uman se utilizează următorii indicatori33:
a) numărul mediu scriptic de salariaţi ( Ns ), în raport cu perioada calendaristică analizată
(lună, trimestru, an), care exprimă totalul personalului existent în evidenţele entității economice,
în baza unui contract de muncă cu durată determinată sau nedeterminată, din care decurg drepturi
şi obligaţii ale părţilor semnatare. Indicatorul se calculează după relaţia:
Nsi  Ns f
Ns = ;
2
Nsf = Nsi + I – E, în care:
Nsi – numărul de salariaţi existent la începutul perioadei analizate;
Nsf – numărul de salariaţi existent la finele perioadei analizate;
I – numărul de salariaţi intraţi în cursul perioadei;
E – numărul de salariaţi plecaţi în cursul perioadei.
Dacă perioada este mai mare de o lună şi sunt variaţii mari de la o lună la alta, se
va utiliza media mediilor lunare. Pentru a stabili concluzii corecte pe baza unor
indicatori calculaţi în funcţie de numărul de personal se recomandă luarea în
considerare a numărului mediu scriptic al personalului utilizat.
b) numărul maxim de salariaţi evidenţiază limita maximă de salariaţi în care se poate
înscrie entitatea economică, ţinând seama de volumul său de activitate şi de nivelul
productivităţii muncii.
Acest indicator se calculează cu ajutorul relaţiilor:
Ns 0  Iq
Nsmax =
100
sau
Ns 0  ICa
Nsmax = , în care:
100
Ns 0 – numărul mediu scriptic de salariaţi în perioada de referinţă;
Iq, ICa – indicii volumului fizic, respectiv ai cifrei de afaceri.
c) efectivul fiscal este reprezentat de numărul total de personal care a figurat în evidenţa
entității economice într-un exerciţiu, indiferent de timpul efectiv lucrat, pentru care s-au plătit
obligaţiile fiscale de angajator şi salariaţi.
Analiza dinamicii asigurării potenţialului uman se realizează pe total personal, pe cele
două mari categorii de personal (operativ, de conducere şi administraţie) şi pe grupe de
profesiuni. Analiza presupune calculul şi interpretarea modificărilor absolute (∆ Ns ) şi relative
(∆I Ns ) ale numărului mediu scriptic de salariaţi, evidenţiindu-se astfel surplusul sau
insuficienţa de personal în raport cu perioada luată ca bază de referinţă în analiză.

33
Mironiuc, Marilena, Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2006, p. 121 şi următoarele.

58
 ∆ Ns = Ns 1 – Ns 0.
Modificarea absolută pozitivă (∆ Ns >0) reflectă un surplus de personal în raport cu
perioada de bază, situaţie considerată normală atunci când se datorează creşterii volumului de
activitate şi extinderii capacităţilor de desfacere a entității economice. Dacă acest lucru nu se
întâmplă, creşterea numărului mediu scriptic de personal se poate datora scăderii productivităţii
muncii faţă de perioada de referinţă.
Modificarea absolută negativă (∆ Ns <0) evidenţiază diminuarea numărului mediu scriptic
de personal, consecinţă a mai multor cauze. Pe de o parte, ea poate fi expresia creşterii
productivităţii muncii, ca urmare a creşterii gradului de dotare tehnică, prin reînnoirea
mijloacelor fixe de care dispune entitatea economică. Pe de altă parte, scăderea numărului mediu
scriptic de personal poate însemna fie restrângerea activităţii entității economice din cauza unor
dificultăţi cu care aceasta se confruntă în mediul economic în care operează, fie o politică
neadecvată de asigurare cu personal. Ambele situaţii exercită influenţe nefavorabile asupra
indicatorilor de performanţă ai entității economice.
Analiza structurii potenţialului uman are rolul de a verifica echilibrul structural din
entitatea economică în ceea ce priveşte: piramida vârstelor şi vechimea în muncă, categoriile de
personal, nivelul de pregătire profesională, polivalenţa personalului în raport cu nevoile curente
de personal şi cu modificările posibile ale activităţii entității economice.
Pentru acest tip de analiză se utilizează mărimile relative de structură. Astfel de mărimi
se folosesc pentru a determina:
 structura pe categorii de personal: muncitori direct productivi, indirect
productivi, de deservire generală; personal tehnic pentru producţie şi cercetare; personal de
conducere-administrativ;
 structura în funcţie de natura contractului de muncă: personal titular al unui
contract de muncă cu durată nedeterminată, pe categorii; personal titular al unui contract cu
durată determinată, pe categorii; personal titular al unui contract de muncă cu durată determinată
mai mică de 1 an, pe categorii;
 structura pe niveluri de pregătire profesională: personal cu studii
primare/profesionale; personal cu studii liceale; personal cu studii superioare (tehnice,
universitare); personal cu studii postuniversitate etc.;
 structura pe niveluri de funcţii ale entității economice: personal ocupat în
cercetare, personal de producţie, personal antrenat în activităţi de comerţ şi/sau turism; personal
cu atribuţii în domeniul resurselor umane; personal cu atribuţii în domeniul financiar-contabil;
 structura pe grupe de vârstă a personalului sub 25 ani, 26-35 ani, 36-45 ani, 46-
55 ani, peste 55 ani;
 structura după vechimea în muncă: sub 3 ani, 3-5 ani, 5-10 ani, 10-15 ani, 15-20
ani, peste 20 de ani etc.
Structura personalului după vârstă şi vechimea în muncă reflectă atât perspectivele
utilizării resurselor umane, cât şi experienţa profesională. Acest din urmă aspect este avut în
vedere frecvent considerându-se că există o anumită legătură între vechimea şi eficienţa
potenţialului de muncă, fapt infirmat însă în multe situaţii.
O structură eterogenă pe grupe de vârstă şi vechime prezintă mai multe avantaje pentru
organizaţii, și anume34:
- asigură valorificarea mai bună a experienţei celor mai în vârstă în prezenţa
dinamismului, puterii de muncă şi spiritului de iniţiativă ale celor tineri;
- diminuează şocul produs de plecarea din entitatea economică la un moment dat sau
într-o perioadă scurtă de timp a unui număr mare de persoane;
- asigură un cadru mai bun pentru rezolvarea problemelor sociale care diferă pe
categorii de vârstă;

34
Maxim, E., Diagnosticarea şi evaluarea organizaţiilor, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pp. 172-173.

59
 Se consideră că o situaţie optimă se întâlneşte atunci când ponderea persoanelor
cu vârstă între 26-50 de ani este egală cu suma ponderilor celor sub 26 de ani şi
peste 50 de ani, cu condiţia ca ultimele două ponderi să fie apropiate.
 structura personalului pe sexe.
Analiza calitativă a dimensiunii şi a structurii potenţialului uman este orientată cu
precădere spre aprecierea gradului de calificare a personalului. Strategia entității economice este
condiţionată, în mod direct, de nivelul de calificare a angajaţilor săi. Retehnologizarea
producţiei, crearea produselor noi, posibilitatea de a răspunde cerinţelor mereu mai diversificate
ale consumatorilor şi, în final, performanţele entității economice justifică niveluri înalte de
calificare, experienţă şi competenţe profesionale. În acelaşi timp, calificarea şi competenţele
personalului entității economice reprezintă o adevărată sursă de avantaj competitiv. Din aceste
raţiuni, „learning organisation”35 trebuie să constituie idealul entității economice moderne.
Analiza asigurării entității economice cu personal calificat implică examinarea structurii
personalului pe categorii şi pe niveluri de pregătire profesională şi, de asemenea, calculul şi
interpretarea unor coeficienţi, după cum urmează:
a) coeficientul calificării medii ( K m ) care se calculează ca o medie aritmetică ponderată,
după relaţiile:
n n

 ni  k i g i  ki
a1) K m  i 1
n
 100; a2) K m  i 1
, în care:
100
ni 1
i

ni – numărul de salariaţi din categoria de încadrare i;

ki – categoria de încadrare sau calificare i;
gi – structura salariaţilor pe categorii de încadrare.
Cu cât acest coeficient reflectă mărimi mai apropiate de categoria maximă de încadrare, cu
atât calificarea medie a lucrătorilor va fi mai mare. Astfel, stabilind că personalul având
calificarea superioară se încadrează în categoria 1 de salarizare, cu cât media calculată se va
apropia de 1 se poate spune că personalul se apropie de calificarea superioară. Acest coeficient
permite efectuarea unor comparaţii în timp şi spaţiu în vederea descoperirii rezervelor pentru
perfecţionarea activităţii viitoare. Este util să se stabilească, de asemenea, în ce măsură folosirea
lucrătorilor se realizează potrivit calificării lor şi dacă este asigurată concordanţa necesară între
coeficientul calificării medii ( K m ) şi gradul de complexitate al lucrărilor ( K l ).
b) coeficientul mediu de complexitate a lucrărilor ( K l ) se calculează cu relaţiile:
n n

 vi  k i g i  ki
b1) K l  i 1
n
; b2) K l  i 1
, în care:
100
v
i 1
i

vi – volumul de lucrări aferent categoriei de încadrare i (număr de ore realizate pe

categorii de încadrare a lucrărilor);
gi – structura lucrărilor pe categorii de încadrare.
Este cunoscut faptul că, în orice entitate economică trebuie să existe o corelaţie între
nivelul de calificare a personalului (competenţe disponibile) şi gradul de calificare impus de
tehnologiile de fabricaţie (competenţele cerute). În cazul în care corelaţia de mai sus nu este
îndeplinită, entitatea economică nu îşi poate realiza volumul de activitate propus sau îşi
valorifică insuficient resursele umane de care dispune. În vederea verificării acestei corelaţii, se
compară cei doi coeficienți, rezultând următoarele situaţii:

35
Organizaţia care învaţă permanent.

60
 a) K m < K l , nivelul de calificare a salariaţilor este sub nivelul de complexitate pe care îl
implică realizarea lucrărilor stabilite, cu consecinţe nefavorabile asupra productivităţii muncii,
calităţii produselor/serviciilor şi relaţiilor entității economice cu clienţii;
b) K m = K l , concordanţă deplină între nivelul de calificare şi gradul de complexitate a
lucrărilor, fiind rezultatul unei politici de personal în care formarea profesională şi programele de
training au un caracter aproape continuu; aceasta este o situaţie spre care entitățile economice
tind;
c) K m > K l , nivelul de calificare a personalului este superior gradului de complexitate
cerut de executarea lucrărilor respective, ceea ce înseamnă că potenţialul unui personal înalt
calificat nu este pe deplin utilizat, iar în cazul în care personalul este remunerat corespunzător
calificării, entitatea economică cumulează cheltuieli salariale nejustificate.
Aprecierea calificării personalului se realizează indirect cu ajutorul indicatorilor care
reflectă preocuparea entității economice pentru formarea profesională, şi anume:
a) numărul salariaţilor care au beneficiat de stagii de pregătire plătite de entitatea
economică;
b) numărul de salariaţi cărora entitatea economică a refuzat să le asigure stagii de
pregătire;
c) numărul de stagiari pe tipuri de stagii (de adaptare, de perfecţionare etc.);
d) numărul de salariaţi promovaţi într-o categorie superioară, într-un an;
e) numărul de salariaţi retrogradaţi, într-un an;
f) numărul mediu de ore de stagiu, pe categorii şi per total;
g) sumele afectate pregătirii profesionale;
h) ponderea cheltuielilor cu formarea personalului în totalul cheltuielilor cu salariile sau
în cifra de afaceri;
i) ponderea cheltuielilor cu formarea personalului de specialitate în totalul cheltuielilor
cu formarea profesională etc.
În lumea afacerilor este tot mai mult acceptată ideea, potrivit căreia „valoarea unei entități
economice tinde să depindă, în mare măsură, de cunoştinţele din capetele angajaţilor săi”36, de
profesionalismul salariaţilor dezvoltat prin cursuri de formare.

3.2. Analiza comportamentului potenţialului uman

Analiza asigurării cu resurse umane, în structura specifică fiecărei entități economice,
trebuie completată cu evaluarea comportamentului potenţialului uman, care reflectă voinţa şi
intensitatea cu care personalul entității economice îşi pune în serviciul acesteia competenţele
acumulate sau măsura în care entitatea economică poate conta pe mobilizarea efectivă a
competenţelor salariaţilor săi.
Literatura de specialitate menţionează că această analiză studiază şi cuantifică un sistem de
indicatori numiţi indicatori globali ai climatului social, din cadrul cărora fac parte indicatori ce
caracterizează:
 mobilitatea forţei de muncă;
 utilizarea timpului de muncă disponibil;
 conflictualitatea în relaţiile de muncă.
Mobilitatea personalului poate îmbrăca forma circulaţiei sau fluctuaţiei forţei de muncă,
ambele cu consecinţe asupra modificării numărului mediu scriptic de personal din entitatea
economică.
Circulaţia forţei de muncă reprezintă fenomenul de mişcare a salariaţilor, caracterizat
printr-o oarecare normalitate, provocat de cauze obiective, precum: angajări motivate de
necesitatea realizării unor obiective strategice pentru entitatea economică, recrutarea de noi
absolvenţi pentru a asigura echilibrul în ceea ce priveşte piramida vârstelor în entitatea
economică, concedieri cauzate de restrângerea activităţii, plecări de personal pentru studii de

36
Toffler, A., Puterea în mişcare, Editura Antet, 1995.

61
lungă durată, plecări pentru a crea o afacere proprie, plecări din cauze naturale (pensionare,
boală, decese etc.).
Fluctuaţia forţei de muncă nu este expresia stării de normalitate din entitatea economică,
fiind cauzată de plecările din proprie iniţiativă, fără aprobarea conducerii sau prin demisii.
Indiferent care sunt cauzele care determină fluctuaţia forţei de muncă (nemulţumirea salariaţilor
de condiţiile de muncă şi salarizare, conflictele cu managerii, concedieri datorate nerespectării
disciplinei în muncă, cauze personale nejustificate etc.), ea are efecte nedorite asupra entității
economice deoarece perturbă procesul de producţie/desfacere, imprimându-i acestuia o anumită
neritmicitate, determină cheltuieli suplimentare cu recrutarea şi formarea personalului,
diminuează productivitatea muncii, are impact negativ asupra calităţii produselor/serviciilor,
majorează costul de producţie etc.
Analiza mobilităţii personalului se realizează pe baza indicatorilor circulaţiei şi fluctuaţiei
acesteia, după cum urmează:
a) coeficientul intensităţii intrărilor (Ci) exprimă raportul procentual dintre numărul
absolut al salariaţilor intraţi în entitatea economică în cursul perioadei (I) şi numărul mediu
scriptic de salariaţi ( Ns ).
I
Ci   100
Ns
b) coeficientul intensităţii ieşirilor (Ce) caracterizează intensitatea plecării personalului şi
se stabileşte ca raport procentual între numărul total al salariaţilor plecaţi din motive justificate
din entitatea economică într-o anumită perioadă de timp (Ej) şi numărul mediu scriptic de
salariaţi din aceeaşi perioadă ( Ns ).
Ej
Ce   100
Ns
c) coeficientul circulaţiei totale (Cc) exprimă raportul procentual între numărul total al
salariaţilor intraţi şi ieşiţi din entitatea economică într-o anumită perioadă de timp (I+E) şi
numărul mediu scriptic de salariaţi din aceeaşi perioadă ( Ns ).
IE
Cc   100
Ns
d) coeficientul de fluctuaţie (Cf) calculat ca raport procentual între numărul salariaţilor
plecaţi din proprie iniţiativă şi al celor concediaţi pentru abateri disciplinare şi absenţe
nemotivate într-o anumită perioadă (F) şi numărul mediu scriptic de salariaţi din aceeaşi
perioadă ( Ns ).
F
Cf   100
Ns
Opus mobilităţii forţei de muncă este fenomenul stabilităţii personalului din entitatea
economică, pentru analiza căruia se foloseşte indicatorul:
e) gradul de stabilitate a forţei de muncă (Gs) este utilizat pentru a caracteriza stabilitatea
generală a forţei de muncă şi se calculează după modelul:
Gs = 100 – Cc.
Analiza utilizării timpului de muncă oferă informaţii privind: resursele totale de timp ale
unei perioade, modul de utilizare a timpului maxim disponibil şi cauzele utilizării lui incomplete,
pe baza următorilor indicatori:
a) fondul de timp calendaristic (Tc), exprimat în zile-om sau ore-om, se determină cu
relaţiile:
a1) Tc = Ns  360
a2) Tc = Ns  360 24
b) fondul de timp maxim disponibil (Td) se determină scăzând din fondul de timp
calendaristic (Tc) timpul aferent concediilor legale de odihnă (Tco), zilelor de repaus şi
sărbătorilor legale (Trs):
62
 Td = Tc – (Tco + Trs)
c) fondul de timp efectiv lucrat (Te) reprezintă numărul de zile-om sau ore-om efectiv
lucrate într-o perioadă de timp, indiferent dacă sunt normale sau suplimentare şi se calculează ca
diferenţă între fondul de timp maxim disponibil (Td) şi fondul de timp neutilizat (Tn)
(întreruperi totale justificate-concedii medicale, incapacitate profesională şi accidente de muncă,
lipsă de comenzi, lipsă de materii prime etc. şi nejustificate-absenteism nemotivat).
Te = Td – Tn
d) gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Gu) exprimă raportul
procentual dintre fondul de timp efectiv lucrat (Te) şi fondul de timp maxim disponibil (Td).
Te
Gu   100
Td
e) gradul de neutilizare a fondului de timp maxim disponibil (Gnu) se determină prin
intermediul raportului procentual dintre întreruperile totale justificate (Tn) şi fondul de timp
maxim disponibil (Td).
Tn
Gnu   100
Td
f) durata medie a anului în zile ( Dz ) exprimată prin intermediul raportului dintre fondul
de timp efectiv lucrat (Te) şi numărul mediu scriptic de salariaţi ( Ns ).
Te( zile  om)
Dz =
Ns
g) durata medie a zilei în ore ( Dh ) caracterizează numărul mediu de ore lucrate de un
salariat în cursul unei zile. Mărimea ei se poate calcula ca durată medie normală a zilei de lucru,
fără luarea în considerare a timpului lucrat suplimentar, prin raportarea numărului total de ore-
om efectiv lucrate în timpul normal la numărul de zile-om efectiv lucrate din acea perioadă.
Te(ore  om)
Dh =
Te( zile  om)
Analiza utilizării fondului de timp de muncă este completată cu informaţii derivate din
calculul şi interpretarea altor indicatori subsidiari: durata medie a săptămânii de lucru, pe
categorii, numărul mediu de salariaţi care lucrează în sistemul part time, numărul mediu de zile
de concediu de odihnă anual, numărul mediu de ore suplimentare lucrate săptămânal, numărul
mediu de personal care lucrează în program alternativ (zi-noapte).
Analiza comportamentului potenţialului uman se realizează prin intermediul aprecierii
gradului de conflictualitate dintre sindicate şi conducerea entității economice. Conflictualitatea
colectivă se analizează cu ajutorul indicatorilor:
a) numărul de zile de grevă (zg) se determină înmulţind durata grevei, exprimată în zile
(dg), cu numărul de grevişti (ng).
zg = dg  ng
b) coeficientul de importanţă a grevei (ki) se determină prin intermediul raportului
procentual dintre numărul de grevişti (ng) şi efectivul total de salariaţi (Ns).
ng
ki   100
Ns
c) coeficientul de localizare a grevei (kl) se determină prin intermediul raportului
procentual dintre numărul de grevişti din unitatea, departamentul sau secția x (ngx) şi numărul de
grevişti (ng).
n gx
ki   100
ng

Prezentaţi indicatorii globali ai climatului social.

63
 3.3. Analiza eficienţei utilizării potenţialului uman
Conceptul de eficienţă desemnează, în sens restrâns, relaţia stabilită între cantitatea
factorilor de producţie şi cantitatea producţiei obţinute ca urmare a utilizării acestora. În sens
larg, eficienţa se traduce în capacitatea managerilor de a utiliza cât mai raţional factorii de
producţie de care dispun, respectiv, de a obţine un volum dat al producţiei cu un minimum de
factori de producţie sau de a obţine un volum maxim al producţiei, ca urmare a utilizării unui
volum dat de factori.
Aşadar, eficienţa utilizării potenţialului uman evidenţiază performanţa factorului muncă
din entitatea economică, cu ajutorul indicatorilor de randament şi de productivitate. În practica
economică, termenul de randament este, în mod frecvent, considerat sinonim cu cel de
productivitate. În literatura de specialitate, însă, numeroşi autori susţin necesitatea evitării acestei
confuzii terminologice, deoarece cele două noţiuni sunt distincte. Astfel, randamentul exprimă
relaţia dintre producţia obţinută şi factorii folosiţi, în expresie non-monetară, adică relaţia fizico-
tehnică dintre aceste elemente. Productivitatea reflectă aceeaşi relaţie în termeni monetari, mai
exact, relaţia economică stabilită între producţia obţinută şi factorii de producţie utilizaţi.

3.3.1. Analiza productivităţii medii şi a productivităţii marginale a muncii

Definiţie
Productivitatea medie a muncii ( W ) reflectă producţia exerciţiului, valoarea
adăugată sau cifra de afaceri realizată în medie de un salariat (lucrător comercial, muncitor etc.)
sau într-o unitate de timp de muncă:
Qe(Va, Ca) Qe(Va, Ca)
W sau W 
Ns Te
Definiţie
Productivitatea marginală a muncii (Wm) exprimă eficienţa cu care este
cheltuită o unitate adiţională de forţă de muncă sau reflectă creşterea de efect (producţie
fabricată, producţie a exerciţiului, valoare adăugată, cifră de afaceri) obţinută prin utilizarea
suplimentară a unei unităţi de timp de muncă.
Qe(Va, Ca) Qe(Va, Ca)
Wm = sau Wm =
Ns Te
Într-un mod mai explicit, indicatorul arată cu cât se modifică producţia exerciţiului
(valoarea adăugată, cifra de afaceri) atunci când numărul de salariaţi sau timpul efectiv lucrat se
modifică cu o unitate. Productivitatea marginală a muncii este un indicator exprimat în mărimi
absolute. Având în vedere că indicatorii exprimaţi în mărimi relative au un grad mai mare de
expresivitate, pentru a analiza eficienţa utilizării factorului uman se calculează şi interpretează
coeficientul de elasticitate a producţiei exerciţiului (valorii adăugate sau cifrei de afaceri) în
raport cu consumul de forţă de muncă (EQe/Ns), după modelele:
Qe
Qe Qe Ns W
EQe/Ns = =  = m
Ns Ns Qe W
Ns
sau
Qe Qe  Qe0
1
 100
Qe Qe0 IQe  100
EQe/Ns = = = .
Ns Ns1  Ns 0 INs  100
 100
Ns Ns 0
Coeficientul de elasticitate explică cu cât la sută se modifică producţia exerciţiului, la o
modificare cu 1% a consumului de factor de muncă.
În concluzie, un manager raţional care doreşte utilizarea eficientă a resurselor umane va
mări consumul de forţă de muncă până când productivitatea marginală a muncii atinge nivelul
64
maxim, dar va atinge eficacitatea maximă a forţei de muncă utilizate în entitatea economică
atunci când productivitatea medie a muncii este maximă (Iqe=INs şi EQe/Ns=1).

3.3.2. Analiza factorială a productivităţii muncii

Mărimea şi dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de un ansamblu de factori,
precum: competenţele şi comportamentul salariaţilor în relaţiile de muncă; gradul de dotare
tehnică a muncii, inovaţia în tehnologiile de producţie şi în organizarea muncii; gradul de
motivare a personalului; însuşirile biologice ale salariaţilor şi factorii de natură psiho-socială;
caracteristicile pieţei forţei de muncă etc. În aceste condiţii, analiza factorială a productivităţii
muncii prezintă o importanţă deosebită pentru decidenţi şi se realizează după modelele de mai
jos:
Ca (Qv, Va)
a) productivitatea medie anuală a muncii ( W ): W =
Ns
Ca W Ca
b) productivitatea medie zilnică a muncii ( wz ): wz =  = , în care:
Te z Ns  z
z - numărul mediu de zile lucrate
Ca wz W Ca
c) productivitatea medie orară a muncii ( wh ): wh     , în
Te h z  h Ns  z  h
care:
h - numărul mediu de ore lucrate.
d) productivitatea medie a muncii pe tipuri de activităţi sau pe subdiviziuni organizatorice
n

 gi  wi
(secţii, sectoare, departamente, ateliere, ferme etc): W  i 1
, în care:
100
gi - ponderea lucrătorilor (structura timpului de muncă) pe tipuri de activităţi sau structuri
organizatorice în numărul lor total;
wi - productivitatea muncii aferentă activităţii sau subdiviziunii organizatorice analizate.
e) modele factoriale multiple
e.1.) analiza productivităţii prin prisma legăturii dintre eficienţa muncii şi gradul de
Ca F Ca
înzestrare tehnică a lucrătorilor: W    , în care:
Nop Nop F
F – valoarea mijloacelor fixe active;
F/Nop - gradul de înzestrare tehnică a lucrătorilor operativi;
Ca/F - eficienţa utilizării mijloacelor fixe active, exprimate prin cifra de afaceri la 1000 lei
mijloace fixe active.
Ca Smf Ca
e.2.) în sfera distribuţiei: W    , în care:
Nop Nop Smf
Smf/Nop - gradul de asigurare a personalului operativ cu fond de marfă;
Ca/Smf - rata de rotaţie a stocului de marfă (număr de rotaţii).
Ca T Ca
e.3.) în turism: W    , în care:
Nop Nop T
T - număr total de turişti înregistraţi într-o perioadă;
T/Nop - productivitatea fizică a muncii (număr de turişti ce revin/lucrător operativ);
Ca/T - încasarea medie pe turist.
În turism, un indicator cantitativ important fiind „numărul de zile-turist”, relația de calcul
Ca T Z Ca
a productivității este: W     ; în care:
Nop Nop T Z
Ca/Z - încasarea medie pe zi-turist.

65
 În activitatea de cazare, pe categorii de turişti (români sau străini), respectiv pe categorii de
încadrare a unităţilor operative (număr de stele), încasarea medie pe zi-turist este un indicator
n

 gi  îi
complex de forma: î  i 1
, în care:
100
gi - structura circulaţiei turistice pe categorii de unităţi sau pe categorii de turişti (români,
străini)
îi - încasarea pe categoria implicată în calcul
În activitatea de cazare, analiza se poate face folosind modelul:
Ca CD CU Ca
W     , în care:
Nop Nop CD CU
CD/Nop - productivitatea fizică exprimată prin număr de locuri de cazare ce revin în medie
pe lucrător;
CU/CD - coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare;
Ca/CU - încasarea medie pe loc de cazare;
Cuantificarea influenţelor factorilor cuprinşi în aceste sisteme funcţionale multiplicative se
poate face prin metoda substituirii valorii factorilor, sub rezerva folosirii cu prudenţă a
rezultatelor obţinute în procesul decizional.

Exemplificare
 Pentru exemplificarea metodologiei de aplicare a modelelor factoriale care stau la baza
analizei personalului şi a productivităţii muncii se consideră exemplul de mai jos:

Tabelul nr. 3.1. Nivelul şi dinamica cifrei de afaceri, a personalului şi a productivităţii muncii
Nr. Valori ale perioadei Modificarea Indici de
Indicatori
crt. 0 1 absolută evoluţie (%)
Cifra de afaceri totală (lei), din care: 155000 205000 + 50000 132,25
1 - comerţul cu amănuntul 48000 95000 + 47000 197,91
- comerţul cu ridicata 107000 110000 + 3000 102,80
Număr de salariaţi, total, din care: 28 30 +2 107,14
2 - comerţul cu amănuntul 10 15 +5 150
- comerţul cu ridicata 18 15 -3 83,33
Productivitatea medie a muncii (lei/salariat), 5535,71 6833,33 + 1297,62 123,44
din care:
3
- comerţul cu amănuntul 4800 6333,33 + 1533,33 131,94
- comerţul cu ridicata 5944,44 7333,33 + 1388,89 123,36
Structura personalului (gi) (%) 100 100 - -
4 - comerţul cu amănuntul 35,71 50,00 +14,29 -
- comerţul cu ridicata 64,29 50,00 -14,29 -

*** Pentru analiza gradului de asigurare a firmei cu personal se va utiliza următorul model
factorial:
Ca Ca
Np = = n
W
 g i  wi i 1

100
Abaterea absolută: ∆Np = Np1 – Np0 = 30 – 28 = + 2 salariaţi
Creşterea numărului de salariaţi cu 2 persoane se datorează influenţei următorilor factori:
1. influenţei evoluţiei cifrei de afaceri (Ca):
Ca1 Ca 0
∆Np(Ca) =  = 37,03 – 28 ≈ + 9 salariaţi
W0 W0

66
 2. influenţei evoluţiei productivităţii medii a muncii ( W ):
Ca1 Ca1
∆Np( W ) =  = 30 – 37,03 ≈ - 7 salariaţi, din care pe seama:
W1 W0
2.1. influenţei modificării structurii personalului (gi):
Ca1 Ca1
∆Np(gi)= n  n =
 g i1  wi 0  g i 0  wi 0
i 1 i 1

100 100
205000 205000
=  = 38,15 – 37,03 ≈ + 1
50  4800  50  5944,44 35,71  4800  64,29  5944,44
100 100
salariat.
2.2. influenţei modificării productivităţii individuale (wi):
Ca1 Ca1
∆Np(wi) = n  n = 30 – 38,15 ≈ - 8 salariaţi
 g i1  wi1  g i1  wi 0
i 1 i 1

100 100
Abaterea totală:
∆Np = ∆Np(Ca) + ∆Np( W ) = ∆Np(Ca) + ∆Np(gi) + ∆Np(wi) = 9+1–8 = +2 salariaţi.

*** Pentru analiza eficienţei utilizării forţei de muncă se utilizează următoarele modele
factoriale:
n

Ca
g i  wi
W  şi W  i 1

Np 100
Abaterea absolută: ∆ W = W 1 - W 0 = 6833,33 – 5535,71 = +1297,62 lei/salariat
Creşterea productivităţii medii a muncii cu 1297,62 lei/salariat se datorează influenţei
următorilor factori:
1. influenţei modificării numărului de salariaţi (Np)
Ca 0 Ca 0
∆ W (Np) =  = 5166,67 – 5535,71 = - 369,04 lei/salariat
Np1 Np 0
2. influenţei modificării cifrei de afaceri (Ca)
Ca1 Ca 0
∆ W (Ca) =  = 6833,33 – 5166,67 = + 1666,67 lei/salariat
Np1 Np1
Abaterea totală: ∆ W = ∆ W (Np) + ∆ W (Ca) = - 369,04 + 1666,67 = 1297,62 lei/salariat

Creşterea productivităţii medii a muncii cu 1297,62 lei/salariat se mai datorează:

1. influenţei modificării structurii personalului (gi)
n n

 g i1  wi 0
i 1
g
i 1
i0  wi 0
50  4800  50  5944,44
∆ W (gi) = - = - 5535,71 = 5372,22 –
100 100 100
5535,71 = - 163,49 lei/salariat
2. influenţei modificării productivităţii individuale (wi)
n n

 g i1  wi1
i 1
g
i 1
i1  wi 0
∆ W (wi) = - = 6833,33 – 5372,22 = + 1461,11 lei/salariat
100 100

67
 Abaterea totală: ∆ W = ∆ W (gi) + ∆ W (wi) = - 163,49 + 1461,11 = + 1297,62 lei/salariat
Interpretare
În urma analizei efectuate la nivelul firmei se constată următoarele:
1. cifra de afaceri creşte pe total cu 50000 lei (+32,25%) astfel: volumul vânzărilor din
comerţul cu amănuntul aproape se dublează (+97,91%) spre deosebire de creşterea
nesemnificativă a vânzărilor din comerţul cu ridicata (+2,80%);
2. la nivelul comerţului cu amănuntul firma promovează o politică de personal deschisă,
angajând 5 persoane (+50%) comparativ cu sectorul de comerţ cu ridicata unde numărul
persoanelor s-a redus cu 3 (-16,67%); analiza factorială demonstrează faptul că cifra de afaceri şi
structura personalului au influenţe favorabile asupra evoluţiei personalului (+9, respectiv +1
salariat) spre deosebire de productivitatea medie a muncii şi cea individuală care influenţează
negativ evoluţia indicatorul analizat (-7, respectiv -8 salariaţi).
3. productivitatea muncii creşte la nivelul firmei cu 1297,62 lei/salariat (+23,44%); la
nivelul sectorului de comerţ cu amănuntul creşterea productivităţii este semnificativă (+31,94%)
spre deosebire de sectorul de comerţ cu ridicata (+23,36%); influenţe pozitive asupra
productivităţii medii a muncii au atât cifra de afaceri (+1666,67 lei/salariat) cât şi productivitatea
la nivel de sector (+1461,11 lei/salariat); influenţe nefavorabile asupra productivităţii medii a
muncii au personalul (-369,04 lei/salariat) şi structura acestuia (-163,49 lei/salariat).
4. ritmul de creştere a cifrei de afaceri din sectorul comerţului cu amănuntul devansează
net ritmul de creştere al vânzărilor din comerţul cu ridicata; de asemenea creşterea cu doar
2,80% a vânzărilor din comerţul cu ridicata şi reducerea cu 16,67% a personalului din acest
sector ar putea însemna o restrângere a activităţii, firma reorientându-şi poziţia spre comerţul cu
amănuntul, argumentele în acest sens fiind creşterea personalului cu 50% şi a cifrei de afaceri cu
97,91%.
5. acest aspect s-ar putea datora şi unor cauze fortuite: apariţia unor noi concurenţi ce
dispun de resurse materiale, umane şi financiare superioare, reducerea bugetului aferent
reclamei, calitatea necorespunzătoare a unor produse ce a determinat schimbarea opţiunii
clienţilor şi îndreptarea acestora spre concurenţă, creşterea preţurilor la unele produse etc. În
aceste condiţii firma trebuie să-şi reorienteze rapid strategia pentru a nu-şi periclita perenitatea.

În sinteză, principalele modalităţi de creştere a productivităţii muncii sunt:

a) Introducerea progresului tehnic constituie principala cale de creştere a productivităţii
muncii, de economisire a muncii vii şi materializate în fiecare entitate economică.
În cadrul analizei se urmăreşte situaţia introducerii progresului tehnic sub toate formele
sale, precum şi a consecinţelor acestuia. În acest sens, trebuie să se studieze situaţia mecanizării,
automatizării şi cibernetizării activităţii entității economice, dotarea acestora cu maşini şi utilaje
de înalt nivel tehnic, precum şi introducerea procedeelor tehnologice avansate.
Introducerea progresului tehnic sub toate formele sale are consecinţe pozitive asupra
activităţii entităților economice, concretizată în sporirea producţiei şi a productivităţii muncii,
reducerea timpului de muncă pe unitate de produs/serviciu şi a necesarului relativ de lucrători,
reducerea costurilor de producţie/desfacere, creşterea rentabilităţii etc.
b) Promovarea metodelor moderne de management reprezintă o cale importantă de
sporire a producţiei şi a productivităţii muncii, chiar şi în condiţiile în care tehnica şi nivelul
înzestrării tehnice a muncii nu se modifică, ceea ce permite economisirea fondurilor de investiţii.
Promovarea metodelor moderne de management cuprinde trei laturi principale:
perfecţionarea metodelor de conducere, perfecţionarea managementului producţiei şi
perfecţionarea organizării muncii.
c) Creşterea calificării forţei de muncă reprezintă o altă cale importantă de sporire a
productivităţii muncii.
În cadrul analizei se studiază concordanţa dintre nivelul tehnico-organizatoric al producţiei
cu nivelul de calificare şi utilizare a forţei de muncă, măsurile întreprinse pe linia ridicării
calificării şi consecinţele acestora. De asemenea, trebuie să se urmărească în toate entitățile

68
economice ca sporirea productivităţii muncii să nu se realizeze prin creşterea efortului fizic, ci
dimpotrivă, prin reducerea lui. În această direcţie, un rol deosebit îl au măsurile de promovare
largă a progresului tehnic, de perfecţionare a managementului producţiei şi de creştere a
calificării personalului.
d) Perfecţionarea stimulării materiale a salariaţilor. În această direcţie se urmăreşte
îmbinarea stimulării materiale pentru rezultatele obţinute cu răspunderea materială pentru
daunele provocate în activitatea depusă, perfecţionarea formelor şi metodelor de salarizare, de
premiere, de participare la profit etc.
În cadrul analizei se pot studia efectele îmbunătăţirii sistemului de salarizare şi premiere
asupra utilizării timpului de lucru şi a creşterii productivităţii muncii, precum şi reflectarea lor
asupra rezultatelor economico-financiare ale fiecărei entități economice.
Definiţi productivitatea şi prezentaţi principalele modalităţi de creştere
ale acesteia.

Concluzii
Analiza asigurării şi utilizării forţei de muncă are în vedere forţa de muncă ca resursă a
cărei folosire eficientă potenţează celelalte resurse ale firmei.
Principalele probleme abordate sunt legate de:
 asigurarea firmei cu forţă de muncă - se referă la următoarele aspecte mai importante:
asigurarea firmei cu personal pe total şi pe categorii; asigurarea firmei cu personal operativ, ce
constituie principala categorie a lucrătorilor din comerţ şi turism; asigurarea firmei cu personal
calificat, ce vizează două aspecte de bază: caracterizarea situaţiei calificării la un moment dat şi
modul în care este utilizată forţa de muncă calificată;
 analiza timpului de muncă şi a comportamentului uman – se referă la aspectul
cantitativ, al utilizării unităţilor de timp, şi calitativ, al economisirii timpului cheltuit pentru
realizarea unui produs sau serviciu;
 analiza factorilor care influenţează asupra modificării numărului de lucrători;
 analiza folosirii forţei de muncă (productivităţii muncii) – ce are în vedere următoarele
aspecte: analiza situaţiei generale a productivităţii muncii; analiza factorială a productivităţii
muncii ce abordează mai multe tipuri de modele factoriale; analiza rezervelor de creştere a
productivităţii muncii (rezerve legate de promovarea progresului tehnic, rezerve legate de
promovarea managementului performant, creșterea calificării forței de muncă, perfecționarea
stimulării materiale a salariaților.

69
 Teste de autoevaluare I

1. Analiza calitativă a forţei de muncă se referă la ……………………………………….

………………………………………………………………………………………….....
..........……......…………………………………………………………………………….
.…………...……………………………………………………………………………….
.............................................................................................................................................
2. Efectul creşterii calificării forţei de muncă se concretizează în
……………………….........................................................................................................
………………………………………………………………………………………….....
……...……………………………………………………………………………………..
.…...……….........................................................................................................................
3. Principalele modalităţi de creştere a productivităţii muncii sunt:
a) .........................................................................................................................................
b) .........................................................................................................................................
c) .........................................................................................................................................
d) .........................................................................................................................................

Teste de autoevaluare II
1. Care sunt aspectele cantitative ale analizei forţei de muncă?
2. La ce se referă, conceptual, productivitatea muncii?
3. Care sunt cerinţele ce trebuie îndeplinite la recrutarea personalului comercial operativ?
4. Care sunt indicatorii utilizaţi în analiza timpului de muncă şi a comportamentului uman?
5. Care sunt indicatorii utilizaţi în analiza mobilităţii personalului?
6. Definiţi productivitatea medie şi marginală a muncii.
7. Prezentaţi modelele factoriale ce stau la baza analizei productivităţii medii a muncii
8. La ce se referă rezervele de creştere a productivităţii muncii?
9. Care este rolul analizei structurii potenţialului uman?
10. Prezentaţi consecinţele pe care le are mobilitatea personalului (circulaţia şi fluctuaţia
forţei de muncă) asupra modificării numărului mediu scriptic de personal din entitate economică.

Teste de autoevaluare III

1. În caracterizarea situaţiei generale a productivităţii muncii, se compară cu unul
din indicatorii:
a) productivitatea marginală (Wm)
b) productivitatea medie pe personal calificat
c) productivitatea medie pe personal necalificat
2. În analiza factorială a productivităţii muncii se ţine cont de următorii factori:
a) structura timpului de muncă
b) numărul de ore lucrate/zi
c) numărul total de zile lucrate de personalul operativ
3. Rezervele de creştere a productivităţii muncii se referă la aspecte legate de:
a) motivarea salariaţilor
b) modificarea productivităţii marginale
c) sezonalitatea producţiei şi consumului
d) gradul de înzestrare tehnică a lucrătorilor operativi.

70
 4. Indicatorii utilizaţi în cadrul analizei timpului de muncă şi a comportamentului
uman sunt:
a) fond de timp calendaristic
b) fond de timp maxim disponibil
c) fond de timp efectiv lucrat
d) fond de timp neutilizat
e) coeficientul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil:
5. Indicatorii utilizaţi în analiza mobilităţii personalului sunt:
a) coeficientul intensităţii intrărilor
b) coeficientul intensităţii ieşirilor
c) coeficientul mişcării totale
d) gradul de mobilitate
6. În general, productivitatea unui factor exprimă eficacitatea cu care el este folosit şi
îmbracă următoarele forme distincte:
a) productivitatea totală
b) productivitatea medie
c) productivitatea marginală
d) productivitatea critică
7. Modelele factoriale, care stau la baza analizei productivităţii, sunt următoarele:
n

Ca
 g i  wi
Q Ch
a) W  ; b) W  z  wz ; c) W  i 1
; d) W  v ; e) W  ex
Np 100 Np Vex
8. Indicatorii care caracterizează dimensiunea cantitativă a personalului sunt:
a) număr scriptic de salariaţi, care cuprinde totalitatea personalului existent în evidenţa
unităţii, în baza unui contract de muncă sau unui alt document generator de drepturi şi obligaţii
pentru ambele părţi
b) efectivul scriptic prezent la lucru, care exprimă la un moment dat, numărul personalului
prezent la lucru indiferent de timpul de lucru efectiv;
c) numărul mediu scriptic (lunar, trimestrial, anual), care caracterizează prezenţa în unitate
a personalului, în raport cu durata calendaristică a perioadei luate în calcul
d) numărul maxim de salariaţi, adică limita superioară în cadrul căreia se poate încadra
firma în funcţie de volumul de activitate şi de productivitatea muncii
e) efectivul fiscal, egal cu numărul salariaţilor care au figurat în evidenţa firmei (indiferent
de timp) şi care au primit o remunerare
9. Ca metode de perfecţionare a forţei de muncă, literatura de specialitate aminteşte:
a) rotaţia pe posturi
b) participarea la expuneri şi seminarii
c) programe de perfecţionare
d) fluctuaţia forţei de muncă
10. Analiza asigurării entității economice cu personal calificat implică examinarea
structurii personalului pe categorii şi pe niveluri de pregătire profesională şi, de asemenea,
calculul şi interpretarea unor coeficienţi, după cum urmează:
a) coeficientului calificării medii ( K m )
b) coeficientului de nomenclatură (Kn)
c) coeficientului mediu de sortiment (Ks)

71
 CAPITOLUL IV
ANALIZA CHELTUIELILOR DE CIRCULAŢIE ALE ENTITĂȚII ECONOMICE

Motto
„Nu cheltui acolo unde poţi economisi; dar nu economisi acolo unde trebuie să cheltuieşti”
Proverb Englezesc

Conţinutul capitolului

4.1. Cheltuielile entității economice - abordare sistemică, conceptuală şi practică

4.2. Analiza eficienţei cheltuielilor
4.3. Analiza efectului creşterii eficienţei cheltuielilor
4.4. Analiza factorială a cheltuielilor
4.5. Costul şi decizia strategică a entității economice

Competenţe specifice

După parcurgerea acestui capitol studentul va fi capabil să:

 precizeze criteriile de clasificare a cheltuielilor de circulaţie din comerţ;
 enumere şi să explice indicatorii specifici costurilor circulaţiei mărfurilor;
 prezinte particularităţile analizei cheltuielilor în comerţ şi turism;
 prezinte efectul reducerii cheltuielilor la 100/1000 lei cifră de afaceri;
 prezinte modelele factoriale ale indicatorului Nivelul relativ al cheltuielilor;
Durata estimativă de parcurgere a acestui capitol este de două ore.

Introducere
Activitatea economică desfăşurată de agenţii economici, indiferent de profilul lor
(productiv, de comercializare sau de prestare a serviciilor), implică consumuri de resurse
materiale, umane şi financiare, iar rentabilitatea activităţii este condiţionată de nivelul
cheltuielilor în interdependenţă, atât cu veniturile corespondente, cât şi cu capitalurile angajate.
Datorită complexelor şi variatelor laturi ale proceselor economice pe care le oglindesc,
nivelul şi structura cheltuielilor efectuate exprimă, în afara formei băneşti a valorii mijloacelor
materiale consumate şi a aportului forţei de muncă, nivelul calitativ al rezultatelor economice,
productivitatea muncii, gradul de utilizare al capacităţii de producţie şi respectiv a activelor
imobilizate în ansamblul lor, modul de asigurare cu resursele materiale şi tehnice necesare, dând
în acelaşi timp măsura rentabilităţii întregii activităţi desfăşurate de o entitate economică.
Raţionalizarea cheltuielilor efectuate de entităţile economice este calea principală de
sporire a eficienţei activităţii economice a acestora în condiţiile competiţiei funcţionale pe o piaţă
liberă care impune reguli stricte de supravieţuire. În vederea îndeplinirii acestui deziderat este
necesar să se acţioneze pentru: optimizarea consumurilor specifice de materiale, energie şi
combustibil; creşterea calificării, îndemânării şi conştiinţei profesionale a tuturor salariaţilor
precum şi folosirea în scopuri economice utile a întregului timp legal de lucru; perfecţionarea
organizatorică a realizării producţiei şi comercializării, a prestării tuturor tipurilor de servicii
solicitate de beneficiari conform normelor acceptate sau a contractelor încheiate; adoptarea unei
conduite manageriale economicoase şi eficace.

72
 4.1. Cheltuielile entității economice – abordare sistemică, conceptuală şi practică
Analiza cheltuielilor reprezintă o etapă premergătoare diagnosticării performanţelor
entității economice, deoarece facilitează înţelegerea rezultatelor sale în corelaţie directă cu
dinamica, structura şi eficienţa cheltuielilor efectuate de entitatea economică pentru desfăşurarea
activităţii economice37.
Analiza cheltuielilor entității economice este deosebit de importantă în activitatea de
gestiune şi control, deoarece evidenţiază modul în care sunt utilizate resursele (materiale, umane,
financiare) şi impactul alocării acestora asupra performanţelor entității economice.
Optimizarea nivelului costurilor şi chiar reducerea lor, acolo unde este posibil, fără a afecta
calitatea produselor/serviciilor şi condiţiile de desfăşurare a activităţii, reprezintă obiective
prioritare ale managementului firmelor. Prin urmare, sunt necesare cunoaşterea şi analiza
principalelor categorii de cheltuieli şi costuri.
Conform reglementărilor contabile în vigoare, cheltuielile reprezintă diminuări ale
beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub formă de ieşiri sau
scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale
capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari.
Definiţia cheltuielilor include două tipuri de cheltuieli, şi anume:
 cheltuieli apărute în cursul activităţilor curente, precum costul vânzărilor, salariile,
amortizarea, care corespund, de obicei, unor ieşiri sau diminuări ale valorii activelor;
 pierderi, care reprezintă diminuări ale beneficiilor economice şi pot fi: realizate
(rezultate din dezastre sau din ieşirea activelor pe termen lung) sau nerealizate (rezultate din
deprecierea monedei naţionale în cazul unor datorii în valută).
Costul reprezintă totalitatea consumurilor de resurse pe care le efectuează entitatea
economică pentru realizarea unei unităţi de produs/serviciu, în expresie monetară. Costul este un
instrument important în gestiunea entității economice, având rolul de informare a managerilor
asupra activităţii desfăşurate, cât şi de identificare a unor direcţii strategice de acţiune în
activitatea viitoare.
Ţinând seama de utilitatea cunoaşterii diferitelor categorii de cheltuieli şi fără a fi
prezentată exhaustiv, clasificarea cheltuielilor include următoarele tipuri de cheltuieli:
1. Grupate după natura lor, aşa cum sunt regăsite în Contul de profit şi pierdere:
a) cheltuieli de exploatare
b) cheltuieli financiare
2. Grupate după comportamentul lor faţă de volumul producţiei:
a) cheltuieli variabile, care sunt dependente de volumul de activitate şi conţin: cheltuieli cu
materii prime şi materiale aferente obţinerii producţiei, cheltuieli cu salariile personalului
productiv, cheltuieli cu servicii şi lucrări prestate de terţi cu scopul obţinerii producţiei etc.
b) cheltuieli fixe, al căror nivel este constant, pe termen limitat, în raport cu volumul de
activitate, dar dependent de capacitatea de producţie şi distribuţie (valoarea mijloacelor fixe de
care dispune entitatea economică); cheltuielile fixe sunt formate, în principal, din amortizare şi
alte cheltuieli indirecte cu caracter fix (materiale, salariale).
3. Grupate după modul de identificare şi repartizare pe produs:
a) cheltuieli, respectiv costuri directe, afectate nemijlocit pentru realizarea unui produs sau
pentru activitatea unei unităţi operaţionale (consumuri de materii prime, materiale, salarii pentru
personalul direct productiv etc.);
b) cheltuieli, respectiv, costuri indirecte, efectuate la nivelul întregii producţii şi repartizate
pe produs cu ajutorul unor criterii de repartiţie (cheltuieli de întreţinere şi reparaţii, salariile
personalului TESA, energie, apă, amortizare etc.).
4. Grupate după conţinutul lor, avem:
a) cheltuieli materiale, care cuprind consumuri de resurse materiale şi amortizarea
mijloacelor fixe;

37
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2006, p. 189.

73
 b) cheltuieli cu salariile şi aferente utilizării personalului (asigurări şi protecţie socială).
5. Grupate după incidenţa asupra fluxurilor de trezorerie:
a) cheltuieli monetare, respectiv plătite sau plătibile;
b) cheltuieli nemonetare sau calculate (amortizările sau provizioanele).
Urmărind tipologia enumerată mai sus, se observă cât de vastă este problematica
cheltuielilor entității economice. Problematica capătă dimensiuni impresionante aând în vedere
că o serie de costuri, respectiv cheltuieli este necontrolabilă şi o altă categorie o reprezintă
costurile discreţionare sau ascunse. În categoria costurilor necontrolabile intră cele de natură
fiscală şi nu numai, iar în categoria celor discreţionare se pot menţiona pierderea ocaziei de a
câştiga mai mult (cost de oportunitate), impactul publicităţii asupra vânzărilor, respectiv
pierderea imaginii în rândul consumatorilor.
Un aspect important de urmărit în analiza costurilor firmei este evoluţia acestora. În teoria
economică, privind acest aspect, s-a conturat conceptul de curbă de experienţă a costurilor.
Conform acestei teorii, entitatea economică realizează economii pe seama costurilor variabile o
dată cu trecerea timpului, respectiv cu apropierea sau chiar atingerea fazei de maturitate a
activităţii, deoarece angajaţii capătă experienţă în domeniu, reuşind, prin achiziţionarea celor mai
importante mijloace în domeniu, să-şi îmbunătăţească rezultatul muncii, prin urmare, să crească
performanţele financiare la nivelui firmei.
Privite în timp, costurile totale se micşorează lent sau rămân constante pentru cifre de
afaceri foarte mari, în timp ce costul unitar se diminuează rapid într-o primă fază, după care
rămâne relativ constant. Factorii responsabili vor fi mereu preocupaţi pentru reducerea relativă a
costurilor, motiv pentru care trebuie să abordeze problematica costurilor utilizând o serie de
instrumente şi metode specifice analizei economice.

4.2. Analiza eficienţei cheltuielilor

Asigurarea permanentă a eficienţei cheltuielilor este o condiţie pentru creşterea pe termen
lung a performanţelor entității economice.
Costurile comerţului se exprimă prin intermediul unor indicatori specifici care permit
aprecierea mărimii lor atât în mod absolut cât şi relativ. Ei sunt proprii atât pentru activitatea de
ansamblu a comerţului, a unei ramuri sau entităţi economice, cât şi pentru fiecare grupă de
cheltuieli.
Aceşti indicatori sunt:
a) volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie (Ch), ce reprezintă suma cheltuielilor
conform programului sau conform documentelor de raportare, generalizare şi de evidenţă
analitică a contabilităţii;
b) nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie (Nch) care exprimă mărimea cheltuielilor în
raport cu volumul activităţii economice (desfacerilor) şi se calculează ca raport între volumul
absolut al cheltuielilor (Ch) şi volumul desfacerilor (Ca), cu relaţia:
Ch
Nch   100(1000) - este un indicator calitativ al activităţii economice, expresie parţială
Ca
a eficienţei acesteia, exprimând cheltuielile necesare pentru desfacerea a 100 sau 1000 lei marfă.
Se calculează pentru comerţul cu amănuntul, cu ridicata, pe entități economice şi pe total comerţ.
Pentru a reflecta eficienţa, valoarea indicatorului trebuie să fie mai mică decât 100 (1000),
respectiv pentru a realiza 100 (1000) lei cifră de afaceri, cheltuielile totale necesare trebuie să fie
mai mici decât 100 (1000) lei.
c) cuantumul reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie (Q), obţinut
prin diferenţa dintre nivelul curent şi cel de referinţă:
Q  Nch1  Nch0
Indicatorul reflectă creşterea eficienţei atunci când valoarea sa este negativă (Q<0 sau
Nch1<Nch0), ceea ce se poate explica prin creşterea mai rapidă a cifrei de afaceri comparativ cu
cheltuielile totale (ICa>ICh), în perioada analizată. Situaţia inversă reflectă diminuarea eficienţei

74
cheltuielilor, respectiv valoarea pozitivă a indicatorului (Q>0 sau Nch1>Nch0), ca urmare a
creşterii într-un ritm mai rapid a cheltuielilor totale comparativ cu cifra de afaceri (ICh >ICa).
d) ritmul reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie (R), exprimă
mărimea procentuală a reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor în dinamică şi faţă de
bugetul de venituri şi cheltuieli (B.V.C.) şi se calculează cu relaţia:
Q Nch1  Nch0 Nch1
R  100 =  100 =  100  100
Nch0 Nch0 Nch0
Indicatorul reflectă creşterea eficienţei atunci când valoarea sa este negativă (R<0), ca
urmare a faptului că Nch1<Nch0, respectiv diminuarea eficienţei cheltuielilor atunci când
indicatorul analizat are valoarea pozitivă (R>0), ca urmare a faptului că Nch1>Nch0.
e) suma economiilor obţinute din reducerea cheltuielilor de circulaţie (E), care reflectă
efectul economic al reducerii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie. Se calculează cu
relaţia:
Ca  Q
E , unde:
100
Ca - desfaceri de mărfuri aferente perioadei pentru care s-a calculat Q.
Sursele de date pentru calculul indicatorilor sunt: bugetul de venituri şi cheltuieli al
entității economice, notele explicative la situaţiile financiare anuale, contabilitatea sintetică şi
analitică a cheltuielilor de circulaţie.
În consecinţă, pentru creşterea eficienţei cheltuielilor totale, managerul entității economice
trebuie să promoveze măsuri care să aibă drept rezultat creşterea mai rapidă a cifrei de afaceri
(veniturilor) comparativ cu cheltuielile totale, ca de exemplu: o mai bună utilizare a capacităţilor
comerciale existente, alegerea unor clienţi cu cerere stabilă, comercializarea unor
produse/servicii cu un cost scăzut de achiziţie, creşterea atenţiei acordate calităţii produselor
achiziţionate de la furnizorii aflaţi în concurenţă directă, pentru achiziţionarea acelor produse în
condiţii avantajoase de preţ, creşterea productivităţii muncii, realizarea de investiţii în tehnologii
performante etc.
Prezentaţi indicatorii specifici care permit aprecierea mărimii costurilor
comerţului.

4.3. Analiza efectului creşterii eficienţei cheltuielilor

Pentru a reflecta eficienţa, aşa cum s-a precizat şi mai sus, indicatorul Nch trebuie să
înregistreze valori mai mici decât 100 (1000) lei. Numai astfel este posibil ca din 100 (1000) lei
cifră de afaceri realizată să fie acoperite cheltuielile ocazionate de obţinerea lor şi să se realizeze
o economie (reducere) de cheltuieli (R=1000-Nch), care reprezintă de fapt beneficiul obţinut la
1000 lei cifră de afaceri (venituri). Economia (reducerea) de cheltuieli se poate determina pe
ansamblul veniturilor şi cheltuielilor sau pe categorii de venituri şi cheltuieli. Cu cât economia
(reducerea) de cheltuieli este mai mare, cu atât beneficiul va fi mai mare. Astfel, în funcţie de
valorile indicatorului Nch se identifică următoarele situaţii38:
a) Nch<1000 → 1000 – Nch = R: entitatea economică înregistrează beneficii la 1000 lei
cifră de afaceri (venituri);
b) Nch=1000 → 1000 – Nch = 0: entitatea economică se află în punctul de echilibru, din
cifra de afaceri realizată îşi acoperă integral cheltuielile şi nu înregistrează beneficii sau pierderi;
c) Nch>1000 → 1000 – Nch = - R: entitatea economică nu poate acoperi din cifra de
afaceri (venituri) realizată cheltuielile ocazionate de obţinerea ei şi înregistrează pierderi la 1000
lei cifră de afaceri (venituri).
Efectul creșterii eficienței cheltuielilor totale la 1000 lei cifră de afaceri (venituri) se
concretizează în beneficiul aferent cifrei de afaceri (veniturilor totale) obţinută din activitatea

38
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2006, p. 205.

75
entității economice şi poate fi determinat aplicând regula de trei simplă, potrivit modelului
următor:
1000 lei venituri............................................................R=1000 – Nch
Vt...................................................................................B=?
În consecinţă, efectul creşterii eficienţei cheltuielilor totale la 1000 lei cifră de afaceri
(venituri) (B) este:
Vt
B=  (1000  Nch)
1000
Corespunzător acestui model de analiză, majorarea beneficului (∆B>0) este consecinţa
creşterii economiei (reducerii) de cheltuieli, respectiv a sporirii eficienţei cheltuielilor totale la
1000 lei venituri totale (∆Nch<0) şi efectul sporirii veniturilor totale (∆Vt>0).
Prin analogie, efectul creşterii eficienţei cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri (B) este:
Ca
B=  (1000  Nch)
1000
Creşterea eficienţei cheltuielilor aferente cifrei de afaceri (∆Nch<0) ca şi majorarea cifrei
de afaceri (∆Ca>0) antrenează evoluţia favorabilă a beneficiului (∆B>0).

4.4. Analiza factorială a cheltuielilor

Abordarea factorială a cheltuielilor are ca obiectiv pe lângă determinarea abaterilor faţă de
o anumită bază de comparaţie, explicarea lor prin prisma factorilor de influenţă şi a cauzelor
acţiunii lor şi identificarea rezervelor de optimizare a consumului de resurse, pe total sau pe
anumite structuri de cheltuieli implicate în calcul.
Indicatorul reprezentativ pentru care se realizează analiza factorială este Nivelul relativ al
cheltuielilor (Nch) care este calculat în următoarele variante:
Ch
1. Nch   100 (1000);
Ca
n

 gi  nchi
2. Nch  i 1
, în care:
100
gi - structura cifrei de afaceri pe centre de cost (activităţi, sectoare etc.)
nchi - nivelul relativ al cheltuielilor pe activităţi, sectoare etc.
3. Ştiind că Nch = Nchv + Nchf, relaţia de calcul devine:

 gi  nchvi Chf
Nch  i 1

 100 , în care:
100 Ca
Nchv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile;
Nchf – nivelul relativ al cheltuielilor fixe.
Exemplificare
 Pentru exemplificarea metodologiei de aplicare a modelelor factoriale prezentate se
consideră următoarele date ipotetice:

Tabelul nr. 4.1. Nivelul relativ al cheltuielilor

Cifra de afaceri Structura cifrei Cheltuieli Nivelul relativ al
Activitate (mii lei) de afaceri (%) (mii lei) cheltuielilor (%)
0 1 0 1 0 1 0 1
Hotel 3830,7 5778,1 62,0 63,4 1857,9 2773,5 48,5 48
Restaurant 2038,9 2881,4 33,0 31,62 1447,6 2074,6 71 72
Bar 308,9 453,3 5,0 4,98 216,2 312,8 70 69
Total 6178,5 9112,8 100,0 100,0 3521,7 5160,9 57 56,63

76
 Ch
a) Nch   100
Ca
Abaterea absolută: Δ Nch = Nch1- Nch0 = 56,63 – 57 = -0,37%, în care:
1. influenţa modificării volumului total al cheltuielilor:
Ch Ch
Nch(Ch)  1  100  0  100  83,52  57  26,52%
Ca0 Ca0
2. influenţa modificării volumului desfacerilor:
Ch Ch
Nch(Ca )  1  100  1  100  56,63  83,52  26,89%
Ca1 Ca 0
Abaterea totală: Nch  Nch(Ch)  Nch(Ca )  26,52  26,89  0,37%
n

 gi  nchi
b) Nch  i 1

100
Abaterea absolută: ΔNch = Nch1 - Nch0 = -0,37%, în care:
1. influenţa modificării structurii desfacerilor:
n n

 gi1  nchi0  gi 0  nchi0

63,4  48,5  31,62  71  4,98  70
Nch( gi )  i 1
 i 1
  57 
100 100 100
3074,9  2245,02  348,6
  57  56,68  57  0,32 %
100
2. influenţa modificării nivelurilor individuale ale cheltuielilor:
n n

 gi1  nchi1  gi 1  nchi0

Nch(nchi)  
i 1
 56,63  56,68  0,05 %
i 1

100 100
Abaterea totală: ΔNch = ΔNch(gi) + ΔNch(nchi) = - 0,32 – 0,05 = - 0,37%

Interpretare
Reducerea nivelului relativ al cheltuielilor cu 0,37% este consecinţa pozitivă a:
- modificării structurale a cifrei de afaceri, în sensul creşterii ponderii activităţii hoteliere
cu 1,4% care are o rată a cheltuielilor de 48,5%, inferioară mediei pe societate. Efectul este
amplificat de faptul că majorarea ponderii activităţii hoteliere se face în cea mai mare parte pe
seama scăderii ponderii activităţii restaurantului, cu 1,38%, activitate în care se înregistrează cea
mai scazută rentabilitate, evidenţiată prin nivelul înalt al cheltuielilor;
- reducerii nivelului cheltuielilor pe activităţi, îndeosebi la cele care deţin aproximativ 68%
din volumul de activitate (hotel şi bar).
Pe categorii de cheltuieli situaţia este următoarea:

Tabelul nr. 4.2. Categorii de cheltuieli

Cheltuieli variabile Nivelul relativ al Cheltuieli fixe Nivelul relativ al
Activitate (mii lei) cheltuielilor variabile (%) (mii lei) cheltuielilor fixe (%)
0 1 0 1 0 1 0 1
Hotel 1134,9 2023,5 29,63 35,02 723 750 18,87 12,98
Restaurant 1122,6 1710,6 55,06 59,94 325 364 15,94 12,63
Bar 148,2 237,8 47,98 52,46 68 75 22,01 16,54
Total 2405,7 3971,9 38,94 43,58 1116 1189 18,06 13,05
n

 gi  nchvi
Chf
c) Nch  Nchv  Nchf  i 1
 100 
100 Ca
Abaterea absolută: Nch  Nch1  Nch0  0,37% , în care:

77
 1. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile (Nchv):
ΔNch(Nchv) = Nchv1 - Nchv0 = +4,64%, în care:
1.1. influenţa modificării structurii desfacerilor (gi):
n n

 gi1  nchvi0  gi 0  nchvi0

(63,4  29,63)  (31,62  55,6)  (4,98  47,98)
Nch( gi)  i 1
 i 1
 
100 100 100
 38,94  38,58  38,94  0,36 %

1.2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor variabile aferent fiecărei

activităţi (nchvi):
n n

 gi 1  nchvi1  gi 1  nchvi0
Nch(nchvi)  i 1
 i 1
 43,58  38,58  5 %
100 100
Nch( Nchv)  Nch( gi )  Nch(nchvi)  0,36  5  4,64 %
2. influenţa modificării nivelului relativ al cheltuielilor fixe totale (Nchf):
ΔNch(Nchf) = Nchf1 – Nchf0 = -5,01%, în care:
2.1. influenţa modificării volumului cheltuielilor fixe (Chf):
Chf 1 Chf 0
Nch(Chf )   100   100  19,24  18,06  1,18 %
Ca 0 Ca 0
2.2. influenţa modificării volumului desfacerilor (Ca):
Chf 1 Chf 1
Nch(Ca )   100   100  13,05  19,24  6,19 %
Ca1 Ca 0
ΔNch(Nchf) = ΔNch(Chf) + ΔNch(Ca) = +1,18 – 6,19 = -5,01%
Abaterea totală:
ΔNch = ΔNch(Nchv) + ΔNch(Nchf) = Nch( gi )  Nch(nchvi) + ΔNch(Chf) + ΔNch(Ca)
= -0,36+5+1,18+(-6,19) = - 0,37%.

Interpretare
Se constată că rezervele de reducere a cheltuielilor se găsesc la categoria cheltuielilor
variabile, indicele lor de creştere devansând indicele de creştere al cifrei de afaceri (20% la
nivelul firmei), mai ales în sectorul hotelier (+28%).
Devine necesară, în aceste condiţii, efectuarea unei analize detaliate pe structura
cheltuielilor variabile şi descoperirea din această perspectivă a ineficienţei unor activităţi
specifice sau acţiuni manageriale. Creşterea cheltuielilor fixe în valoare absolută chiar dacă în
analiza factorială are un efect negativ, determinând creşterea nivelului relativ al cheltuielilor
totale, se consideră că au o evoluţie normală în derularea afacerilor.
Prezentaţi modelele factoriale care stau la baza analizei eficienţei
cheltuielilor şi semnificaţia creşterii sau scăderii nivelului relativ al
cheltuielilor.

4.5. Costul şi decizia strategică a entității economice

În managementul resurselor (materiale, umane, financiare) unei entităţi economice,
înţelegerea conceptelor cost, preţ, profit este absolut necesară, mai ales pentru orientarea
managerilor spre obiectivele generale ale acesteia: economicitate, profitabilitate, competitivitate.
Calculaţia costurilor şi analiza lor se constituie atât în instrument informaţional cât şi instrument
de gestiune care vizează îmbunătăţirea performanţelor firmei.
Legătura care există între analiza costurilor (cheltuielilor) şi strategia unei firme se
concretizează în două aspecte: pe de o parte, rezultatele obţinute din contabilitatea şi analiza
costurilor stau la baza deciziilor strategice ale entității economice (contabilitatea de gestiune
furnizează informaţii privind costurile pe produse, servicii, activităţi şi alte structuri din cadrul
78
entității economice), iar pe de altă parte, informaţiile furnizate de analiza costurilor pot constitui
baza unui ansamblu de micro-decizii care duc progresiv la schimbarea însăşi a strategiei firmei.
Prin compararea cheltuielilor cu cifra de afaceri obţinută pe produs/serviciu, se pot calcula
marjele, respectiv rentabilitatea corespunzătoare fiecărui nivel de analiză, iar analiza comparativă
a marjelor şi rentabilităţilor pe produse/servicii stă la baza deciziilor privind portofoliul de
produse/activităţi al firmei.
Costul activităţii devine astfel un indicator calitativ ce ocupă o poziţie centrală în sistemul
indicatorilor la nivel de firmă şi al celor folosiţi pentru măsurarea şi aprecierea creşterii
economice.
Costul activităţii nu este o mărime dată şi nu are un caracter constant, fiind influenţat de o
multitudine de factori, cum ar fi: volumul producţiei şi desfacerilor, structura desfacerilor,
preţurile factorilor de producţie utilizaţi, nivelul calitativ al forţei de muncă şi al echipamentelor
tehnice de producţie/desfacere, organizarea activităţii etc.
Reducerea costurilor, considerată cale importantă în creşterea profitului, presupune:
a) perfecţionarea activităţii de aprovizionare: semnarea unor contracte de aprovizionare
avantajoase, raţionalizarea activităţii depozitelor, dimensionarea optimă a stocurilor, reduceri de
preţuri la produsele greu/lent vandabile;
b) reducerea cheltuielilor materiale;
c) creşterea productivităţii muncii, creşterea calificării personalului etc.

Concluzii
Analiza cheltuielilor reprezintă o etapă premergătoare diagnosticării performanţelor
entității economice, deoarece facilitează înţelegerea rezultatelor sale în corelaţie directă cu
dinamica, structura şi eficienţa cheltuielilor efectuate de entitatea economică pentru desfăşurarea
activităţii economice.
Eficienţa activităţii comerciale este evaluată şi prin mărimea costurilor sau a cheltuielilor
determinate de circulaţia mărfurilor de la producător la consumator. În acest indicator se reflectă
condiţiile proprii de desfăşurare a activităţii fiecărei entităţi economice şi modul de folosire a
factorilor de producţie.
Cheltuielile de circulaţie reprezintă consumul de resurse economice, evaluate în bani,
pentru înfăptuirea circulaţiei mărfurilor de la producători la consumatori.
În ceea ce priveşte costurile activităţii în entitățile economice, aceastea se exprimă prin
intermediul unor indicatori specifici, atât în mărimi absolute cât şi relative.
În capitolul de faţă s-a optat pentru conceptul de cheltuieli de circulaţie din trei motive:
1) noţiunea de cheltuieli de circulaţie este consacrată în gândirea economică şi în practica
entităţilor economice din ţara noastră;
2) cheltuielile de circulaţie reflectă cu mai multă profunzime esenţa lor de cheltuieli
ocazionate de comercializarea produselor. Delimitându-le de cheltuielile efectuate cu producerea
bunurilor şi serviciilor ca valori fizice şi utilităţi, se poate evidenţia contribuţia comerţului la
crearea produsului intern brut (PIB);
3) noţiunea de cheltuieli de circulaţie poate fi asimilată celei de cheltuieli de distribuţie.

79
 Teste de autoevaluare I

1. Grupate după modul de identificare şi repartizare pe produs, cheltuielile sunt:

a) ……………………………………..
b) ……………………………………..
2. Indicatorii specifici costurilor circulaţiei mărfurilor sunt:
a) ……………………………………….......................................................................
b) ……………………………………….......................................................................
c) ……………………………………….......................................................................
d) ……………………………………….......................................................................
e) ……………………………………….......................................................................
3. Prezentaţi situaţiile existente în funcţie de valorile indicatorului Nch:
a) ............................................................
b) ............................................................
c) ............................................................

Teste de autoevaluare II
1. Precizaţi criteriile de clasificare a cheltuielilor de circulaţie din comerţ.
2. Enumeraţi şi explicaţi indicatorii specifici costurilor circulaţiei mărfurilor.
3. Care sunt variantele de calcul ale indicatorului Nivelul relativ al cheltuielilor (Nch)?
4. Care sunt particularităţile analizei cheltuielilor în comerţ şi turism?
5. Care este efectul reducerii cheltuielilor la 100/1000 lei cifră de afaceri?
6. Prezentaţi modelele factoriale ale indicatorului Nivelul relativ al cheltuielilor, cunoscute
în literatura de specialitate

Teste de autoevaluare III

1. Eficienţa cheltuielilor exprimă:
a) efectul obţinut ca urmare a reducerii unei anumite cantităţi dintr-o resursă
b) mărimea procentuală a reducerii nivelului relativ al cheltuielilor
c) cheltuielile necesare pentru desfacerea a 100/1000 lei marfă
2. Pentru calculul indicatorului nivelul relativ al cheltuielilor se utilizează
următoarea/următoarele relaţie/relaţii:
n n

g
i 1
i  nchvi g
i 1
i  nchf i
a) Nch = + ; b) Nch = Nchv+ Nchf
100 100
n

 g (nchv
i 1
i i  nchf i )
Ch Ch
c) Nch = ; d) Nch =  100 ; e) Nch =  1000
100 Ca Ca
3. Indicatorii specifici costului circulaţiei mărfurilor sunt:
a) volumul absolut al cheltuielilor de circulaţie
b) nivelul relativ al cheltuielilor de circulaţie
c) cuantumul reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie
d) rata medie a cheltuielilor de circulaţie
e) ritmul reducerii/creşterii nivelului relativ al cheltuielilor de circulaţie

80
 f) suma economiilor obţinute din reducerea cheltuielilor de circulaţie
g) rata rentabilităţii cheltuielilor de circulaţie
4. După stadiile de circulaţie a mărfurilor, sunt următoarele grupe de cheltuieli:
a) cheltuieli în comerţul cu ridicata
b) cheltuieli variabile
c) cheltuieli directe
d) cheltuieli în comerţul cu amănuntul
5. După dependenţa faţă de volumul activităţii economice se disting:
a) cheltuieli variabile
b) cheltuieli constante
c) cheltuieli fixe
d) cheltuieli fluctuante
6. Condiţia de eficienţă a unei activităţi este îndeplinită dacă:
a) ICa > ICh
b) ICa < ICh
c) Nch > 100 (1000)
d) Nch < 100 (1000)
7. Sporirea eficienţei cheltuielilor cu salariile se realizează atunci când:
a) productivitatea medie anuală a muncii creşte într-un ritm mai rapid decât creşterea
salariului mediu anual
b) productivitatea medie anuală a muncii creşte într-un ritm mai lent decât creşterea
salariului mediu anual
c) productivitatea medie anuală a muncii creşte în acelaşi ritm cu salariul mediu anual
8. Reducerea costurilor, considerată cale importantă în creşterea profitului,
presupune:
a) perfecţionarea activităţii de aprovizionare: semnarea unor contracte de aprovizionare
avantajoase, raţionalizarea activităţii depozitelor, dimensionarea optimă a stocurilor, reduceri de
preţuri la produsele greu/lent vandabile
b) reducerea cheltuielilor materiale
c) creşterea productivităţii muncii
d) creşterea calificării personalului
e) creşterea preţurilor la produsele lent/greu vandabile
f) alegerea unor clienţi cu cerere stabilă
g) realizarea de investiţii în tehnologii performante
9. Analizat în dinamică, nivelul relativ al cheltuielilor reflectă creşterea eficienţei
atunci când valoarea sa are tendinţă:
a) descrescătoare
b) crescătoare
c) constantă
10. Pentru creşterea eficienţei cheltuielilor totale, managerul entității economice
trebuie să promoveze măsuri care să aibă drept rezultat:
a) creşterea mai rapidă a veniturilor totale comparativ cu cheltuielile totale
b) creşterea mai rapidă a cheltuielilor totale comparativ cu veniturile totale
c) creşterea în acelaşi ritm a cheltuielilor totale comparativ cu veniturile totale.

81
 CAPITOLUL V
ANALIZA PERFORMANŢELOR
ECONOMICO-FINANCIARE ALE ENTITĂȚII ECONOMICE

Motto
„A fi performant înseamnă a fi bun, a lupta pentru a fi bun..., singura modalitate de
supravieţuire în mediul actual fiind căutarea excelenţei concurenţiale”
H.T. Jonson

Conţinutul capitolului

5.1. Demers în teoria performanţei economico-financiare

5.2. Instrumente de apreciere a performanţelor economico-financiare ale entității
economice
5.2.1. Soldurile intermediare de gestiune
 Soldurile intermediare de gestiune privind activitatea de exploatare
 Soldurile intermediare de gestiune privind rentabilitatea
5.2.2. Ratele de rentabilitate
 Ratele rentabilităţii comerciale
 Ratele rentabilităţii economice
 Ratele rentabilităţii financiare
 Ratele rentabilităţii resurselor consumate

Competenţe specifice

După parcurgerea acestui capitol studentul va fi capabil să:

 definească profitul şi rentabilitatea;
 prezinte instrumentele de apreciere a performanţelor economico-financiare ale entității
economice;
 prezinte indicatorii ce compun Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune;
 prezinte indicatorii utilizaţi în analiza rentabilităţii prin metoda ratelor;
 prezinte interdependenţa şi relaţia de calcul dintre rentabilitatea comercială,
rentabilitatea economică şi politica financiară a unei entități economice;
 prezinte particularităţile modelului liniar şi neliniar al pragului de rentabilitate;
 prezinte avantajele utilizării pragului de rentabilitate;
Durata estimativă de parcurgere a acestui capitol este de trei ore.

Introducere
Lumea contemporană devine, din ce în ce mai mult, o realitate de neconceput fără
preocuparea pentru performanţă, reuşită, succes. Aceste elemente au devenit motivaţia aproape
obsedantă a oricărei entități economice care încearcă să se înscrie şi să se menţină durabil pe o
piaţă concurenţială. Acest succes poate fi cuantificat cu ajutorul unei „baterii” de indicatori sau
criterii de natură cantitativă sau calitativă (profit, rentabilitate, cifră de afaceri, cash-flow, cotă de
piaţă, cost de externalitate, imagine de marcă, climat social, reputaţia echipei manageriale etc.) şi
este expresia gestiunii activităţii entității economice.

82
 Analiza performanţelor economico-financiare şi a cauzelor, care au o contribuţie însemnată
la geneza şi evoluţia rezultatelor, trebuie să se realizeze în corelaţie cu obiectivele pe termen
lung, urmărite de fiecare entitate economică.
Sursa informaţională pentru analiza performanţelor entității economice o reprezintă contul
de profit şi pierdere. În ţara noastră, conform reglementărilor contabile în vigoare, a fost adoptat
contul de profit şi pierdere sub formă de listă (de tip vertical), care clasifică veniturile şi
cheltuielile după natura lor, clasificare utilă în vederea estimării viitoarelor fluxuri de numerar.
Informaţiile conţinute în acest document sunt utile atât pentru a evalua performanţele
anterioare şi/sau curente ale entității economice (analiză post-factum sau retroactivă), cât şi
pentru estimarea rezultatelor sale viitoare (analiza previzională sau predictivă).

5.1. Demers în teoria performanţei economico-financiare

Pentru a asigura o înţelegere cât mai corespunzătoare a ceea ce înseamnă performanţa în
general, economico-financiară în special, este necesar să se aducă în atenţie câteva consideraţii
întâlnite în literatura de specialitate. De exemplu, în Dictionnaire fiduciaire. Organization et
gestion39 se fac o seamă de subscrieri ce pot fi avute în vedere în configuraţia înţelegerii
terminologiei. Cuvintele mai apropiate de noţiunea de performanţă (performance) sunt cele de
performare din latină şi to perform din engleză. Invocarea semnificaţiei acestor cuvinte ar
permite relevarea sensului ce poate fi dat performanţei în analiza economico-financiară.
Interpretând sensul cuvântului performare, în dicţionarul menţionat se precizează că
înseamnă a da în întregime forma unor lucruri sau to perform înseamnă a îndeplini o sarcină cu
regularitate metodic şi aplicativ sau a îndeplini câteva lucruri care cer abilitate şi o anume
aptitudine.
Într-o optică relativ similară se dă explicaţie noţiunii performance prin realizarea unei
activităţi corespunzător unor obiective aşteptate, ceea ce s-ar putea traduce în ultima instanţă prin
randament.
De reţinut distincţia ce trebuie făcută între noţiunile de performanţă şi rezultat.
Performanţa reprezintă un concept relativ deoarece se întemeiază pe obiective şi norme, în timp
ce rezultatul apare ca o noţiune absolută.
Pentru segmentul activităţii ce se încadrează în gestiunea economică a entităților
economice, unele elemente mai convingătoare înţelegerii performanţei rezultă din definirea pe
care o dă A. Khemakhem40 în lucrarea La dynamique du controle de gestion atunci când se referă
la performanţa unui centru de responsabilitate şi menţionează că performanţa acestuia o
reprezintă eficacitatea şi eficienţa cu care îşi atinge obiectivele asumate.
Aşa cum se remarca într-un paragraf anterior, unii specialişti pun problema de a se face
distincţie între noţiunile de performanţă şi rezultat. Dar, nu se poate pune această problemă în
mod tranşant, în afară de condiţionări şi context. Relaţia performanţă-rezultat reprezintă un tot
indisolubil legat, evident exceptând cazul în care se decupează rezultatul acţiunii fără a-l plasa şi
evalua pe o scară a valorii. Astfel, performanţa ca acţiune trebuie înţeleasă drept capacitatea
comportamentală (indiferent de ce sistem este vorba) de a obţine un anume rezultat situat valoric
la nivele de referinţă care să o definească (nivele la scara sectorului de activitate, concurenţei,
valori posibile în cazuri similare sau chiar cu alţi parametri). Rezultatele măsoară performanţa şi
chiar o definesc atunci când se situează la cote considerate a exprima performanţa. În teoria şi
practica economico-financiară a ultimilor ani, frecvent se foloseşte atât singularul cât şi pluralul
atunci când se abordează probleme legate de performanţă. De pildă se vorbeşte de performanţa
entității economice precum şi despre analiza performanţelor financiare ale entității economice.
Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă titlul unui capitol al lucrării Analyse
financiere41, de Elie Cohen, şi anume L’analyse financière des performances sau Les objectifs
d’une analyse financière des performances d’entreprise, în care se defineşte performanţa ca

39
Stolowy, H., Dictionnaire fiduciaire.Organization et gestion, Editura La Villeguerin, Paris, 1991, p. 79.
40
Khemakhem, A., La dynamique du controle de gestion, Editura Dunod, Paris, 1970, p. 122.
41
Cohen, E, Analyse financière, Editura Economica, Paris, 1994, p. 92.

83
raportul între rezultatele degajate de o entitate economică şi mijloacele folosite. Se subînţelege
faptul că, în lucrarea menţionată se fac referiri la performanţele financiare, optica lucrării
respective de analiză financiară circumscriind acest lucru.
În accepţiunea variantei electronice a Dicţionarului explicativ al limbii române42,
performanţa este un succes, o realizare deosebită obţinută într-un anumit domeniu de activitate.
Din această definiţie, care nu are deloc conotaţii economice sau manageriale, rezultă că
performanţa nu poate fi asociată cu orice rezultat obţinut, ci doar cu unul deosebit. Ce înseamnă
deosebit? În primul rând, net superior a ceea ce s-a obţinut într-o perioadă anterioară; în al
doilea rând, superior rezultatelor obţinute de alţi competitori şi, în al treilea rând, diferite de
obiectivele asumate, evident în sens favorabil.
Profesorii C. Bărbulescu şi C. Bâgu, în lucrarea Managementul producţiei–Politici
manageriale de producţie43, arată că „performanţa este un anumit nivel al celor mai bune
rezultate obţinute de entitatea economică”.
Aceiaşi autori citează modelul unei firme de înaltă performanţă, bazat pe următorii factori,
conform teoriei lui A.D. Little: resursele de producţie ale entității economice (tehnice,
energetice, materiale, umane, financiare etc.); procesele de muncă derulate în cadrul său; latura
organizatorică a entității economice (structura organizatorică şi cultura entității economice);
beneficiarii afacerii (stakeholders, adică deţinătorii de interese economice).
Domeniul în care performanţele pot fi identificate permite delimitarea lor în următoarele
categorii:
 performanţe manageriale
 performanţe economice
 performanţe financiare
 performanţe sociale
 performanţe ecologice
 performanţe tehnice şi tehnologice
 performanţe comerciale etc.
Ceea ce interesează în mod deosebit nu numai teoria, ci şi practica managerială din
România sunt performanţele manageriale, fără de care nu este posibilă obţinerea de performanţe
economice, financiare etc. în domeniile conduse. Condiţionările unanim recunoscute de
specialişti, în acest perimetru de preocupări ştiinţifice sunt clare: numai un management
performant, exercitat de manageri profesionişti, este capabil de performanţe manageriale,
generatoare de performanţe economico-financiare, sociale, comerciale etc.

42
https://dexonline.ro/definitie/performanta
43
Bărbulescu, C., Bâgu, C., Managementul producţiei, vol. II – Politici manageriale de producţie, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 2001, p. 55.

84
 MANAGERI PROFESIONIŞTI

MANAGEMENT PERFORMANT

PERFORMANŢE MANAGERIALE

PERFORMANŢE COMERCIALE

PERFORMANŢE SOCIALE

PERFORMANŢE ECOLOGICE

PERFORMANŢE TEHNICE ŞI TEHNOLOGICE

PERFORMANŢE ECONOMICO-FINANCIARE

Figura nr. 5.1. Condiţionări generale management performant–performanţe în domeniul condus

Indiferent de forma de manifestare a performanţelor, importante sunt:
 tipologia performanţelor manageriale;
 tipologia performanţelor înregistrate în domeniile conduse;
 mecanismele de generare a performanţelor manageriale;
 maniera de influenţare a obţinerii de performanţe economice, financiare, sociale,
comerciale, tehnice, tehnologice etc;
 profesionalismul în management.
În concluzie, cuplajul manageri–management este piatra de rezistenţă a oricărui demers
complex ce urmăreşte obţinerea de performanţe manageriale şi, în final, performanţe
economico-financiare, încercând sa răspundă unor întrebări (ce sunt performanţele manageriale?
cum se determină şi cine sunt artizanii acestora?) în urma unor clarificări de natură teoretică şi
metodologică.

5.2. Instrumente de apreciere a performanţelor economico-financiare

Existenţa a nenumărate instrumente de măsurare a performanţei economice, determină
analistul la o analiză prudentă, avându-se în vedere faptul că diferitele tehnici conduc la evaluări
adesea foarte stricte şi „înguste” ca mod de definire. Totuşi, doar câteva corelaţii vor aduce
informaţiile de care analistul şi managerii au într-adevăr nevoie pentru fundamentarea deciziilor.
Este bine de precizat faptul că evaluarea performanţelor pe baza situaţiilor financiare este o
activitate orientată spre trecut, pentru care este dificil să se facă extrapolări viitoare. Totuşi, orice
decizie luată este rezultatul unei astfel de analize a peformanţei, care poate afecta doar viitorul,
trecutul fiind irepetabil44.
De asemenea, în analiza perfomanţelor firmei nu se pot trage concluzii ferme. Orice
investigaţii ce se pot face au caracter relativ, deoarece condiţiile afacerii variază de la o firmă la
alta şi de la o industrie la alta. Comparaţiile şi standardele bazate pe performanţa trecută sunt
greu de interpretat global45.
În ceea ce priveşte obiectivul situaţiilor financiare prevăzut de Cadrul General al
International Accounting Standards Committee (IASC), acesta constă în oferirea de informaţii
care să asigure o imagine fidelă asupra poziţiei financiare, performanţelor financiare şi
modificărilor poziţiei financiare ale entității economice, care sunt utile unei sfere largi de
utilizatori în vederea fundamentării unor decizii economice. Utilizatorii situaţiilor financiare

44
Helfert, E.A., Tehnici de analiză financiară. Ghid pentru crearea valorii (Bestseller internaţional), Editura BMT,
Bucureşti, 2006, p. 111.
45
Este cazul companiilor cu domeniu de activitate vast, în care informaţiile despre o anumită afacere/activitate sunt
limitate.

85
solicită informaţii referitoare la performanţa financiară a entităţii deoarece aceste informaţii ajută
utilizatorii să evalueze capacitatea entității economice de a genera fluxuri de trezorerie, să-şi
formeze raţionamente despre eficienţa cu care entitatea şi-a folosit resursele şi poate dezvolta
resurse suplimentare şi să ofere utilizatorilor un răspuns, astfel încât ei să îşi revizuiască
evaluările anterioare asupra performanţei financiare pentru perioadele din trecut şi să poată
modifica evaluările pentru perioadele viitoare sau să dezvolte estimări pentru acestea. Conceptul
de performanţă este perceput diferit de partenerii entității economice, în funcţie de interesele lor:
managerii sunt concentraţi asupra performanţei globale a entității economice; investitorii actuali
şi potenţiali sunt interesaţi de rentabilitatea investiţiilor lor; salariaţii, de stabilitatea şi
rentabilitatea entității economice; creditorii, de solvabilitatea entității economice; clienţii, de
stabilitatea entității economice. Prin urmare, măsurarea performanţei se poate realiza diferit în
funcţie de obiectivele utilizatorilor. Însă, ceea ce interesează este definiţia performanţei care să
satisfacă toţi utilizatorii.
Contul de profit şi pierdere redă tocmai rezultatul favorabil sau nefavorabil (profit sau
pierdere), ca expresie a ajustărilor parţiale sau globale între diferite tipuri de venituri şi cheltuieli,
generate de complexitatea acţiunilor economice şi financiare care au loc în entitatea economică
pe parcursul unei perioade. Concluziile desprinse în urma analizei contului de rezultate, care o
completează pe cea a bilanţului, corelate cu cele obţinute din interpretarea altor date disponibile,
permit luarea unor decizii fundamentale, în măsură să potenţeze dezvoltarea viitoare a entității
economice şi îmbunătăţirea performanţelor sale. Reflectând beneficiul sau pierderea exerciţiului
ca diferenţă între ansamblul veniturilor şi cheltuielilor, contul de profit şi pierdere pune în
evidenţă parametri independenţi, de genul: preţul, volumul de activitate, factorii de producţie,
concurenţa etc. Cu toate că performanţa unei entități economice are un caracter
multidimensional, ea este cel mai adesea experimentată şi înţeleasă prin indicatorii financiari.
În esenţă, analiza contului de rezultate are drept obiectiv aprecierea poziţiei strategice a
entității economice, aceasta fiind determinată în mod direct de mărimea rezultatelor şi
rentabilitate. În sensul celor de mai sus, prin rentabilitate se înţelege capacitatea unei entități
economice de a obţine profit, ceea ce reflectă performanţa acesteia.
După modul în care se realizează comparaţia între efecte şi eforturi în analiza rentabilităţii,
ca indicatori de performanţă se utilizează două serii de indicatori de evaluare46:
 unii care se exprimă în mărimi absolute – sub formă de marje (diferenţe) între venituri
şi cheltuieli;
 alţii care se exprimă în mărimi relative – sub formă de rate (rapoarte) între rezultate şi
cheltuielile sau capitalurile utilizate.
Marjele prin ele însele caracterizează insuficient gradul de rentabilitate al entității
economice, deoarece pot exista pot exista entităţi foarte rentabile cu marje mici şi invers,
rentabilităţi slabe cu marje mari. Numai ratele caracterizează real gradul de rentabilitate,
exprimând în modul cel mai sintetic eficienţa cheltuielilor sau utilizării capitalurilor.
Analiza rentabilităţii se realizează pe baza datelor din contul de Profit şi pierdere, situaţie
financiară anuală redactată în termeni de flux, care cuprinde ansamblul fluxurilor patrimoniale ce
permit crearea bogăţiei plecând de la ansamblul cheltuielilor şi veniturilor. Soldul net al contului
de profit şi pierdere (creditor sau debitor) reflectă performanţa, respectiv contraperformanţa
entității economice, respectiv capacitatea de a genera fluxuri viitoare de numerar prin utilizarea
resurselor existente.
Studiul modului de determinare a rezultatului exerciţiului constituie preambulul analizei în
vederea elaborării diagnosticului financiar şi a evaluării entității economice. Pornind de la
rezultat, se determină capacitatea de autofinanţare, autofinanţarea şi cash-flow-ul, care sunt la
originea conceptului de flux de trezorerie (numerar).

46
Petrescu, S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită,
Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, p. 31.

86
 5.2.1. Soldurile intermediare de gestiune
Structurarea activităţii unei entități economice pe cele două niveluri (exploatare,
financiară) permite prezentarea în consecinţă a indicatorilor din contul de profit şi pierdere şi
facilitează stabilirea unor mărimi valorice cunoscute sub denumirea de solduri intermediare de
gestiune (SIG), care contribuie la caracterizarea comportamentului economic al unei entități
economice. Ele se prezintă sub forma unor marje de acumulare bănească, care pun în evidenţă
etapele formării exerciţiului, pe baza elementelor de venituri şi cheltuieli aferente fiecărei
categorii de activităţi47, reprezentând de fapt paliere succesive în formarea rezultatului final48.
Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune răspunde, pe de o parte, necesităţilor analizei
economico-financiare a entității economice, iar pe de altă parte, funcţionării contabilităţii
naţionale, asigurând legătura intre nivelul microcontabil şi conturile naţionale.
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă mărimi rezultative obţinute prin
contrapunerea în calculele economice a diferiţilor indicatori, în funcţie de legăturile reciproce
care există între aceştia49.
Tabloul soldurilor intermediare de gestiune reprezintă o sursă suplimentară de informaţii în
ceea ce priveşte determinarea şi explicarea modului în care se formează rezultatul, ştiindu-se
faptul că prin aceste solduri se înţelege succesiunea de indicatori sub formă de acumulări băneşti
potenţiale, destinate să remunereze factorii de producţie şi să finanţeze activitatea viitoare a
entității economice.
Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă pornind de la cei mai cuprinzători
(producţia exerciţiului şi marja comercială) şi încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al
exerciţiului). Acest fapt a sugerat denumirea de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune,
fiecare sold intermediar reflectând rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de
acumulare. Astfel, soldurile intermediare de gestiune reprezintă indicatori obţinuţi prin calcule
economice în funcţie de legăturile reciproce existente între aceştia, permiţând aprecierea creşterii
avuţiei generată de activitatea entității economice, precum şi înţelegerea modului de formare a
rezultatului net al exerciţiului.
Prezentate sub forma unor marje de acumulare bănească ce pun în evidenţă etapele
formării rezultatului exerciţiului, pe baza veniturilor şi cheltuielilor care aparţin fiecărei activităţi
în parte (exploatare, financiară), ele evidenţiază de fapt contul de profit şi pierdere într-o altă
formă, mai apropiată de cerinţele analizei financiare.
Dacă în situaţiile financiare, contul de profit şi pierdere este structurat în două părţi
(exploatare, financiară), studiul acestuia prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune
implică structurarea în mai multe trepte succesive.
Soldurile intermediare de gestiune se determină prin diferenţe succesive între două sau mai
multe valori, unele de natura veniturilor, altele de natura cheltuielilor. De cele mai multe ori, un
sold determinat anterior intră în calculul soldului intermediar următor, ceea ce a condus la
denumirea de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune. Indicatorii rezultaţi în urma acestui
procedeu de calcul, supuşi analizei, oferă detalii asupra provenienţei rezultatului net al
exerciţiului şi asupra cauzelor care au generat rezultatul respectiv.
O parte dintre soldurile intermediare de gestiune caracterizează performanţa activităţii de
producţie şi comercializare (activitatea de exploatare): cifra de afaceri, marja comercială,
producţia exerciţiului, valoarea adăugată. O altă parte dintre solduri caracterizează
rentabilitatea entității economice: excedentul (deficitul) brut din exploatare, rezultatul din
exploatare, rezultatul financiar, rezultatul curent, rezultatul brut şi rezultatul net al exerciţiului.

47
Petrescu, Silvia, Mihalciuc, Camelia, Diagnosticul financiar privind performanţa entității economice. Aspecte
teoretice şi aplicative de contabilitate şi analiză financiară, Editura Universităţii Suceava, 2006, p. 238.
48
Vintilă, Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, p. 81.
49
Cristea, H., Talpoş, I., Cosma, D., Gestiunea financiară a întreprinderilor, Editura Mirton, Timişoara, 1998, p.
145.

87
 5.2.1.1. Soldurile intermediare de gestiune privind activitatea de exploatare

Definiţie
Producţia exerciţiului (Qe) este un indicator specific entităților economice
care au ca obiect de activitate producţia. Ea dimensionează întreaga activitate realizată de
entitatea economică într-un exerciţiu financiar, fiind expresia valorică a tot ceea ce se produce,
respectiv, valoarea producţiei vândute (produse, servicii, lucrări, acţiuni anexe), variaţia
stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de execuţie (stocaj sau destocaj, după caz) şi
valoarea producţiei imobilizate destinată nevoilor proprii.
Relaţia de calcul este următoarea:
Qe= Qv ± Qs + Qi= Qv ± (Sf - Si) + Qi50, în care:
Qv – valoarea producţiei vândute
Qs – variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de execuţie
Qi – valoarea producţiei imobilizate (producţia realizată de entitatea economică pentru
scopurile sale proprii şi capitalizată)
Sf – stocul final
Si – stocul iniţial
Producţia exerciţiului prezintă dezavantajul neomogenităţii elementelor luate în calcul,
afectând astfel comparabilitatea, fiind un indicator cu caracter eterogen, deoarece elementele
care îl determină sunt evaluate diferenţiat, astfel:
Producţia vândută este evaluată la preţul de vânzare, include veniturile din vânzarea de
produse finite, semifabricate, produse reziduale, executarea de lucrări, prestări de servicii,
venituri din studii și cercetari, venituri din redevențe, locații de gestiune și chirii, venituri din
activitățile anexe, la preţul de vânzare fără TVA, exclusiv reducerile comerciale acordate
clienţilor. Nu se încadrează în producţia vândută bunurile achiziţionate şi revândute, fără a fi
supuse unor transformări prin intermediul unui proces productiv.
Producţia stocată este evaluată la costul de producţie reflectând variaţia în plus sau în
minus dintre valoarea, la cost de producţie, a stocului de produse finite şi produse în curs, la
finele perioadei, şi valoarea stocurilor iniţiale, fără a lua în calcul provizioanele pentru
depreciere. Variaţia negativă a producţiei stocate (soldul debitor al contului 711 Variaţia
stocurilor) înseamnă un stoc la finele perioadei inferior stocului de la începutul perioadei, ca
urmare a comercializării unei părţi din stocurile de produse finite şi semifabricate. Variaţia
pozitivă a producţiei stocate (soldul creditor al contului 711 Variaţia stocurilor) reflectă
creşterea stocului de produse finite şi semifabricate la sfârşitul perioadei care, reflectă
dificultăţile entității economice de a-şi valorifica producţia.
IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare” precizează că variaţia stocurilor de produse şi
producţie în curs de execuţie reprezintă o corecţie a cheltuielilor de producţie pentru a reflecta,
fie faptul că producţia a crescut nivelul stocurilor, fie că vânzările suplimentare au diminuat
nivelul stocurilor. De asemenea, IAS 1 prezintă variaţia stocurilor de produse şi producţie în curs
de execuţie ca prim element al cheltuielilor de exploatare şi nu ca pe o componentă a veniturilor
de exploatare, aşa cum este prezentat în Contul de profit şi pierdere din ţara noastră.
Producţia imobilizată (capitalizată) este reprezentată de valoarea imobilizărilor corporale
şi necorporale realizate în regie proprie de entitatea economică, care nu sunt destinate pieţei, ci
satisfacerii unor necesităţi interne ale acesteia. Ca și producția stocată, veniturile din producția
capitalizată sunt venituri care nu generează încasări monetare într-o perioadă imediat următoare;
fiind surse de venit posibile pentru entitatea economică, ele sunt evaluate, din rațiuni de
prudență, la nivelul costurilor de producție.
Producţia exerciţiului este analizată din punct de vedere al dinamicii structurii sale,
evidenţiindu-se totodată cauzele care imprimă o anumită tendinţă indicatorului. Este de dorit ca

50
Adaptat după Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura
Sedcom Libris, Iaşi, 2006, pp. 89, 90.

88
sporirea producţiei exerciţiului să se realizeze pe seama creşterii producţiei vândute, ca urmare a
îmbunătăţirii politicii de produs, dezvoltării de noi pieţe etc. şi nu pe seama creşterii producţiei
stocate, fapt care ar fi consecinţa unei necorelări între cererea şi oferta de produse, poziţiei slabe
pe piaţă din cauza lipsei avantajelor competitive, concurenţe agresive, strategii de piaţă
defectuoase etc.
Producţia exerciţiului fiind conceptul central în calculul soldurilor intermediare de
gestiune, alături de marja comercială, merită diferenţiat de indicatorul cifră de afaceri. La
entitățile economice cu activitate mixtă, cifra de afaceri evidenţiază vânzările de mărfuri şi
producţia vândută, în timp ce la entitățile economice industriale aceasta reflectă doar producţia
vândută. Ignorând anumite aspecte esenţiale privind activitatea entității economice, cum sunt
decalajele între momentul fabricării şi cel al facturării antrenând variaţia stocurilor ca şi
producţia imobilizată care uneori pot înregistra valori semnificative, cifra de afaceri poate să
genereze o imagine deformată asupra activităţii entității economice. Dimpotrivă, producţia
exerciţiului oferă o imagine mai fidelă a activităţii reale a entității economice pe întreaga durată a
perioadei de gestiune.

Definiţie
Marja comercială (Mc) este un indicator de performanţă care reflectă
surplusul de valoare derivat din comerţul cu mărfuri (bunuri revândute în starea în care au fost
cumpărate, fără a fi supuse unor transformări esenţiale). Acest indicator are o semnificaţie
deosebită pentru entitățile economice cu profil comercial, pentru că de valoarea sa depind
puterea financiară şi perspectivele de creştere şi dezvoltare ale entității economice51.
Marja comercială se referă exclusiv la entitățile comerciale (entități economice care
cumpără în scopul revânzării în aceeaşi stare, fără nici o transformare) sau la entitățile industriale
care exercită o activitate comercială. Ea reprezintă o resursă degajată de activitatea comercială a
entității economice, permiţând continuarea evoluţiei politicii comerciale în timp şi efectuarea de
comparaţii între entități economice52.
Marja comercială poate fi exprimată în mărimi absolute şi relative. În mărimi absolute,
marja comercială este dată de diferenţa dintre veniturile din vânzarea mărfurilor (Vmf) şi
cheltuielile privind mărfurile (Chmf), după modelul următor:
Mc = Vmf – Chmf = Vmf – (c + cha + ∆s), în care:
c – costul de cumpărare al mărfurilor vândute;
cha – cheltuielile de achiziţie a mărfurilor;
∆s – variaţia stocurilor de mărfuri, respectiv, diferenţa dintre stocul de mărfuri de la
începutul exerciţiului şi stocul de mărfuri de la sfârşitul exerciţiului.
Ţinând seama de factorii care intervin în acest model de calcul al marjei comerciale, se
poate aprecia că majorarea indicatorului poate fi rezultatul creşterii în ritm superior a veniturilor
din vânzarea mărfurilor, comparativ cu ritmul de creştere a cheltuielilor privind mărfurile (IVmf >
IChmf).
În acelaşi timp, diminuarea cheltuielilor privind mărfurile, în special a cheltuielilor cu
stocarea, influenţează pozitiv marja comercială. O variaţie pozitivă a stocului de mărfuri,
concretizată într-un stoc la sfârşitul exerciţiului inferior stocului de la începutul exerciţiului,
indică comercializarea parţială a mărfurilor aflate în stoc la începutul perioadei analizate,
respectiv, creşterea vitezei lor de rotaţie, care influenţează marja comercială în sensul creşterii
sale, şi invers.
În mărimi relative, marja comercială se exprimă prin ratele de marjă, determinate după
relaţiile:

51
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2006, p. 83.
52
Grandguillot, B., Grandguillot, F., Analyse financière, 4-e édition, Editura Gualino, Paris, 2006, p. 42.

89
 Mc  Mc 
a) RMc = 100; b) RMc = 100
Vmf Chmf
Prima din cele două rate ale marjei comerciale poate fi interpretată în corelaţie cu politica
de preţuri a entității economice, astfel:
 creşterea ratei marjei comerciale, însoţită de o reducere a veniturilor din vânzarea
mărfurilor, este rezultatul unei politici de preţuri înalte, menită să asigure menţinerea sau
creşterea marjei comerciale;
 diminuarea ratei marjei comerciale, concomitent cu creşterea veniturilor din vânzarea
mărfurilor, se realizează printr-o politică de preţuri scăzute, care conservă sau sporesc piaţa nişă
a entității economice;
 amplificarea ratei marjei comerciale, concomitent cu sporirea veniturilor din vânzarea
mărfurilor, este un semn că entitatea economică şi-a îmbunătăţit poziţia concurenţială, oferind
mărfuri competitive.
Cea de a doua rată a marjei comerciale, raportată la costul mărfurilor vândute, reprezintă
practic adaosul comercial practicat de firmă. În aceste condiţii se poate identifica politica
practicată de firmă: preţuri mari – rulaj încet sau preţuri mici – viteză rapidă de circulaţie a
mărfurilor53.
Rata marjei comerciale poate fi analizată factorial pe grupe de mărfuri, existând astfel
posibilitatea aprecierii contribuţiei fiecărei grupe de mărfuri la realizarea performanţelor
comerciale ale entității economice. Rezultatele acestei analize pot orienta managerul în
elaborarea unei politici comerciale selective, ceea ce înseamnă că activitatea entității economice
va fi orientată spre comercializarea acelor grupe de mărfuri care aduc rate semnificative ale
marjei comerciale. Modelul folosit pentru analiza factorială a ratei marjei comerciale, pe grupe
de mărfuri, este următorul:
n

g
i 1
i  rmci
RMc = , în care:
100
gi – structura vânzărilor pe grupe de mărfuri, respectiv ponderea valorică a grupei de marfă
i în volumul total al vânzărilor de mărfuri;
rmci – rata marjei comerciale aferentă grupei i de mărfuri.
Creşterea ponderii grupelor de mărfuri (∆gi > 0) la care se înregistrează rate ale marjei
comerciale superioare ratei totale (medii) a marjei comerciale (rmci > RMc) are drept consecinţă
creşterea indicatorului rata marjei comerciale (∆RMc > 0).
Cu cât rata marjei comerciale este mai ridicată, cu atât activitatea comercială este mai
rentabilă. Evoluţia marjei comerciale provine din variaţia următorilor trei factori:
 cifra de afaceri;
 preţul de cumpărare;
 variaţia stocurilor de mărfuri.
Nivelul marjei comerciale redă, de asemenea, puterea de negociere a entității economice în
raport cu furnizorii şi clienţii.
Marja comercială este principalul indicator de apreciere a performanţelor unei activităţi
comerciale. Dacă cifra de afaceri este un indicator de volum al activităţii, suma marjei
comerciale, generată de cifra de afaceri realizată, este indicatorul indispensabil pentru aprecierea
gestiunii unei entități comerciale. Practica demonstrează că, două entități economice cu activitate
comercială pot realiza, cu aceeaşi cifră de afaceri, marje comerciale diferite. De aceea, marja
comercială constituie singura resursă veritabilă a entității comerciale. Analiza tendinţei în timp a
ratei marjei comerciale şi compararea acesteia cu cele înregistrate de alte entități economice, din
acelaşi sector, constituie elementele de bază în evaluarea performanţelor financiare ale acestor
entități economice.
53
Dragotă, V., Ciobanu, A. M., Obreja, L., Dragotă, M., Management financiar. Analiză financiară şi gestiune
financiară operaţională, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 179.

90
 Mărimea ratei marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcţie de tipul
politicii de vânzare promovată de entitatea economică. De exemplu, marjele comerciale ridicate
corespund în general, entităților economice specializate în comerţ de lux şi a bunurilor de
folosinţă îndelungată, cărora li se asigură servicii post-vânzare54. Astfel de bunuri contribuie la
creşterea performanţelor comerciale ale entităților economice care le distribuie, nu prin volumul
mare al vânzărilor, ci prin rate ale marjelor comerciale foarte mari. Din contră, entitățile
economice care comercializează bunuri pentru consumul curent, dispun de suprafeţe comerciale
mari şi practică metode de vânzare prin autoservire (de tip supermarket, hipermarket), sporindu-
şi astfel performanţele comerciale nu pe seama ratelor comerciale individuale (în cazul acestor
mărfuri şi tip de distribuţie sunt mici), ci prin volumul mare al vânzărilor.
Pentru aprecierea oportunităţii politicii comerciale promovată de entitatea economică,
marja comercială trebuie descompusă pe produse sau evidenţiată pe ramuri de activitate. De
asemenea, variaţia marjei trebuie explicată în funcţie de rotaţia stocurilor, ştiut fiind faptul că
reducerea marjei ar trebui, în mod normal, să fie compensată printr-o creştere a vânzărilor, care
conduce, în principiu, la o reorientare a politicii comerciale.
În fine, marja comercială se constituie ca un indicator de bază pentru studiile previzionale,
permiţând determinarea pragului de rentabilitate sau punctului critic al unei activităţi comerciale
(cheltuieli fixe/marja comercială unitară).
În mod similar, şi cu semnificaţie apropiată, entitățile industriale sau de service pot calcula
un indicator denumit marja asupra consumurilor materiale ca diferenţă între producţia
exerciţiului şi consumurile materiale (cumpărări de materii prime şi materiale minus creşterea
sau plus diminuarea stocurilor de materii prime şi materiale în cursul perioadei de gestiune).
Această marjă este cu atât mai semnificativă cu cât producţia imobilizată este mai redusă şi
consumul de materiale important.
Definiţie
Valoarea adăugată (Vad) cuantifică plusul de bogăţie sau valoarea nou
creată de entitatea economică prin activitatea tehnico-productivă55, exprimând creşterea de
valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a forţei de muncă şi a
capitalului, peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi şi consumate în procesul
productiv, fiind unul dintre cei mai pertinenţi indicatori ai creşterii entității economice. Cu alte
cuvinte, diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor produse şi vândute şi valoarea bunurilor
şi serviciilor cumpărate şi consumate reprezintă valoarea adăugată creată de entitatea
economică. Indicatorul măsoară performanţa economico-financiară a entității economice,
indicele de creştere al valorii adăugate trebuind să-l depăşească pe cel al producţiei exerciţiului şi
să fie într-o creştere continuă.
În ceea ce priveşte determinarea nivelului valorii adăugate se utilizează două metode:
metoda substractivă şi metoda analitică.
1. Metoda substractivă (sintetică) - situaţie în care valoarea adăugată poartă denumirea de
valoare adăugată produsă sau realizată; în acest caz, valoarea adăugată se determină prin
scăderea consumurilor intermediare (Ci) din producţia exerciţiului (Qe) la care se adaugă marja
comercială (Mc) şi marja activităţii de leasing (Mal)56, astfel:
Vad = Qe + Mc + Mal – Ci
Consumurile intermediare (consumuri de la terţi) sau bunurile şi serviciile achiziţionate de
la terţi pentru a fi consumate în procesul productiv al entității economice, se determină însumând
următoarele elemente din contul de profit şi pierdere:
 Cheltuieli cu materiile prime şi materiale consumabile;

54
Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, p. 83.
55
Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M., Management financiar. Analiză financiară şi gestiune
financiară operaţională, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 180.
56
Formula originală din teoria financiară nu conţine indicatorul marja activităţii de leasing dar după ultimele
modificări ale formatului de bilanţ trebuie introdus noul indicator.

91
  Alte cheltuieli materiale (cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de inventar,
cheltuieli privind materialele nestocate, cheltuieli privind animalele şi păsările, cheltuieli privind
ambalajele);
 Alte cheltuieli din afară (cu energia şi apa);
 Cheltuieli privind prestaţiile externe (cheltuieli cu întreţinerea şi reparaţiile, cheltuieli
cu redevenţele, locaţiile de gestiune şi chiriile, cheltuieli cu primele de asigurare, cheltuieli cu
studiile şi cercetările, cheltuieli privind colaboratorii, cheltuieli privind comisioanele şi
onorariile, cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate, cheltuieli cu transportul de bunuri şi
persoane, cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferări, cheltuieli poştale şi taxe de
telecomunicaţii, cheltuieli cu serviciile bancare şi asimilate, alte cheltuieli cu servicii executate
de terţi).
2. Metoda aditivă (analitică), situaţie în care valoarea adăugată este numită valoare
adăugată repartizată, presupune un demers invers, vizând elementele de repartiţie care compun
valoarea adăugată în care se înglobează de fapt costul factorilor de producţie ce trebuie
remuneraţi57. Sistemul de relaţii contractuale dintre entitatea economică şi partenerii săi de
afaceri (stakeholder58) conduce la această accepţiune a valorii adăugate, respectiv, valoarea
adăugată reprezintă suma acumulărilor monetare care serveşte la remunerarea participanţilor
direcţi şi indirecţi la activitatea entității economice, astfel:
 personalul, remunerat prin: salarii, ajutoare materiale, participare la profit,
indemnizaţii, contribuţia angajatorului pentru asigurările sociale de sănătate, contribuţia unităţii
la fondul de şomaj, alte datorii sociale (Chp);
 statul (infrastructura publică), remunerat prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate,
impozitul pe profit (I+Tx);
 creditorii (capitalul împrumutat), remuneraţi prin dobânzi şi comisioane (Chf);
 acţionarii (capitalul propriu), remuneraţi prin acordarea de dividende (D);
 entitatea economică, remunerată prin autofinanţare (Af): profitul reinvestit (Pr),
cheltuielile cu amortizările şi provizioane (Am).
În acest sens, există două posibilităţi de calcul a valorii adăugate:
a) pe baza rezultatului net al exerciţiului:
Vad = Cheltuieli cu personalul + Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate +
Impozit pe profit + Cheltuieli financiare + Ajustările de valoare privind imobilizările corporale
şi necorporale + Ajustările de valoare privind activele circulante + Ajustările de valoare
privind provizioanele + Alte cheltuieli de exploatare (Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi active
cedate) + Rezultatul net – (Alte venituri din exploatare + Venituri financiare + Venituri din
subvenţii de exploatare)
b) pe baza rezultatului din exploatare:
Vad = Cheltuieli cu personalul + Alte cheltuieli de exploatare (Cheltuieli cu impozite, taxe
şi vărsăminte asimilate + Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi active cedate) + Ajustările de
valoare privind imobilizările corporale şi necorporale + Ajustările de valoare privind activele
circulante + Ajustările de valoare privind provizioanele + Rezultatul din exploatare – Alte
venituri din exploatare59
Referitor la partenerii de afaceri ai entității economice (stakeholder), literatura de
specialitate occidentală îi grupează în două categorii, participanţi interni şi parteneri externi, aşa
cum reiese din figura nr. 5.2.

57
Petrescu, S. Diagnostic economic-financiar. Metodologie, studii de caz, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 55.
58
Conceptul de stakeholder a fost folosit pentru prima dată în anul 1963 la memorandumul intern de la Institutul de
Cercetări Stanford (stake – interes, holder – deţinător) şi desemnează toţi subiecţii care participă direct sau indirect
la activitatea unei entități economice şi care pot influenţa procesul managerial sau pot suporta consecinţele deciziilor
adoptate de entitatea economică respectivă.
59
Petrescu, S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită,
Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, p. 75.

92
 Participanţi interni Participanţi externi

Furnizori
Angajaţi Societăţi

Entitatea Guvern
Manageri economică

Creditori
Proprietari
Acţionari
Clienţi

Figura nr. 5.2. Stakeholderi interni şi externi într-o entitate economică

Entitatea economică produce bunuri şi servicii, dar consumă o parte a producţiei altor
entități economice şi numai diferenţa dintre ceea ce produce şi ceea ce consumă în acest scop
măreşte valoarea propriei producţii.
Această producţie traduce rolul creator al entității economice, exprimă crearea sau
creşterea valorii aduse bunurilor şi serviciilor achiziţionate de la terţi prin activităţile de
producţie sau de comercializare şi măsoară ceea ce adaugă entitatea economică la circuitul
economic prin propria activitate.
Din aceste considerente, valoarea adăugată are o importanţă mai mare decât cifra de
afaceri, care nu poate oferi o imagine adevărată a entității economice, în sensul că pot exista
entități economice cu aceeaşi cifră de afaceri, foarte deosebite după obiectul de activitate, care
însă realizează valoare adăugată diferită, singura care le poate măsura puterea economică reală.
Ca poziţie, valoarea adăugată se situează între cumpărări (piaţa în amonte) şi vânzări (piaţa
în aval), fiind instrumentul de măsură a acţiunilor autonome ale entității economice care
caracterizează mai fidel performanţa acesteia60.
Curent utilizată în practica financiară, valoarea adăugată prezintă interes pentru că:
 realizează legătura dintre nivelul micro şi macroeconomic. La nivel macroeconomic,
agregarea valorilor adăugate ale entităților economice conduce la obţinerea produsului intern
brut (PIB):
Vad = PIB
 reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al entității economice la
realizarea producţiei sale. Valoarea adăugată este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri
şi producţia exerciţiului. Cifra de afaceri evidenţiază performanţa comercială a entității
economice, respectiv capacitatea sa de vânzare, nefiind un indiciu pertinent pentru aprecierea
dimensiunii acesteia (cu instalaţii reduse, o entitate economică poate realiza o cifră de afaceri
importantă dacă utilizează în proporţie semnificativă subansamble de la terţi pentru realizarea
producţiei sale). Numai valoarea adăugată este indicatorul care măsoară aportul specific al
entității economice la realizarea producţiei sale;
 este criteriul de apreciere a creşterii entității economice. Rata creşterii cifrei de afaceri
este adesea nerealistă. Numai rata privind creşterea valorii adăugate permite evaluarea creşterii
reale a entității economice (în caz de inflaţie, rata de creştere trebuie deflatată);
 măsoară gradul de integrare al entității economice, prin raportul valoare
adăugată/producţie (cifra de afaceri). Cu cât rezultatul raportului este mai mare, cu atât entitatea
economică este mai mult integrată, adică îşi poate asigura ea însăşi un număr mare de faze de
fabricaţie, mergând de la materiile prime la elaborarea produselor finite, fără a recurge la

60
Petrescu, S. Diagnostic economic-financiar. Metodologie, studii de caz, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 54.

93
serviciile altor entități economice, pentru executarea unor lucrări sau furnizarea unor
subansamble. Se remarcă de asemenea că pe măsură ce gradul de integrare creşte, se aşteaptă o
creştere semnificativă a nevoii de fond de rulment pentru exploatare, pentru care trebuie căutate
noi surse de finanţare;
 evidenţiază structura exploatării, prin intermediul ratelor de repartizare a valorilor
adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant (cheltuieli cu personalul, cheltuieli
financiare, impozite şi taxe, autofinanţare) la valoarea adăugată se poate face o evaluare a
distribuţiei veniturilor globale către partenerii entității economice;
 reflectă gradul de utilizare a factorilor de producţie. Se poate constata că pentru acelaşi
nivel al valorii adăugate, cu structuri de exploatare identice, utilizarea factorilor de producţie
poate fi diferită. Această diferenţiere este determinată de randamentul diferit al utilizării forţei de
muncă şi a echipamentelor productive afectate activităţii de exploatare (valoare adăugată/număr
de personal; valoare adăugată/imobilizări de exploatare);
 permite, în condiţii de funcţionare identice, realizarea unor clasificaţii sectoriale. Astfel,
la o extremitate se vor situa entitățile economice comerciale care revând ceea ce cumpără, cu o
valoare adăugată slabă, iar la cealaltă extremitate, firmele de consultanţă, care cumpără puţin şi
vând cu o valoare adăugată importantă. Între cele două şi sectorul industrial se întâlnesc entități
economice de înaltă tehnologie, cu o valoare adăugată ridicată, iar pe de altă parte, industria
constructoare de maşini, cu o valoare adăugată modestă.
Eficienţa informaţiilor furnizate de noţiunea de valoare adăugată se fundamentează pe o
interpretare prudentă a indicatorului. De pildă, creşterea valorii adăugate nu este neapărat un
semn de prosperitate pentru entitatea economică, în măsura în care această creştere poate fi
însoţită de o scădere bruscă a performanţelor comerciale şi de o înrăutăţire a trezoreriei.
În legătură cu rolul valorii adăugate în interpretarea structurii de exploatare a unei entități
economice, se pot prezenta două aspecte:
 majorarea cheltuielilor cu personalul poate angaja o creştere a valorii adăugate, în timp
ce rezultatul şi rentabilitatea entității economice se pot reduce brusc;
 creşterea valorii adăugate poate fi rezultatul creşterii stocurilor de produse finite
fabricate la costuri foarte ridicate pe care piaţa va fi incapabilă să le absoarbă ca urmare a
preţurilor de vânzare pe care ar trebui să le practice.
Aceste aspecte conduc la o interpretare prudentă a valorii adăugate în raport cu factorii
care au generat-o61.
În ceea ce priveşte analiza structurală a valorii adăugate, aceasta are drept obiectiv
urmărirea modului de repartizare a acesteia între participanţii direcţi şi indirecţi la activitatea
economică a firmei. În acest scop se calculează ratele de remunerare a valorii adăugate, respectiv
a ponderii fiecărui element component în totalul acesteia, astfel:
a) rata de remunerare a personalului (R1):
R1 = Cheltuieli cu personalul/Valoarea adăugată  100
b) rata de remunerare a statului (R2):
R2 = Impozite şi taxe/Valoarea adăugată  100
c) rata de remunerare a capitalului tehnic (R3):
R3 = Cheltuieli cu amortizarea/Valoarea adăugată  100
d) rata de remunerare a creditorilor (R4):
R4 = Cheltuieli financiare/Valoarea adăugată  100
e) rata de remunerare a acţionarilor (R5):
R5 = Profit net/ Valoarea adăugată  100
Aceste rate permit efectuarea de comparaţii sectoriale şi inter-exerciţii şi oferă informaţii
asupra modului de repartizare a valorii adăugate între partenerii sociali, respectiv personalul,
statul, entitatea economică, creditorii şi acţionarii. Astfel, o creştere a ponderii profitului se
apreciază favorabil, în timp ce creşterea ponderii cheltuielilor financiare poate semnifica o

61
Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pp. 86, 87.

94
creştere a gradului de îndatorare a firmei. Ponderea impozitelor şi taxelor depinde de fiscalitatea
promovată de stat, creşterea acesteia apreciindu-se nefavorabil.
Aceste solduri intermediare de gestiune caracterizează performanţa entității economice în
activitatea de producţie şi comercială stabilind legătura între activitatea economică şi rezultatul
final.
Prezentaţi soldurile intermediare de gestiune ce caracterizează
activitatea de exploatare a unei entități economice.
5.2.1.2. Soldurile intermediare de gestiune privind rentabilitatea
În aprecierea rentabilităţii absolute a unei entități economice, o importanţă deosebită o are
sistemul indicatorilor de rezultate şi cel al indicatorilor de rentabilitate. Astfel, dacă din prima
categorie fac parte producţia exerciţiului, marja comercială şi valoarea adăugată, cea de-a doua
categorie vizează elemente precum excedentul brut din exploatare, sau după caz insuficienţa
brută de exploatare, rezultatul exploatării, rezultatul financiar, rezultatul brut şi rezultatul net al
exerciţiului.
Definiţie
Excedentul brut de exploatare (EBE) sau insuficienţa brută de
exploatare (IBE) scoate în evidenţă fluxurile de numerar implicate în activitatea de exploatare a
entității economice, mărimea sa fiind dată de diferenţa dintre acestea. Acest indicator măsoară
eficacitatea capitalului economic, reprezentând resursa rezultată din exploatare şi folosită pentru
menţinerea şi dezvoltarea potenţialului productiv al entității economice şi remunerarea
capitalurilor utilizate şi a statului.
În condiţiile în care entitatea economică realizează un câştig din activitatea sa de
exploatare, acest sold intermediar poartă denumirea de excedent brut din exploatare, în caz
contrar, când sunt obţinute pierderi, se vorbeşte de o insuficienţă brută de exploatare; se
stabileşte ca diferenţă între valoarea adăugată (plus subvenţiile de exploatare), pe de o parte, şi
impozitele, taxele şi cheltuielile de personal, pe de altă parte:
Excedentul Valoarea adăugată Cheltuieli cu personalul
brut al = + – +
exploatării Subvenţii de exploatare Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

Excedentul brut al exploatării exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare

(operaţii strict legate de producţia industrială, de activitatea comercială sau prestări servicii),
resursă principală a entității economice cu influenţă hotărâtoare asupra rentabilităţii economice şi
a capacităţii potenţiale de autofinanţare a investiţiilor (din amortizări, provizioane, profit).
Rolul excedentului brut al exploatării poate fi urmărit sub trei aspecte:
 excedentul brut al exploatării este o măsură a performanţelor economice ale entității
economice. Sub acest aspect, indicatorul va fi reţinut în calculul rentabilităţii economice
(EBE/Capital economic) sau al ratei marjei brute de exploatare (EBE/Cifra de afaceri). Un
excedent brut al exploatării suficient de mare va permite entității economice reînnoirea
imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite şi
asigurarea finanţării sale care antrenează cheltuieli financiare, iar diferenţa va fi distribuită
statului (impozit pe profit), acţionarilor (dividende) şi/sau conservată prin autofinanţare.
 excedentul brut al exploatării este independent de politica financiară a entității
economice (nu este influenţat de veniturile şi cheltuielile financiare dependente de structura
financiară), de politica de investiţii (nu ţine cont de deciziile entității economice privind
modalităţile de calcul a amortizării), de politica de dividend (deciziile conducerii entității
economice privind repartizarea profitului net), de politica fiscală, nefiind influenţat de asemenea
de politica prudenţială a acesteia (amortizări şi provizioane).
Acest sold intermediar de gestiune nefiind perturbat de politica entității economice în
materie de finanţare, investiţii, provizioane, fiscalitate, furnizează informaţii semnificative cu
privire la performanţele industriale şi comerciale, fiind recomandat în studii previzionale şi
analize comparative ale entităților economice aparţinând aceluiaşi sector de activitate. El poate

95
pune în evidenţă, mai bine decât rezultatul final, o deficienţă structurală a entității economice în
plan pur industrial şi comercial.
 excedentul brut al exploatării reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru
entitatea economică. Sub rezerva producţiei imobilizate şi a decalajelor generatoare de creanţe,
stocuri şi datorii având consecinţe aspra trezoreriei, excedentul brut de exploatare constituie
resursa financiară fundamentală care va fi utilizată pentru menţinerea sau creşterea capacităţii de
producţie a entității economice, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit şi
dividendelor, rambursarea împrumuturilor angajate anterior. Dar, această resursă financiară
fundamentală nu este decât o resursă de trezorerie potenţială, un cash-flow potenţial degajat de
exploatare (cash-flow brut al exploatării), susceptibil de a se transforma în disponibilităţi pe
măsura reglementării decalajelor dintre nevoile şi resursele exploatării. Acest aspect decurge
chiar din metodologia de calcul al excedentului brut de exploatare.
Pornind de la veniturile încasabile, respectiv cheltuielile plătibile şi având în vedere
diferitele decalaje care se produc la nivelul creditelor acordate clienţilor şi creditelor furnizor62
sau la nivelul stocurilor, antrenând un veritabil fenomen de retenţie a fluxurilor monetare, se
poate arăta că o parte din excedentul brut al exploatării se va regăsi imobilizat în variaţia nevoii
de fond de rulment pentru exploatare (producţia imobilizată nu generează fluxuri monetare). În
această situaţie, relaţia de calcul a excedentului brut al exploatării este următoarea63:
Excedentul brut al = Venituri din exploatare – Cheltuieli pentru
exploatării încasabile exploatare plătibile
EBE = Venituri din exploatare încasate (în cursul exerciţiului) + Venituri din exploatare de încasat (în
exerciţiul următor) – Cheltuieli pentru exploatare plătite (în cursul exerciţiului) – Cheltuieli pentru exploatare de
plătit (în exerciţiul următor)
Este ştiut că veniturile şi cheltuielile realizabile în exerciţiul următor sunt expresia
resurselor temporare pentru exploatare, respectiv a necesarului de active circulante care,
articulate cu soldul din bilanţ, conduc la evidenţierea variaţiei nevoii de fond de rulment pentru
exploatare (∆NFRE), şi anume:
EBE = Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) + Producţia stocată + Variaţia
stocurilor + Producţia imobilizată + Variaţia creanţelor de exploatare – Variaţia datoriilor de
exploatare
Aşadar, excedentul brut al exploatării exprimă fluxul real de trezorerie al exploatării (ETE)
rezultat după acoperirea variaţiei nevoii de fond de rulment pentru exploatare (∆NFRE).
Excedentul de trezorerie al exploatării joacă un rol important în cadrul analizei fluxurilor de
trezorerie. Excedentul brut al exploatării constituie primul nivel al analizei privind formarea
trezoreriei globale a entității economice, punctul de pornire în tabloul fluxurilor de trezorerie.
Definiţie
Rezultatul din exploatare (Rexp) denumit şi rezultat operaţional, este
calculat şi raportat de entitatea economică în cadrul situaţiilor sale financiare, reprezentând
diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile implicate în activitatea de exploatare, normală şi curentă
a firmei. Acest sold intermediar de gestiune constituie primul element de măsură a rentabilităţii
economice şi este influenţat de politica de investiţii64, de regimul de amortizare practicat, de
provizioane, fiind independent de politica financiară, fiscală a entității economice65. Arată în

62
Credit prin care furnizorul livrează cumpărătorului marfa cu plata amânată (pe credit) pe baza împrumutului în
bani pe care îl primeşte de la o bancă, pe o perioadă determinată cu plata dobânzii convenite. Este o finanţare
bancară post livrare. Procedural, cumpărătorul va rambursa creditul conform ratelor şi scadenţelor, convenite cu
furnizorul, direct băncii care a împrumutat pe furnizor.
63
Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, pp. 87, 88.
64
Dragotă, V., Ciobanu, A. M., Obreja, L., Dragotă, M., Management financiar. Analiză financiară şi gestiune
financiară operaţională, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 183.
65
Petrescu, S., Diagnostic economic-financiar. Metodologie, studii de caz, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p.
157.

96
mod indirect suma dintre resursele create de entitatea economică prin activitatea sa de exploatare
direcţionată către menţinerea dotărilor materiale ale firmei.
Relaţia de calcul a acestui indicator este următoarea66:

Rezultatul din exploatare = Excedentul brut din exploatare + Alte venituri de exploatare – Amortizări şi
provizioane67 – Alte cheltuieli de exploatare68
sau
Rezultatul din exploatare = Venituri din exploatare – Cheltuieli din exploatare

Rezultatul din exploatare reprezintă venitul degajat de activitatea de exploatare şi pus la

dispoziţia aportorilor de capitaluri proprii şi împrumutate (acţionari, obligatari şi bancheri).
Drept urmare, acest rezultat este utilizat pentru compararea performanţelor entităților economice
care au politici financiare diferite.
Nivelul rezultatului de exploatare oferă informaţii privind mărimea resurselor determinate
de activitatea de exploatare pe care entitatea economică se poate baza pentru acoperirea
cheltuielilor sale financiare. Resursele acumulate din activitatea din exploatare, la care se adaugă
veniturile financiare obţinute de entitatea economică, ar trebui să depăşească nivelul cheltuielilor
financiare ale acesteia. În caz contrar va avea loc un transfer de valoare de la proprietari către
creditorii entității economice.
Definiţie
Rezultatul financiar este rezultatul aferent activităţii financiare și cuprinde
elemente de fluxuri financiare şi elemente ce corespund riscurilor ataşate, fiind un sold
intermediar între rezultatul din exploatare şi rezultatul curent. Se determină prin diferenţa dintre
veniturile financiare şi cheltuielile aferente, conform relaţiei următoare:
Rezultatul financiar = Venituri financiare – Cheltuieli financiare
Ca parte componentă a rezultatului curent, rezultatul financiar caracterizează activitatea
financiară, comparând veniturile (care nu sunt generate de cheltuieli) cu cheltuielile financiare.
Lipsa veniturilor financiare în condiţiile existenţei cheltuielilor financiare legate de plata
dobânzilor la împrumuturile contractate poate conduce la un rezultat financiar negativ (pierdere),
ceea ce impune raportarea acestui rezultat la activitatea de exploatare în scopul determinării
riscului financiar (de capital).
Definiţie
Rezultatul brut al exerciţiului constituie soldul rezidual între veniturile
totale şi cheltuielile totale, determinându-se cu relaţia:
Rezultatul brut al exerciţiului = Rezultatul din exploatare + Rezultatul financiar
Potrivit reglementărilor legale, entitatea economică poate repartiza profitul brut pentru
constituirea de rezerve legale, până la 1/5 din valoarea capitalului social vărsat şi acoperirea
pierderilor din anii precedenţi.
Definiţie
Rezultatul net al exerciţiului constituie soldul final rezultat după aplicarea
cotei procentuale de impozit pe profit asupra rezultatului brut (impozabil) al perioadei curente,
fiind calculat cu ajutorul relaţiei următoare:
Rezultatul net =Rezultatul brut – Impozit pe profit
Acest rezultat (profit sau pierdere) caracterizează performanţa generală a activităţii (de
exploatare, financiară) şi reflectă creşterea acumulărilor entității economice în cursul
exerciţiului.

66
Petrescu, S., Analiză şi diagnostic financiar-contabil. Ghid teoretico-aplicativ, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită,
Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, p. 88.
67
Ajustări de valoare privind imobilizările corporale, necorporale, activele circulante şi ajustări privind
provizioanele.
68
Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele cedate.

97
 Profitul net urmează a fi repartizat conform legii, parţial distribuit sau reinvestit; permite
refacerea capitalurilor investite în entitatea economică şi remunerarea investitorilor, urmând să
se regăsească în creşterea capitalului propriu.
Pierderea netă reflectă imposibilitatea refacerii capitalurilor investite şi poate deteriora
capitalul propriu până la dispariţie, ceea ce conduce la riscul de insolvabilitate.
Prezentaţi soldurile intermediare de gestiune ce privesc rentabilitatea
unei entități economice.
În concluzie, analiza performanţelor entității economice cu ajutorul soldurilor intermediare
de gestiune prezintă avantajul prin faptul că oferă indicii cu privire la modul în care este creată
şi, respectiv, transferată valoarea în cadrul firmei, putându-se identifica astfel problemele de
management sau chiar de strategie ale entității economice.
De asemenea, pe lângă cele menţionate mai sus, se pot considera ca limite ale acestui tip de
analiză următoarele:
 integrarea informaţiilor din contabilitatea de gestiune este foarte redusă;
 evaluarea consumurilor are la bază viziunea juridică;
 aparent benefic, informaţia contabilă trebuie retratată pentru a putea formula noţiuni şi
indicatori financiari.
Cascada fluxului de rezultate se încheie cu soldurile reziduale de flux care caracterizează
performanţa financiară a entității economice privind asigurarea resurselor de finanţare a
activităţii curente şi viitoare: capacitatea de autofinanţare (CAF) şi autofinanţarea (AF).
Exemplificare
 Pentru exemplificarea metodologiei de analiză a nivelului şi dinamicii soldurilor
intermediare de gestiune se utilizează datele din tabelele de mai jos:

Tabelul nr. 5.1. Nivelul şi dinamica marjei comerciale

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Venituri din vânzarea mărfurilor 3278447 3942871 4744689 5862884 6163136
Cheltuieli privind mărfurile 1792352 2092399 2686337 2836104 2735617
Marja comercială 1486095 1850472 2058352 3026780 3427519
Rata marjei comerciale (RMc) (%)
Mc
a) RMc =  100 45,33 46,93 43,38 51,63 55,61
Vmf
Mc
b) RMc =  100 82,91 71,90 76,62 106,72 125,29
Chmf
Indicele de evoluţie a veniturilor din vânzarea
100 120,27 120,34 123,57 105,12
mărfurilor (%)
Indicele de evoluţie a cheltuielilor privind mărfurile (%) 100 116,74 128,39 105,58 96,46
Indicele de evoluţie a marjei comerciale (%) 100 124,52 111,23 147,05 113,24
Interpretare
În exemplul de mai sus, marja comercială a înregistrat o tendinţă de creştere, atingând
valoarea de 3.427.519 lei la nivelul anului 4, semnificând o creştere de 130,64% comparativ cu
anul de bază, fapt datorat creşterii veniturilor din vânzarea mărfurilor într-un ritm mai rapid
(+87,99%) faţă de evoluţia cheltuielilor privind mărfurile (+52,63%). În ultimul an, activitatea
comercială a înregistrat o creştere a eficienţei măsurate prin rata marjei comerciale de 3,98% şi
prin profitabilitatea cheltuielilor de 18,57% faţă de anul anterior, după ce pe parcursul perioadei
precedente înregistrase valori oscilatorii.
De asemenea, se observă o creştere a adaosului comercial începând cu anul 1, atingând
valoarea cea mai ridicată la nivelul anului 4 (125,29%).

98
 Tabelul nr. 5.2. Nivelul şi dinamica valorii adăugate
Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Marja comercială 1486095 1850472 2058352 3026780 3427519
Producţia exerciţiului 3324803 4557640 4343769 5292657 5756002
Consumuri intermediare 2727580 2781228 2791898 3271126 3169781
Cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile 1263434 919722 595592 799458 766013
Alte cheltuieli materiale 482531 510341 424178 660130 171672
Alte cheltuieli din afară (cu energie şi apă) 312024 512187 667337 829815 868496
Cheltuieli privind prestaţiile externe 669591 838978 1104791 981723 1363600
Valoarea adăugată 2083318 3626884 3610223 5048311 6013740
Indicele de evoluție a marjei comerciale (%) 100 124,52 111,23 147,05 113,24
Indicele de evoluție a producţiei exerciţiului (%) 100 137,08 95,31 121,84 108,75
Indicele de evoluție a consumurilor intermediare (%) 100 101,97 100,38 117,16 96,90
Indicele de evoluție a valorii adăugate (%) 100 174,09 99,54 139,83 119,12

Interpretare
Valoarea adăugată înregistrează o permanentă tendinţă de creştere pe întreaga perioadă
analizată, excepţie făcând anul 2 când aceasta scade cu 0,46%. În ultimul an de analiză, valoarea
adăugată creşte cu 19,12% faţă de anul precedent reflectând o bună creştere a bogăţiei create pe
seama utilizării mai ales a resurselor umane şi tehnice ale firmei. Acest fapt s-a datorat
următorilor factori:
a) ritmul de creştere superior al elementelor de natura veniturilor faţă de cele de natura
cheltuielilor:
- sporirea cu 8,75% a producţiei exerciţiului;
- scăderea cu 3,10% a consumurilor intermediare;
- sporirea cu 13,24% a marjei comerciale.
b) creşterea eficienţei activităţii prin sporirea cifrei de afaceri cu 6,92%.

Tabelul nr. 5.3. Nivelul şi dinamica rezultatului din exploatare

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Venituri din exploatare 7067317 9393403 11326195 11643422 12050718
Cheltuieli din exploatare 6504740 8325657 9561840 10566622 10712775
Rezultatul din exploatare (profit) 562577 1067746 1764355 1076800 1337943
Indicele de evoluţie a veniturilor din exploatare (%) 100 132,91 120,58 102,80 103,50
Indicele de evoluţie a cheltuielilor din exploatare (%) 100 127,99 114,85 110,51 101,38
Indicele de evoluţie a rezultatului din exploatare (%) 100 189,80 165,24 61,03 124,25
Cifra de afaceri netă 6550803 8321115 8886228 10949660 11707210
Rata rentabilităţii comerciale 8,59 12,83 19,85 9,83 11,43
Rezultatul brut al exerciţiului (profit) 76265 789171 1021697 703703 142025

Interpretare
Datorită faptului că activitatea financiară a societăţii analizate înregistrează pierderi pe
toată perioada analizată, nu se poate calcula ponderea rezultatului din exploatare în rezultatul
total al exerciţiului, dar se poate observa o stabilitate a activităţii şi datorită faptului că
rezultatul din exploatare înglobează rezultatul brut.
Rezultatul din exploatare înregistrează o evoluţie ascendentă în perioada 0-2,
observându-se totuşi o tendinţă de reducere a ratei de creştere (+65,24% în anul 2, faţă de
+89,80% în anul 1), pentru ca la nivelul anului 3, indicatorul să se diminueze cu 687555 lei
(-39,97%), datorită:
- sporirii cheltuielilor din exploatare (+10,51%) într-un ritm mai rapid decât veniturile
din exploatare (+ 2,80%);
- reducerii ratei rentabilităţii comerciale cu 10,02%.
În anul 4 se observă o creştere a rezultatului din exploatare cu 24,25% faţă de anul
precedent, datorită:

99
 - creşterii veniturilor din exploatare (+3,50%) într-un ritm mai rapid decât evoluţia
cheltuielilor din exploatare(+1,38%);
- creşterii ratei rentabilităţii comerciale cu 1,6%.

Tabelul nr. 5.4. Nivelul şi dinamica rezultatului financiar

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Venituri financiare 5606 534364 80357 603349 444583
Cheltuieli financiare 491919 812940 823015 976446 1640501
Rezultatul financiar (pierdere) 486313 278576 742658 373097 1195918
Indicele de evoluţie a veniturilor financiare (%) 100 9531,83 15,04 750,84 73,69
Indicele de evoluţie a cheltuielilor financiare (%) 100 165,29 101,24 118,64 168
Indicele de evoluţie a rezultatului financiar (%) 100 57,28 266,59 50,24 320,54

Interpretare
Evoluţia activităţii financiare este oscilatorie, înregistrându-se pierderi pe toată
perioada analizată. Aceeaşi evoluţie haotică o au şi veniturile financiare, care în anul 1 cresc
exagerat de mult comparativ cu anul 0 (+9431,83%) datorită, în special, creşterii veniturilor
din diferenţe de curs valutar. În anul imediat următor veniturile financiare scad cu 84,96%,
pentru ca în anul 3 să crească faţă de anul 2 cu 650,84% (veniturile din diferenţe de curs
valutar cresc cu 625,49%), continuată de o scădere în anul 4 cu 26,31% (veniturile din
diferenţe de curs valutar scad cu 42,46%). Ponderea cea mai însemnată în veniturile
financiare o deţin veniturile din diferenţe de curs valutar (93,34 % în anul 1, 95,02% în anul
2, 91,81% în anul 3, respectiv 94,48% în anul 4), urmate de veniturile din sconturi obţinute şi
venituri din dobânzi.
Cheltuielile financiare cresc pe întreaga perioadă de analiză, culminând cu anul 4, an în
care se înregistrează cea mai semnificativă creştere, de 68%, cu influenţe negative asupra
rezultatului financiar, care înregistrează cea mai mare pierdere în anul 4, de 1195918 lei.
Ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor financiare o deţin cheltuielile cu
dobânzile, de aproximativ 99,98% la nivelul anului 3, aferente creditelor contractate ca
urmare a investiţiilor ce au vizat atât extinderea şi modernizarea bazei de tratament din
complexul hotelier cât şi înlocuirea aparaturii medicale şi achiziţionarea în plus a unor
aparate performante. De asemenea, cheltuielile cu dobânzile cresc pe întreaga perioadă de
analiză, mai puţin la nivelul anului 2, când scad cu 15,32%.

5.2.2. Ratele de rentabilitate

Definiţie
Rentabilitatea reprezintă un indicator ce ocupă un loc important în
determinarea diagnosticului financiar al unei entități economice. În sens larg, „rentabilitatea este
o constrângere fundamentală a gestiunii financiare, alături de cea referitoare la realizarea
echilibrului financiar al entității economice. Ea depinde nu doar de rentabilitatea internă, ci şi
de relaţiile entității economice cu mediul şi mai ales de aptitudinea acesteia de a se adapta la
variaţiile pieţei”69. În sens restrâns, „rentabilitatea se poate defini ca fiind măsura în care o
entitate economică realizează vânzări care depăşesc costul activităţilor”70.
Analiza profitului poate oferi informaţii cu privire la rentabilitatea absolută a entității
economice. De aceea, atât pentru diagnosticul intern cât şi pentru utilizatorii externi ai
informaţiei privind entitatea economică, cunoaşterea capacităţii de a produce profit absolut nu
este suficient de reprezentativă. Drept urmare, se impune compararea (raportarea) unui indicator
ce reflectă efectul sau rezultatele obţinute (excedentul brut al exploatării, rezultatul din
exploatare, rezultatul brut, rezultatul net al exerciţiului) cu un indicator de flux global al

69
Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p. 330.
70
Tudose, M.B., Gestiunea capitalurilor întreprinderii. Optimizarea structurii financiare, Editura Economică,
Bucureşti, 2006, p. 181.

100
activităţii ce reflectă efortul (costuri, cifră de afaceri, capital investit, capital propriu), în special
cu mărimile care exprimă efortul depus pentru obţinerea rezultatului, obţinându-se astfel ratele
rentabilităţii care, din punctul de vedere al analizei, au o mai mare capacitate informaţională.
Termenul de rată provine de la latinescul ratio, care înseamnă un raport între două mărimi
derivate, cu mare valoare informaţională. Dar, interpretarea în procesul conducerii nu trebuie să
fie rigidă, să nu se facă izolat, ci în contextul ei infrastructural. Prin rate se examinează stări şi
echilibre ale unei dezvoltări, se supraveghează parametrii de funcţionare ai sistemului.
Karl Marx defineşte ratele de rentabilitate prin raportul dintre plusvaloare sau excedentul
de valoare realizat din vânzarea mărfurilor sale şi capitalul total avansat pentru producerea
acesteia. El arată că rata profitului se va impune sub o formă oarecare tuturor capitaliştilor şi le
va permite determinarea preţurilor la care îşi vor vinde mărfurile.
Importanţa cunoaşterii ratelor de rentabilitate derivă din:
 favorizează orientarea structurii producţiei pe produse, ramuri şi subramuri, în sensul
găsirii celor care oferă cel mai mare avantaj. Fluxurile economice se redirecţionează permanent,
imprimând activităţilor economice o dezvoltare inegală;
 stimulează gestiunea prin utilizarea raţională a resurselor;
 contribuie la întărirea interesului întreprinzătorului pentru diferenţierea produselor
având în centrul acesteia modernizarea conceptului de calitate;
 favorizează segmentarea pieţei şi diferenţierea strategiilor comerciale.
În analiza economico-financiară a rezultatelor entității economice, ratele de rentabilitate
permit efectuarea de comparaţii între grupuri de entități economice, comparaţii temporale pentru
aceeaşi înterprindere, comparaţii în raport cu standardele elaborate.
Indiscutabil este locul şi rolul ratelor de rentabilitate în caracterizarea performanţelor
entității economice, dar în acelaşi timp, nu trebuie omise limitele informaţiilor pe care le
furnizează. Calculul ratelor de rentabilitate se bazează pe valori preluate din situaţiile financiare
anuale care, de la un exerciţiu la altul nu exprimă realitatea economică dacă nu se foloseşte
aceeaşi metodă de evaluare. Şi, în plus, nu trebuie neglijat impactul inflaţiei asupra elementelor
patrimoniale şi rezultatelor entității economice.
Ratele de rentabilitate se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, cele mai importante
fiind criteriul bazei de raportare şi criteriul funcţional. În afara acestora mai pot exista criterii
referitoare la interesele urmărite în exprimarea acestor rate (interesele managerilor, acţionarilor,
creditorilor etc) sau la tipul de rezultat ce se află la numărătorul ratelor.
După criteriul bazei de raportare, se pot distinge:
 ratele de marjă sau de structură care au la numitor un indicator de flux global al
activităţii (ratele rentabilităţii comerciale care măsoară rezultatele obţinute în raport cu
activitatea entității economice);
 ratele de eficienţă care au la numitor mijloacele angajate sau consumate pentru
obţinerea rezultatelor.
După criteriul funcţional, ratele de rentabilitate se pot clasifica în71:
 rate ale rentabilităţii economice (măsoară rezultatele obţinute în raport cu mijloacele
economice);
 rate ale rentabilităţii financiare (măsoară rezultatele obţinute în raport cu mijloacele
financiare);
 rate ale rentabilităţii resurselor consumate (exprimă preponderent interesele
managerilor entității economice);

5.2.2.1. Ratele rentabilităţii comerciale

Definiţie
Ratele rentabilităţii comerciale (Rc), cunoscute în literatura anglo-saxonă
sub denumirea de Return On Sales (ROS), exprimă rentabilitatea comercială sau rentabilitatea

71
Buşe, L., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 279.

101
vânzărilor entității economice, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare (soldurile
intermediare de gestiune) şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
Ratele rentabilităţii comerciale caracterizează eficienţa politicii comerciale (a procesului
de aprovizionare, stocare şi vânzare) şi mai ales a politicii de preţuri practicate de entitatea
economică.
Indiferent de modalitatea de calcul, scopul analizei este de a explica factorial evoluţia
acestui indicator, de a-i stabili tendinţa. Creşterea ratei rentabilităţii comerciale aferente
activităţii de exploatare faţă de o anumită bază de referinţă reflectă o stare pozitivă şi are loc
atunci când indicii indicatorilor absoluţi ai rentabilităţii (excedentul brut al exploatării, rezultatul
din exploatare, rezultatul brut, rezultatul net al exerciţiului) devansează indicele cifrei de afaceri
sau al valorii adăugate72.
Se pot determina următoarele categorii de rate ce caracterizează rentabilitatea comercială:
a) Rata marjei comerciale (RMc), utilizată îndeosebi de entitățile economice cu activitate
comercială, se determină ca raport între marja comercială (Mc) şi veniturile din vânzarea
mărfurilor (Vmf):
Mc
RMc =  100
Vmf
Această rată pune în evidenţă strategia comercială a entității economice analizate. Astfel, o
marjă comercială redusă implică cheltuieli generale riguroase şi recurgerea la forme de
distribuire a mărfurilor care permit reducerea costurilor privind personalul şi economii asupra
cheltuielilor de transport, stocaj, depozitare etc. O marjă comercială ridicată reclamă cheltuieli
generale sporite şi deci servicii mai bune către clienţi.
De asemenea, rata marjei comerciale apreciază influenţa constrângerilor pieţei şi a politicii
preţurilor de vânzare. Creşterea ratei însoţită de o diminuare a vânzărilor (cifrei de afaceri)
semnifică faptul că entitatea economică încearcă să-şi menţină marjele promovând o politică de
preţuri înalte. Dimpotrivă, o rată a marjei comerciale în scădere însoţită de o creştere puternică a
vânzărilor evidenţiază faptul că entitatea economică preferă reducerea preţurilor de vânzare în
scopul cuceririi unui nou segment de piaţă. În fine, situaţia în care creşterea ratei marjei
comerciale este însoţită de o creştere a cifrei de afaceri reflectă o situaţie favorabilă pentru
entitatea economică, respectiv, punerea în vânzare a unor produse cu performanţe superioare sau
ocuparea pe piaţă a unei poziţii concurenţiale forte.
b) Rata marjei brute de exploatare sau rata EBE măsoară nivelul rezultatului brut de
exploatare independent de politica financiară, politica de investiţii, de incidenţa fiscalităţii şi se
determină raportând excedentul brut al exploatării (EBE) la cifra de afaceri (Ca):
EBE
REBE =  100
Ca
Această rată indică aptitudinea proprie a activităţii de exploatare de a degaja profit.
O valoare ridicată a ratei marjei brute de explotare reflectă posibilitatea financiară de
reînnoire rapidă a echipamentelor entității economice, acoperirii costului capitalului şi asigurării
dezvoltării acesteia. O creştere a ratei EBE exprimă o creştere a productivităţii, în măsura în care
rata nu este simpla consecinţă a creşterii ratei marjei comerciale, iar scăderea ei, în raport cu o
rată a marjei comerciale stabilă, dovedeşte o împovărare referitoare la costurile exploatării.
c) Rata marjei nete (RMn) exprimă eficienţa globală a entității economice, respectiv,
capacitatea sa de a realiza profit şi de a rezista concurenţei şi se determină raportând rezultatul
net al exerciţiului (Rnet) la cifra de afaceri (Ca):
Rnet
RMn =  100
Ca
Această rată prezintă facilităţi de calcul, deoarece nu presupune o pregătire prealabilă a
datelor, fiind recomandată în analizele financiare la nivelul entităților economice mici, vizând
perioade scurte de timp. Această recomandare este justificată de faptul că rezultatul net nu
72
Niculescu, M., Diagnostic financiar, volumul II, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 215.

102
exprimă în exclusivitate un rezultat al activităţii de exploatare, ci el poate fi generat de rezultatul
unor operaţii de dezinvestire sau al unor plasamente financiare (operaţii financiare). De aceea,
pentru perioade mai lungi şi în special în marile entități economice, evaluarea activităţii de
exploatare (comercială, industrială) este recomandată a fi realizată cu ajutorul ratei rentabilităţii
de exploatare.
d) Rata marjei nete de exploatare (RMnexp) pune în evidenţă eficienţa activităţii de
exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ şi comercial, determinându-se prin
raportarea rezultatului din exploatare (Rexp) la cifra de afaceri (Ca):
Re xp
RMnexp =  100
Ca
Rezultatul exploatării prezintă avantajul de a fi influenţat de amortismente şi provizioane,
devenind un rezultat net al exploatării.
Rata marjei nete de exploatare şi rata marjei nete se deosebesc de ratele rentabilităţii
economice şi financiare prin faptul că nu iau în calcul masa capitalului investit în activitatea
entității economice care permite obţinerea cifrei de afaceri. Prin urmare, indicatorii sunt
independenţi de structura financiară a entității economice, fapt pentru care aceste rate de
profitabilitate nu se utilizează în comparaţiile inter-entități economice. Pentru a înlătura acest
dezavantaj, ratele de profitabilitate sunt utilizate împreună cu rapoartele ce exprimă rotaţia
capitalului în cifra de afaceri, contribuind astfel la identificarea cauzelor care determină nivelul
ratelor rentabilităţii economice şi financiare73.
e) Rata marjei brute de autofinanţare (RMba) măsoară surplusul de resurse de care dispune
entitatea economică pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea acţionarilor săi,
determinându-se raportând capacitatea de autofinanţare (CAF) la cifra de afaceri (Ca):
CAF
RMba =  100
Ca
f) Rata marjei asupra valorii adăugate (RMva) măsoară rezultatul brut de care dispune
entitatea economică după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi cheltuieli de
personal) pentru 100 lei bogăţie creată, determinându-se raportând excedentul brut al exploatării
la valoarea adăugată:
EBE
RMva =  100
Va
Din cele prezentate în acest subcapitol, rezultă că principalele rezerve de creştere a ratei
rentabilităţii comerciale vizează: creşterea vânzărilor, creşterea puterii de negociere a entității
economice cu furnizorii şi obţinerea unor preţuri de achiziţie avantajoase, ameliorarea structurii
vânzărilor în sensul creşterii ponderii celor cu o marjă comercială individuală mai mare,
accelerarea rotaţiei stocurilor, optimizarea cheltuielilor, maximizarea preţurilor de vânzare ş.a.
Indiferent de nivelul şi sistemul de perfecţionare, ratele rentabilităţii comerciale trebuie
apreciate pe total şi pe structură sortimentală, în dinamică, în raport cu media sectorului şi cu
rezultatele principalilor competitori74.

5.2.2.2. Ratele rentabilităţii economice

Definiţie
Ratele rentabilităţii economice (Re), importante pentru evaluarea
performanţelor manageriale, permit aprecierea performanţelor realizate în cadrul activităţii
curente de producţie şi comercializare a entității economice. Acestea sunt considerate expresia
capacităţii managerului de a asigura o gestiune eficientă a activităţii de exploatare. Pentru
calculul ratelor de rentabilitate economică, se face abstracţie de provenienţa capitalului (propriu
sau împrumutat) investit în entitatea economică şi de politica fiscală promovată de aceasta.

73
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară, Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2006, p. 369.
74
Petcu, M., Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 377.

103
 În funcţie de elementele luate în calcul, ratele rentabilităţii economice pot avea
configuraţia ratelor rentabilităţii activelor (ROA) sau ratelor rentabilităţii capitalurilor investite
(ROIC).
Indiferent de modul de exprimare, ratele rentabilităţii economice trebuie apreciate în raport
cu rata inflaţiei şi cu rata dobânzii capitalului împrumutat, astfel75:
 o rată a rentabilităţii economice superioară ratei inflaţiei va putea asigura conservarea
substanţei economice a entității economice şi reînnoirea/creşterea activelor sale într-o perioadă
cât mai scurtă;
 o rată a rentabilităţii economice care remunerează capitalurile investite la un nivel
superior ratei medii a dobânzii, plus o primă pentru riscul economic şi financiar pe care şi l-au
asumat investitorii ce au plasat capitalul în entitatea economică, garantează un efect de levier
financiar pozitiv, respectiv îndatorarea este generatoare de rentabilitate financiară pentru
entitatea economică.
Rata rentabilităţii activelor cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de ROA
- Return On Assets76, măsoară performanţa activului total sau activului de exploatare (fără active
financiare, care nu au legătură directă cu activitatea curentă a entității economice), arătând
eficienţa utilizării activelor în generarea profitului şi este expresia capacităţii managerului de a
asigura o gestiune eficientă a activităţii de exploatare.
a) Rata rentabilităţii activului total77 măsoară rentabilitatea întregului capital angajat în
activitatea curentă a entității economice, determinându-se cu relaţia următoare:
Re c( EBIT )
Re =  100 , în care:
At
Rec – rezultatul economic înainte de impozitare şi dobânzi (în limba engleză EBIT –
earnings before interests and taxes)
At – activele totale (total assets)
Rezultatul economic luat în considerare pentru calculul acestui indicator este rezultatul
înainte de deducerea cheltuielilor financiare şi a impozitului pe profit, adică rezultatul curent, la
care se adaugă cheltuielile financiare sau rezultatul din exploatare, la care se adaugă veniturile
financiare. Rezultatul economic este independent de modul de finanţare a entității economice
(din capitaluri proprii şi/sau împrumutate), ceea ce facilitează utilizarea raportului în analizele
comparative inter-entități economice şi neutralizează influenţa fiscalităţii asupra indicatorului.
Activul total, numit şi capital angajat, include imobilizările pentru activitatea de exploatare,
imobilizările în afara exploatării, imobilizările financiare, nevoia de fond de rulment pentru
exploatare şi în afara exploatării, precum şi disponibilităţile băneşti.
Rata rentabilităţii economice astfel calculată reflectă măsura în care rezultatul economic
este suficient pentru a finanţa necesarul de active circulante şi activele imobilizate utilizate în
activitatea de exploatare. Într-o altă accepţiune, indicatorul exprimă în ce măsură este remunerat
capitalul angajat în activitatea curentă a entității economice.
b) Rata rentabilităţii activului de exploatare măsoară rentabilitatea activului de exploatare
angajat în activitatea curentă a entității economice, determinându-se cu relaţiile următoare:
EBE
Rebrută =  100 sau
Cecb
Re xp
Renetă =  100 , în care:
Cecn
Rebrută – rentabilitatea economică brută
EBE – excedentul brut din exploatare
75
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2006, p. 372.
76
La nivel internaţional, atât în teorie, cât şi în practică, rata rentabilităţii economice este întalnită sub denumirea de
ROA (Return on Assets).
77
Mironiuc, M., Analiză economico-financiară. Elemente teoretico-metodologice şi aplicaţii, Editura Sedcom
Libris, Iaşi, 2006, p. 373.

104
 Cecb – capitalul economic brut78
Rexp – rezultatul de exploatare
Cecn – capital economic net
Prima relaţie de calcul a rentabilităţii explică în ce măsură capitalul economic angajat în
activitatea de exploatare a entității economice degajă suficient excedent pentru a acoperi costul
capitalului împrumutat, riscul economic şi financiar pe care şi l-au asumat furnizorii de capital,
deprecierea mijloacelor fixe utilizate în procesul de producţie şi comercializare, finanţarea
creşterii entității economice etc.
Cea de a doua relaţie de calcul pune în evidenţă rezultatul din exploatare obţinut la 100 lei
capital economic investit în activitatea de exploatare a entității economice. Literatura de
specialitate occidentală apreciază că situaţia entității economice poate fi considerată favorabilă
dacă cele două rate ale rentabilităţii se încadrează între valorile de referinţă 20-25%.
Creşterea rentabilităţii economice se poate realiza, fie pe seama accelerării rotaţiei
activelor, fie prin creşterea marjei comerciale. În practica economică aceste două posibilităţi sunt
diferit valorificate în funcţie de natura activităţii. De exemplu, pentru aceeaşi cifră de afaceri
sunt necesare mai multe mijloace economice în industrie decât în comerţ. În acelaşi sector, apar
diferenţe semnificative între firme ca urmare a strategiei specifice fiecăreia etc.
Nivelul ratei rentabilităţii economice a activelor prezintă interes, în primul rând pentru
managerii entității economice, care apreciază astfel eficienţa cu care sunt utilizate activele
disponibile.
Rata rentabilităţii capitalului investit cunoscută în literatura de specialitate şi sub
denumirea de ROI - Return On Investment79, are în vedere faptul că în aprecierea rentabilităţii
economice trebuie să se ţină seama de faptul că ea trebuie să aibă o mărime care să permită
entității economice remunerarea acţionarilor şi creditorilor, în concordanţă cu nivelul de risc pe
care aceştia şi l-au asumat investind în entitatea economică sau împrumutând-o.
Matematic, este definită ca fiind raportul procentual dintre rezultatul exerciţiului înainte de
deducerea sarcinilor fiscale (Ptb) (excedentul brut de exploatare-EBE, rezultatul exploatării-Re)
şi capitalul investit (Ci), propriu (Kpr) şi împrumutat (D - pe termen lung, mediu şi scurt), arătând
cât rezultat revine la 100 unităţi de capital investit.
Ptb
Re =  100 , în care:
Ci
Ci = Kpr + D = active fixe brute (nete-după caz) + necesar de fond de rulment +
disponibilităţi
În aceste condiţii, rata rentabilităţii economice trebuie să fie egală cel puţin costului mediu
ponderat al capitalului (CMPC), calculat cu relaţia următoare:
K pr D
CMPC  r   r2  , în care:
1 K
pr  D K pr  D
r1 – rata de remunerare a capitalului propriu;
r2 – rata de remunerare a datoriilor;
Kpr – capitalul propriu;
D – datorii.
Rentabilitatea economică este suficientă dacă este mai mare decât costul mediu ponderat al
capitalului (Re > CMPC).
De nivelul ratei rentabilităţii economice a capitalului investit sunt interesaţi, în primul rând,
investitorii actuali şi potenţiali (acţionarii şi băncile), care o compară cu rentabilitatea unor alte
forme de plasament (dobânzile la depozitele bancare, câştigul din plasarea capitalului la alte
entități economice etc.), dar şi managerii, pentru care un nivel ridicat al acestei rate semnifică o

78
Capitalul economic poate fi brut sau net, după cum imobilizările pentru exploatare includ sau nu amortizările,
provizioanele şi ajustările pentru depreciere sau pierdere de valoare.
79
Mozer, Ch., McGuinan, J., Rao, R., Fundamentals of Contemporary Financial Management, Thomson South-
Western, Canada, 2007, p. 115.

105
gestiune eficientă a capitalurilor investite. În acest sens, ei compară rata rentabilităţii economice
(Re) cu rata medie a costului capitalului (Rci), putându-se întâlni următoarele situaţii:
 când Re > Rci, înseamnă că activitatea desfăşurată degajă o rentabilitate economică
superioară costului capitalului, înregistrându-se o valoare adăugată economică pozitivă care va
spori valoarea de piaţă a entității economice;
 când Re < Rci, înseamnă că rentabilitatea obţinută nu poate acoperi solicitările
furnizorilor de capital, înregistrându-se o valoare adăugată economică negativă şi o reducere a
capitalurilor proprii.
Concluzionând, se poate constata faptul că aceeaşi rentabilitate economică se poate obţine
recurgând la două strategii de marketing diferite:
 o politică de preţuri înalte, deci cu o marjă brută ridicată, dar cu o rotaţie lentă a
capitalului economic şi un volum al desfacerilor redus (în ţările occidentale această strategie este
caracteristică investiţiilor din centrul oraşelor);
 o politică de preţuri scăzute, deci o marjă mai slabă, dar cu o rotaţie accelerată a
capitalului economic şi un volum al desfacerilor important (specifică investiţiilor situate la
periferia oraşelor).

5.2.2.3. Rata rentabilităţii financiare

Definiţie
Rata rentabilităţii financiare (Rf), cunoscută în literatura de specialitate sub
denumirea de ROE – Return On Equity, este un indicator cheie din perspectiva investitorilor şi
analiştilor bursieri, prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficienţa investiţiilor lor,
sau, după caz, oportunitatea menţinerii acestora.
Dacă rata rentabilităţii economice exprimă remunerarea capitalului investit făcând referire
numai la activitatea de exploatare, rata rentabilităţii financiare cuantifică remunerarea capitalului
propriu prin prisma tuturor celor două tipuri de activităţi (exploatare, financiară), arătând
capacitatea managementului entității economice de a asigura rentabilizarea capitalurilor care i-au
fost încredinţate spre gestionare de acţionari şi creditori80. O rată a rentabilităţii financiare
ridicată va permite asigurarea echilibrului între rata de distribuire a dividendelor şi rata de
autofinanţare. În acest mod este posibilă satisfacerea conjugată a aşteptărilor celor care doresc să
fie remuneraţi pentru capitalul lor de risc şi a exigenţelor de creştere a entității economice,
respectându-se totodată şi echilibrul financiar al acesteia.
Rentabilitatea financiară poate fi evaluată pe baza valorilor contabile înscrise în situaţiile
financiare sau pe baza valorilor de piaţă, în ipoteza în care acţiunile entității economice sunt
cotate la bursă.
Prin prisma orizontului de timp pentru care se analizează, rentabilitatea financiară exprimă
interesele acţionarilor pe două niveluri: pe termen scurt (încasarea de dividende) şi pe termen
lung (reinvestirea profitului va antrena creşterea valorii acţiunilor şi crearea premiselor pentru
sporirea dividendelor viitoare).
Rata rentabilităţii financiare este influenţată de două categorii principale de factori:
 modalitatea de procurare a capitalurilor – motiv pentru care rentabilitatea financiară
este sensibilă la structura financiară, respectiv la situaţia îndatorării entității economice;
 modalitatea de calcul a profitului net – la calculul profitului net trebuie să se ţină
seama de regimul deductibilităţii sau nedeductibilităţii cheltuielilor din masa impozabilă,
respectiv de modalităţile de calcul ale amortizării şi provizioanelor.
Într-un sistem concurenţial dat, o entitate economică trebuie să se dezvolte, să investească,
iar această investiţie trebuie finanţată. Deseori, finanţarea presupune şi consolidarea capitalului
propriu, fie prin contribuţia acţionarilor existenţi, fie a unor noi acţionari. Incitaţia la investiţii
este condiţionată de remunerarea convenabilă a capitalului propriu. În plus, dacă rata de
remunerare este ridicată, acţionarii acceptă cu uşurinţă să lase o parte din profitul lor la dispoziţia

80
Bîrsan, M., Analiza economico-financiară în comerţ şi turism, Editura Universităţii Suceava, 2003, pp. 97-98.

106
entității economice, asigurând astfel mijloace de creştere. Pentru manageri, rentabilitatea
financiară reprezintă un obiectiv fundamental, o condiţie esenţială a strategiei lor de menţinere a
puterii.
În literatura de specialitate, ratele de rentabilitate financiară se întâlnesc în următoarele
variante:
1. rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii exprimă, în mărime relativă,
remunerarea capitalurilor acţionarilor, introduse ca aport sau a profitului net lăsat la dispoziţia
entității economice pentru autofinanţare. Se determină ca raport procentual între profitul net (Pn)
şi capitalurile proprii (Kpr):
Pn
Rf =  100
Kpr
2. rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent, reprezintă raportul dintre profitul
net (Pn) şi capitalul permanent (Kp), scoţând în evidenţă corelaţia dintre cei doi indicatori după
deducerea cheltuielilor financiare cu dobânzile şi a impozitului pe profit:
Pn
Rf =  100 , în care:
Kp
Kp = Kpr + Datorii (> 1 an) + Subvenții pentru investiții (> 1 an) + Provizioane
După cum se observă din modul de calcul al ratei rentabilităţii financiare, aceasta ţine
seama de provenienţa capitalurilor, fiind aşadar sensibilă la structura financiară a entității
economice şi în mare măsură influenţată de gradul de îndatorare. Gradul de îndatorare a entității
economice exercită efecte pozitive asupra ratei rentabilităţii financiare numai în cazul în care rata
rentabilităţii economice (Re) este superioară ratei medii a dobânzii de pe piaţa financiară (Rd),
situaţie care face atractive plasamentele financiare ale diverşilor investitori în respectiva entitate
economică.
În acest sens, rata rentabilităţii financiare exprimată în funcţie de rata rentabilităţii
economice (Re), rata medie a dobânzii împrumuturilor şi creditelor bancare (Rd), coeficientul
capacităţii de îndatorare şi cota de impozit pe profit (i), se determină pe baza relaţiei următoare:
 D 
Rf  Re (Re - Rd)   (1  i ) sau Rf = Re + Efectul de levier al îndatorării
 Kpr 
În această relaţie fundamentală, termenul (Re - Rd) este numit levier, iar termenul D/Kpr –
braţul levierului, unii autori81 atribuind adesea acestui coeficient de îndatorare denumirea de
levier, însă aceste nuanţe nu prezintă o importanţă deosebită.
Efectul generat de îndatorare antrenează modificarea nivelului rentabilităţii capitalurilor
proprii, în sensul creşterii sau scăderii sale, după cum rentabilitatea economică este superioară
sau inferioară costului mediu al datoriilor. Acest efect va fi mai amplificat prin braţul levierului,
cu cât ponderea îndatorării în sursele sale de finanţare va fi mai ridicată.
Situații:
 Dacă levierul (Re – Rd) este pozitiv, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu
cât îndatorarea va fi mai importantă, astfel încât fiecare procent de creştere a îndatorării va
determina o creştere a rentabilităţii financiare egală cu diferenţa dintre rentabilitatea economică
şi rata medie a dobânzii. În această situaţie, entitatea economică are interesul să se împrumute la
maxim, pentru a beneficia de efectul de levier pozitiv.
 Dacă levierul (Re – Rd) este negativ, creşterea îndatorării entității economice are efect
nefavorabil asupra rentabilităţii financiare, astfel încât, cu fiecare procent de creştere a
îndatorării, rentabilitatea financiară se va diminua cu diferenţa dintre rata rentabilităţii
economice şi rata medie a dobânzii. Îndatorarea are, în acest caz, efect de levier negativ (efect de
măciucă), determinând scăderea rentabilităţii capitalurilor proprii. În această situaţie, entitatea
economică va trebui să muncească pentru bancheri săi.

81
Ballada, S., Coille, J.C., Outils et mecanismes de gestion financier, Editura Maxima, Paris, 1992, p. 58.

107
 Relaţia prezentată anterior evidenţiază şi efectul fiscalităţii asupra rentabilităţii financiare.
Astfel, dacă entitatea economică este profitabilă, fiscalitatea (impozitul pe profit) atenuează
efectul de levier. Dimpotrivă, dacă entitatea economică este deficitară, fiscalitatea nu
D
influenţează rentabilitatea financiară şi relaţia devine Rf  Re (Re Rd )  , iar îndatorarea
Kpr
are o influenţă negativă asupra rentabilităţii capitalurilor proprii. Acest efect nefavorabil apare
deoarece rata dobânzii îşi menţine nivelul contractual prestabilit, în timp ce rata rentabilităţii
economice înregistrează niveluri scăzute. În caz de dificultate, entitatea economică îndatorată
este expusă pierderilor severe ca urmare a cheltuielilor financiare (cu dobânzile). Se constată, în
acest caz, că riscul este cu atât mai mare cu cât entitatea economică este mai îndatorată.
Efectul nefavorabil al îndatorării asupra rentabilităţii financiare adaugă riscului economic o
dimensiune specifică: riscul financiar. De aceea, este de dorit ca rata rentabilităţii financiare să
fie mai mare decât rata medie a dobânzii capitalurilor împrumutate, aşa cum rata rentabilităţii
economice trebuie să fie superioară ratei inflaţiei, pentru a face mai atractivă investiţia în
entitatea economică respectivă decât în depozitele bancare, iar depăşirea ratei de dobândă să fie
proporţională cu prima de risc pe care mediul economic al entității economice o prezintă
investitorului.
În ceea ce priveşte maximizarea rentabilităţii financiare, aceasta presupune:
 maximizarea rezultatului exerciţiului pe seama creşterii volumului de active totale şi a
ameliorării marjelor, bazate pe optimizarea activităţii în domeniile organizării interne, gestiunii
stocurilor, calităţii produselor şi serviciilor, gestiunii comerciale etc.
 creşterea rentabilităţii capitalurilor investite prin folosirea intensivă a imobilizărilor
corporale şi reducerea nevoii de fond de rulment (în special prin reducerea stocurilor şi a
creanţelor clienţilor);
 minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor investite,
respectându-se condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor.
În concluzie, rentabilitatea financiară, principalul indicator privind performanţele firmei
(deşi este afectată de convenţiile contabile ce stau la baza determinării profitului net şi de
elementele de natură fiscală), depinde de justeţea politicii comerciale (rentabilitatea comercială),
de eficienţa capitalului avansat (rentabilitatea economică) şi de politica financiară (structura
financiară, de modul în care entitatea economică îşi finanţează activitatea prin capitaluri proprii
sau prin împrumuturi), fiind direct proporţională cu structura financiară şi cu diferenţa dintre
rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii aferentă creditelor contractate82.

5.2.2.4. Rata rentabilităţii resurselor consumate

Definiţie
Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rrc), denumită şi rentabilitatea
costurilor, exprimă eficienţa costurilor de producţie reflectată prin corelaţia dintre profitul
aferent cifrei de afaceri şi costurile aferente vânzărilor, fiind deosebit de utilă în elaborarea
bugetelor de venituri şi cheltuieli şi în analizele comparative la nivelul unor ramuri83.
Evidenţierea consumurilor de resurse se realizează în conturile de cheltuieli. Eficienţa
acestor consumuri se poate aprecia în raport cu rezultatele obţinute, pe baza ratei rentabilităţii
resurselor consumate. Asupra acestei rate de rentabilitate, costurile exercită o dublă acţiune,
influenţând diferit mărimea numărătorului şi numitorului. Această rată se poate calcula global, la
nivelul entității economice şi pe componente specifice structurii cheltuielilor.
Literatura de specialitate prezintă rata rentabilităţii resurselor consumate utilizând
următoarele modalităţi de calcul:

82
Hlaciuc, E., Mihalciuc, C., Organizarea contabilităţii financiare a entităţilor economice: abordări teoretice şi
aplicative conforme cu prevederile OMFP 2374/2007 şi standardele internaţionale de contabilitate, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008, p. 197.
83
Crecană, C., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p. 95.

108
 Re
a) Rrc =  100
Cht
Re
b) Rrc =  100
Ch exp ( Amortizari  Pr ovizioane)
Re xp
c) Rrc =  100 , în care:
Ch exp
Re – rezultatul exerciţiului
Cht – cheltuieli totale
Chexp – cheltuieli din exploatare
Rexp – rezultatul exploatării.
Cel de-al treilea model de calcul poate constitui baza unei investigări mai analitice a
posibilităţilor de optimizare a consumurilor de resurse, prin implicarea unor factori specifici ai
cheltuielilor, respectiv ai sectoarelor în care entitățile economice respective acţionează84.
Conform acestui model, dimensiunea ratei rentabilităţii resurselor consumate este direct
proporțională cu rezultatul exploatării şi invers proporţională cu cheltuielile de exploatare. Prin
dinamica relativă a rezultatului exploatării superioară celei înregistrate de cheltuielile de
exploatare, creşterea ratei rentabilităţii resurselor consumate este evidentă.
Pentru activitatea de producţie şi comercializare, analiza ratei rentabilităţii resurselor
consumate se stabileşte ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri a entității economice şi
costul mărfurilor (producţei) vândute:

 100   v
q  p   qv  c
 100   v
RE q ( p  c)
Rrc   100 , în care:
Ch  qv  c  qv  c
q v  p - structura mărfurilor (producţiei) vândute în preţ de vânzare, exclusiv TVA
q v  c - structura mărfurilor (producţiei) vândute în cost de achiziţie (de producţie)
Dimensiunea ratei rentabilităţii resurselor consumate este dată în principal de variaţia
structurii vânzărilor, a costului unitar şi a preţurilor de vânzare.
Asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate se remarcă influenţa costului, în sensuri
diferite, atât prin numarătorul cât şi prin numitorul raportului: creşterea costului antrenează atât
scăderea numărătorului (a profitului) cât şi creşterea numitorului (a cheltuielilor aferente cifrei
de afaceri). Din acest punct de vedere, impactul costului asupra ratei rentabilităţii resurselor
consumate este mult mai puternic comparativ cu alte rate.
În literatura de specialitate se discută despre valoarea optimă a ratei rentabilităţii resurselor
consumate ca fiind încadrată între 9-15%.
Literatura de specialitate prezintă o varietate însemnată de indicatori şi clasificări ai
acestora, utilizarea unora sau altora fiind opţiunea celui care efectuează analiza economico-
financiară. Nu există o reţetă strictă pentru selectarea indicatorilor, singura cerinţă care trebuie
îndeplinită, este ca indicatorii selectaţi să acopere cât mai bine activitatea desfăşurată de entitatea
economică, să-i surprindă atât avantajele cât şi limitele şi să constituie o bază fundamentală
pentru evoluţia activităţii viitoare.
În condiţiile economiei de piaţă, o entitate economică urmăreşte să fie performantă pentru
a menţine şi creşte partea de piaţă pe care o deţine şi a putea face faţă concurenţei, presupunând
utilizarea unui ansamblu de indicatori care să permită evaluarea performanţelor obţinute de
entitățile economice concurente pentru o poziţionare obiectivă sub raport economic.
În concluzie, rentabilitatea unei entități economice nu poate fi apreciată făcând abstracţie
de riscurile cu care se confruntă, riscuri corespunzătoare rentabilităţii economice şi financiare:
risc economic, concretizat în efectul de levier operaţional şi riscul financiar, exprimat prin
efectul de levier financiar. Riscul financiar adânceşte riscul economic, traducându-se printr-o
mai mare vulnerabilitate a trezoreriei (la cheltuielile privind dobânda se adaugă şi cele de
84
Niculescu, M., Diagnostic financiar, volumul II, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 220.

109
rambursare a împrumuturilor), care în final generează o incapacitate de plată a entității
economice, adică riscul de faliment.
Prezentaţi ratele rentabilităţii, ca instrument de apreciere a
performanţelor economico-financiare a unei entități economice.

Exemplificare
 Aplicarea metodologiei de calcul şi analiză a ratei rentabilităţii economice şi financiare
se bazează pe datele din tabelele de mai jos.

Tabelul nr. 5.5. Nivelul şi dinamica ratei rentabilităţii economice

Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Rezultatul brut al exerciţiului 76264 789170 1021697 703703 142025
Activul total 6654164 14741055 18618239 23186407 24373072
Capitalul investit 6244868 14460958 18246445 22446850 23811333
Rata rentabilităţii activelor (ROA) (%) 1,15 5,35 5,49 3,03 0,58
Rata rentabilităţii capitalului investit (ROI) (%) 1,22 5,46 5,60 3,13 0,60
Rata anuală a inflaţiei (%) 8,6 4,87 6,57 6,3 4,74
Rata medie a dobânzii (%) 11,89 10,80 6,21 8,45 10,20

Interpretare
Nivelul ratei rentabilităţii economice manifestă o tendinţă uşoară de creştere, excepţie
făcând ultimii ani, când aceasta scade, reflectând atât o diminuare a capacităţii capitalurilor
investite de a degaja profit brut, cât şi o mai slabă remunerare a capitalurilor investite pe seama
profitului brut, situându-se permanent, mult sub valoarea orientativă de 20%. De asemenea,
rentabilitatea economică este net inferioară atât ratei anuale a inflaţiei (excepţie făcând anul 1),
ceea ce nu îi asigură reînnoirea şi creşterea activelor într-o perioadă scurtă, cât şi ratei medii a
dobânzii capitalurilor împrumutate. Nivelul indicatorului din ultimul an de analiză arată că la
100 lei capitaluri investite au revenit 0,60 lei de profit brut, nivel ce nu asigură remunerarea
capitalurilor investite (nivelul minim de referinţă este de 20%) şi care este mai mic cu 9,60%
decât rata medie a dobânzii capitalurilor împrumutate.
Cauzele care au condus la diminuarea ratei rentabilităţii economice ar putea fi:
- performanţa scăzută a activităţilor de exploatare şi financiare (dificultăţi în valorificarea
producţiei, venituri financiare inferioare cheltuielilor financiare);
- utilizarea ineficientă a unor elemente de active imobilizate, prin antrenarea lor în
activitatea de exploatare;
- politica de stocare ineficientă ş.a.
În ceea ce priveşte măsurile de creştere a ratei rentabilităţii economice se impune:
- creşterea ratei rentabilităţii comerciale prin creşterea volumului activităţii, modificarea
structurii activităţii în favoarea unora cu profitabilitate mai mare, reducerea cheltuielilor de
exploatare, creşterea preţurilor la serviciile prestate prin îmbunătăţirea calităţii;
- accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului investit prin optimizarea structurii capitalului
investit, reducerea duratei şi costurilor investiţiilor în curs de execuţie, creşterea ponderii
imobilizărilor fixe active, reducerea/menţinerea constantă nivelului stocurilor şi a duratei medii
de aprovizionare, reducerea nivelului creanţelor şi a duratei medii de încasare.

110
 Tabelul nr. 5.6. Nivelul şi dinamica ratei rentabilităţii financiare
Exerciţiul financiar
Indicatori
0 1 2 3 4
Rezultatul net 45469 594196 819368 553141 100902
Capitaluri proprii 2348612 7818403 8467854 10893832 10852363
Capitalul permanent 2973633 10693179 14983015 19416597 19119090
Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii (%) 1,94 7,60 9,68 5,08 0,93
Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent (%) 1,52 5,56 5,47 2,85 0,53
Rata medie a dobânzii (%) 11,89 10,80 6,21 8,45 10,20

Interpretare
Rata rentabilităţii financiare (aferentă capitalurilor proprii) a manifestat o tendinţă de
creştere (excepţie făcând anii 3 şi 4), ce echivalează cu o mai bună recuperare prin câştigul net a
resurselor proprii, respectiv sporirea capacităţii capitalurilor proprii de a crea profit net.
De fapt, această tendinţă se datorează creşterii ratei marjei nete şi a vitezei de rotaţie a
capitalurilor proprii prin cifra de afaceri, aspect confirmat de creşterea într-un ritm mai rapid a
profitului net faţă de dinamica propriilor capitaluri.
Nivelul înregistrat în ultimul an (0,93%) arată că la 100 lei capitaluri proprii revin 0,93 lei
profit net. Acest nivel mai ridicat al indicatorului faţă de rentabilitatea economică (0,60%) se
datorează acţiunii pozitive a impozitului pe profit.
Nivelurile înregistrate pe întreaga perioada analizată nu asigură o bună refacere a
capitalurilor proprii doar pe seama profiturilor nete, cu atât mai puţin la nivelul anilor 0 şi 4 când
se înregistrează cele mai scăzute valori ale indicatorului (1,94%, respectiv 0,93%), ştiut fiind
faptul că valoarea de referinţă este de 25%, ce asigură o refacere a capitalurilor proprii în
aproximativ 4 ani.
De asemenea, nivelul ratei rentabilităţii financiare este sub nivelul ratei medii a dobânzii,
excepţie făcând anul 2 când aceasta este depăşită cu 3,47%.
Faţă de anul precedent, valoarea indicatorului a scăzut în anul 4 cu 4,15%, ca urmare a
reducerii cu 4,19% a ratei marjei nete şi reducerii vitezei de circulaţie a capitalurilor proprii.
În ceea ce priveşte măsurile de creştere a ratei rentabilităţii financiare pot fi amintite
următoarele:
- creşterea ratei rentabilităţii comerciale, respectiv modificarea profitului net într-un ritm
superior evoluției cifrei de afaceri prin reducerea cheltuielilor de exploatare, sporirea volumului
de activitate, utilizarea unui regim favorabil de calcul al amortizării şi provizioanelor;
- creşterea vitezei de rotaţie a capitalurilor investite, dinamica cifrei de afaceri trebuind să
devanseze dinamica capitalurilor proprii, ceea ce înseamnă fructificarea superioară a capitalului;
- creşterea gradului de îndatorare, dacă rentabilitatea economică este mai mare decât costul
mediu al capitalului împrumutat.

Concluzii
Atunci când se doreşte evaluarea performanţei unei afaceri trebuie căutate modalităţile de
măsurare a consecinţelor financiare şi economice ale deciziilor manageriale istorice, referitoare
la investiţii, operaţiuni şi finanţare. Principalele întrebări la care trebuie căutate răspunsuri se
referă la faptul dacă resursele sunt utilizate eficient, dacă profitabilitatea afacerii este la nivelul
aşteptat şi dacă opţiunile de finanţare sunt alese corect şi prudent. Crearea de valoare pentru
acţionari solicită în ultimă instanţă rezultate pozitive sub toate aceste aspecte, care vor crea
fluxuri de numerar pozitive, peste nivelul costului capitalului investit.
Din studiile efectuate s-a dovedit faptul că există o mare varietate de soluţii de rapoarte şi
măsurători individuale, unele pur financiare şi altele cu conţinut economic. Niciun indicator nu
poate fi considerat predominant. În acest capitol au fost prezentate instrumentele de apreciere a
performanţelor economico-financiare pe baza informaţiilor furnizate de situaţiile financiare, mai
exact cele degajate de contul de profit şi pierdere. Acesta reprezintă cea mai accesibilă sursă de
date, cu toate că nu este cea mai economică modalitate de prezentare a acestora.
111
 Teste de autoevaluare I

1. Eficienţa economică se măsoară cu ajutorul a două mărimi, astfel:

a) …………………………………………………………………………….....................
b) …………………………………………………………………………….....................
2. Rata rentabilităţii economice exprimă………………………………………….............
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Rata rentabilităţii financiare exprimă…………………………………………..............
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................

Teste de autoevaluare II
1. Definiţi profitul şi rentabilitatea.
2. Prezentaţi succint indicatorii ce compun Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune.
3. Prezentaţi indicatorii utilizaţi în analiza rentabilităţii prin metoda ratelor.
4. Prezentaţi interdependenţa şi relaţia de calcul dintre rentabilitatea comercială,
rentabilitatea economică şi politica financiară a unei entități economice.
5. Prezentaţi particularităţile modelului liniar şi neliniar al pragului de rentabilitate.
6. Prezentaţi avantajele utilizării pragului de rentabilitate.
7. Prezentaţi relaţiile de calcul pentru rata rentabilităţii economice.
8. Prezentaţi relaţiile de calcul pentru rata rentabilităţii financiare.
9. Prezentaţi relaţiile de calcul pentru rata rentabilităţii comerciale.
10. Prezentaţi relaţiile de calcul pentru rata rentabilităţii resurselor consumate.

Teste de autoevaluare III

1. Care din relaţiile de calcul a ratei rentabilităţii comerciale sunt adevărate:
n

P
 g i  rci
a) Rc = K – Nch, b) Rc =  100 , c) Rc = i 1

Ca 100
P P P
d) Rc =  100 , e) Rc =  100 , f) Rc =  100
Kp Kpr At
2. Rata rentabilităţii comerciale este influenţată de următorii factori:
a) suma adaosului comercial
b) cota medie de adaos comercial
c) volumul vânzărilor
d) volumul absolut al cheltuielilor fixe
e) nivelul relativ al cheltuielilor variabile
3. Analiza rentabilităţii prin metoda ratelor are la bază următorii indicatori:
a) rata rentabilităţii economice
b) rata rentabilităţii financiare

112
 c) rata rentabilităţii resurselor consumate
d) rata rentabilităţii capitalului avansat şi ocupat
e) rata rentabilităţii comerciale
f) rata rentabilităţii costurilor
g) rata marjei nete din exploatare
4. Soldurile intermediare de gestiune aferente exploatării cuprind:
a) cifra de afaceri
b) valoarea adăugată
c) producţia vândută
d) producţia fabricată
e) producţia exerciţiului
f) marja comercială
5. Soldurile intermediare de gestiune aferente rentabilităţii cuprind:
a) valoarea adăugată
b) excedentul/insuficienţa brută din exploatare
c) rezultatul exploatării
d) rezultatul financiar
e) rezultatul curent al exerciţiului
f) rezultatul brut al exerciţiului
g) rezultatul net al exerciţiului
6. Rata rentabilităţii financiare exprimată în funcţie de rata rentabilităţii economice
(Re), rata medie a dobânzii împrumuturilor şi creditelor bancare (Rd), coeficientul
capacităţii de îndatorare şi cota de impozit pe profit (i), se determină pe baza relaţiei
următoare:
 D 
a) Rf  Re (Re - Rd)   (1  i ) b) Rf = Re + Efectul de levier al îndatorării
 Kpr 
 D   Kpr 
c) Rf  Re (Re - Rd)   d) Rf  Re (Re - Rd) 
 Kpr   Kp 
 D
e) Rf  Re (Re - Rd) 
 Kp 
7. În mărimi relative, marja comercială se exprimă prin ratele de marjă, determinate
după relaţiile:
Mc 
a) RMc = 100
Vmf
Mc 
b) RMc = 100
Chmf
Mc 
c) RMc = 100
Ca
8. Dezavantajul pe care îl prezintă producţia exerciţiului constă în:
a) neomogenitatea elementelor luate în calcul, afectând astfel comparabilitatea
b) este un indicator cu caracter eterogen, deoarece elementele care îl determină sunt
evaluate diferenţiat
c) este un indicator omogen
9. În ceea ce priveşte determinarea nivelului valorii adăugate se utilizează două
metode:
a) metoda substractivă
b) metoda analitică
c) metoda mixtă
d) metoda aditivă

113
 10. Indiferent de modul de exprimare, ratele rentabilităţii economice trebuie
apreciate în raport cu rata inflaţiei şi cu rata dobânzii capitalului îmrpumutat, astfel:
a) o rată a rentabilităţii economice superioară ratei inflaţiei va putea asigura conservarea
substanţei economice a entității economice şi reînnoirea/creşterea activelor sale într-o perioadă
cât mai scurtă
b) o rată a rentabilităţii economice care remunerează capitalurile investite la un nivel
superior ratei medii a dobânzii, plus o primă pentru riscul economic şi financiar pe care şi l-au
asumat investitorii ce au plasat capitalul în entitatea economică, garantează un efect de levier
financiar pozitiv, respectiv îndatorarea este generatoare de rentabilitate financiară pentru
entitatea economică
c) o rată a rentabilităţii economice inferioară ratei inflaţiei va putea asigura conservarea
substanţei economice a entității economice şi reînnoirea/creşterea activelor sale într-o perioadă
cât mai scurtă.

114
 CAPITOLUL VI
ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE A ENTITĂȚII ECONOMICE

Motto
„Cred că pentru a trăi bine, cumpătarea este esenţială, iar economisirea este principala
caracteristică a unei structuri financiare solide, indiferent că este vorba de guvern, companii
sau afaceri personale”
John D. Rockefeller, Jr.

Conţinutul capitolului

6.1. Studiul bilanţului – etapă a analizei financiare

6.2. Tipuri de bilanţ utilizate în analiza financiară
6.3. Analiza echilibrelor financiare
6.3.1. Analiza echilibrului financiar în optica patrimonială
 Analiza situaţiei nete
 Analiza fondului de rulment
 Analiza necesarului de fond de rulment
 Analiza trezoreriei nete
6.3.2. Analiza echilibrului financiar în optica funcţională
6.4. Analiza bilanţului prin metoda ratelor
6.4.1. Ratele de structură ale activului
6.4.2. Ratele de structură ale pasivului
6.5. Analiza solvabilităţii şi lichidităţii

Competenţe specifice

După parcurgerea acestui capitol studentul va fi capabil să:

 prezinte ratele de structură patrimonială şi conţinutul lor economic;
 prezinte factorii care acţionează asupra structurii patrimoniale a firmei;
 prezinte indicatorii ce stau la baza analizei echilibrului financiar;
 prezinte indicatorii ce caracterizează bonitatea firmei;
 prezinte concepţia patrimonială şi funcţională a bilanţului;
Durata estimativă de parcurgere a acestui capitol este de trei ore.

Introducere
Raportările contabile, sau situaţiile financiare anuale, sunt un instrument al entităților
economice prin care sunt sintetizate datele evidenţei contabile la un moment dat şi pe o perioadă
dată (trimestru, semestru sau an), privind patrimoniul de care dispune o persoană juridică, sursele
de acoperire financiară ale acestuia, precum şi datele informative care privesc activele
imobilizate, provizioanele, repartizarea profitului, analiza rezultatului din exploatare, situaţia
creanţelor şi datoriilor, participaţii şi surse de finanţare, informaţii privind salariaţii, membrii
organelor de administraţie, conducere şi de supraveghere.
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ,
datoriile şi capitalul propriu ale entităţii la sfârşitul exerciţiului financiar. În bilanţ, elementele de
activ sunt grupate după natură şi lichiditate în timp ce datoriile sunt ordonate după natură şi
exigibilitate. Este edificator în acest sens cunoaşterea şi analiza conţinutului posturilor şi

115
elementelor individualizate în structura bilanţului, pe zece grupe (de la A la J).
Analiza generală a bilanţului este în esenţă o analiză a situaţiei activelor, datoriilor şi
capitalurilor proprii şi se bazează pe studierea structurii totalului activelor, a fiecărei grupe
(post), precum şi a corelaţiilor existente între grupe (posturi) şi elemente, atât din punct de
vedere static cât şi în dinamică.
Se consideră astfel, ca fiind aplicabile două tipuri de analize: analiza pe verticală şi
analiza pe orizontală a bilanţului.

6.1. Studiul bilanţului - etapă a analizei financiare

În vederea elaborării diagnosticului financiar care să permită măsurarea rentabilităţii
economice a capitalurilor investite, a rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii, aprecierea
condiţiilor în care sunt realizate echilibrele financiare, deducerea gradului de autonomie a
entității economice, analiza financiară parcurge mai multe etape, care presupun cercetarea unor
informaţii necesare în vederea detectării simptomelor ce prefigurează fenomene care impiedică
continuitatea activităţii entității economice. Scopul principal îl constituie adoptarea unor decizii
corective în gestiunea pe termen scurt, mediu şi lung.
Definiţie
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele
de activ (mijloacele) şi de pasiv (resursele) la închiderea exerciţiului financiar şi în alte situaţii
prevăzute de lege, grupate după natură, destinaţie şi lichiditate, respectiv, după natură,
provenienţă şi exigibilitate. Elementele de pasiv vizează fondurile (resursele) de care a beneficiat
entitatea economică (capitalurile proprii ale asociaţilor, provizioanele, datoriile de exploatare,
financiare), iar cele de activ, utilizările acestor fonduri (resurse), cu titlu durabil (active
imobilizate) şi cu titlu provizoriu şi ciclic (active circulante)85.
Activul şi pasivul reflectă aceeaşi realitate văzută sub forma mijloacelor de finanţare şi a
utilizării acestora la acelaşi moment, ceea ce impune echilibrul permanent între activele şi
pasivele bilanţului, indiferent de forma de prezentare a acestuia (tabelară sau în listă).
Conform IAS 1, „Prezentarea situaţiilor financiare”, obiectivul bilanţului este de a
prezenta fidel informaţii despre poziţia financiară a entității economice, respectiv, capacitatea de
a se adapta schimbărilor mediului, cu ajutorul resurselor economice controlate (activele),
structurii de finanţare (datorii şi capitaluri proprii), precum şi cu ajutorul unor indicatori
financiari importanţi pentru evaluarea sănătăţii financiare a entității economice (lichiditatea şi
solvabilitatea).

6.2. Tipuri de bilanţ utilizate în analiza financiară

Criteriile de clasament al activelor şi pasivelor bilanţului diferă în funcţie de scopul urmărit
în analiză şi de utilizator, ceea ce a condus la existenţa mai multor tipuri (modele) de bilanţ, cum
ar fi: bilanţul contabil clasic (construit pe baza unui sistem dublu de clasament, în activ după
destinaţie şi după natură, iar în pasiv după apartenenţă şi exigibilitate), bilanţul financiar, bilanţul
funcţional, bilanţul „pool de fonds” (ansamblul resurselor) ş.a.
Reforma sistemului contabil românesc a impus trecerea de la modelul de bilanţ tabelar,
care privilegia analiza pe orizontală a situaţiei financiare, cu accentul pe conceptul juridic de
active şi datorii, în favoarea modelului de bilanţ listă prin Reglementările contabile conforme cu
Directiva a IV-a a CEE, cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (IAS) şi cu Standardele
Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS).
Studiul bilanţului trebuie efectuat după repartizarea rezultatului şi începe cu examinarea
structurii pasivului şi a activului.
Bilanţul contabil, conform reglementărilor contabile în vigoare, este adaptat şi răspunde
mai bine cerinţelor analizei financiare orientate spre gestiune, este mai operaţional şi vine în

85
Petrescu, Silvia, Analiză şi diagnostic financiar-contabil, Editura CECCAR, Bucureşti, 2008, p. 177 şi
următoarele.

116
sprijinul întocmirii Tabloului fluxurilor de trezorerie, aducând în centrul atenţiei ciclul de
exploatare şi contribuţia lui la realizarea echilibrului financiar global.
Bilanţul financiar elaborat în concepţie patrimonială (numit şi lichiditate-exigibilitate)
constituie un suport al analizei financiare tradiţionale ce are ca finalitate descrierea
patrimoniului entității economice în vederea unei evaluări patrimoniale care poate interesa atât
proprietarii, cât şi creditorii. În măsura în care creditorii utilizează un asemenea studiu este vorba
de o analiză financiară externă.
Logica bilanţului financiar se bazează pe criteriul lichidităţii crescătoare a activului şi al
exigibilităţii crescătoare a pasivului. Lichiditatea crescătoare a posturilor de activ este reflectată
de disponibilitatea din ce în ce mai mare a acestora de a deveni „lichide” şi de a acoperi nevoile
entității economice; în fruntea activului se află activele imobilizate, cele mai puţin „lichide”, iar
la sfârşit, disponibilităţile, cele mai „lichide”.
Clasarea posturilor de pasiv în ordinea exigibilităţii crescătoare semnifică faptul că
exigibilitatea unei surse de finanţare este legată de scadenţa sa, primele posturi fiind cele cele
mai lent exigibile (capitalurile proprii), iar ultimele, cele mai rapid exigibile (datoriile pe termen
scurt).
Schematic, bilanţul financiar se prezintă astfel:

Bilanţ financiar
Activ = Necesar Pasiv = Resurse
Necesar permanent Capitaluri permanente (Kp)
1. Activ imobilizat net > 1 an 1. Capitaluri proprii (Kpr)
2. Activ circulant net > 1 an 2. Datorii cu scadenţe > 1 an
Necesar temporar Resurse temporare
1. Activ circulant net < 1 an 1. Datorii cu scadenţe < 1 an
2. Imobilizări financiare < 1 an 2. Credite bancare curente (Trezorerie pasivă)
3. Disponibilităţi băneşti (Trezorerie activă)
Total Activ Total Pasiv

Construcţia bilanţului financiar implică respectarea unor principii şi reguli care permit
ordonarea posturilor de bilanţ după criteriul pe termen scurt şi pe termen lung. În acest sens,
printre elementele constitutive ale bilanţului trebuie să se facă distincţie între cele care rămân la
dispoziţia entității economice pe termen lung (peste 1 an) şi cele care nu îi aparţin decât pe
termen scurt (sub 1 an).
Aranjarea posturilor de activ conduce la existenţa a două ansambluri: activul imobilizat
care reprezintă elementele pe termen lung cu trei categorii de valori imobilizate (necorporale,
corporale, financiare), la care se adaugă partea de activ circulant cu scadenţa mai mare de 1 an
(creanţe-clienţi, cheltuieli efectuate în avans). În schimb, în activul circulant se includ
imobilizările cu scadenţă scurtă (imobilizările financiare ce ajung la scadenţă sub 1 an).
Ordonarea posturilor de pasiv structurează pasivul bilanţului în grupa capitalurilor
permanente, formată din capitalurile proprii şi datoriile pe termen mediu şi lung (cu scadenţa
peste 1 an) şi grupa datoriilor pe termen scurt (cu scadenţa sub 1 an), indiferent de natura lor
(datorii de exploatare, credite bancare curente, venituri realizate în avans cu scadenţă scurtă şi
datoriile pe termen lung ajunse la scadenţă).
Dacă o parte a datoriilor pe termen lung ajung la scadenţă mai repede de 1 an, ele vor fi
trecute la datorii pe termen scurt. Veniturile realizate în avans cu scadenţa peste 1 an sunt incluse
în datoriile pe termen mediu şi lung.
Obţinerea bilanţului financiar implică efectuarea unor corecţii ale activului şi pasivului pe
baza informaţiilor din anexă, prin respectarea unor principii de evaluare şi regrupare a posturilor
după criteriul vechimii (peste sau sub 1 an) şi a activelor în ordinea lichidităţii crescătoare
(imobilizări, stocuri, disponibilităţi).
Prezentarea bilanţului financiar pune în evidenţă două părţi distincte pe orizontală: partea
superioară care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl compun

117
(necesarul de finanţat şi resursele de finanţare permanente) şi partea inferioară care reflectă
finanţarea ciclului de activitate (necesarul de finanţat pe termen scurt şi resursele temporare de
finanţare).
Clasamentul activelor şi pasivelor după criteriul vechimii pune în evidenţă, printr-o simplă
lectură orizontală, echilibrele sau dezechilibrele structurale ale bilanţului. Importanţa bilanţului
financiar în analiza financiară decurge din faptul că el serveşte la determinarea marjei de
securitate financiară prin intermediul fondului de rulment, care permite entității economice să
facă faţă riscurilor pe termen scurt, garantând solvabilitatea acesteia.
Reglementările contabile româneşti conforme cu Standardele Internaţionale de Raportare
Financiară (IFRS) recomandă bilanţul de tip listă, care păstrează criteriul lichidităţii crescătoare a
activelor, dar modifică ordinea de clasament a capitalurilor, situând pe primul loc sursele de
finanţare cel mai rapid exigibile (datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă de 1 an, urmate de
datoriile mai mari de 1 an), iar în final sunt prezentate sursele cel mai lent exigibile (capitalurile
proprii).
Formatul vertical de bilanţ contabil facilitează analiza echilibrelor financiare fără a mai fi
necesare regrupări de posturi şi apelarea la anexe pentru separarea datoriilor după vechime, unii
indicatori regăsindu-se direct ca post în bilanţ (de exemplu, fondul de rulment).
Abandonarea principiului de clasament al posturilor în bilanţul financiar a condus la
apariţia bilanţului funcţional, care regrupează posturile de bilanţ pe marile funcţiuni ale entității
economice (investiţii, exploatare, finanţare, trezorerie), fiind un bilanţ economic, construit de
Centrala Bilanţurilor din Banca Franţei în scopul explicării de către bancheri a funcţionării
economice a entității economice.
Un prim principiu de elaborare a bilanţului funcţional se referă la exprimarea posturilor de
bilanţ la valoarea brută (valoarea de origine a acestora), ceea ce impune includerea
amortismentelor şi provizioanelor în capitalurile proprii, ca resurse de autofinanţare a entității
economice. Rezultă că bilanţul funcţional nu mai poate juca rolul asemănător bilanţului financiar
în evaluarea patrimonială a posturilor, ci constituie un punct de plecare ideal pentru o analiză de
flux, permiţând determinarea variaţiilor de stocuri.
Un alt principiu al bilanţului funcţional se referă la conceptul de stabilitate, respectiv
durata posturilor în patrimoniu; acesta diferă de conceptul permanenţei bilanţului financiar, în
sensul că un împrumut pe termen lung va rămâne în imobilizările financiare, indiferent de
scadenţa sa, iar datoriile pe termen lung nu vor fi trecute la datorii pe termen scurt, indiferent de
scadenţă.
Al treilea principiu, al afectării, permite descrierea ciclurilor care compun viaţa entității
economice şi a echilibrelor financiare ce decurg din ele.
Schematic, bilanţul funcţional se prezintă astfel:

Bilanţ funcţional
Activ = Utilizări Pasiv = Resurse
Funcţia de investiţii Funcţia de finanţare
Utilizări stabile brute Resurse stabile (durabile)
1. Capitaluri proprii
Funcţia de exploatare 2. Datorii financiare stabile
1. Activ circulant de exploatare Funcţia de exploatare
2. Activ circulant în afara exploatării 1. Datorii de exploatare
Funcţia de trezorerie 2. Datorii în afara exploatării
Activ circulant financiar
Total utilizări Total resurse

Structurarea bilanţului economic elaborat în optica funcţională permite evidenţierea a două

categorii de utilizări în activ, una legată efectiv de exploatare şi alta independentă de ciclul
exploatării. În pasiv sunt prezentate două categorii de resurse, unele generate de exploatare şi
altele fără legătură cu aceasta.

118
 În analiza financiară importanţa bilanţului funcţional decurge din faptul că el permite
aprecierea stabilităţii structurii financiare a entității economice prin intermediul trezoreriei nete
şi exprimă interdependenţa dintre structura financiară şi natura activităţii sale.
Comparaţia între bilanţul financiar şi bilanţui funcţional pune în evidenţă două aspecte
esenţiale şi anume:
a) în timp ce bilanţul financiar permite o analiză externă a situaţiei financiare a entității
economice interesantă pentru creditori, bilanţul funcţional permite în primul rând o analiză
internă realizată în principal de managerii entității economice;
b) bilanţul funcţional se stabileşte din perspectiva continuităţii activităţii, în timp ce
bilanţul financiar este realizat din perspectiva încetării activităţii.
Ca răspuns adus criticilor bilanţului financiar şi bilanţului funcţional, adepţii conceptelor
mai nou apărute ale teoriei financiare neoclasice au conceput modelul de bilanţ „pool de fonds”
(ansamblu de fonduri).
Teoria financiară neoclasică avansează un criteriu care priveşte costul capitalului compus
din diferitele resurse folosite, în funcţie de care se judecă oportunitatea diverselor utilizări cărora
le-au fost afectate. În consecinţă, bilanţul trebuie privit ca un ansamblu de resurse şi de utilizări,
care oferă indicii asupra deciziilor strategice în materie de investiţii şi de finanţare, fără a exista o
afectare a unei resurse unui anumit tip de utilizare.
Prin modul de structurare a posturilor, bilanţul ansamblului de resurse se apropie de
bilanţul funcţional prin prezenţa în pasiv a amortismentelor şi provizioanelor în fondurile proprii.
În activ posturile sunt grupate în două părţi distincte pentru a evidenţia pe de o parte, impactul
strategiilor entității economice (industrială şi comercială) căreia îi corespund imobilizările brute
non financiare şi activele circulante de exploatare (inclusiv lichidităţile necesare pentru
exploatare) şi pe de altă parte, strategia financiară, inclusiv lichidităţile, care serveşte
obiectivelor financiare.
Schematic, bilanţul ansamblului de fonduri se prezintă astfel:

Bilanţ Pool de fonds

Activ = Utilizări Pasiv = Resurse
Portofoliu de active Portofoliu de resurse
Utilizări industriale şi comerciale Fonduri proprii
1. Imobilizări brute 1. Fonduri proprii externe
2. Active circulante de exploatare 2. Fonduri proprii interne
3. Active circulante în afara exploatării
Utilizări financiare Datorii
1. Imobilizări financiare 1. Resurse financiare
2. Active circulante (Disponibilităţi) 2. Datorii de exploatare
Total utilizări Total resurse

Prezentaţi tipurile de bilanţ utilizate în analiza financiară.

6.3. Analiza echilibrelor financiare

Indiferent de forma de prezentare, bilanţul reprezintă „fotografia” entității economice şi
trebuie să ofere răspuns la o serie de întrebări specifice celui care efectuează analiza. Aceste
întrebări decurg din modul în care se realizează egalitatea între activul şi pasivul bilanţului,
egalitate care transpune o identitate fundamentală între două reprezentări diferite ale aceleiaşi
mărimi economice, sursele fondurilor (originea lor) trebuind să corespundă cu utilizările
(necesităţile) cărora le-au fost afectate.
Analiza situaţiei financiare pe baza bilanţului în vederea elaborării diagnosticului financiar
trebuie să aibă în vedere câteva cerinţe de bază:
1. Bilanţul trebuie analizat ca o unitate a indicatorilor financiari şi materiali, ceea ce
implică o analiză internă a acestuia.

119
 2. Pentru a asigura studiului o anumită profunzime, bilanţul se examinează ca un tot unitar,
ceea ce impune corelarea indicatorilor din bilanţ cu operaţiuniile economice al căror efect final îl
reflectă.
3. Analiza statică a bilanţului (la începutul sau la sfârşitul exerciţiului financiar) trebuie
completată cu analize comparative în timp şi spaţiu cu alte entităţi similare.
4. Pe baza analizei bilanţului se poate diagnostica poziţia şi sănătatea financiară a entității
economice respective prin intermediul unor studii, se vor elabora previziuni şi se vor adopta
diferite decizii.
Ca orice analiză, studiul bilanţului presupune o apreciere generală a conţinutului acestuia,
ceea ce se obţine prin lectura bilanţului, care presupune, mai întâi examinarea resurselor care au
finanţat mijloacele (utilizările) entității economice în cursul exerciţiului financiar.
Studiul bilanţului financiar (patrimonial) şi funcţional (economic) prezentate sub formă
tabelară implică o analiză internă a acestora, care poate fi efectuată în două direcţii: orizontală şi
verticală, fiecare punând în evidenţă corelaţii cu semnificaţii deosebite în aprecierea situaţiei
financiare a entității economice.
De exemplu, analiza pe orizontală a bilanţului pune în evidenţă modul în care se realizează
principalele echilibre financiare pe termen scurt şi pe termen lung ale entității economice sau
grupului de entități economice, prin intermediul unor mărimi cum ar fi: situaţia netă, fondul de
rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria.
Analiza bilanţului contabil în direcţie verticală evidenţiază structura activului şi a
pasivului; structura finanţării prin raportul dintre capitalurile proprii şi datorii permite calculul
ratelor de rotaţie a posturilor de activ şi pasiv, calculul ratelor de rentabilitate etc.
Bilanţul contabil structurat conform Reglementărilor Contabile armonizate cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate şi Directiva a IV-a a CEE este facilitată în privinţa determinării
echilibrelor financiare prin formatul în listă, ceea ce implică doar o analiză în direcţie verticală a
bilanţului (unele mărimi există distinct ca posturi de bilanţ, cum ar fi de pildă poziţia E „Active
circulante nete/Datorii curente nete”, care exprimă direct mărimea fondului de rulment; poziţia D
„Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la 1 an”, respectiv poziţia G „Datorii ce trebuie
plătite într-o perioadă mai mare de 1 an”).
Studiul bilanţului implică şi o analiză externă a acestuia, care vizează interpretarea
indicatorilor de bilanţ în strânsă legătură cu activitatea economică a entității economice, ceea ce
presupune confruntarea unor posturi de bilanţ cu sumele înregistrate în rulajele conturilor aşa
cum rezultă din balanţele de verificare.

6.3.1. Analiza echilibrului financiar în optica patrimonială

Pentru majoritatea entităților economice, resursele financiare reprezintă o constrângere în
realizarea obiectivelor strategice. Având în vedere acest fapt, un obiectiv esenţial al analizei
bilanţului îl constituie evaluarea măsurii în care structura financiară aleasă de entitatea
economică, respectiv, resursele financiare, acoperă necesarul de finanţat reflectat în activul
bilanţului. Aceasta se realizează printr-o analiză pe orizontală a bilanţului cunoscută sub
denumirea de analiza echilibrului financiar, din care se nasc câţiva indicatori clasici pentru
studiul bilanţului: situaţia netă, fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi trezoreria
netă.

6.3.1.1. Analiza situaţiei nete

Pe baza abordării juridice a bilanţului, analiştii financiari determină situaţia netă (SN) a
entității economice cu ajutorul relaţiei:
SN = Active – Datorii totale
Această situaţie exprimă valoarea contabilă a drepturilor pe care le posedă proprietarii
asupra entității economice, fiind averea proprietarilor şi trebuie să fie suficientă pentru a asigura
funcţionarea şi independenţa financiară a entității economice.

120
 Comparativ cu capitalurile proprii, situaţia netă este mai restrictivă, deoarece exclude
veniturile în avans şi provizioanele. De aceea, situaţia netă este un indicator mai relevant, ce
exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează proprietarii, acţionarii,
cât şi creditorii entității economice, mai ales în cazul lichidării acesteia. Ea se calculează punând
faţă în faţă bunurile şi datoriile de aceeaşi scadenţă şi poate fi determinată în funcţie de bilanţul
utilizat:
a) Pe baza bilanţului financiar:
SN = Total active – Datorii totale – Venituri în avans – Provizioane
b) Pe baza bilanţului contabil tip listă:
SN = (Total active – Datorii curente) – Datorii mai mari de 1 an – Provizioane
O situaţie netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică sănătoasă, ce
maximizează valoarea entității economice (a capitalurilor proprii).
O situaţie netă negativă reflectă o stare de prefaliment, fiind consecinţa încheierii cu
pierderi a exerciţiilor anterioare, pierderi care au epuizat integral capitalurile proprii. Partea
neacoperită rămâne exclusiv în sarcina creditorilor, acesta fiind riscul de insolvabilitate al
entității economice.
Creşterea situaţiei nete (activului net) are ca efect creşterea rentabilităţii şi a independenţei
financiare, pe baza ei putându-se determina riscul global sau lichidativ, în cazul unui raport
calculat cu relaţia:
SN - Activ fara valoare
< 0,3
Activ
Activul net (capitalurile proprii) reprezintă un indicator esenţial care dă dimensiunea
gradului de „sănătate” a entității economice referitor la menţinerea capitalului fizic sau
financiar, mai ales în condiţiile inflaţiei care îl erodează.
Menţinerea capitalului fizic presupune ca profitul să fie obţinut numai prin creşterea
capacităţii fizice productive în cursul perioadei, iar menţinerea capitalului financiar presupune
obţinerea profitului prin creşterea valorii financiare (monetare) a activelor nete.
Performanţele entității economice fiind direct legate de menţinerea capitalului fizic sau
financiar, „Situaţia modificării capitalurilor proprii” este un document al situaţiilor financiare
anuale prevăzut de reglementările contabile româneşti, inspirat din cerinţele IAS 1, prin care se
prezintă detaliat toate variaţiile pe care le-a suferit fiecare element al activului net în cursul
exerciţiului financiar.
Din situaţia modificării capitalurilor proprii rezultă capacitatea de menţinere (erodare) a
capitalului, precum şi profitul (pierderea) entității economice în cursul exerciţiului, prin
intermediul următoarelor elemente de conţinut:
- Profitul net (pierderea netă) al (a) perioadei;
- Fiecare element de venit şi cheltuială recunoscute direct în capitalurile proprii;
- Efectul cumulat al modificării politicilor contabile şi corecţia erorilor;
- Tranzacţiile de capital cu proprietarii şi distribuirile către aceştia;
- Soldul profitului (pierderii) cumulate la începutul perioadei şi la data bilanţului şi
modificările aferente;
- O reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capitaluri proprii la
începutul şi sfârşitul perioadei, cu prezentarea distinctă a fiecărei modificări.
Situaţia modificării capitalurilor proprii cuprinde date referitoare la: soldul la începutul
exerciţiului financiar, creşterile (+), reducerile (-) şi soldul la finele exerciţiului financiar.

6.3.1.2. Analiza fondului de rulment

Echilibrul financiar al entității economice rezultă din confruntarea maselor mari ale
bilanţului: fondul de rulment (FR) cu necesarul de fond de rulment (NFR), din care rezultă
trezoreria (T). Acest echilibru este determinat conform concepţiilor de prezentare a bilanţului:
optica financiară şi optica funcţională.

121
 Pe baza bilanţului financiar care grupează posturile după criteriul permanenţei, echilibrul
financiar presupune finanţarea activului cu durata mai mare de 1 an din resurse cu scadenţa peste
1 an, iar finanţarea activelor sub 1 an din resurse scadente sub 1 an.
Un prim echilibru rezultă din confruntarea pasivului pe termen lung (capitalurile
permanente) cu necesarul permanent (activul imobilizat), aşa cum rezultă din partea superioară
a bilanţului financiar:
FRF = Capitaluri permanente (Capitaluri proprii + Datorii pe termen mediu şi lung +
Provizioane + Subvenţii pentru investiţii) – Necesar permanent (Active imobilizate nete).
Această metodă pune în evidenţă echilibrul financiar pe termen lung, fondul de rulment
reprezentând partea din capitalurile permanente rămasă după finanţarea imobilizărilor, pe care
entitatea economică o consacră finanţării activelor circulante. Este partea din capitaluri cu grad
de exigibilitate slab, care serveşte finanţării elementelor de activ cu grad de lichiditate suficient
de crescut.
Metoda insistă asupra originii fondului de rulment şi permite înţelegerea cauzelor variaţiei
sale, creşterea lui fiind determinată de creşterea capitalurilor permanente (emisii de noi acţiuni,
obligaţiuni, noi împrumuturi pe termen lung) şi de reducerea imobilizărilor nete (vânzări de
titluri, dezinvestire, cesiuni de imobilizări). Odată cu fondul de rulment, marja de securitate a
entității economice creşte, ceea ce arată că o parte mai însemnată din activele circulante este
finanţată din capitaluri permanente.
Scăderea fondului de rulment este cauzată de scăderea capitalurilor permanente
(rambursări de împrumuturi pe termen lung sau de obligaţiuni) şi de creşterea imobilizărilor nete
(investiţii).
Un fond de rulment staţionar reflectă stagnarea entității economice, care poate fi temporară
sau de durată, având diferite cauze legate de capitalurile proprii şi de datoriile la termen
comparativ cu situaţia activului imobilizat.
Partea inferioară a bilanţului financiar permite determinarea fondului de rulment financiar
cu ajutorul relației:
FRF = (Active circulante + Cheltuieli în avans) – (Datorii pe termen scurt + Venituri în
avans).
Metoda pune în evidenţă afectarea şi finalitatea fondului de rulment care este finanţat din
activul circulant. În această ipostază, fondul de rulment financiar arată surplusul activelor
circulante nete nefinanţate din datoriile temporare, evidenţiind excedentul de lichiditate
potenţială, ca o marjă de securitate privind solvabilitatea entității economice.
Bilanţul contabil de tip listă permite determinarea mai rapidă a fondului de rulment, în
două moduri:
a) Ca diferenţă: FRF = Total active – Datorii curente – Active imobilizate
b) Direct: FRF = Active circulante/datorii curente nete
Teoretic, fondul de rulment trebuie să fie pozitiv, ceea ce nu înseamnă că în anumite
situaţii nu poate exista un fond de rulment negativ fără a compromite buna funcţionare a entității
economice.
Un fond de rulment pozitiv (Capitaluri permanente > Imobilizări nete) constituie o marjă
de securitate a entității economice pentru exploatarea sa cotidiană, permiţându-i să-şi asigure un
nivel minim al unor active circulante strict necesare funcţionării (stocuri minime, fond de casă
minim), activul circulant fiind superior datoriilor pe termen scurt (Activ circulant net > Datorii
sub 1 an).
Un fond de rulment negativ constituie un semnal de alarmă pentru entitate economică,
care va fi lipsită de capitaluri permanente suficiente să-i asigure finanţarea imobilizărilor
(Capitaluri permanente < Imobilizări nete), sau care are active circulante inferioare datoriilor
scadente pe termen scurt, pe care nu le va putea achita (Activ circulant net < Datorii sub 1 an).

122
Această situaţie se întâlneşte mai frecvent în sectorul de distribuţie, unde viteza de rotaţie a
stocurilor este foarte rapidă (sub o lună) şi unde există credite-furnizori86 însemnate.
În practică, se consideră că fondul de rulment al entității economice industriale trebuie să
reprezinte valoarea a 1-3 cifre de afaceri lunare.
În interiorul capitalurilor permanente, ponderea capitalurilor împrumutate nu trebuie să fie
excesivă în raport cu cea a capitalurilor proprii (să nu depăşească 50%), ceea ce impune
determinarea fondului de rulment propriu (FRp) şi a fondului de rulment străin (FRs):
a) FRp = Capitaluri proprii + Provizioane + Subvenţii pentru investiţii – Active imobilizate
nete
b) FRs = Datorii cu scadenţa peste 1 an – Active imobilizate nete
Fondul de rulment propriu pune în evidenţă influenţa structurii de finanţare asupra
constituirii sale, adică măsura în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii,
ceea ce reflectă gradul de autonomie financiară.
Fondul de rulment împrumutat (străin) reflectă gradul de îndatorare pe termen lung pentru
a finanţa nevoi pe termen scurt.
Analiza fondului de rulment trebuie completată cu studiul unui alt agregat important al
bilanţului, necesarul de fond de rulment (NFR).

6.3.1.3. Analiza necesarului de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment desemnează nevoile financiare generate de executarea unor
operaţiuni repetitive care compun ciclul de exploatare curentă (cumpărări, vânzări, plăţi salarii),
al cărui total trebuie acoperit cel puţin parţial de resursele stabile (fondul de rulment net). El
reprezintă banii ce trebuie rulaţi în entitatea economică pentru a-i asigura funcţionarea (după
finanţarea imobilizărilor), care reclamă cheltuieli ce vor fi recuperate la achitarea facturilor de
clienţi.
Se determină ca diferenţă între necesităţile ciclice (acivele circulante, mai puţin
disponibilităţile) şi resursele ciclice (datoriile mai mici de 1 an, mai puţin creditele bancare pe
termen scurt):
NFR = Necesităţi ciclice – Resurse ciclice, în care:
Necesităţile ciclice (Necesar temporar) = Active circulante – Casa şi conturi la bănci +
Cheltuielile în avans
Resurse ciclice (Resurse temporare) = Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de 1 an –
Creditele bancare curente + Venituri înregistrate în avans
Pe baza bilanţului contabil financiar şi armonizat, necesarul de fond de rulment se
determină ca diferenţă:
NFR = (Active circulante + Cheltuieli în avans – Casa şi conturi la bănci) – (Datorii ce
trebuie plătite într-un an – Credite bancare curente + Venituri în avans)
Pornind de la relaţia care trebuie să existe între necesarul temporar şi resursele temporare,
NFR constituie un indicator de echilibru financiar, pozitiv sau negativ, după cum urmează:
a) Dacă NFR > 0, rezultă un surplus de necesar temporar faţă de resursele temporare ce pot
fi mobilizate, fiind o situaţie normală dacă este consecinţa unor investiţii privind creşterea
necesarului de finanţare a ciclului de exploatare.
În caz contrar, NFR > 0 arată un decalaj nefavorabil între lichidarea stocurilor şi creanţelor
şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, în sensul încetinirii încasărilor şi accelerării plăţilor.
b) Un NFR < 0 reflectă un surplus de resurse nete temporare faţă de capitalurile circulante,
necesităţile temporare fiind mai mici decât resursele temporare ce pot fi mobilizate. Această
situaţie este favorabilă dacă este consecinţa accelerării rotaţiei activelor circulante, a urgentării
încasărilor şi relaxării plăţilor.

86
Credit acordat de furnizor cumpărătorului sau sub forma livrării de bunuri, executării de lucrări sau prestării de
servicii, urmând ca plata să se facă ulterior la un termen stabilit de comun accord.

123
 Necesarul de fond de rulment reflectă echilibrul curent al entității economice, este mai
fluctuant, mai instabil decât fondul de rulment şi depinde de cifra de afaceri, durata de rotaţie a
stocurilor, decalajul dintre termenul de recuperare a creanţelor şi termenul de plată a furnizorilor.
În acest sens, necesarul de fond de rulment poate fi exprimat în zile de vânzare prin
intermediul vitezei de rotaţie care reflectă decalajul nefavorabil între încasări şi plăţi, în condiţii
normale trebuie să se situeze între 30-60 zile:
NFR
NFRz =  360
Ca

6.3.1.4. Analiza trezoreriei nete

Trezoreria netă (TN) poate fi determinată pornind de la egalitatea de bilanţ prezentat
tabelar Activ = Pasiv, respectiv Utilizări = Resurse, egalitate care conduce la confruntarea
fondului de rulment (FR) cu necesarul de fond de rulment (NFR), din care rezultă echilibrul
financiar al entității economice, fiind un rezultat al operaţiunilor ce afectează toate posturile de
bilanţ şi rezultând din lectura pe orizontală a bilanţului financiar care vizează cele două părţi.
a) Partea superioară: TN = FR – NFR
b) Partea inferioară: TN = Casa şi conturi la bănci – Credite bancare pe termen scurt
sau
TN = Trezoreia activă – Trezoreria pasivă.
Trezoreria activă cuprinde disponibilităţile curente degajate de funcţionarea entității
economice, la care se adaugă plasamentele rambursabile în orice moment (valori mobiliare de
plasament).
Trezoreria pasivă este reprezentată de creditele bancare curente, soldurile creditoare de la
bănci şi efectele scontate (în afara bilanţului).
c) Pe baza bilanţului contabil tip listă, trezoreria este dată de diferenţa:
TN = Active circulante/datorii curente nete – NFR.
Trezoreria netă (±) rezultă atât din operaţiuni ce afectează capitalurile permanente şi
activul imobilizat, cât şi din operaţiuni care privesc activele circulante şi datoriile pe termen
scurt.
Creşterea trezoreriei nete poate fi realizată prin creşterea fondului de rulment şi prin
scăderea necesarului de fond de rulment, sau prin creşterea disponibilităţilor şi reducerea
creditelor bancare de trezorerie.
Valoarea pozitivă sau negativă a trezoreriei nete este consecinţa unor inegalităţi între
fondul de rulment şi necesarul (resursa) de fond de rulment, după cum urmează:
A. Trezorerie pozitivă (TN > 0), când:
FR > NFR şi respectiv, Disponibilităţi > Credite bancare curente, în următoarele situaţii:
a) FR > 0 şi NFR >0, când NFR este finanţat în întregime din resurse permanente (FR >
0), care degajă disponibilităţi ce pot ascunde o subutilizare de capitaluri;
b) FR > 0 şi NFR < 0, când resursele din ciclul de exploatare (NFR < 0) se adaugă la un
excedent de resurse permanente (FR > 0) pentru a degaja un excedent mare de lichidităţi, care
pot ascunde subutilizări de capitaluri;
c) FR < 0 şi NFR < 0, când resursele din exploatare (NFR < 0) acoperă un excedent
crescut de lichidităţi şi numai o parte a activului imobilizat (FR < 0).
Ciclul de exploatare şi o parte din imobilizări sunt finanţate din datorii pe termen scurt
(furnizori şi avansuri clienţi), ceea ce impune creşterea capitalurilor permanente (resurselor
stabile).
B. Trezorerie negativă (TN < 0), când:
FR < NFR şi respectiv, Disponibilităţi < Credite bancare curente, în următoarele situaţii:
a) FR > 0 şi NFR > 0, când NFR este finanţat parţial din capitaluri permanente (FR> 0) şi
parţial din credite bancare curente care sunt mai mari decât disponibilităţile, ceea ce impune
aprecierea riscului bancar curent;

124
 b) FR < 0 şi NFR > 0, când creditele bancare acoperă o parte din imobilizări (FR < 0),
NFR şi disponibilităţile (inferioare creditelor de trezorerie), ceea ce impune reconsiderarea
structurii de finanţare;
c) FR < 0 şi NFR < 0, când resursele permanente nu acoperă decât o parte a activului
imobilizat (FR < 0), restul fiind acoperit din datorii pe termen scurt (furnizori, avansuri clienţi) şi
din credite bancare curente, ceea ce impune revederea structurii finanţării, existând riscul
dependenţei financiare de exterior printr-un levier financiar relativ ridicat.
Prezentaţi indicatorii ce permit analiza pe orizontală a bilanţului,
cunoscută sub denumirea de analiza echilibrului financiar.
6.3.2. Analiza echilibrului financiar în optica funcţională
Echilibrele financiare pot fi analizate şi prin prisma prezentării bilanţului conform opticii
funcţionale, care structurează posturile de bilanţ în strânsă legătură cu ciclurile economice care
caracterizeză viaţa entității economice: investiţii, exploatare, finanţare, trezorerie. Analiza
efectuată pe baza bilanţului funcţional (economic) este o analiză funcţională, mai bine adaptată
unei gestiuni previzionale, care situează în centrul atenţiei ciclul de exploatare. Ea completează
analiza financiară statică prin tabloul de finanţare, principalul instrument al analizei dinamice a
echilibrului financiar.
Echilibrul financiar funcţional impune ca utilizările stabile să fie finanţate din resurse
durabile, surplusul resurselor durabile faţă de imobilizările brute reprezentând fondul de rulment
net global (FRNG):
FRNG = Resurse durabile – Utilizări stabile brute.
Un FRNG pozitiv arată excedentul de resurse stabile după finanţarea utilizărilor stabile,
destinat finanţării ciclului de exploatare, fiind şi diferenţa:
FRNG = (Active circulante + Cheltuieli în avans) – (Datorii sub 1 an + Credite bancare
de trezorerie).
Necesarul de fond de rulment (NFR) decurge din confruntarea nevoilor de finanţare cu
resursele de finanţare a operaţiilor repetitive:
NFR = Utilizări ciclice – Resurse ciclice
Având în vedere reînnoirea permanentă a stocurilor şi creanţelor, impusă de ciclul de
exploatare, surplusul nevoilor ciclice neacoperit financiar de resursele ciclice de capital devine
un necesar de finanţare permanent reînnoibil. Acest necesar este finanţat din fondul de rulment
funcţional, care la rândul său apare ca un surplus de resurse stabile, fiind un necesar de fond de
rulment total (NFRT), cu două componente legate de: activitatea de exploatare şi din afara
exploatării:
NFRT = NFRE + NFRAE.
La originea NFRE se află ciclul de exploatare (cumpărare – producţie – vânzare), cu o
durată variabilă. Acest necesar corespunde unor alocări de fonduri pentru constituirea stocurilor
şi creanţelor şi reflectă decalajele între vânzări şi încasări, respectiv, între cumpărări şi plăţi şi se
calculează prin diferenţa:
NFRE = Active circulante de exploatare – Datorii de exploatare.
Plăţile îl măresc, iar încasările îl reduc.
NFRAE este mai mic faţă de NFRE şi se obţine prin diferenţa:
NFRAE = Alte active circulante – Datorii în afara exploatării, în care:
Alte active circulante cuprind: creanţe diverse, capital subscris nevărsat;
Datoriile în afara exploatării cuprind: datorii fiscale, alte datorii.
Necesarul de fond de rulment astfel determinat mai poartă numele de necesar net când este
pozitiv, sau resursă netă când este negativ.
Din confruntarea Fondului de Rulment Net Global cu Necesarul de Fond de Rulment
(necesarul net) rezultă trezoreria netă (TN):
TN = FRNG – (NFRE + NFRAE).

125
 Trezoreria netă este legată de operaţiile financiare pe termen scurt care sunt evidenţiate în
partea inferioară a bilanţului funcţional, ea fiind şi diferenţa:
TN = Necesar de trezorerie – Resurse de trezorerie
sau
TN = Active circulante financiare – Credite bancare curente.
Trezoreria netă poate fi pozitivă sau negativă, după cum urmează:
1. TN > 0, cînd FRNG > NFRT sau Necesar trezorerie > Resurse trezorerie;
2. TN < 0, când FRNG < NFRT sau Necesar trezorerie < Resurse trezorerie.
De exemplu, pe baza bilanţului funcţional, din confruntarea Fondului de Rulment Net
Global cu Necesarul de Fond de Rulment Total rezultă trezoreria netă, care poate fi determinată
ca diferenţă între Trezoreria activă (Disponibilităţi) şi Trezoreria pasivă (Credite bancare de
trezorerie):
TN = Trezoreria activă – Trezoreria pasivă.
O trezorerie netă pozitivă reflectă un excedent de trezorerie în raport cu obligaţiile
financiare pe termen scurt, ceea ce asigură entității economice posibilitatea de a face plasamente
pe piaţa de capital.
Spre deosebire de resursele ciclice obţinute în activitatea curentă şi reflectate de un necesar
de fond de rulment negativ, o trezorerie netă negativă reflectă resurse de trezorerie furnizate de
parteneri financiari (bănci), fiind legate de gestiunea financiară pe termen scurt.

6.4. Analiza bilanţului prin metoda ratelor

Aprofundarea analizei situaţiei financiare pe baza bilanţului impune recurgerea la un
procedeu frecvent utilizat în analiza financiară – „metoda ratios”.
Ratio este un raport între două posturi de bilanţ, din contul de rezultat, sau din bilanţ şi
contul de rezultat, echivalent cu termenul de rată, coeficient, indice, procent. Între elementele
raportului trebuie să existe omogenitate din punct de vedere al modului de evaluare şi relaţii
directe între mărimile ce se compară.
Metoda ratelor completează analiza indicatorilor în mărimi absolute şi permite efectuarea
de comparaţii în spaţiu, pentru a situa mai bine entitatea economică în mediul concurenţial, sau
în timp, pentru a-i aprecia evoluţia.
Ratele de structură a bilanţului reflectă structura financiară (de finanţare) a entității
economice şi se defineşte prin proporţiile posturilor din activul şi pasivul bilanţului în raport cu
totalul acestuia.
Ratele de structură se obţin în urma analizei pe verticală a bilanţului şi pun în evidenţă
câteva caracteristici financiare ale entității economice, cum ar fi: capacitatea activelor de a se
transforma în lichidităţi, autonomia şi independenţa financiară a entității economice, calitatea
echilibrului financiar pe termen scurt ş.a.
Structura activului caracterizează compoziţia patrimoniului economic al entității
economice, în concordanţă cu caracterul mai mult sau mai puţin „capitalistic” al acesteia precum
şi vulnerabilitatea sa la evoluţiile inflaţioniste.

6.4.1. Ratele de structură ale activului

Ratele de structură ale activului reflectă apartenenţa sectorială, depind de natura activităţii
entității economice şi vizează următoarele aspecte:
1. Rata activelor imobilizate (RAI) – reflectă indirect intensitatea capitalistică (prin
ponderea imobilizărilor corporale) şi a relaţiilor financiare cu alte entități economice (prin
ponderea imobilizărilor financiare), determinându-se cu relaţia:
Active imobilizate
RAI = 100
Activ total
Conţinutul diferit al componentelor imobilizate, precum şi reacţia nuanţată a acestor
componente la acţiunea factorilor tehnici, juridici, economici, justifică utilizarea în teoria şi
practica economică a unor rate complementare:

126
 1.1. Rata imobilizărilor necorporale (RIN), care se calculează cu relaţia:
Imobilizari necorporale
RIN =  100
Activ total
Acest indicator măsoară ponderea activelor intangibile de natura brevetelor, licenţelor,
mărcilor comerciale, fondului comercial etc. în patrimoniul entității economice. În cazul
entităților economice româneşti, ponderea imobilizărilor necorporale este foarte redusă, în alte
ţări această pondere fiind semnificativă. Evident, în acest caz apar diferenţe de la o entitate
economică la alta în funcţie de faza de maturitate, specificul activităţii, strategia de dezvoltare
privilegiată.
1.2. Rata imobilizărilor corporale (RIC) calculată cu relaţia:
Imobilizari corporale
RIC =  100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând, de natura activităţii. Rata este mare
pentru acele activităţi ce solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare şi este mică
în cazul acelor activităţi care solicită o slabă dotare tehnică.
Pentru firmele din acelaşi sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de
opţiunile strategice ale fiecăreia, de politica de dezvoltare, de condiţiile concrete în care îşi
desfăşoară activitatea. Datorită condiţiilor variate care au incidenţă asupra acestui indicator, este
foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referinţă. Totuşi, specialiştii apreciază că,
pentru firme comparabile, rata activelor imobilizate arată mărimea capacităţii acestora de a
rezista în cazul unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerinţelor pieţei.
La firmele cu o pondere ridicată a imobilizărilor corporale, operează mai dificil o transformare a
activelor sale imobilizate în disponibilităţi.
1.3. Rata imobilizărilor financiare (RIF) care exprimă intensitatea legăturilor şi relaţiilor
financiare pe care o firmă le-a stabilit cu alte entități, mai ales cu ocazia operaţiilor de creştere.
Se calculează cu ajutorul relației:
Imobilizari financiare
RIF =  100
Activ total
Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea firmei. Aceasta explică
valorile mici ale ratei imobilizărilor financiare în cadrul firmelor mici şi invers.
2. Rata activelor circulante (RAC) – depinde de sectorul de activitate şi durata ciclului de
producţie (prin ponderea stocurilor), de durata termenelor de plată convenite cu clientela (prin
ponderea creanţelor) şi reflectă esenţa trezoreriei (prin ponderea lichidităţilor în patrimoniu).
Relaţia de calcul este următoarea:
Active circulante
RAC =  100
Activ total
Pentru procesul de decizie sunt operaţionale ratele analitice ale activelor circulante,
astfel:
2.1. Rata stocurilor (RS) reflectă ponderea celor mai puţin lichide active circulante în
totalul activelor circulante:
Stocuri
RS   100
Activ total
Aceasta ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura activităţii: mai ridicate
la firmele din sfera producţiei şi distribuţiei de bunuri materiale şi foarte scăzută în sfera
serviciilor.
Interpretarea evoluţiei în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelarea la
nivelul activităţii, admiţându-se ca ecuaţie minimă de echilibru structural: ICa > IS, unde: ICa –
indicele cifrei de afaceri; IS – indicele stocurilor.
Prin urmare, o creştere a volumului de activitate generează o sporire justificată a stocurilor.
Încetinirea rotaţiei stocurilor, formarea stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă se apreciază

127
negativă datorită dificultăţilor de transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative asupra
solvabilităţii firmei.
Stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producţie neterminată,
produse finite, mărfuri; ponderea lor în patrimoniul firmei şi evoluţia în timp constituie
informaţii indispensabile fundamentării politicii comerciale.
În acest scop se calculează:
Materii prime
a) rata materiilor prime =  100
Active circulante
Productie neterminata
b) rata producţiei neterminate =  100
Active circulante
Produse finite
c) rata produselor finite =  100
Active circulante
Marfuri
d) rata stocurilor de mărfuri =  100
Active circulante
Pentru determinarea acestor rate se poate folosi drept bază de raportare, în funcţie de
necesităţi, şi totalul activului. Valoarea lor diferă în funcţie de natura activităţii: de aceea, la
entitățile economice din sectoarele productive, cu ciclu de exploatare lung, rata producţiei
neterminate înregistrează valori ridicate, în timp ce la entitățile economice din sectorul comercial
sunt preponderente stocurile de mărfuri etc.
2.2. Rata creanţelor comerciale (RC) reflectă ponderea creanțelor comerciale în totalul
activului:
Creante comerciale
RC   100
Activ total
Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor firmei cu partenerii externi din
aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. Ea înregistrează valori scăzute sau
nule la firmele aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă ce-şi achită cumpărăturile în
numerar (comerţul cu amănuntul, prestări de servicii către populaţie).
2.3. Rata disponibilităţilor băneşti şi a plasamentelor (RDP) arată ponderea celor mai
lichide active în totalul activelor circulante, reflectând gradul de lichiditate imediată a activelor
curente.
Disponibil  Valori mobiliare de plasament
RDP   100
Activ total
Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor în patrimoniul firmei,
informaţiile sale fiind însă deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanţată de la caz la caz.
Însăşi mărimea (nivelul) disponibilităţilor poate avea dublă semnificaţie. O valoare ridicată a
disponibilităţilor poate reflecta o situaţie favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi
şi semnul unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive.
De asemenea, trebuie să se ţină seama de faptul că disponibilităţile pot înregistra variaţii de
mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult
datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă, să scadă ca urmare a unor plăţi foarte
concentrate în timp.
Pe lângă aceste rate de structură propriu-zisă a activului în analiza financiară se folosesc şi
anumite rate derivate, construite prin raportarea anumitor fluxuri extrabilanţiere la diferite
posturi ale bilanţului. Dintre acestea cele mai semnificative sunt ratele de rotaţie a activelor care
prezintă avantajul unei abordări dinamice în investigarea patrimonială:
Amortizarea cumulata
a) Rata de uzură a activelor corporale: RU =  100
Imobilizari corporale (cost istoric)
Investitii
b) Rata de modernizare a activelor corporale: RM =  100
Imobilizari corporale

128
 Cifra de afaceri (productia exercitiului)
c) Rata de rotaţie a activelor corporale: RR =
Imobilizari corporale
d) Rata de rotaţie a activelor circulante se determină fie ca raport între un flux şi soldul
unui anumit activ circulant, fie invers. În prima variantă se obţine numărul de rotaţii ale activului
analizat, iar în cea de a doua, durata de rotaţie a acestuia.
Principalele rate de rotaţie ale activelor circulante sunt:
d1) Rata de rotaţie a stocurilor, care se poate calcula pentru fiecare categorie de stoc,
astfel:
 Rata de rotaţie a stocurilor de mărfuri:
Stocul mediu de marfuri
RMF =  360
Costul de achizitie al marfurilor vandute
 Rata de rotaţie a stocurilor de materii prime:
Stocul mediu de materii prime
RMP =  360
Costul de achizitie al materiilor prime  S
 Rata de rotaţie a produselor finite:
Stocul mediu de produse finite
RPF =  360
Productia vanduta (in cost de productie)
d2) Rata de rotaţie a creanţelor comerciale:
Clienti Clienti Efectescontatesi neajunsela scadenta
RC =  360 sau RC =  360
Cifra de afaceri Cifrade afaceri
e) Rata de rotaţie a activului total (în număr de rotaţii):
Cifra de afaceri (Venituri totale)
RA =
Activ total
Această rată determinată prin raportarea fluxului total de activitate la valoarea totală a
patrimoniului caracterizează intensitatea, eficienţa cu care acesta este utilizat.
Structura pasivului degajă politica de finanţare a entității economice, evidenţiind gradul de
stabilitate a finanţării şi autonomia financiară pe care le asigură entității economice combinaţia
de resurse având maturităţi şi origini diverse (capitaluri proprii, datorii pe termen lung, mediu,
sau scurt).

Prezentaţi ratele de structură ale activului patrimonial.

6.4.2. Ratele de structură ale pasivului

Ratele de structură ale pasivului reflectă autonomia financiară şi gradul de îndatorare al
entității economice, astfel:
1. Rata stabilităţii financiare (RSF) reflectă legătura dintre capitalul permanent de care
firma dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puţin 1 an) şi patrimoniul total.
Capitalul permanent
RSF   100
Pasiv total
2. Rata autonomiei financiare globale (RAFG)
Autonomia financiară exprimă aptitudinea entității economice de a face faţă
angajamentelor financiare, măsurându-se cu ajutorul unor rate care exprimă gradul de
lichiditate–solvabilitate şi gradul de îndatorare.
Capitaluri proprii
RAFG   100
Pasiv total
sau
Datorii  1 an
RAFG   100
Pasiv total

129
 Ponderea capitalurilor proprii, respectiv a datoriilor în totalul pasivului diferă de la un caz
la altul, în primul rând, în funcţie de politica financiară a firmei respective, de condiţiile concrete
ale fiecăreia, de eficienţa deciziilor financiare.
Anumiţi autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar o rată a autonomiei
financiare globale mai mare sau egală cu 1/3 ( R AFG  1 3 ).
Prin urmare, existenţa unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul firmei
este o premisă a autonomiei financiare a acesteia.
În cadrul ratei autonomiei financiare globale, semnificaţie deosebită are rata autonomiei
financiare la termen ce permite aprecierea mai precisă prin implicarea structurii capitalului
permanent.
Se poate calcula după relaţiile:
Capitaluri proprii
1. RAFT   100
Capitalul permanent
Specialiştii apreciază că, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalurile proprii
trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent. Deci: R AFT  0,5 .
Capitaluri proprii
2. R AFT   100
Datorii  1 an
Acest raport exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţă asigurată
atunci când capitalurile proprii sunt egale sau mai mari comparativ cu suma obligaţiilor la
termen. Prin urmare: R AFT  1 .
3. Rata de îndatorare globală (RIG) măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul firmei:
Datorii totale
RIG   100; RIG  1 .
Pasiv total
Cu cât valoarea acestui indicator este mai îndepărtată de 1, cu atât creşte autonomia
financiară a firmei.
Semnificaţie deosebită în cadrul ratei de îndatorare globală o are rata de îndatorare la
termen (RIT) care se calculează prin raportarea obligaţiilor (datoriilor) cu scadența mai mare de
un an fie la capitalul permanent:
Datorii  1 an
1. RIT   100 ,
Capital permanent
fie la capitalurile proprii:
Datorii  1 an
2. RIT   100 .
Capitaluri proprii
Indiferent de forma sa de calcul, rata de îndatorare caracterizează dependenţa financiară a
entității economice şi gradul de risc al politicii sale financiare. În analiza unor aspecte legate de
asigurarea echilibrului financiar al entității economice se recomandă determinarea unor rate
analitice, în construirea cărora se pot folosi drept criterii:
 Natura obligaţiilor:
- datorii legate de exploatare;
- datorii diverse.
 Scadenţa obligaţiilor:
- datorii angajate în limita unui an;
- datorii angajate pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 5 ani;
- datorii angajate pe o perioadă mai mare de 5 ani.
Ca şi în cazul activului, pentru pasiv se pot calcula şi anumite rate derivate. Cea mai
semnificativă pentru procesul de decizie este durata de rotaţie a datoriilor şi în special a
creditului furnizor:
Furnizori
RCF =  360
Consumuri intermediare

130
 De asemenea, se poate calcula durata de rotaţie a capitalurilor proprii:
Capitaluri proprii
RKpr =  360
Cifra de afaceri
În privinţa unor structuri financiare ideale sau acceptabile există câteva principii esenţiale:
- activele stabile (ciclice sau aciclice) nu trebuie să fie finanţate din datorii pe termen scurt
(de trezorerie); numai activele ocazionale (nestabile) pot fi finanţate tranzitoriu din asemenea
datorii.
- finanţarea activelor stabile prin îndatorarea pe termen mediu şi lung este admisă cu
condiţia ca aceasta să nu reprezinte mai mult de 50% din capitalurile permanente şi să poată fi
rambursată progresiv prin autofinanţare până entitatea economică ajunge la autonomie financiară
(finanţarea din capitaluri proprii).

Prezentaţi ratele de structură ale pasivului patrimonial.

6.5. Analiza solvabilităţii şi lichidităţii

O formă de realizare a echilibrului financiar al entităţii este realizată prin asigurarea
permanentă a capacităţii de plată, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung.
În sens general, lichiditatea şi solvabilitatea financiară reprezintă capacitatea entităţii de a
face faţă plăţilor scadente. Lichiditatea vizează capacitatea de plată pe termen scurt, în timp ce
solvabilitatea vizează coordonatele pe termen lung87.
Definiţie
Solvabilitatea constituie aptitudinea entității economice de a face faţă
scadenţelor pe termen mediu şi lung şi depinde de mărimea datoriilor cu asemenea scadenţe şi de
cheltuielile financiare (costul îndatorării). Ea constituie un obiectiv prioritar al întreprinzătorului
care doreşte să-şi păstreze autonomia financiară şi flexibilitatea gestiunii şi rezultă din echilibrul
dintre fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi, dar şi dintr-un fond de rulment net pozitiv, adică
dintr-o bună adecvare între necesarul de finanţare pe termen lung (în active corporale şi
financiare) şi resursele de finanţare cu caracter permanent (capitalurile proprii şi îndatorarea la
termen).
Solvabilitatea se defineşte mai ales în perspectiva unei lichidări a entității economice, dacă
se află în încetare de plată ca urmare a lipsei de lichiditate a bilanţului. Entitatea economică este
solvabilă în măsura în care activul real este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor.
Menţinerea solvabilităţii este condiţionată de sincronizarea ritmului încasărilor de fonduri
legate de transformarea în monedă a activelor ajunse la maturitate şi ritmul plăţilor imperative
legate de lichidarea datoriilor ajunse la scadenţă.
Pentru ca entitatea economică să fie într-o situaţie satisfăcătoare, nu este suficient ca ea să-
şi poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa convenită.
Entitatea economică poate fi solvabilă, având un activ total superior datoriilor (situaţie netă
pozitivă), dar să nu posede suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele, ceea ce impune
analiza separată a lichidităţii sale.
Analiza solvabilităţii entității economice urmăreşte capacitatea acesteia de a-şi achita
obligaţiile totale din resurse totale. Pe baza acestui indicator se poate evalua riscul incapacităţii
de plată pe termen lung. Din acest punct de vedere, în aprecierea solvabilităţii se utilizează mai
multe rate din structura pasivului ce caracterizează autonomia financiară şi îndatorarea entității
economice.
Se adaugă acestora următoarele rate:
Capacitatea de rambursare a datoriilor (Crd) arată măsura în care sursele potenţiale de
autofinanţare degajate din activitatea entității economice pot acoperi datoriile totale.
Capacitatea de autofinantare
Crd =
Datorii totale

87
Achim, Monica-Violeta, Analiză economico-financiară, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010, p. 286.

131
 Nivelul optim se consideră a fi de 1, însă doar sub nivelul minim acceptabil de 0,33
întreprinderea se află în pericolul incapacităţii de plată.
Capacitatea de rambursare a datoriilor cuprinde capacitatea brută de rambursare a
datoriilor (Cbrd) şi capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd).
Capacitatea brută de rambursare a datoriilor (Cbrd) arată măsura în care sursele
potenţiale de autofinanţare degajate din activitatea de exploatare a entității economice pot să
acopere datoriile totale ale acesteia.
Excedent brut din exploatare
Cbrd =
Datorii totale
Capacitatea netă de rambursare a datoriilor (Cnrd) arată măsura în care autofinanţarea
netă poate acoperi datoriile totale ale entității economice. Practic, arată un raport între sursele
proprii şi cele împrumutate sau atrase.
Autofinantarea exercitiului
Cnrd =
Datorii totale
Rata cheltuielilor financiare (Rcf) arată măsura în care cheltuielile financiare consumă
numerar din acumulările brute ale activităţii de exploatare.
Cheltuieli financiare
Rcf =
EBE (rezultatul din exploatare, cifra de afaceri, productia exercitiului)
Nivelul maxim acceptabil este de 0,60. Peste această valoare, entitatea economică se va
afla în pericolul înregistrării de numerar negativ.
De asemenea, se consideră că entitatea economică este solvabilă în măsura în care activul
real este suficient pentru a-i permite plata tuturor datoriilor.
Sunt operaţionale următoarele relaţii:
1. Rata solvabilităţii generale (Rsg) arată măsura în care activele totale ale entității
economice pot acoperi datoriile totale ale acesteia. Practic, arată măsura în care datoriile pot fi
acoperite pe seama activelor.
Total activ
Rsg =
Datorii totale
Nivelul minim acceptabil este de 1,66, însă valoarea normală ar fi de cel puţin 2,00.
Raportul de solvabilitate generală (Rsg) mai arată ponderea activului contabil net (negrevat
de datorii) în total activ.
Activ net contabil
Rsg =
Total activ
În cazul acestui indicator nivelul normal este de cel puţin 50%, însă se acceptă un nivel
minim de 35%.
2. Rata solvabilităţii financiare (Rsf) arată măsura în care activele totale ale entității
economice pot acoperi datoriile financiare totale.
Total activ
Rsf =
Datorii financiare totale
Pentru a se situa în afara pericolului incapacităţii de plată, entitatea economică trebuie să
înregistreze un nivel minim acceptabil de 2,00.
Pentru ca entitatea economică să fie într-o situaţie satisfăcătoare nu este suficient ca ea să-
şi poată achita datoriile (să fie solvabilă), ci trebuie să le poată achita la scadenţa convenită,
adică să posede suficiente lichidităţi pentru a respecta scadenţele.
Dacă solvabilitatea vizează aptitudinea entității economice de a-şi regla datoriile pe termen
mediu şi lung şi oferă o informaţie parţială asupra lichidităţii pe termen scurt, gradul de
lichiditate exprimă calitatea echilibrului financiar al entității economice pe termen scurt.
Definiţie
Lichiditatea măsoară aptitudinea entității economice de a face faţă
obligaţiilor pe termen scurt şi reflectă capacitatea de a transforma rapid activele circulante în

132
disponibilităţi (bani). O entitate economică este „lichidă” când resursele degajate de operaţiunile
curente ale exerciţiului îi furnizează suficiente disponibilităţi pentru a face faţă scadenţelor pe
termen scurt.
Noţiunea de lichiditate poate viza bilanţul şi activele acestuia, fiecare având semnificaţie
proprie: lichiditatea bilanţului se referă la faptul că activele sub 1 an sunt superioare datoriilor
sub 1 an, ceea ce fereşte entitatea economică de faliment pe termen scurt. Ea rezultă din
comparaţia între activele „lichide” şi pasivul exigibil, ceea ce se reflectă în fondul de rulment
financiar.
Bilanţul românesc sub formă verticală, inspirat din norma contabilă internaţională I.A.S 1
Prezentarea situaţiilor financiare, oferă date şi informaţii în vederea determinării unor indicatori
de lichiditate cum ar fi:
- Fondul de rulment financiar;
- Lichiditatea generală;
- Lichiditatea curentă;
- Lichiditatea imediată;
- Lichiditatea la vedere.
Fondul de rulment financiar reprezintă, aşa cum s-a menţionat deja, acea sumă cu care
totalul activelor circulante depăşesc totalul datoriilor pe termen scurt.
Este un indicator important al lichidităţii datorită faptului că datoriile pe termen scurt
reprezintă obligaţii ce trebuie achitate într-o perioadă mai mică de un an, iar activele circulante
curente (pe termen scurt) reprezintă active ce trebuie transformate în bani sau consumate într-o
perioadă mai mică de un an sau decât ciclul normal de exploatare (dacă acesta are o durată mai
mare de un an).
Prin definiţie, aşa cum prezentam anterior, datoriile curente trebuie onorate pe seama
activelor curente. Astfel, excedentul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt,
reprezintă active circulante nete disponibile pentru continuarea activităţii economice.
Această diferenţă reprezintă fondul de rulment ce poate fi utilizat pentru cumpărarea de
stocuri, obţinerea de credite şi finanţarea unor vânzări în creştere. Deci, lipsa fondului de rulment
poate conduce chiar la falimentul entității economice.
Lichiditatea generală (current ratio)
Lichiditatea presupune existenţa unor disponibilităţi băneşti suficiente pentru achitarea la
scadenţă a datoriilor entității economice (inclusiv dobânda pentru împrumuturile acordate de
creditori) dar şi pentru acoperirea unor nevoi neprevăzute de mijloace băneşti.
Acest indicator, întâlnit în literatura de specialitate şi sub denumirea de coeficientul
lichidităţii generale (working capital ratio), este strâns legat de fondul de rulment şi este
considerat a fi un bun indicator al capacităţii entității economice de a-şi onora facturile şi de a-şi
rambursa creditele contractate.
Lichiditatea generală (LG) arată marja conferită firmei de activele sale curente în
respectarea obligaţiilor curente. Se determină ca raport între activele circulante şi datoriile pe
Active curente (circulante)
termen scurt ale entității economice: LG  .
Pasive curente
Mărimea acestei rate depinde de viteza de rotaţie a activelor curente. Se apreciază că
valoarea minimă admisă poate varia între 1,2–1,8, funcţie de sectorul de activitate. Dacă acest
indicator depăşeşte valoarea 1, atunci entitatea economică poate să-şi achite obligaţiile curente,
pe măsură ce devin scadente, fiind consecinţa unui fond de rulment pozitiv.
În caz contrar, lipsa de lichidităţi, consecinţa unui fond de rulment negativ poate conduce
la încetare de plăţi, echivalând cu risc de insolvabilitate (faliment).
De multe ori, însă, indicatorul lichidităţii generale poate conduce la concluzii eronate,
deoarece în calculul lui sunt folosite mărimile furnizate de bilanţul companiei, care reprezintă
situaţia trecută a acesteia şi nu cea prezentă. Totodată, indicatorul nu ţine cont de succesiunea şi
frecvenţa în timp a plăţilor şi a încasărilor.

133
 În activele curente (circulante) intră şi stocurile (mărfuri, produse finite) a căror lichiditate
nu este cunoscută cu certitudine, aspect care i-a determinat pe bancheri să calculeze alţi doi
indicatori de lichiditate: lichiditatea intermediară (curentă) şi lichiditatea imediată.
Lichiditatea intermediară (curentă) (Testul acid – Quick Ratio) (LI), nu ţine cont de
stocuri şi exclude din calcule creanţele incerte pentru că nu pot fi mobilizate rapid pentru a face
faţă unui necesar urgent de lichidităţi.
Active curente  Stocuri  Creante incerte Disponibilitati  Creante certe
LI  
Pasive curente Pasive curente
Lichiditatea imediată (de trezorerie) (Li) confundată deseori cu lichiditatea intermediară,
reprezintă raportul dintre activele lichide şi pasivele curente.
Activele lichide sunt compuse din numerar şi majoritatea investiţiilor la termen care pot fi
rapid transformate în bani. Stocurile nu se pot include în categoria activelor lichide deoarece, ele
nu pot fi transformate imediat în bani.
Disponibilitati  Plasamente
Li 
Pasive curente (imediat exigibile)
Acest concept, chiar dacă este considerat o perfecţionare a indicatorului lichidităţii, nu
reprezintă decât o imagine completă şi adusă la zi a situaţiei curente a entității economice. De
asemenea, el ignoră intrările şi ieşirile de numerar, de mare importanţă pentru activitatea
companiei. Valoarea minimă a raportului cuprinsă între 0,2-0,3 reflectă o garanţie de lichiditate,
fiind asigurată achitarea obligaţiilor pe termen scurt.
Lichiditatea la vedere (Lv) apreciază măsura în care creditele bancare pe termen scurt pot
fi acoperite pe seama disponibilităţilor băneşti din casierie şi conturi bancare.
Disponibilitati banesti in casierie si conturi bancare
Lv 
Credite bancare pe termen scurt
Valorile de referinţă ale indicatorului sunt cuprinse în intervalul 0,85–1,15.
Pentru a obţine o informaţie în dinamică cu privire la lichiditate se impune calcularea
acesteia pe baza mai multor bilanţuri succesive, creându-se astfel posibilitatea exprimării unei
tendinţe.
Definiţi solvabilitatea şi lichiditatea evidenţiind deosebirile dintre
acestea. Prezentaţi ratele solvabilităţii şi ale lichidităţii.
Mai mult, bilanţul nu poate explica contribuţia diverselor activităţi desfăşurate de entitatea
economică la obţinerea lichidităţii constatate de aceasta.
Concluzionând, se poate afirma faptul că, în înţelesul abordărilor IAS/IFRS, poziţia
financiară a unei entități economice este reprezentată de relaţia dintre activele, datoriile şi
capitalurile proprii ale sale.
Informaţii despre aceste structuri financiare sunt oferite în principal de bilanț; şi celelalte
elemente ale situaţiilor financiare pot furniza informaţii utile la aceste elemente. Este vorba
despre componenta situaţiilor financiare – Situaţia modificărilor capitalurilor proprii, precum şi
o parte importantă din Notele explicative, ca de exemplu: Nota 1 „Activele imobilizate”, Nota 2
„Provizioane”, Nota 3 „Repartizarea profitului”, Nota 5 „Situaţia creanţelor şi datoriilor”, Nota 6
„Principii, politici şi metode contabile”, Nota 9 „Exemple de calcul şi analiză a principalilor
indicatori economico-financiari”.

134
 Exemplificare
 Aplicația 1. Să se exemplifice metodologia de calcul a fondului de rulment financiar pe
baza datelor din tabelul de mai jos şi să se formuleze concluziile aferente.

Tabelul nr. 6.1. Calculul fondului de rulment financiar

Nr. Exerciţiul financiar
Indicatori
crt. 0 1 2 3 4
1 Capitaluri permanente 2973633 10693179 14983015 19416597 19119090
2 Actrive imobilizate nete 5497313 13632982 17423722 22352091 23473520
3 Fond de rulment financiar -2523680 -2939803 -2440707 -2935494 -4354430
4 Active circulante 1156851 1006617 873268 779077 755929
5 Cheltuieli în avans 0 101456 321249 55239 143623
6 Datorii pe o perioadă < 1 an 3271236 3767779 3263430 3030253 4692243
7 Venituri în avans 409295 280097 371794 739557 561739
8 Fond de rulment financiar -2523680 -2939803 -2440707 -2935494 -4354430

Interpretare
Fondul de rulment financiar înregistrează valori negative în creştere pe întreaga perioadă
de analiză, ceea ce reflectă diminuarea marjei de securitate financiară, atât pe termen lung cât şi
pe termen scurt.
Valorile negative în creştere înregistrate de fondul de rulment financiar denotă faptul că
sursele permanente nu reuşesc să finanţeze integral nevoile permanente, neexistând un surplus
pentru finanţarea nevoilor ciclice. Acest fapt se datorează, pe de o parte, creşterii continue într-
un ritm superior a activelor imoblizate nete faţă de dinamica capitalurilor permanente, iar pe de
altă parte, creşterii mai rapide a datoriilor ce trebuie plătite într-o perioadă mai mică de un an
comparativ cu evoluţia activelor circulante. Creşterea necesarului de finanţat este rezultatul unor
investiţii efectuate în imobilizări corporale ce au condus la ridicarea gradului de confort al
spaţiilor de cazare şi modernizarea bazei de tratament şi agrement, pusă în funcţiune în
primăvara anului 1, care este şi cea mai modernă din ţară. Investiţia a vizat atât extinderea şi
modernizarea bazei de tratament din complexul hotelier cât şi înlocuirea în totalitate a aparaturii
medicale şi achiziţionarea în plus a unor aparate ultraperformante, care conferă posibilitatea
realizării de explorări funcţionale. Totodată prin componenta de agrement a acestui centru s-a
rezolvat una din problemele majore, şi anume: umplerea golului reprezentat de lipsa
posibilităţilor de petrecere a timpului liber şi agrement (în perioadele mai ploioase de primăvară
şi toamnă). Aşadar, oferta de servicii a noii baze de tratament se adresează unui segment mai larg
de turişti, atât celor veniţi la tratament, cât şi celor veniţi pentru odihnă, relaxare, sportivi,
neexistând nici un alt produs de acest gen în zonă.
De asemenea, creşterea resurselor permanente este, în esenţă, efectul majorării capitalului
propriu al societăţii.

 Aplicația 2. Să se exemplifice metodologia de calcul a ratelor de lichiditate pe baza

datelor din tabelul de mai jos şi să se formuleze concluziile aferente.

Tabelul nr. 6.2. Calculul ratelor de lichiditate

Nr. Exerciţiul financiar
Indicatori
crt. 0 1 2 3 4
1 Active circulante 1156851 1006617 873268 779077 755929
2 Stocuri 275577 453423 406756 369942 424756
3 Disponibilităţi băneşti şi plasamente 37252 65731 117857 103854 62635
4 Datorii pe o perioadă < 1 an 3271236 3767779 3263430 3030253 4692243
5 Rata lichidităţii generale 0,35 0,27 0,27 0,26 0,16
6 Rata lichidităţii reduse 0,27 0,15 0,14 0,14 0,07
7 Rata lichidităţii imediate 0,01 0,02 0,04 0,03 0,01

135
 Interpretare
Rata lichidităţii generale este subunitară (potrivit uzanţelor internaţionale, lichiditatea
generală trebuie să fie situată în jurul cifrei 2), fiind expresia unui fond de rulment negativ şi a
dezechilibrului financiar pe termen scurt. Trendul descrescător se explică prin scăderea activelor
circulante şi a creşterii datoriilor curente.
Rata lichidităţii reduse înregistrează de asemenea valori subunitare, neîncadrându-se în
intervalul de normalitate (potrivit uzanţelor internaţionale valoarea acestei rate se consideră
normală dacă este de 0,8-1), ceea ce atestă o lichiditate nesatisfăcătoare pentru rambursarea
datoriilor cu scadenţa sub un an, deci un risc ridicat. Valorile indicatorului nu prezintă un nivel
asiguratoriu, certificând faptul că entitatea economică nu este capabilă să-şi acopere datoriile pe
termen scurt pe seama creanţelor şi a disponibilităţilor băneşti. Trendul descrescător se datorează
faptului că datoriile pe termen scurt devansează ritmul de evoluţie a creanţelor şi
disponibilităţilor.
Rata lichidităţii imediate, care semnifică lichiditatea efectivă a entității economice,
înregistrează valori foarte mici, sub limita minimă de 0,2-0,3, ceea ce reflectă dificultăţi în
trezoreria imediată, ca urmare a decalajelor dintre încasări şi plăţi.

 Aplicația 3. Să se exemplifice metodologia de calcul a ratei solvabilităţii generale pe

baza datelor din tabelul de mai jos şi să se formuleze concluziile aferente.

Tabelul nr. 6.3. Calculul ratei solvabilităţii generale

Nr. Exerciţiul financiar
Indicatori
crt. 0 1 2 3 4
1 Datorii totale (Dt) 3896257 6642556 9778591 11553018 12958970
2 Indicele de evoluţie a Dt 100 170,49 147,21 118,15 112,17
3 Activ total (At) 6654164 14741055 18618239 23186407 24373072
4 Indicele de evoluţie a At 100 221,53 126,30 124,54 105,12
5 Rata solvabilităţii generale 1,71 2,22 1,90 2,01 1,88

Interpretare
Pe întreaga perioadă de analiză, nivelul solvabilităţii generale se situează peste limita
normală (valoarea critică a acestei rate este de 1,5). Indicatorul are o evoluţie oscilatorie ca
urmare a faptului că activul total are de asemenea o evoluţie neuniformă în comparaţie cu
datoriile totale. În ciuda acestui fapt, entitatea economică este capabilă să-şi acopere datoriile pe
seama activelor.

 Aplicația 4. Pe baza informaţiilor oferite de bilanţul unei entități economice, să se

calculeze ratele de structură patrimonială şi să se explice dinamica acestora.

Tabelul nr. 6.4. Bilanţul S.C. STEFY S.A.

Sume Sume
Elemente de ACTIV Elemente de PASIV
0 1 0 1
Imobilizări necorporale 1075000 1250000 Capital social 22500000 22500000
Imobilizări corporale 40025000 41530000 Rezerve 8000000 6500000
Imobilizări financiare 120000 130000 Provizioane reglementate 2500000 2450000
Active imobilizate total 41220000 42910000 Rezultatul exerciţiului 4830000 3020000
Stocuri 22430000 23011000 Capitaluri proprii 37830000 34470000
Clienţi 7020000 7111000 Datorii 27080000 30832000
Alte creanţe 500000 892000 Avansuri şi aconturi primite 570000 935000
Disponibilităţi 1230000 1300000 Alte datorii pe termen scurt 10550000 11820000
Alte active circulante 5012000 5010000 Furnizori şi conturi asimilate 1382000 2177000
Active circulante totale 36192000 37324000 Total datorii pe termen scurt 39582000 45764000
TOTAL ACTIV 77412000 80234000 TOTAL PASIV 77412000 80234000

136
 Ratele de structură patrimonială, calculate pe baza relaţiilor de calcul cunoscute în
literatura de specialitate, sunt prezentate în tabelul următor:

Tabelul nr. 6.5. Ratele de structură patrimonială la S.C. STEFY S.A.

Perioada de Abaterea
Relaţia de
Indicatori analiză absolută
calcul
0 1 (∆)
Ratele de structură ale ACTIV-ului patrimonial
Ai
Rata activelor imobilizate  100 53,25 53,48 +0,23
At
Ic
Rata imobilizărilor corporale  100 51,70 51,76 +0,06
At
If
Rata imobilizărilor financiare  100 0,15 0,16 0,01
At
Ac
Rata activelor circulante  100 46,75 46,52 -0,23
At
S
Rata stocurilor  100 28,97 28,67 0,30
At
C
Rata creanţelor comerciale  100 9,71 9,97 +0,26
At
D
Rata disponibilităţilor băneşti  100 1,59 1,62 +0,03
At
Ratele de structură ale PASIV-ului patrimonial
Kp
Rata stabilităţii financiare 100 83,85 81,39 -2,46
Pt
Kpr
 100 48,87 42,96 -5,91
Pt
Rata autonomiei financiare globale
DTS
 100 16,15 18,61 +2,46
Pt
Kpr
 100 58,28 52,79 -5,49
Kp
Rata autonomiei financiare la termen
Kpr
 100 1,40 1,12 -0,28
DTML
Dt
Rata de îndatorare globală  100 51,13 57,04 +5,91
Pt
DTML
 100 0,72 0,89 +0,17
Kpr
Rata de îndatorare la termen
DTML
 100 41,72 47,21 +5,49
Kp

Interpretare
În ambele momente cuprinse în analiză, activele imobilizate deţin peste 50% din totalul
activelor, firma beneficiind de un potenţial tehnic remarcabil. Activele circulante reprezintă
46,75%, respectiv 46,52% în totalul activelor, înregistrându-se o scădere uşoară, ca rezultat a
diminuării altor active circulante.
Macrostructura pasivului relevă o stare nefavorabilă, capitalurile proprii înregistrând o
descreştere în anul curent comparativ cu anul de bază cu 3360000 lei (- 8,88%); de asemenea,
ponderea capitalurilor proprii în total pasiv se reduce de la 48,86% la nivelul anului de bază, la

137
42,96% în anul curent ca urmare a modificării valorii componentelor aditive la capitalul social
(rezerve, provizioane reglementate, rezultatul exerciţiului).
Cuantumul datoriilor se menţine ridicat şi continuă să crească de la o perioadă la alta cu
15,62%, îndeosebi pe seama neachitării furnizorilor şi a datoriilor pe termen lung.
În acest sens se recomandă:
- optimizarea stocurilor având în vedere proporţia mare a acestora în totalul activului
(28,97%, respectiv 28,67%) cu consecinţele de rigoare (cheltuieli de stocare ridicate,
disponibilităţi băneşti imobilizate în stocuri);
- încasarea creanţelor de la clienţi şi achitarea furnizorilor, aceştia fiind partenerii cei mai
apropiaţi firmei;
- asigurarea unei structuri financiare bune, din punctul de vedere al lichidităţii,
solvabilităţii, stabilităţii, pentru a evita eventualele riscuri de pe piaţă, etc.
Firma analizată înregistrează o stabilitate financiară ridicată în ambele perioade de analiză,
deşi rata stabilităţii financiare s-a redus în anul curent cu 2,46% comparativ cu anul de referinţă.
Firma dispune de autonomie financiară, capitalurile proprii reprezentând în anul de bază aproape
jumătate din valoarea patrimoniului, dar această situaţie nu este stabilă deoarece, ca urmare a
creşterii datoriilor şi prin aceasta a gradului de îndatorare atât global (+ 5,91%), cât şi la termen
(+ 5,49%), rata autonomiei financiare scade în anul curent la 42,96% apropiindu-se de limita
admisă (1/3 din pasiv).
Deşi aspectele privind structura pasivului sunt încă pozitive, această deteriorare în anul
curent comparativ cu anul de bază constituie semnalul de alarmă, impunând o revizuire sau o
reorientare a politicii financiare pentru perioada următoare.

Concluzii
IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare” menţionează că informaţiile privind poziţia
financiară a entității economice se referă la:
 Resursele economice pe care aceasta le controlează, în baza cărora se anticipează
capacitatea ei de a genera fluxuri monetare viitoare;
 Structura de finanţare, care permite anticiparea nevoilor viitoare de credite şi
posibilitatea obţinerii lor;
 Modul de repartizare a profitului şi a fluxurilor viitoare de trezorerie, lichiditatea şi
solvabilitatea entității economice, precum şi capacitatea acesteia de a se adapta schimbărilor
mediului în care îşi desfăşoară activitatea.
Având în vedere aspectele precizate anterior, se poate afirma că analiza poziţiei financiare
a entității economice implică un studiu amplu, static şi dinamic, asupra activelor, datoriilor,
capitalurilor proprii şi, în mod special, asupra corelaţiilor ce se stabilesc între aceste elemente, de
gestionarea cărora depinde existenţa durabilă a entității economice.

138
 Teste de autoevaluare I

1. Ratele de structură ale activului reflectă apartenenţa sectorială, depind de natura

activităţii entității economice şi vizează următoarele aspecte:
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
...........................................................................................................................................
2. Ratele de structură a pasivului reflectă autonomia financiară şi gradul de îndatorare
a entității economice, astfel:
………………………………….........................................................................................
.............................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
3. Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ
şi de pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii prevăzute
de lege, grupate după ........................................................................, respectiv, după
...................................................................

Teste de autoevaluare II
1. Ce exprimă ratele de structură patrimonială şi care este conţinutul lor economic?
2. Care sunt factorii care acţionează asupra structurii patrimoniale a firmei?
3. Prezentaţi ratele de structură ale activului patrimonial.
4. Prezentaţi ratele de structură ale pasivului patrimonial.
5. Prezentaţi indicatorii ce stau la baza analizei echilibrului financiar.
6. Prezentaţi indicatorii ce caracterizează bonitatea firmei.
7. Care sunt metodele patrimoniale de evaluare a patrimoniului firmei şi în ce constă
fiecare dintre ele?
8. În ce constă concepţia patrimonială şi funcţională a bilanţului?
9. În ce ordine sunt grupate în bilanţ elementele de activ? Dar cele de pasiv?
10. Prezentaţi indicatorii de gestiune care furnizează informaţii cu privire la viteza de
intrare sau de ieşire a fluxurilor de trezorerie ale entității economice, capacitatea entității
economice de a controla capitalul circulant, viteza de rotaţie a stocurilor.

Teste de autoevaluare III

1. Conform teoriei patrimoniale, construirea bilanţului patrimonial are drept criterii:
a) pentru activ: gradul de exigibilitate al diferitelor elemente
b) pentru pasiv: gradul de exigibilitate al diferitelor elemente
c) pentru activ: gradul de lichiditate al diferitelor elemente
d) pentru pasiv: gradul de lichiditate al diferitelor elemente
2. Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de
activ şi de pasiv (mijloacele şi resursele) la închiderea exerciţiului şi în alte situaţii
prevăzute de lege, grupate după:
a) natură, destinaţie şi lichiditate
b) natură, provenienţă şi exigibilitate
c) natură, destinaţie şi exigibilitate
d) natură, provenienţă şi lichiditate

139
 3. Criteriile de clasament al activelor şi pasivelor bilanţului diferă în funcţie de scopul
urmărit în analiză şi de utilizator, ceea ce a condus la existenţa mai multor tipuri (modele)
de bilanţ, cum ar fi:
a) bilanţul contabil clasic construit pe baza unui sistem dublu de clasament în activ după
destinaţie şi după natură, iar în pasiv după apartenenţă şi exigibilitate
b) bilanţul financiar
c) bilanţul funcţional
d) bilanţul „pool de fonds”
4. Comparaţia între bilanţul financiar şi bilanţui funcţional pune în evidenţă
următoarele aspecte esenţiale şi anume:
a) în timp ce bilanţul financiar permite o analiză externă a situaţiei financiare a entității
economice interesantă pentru creditori, bilanţul funcţional permite în primul rând o analiză
internă realizată în principal de managerii entității economice
b) bilanţul funcţional se stabileşte din perspectiva continuităţii activităţii, în timp ce
bilanţul financiar este realizat din perspectiva încetării activităţii
c) bilanţul funcţional se stabileşte din perspectiva încetării activităţii, în timp ce bilanţul
financiar este realizat din perspectiva continuităţii activităţii
5. Între rata activelor imobilizate (RAI) şi rata activelor circulante (RAC) există
următoarea relaţie:
a) RAI + RAC  1
b) RAI + RAC  1
c) RAI + RAC = 1
6. Analiza situaţiei financiare pe baza bilanţului în vederea elaborării diagnosticului
financiar trebuie să aibă în vedere câteva cerinţe de bază:
a) bilanţul trebuie analizat ca o unitate a indicatorilor financiari şi materiali, ceea ce
implică o analiză internă a acestuia
b) pentru a asigura studiului o anumită profunzime, bilanţul se examinează ca un tot unitar,
ceea ce impune corelarea indicatorilor din bilanţ cu operaţiuniile economice al căror efect final îl
reflectă
c) analiza statică a bilanţului (la începutul sau la sfârşitul exerciţiului financiar) trebuie
completată cu analize comparative în timp şi spaţiu cu alte entităţi similare
d) pe baza analizei bilanţului se poate diagnostica poziţia şi sănătatea financiară a entității
economice respective prin intermediul unor studii, se vor elabora previziuni şi se vor adopta
diferite decizii
7. Evaluarea măsurii în care structura financiară aleasă de entitatea economică,
respectiv, resursele financiare, acoperă necesarul de finanţat reflectat în activul bilanţului
se realizează printr-o analiză pe orizontală a bilanţului cunoscută sub denumirea de
analiza echilibrului financiar, din care se nasc câţiva indicatori clasici pentru studiul
bilanţului:
a) situaţia netă
b) fondul de rulment
c) necesarul de fond de rulment
d) trezoreria netă
e) capitalurile proprii
8. Din categoria ratelor de structură ale activului patrimonial fac parte:
a) rata activelor imobilizate
b) rata activelor circulante
c) rata imobilizărilor corporale
d) rata stocurilor
e) rata independenţei financiare

140
 9. Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a firmei,
prin punerea în evidenţă a unor aspecte privind stabilitatea şi autonomia financiară a
acesteia. Aceste rate sunt:
a) rata autonomiei financiare
b) rata independenţei financiare
c) rata de îndatorare globală
d) rata stabilităţii financiare
e) rata autonomiei financiare la termen
f) rata de îndatorare la termen
10. Bonitatea reprezintă capacitatea entității economice de a-şi onora obligaţiile.
Analiza bonităţii include următoarele componente:
a) analiza lichidităţii
b) analiza solvabilităţii
c) analiza rentabilităţii
d) analiza profitabilităţii

141
 GLOSAR DE TERMENI

Activul bilanţului Mijloacele economice sub aspectul componentei materiale şi al

drepturilor de a dispune de ele.
Adaos comercial Diferenţa dintre preţul de vânzare a unui bun şi cel de achiziţie a
bunului respectiv.
Amortizarea Partea din valoarea mijloacelor fixe inclusă în costul producţiei sau în
cheltuielile de circulaţie pentru recuperarea treptată pe măsura uzării
lor.
Autofinanţare Partea din capacitatea de autofinanţare ramasă firmei după
distribuirea dividendelor.
Bonitate Capacitatea unei firme de a-şi rambursa creditele contractate.
Capital permanent Ansamblul surselor de finanţare stabile de care dispune o entitate
economică. Altfel spus, reprezintă sursele de finanţare utilizate de o
entitate economică, de o manieră permanentă, durabilă. Ele trebuie să
finanţeze toate valorile imobilizate şi partea structurală
(cvasipermanentă) a necesarului de fond de rulment (activul circulant
de exploatare diminuat cu datoriile din exploatare).
Capital propriu Reprezintă dreptul acţionarilor asupra activelor unei persoane
juridice, după deducerea tuturor datoriilor. Sunt incluse în categoria
mai amplă a capitalurilor permanente, exprimând numai pasivul
intern al entității economice. Capitalurile proprii cuprind, conform
normelor contabile româneşti, în pasivul bilantier: aporturile de
capital, primele legate de capital, diferenţele din reevaluare, rezervele,
rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului, repartizarea profitului,
fondurile, subvenţiile pentru investitii, provizioanele reglementate.
Cash flow Diferenţa dintre încasările şi plăţile curente ale unei firme, pe o
anumită perioadă de timp.
Cost de achiziţie Se compune din preţul de cumpărare negociat şi înscris în factura
primită de la furnizor, eventuale cheltuieli de transport, aprovizionare
suportate de cumpărător, unele cheltuieli accesorii efectuate în
vederea punerii în stare de funcţionare a anumitor bunuri (mijloace
fixe), eventuale taxe nedeductibile.
Cost de producţie Expresia valorică a consumurilor de muncă vie şi materializată,
efectuate în scopul obţinerii unui produs la un moment dat, consumuri
care îmbracă forma cheltuielilor de producţie şi desfacere suportate
de societate.
Eficienţă economică Eficacitate economică determinată matematic prin raportul dintre
veniturile şi cheltuielile stabilite pentru o perioadă de timp delimitată.
Hypermarket Magazin de dimensiuni foarte mari (suprafaţa minimă de vânzare este
de 2.500 mp, 5.500 mp în medie, în Franţa), ajungând şi la peste
20.000 mp, care desface un asortiment larg de bunuri cu circulaţie
rapidă dar şi alte categorii de produse (circa 35.000-40.000 de
referinţe), în sistem autoservire (în aproape toate raioanele), la preţuri
joase/competitive. Dispune de vaste parcări proprii şi staţie de
alimentare cu carburant şi practică o marjă de adaos relativ scazută
(până la 20%), fiind orientate către o politică de imagine şi de calitate,
promovarea unor mărci proprii şi de distribuţie. Datorită
dimensiunilor foarte mari, aceste structuri comerciale sunt amplasate,
de regulă, la periferia marilor oraşe, în apropierea căilor importante

142
 de comunicaţie, necesitând mijloace proprii de transport. Exemplu: în
Franţa - Carrefour, primul hypermarche, inaugurat în anul 1963 (din
2001 şi în Romania), Leclerc, Casino, Auchan, Mammouth.
Indicator Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un
fenomen financiar-economic din toate punctele de vedere.
Indice Masură a variaţiei unei variabile faţă de altă variabilă. Indicii au
apărut în cadrul studiul variaţiei fenomenelor, în general, şi a variaţiei
lor în timp.
Insolvabilitate Situaţia în care se află un debitor ce nu poate satisface plăţile datorate
creditorilor, la un moment dat.
Pasivul bilanţului Mijloace economice sub aspectul sursei sau al modului de dobândire
şi al obligaţiilor pe care le generează pentru agentul economic.
Patrimoniu Totalitatea bunurilor mobile şi imobile (inclusiv terenuri), evaluate în
expresie bănească, disponibilităţile băneşti, titlurile de valoare,
drepturile şi obligaţiile băneşti izvorâte din relaţiile cu terţii.
Plasamente financiare Valori mobiliare de plasament, plasamente de trezorerie, valori pe
termen scurt negociabile care se divid în titluri de plasament şi
instrumente de trezorerie.
Poprire Dispoziţia legală prin care persoane fizice sau juridice sunt obligate
să reţină pentru creditorul indicat în actul de poprire o anumită sumă
de bani stabilită printr-o hotărâre judecătorească.
Stocul Cantitatea de bunuri (materii prime, materiale etc.) existente, la un
moment dat, ca rezervă, în depozitul unui magazin, al unei entități
economice, într-o piaţă în vederea asigurării continuităţii producţiei
sau a desfacerii.
Supermarket Magazin de dimensiuni mari (între 400 şi 2.500 mp, 900 mp în medie,
în Franţa) situat, de regulă, într-o zonă cu o puternică atracţie
comercială şi dispunând de parcare (şi chiar service auto).
Comercializează o varietate largă de bunuri de consum (7.000-12.000
de articole) în sistem autoservire (întotdeauna, pentru produsele
alimentare), şi practică o marjă relativ redusă de profit. Plata se
efectuează la ieşire, prin intermediul caselor electronice de marcat
(folosind un cititor optic).

143
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Achim, Monica-Violeta, Analiză economico-financiară, Editura Risoprint, Cluj-

Napoca, 2010
2. Ballada, S., Coille, J.C., Outils et mecanismes de gestion financier, Editura Maxima,
Paris, 1992
3. Băcanu, B., Management strategic, Editura Teora, Bucureşti, 1997
4. Bărbulescu, C., Bâgu, C., Managementul producţiei, vol. II – Politici manageriale de
producţie, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001
5. Bîrsan, M., Analiza economico-financiară, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare” din
Suceava, 2003
6. Bîrsan, M., Şuşu, Ş., Analiza economico-financiară a activităţii întreprinderii.
Probleme rezolvate. Probleme propuse. Teste de control. Teste grilă, Editura Sedcom Libris,
Iaşi, 2011
7. Bîrsan, M., Şuşu, Ş., Analiza economico-financiară în comerţ şi turism. Metodologie de
realizare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2013
8. Brezeanu, P. (coordonator), Diagnostic financiar-instrumente de analiză financiară,
Editura Economică, Bucureşti, 2003
9. Budugan, Dorina, Contabilitate şi control de gestiune, Editura Sedcom Libris, Iaşi,
2002
10. Buşe, L., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2005
11. Căinap I. (coordonator), Analiza economico-financiară a firmelor de comerţ şi turism,
Editura Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Cluj Napoca, 1994
12. Crecană, C., Analiză economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2006
13. Crecană, C., Analiza afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002
14. Cristea, H., Talpoş, I., Cosma, D., Gestiunea financiară a întreprinderilor, Editura
Mirton, Timişoara, 1998
15. Dobrescu, E.M., Ivan, M.V., Afaceri financiare, Editura Nemira, Bucureşti, 2003
16. Dobrotă, N., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
17. Dragotă, V. şi colectiv, Management financiar – Analiza financiară şi gestiune
financiară operaţională – vol.1, Editura Economică, Bucureşti, 2003
18. Drucker, P., Managementul strategic, Editura Teora, Bucureşti, 2001
19. Dumitrescu, D., Dragotă, V., Evaluarea întreprinderilor, Editura Economică,
Bucureşti, 2000
20. Florea, C., Analiza economico-financiară. Teorie şi studii de caz, Editura Nevali, Cluj
Napoca, 2002
21. Florescu, C. (coordonator), Marketing, Editura Marketer, Bucureşti, 1994
22. Georgescu, N., Analiza bilanţului contabil, Editura Economică, Bucureşti, 1999
23. Georgescu, N., Robu, V. , Analiza economico-financiară, Editura ASE, Bucureşti, 2001
24. Gherasim, T., Microeconomie, Editura Economică, Bucureşti, 1994
25. Grandguillot, B., Grandguillot, F., Analyse financière, 4-e édition, Editura Gualino,
Paris, 2006
26. Harold Koontz, Cyril O`Donell, Heinz Weihrich, Management, McGraw-Hill Book
Co., 1984
27. Helfert, E.A., Tehnici de analiză financiară. Ghid pentru crearea valorii (Bestseller
internaţional), Editura BMT, Bucureşti, 2006
28. Hlaciuc, E., Mihalciuc, C., Organizarea contabilităţii financiare a entităţilor
economice: abordări teoretice şi aplicative conforme cu prevederile OMFP 2374/2007 şi
standardele internaţionale de contabilitate, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008
29. Horomnea, E., Lexicon contabil financiar, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2003

144
 30. Horomnea, E., Tratat de contabilitate, vol. 1, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001
31. Ionescu, C., Informare financiară în contextul internaţionalizării contabilităţii, Editura
Economică, 2003
32. Jaba, O., Analiza strategică a întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999
33. Lezeu, D.N., Analiza situaţiilor financiare ale întreprinderii, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
34. Luca, G.P., Olariu, N., Elemente de management financiar, Editura Dosoftei, Iaşi, 1994
35. Maxim, E., Diagnosticarea şi evaluarea organizaţiilor, Editura Sedcom Libris, Iaşi,
2004
36. Mărgulescu, D. (coord.), Analiza economico – financiară, Editura Fundaţiei ”România
de Mâine”, Bucureşti, 1999
37. Mihalciuc, C.C., Valorificarea informaţiei financiar-contabile în diagnosticul
întreprinderii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2009
38. Mironiuc, M., Analiza financiară. Studii de caz, Editura Junimea, Iaşi, 2000
39. Mironiuc, M., Analiza performanţelor economico-financiare ale firmei, Editura
Junimea, Iaşi, 1999
40. Mironiuc, M., Analiză economico-financiară: elemente teroretico-metodologice şi
aplicaţii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006
41. Mozer, Ch., McGuinan, J., Rao, R., Fundamentals of Contemporary Financial
Management, Thomson South-Western, Canada, 2007
42. Neagoe, I., Finanţele întreprinderii, Editura Ankarom, Iaşi, 1997
43. Niculescu , M. Diagnostic financiar, vol II, Editura Economică, Bucureşti, 2005
44. Niculescu, M., Analiza economică în turism şi comerţ, Editura Universităţii Creştine
“Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1994
45. Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997
46. Niculescu, M., Lavalette, G., Strategii de creştere, Editura Economică, Bucureşti, 1999
47. Păun, M., Analiza sistemelor economice, Editura ALL, Bucureşti, 1997
48. Păvăloaia, W., Paraschivescu, M.D.,Cojocaru, C., Analiza financiară şi modele de
politică economică în societăţile comerciale, Editura Neuroni, Focşani, 1994
49. Petcu, M., Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Economică,
Bucureşti, 2003
50. Petrescu, S., Analiză şi diagnostic financiar – contabil. Ghid teoretico - aplicativ,
Editura CECCAR, Bucureşti, 2006
51. Petrescu, S., Diagnostic economic financiar, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004
52. Petrescu, S., Mironiuc, M., Analiza economico-financiară, Teorie şi aplicaţii, Editura
Tiparul, Iaşi, 2002
53. Porojan, D., Bişa, C., Planul de afaceri, Editura IRECSON, Bucureşti, 2002
54. Potié, Ch., Diagnosticul calităţii, Metode de expertiză şi investigaţii, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2001
55. Prunea, P., Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de reducere,
Editura Economică, Bucureşti, 2003
56. Ristea, M., Contabilitatea întreprinderii, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 1997
57. Rusu, D., Cuciureanu, A., Petrescu, S., Dan, G., Analiza activităţii economice a
întreprinderilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
58. Sava, S., coordonator pentru versiunea în lb. română, Dicţionar MicMilan de economie
modernă, Editura Codecs, Bucureşti, 1999
59. Spătaru, L., Analiza economico-financiară. Instrument al managementului
întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2004
60. Stark, L.E., Pântea, I.M., Analiza situaţiei financiare a firmei, Editura Economică, 2001
61. Stănescu, C., Işfănescu, A., Băicuşi, A., Analiza economico-financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 1996

145
 62. Şuşu, Ş., Analiza performanţei şi riscului întreprinderii turistice. Aspecte teoretice şi
practice, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2012
63. Toma, M., Chivulescu, M., Ghid pentru diagnostic şi evaluare a firmei, Editat de
CECCAR, 1996
64. Tudose, M.B., Gestiunea capitalurilor întreprinderii. Optimizarea structurii financiare,
Editura Economică, Bucureşti, 2006
65. Ţole, M., Analiza economico-financiară a agenţilor economici, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2002
66. Vâlceanu, G., Robu, V., Georgescu, N., Analiză economico-financiară, Editura
Economică, Bucureşti, 2005
67. Verboncu, I., Popa, I., Diagnosticarea firmei, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001
68. Vintilă, G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2004
69. Vintilă G., Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998
70. Vintilă, G., Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998
71. *** http://www.e-accounting.ro/legi/omf_nr._1752_2005.html
72. *** Ordinul nr. 1938 din 2 septembrie 2016 - privind Reglementările contabile privind
situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate
73. *** Ordinul nr. 1802 din 29 decembrie 2014 - Partea I pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare
anuale consolidate
74. *** Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1898 din 22 Noiembrie 2013 pentru
modificarea şi completarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene,
aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 3055/2009
75. *** Ordinul nr. 3055/2009 din 29 octombrie 2009 pentru aprobarea Reglementarilor
contabile conforme cu directivele europene (OMFP 3055/2009)
76. *** OMFP (Ordinul Ministerul Finanţelor Publice) 1752/2005 pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, Monitorul Oficial, Partea I nr. 1080
din 30/11/2005

146
 RĂSPUNSURI TESTE GRILĂ
Capitolul I
Nr. întrebare Răspuns corect
1 b,c,d
2 c
3 a
4 c
5 a,b,c,e,f
6 a,b
7 a,b,c,d,f
8 a,b,c,d,e,f
9 a,b,c,d,e
10 b,c,d
Capitolul II
Nr. întrebare Răspuns corect
1 b
2 a,b,c,d,e,f
3 a,b,c
4 c,d
5 a
6 a,b,c
7 a,b,c
8 a,b,d
9 a,b,c
10 a,b
Capitolul III
Nr. întrebare Răspuns corect
1 a
2 a,b,c
3 a,d
4 a,b,c,d,e
5 a,b,c
6 a,b,c
7 a,b,c,d
8 a,b,c,d,e
9 a,b,c
10 a 10
147
Capitolul IV
Nr. întrebare Răspuns corect
1 c
2 b,d,e
3 a,b,c,e,f
4 a,d
5 a,b,c
6 a,d
7 a
8 a,b,c,d
9 a
10 a
Capitolul V
Nr. întrebare Răspuns corect
1 a,b,c
2 a,b,c
3 a,b,c,d,e,f,g
4 a,b,e,f
5 b,c,d,e,f,g
6 a,b
7 a,b
8 a,b
9 a,d
10 a,b
Capitolul VI
Nr. întrebare Răspuns corect
1 b,c
2 a,b
3 a,b,c,d
4 a,b
5 c
6 a,b,c,d
7 a,b,c,d
8 a,b,c,d
9 a,b,c,d,e,f
a,b