STANDARDUL INTERNAŢIONAL DE AUDIT 500

PROBE DE AUDIT
CUPRINS
Paragrafele
Introducere................................................................................................................1-6
Probe de audit adecvate şi suficiente......................................................................7-18
Proceduri de audit pentru obţinerea probelor de audit.........................................19-25
____________________________________________________________________

Standardele Internaţionale de Audit (ISA) sunt utilizate în auditarea situaţiilor financiare. ISA se utilizează, de asemenea,
adaptate conform necesităţilor, la auditarea altor informaţii şi servicii conexe.

ISA conţine principiile de bază şi procedurile esenţiale (identificate după fontul literei cu care sunt tipărite, şi anume, caractere
aldine), precum şi recomandările aferente, sub forma materialelor explicative şi a altor materiale. Principiile de bază şi
procedurile esenţiale trebuie să fie interpretate în contextul materialelor explicative, şi al altor materiale care oferă îndrumări
privind modul de aplicare.

Pentru înţelegerea şi aplicarea principiilor de bază şi a procedurilor esenţiale, precum şi a recomandărilor aferente trebuie să se
ia în considerare întregul text al ISA, incluzându-se şi materialele explicative şi celelalte materiale conţinute în ISA, şi nu doar
textul tipărit cu caracter aldin.

În situaţii excepţionale, un auditor financiar poate considera necesară abaterea de la ISA, cu scopul de a realiza mai eficient
obiectivul unui audit financiar. Când apar astfel de situaţii, auditorul financiar trebuie să fie pregătit să justifice această abatere.

ISA trebuie să se aplice doar aspectelor semnificative.

Perspectiva Sectorului Public (PSP) emisă de Comitetul pentru Sectorul Public al

Federaţiei Internaţionale a Contabililor este stabilită la sfârşitul fiecărui ISA.
Când nu este adăugată nici o PSP, ISA se aplică sectorului public sub toate
aspectele semnificative.

122
Introducere
1. Scopul acestui Standard Internaţional de Audit (ISA) este de a stabili reguli şi de a oferi recomandări asupra cantităţii şi
calităţii probelor de audit care trebuie obţinute atunci când are loc un audit al situaţiilor financiare, precum şi asupra
procedurilor pentru obţinerea acelor probe de audit.
2. Auditorul trebuie să obţină suficiente probe de audit adecvate pentru a fi capabil să emită concluzii rezonabile pe
care să se bazeze opinia de audit.
3. Probele de audit sunt obţinute printr-o combinaţie adecvată de teste ale controalelor şi proceduri de fond. În unele cazuri,
probele de audit pot fi obţinute în întregime prin aplicarea procedurilor de fond.
4. Termenul „probe de audit” reprezintă informaţiile obţinute de către auditor atunci când desprinde concluziile pe care se va
fundamenta opinia de audit. Probele de audit vor cuprinde documente primare şi înregistrări contabile ce stau la baza
situaţiilor financiare, precum şi informaţii coroborare din alte surse.
5. „Teste ale controalelor” înseamnă testele efectuate pentru a obţine probe de audit cu privire la proiectarea adecvată şi
funcţionarea eficientă a sistemului contabil şi a celui de control intern.
6. „Procedurile de fond” reprezintă testele efectuate pentru a obţine probe de audit în scopul detectării denaturărilor
semnificative din situaţiile financiare şi sunt de două tipuri:
(a) Teste ale detaliilor tranzacţiilor şi soldurilor; şi
(b) Proceduri analitice.
Probe de audit adecvate şi suficiente
7. Gradul de suficienţă şi gradul de adecvare sunt interrelaţionate şi se aplică probelor de audit obţinute atât prin teste ale
controalelor, cât şi prin proceduri de fond. Gradul de suficienţă reprezintă măsura cantităţii probelor de audit; gradul de
adecvare reprezintă măsura calităţii probelor de audit, precum şi a relevanţei şi credibilităţii acestora pentru o anumită
aserţiune. În mod obişnuit, auditorul consideră că este necesar să se bazeze pe probe de audit care sunt mai degrabă
persuasive decât conclusive şi va căuta adesea probe de audit care provin din surse diferite sau sunt de natură diferită, pentru
a susţine aceeaşi aserţiune a conducerii.
8. În procesul de formare a opiniei de audit, auditorul nu examinează, în mod normal, toate informaţiile disponibile, deoarece
concluziile referitoare la privind soldul unui cont, o clasă de tranzacţii sau un control pot fi desprinse utilizând raţionamentul
sau proceduri de eşantionare statistică.
9. Raţionamentul auditorului referitor la ceea ce înseamnă probe de audit suficiente şi adecvate este influenţat de anumiţi
factori, cum ar fi:
 Evaluarea de către auditor a naturii şi a nivelului riscului inerent, atât la nivelul situaţiilor financiare, cât şi la nivelul
soldului unui cont sau al unei categorii de tranzacţii.
 Natura sistemelor contabile şi de control intern, precum şi evaluarea riscului de control.
 Pragul de semnificaţie al elementului examinat.
 Experienţa câştigată în timpul angajamentelor de audit anterioare.
 Rezultatele procedurilor de audit, incluzând fraude sau erori ce ar fi putut fi descoperite.
 Sursa şi credibilitatea informaţiilor disponibile.
10. Atunci când obţine probe de audit prin teste ale controalelor, auditorul trebuie să ia în considerare gradul de
suficienţă şi gradul de adecvare a probelor de audit pentru a susţine nivelul evaluat al riscului de control.
11. Aspectele sistemelor contabile şi de control intern referitor la care auditorul trebuie să obţină probe de audit sunt:
(a) Proiectarea: sistemele de contabilitate şi de control intern sunt proiectate în mod corespunzător pentru a preveni şi/sau
detecta şi corecta erorile semnificative; şi
(b) Funcţionarea: sistemul există şi a funcţionat eficient de-a lungul perioadei relevante.
12. Atunci când obţine probe de audit prin proceduri de fond, auditorul trebuie să ia în considerare suficienţa şi gradul
de adecvare a probelor de audit obţinute prin astfel de proceduri, împreună cu orice altă probă obţinută prin testele
ale controalelor pentru a susţine aserţiunile conducerii privind situaţiile financiare.
13. Aserţiunile privind situaţiile financiare ale entităţii sunt aserţiuni făcute de către conducere, în mod explicit sau în alt fel, care
sunt cuprinse în situaţiile financiare. Acestea pot fi clasificate după cum urmează:
(a) Existenţă: un activ sau o datorie există la un moment dat;
(b) Drepturi şi obligaţii: un activ sau o datorie aparţin entităţii la un moment dat;
(c) Apariţie: o tranzacţie sau un eveniment a avut loc pe durata unei perioade şi este legat de entitatea respectivă;
 (d) Exhaustivitate: nu există active, datorii, tranzacţii sau evenimente neînregistrate, sau elemente neprezentate;
(e) Evaluare: un activ sau o datorie este înregistrată la o valoare contabilă adecvată;
(f) Măsurare: o tranzacţie sau un eveniment este înregistrat la valoarea corectă, iar venitul sau cheltuiala este alocată
perioadei corespunzătoare; şi
(g) Prezentare şi descriere: un element este prezentat, clasificat şi descris în conformitate cu cadrul aplicabil de raportare
financiară.
14. În mod obişnuit, se obţin probe de audit pentru fiecare aserţiune privind situaţiile financiare. Probele de audit care privesc o
aserţiune, de exemplu, existenţa unui stoc, nu vor compensa eşecul de a obţine probe de audit cu privire la o altă aserţiune,
de exemplu, evaluarea. Natura, durata şi întinderea procedurilor de fond vor varia în funcţie de aserţiuni. Testele pot furniza
probe de audit cu privire la mai mult de o aserţiune, de exemplu, colectarea creanţelor poate furniza probe de audit
referitoare atât existenţa, cât şi la evaluarea acestora.
15. Credibilitatea probelor de audit este influenţată de sursa lor, care poate fi internă sau externă, şi de natura lor, care poate fi
vizuală, documentară sau orală. Deşi credibilitatea probelor de audit depinde de circumstanţe individuale, următoarele
generalizări pot ajuta la evaluarea credibilităţii probelor de audit:
 Probele de audit din surse externe (de exemplu, confirmarea primită de la o terţă parte) sunt mai credibile decât cele
obţinute intern.
 Probele de audit obţinute intern sunt mai credibile atunci când sistemele aferente de contabilitate şi de control intern sunt
eficiente.
 Probele de audit obţinute direct de auditor sunt mai credibile decât cele obţinute de la entitate.
 Probele de audit sub formă de documente şi declaraţii scrise sunt mai credibile decât declaraţiile orale.
16. Probele de audit sunt mai concludente atunci când elemente ale probelor din surse diferite sau de natură diferită sunt
consecvente. În aceste circumstanţe, auditorul poate obţine un grad cumulat de încredere mai ridicat decât cel care
s-ar fi obţinut din elementele probelor de audit, luate în considerare în mod individual. Invers, atunci când probele de audit
obţinute de la o sursă nu sunt consecvente cu cele obţinute de la o altă sursă, auditorul hotărăşte ce proceduri suplimentare
sunt necesare pentru a soluţiona inconsecvenţa.
17. Auditorul trebuie să ia în considerare relaţia dintre costul obţinerii probelor de audit şi utilitatea informaţiilor obţinute.
Totuşi, problema dificultăţii şi a costurilor implicate nu constituie în mod intrinsec o bază validă pentru omiterea unei
proceduri necesare.
18. Atunci când există îndoieli serioase în ce priveşte o aserţiune semnificativă a situaţiilor financiare, auditorul trebuie să
încerce să obţină probe de audit adecvate şi suficiente care să înlăture aceste îndoieli. Cu toate acestea, dacă auditorul se
află în imposibilitatea de a obţine probe de audit adecvate şi suficiente, el trebuie să exprime o opinie cu rezerve
(calificată) sau să se declare în imposibilitatea de a exprima o opinie.
Proceduri de audit pentru obţinerea probelor de audit
19. Auditorul poate obţine probe de audit prin una sau mai multe dintre următoarele proceduri: inspecţie, observare, investigaţie
şi confirmare, calcul şi proceduri analitice. Momentul aplicării acestor proceduri va depinde, parţial, de intervalele de timp în
care probele de audit obţinute se află la dispoziţia auditorului.
Inspecţia
20. Inspecţia constă în examinarea înregistrărilor, documentelor sau imobilizărilor corporale. Inspecţia înregistrărilor şi a
documentelor furnizează probe de audit cu grade de credibilitate variate, în funcţie de natura şi sursa lor şi de funcţionarea
eficientă a controalelor interne în timpul procesării informaţiilor. Există trei categorii majore de probe de audit documentare
care furnizează grade diferite de credibilitate pentru auditor şi acestea sunt:
(a) probe de audit cu caracter documentar elaborate şi păstrate de terţe părţi;
(b) probe de audit cu caracter documentar elaborate de terţi şi păstrate de entitate; şi
(c) probe de audit cu caracter documentar elaborate şi păstrate de către entitate.
Inspecţia imobilizărilor corporale furnizează probe de audit credibile în ceea ce priveşte existenţa lor, dar nu neapărat şi cu
privire la drepturile de proprietate sau la valoarea lor.
Observarea
21. Observarea constă în urmărirea unui proces sau a unei proceduri ce este efectuată de alţii, de exemplu, observarea de către
auditor a inventarierii stocurilor de către personalul entităţii, sau a efectuării unor proceduri de control care nu generează
probe de audit.
Investigarea şi confirmarea
22. Investigarea constă în căutarea de informaţii referitoare la persoane cu experienţă, fie din interiorul, fie din afara entităţii.
Investigările pot varia de la investigări scrise oficiale adresate unor terţe părţi, până la chestionări orale neoficiale adresate
persoanelor din interiorul entităţii. Răspunsurile la investigări pot oferi auditorului informaţii pe care nu le deţinea anterior
sau informaţii care se coroborează cu probele de audit.
23. Confirmarea constă în răspunsul la o investigare pentru a corobora informaţiile conţinute în înregistrările contabile. De
exemplu, în mod obişnuit auditorul caută confirmarea directă a creanţelor prin consultarea debitorilor.
Calculul
24. Calculul constă în verificarea acurateţei aritmetice a documentelor sursă şi a înregistrărilor contabile sau în efectuarea de
calcule independente.
Proceduri analitice
25. Procedurile analitice constau din analiza indicatorilor şi a tendinţelor semnificative, incluzând investigarea fluctuaţiilor şi a
relaţiilor care sunt inconsecvente faţă de alte informaţii relevante sau care se abat de la valorile aşteptate.
Perspectiva sectorului public
1. Atunci când desfăşoară activităţi de audit pentru entităţile din sectorul public, auditorul va trebui să ţină cont de cadrul
legislativ şi de orice alte reglementări, ordonanţe sau ordine ministeriale relevante care afectează mandatul de audit, precum
şi de orice alte cerinţe speciale privind auditul. Asemenea cerinţe ar putea afecta, de exemplu, grija de care auditorul dă
dovadă în stabilirea pragului de semnificaţie şi raţionamentele cu privire la natura şi sfera procedurilor de audit ce trebuie
aplicate. Paragraful 9 al acestui ISA trebuie să se aplice numai după au fost luate în considerare astfel de restricţii aplicate
asupra raţionamentului auditorului.