978-606-751-560-2 Economie Monetara

Mădălina Rădoi
Mihaela Sudacevschi
ECONOMIE
MONETARĂ
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2018
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Mădălina Rădoi, Mihaela Sudacevschi
Economie monetară
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-560-2
Introducere
Manualul de Economie monetară se adresează în special studenţilor din anul II, din cadrul
programului de studii Contabilitate si Informatica de gestiune, forma de învaţamânt la distanţă,
constituind un suport de studiu al problematicii monetare.
Prezentul manual prezintă o analiză a problemelor referitoare la monedă – funcţiile sale şi
evoluţia monedei, organizarea monetară şi funcţionarea sistemelor monetare, până la apariţia şi
dezvoltarea monedei euro şi a spaţiului monetar european.
Structurat în funcţie de cerinţele programelor de studiu ale cursanţilor din domeniul bancar,
acest manual prezintă, pe lângă problemele teoretice, şi o serie de aplicaţii şi teste de verificare a
cunoştinţelor, în vederea pregătirii studenţilor.
Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor care se adresează învăţării
individuale din programele de studiu ID. Parcurgerea acestui manual va asigura reţinerea
informaţiilor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea problemelor de
specialitate.
Obiectivele cursului
Parcurgerea cursului de „Economie monetară” are ca obiectiv însuşirea de către

studenţi a noţiunilor generale şi a limbajului specific pieţei monetare, precum şi
dobândirea unei viziuni de ansamblu asupra teoriei şi practicii specifice domeniului
financiar - bancar.
În urma aprofundării conţinutului acestui curs, studenţii vor înţelege
mecanismele pieţei financiar – monetare, vor putea explica şi interpreta indicatori din
domeniul monetar şi al creditării bancare şi vor dobândi capacitatea de a utiliza
noţiunile şi cunoştinţele specifice domeniului financiar - monetar.
Competenţe conferite
În urma parcurgerii acestui curs, studentul va fi capabil:

 să utilizeze adecvat conceptele, teoriile şi instrumentele de natură
financiar - monetară;
 să interpreteze date şi informaţii financiar - monetare;
 să definească în mod corect, în limbaj economic, noţiunile fundamentale
din domeniul monetar;
 să explice şi să rezolve o serie de probleme specifice domeniului monetar;
 să efectueze o serie de activităţi de bază în cadrul unei instituţii de credit.
Resurse şi mijloace de lucru

Pentru dobândirea competenţelor specifice oferite de frecventarea cursului
„Economie monetară” este necesară aprofundarea informaţiilor prezentate în acest
manual şi rezolvarea testelor prezentate la finalul fiecărei unităţi de învăţare.
Parcurgerea testelor de evaluare a cunoştinţelor şi rezolvarea acestora poate implica
utilizarea calculatoarelor portabile şi a PC-urilor, având instalat pachetul software
5
Microsoft Office.
Structura cursului
Cursul de Economie monetară este structurat în 10 unităţi de învăţare. În primele

trei unităţi de învăţare sunt prezentate conceptele şi elementele fundamentale
referitoare la monedă şi masa monetară. Veţi afla din primele unităţi de învăţare
modul în care a evoluat moneda şi cum este organizat un sistem monetar.
Informaţiile referitoare la cooperarea monetară în cadrul sistemelor monetare
internaţionale sunt prezentate în următoarele patru unităţi de învăţare. Astfel, unitatea
de învăţare nr. 4 prezintă formarea primului sistem monetar internaţional, în 1944, la
Bretton Woods, detaliile privind instituţiile prin intermediul cărora funcţionează
cooperarea monetară şi moneda scripturală internaţională, DST, fiind cuprinse în
unităţile de învăţare nr.5 şi nr.6. Unitatile de invatare 7 si 8 cuprind informatii privind
sistemul monetar european si utilizarile monedei EURO.
În prezent, creditul şi dobânda reprezintă elemente de bază în funcţionarea unei
economii, fiind tratate în unitatea de învăţare nr. 9. De asemenea, aceasta unitate de
învăţare prezintă caracteristicile si tipurile de carduri.
În final, unitatea de învăţare nr. 10 familiarizează studentul cu noţiunile de
inflaţie şi deflaţie.
Fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind
tematica unităţii de învăţare respective, exemple, teste de autoevaluare precum şi
probleme propuse spre discuţie şi rezolvare.
Pentru obţinerea a 20% din nota finală sunt indicate cele doua teme de control,
prima după unitatea de învăţare nr. 2, iar a doua plasată la nivelul unităţii de învăţare
nr. 9 a căror rezolvare este obligatorie.
Temele de control vor fi transmise tutorelui prin intermediul platformei eLis sau
va fi predat (tiparit pe hârtie) tutorelui sau coordonatorului în ziua întâlnirii tutoriale.
Cerinţe preliminare
Parcurgerea materiei „Economie monetară” nu se bazează pe studiul aprofundat

al unei discipline anterioare. Se presupune că studentul din anul II de studii deţine un
anumit bagaj de cunoştinţe economice.
Pe baza cunoştinţelor dobândite prin parcurgerea cursului de Economie
monetară se vor dezvolta informaţiile care vor fi furnizate în cadrul disciplinei Relaţii
monetar – financiare internaţionale.
Durata medie de studiu individual
Parcurgerea unităţilor de învăţare şi rezolvarea problemelor propuse în scopul

fixării cunoştinţelor necesită în medie 2-3 ore pentru fiecare unitate.
6
Evaluarea
Evaluarea se face pe baza celor două teme de control şi a unui examen sub
formă de test grilă pentru verificarea cunoştintelor teoretice. Temele de control vor
avea o pondere de 20% în nota finală, iar restul de 80% reprezintă nota la examenul
sub forma testului grilă de verificare a cunoştinţelor.
7
Cuprins
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 – MONEDA ŞI ROLUL SAU IN

ECONOMIE .......................................................................................... 12
1.1 Introducere ............................................................................................................................. 12
1.2 Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 12
1.3 Conceptul de monedă ............................................................................................................ 12
1.4 Funcţiile monedei .................................................................................................................... 14
Alte functii ale monedei ................................................................................................................ 16
1.5.Caracteristicile monedei .......................................................................................................... 17
1.6 Aparitia monedei şi clasificarea semnelor monetare ............................................................ 19
1.7.2.Puterea de cumpărare a monedei în plan internaţional ....................................................... 24
1.8 Rezumat ................................................................................................................................... 25
1.9 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 26
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 – MASA MONETARĂ ŞI

AGREGATELE MONETARE ............................................................ 28
2.1. Introducere ............................................................................................................................. 28
2.2. Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 28
2.3. Masa monetară si structura acesteia ................................................................................... 29
2.5 Contrapartidele masei monetare .......................................................................................... 35
2.8 Rezumat ................................................................................................................................... 41
2.10 Temă de control ..................................................................................................................... 43
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. ORGANIZAREA MONETARA.

SISTEME MONETARE NAŢIONALE ............................................. 44
8
3.1. Introducere ............................................................................................................................. 44
3.3 Conceptul de sistem monetar şi elementele sale specifice ................................................... 44
3.4 Tipuri de sisteme monetare ..................................................................................................... 49
3.5 Reglementarea emisiunii de monedă ...................................................................................... 53
3.6 Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb ..................................................................... 55
3.7 Rezumat.................................................................................................................................... 58
3.8 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ........................................................................................ 59
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 – SISTEMUL MONETAR

INTERNAŢIONAL (SMI) ................................................................... 61
4.1. Introducere ............................................................................................................................. 61
4.3 Evoluţii premergătoare şi realizări ......................................................................................... 61
4.4 Crearea Sistemului Monetar Internaţional ............................................................................ 62
4.5 Principii de functionare ale SMI ........................................................................................... 64
4.6 Prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods ............................................................ 65
4.7 Rezumat ................................................................................................................................... 67
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 - REFORMA SMI .......................... 70

5.1. Introducere ............................................................................................................................. 70
5.3. Reforma SMI ........................................................................................................................ 70
5.4 Funcţionarea sistemului internaţional actual ....................................................................... 72
5.5.1 Valoarea unei monede DST ................................................................................................ 74
5.5.2 Rata de dobândă a D.S.T. ................................................................................................... 76
9
5.6 Funcţiile şi utilizarea DST ..................................................................................................... 77
5.7 Rezumat ................................................................................................................................... 78
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 – INSTITUŢIILE MONETARE SI

DE CREDIT ALE SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL
81
6.1. Introducere ............................................................................................................................. 81
6.3 Fondul Monetar Internaţional ............................................................................................... 82
Obiectivele practice urmărite de FMI sunt următoarele: ......................................................... 82
6.4 Funcţiile FMI .......................................................................................................................... 84
6.5 Rezumat .................................................................................................................................. 88
6.6 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ..................................................................................... 88
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 – SISTEMUL MONETAR

EUROPEAN (SME) .............................................................................. 91
7.1 Introducere ............................................................................................................................. 91
7.3 Etapele premergătoare ale SME ............................................................................................. 91
7. 4 Crearea Sistemului Monetar European. Principii şi funcţionare. ....................................... 93
7.5. Rezumat................................................................................................................................... 96
7.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ....................................................................................... 97
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 – INTEGRAREA MONETARA

EUROPEANA ........................................................................................ 99
8.1 Introducere ............................................................................................................................. 99
8.3 Integrarea monetară europeană ............................................................................................. 99
10
8.4 Moneda EURO şi efectele ei ................................................................................................ 105
8.5. Rezumat ................................................................................................................................ 107
8.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................................................................... 108
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 - CREDITUL ŞI DOBÂNDA.

CARDUL .............................................................................................. 110
9.1 Introducere ........................................................................................................................... 110
9.2 Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................ 110
9.3 Conceptul şi rolul creditului ................................................................................................. 111
9.5 Formele creditului ................................................................................................................ 117
9.6 Dobânda. Factorii determinanti ai ratei dobânzii................................................................ 123
9.8 Definitia si caracteristicile cardurilor ................................................................................. 135
9.10. Rezumat .............................................................................................................................. 139
9.11. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ................................................................................. 142
9.12 Temă de control ................................................................................................................... 143
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 – ECHILIBRUL MONETAR ŞI

INFLAŢIA............................................................................................ 144
10.1 Introducere .......................................................................................................................... 144
10.2 Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................................................ 144
10.3 Echilibrul monetar .............................................................................................................. 145
10.4 Concept, forme si cauzele inflaţiei ..................................................................................... 148
10.5 Efectele economice si sociale ale inflaţiei .......................................................................... 153
10.8 Rezumat .............................................................................................................................. 157
10.9 Test de autoevaluare a cunoştinţelor .................................................................................. 158
11
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 – MONEDA ŞI ROLUL SAU IN ECONOMIE
Cuprins
1.1 Introducere
1.2 Obiectivele unităţii de învăţare
1.3 Conceptul de monedă
1.4 Funcţiile monedei
1.5 Caracteristicile monedei
1.6 Aparitia monedei şi clasificarea semnelor monetare
1.7 Puterea de cumpărare a monedei
1.8 Rezumat
1.9 Test de autoevaluare
1.1 Introducere
În unitatea de învăţare 1 se prezintă noţiunile fundamentale referitoare la monede

şi se face o prezentare a caracteristicilor monedei şi a evoluţiei acesteia. De asemenea,
sunt oferite informaţiile de bază privind funcţiile îndeplinite de monede în cadrul
economiei.
În urma studierii acestei unităţi de învăţare veţi fi capabil:

 să înţelegeţi modul de manifestare a funcţiilor monedei;
 să identificaţi diferite tipuri de monede, în funcţie de caracteristicile
acestora;
 să realizaţi o clasificare a semnelor monetare, având în vedere diverse
criterii, de la forma de existenţă a monedelor, până la capacitatea
liberatorie a acestora;
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
1.3 Conceptul de monedă

Moneda are şi a avut de-a lungul secolelor o contribuţie extraordinară în
funcţionarea şi dezvoltarea economiei tuturor popoarelor, fiind una din preocupările
principale ale întreprinderilor şi consumatorilor.
00:00 Apariţia monedei este rezultatul dezvoltării producţiei şi schimbului, cu care a
evoluat paralel şi neîntrerupt.
12
Economia modernă nu poate fi despărţită de monedă, aceasta din urmă
aflându-se în centrul vieţii economice; ambele condiţionându-şi reciproc existenţa şi
dezvoltarea. De altfel, moneda a devenit indispensabilă în relaţiile dintre oameni,
dintre organizaţiile lor, dintre state şi popoare, reprezentând prin funcţiunile şi
stabilitatea sa “cheia de boltă” 1 a pilonilor sistemului capitalist.
Moneda este expresia unor situaţii şi imperative economice (producţie, schimb,
comerţ internaţional etc.), dar ea este, totodată, şi o expresie a suveranităţii, a voinţei
statului al cărei gir îl poartă şi al cărui control îl acceptă.
Problema actuală a banilor este cea a legăturilor acestora cu viaţa economică, a
influenţei şi remediilor pe care intervenţiile lor le pot determina, a limitelor posibile în
care se solicită prezenţa lor, a relaţiilor cu centrele de putere economică şi politică, cu
statul, cu societatea. 2
Dicţionarul Larousse defineşte moneda ca „piesa de metal, emisă de autoritatea
suverană, pentru a servi ca mijloc de schimb”.
Banii reprezintă echivalentul general al valorii mărfurilor, fiind atât monedă de
metal, cât şi de hârtie şi sunt utilizaţi ca mijloc de schimb şi de plată. Deci noţiunea de
bani este mai cuprinzătoare decât cea de monedă, ea incluzând toate tipurile de
monedă: monedă materială (de metal sau hârtie) şi monedă scripturală, inclusiv
moneda electronică.
O definiţie generală a monedei a fost dată de V. Jinga 3, potrivit căreia:
„aceasta reprezintă un instrument-etalon legal de plată pentru facilitarea
schimburilor, pentru acumulări şi stingerea obligaţiilor, măsurător general de
valori care se bucură de încrederea publică, şi poartă girul statului şi care, atunci
când moneda este confecţionată din metal preţios, îi garantează greutatea şi
titlul.”
Costin Kiriţescu defineşte banii: “un instrument social, o formă particulară
imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a
puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul
social al ţării emitente”. 4
Pentru a complica conceptul de monedă, s-a făcut şi deosebirea între ban şi
monedă, considerându-se primul ca “ceva” concret, iar moneda ca “ceva” abstract, în
acelaşi proces de circulaţie a aceloraşi bunuri; plăţile făcute în numerar nu ar suprima
“moneda” ca instrument de măsurare a valorii, dar ar presupune înlăturarea “banului”
ca instrument de schimb.
Moneda este definită cel mai adesea prin analiza funcţiilor sale; este vorba
de o definire funcţională (numită şi tranzacţională) pentru a arăta la ce foloseşte
00:05 moneda.
În acest sens, moneda este un instrument de tranzacţionare, etalon al valorii şi
este folosită drept instrument de rezervă a valorii. Din acest punct de vedere, orice bun
care îndeplineşte aceste funcţii este monedă.
De asemenea, moneda se poate defini prin analiza indicatorilor şi agregatelor
monetare, definirea statistică, ce oferă prilejul formulării a două definiţii ale monedei,
în sens restrâns şi în sens larg.
1
V. Jinga , Moneda şi problemele ei contemporane, vol. I, Editura Dacia, Cluj – Napoca,1981, p.235;
2
Idem
3
V. Jinga, op.cit., p.235;
4
C. Kiriţescu, Moneda- Mica enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.63;
13
Moneda, în sens restrâns, cuprinde numerarul, depozitele la vedere şi cecurile
de călătorie.
Moneda, în sens larg, cuprinde şi alte active cvasimonetare reprezentând
ansamblul mijloacelor de plată general acceptate în schimbul de bunuri şi servicii sau
în reglarea unei datorii.
În prezent, termenul de monedă se foloseşte în sens larg, cuprinzând şi bilete de
bancă şi bani de cont şi, astfel, noţiunile de bani şi monedă pot fi considerate ca fiind
similare, ceea ce conduce la similitudinea dintre circulaţia monetară şi circulaţia
bănească.
Abordarea formală 5oferă o viziune mai concretă a fenomenului monetar prin
identificarea formelor monedei şi a definiţiilor oficiale.
O altă abordare a definiţiei monedei îşi propune să descrie caracteristicile
monedei considerată un activ financiar care poate fi deţinut, schimbat, împrumutat,
conservat, ordonate după importanţa lor 6.
Din cele prezentate mai sus, se poate spune că definirea monedei se poate face
atât într-o manieră directă prin relevarea conţinutului său, cât şi într-o manieră
indirectă, prin evidenţierea funcţiilor sale.
Într-o definire extensivă 7 moneda este constituită din ansamblul mijloacelor de
plată direct – utilizabile pentru a efectua plăţile pe pieţele de bunuri şi servicii adică,
ansamblul de active acceptate pentru a regla datoriile generate de schimbul de
mărfuri.
Pentru a fi acceptată de către toţi agenţii economici valoarea monedei trebuie să
se bazeze pe încrederea celor care o vor deţine, încredere circumscrisă unei anumite
00:10 comunităţi naţionale sau internaţionale.
Prezentaţi elementele principale care fac diferenţa între bani şi monede.

...........................................................................................................
1.4 Funcţiile monedei

Aflându-se în centrul vieţii economice şi sociale, moneda sub toate formele sale
00:15 reprezintă un instrument de utilitate permanentă pentru toţi agenţii economici.
Unii cercetători atribuie monedei însuşirile de a reprezenta şi a măsura orice
valoare ajungând la concluzia că orice marfă poate fi monedă. Alţii neagă calitatea de
marfă a monedei atribuindu-i numai însuşiri subiective, definind-o ca o convenţie
socială, artificială.
A treia categorie de teoreticieni prezintă moneda într-o dublă accepţiune: atât ca
marfă cu însuşiri intrinsece deosebite şi având o existenţă obiectivă, cât şi ca o creanţă
asupra emitentului sau a economiei, un semn al monedei marfă, o expresie a voinţei
oamenilor.
Moneda marfă şi-a pierdut definitiv locul în mecanismele monetare, dezvoltarea
5
Teodora Barbu, N. Dardac, Monedă şi politici monetare, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005, p.9;
6
Gh. Manolescu , Moneda şi politicile monetare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p.18;
7
C . Kiriţescu,op.cit., p. 266.
14
vieţii economice dând câştig de cauză şi rol preponderent monedei semn, aceasta fiind
în prezent forma de existenţă a monedei.
Moneda semn apare în această calitate ca un bun indirect reprezentând un drept
de creanţă. Utilitatea sa nefiind directă trebuie căutată în utilitatea bunurilor şi
serviciilor ce pot fi achiziţionate cu ajutorul monedei.
Indiferent de accepţiunea dată monedei, există o apreciere generală potrivit căreia
ea îndeplineşte mai multe funcţii precum:
1. Funcţia de etalon al valorii (sau de standard) – este cea mai importantă

funcţie a banilor, pentru că permite exprimarea valorii bunurilor economice în termeni
monetari şi efectuarea de comparaţii între preţurile diferitelor bunuri şi servicii.
Etalonul valorii este inconstant, adică moneda (sau banii) cu care se măsoară
valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor şi raporturile de echivalenţă dintre acestea
poate varia de-a lungul unei perioade de timp. În acest scop se utilizează puterea de
cumpărare, aflată în raport invers – proporţional cu modificarea preţurilor (pe măsură
ce cresc preţurile, puterea de cumpărare a monedei, în care sunt exprimate preţurile
respective, scade).
O altă trăsătură a monedei (în afară de variabilitate sau inconstanţă) este
indispensabilitatea. Aceasta înseamnă că moneda este necesară fiecărui individ pentru
obţinerea bunurilor şi serviciilor de care are nevoie.
2. Funcţia de unitate de cont

Toate bunurile şi serviciile din economie sunt evaluate din punct de vedere
monetar prin preţuri şi având o valoare, ele pot fi înregistrate în contabilitate. Astfel,
moneda îndeplineşte funcţia de unitate de cont. Această funcţie poate fi îndeplinită de
monedă şi fără existenţa ei fizică, aşa cum este cazul DST. (DST este o unitate de cont,
creată în 1969 de FMI ca activ de rezervă al băncilor centrale implicate în finanţarea
internaţională. Este o monedă – coş, care iniţial a fost alcătuită din 16 monede, iar din
1981 până în 2002 din 5 monede: dolar american, marcă germană, franc francez, liră
sterlină şi yen japonez. Practic, DST, deşi există ca unitate de cont nu poate exista ca
mijloc de plată decât în relaţiile Fondului Monetar Internaţional cu ţările membre.
3. Funcţia de mijloc de plată (de schimb)

Moneda este cea care realizează separarea schimbului marfă contra marfă în
două operaţiuni distincte:
• o operaţiune de vânzare, care presupune un flux real contra unui flux
monetar şi care permite obţinerea de monedă.
• o operaţiune de cumpărare, care presupune utilizarea banilor pentru
obţinerea bunurilor reale.
De-a lungul timpului au existat mai multe produse care s-au impus ca monedă:
mirodenii, bijuterii, ceai etc. În prezent, mijlocul de plată recunoscut de toţi
participanţii la piaţă îl constituie banii, sub forma bancnotelor, monedelor metalice şi
banilor de cont sau scripturali.
4. Funcţia de rezervă a valorii (mijloc de tezaurizare)

Moneda este mijloc de tezaurizare datorită gradului său ridicat de lichiditate.
15
Să ne reamintim...
Lichiditatea este capacitatea anumitor active de a fi transformate în monedă (în

bani), într-un interval de timp cât mai scurt şi cu costuri cât mai mici.
Moneda are cel mai mare grad de lichiditate comparativ cu celelalte active şi
de aceea, persoanele fizice şi juridice constituie rezerve, fie în numerar, fie în monedă
scripturală. Dar există şi situaţii în care moneda nu reprezintă o rezervă efectivă a
valorii. Astfel, în perioadele cu inflaţie ridicată valoarea nominală a plasamentelor
efectuate nu reprezintă valoarea reală a acestora, iar rata dobânzii nu compensează
decât parţial pierderea de valoare generată de inflaţie.
În afară de lichiditate, moneda are avantajul de a conserva puterea de
cumpărare pe termen scurt mult mai bine decât un bun sau un titlu care se poate
devaloriza în orice moment.
5. Funcţia de standard al plăţilor amânate – se manifestă prin rolul

îndeplinit de monedă în exprimarea valorii contractelor pe termen lung, ceea ce
înseamnă că se poate stabili în prezent suma ce urmează a fi încasată / plătită la un
moment în viitor.
În prezent, iau o tot mai mare amploare tranzacţiile la termen încheiate pe
pieţele financiare naţionale şi internaţionale, ceea ce constituie un bun prilej de
manifestare a funcţiei deţinute de monedă, aceea de standard al plăţilor viitoare.
00:40
Prezentaţi avantajele utilizării în prezent a monedei ca mijloc de plată şi deschimb
...........................................................................................................
...........................................................................................................
Alte functii ale monedei

Mulţii specialişti disting ca funcţii ale monedei funcţia de mijloc de plată,
funcţia de standard al plăţilor amânate şi bază a creditului. Prin aceste funcţii
îndeplinite de monedă se evidenţiază rolul său în stingerea datoriilor care nu sunt
legate direct de schimbul de mărfuri (impozite, taxe), în exprimarea valorii datoriilor
pe termen lung, precum şi rambursarea creditelor bancare.
În alte lucrări de specialitate 8 sunt sugerate şi alte funcţii ale banilor:
- Mijloc de realizare a tranzacţiilor unilaterale – nu toate plăţile implică
tranzacţii în două sensuri. Exemple de plăţi unilaterale pot fi: plata impozitelor, a
donaţiilor sau actelor de caritate.
- Mijloc de influenţare a activităţii economice – evoluţia masei monetare
într-o economie poate influenţa producţia, preţurile, utilizarea forţei de muncă.
Majorarea sau scăderea masei monetare afectează puterea de cumpărare, producţia sau
8
L.C. Ionescu- coordonator, Economia şi rolul băncilor, vol I, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 160.
16
furnizarea de bunuri şi servicii. De asemenea, există o legătură directă între masa
monetară şi inflaţie.
- Simbol al bogăţiei şi puterii economice – în acest sens, banii reprezintă
obiect de studiu nu numai pentru economie, ci şi pentru alte ştiinţe sociale, cum sunt
sociologia şi politologia.
Funcţiile monedei pot fi privite şi din punct de vedere al importanţei lor, ca
funcţii de bază şi funcţii derivate.
Din funcţia de bază a monedei, cea de etalon a valorii, rezultă funcţia de unitate
de cont, prin care bunurile din economie sunt evaluate din punct de vedere monetar,
prin preţuri, ceea ce face posibilă realizarea de înregistrări contabile şi efectuarea de
analize financiare.
Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda permite realizarea de
comparaţii în timp şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii economice.
Funcţia de unitate de cont, poate fi îndeplinită de monedă, fără existenţa fizică
a acesteia. Asemenea cazuri se manifestă atunci când preţul unor bunuri şi servicii este
exprimat într-o altă monedă ce aparţine fie unei alte perioade de timp, fie altei ţări.
Un exemplu îl reprezintă unitatea de cont, denumită DST (Drepturi Speciale de
Tragere) care a fost creată în 1970, de către FMI ca activ de rezervă al băncilor
centrale, antrenate în procesul finanţării internaţionale sau moneda europeană Euro.
Manifestarea monedei ca unitate de cont şi standard al plăţilor viitoare derivă
din funcţiile de bază, cea de etalon al valorii şi cea de mijloc de plată şi de schimb.
Împreună, aceste funcţii fac procesul de schimb mult mai uşor şi eficient,
comparativ cu cel practicat în economiile nemonetare, conducând, astfel, la creşterea
eficienţei întregii activităţi economice.
Un alt aspect care trebuie menţionat şi care vizează în special şi economiile
în tranziţie, este cel al valutizării.
În economia de piaţă, moneda îndeplineşte funcţiile clasice de mijloc de schimb,
unitate de cont şi standard sau măsură a valorii. Capacitatea monedei de a îndeplini
aceste funcţii este limitată în condiţiile unei rate înalte a dobânzii. Astfel, specific
economiilor în tranziţie este ca valuta să înceapă să circule ca o alternativă de măsură a
valorii.
1.5.Caracteristicile monedei
Pentru ca un activ (o formă a valorii economice) să funcţioneze efectiv ca o
monedă trebuie să aibă mai multe caracteristici: (1) trebuie să fie standardizat, într-o
manieră în care să-i poată fi evaluată valoarea; (2) trebuie să fie în general acceptat;
(3)trebuie să fie divizibil pentru a putea fii mai uşor întrebuinţat; (4) trebuie să fie uşor
de transportat; (5) nu trebuie să se deterioreze rapid.
De asemenea, pentru a îndeplini rolul de bani în mod eficient, un bun trebuie
să prezinte următoarele calităţi şi caracteristici 9:
Acceptabilitate generală - populaţia trebuie să aibă încredere în forma sub
care se prezintă banii, pe care urmează să-i folosească. În caz contrar, banii nu vor fi
acceptaţi şi vor înceta să mai fie un mijloc de schimb. Banii pot fi acceptaţi fie datorită
valorii intrinseci pe care o are materialul din care sunt confecţionaţi (cum a fost cazul
9
L. C. Ionescu– coordonator, Economia şi rolul băncilor, vol I, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.p. 158-159.
17
monedelor din aur şi argint), fie datorită garanţiei acordată prin lege (cazul banilor de
hârtie, ca monedă fiduciară – bazată pe încredere).
Lichiditatea este trăsătura monedei care–i dă posibilitatea deţinătorului de
monedă să o utilizeze imediat pentru procurarea de bunuri, fără a suporta costuri de
00: 50
transformare (Moneda are nivelul maxim al lichidităţii, cotată cu valoarea 1).
Stabilitatea reprezintă menţinerea nemodificată a valorii monedei de-a lungul
unei perioade de timp (sau cel mult o scădere moderată a valorii monedei, atunci când
preţurile înregistrează o creştere graduală). Stabilitatea monedei este deosebit de
importantă atunci când moneda este utilizată ca rezervă a valorii sau ca standard al
plăţilor amânate sau chiar în procesul de utilizare a acesteia ca mijloc de schimb.
De asemenea, pentru a îndeplini rolul de bani în mod eficient,un bun trebuie să
prezinte următoarele calităţi şi caracteristici:
Durabilitate – societatea va refuza să accepte ceva care se deteriorează rapid
sau este perisabil, deoarece nu va reuşi să acopere intervalul între cumpărare/vânzare,
efectuarea plăţii şi utilizarea ulterioară a banilor pentru noi achiziţii. În acest sens,
banii trebuie să fie durabili atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere al
stabilităţii valorii. Banii sunt mai puţin acceptaţi dacă, datorită inflaţiei ridicate,
oamenii se îndoiesc de puterea lor de cumpărare.
Divizibilitate – banii trebuie să fie divizibili, pentru a fi utili şi în cazul
tranzacţiilor de valoare mică. Atunci când se foloseau monedele de aur, această
problemă era rezolvată prin folosirea altor metale cu valoare unitară mai mică (argint,
cupru). În cazul bancnotelor, problema este rezolvată prin gama valorilor nominale,
exprimate în unităţi monetare, precum şi prin moneda divizionară.
Omogenitate – unităţile monetare care descriu aceeaşi valoare trebuie să fie
identice. Cu alte cuvinte, o bancnotă de o anumită mărime (cupiură) trebuie să aibă
aceeaşi putere de cumpărare ca orice altă bancnotă reprezentând aceeaşi cupiură.
Recognoscibilitate (uşurinţa identificării) – pentru a fi acceptaţi, banii trebuie
să fie uşor de recunoscut. În acelaşi timp, este necesar ca falsificarea banilor să fie
imposibilă sau cât mai dificilă. Bancnotele moderne includ din ce în ce mai multe
elemente de siguranţă, pentru a reduce posibilitatea contrafacerii.
Portabilitate – comerţul ar fi foarte restrâns dacă forma banilor nu ar permite o
manipulare facilă. Bancnotele sunt atractive pentru că se pot transporta uşor, iar
sistemul de plăţi prin cec permite ca depozitele bancare să fie uşor transferate,
indiferent unde se află beneficiarii plăţilor.
Cantitate limitată – pentru a servi ca bani, o marfă trebuie să fie oferită într-o
cantitate strict delimitată. Dacă s-ar afla pe piaţă în exces, cantităţile necesare ar fi prea
mari, voluminoase, incomode. Desigur, dacă marfa având rolul de bani ar fi
insuficientă, comerţul ar fi inhibat. Principiul cantităţii limitate este un corolar al
caracteristicilor banilor, exprimând sintetic relaţia dintre raritatea resurselor economice
şi tendinţa de creştere nelimitată a necesităţilor social-umane.
Caracteristicile monedei stabilite prin lege sunt:
• Legalitatea monedei
• Etalonul monetar
Legalitatea monedei este cea care determină creşterea acceptabilităţii monedei
şi a încrederii în moneda respectivă
Etalonul monetar este cel care permite exprimarea valorii bunurilor
18
economice în termeni monetari. În funcţie de materialul prin care era definită moneda,
de-a lungul timpului au existat etaloane monetare metaliste (aur, argint, bimetalism) şi
etaloane monetare nemetaliste. În prezent, etalonul monetar utilizat este puterea de
cumpărare a monedei.
01:00
Care sunt avantajele pe care le are o monedă recunoscută prin lege ca etalon
monetar?
1.6 Aparitia monedei şi clasificarea semnelor monetare

1. La început, un anumit bun s-a desprins şi a fost utilizat drept
01:10 unic intermediar al relaţiilor de schimb.
2. Rolul de monedă – marfă a fost preluat de piese din metal
preţios.
3. După apariţia banilor (ca piese metalice), şi desfăşurarea
schimbului pe baza a două operaţiuni (vânzare şi cumpărare) a fost creată
moneda de credit, cu cele două forme ale sale: biletul de bancă şi moneda
de cont. Necesitatea creării monedei de credit a rezultat din dezvoltarea
economiilor naţionale şi insuficienţa producţiei de metal preţios în raport cu
valoarea operaţiunilor de scont. Au fost create astfel primele monede –
semn. Acestea erau înscrisuri puse în circulaţie de bănci, care primeau în
depozitele lor cantităţi de metal preţios şi emiteau bilete de bancă ce puteau
fi utilizate în tranzacţiile comerciale la fel ca şi monedele cu valoare
intrinsecă şi o lungă perioadă de timp moneda de credit a circulat în paralel
cu moneda din metal preţios. Cu timpul, metalul monetar a fost retras din
circulaţie şi depozitat la băncile care emiteau monede de hârtie, dar aceasta
a rămas convertibilă în metalul preţios.
4. Când raportul dintre stocul de metal preţios aflat la dispoziţia
băncilor şi cantitatea de bani puşi în circulaţie s-a dezechilibrat,
convertibilitatea monedei – semn în aur a dispărut, aurul rămânând doar
activ de rezervă pentru băncile centrale.
În prezent, emisiunea monetară este direct proporţională cu producţia de bunuri
şi servicii din economie.
Varietatea formelor pe care le-au îmbrăcat monedele de-a lungul timpului
impune folosirea unor criterii de clasificare a semnelor monetare pentru asigurarea
unei prezentări sintetice. Principalele criterii întâlnite în literatura de specialitate în
acest sens sunt:
1. forma de existenţă
2. unitatea emitentă
3. valoarea intrinsecă
4. obligaţiile asumate de emitent
5. capacitatea liberatorie (de plată)
1) După forma de existenţă moneda poate fi:
a) moneda materială are existenţă materială şi se prezintă sub două forme:
19
• moneda metalică este forma sub care se prezintă moneda marfă,
îşi are originea în antichitate când era reprezentată de bunuri materiale şi
apoi de metale preţioase.
Ea avea valoare proprie sau intrinsecă (în cazul monedelor din aur şi argint);
astăzi moneda metalică se rezumă la rolul de monedă divizionară în general, cu o
putere liberatorie şi de emisiune limitată (este utilizată în schimburile cu sume mici).
• moneda de hârtie se prezintă sub forma bancnotelor, iniţial
convertibile în metal preţios, astăzi prezentându-se ca o monedă fiduciară
(bazată pe încredere), neconvertibilă în aur sau argint. Moneda de hârtie este
ca un titlu de credit; are o valoare proprie; este o monedă semn,
reprezentativă, emisă de banca centrală şi are o putere liberatorie nelimitată.
b) moneda de cont (scripturală) care a apărut şi s-a dezvoltat o
dată cu apariţia şi creşterea rolului băncilor. O formă a monedei scripturale
este moneda electronică care este evidenţiată de soldurile creditoare ale
conturilor bancare din care se pot efectua plăţi la vedere.
Forma ei de circulaţie o reprezintă transferul scriptic al unei sume prin
virament: debitarea contului plătitor şi creditarea contului beneficiarului. Moneda
scripturală prezintă, în raport cu moneda normală un triplu avantaj: ea permite reglarea
la distanţă, fără deplasarea fizică a partenerilor schimbului; ea oferă garanţii mai mari
de protecţie împotriva furtului sau pierderii; ea lasă urme în contabilitatea bancară ce
pot servi drept probe în caz de contestaţie.
2) În funcţie de unitatea emitentă, moneda se clasifică în:

a) moneda creată de agenţii economici – a funcţionat în cadrul
sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă pe baza unui mecanism
simplu: orice agent economic care deţinea metal preţios se putea prezenta la
monetărie şi primea în schimbul metalului său şi al unei taxe de batere, un
număr de monezi care depindea doar de cursul paritar (relativ fix) şi de
cantitatea de metal preţios predată.
b) moneda creată de tezaur sau trezoreria statului vizează îndeosebi
moneda divizionară dar trebuie să avem în vedere şi rolul pe care-l exercită statul în
economia modernă atât în ceea ce priveşte creaţia monetară de ansamblu cât şi în
domeniul politicilor monetare.
c) moneda creată de bănci – relevă rolul decisiv pe care băncile îl au în
creaţia monetară. Pe de o parte prin emiterea biletelor de bancă de către banca centrală
şi pe de altă parte prin crearea monedei de cont atât de către băncile comerciale cât şi
de către Banca Centrală. Moneda emisă de Banca Centrală se prezintă sub forma
numerarului aflat în circulaţie. În sensul larg al cuvântului Banca Centrală controlează
mai mult decât emisiunea numerarului; prin reglementările emise şi prin pârghiile
folosite, ea influenţează şi emisiunea de monedă scripturală a băncilor comerciale şi
deci controlează dinamica masei monetare în ansamblul ei. Băncile comerciale sunt
cele care, prin intermediul operaţiunilor de credit, emit monedă, într-un cadru reglat de
Banca Centrală.
3) După valoarea sa intrinsecă, delimităm:
20
a) moneda cu valoare integrală (intrinsecă) – este moneda care
conţine o cantitate de metal preţios egală cu cantitatea de metal preţios ce i se
atribuie prin valoarea nominală.
b) moneda semn (moneda fiduciară) ia naştere odată cu
neconvertibilitatea bancnotei. Valoarea acesteia nu se mai bazează pe
echivalenţa cu aurul, ci pe încrederea pe care i-o acordă utilizatorii (din
latinescul fiducia, care semnifică încredere). Moneda fiduciară mai este
cunoscută şi sub denumirea de hârtie monedă. Ea are o valoare nominală
superioară valorii reale.
4) După obligaţiile pe care şi le asumă emitentul moneda poate fi

convertibilă şi neconvertibilă.
Moneda convertibilă este o monedă a cărei liberă preschimbare în metal preţios
sau altă monedă este garantată de instituţia emitentă. Convertibilitatea monetară are
două sensuri:
• sensul clasic al termenului desemna calitatea biletelor de
bancă de a fi preschimbate la cerere în metal monetar. În acest scop,
băncile emitente iar ulterior Banca de Emisiune păstra o rezervă de
metal monetar al cărui cuantum faţă de valoarea totală a biletelor de
bancă emise era stabilit prin lege. Aceasta era o formă de
convertibilitate internă.
• sensul modern, actual al termenului este acela de
convertibilitate externă, adică faptul că banca de emisiune îşi asumă
obligaţia de a preschimba la cerere hârtia monedă emisă în valuta
monedă a altei ţări.
Convertibilitatea poate fi liberă sau limitată (prin plafoane impuse semnelor
preschimbate), condiţionată de tipul solicitantului sau de destinaţia sumelor
preschimbate. Convertibilitatea liberă a monedei depinde de mai mulţi factori: gradul
de dezvoltare a economiei, competitivitatea acesteia, existenţa unor raporturi
economice internaţionale echilibrate. Moneda naţională convertibilă poate circula liber
pretutindeni în lume unde este acceptată, emitentul obligându-se să o răscumpere.
Cursul acestei monede se stabileşte liber pe piaţa valutară dar poate fi influenţat de
operaţiunile Băncii Centrale pe această piaţă.
Moneda neconvertibilă nu circulă decât în interiorul graniţelor naţionale şi nu
poate fi folosită ca instrument de schimb sau de plată în relaţiile economice
internaţionale.
5) În funcţie de capacitatea liberatorie stabilită juridic întâlnim:

a) moneda legală cu capacitate liberatorie sau circulatorie
nelimitată, recunoscută prin lege, atribuită monedei naţionale, emisă de
Banca Centrală.
b) moneda fracţionară (divizionară) cu capacitate liberatorie
limitată atribuită monedei divizionare; aceasta poate fi refuzată la încasare
dacă valoarea depăşeşte o anumită sumă plafon.
c) moneda facultativă este o monedă străină care este acceptată la
plată în mod oficial sau a cărei acceptare la plată nu este interzisă de legile în
21
vigoare.
De-a lungul evoluţiei sale, moneda a cunoscut diferite forme de existentă, de la
forma marfă a acesteia la forma abstractă sau moneda semn. Pentru a înţelege
modificările de ordin cantitativ si calitativ care au marcat evoluţia monedei, este
necesar atât o clasificare în funcţie de anumite criterii, cât si un studiu al principalelor
caracteristici.
1.7 Puterea de cumpărare a monedei

01:20
Puterea de cumpărare a monedei este dată de cantitatea de bunuri şi servicii
posibile a fi achziţionate cu o anumită cantitate de bani, respectiv o unitate monetară.
Puterea de cumpărare a unei cantităţi de monedă este variabilă deoarece
valoarea locuri diferite.
Teoretic puterea de cumpărare este reciprocă unui indice de preţ. Se utilizează
următorii indici 10:
a. indici speciali referitori la un anumit sector economic – modificarea acestora
afectând nivelul general al preţurilor;
b. indicele general al preţurilor care reuneşte într-o expresie finală produsele şi
serviciile cele mai reprezentative ale economiei;
c. indicele preţurilor de consum (cu amănuntul sau cu ridicata).
Indicele preţurilor de consum se deosebeşte de ceilalţi indici de preţ pentru că
preţurile de consum includ impozitele sau taxele de consumaţie.
Ca indice, puterea de cumpărare (IPC) se exprimă pe baza indicilor de preţ:
- indicele preturilor de consum-(ipr)
1
IPC = × 100 (1)
Ipr
- pe baza evoluţiei generale a preţurilor( deflatorul)
PIB _ no min al
Deflatorul PIB = × 100 (2)
PIB _ real
1
IPC = ×100 (3)
Deflator
De exemplu dacă PIB nominal în 2008 este de 10000 mld. euro, iar PIB real
(măsurat în preţurile anului de bază, de referinţă) pentru acelaşi an este de 90000 mld.
Euro, atunci :
10000
Deflatorul PIB = × 100 =1,11 euro, ceea ce arată că preţurile au crescut
90000
cu 11% faţă de anul de referinţă.
În general nivelul general al preţurilor se măsoară sub forma unui indice de
preţ, definit în raport cu nivelul preţurilor pentru anul de bază. Astfel, delatorul PIB
pentru 2008 este 111 euro pentru un PIB din anul de bază de 100 euro.
10
C.Basno, N.Dardac, C-tin Floricel, op.cit., p.21.
22
Puterea de cumpărare a monedei poate fi internă (pe plan naţional) şi externă
(pe plan internaţional).
1.7.1. Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional
Puterea de cumpărare este dată de valoarea monedei. Această valoare se

calculează la rândul ei pe baza cantităţii de bunuri ce pot fi procurate cu o unitate
monetară, deci pe baza preţurilor.
Preţul monedei în raport cu un bun este inversul preţului monetar al bunului
respectiv.
Pe plan naţional, valoarea unei monede (puterea de cumpărare) se determină
pentru un anumit bun (respectiv cantitatea din bunul respectiv ce se poate cumpăra cu
o unitate monetară) sau în raport cu un anumit „coş” de bunuri reprezentative
(calculându-se preţul acestui coş prin însumarea rezultatelor înmulţirii preţului fiecărui
bun cu ponderea acestuia în total tranzacţii comerciale şi care la rândul lor au în vedere
utilitatea produselor luate în consideraţie), prin determinarea „cantităţii” din coşul de
produse ce se poate cumpăra cu o unitate monetară.
“Conţinutul“ coşului diferă de la o ţară la alta, în funcţie de obiceiuri, necesităţi
stricte, tradiţii, locul geografic etc. De exemplu, pentru o ţară dintr-o zonă geografică
caldă, în coş nu va intra încălzirea apartamentelor pe timpul iernii.
În acest caz, puterea de cumpărare (Pc ) se va determina după relaţia:
1
Pc= n
(4)
∑a p
i =1
i i
unde,
ai – ponderea fiecărui produs în total tranzacţii
pi – preţul monetar al produselor.
Exemplu:
Se consideră un coş format din 10 produse reprezentative în cadrul schimbului
naţional a unei ţări. Preţul este exprimat în unităţi monetare şi poate fi preţul cu
amănuntul sau cu ridicata. Să se determine puterea de cumpărare cunoscându-se
următoarele date:
Tabelul nr. 1.2. Determinarea puterii de cumpărare pe baza unui coş de

bunuri reprezentative
Produs P1 P2 P3 P4 P5 P6 P7 P8 P9 P10
ai ( %) 5 8 8 12 5 7 8 5 25 17
pi 223 551 678 351 6 8 199 175 654 358 647
Rezolva 11,5 44,08 54,24 42,12 32,40 13,30 14,00 32,70 89,50 109
re ai·pi
23
Puterea de cumpărare a monedei este egala cu 1/442,84,ceea ce înseamnă căci,
cu o unitate monetara (UM), poate fi cumpărata a 442,84-a parte din produsul format
in mod convenţional pe baza de cos a 10 produse reprezentative.
Pentru a urmări evoluţia valorii unei monede trebuie respectate următoarele
reguli:
- menţinerea structurii coşului;
- stabilirea relativă a preţurilor bunurilor
1.7.2.Puterea de cumpărare a monedei în plan internaţional
Pe plan internaţional puterea de cumpărare a unei monede naţionale este

utilizată pentru stabilirea cursurilor reale (fundamentate economic) de schimb. Acestea
sunt urmărite de marile corporaţii financiare şi se determină astfel:
CRS = ∑ai × CRi (5)

unde:
ai – ponderea produsului ,,i“ în volumul tranzacţiilor internaţionale ale unei ţări
sau în totalul produsului social al ţării respective
CRi – cursul de revenire realizat la produsul „i” în relaţiile cu ţara de referinţă
(6)
PiA
C Rs =
PiB
unde:
PiA, PiB – preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a ţărilor luate în
analiză
Exemplu:
Pentru calculul cursurilor reale de schimb se presupun următoarele date - vezi
tabelul nr.2.3.:
- A,B ţările asupra cărora se face analiza
- Ma,Mb – etaloanele naţionale ale celor 2 ţări
- P1, P2, P3, P4, P5 – produsele luate în calcul pentru ţara A
- P1, P2, P4, P5, P8 – produsele luate în calcul pentru ţara B
Tabelul nr.1.3. Cursul real al Ma în raport cu Mb

Nr. Preţ în Preţ în Curs de Medie
Produse %
Crt. Ma Mb revenire ponderată
P1 956 145 6,59 20 1.31

2 P2 485 215 2,26 30 0,67
3 P3 65 498 1,31 20 0,26
4 P4 425 315 1,35 10 0,13
5 P5 452 256 1,77 20 0,35
Total 1883 1429 x 100 2,72
Interpretare: Pentru o unitate monetară a ţării A deţinătorii trebuie să cedeze

2,72 unităţi monetare ale ţării B.
24
Puterea de cumpărare externă a monedei poate fi calculată pe structuri diferite
de mărfuri şi servicii. Practic, este vorba despre exprimarea în preţurile interne din cele
două ţări a mărfurilor şi serviciilor reprezentative care caracterizează producţia
naţională, comerţul exterior sau o altă mărime, despre calcularea indicilor respectivi şi
despre confruntarea acestor indici. Dificultăţile privind modul de calculare a puterii de
cumpărare externe, încep de la stabilirea unei perioade de bază satisfăcătoare, a unui
eşantion bine ales, a unei ponderi corespunzătoare. O complicaţie în plus, indiferent de
conţinutul eşantionului, o creează calitatea produselor şi serviciilor luate în calcul.
Dificultăţi suplimentare sunt determinate de preţuri (în ţările cu economie de piaţă,
preţurile nu sunt uniforme; ele diferă între localităţi).
În principiu, relaţiile dintre preţurile interne şi externe sunt reflectate în
cursul valutar. Pentru a corespunde acestei funcţii, cursul valutar trebuie să exprime
efectiv raportul dintre puterile de cumpărare interne ale monedelor comparate. Deci,
preţul intern al unei mărfi trebuie să corespundă preţului în valută multiplicat cu cursul
valutar.
Abordarea problemelor legate de evoluţia cursurilor de schimb obligă să se
delimiteze cursul nominal de cursul real. Cursul nominal este un concept monetar
care măsoară preţurile relative pentru două monede naţionale. Al doilea, este un
concept real care măsoară preţurile relative pentru două bunuri. Cursul nominal are
relevanţă, în principal, în analiza şi rezolvarea unor probleme legate de datoria externă,
de echilibrarea pieţelor pe termen scurt în regimul cursurilor flexibile. Cursul real se
utilizează pentru analiza evoluţiei comerţului exterior.
În orice moment trebuie fixat un raport raţional între circulaţia monetară şi
cantitatea de produse şi servicii realizate de economia reală. Când moneda avea
acoperire în aur şi argint, puterea ei de cumpărare era apropiată de valoarea intrinsecă a
aurului sau argintului conţinut de fiecare monedă. Cu atât mai mult este necesar acest
raport în condiţiile existenţei monedei semn.
Puterea de cumpărare a monedei poate creşte prin aplicarea unor măsuri
deflaţioniste. Deflaţia presupune în primul rând, restrângerea semnelor monetare aflate
în circulaţie. De asemenea, trebuie avut în vedere abuzul de credit, care alături de
abuzul de hârtie monedă constituie cauze principale ale inflaţiei ridicate şi deci ale
puterii reduse de cumpărare a monedei. Statul trebuie să-și echilibreze bugetul în
special prin veniturile normale, nu prin emisiune de monedă.
În concluzie, determinarea puterii de cumpărare interne şi externe se confruntă
cu numeroase dificultăţi ce privesc cu deosebire corectitudinea, fidelitatea indicelui
01:40
preţurilor, structura coşului, perioada aleasă şi cursul valutar, politica autorităţii
monetare.
1.8 Rezumat
Odată cu trecerea de la economia bazată pe troc la economia de schimb, rolul
monedei, în forma cunoscută în prezent, a devenit tot mai important.
Pentru a putea defini corect moneda se iau în considerare funcţiile îndeplinite de
aceasta şi indicatorii masei monetare.
Funcţiile monedei sunt:
1. Funcţia de etalon al valorii (funcţia de standard)
25
2. Funcţia de unitate de cont
3. Funcţia de mijloc de plată (şi de schimb)
01:50 4. Funcţia de rezervă a valorii (sau mijloc de tezaurizare)
5. Funcţia de standard al plăţilor amânate
În concluzie, moneda îndeplineşte trei funcţii de bază: funcţia de etalon al
valorii, cea de mijloc de plată şi de schimb şi funcţia de unitate de cont, din care derivă
şi celelalte funcţii ale monedei. Toate aceste funcţii determină uşurinţa procesului de
schimb şi eficienţa acestuia, comparativ cu economiile nemonetare.
1.9 Test de autoevaluare a cunoştinţelor

(timp necesar : 10 minute)
1. Care dintre următoarele enunţuri este corect?

a) noţiunea de monedă este mai cuprinzătoare decât noţiunea de bani,
întrucât desemnează piesele metalice aflate în circulaţie;
b) moneda reprezintă o marfă şi are întotdeauna valoare intrinsecă sporită,
egală cu valoarea metalului preţios din care este confecţionată;
c) noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât noţiunea de
monedă şi desemnează totalitatea mijloacelor de plată şi de schimb;
d) moneda poate fi confecţionată numai din metale preţioase.
2. Funcţia de etalon al valorii este îndeplinită de monedă:

a) numai în cadrul economiilor nemonetare;
b) numai în condiţiile economiei contemporane;
c) numai în condiţiile producţiei bazate pe autoconsum;
d) numai în condiţiile economiei de schimb.
3. Biletul de bancă reprezintă:

a) titlul de credit emis de agenţii economici şi prezentat spre scontare la
bancă;
b) un înscris emis de bancă, prin care se certifică echivalentul într-o
anumită cantitate de metal preţios;
c) cupiurile de hârtie (bancnote) emise recent de banca centrală, pentru a
compensa retragerea din circulaţie a altor bancnote;
d) moneda creată de către stat. în scopul acoperirii deficitelor bugetare.
4.Una dintre principalele funcţii pe care le îndeplineşte moneda este:

a) puterea de cumpărare;
b) convertibilitatea monedei;
c) standard al plăţilor amânate;
d) capacitatea de a se schimba într-o monedă străină.
5. Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda:

a) are numai existenţă scripturală, în conturile emitentului şi ale deţinătorilor;
b) permite realizarea de înregistrări contabile şi efectuarea de analize
26
financiare;
c) nu poate îndeplini funcţia de mijloc de plată şi de schimb;
d) există întotdeauna numai sub forma unei monede compozite, de tipul DST.
Unul dintre răspunsuri nu este valabil.
Răspunsuri: 1 –c; 2 – d; 3 – b; 4 – c; 5 – d.
Bibliografie
1. Basno C., Dardac N., Floricel C., –„Monedă, credit, bănci”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1886.
2. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „,Editura Didacticã
şi Pedagogicã, Bucureşti, 2005.
3. Ionescu L.C., – coordonator, Economia şi rolul băncilor, vol. I, Editura
Economică, Bucureşti, 1997;
4. Kiriţescu C., –„Moneda, mica enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică,
Bucureşti,1882.
5. V. E. Drăgoi, M. Rădoi, - „Monedă”, Editie revazuta si adaugita, Valahia
University Press, Targoviste, 2013
27
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 – MASA MONETARĂ ŞI AGREGATELE
MONETARE
Cuprins
2.1 Introducere
2.3 Masa monetară si structura acesteia
2.4 Indicatorii şi agregatele monetare
2.5 Contrapartidele masei monetare
2.6 Circulatia monetară
2.7 Masa monetară in Romania
2.8 Rezumat
2.10 Temă de control
2.1. Introducere
Pe parcursul unităţii de învăţare 2 vor fi prezentate formele de existenţă a
monedei componentele masei monetare. Astfel, în urma parcurgerii acestei unităţi de
învăţare veţi fi familiarizaţi cu noţiunile de agregat monetar, multiplicator monetar şi
masă monetară şi veţi putea explica modul de formare a masei monetare.
2.2. Obiectivele unităţii de învăţare

În urma studierii acestei unităţi de învăţare veţi dobândi cunoştinţele necesare
pentru:
 a identifica diversele tipuri de monede, clasificate în funcţie de forma de
existenţă, de unitatea emitentă, de valoarea intrinsecă sau în funcţie de alte
criterii;
 calculul nivelului masei monetare în circulaţie, pe baza unui depozit
iniţial;
 a înţelege şi a explica circulaţia monedei în economie, prin intermediul
instituţiilor de credit;
 determinarea vitezei de rotaţie a monedei într-o economie
 cunoaşterea modului de structurare a masei monetare şi înţelegerea
semnificaţiei agregatelor monetare;
 înţelegerea mecanismul de „acoperire” a masei monetare.
Durata medie de parcurgere a celei de-a doua unităţi de învăţare este de 3 ore.
28
2.3. Masa monetară si structura acesteia
00:00
Masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă cuprinzând totalitatea
activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata
datoriilor.
Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de
lichidităţi, existente la un moment dat în cadrul unei economii.
Costin Kiriţescu, într-una din lucrările sale avansează două definiţii care circulă
în legătură cu masa monetară 11:
1) Masa monetară este o mărime eterogenă constând din suma activelor care
pot fi utilizate pe teritoriul unei ţări pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru
achitarea datoriilor.
2) Masa monetară este agregatul sau agregatele financiare care sunt strâns
corelate cu produsul naţional brut sau cu un alt indicator al activităţii economice.
Masa monetară cuprinde numerarul şi banii scripturali, ambele componente
având aceleaşi funcţii în activitatea economică, transformându-se curent una în
cealaltă. Ponderea cea mai mare în masa monetară o au banii scripturali.
După alţi autori 12masa monetară este un indicator statistic, care se cuantifică pe
baza bilanţului centralizat al întregului sistem bancar dintr-o ţară, după deducerea
operaţiilor duble dintre bănci.
Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar, cât si celui nebancar.
Sectorul bancar al economiei este reprezentat de băncile comerciale care deţin rezerve
în moneda băncii centrale (bilete de bancă şi depozite în cont curent), iar sectorul
nebancar al economiei este constituit din agenţii economici şi populaţie, care deţin
bancnote, moneda metalică şi depozite în conturile curente la băncile comerciale.
Astfel că, masa monetară este constituită dintr-un stoc de creanţe asupra
băncilor, creanţe aflate în posesia utilizatorilor de monedă.
Pentru a determina nivelul masei monetare se iau în considerare mijloacele
băneşti existente în conturile clienţilor, plus numerarul în circulaţie, respectiv,
elementele din pasivul băncilor comerciale şi cele ale băncii centrale.
Măsurarea masei monetare se poate realiza prin două modalităţi 13:
1) prin însumarea cantităţilor de monedă care figurează în activul
bilanţului participanţilor din economie;
2) prin însumarea datoriilor care figurează în pasivul bilanţului băncilor
comerciale şi în pasivul Băncii Centrale.
Într-o abordare contabilă (sau prin prisma bilanţului ), moneda este o creanţă
pentru cel care o deţine şi o datorie pentru cel care a emis-o; prin urmare, moneda
figurează în activul celui care o posedă, respectiv în pasivul celui care o emite,
respectiv o creează.
00:10 2.3.1. Structura masei monetare
Conturarea sferei de cuprindere a masei monetare, stabilirea componentelor
11
Costin Kiriţescu , Moneda, mica enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.209.
12
N. Dardac, Teodora Barbu, Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, p. 24;
13
Teodora Barbu, N. Dardac, Monedă - credit, Editura ASE, Bucureşti, 2002, p. 19.
29
sale, presupune, luarea în considerare a modului de definire a monedei, precum şi a
formelor de existenţă ale acesteia.
Activele ce trebuiesc luate în considerare în structura masei monetare, ca un
grup de agregate, trebuiesc definite ca produse ce sunt deţinute pentru serviciile care le
oferă. Pentru a decide ce active pot fi grupate în categoria monedă, respectiv masă
monetară, problema este de a afla ce bunuri şi servicii sunt legate direct de acestea şi
care sunt cele prin care utilitatea lor nu reclamă acest lucru.
Condiţia necesară pentru definirea masei monetare şi pentru evaluarea corectă a
structurii unui agregat monetar este ca setul de produse monetare să fie uşor de
identificat şi separat de bunurile nemonetare.
Majoritatea monetariştilor au apreciat că în structura acesteia pot fi incluse
următoarele active, potrivit gradului de lichiditate al acestora:
- Moneda efectivă sau numerarul (biletele de bancă şi monedă
divizionară);
- Moneda de cont, respectiv disponibilităţi în conturi curente;
- Depunerile la termen şi în vederea economisirii;
- Alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.
Moneda efectivă (numerar) constituie o creanţă faţă de banca centrală şi
constau din biletele de bancă şi monedă divizionară. Această monedă este solicitată de
indivizii, pentru funcţia de intermediere a schimbului, pentru bunurile şi serviciile ce
pot fi procurate în schimbul ei.
Moneda efectivă, reprezintă activul cel mai lichid, fiind totodată una din
componentele monetare ale masei monetare.
Numerarul împreună cu depozitele băncilor comerciale păstrate la banca
centrală (în contul rezervelor minime obligatorii) şi cele asimilate, formează moneda
primară sau aşa- numita bază monetară, constituind mijloace de plată prin excelenţă,
disponibile în orice moment pentru a regla orice tranzacţie. Aceste active perfect
lichide formează lichiditatea primară.
Moneda de cont cuprinde disponibilităţi din conturi curente sau la vedere
care pot fii utilizate, în orice moment, prin instrumente specifice (cecuri, ordine de
plată, carduri, s.a.), prezentând acelaşi grad de lichiditate ca şi moneda efectivă.
Depozite la termen şi în vederea economisirii sau cvasi-banii includ depozite la
termen constituite la bănci, case de economii, etc., asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi
efectua plăţi imediate, dar care pot fi retrase după un preaviz. Deşi aceste active
financiare nu sunt bani lichizi (deoarece nu pot fi utilizate, direct, ca mijloc de plată),
totuşi ele pot fi transformate în numerar, fără mari dificultăţi, după un preaviz şi cu un
cost scăzut.
În prezent aceste tipuri de depozite au crescut mult mai rapid decât depozitele
la vedere, ca urmare a profitului adus sub formă de dobândă. În concluzie, deşi, aceste
active au un grad mai scăzut de lichiditate, totuşi ele au trăsături şi funcţionalităţi
asemănătoare cu ale monedei, şi, deci, pot fi incluse în structura masei monetare.
Alte active
00:20
În structura masei monetare se includ şi alte active care prezintă grade diferite
de lichiditate. Unele dintre acestea au un grad de lichiditate mai ridicat, putând fii
30
transformate mai repede în mijloace de plată aşa cum sunt: cambiile, biletele de
trezorerie, bonurile de casă şi de tezaur, alte efecte publice sau de comerţ pe termen
scurt, iar altele au un grad de lichiditate mai scăzut, care, deşi au scadenţă mai
îndepărtată nu se folosesc curent ca mijloc de plată, ele putând fii transformate în
monedă efectivă pe piaţa secundară, prin negociere la bursa de valori (acţiuni,
obligaţiuni, etc.).
În multe accepţiuni, ele nu sunt agregate monetare, fiind resurse durabile, opuse
celor destinate finanţării pe termen scurt cerute de ciclul de producţie sau de nevoile de
trezorerie. Aceste finanţări stabile pot fi găsite în resursele interne ale întreprinderii –
autofinanţarea – sau în cererea de capitaluri externe pe termen mediu ori lung.
În statistica monetară internaţională delimitarea componentelor masei monetare
din circulaţie se realizează după următoarele criterii 14:
• Din punct de vedere al sferei pe care o cuprinde masa monetară poate fi
analizată ca:
• monedă scripturală (bani de cont);
• numerar.
Aceste sume apar ca solduri în conturile bancare şi numerarul aflat în posesia
agenţilor economici sau populaţiei;
• Din punct de vedere al deţinătorilor de monedă, se disting:
• Mijloace băneşti (monede) ce aparţin sectorului public;
• Mijloace băneşti ale sectorului privat.
• Din punct de vedere al rotaţiei şi al importanţei, se disting:
• Mijloace băneşti cu circulaţie curentă;
• Mijloace băneşti economisite;
• Alte mijloace băneşti.
Acest criteriu este utilizat de statistica FMI, care utilizează noţiunile:
- money cuprinde: numerarul din afara sistemului bancar şi banii din conturile
curente, (care îndeplinesc funcţiile de mijloc de plată şi mijloc de circulaţie);
- qvassi money cuprinde depozitele pe termen scurt ale agenţilor economici şi
ale populaţiei;
- other ithems cuprinde mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.
• Din punct de vedere al lichidităţii avem:
• Lichidităţi primare;
• Lichidităţi secundare;
• Lichidităţi terţiare.
00:50
Care este diferenţă între moneda efectiva şi moneda de cont?

...........................................................................................................
...........................................................................................................
14
Teodora Barbu, N. Dardac, op. cit., p. 20.
31
2.4 Indicatorii si agregatele monetare
Dimensionarea masei monetare şi urmărirea evoluţiei acesteia, a diferitelor

tendinţe pe care le înregistrează activele componente, cu grade diferite de lichiditate, se
realizează folosind anumiţi indicatori monetari, integraţi într-un model de analiză
monetară de natură să explice şi să orienteze procesele şi politica monetară.
Alegerea indicatorilor care urmează să servească drept „ agregate monetare „
este o problemă empirică, deoarece depinde de structura concretă a instrumentelor
financiare şi de legătura acestora cu fluxurile economice. De aceea în această privinţă
nu se poate scrie nici o regulă apriorică. 15
Ca indicatori de măsurare, agregatele monetare trebuie să asigure realizarea
unei legături directe şi simple cu deciziile de politică economică, fiind constituite atât
în calitate de indicatori de cuantificare a masei monetare, cât şi în calitate de obiective
ale politicii monetare.
Criteriile folosite pentru alegerea agregatelor monetare trebuie să permită
selecţionarea acelor agregate care sa ofere răspunsuri la întrebările cu privire la
caracterul politicii monetare şi acţiunea acesteia asupra evoluţiei reale, în vederea
evitării sau corectării dezechilibrelor monetare. De asemenea, aceste criterii trebuie să
releve şi caracteristicile deţinătorilor agregatelor respective, în sensul că acestea sunt
privite ca elemente componente ale unor structuri instituţionale, ale unor structuri de
relaţii funcţionale diferite pe sectoare (de exemplu sectoarele reziduale care nu îşi pot
adapta volumul agregatelor monetare la cererea sa de astfel de agregate decât în
detrimentul altor sectoare).
Monetariştii grupează indicatorii monetari în două categorii.
Prima categorie grupează indicatori ce oferă informaţii privind estimarea
evoluţiei masei monetare, şi care exprimă caracterul politicii monetare ca,
expansionistă sau restrictivă.
Cea de a doua categorie grupează acei indicatori care oferă informaţii privind
estimarea efectelor exercitate de politica monetară asupra celei economice, ei
exprimând în acest caz obiectivele politicii monetare.
În practica monetară din ţările dezvoltate se utilizează ca indicatori de
reflectare a caracterului şi obiectivelor politicii monetare rata dobânzii şi agregatele
monetare.
În prezent predomină practica utilizării agregatelor monetare, ca indicatori
monetari, chiar şi în ţări ca SUA, unde există o îndelungată tradiţie în folosirea ratei
dobânzii în aprecierea evoluţiei şi dinamicii masei monetare.
Utilizarea cu prioritate a agregatelor monetare ca indicatori monetari nu
exclude însă, folosirea ratei dobânzii în analizele monetare, inclusiv pentru aprecierea
caracterului politicii monetare promovate de autorităţi.
Agregatele monetare sunt mărimi monetare compozite, un ansamblu de

active monetare, definite de către autorităţile monetare, care servesc ca suport al
politicii monetare, în particular, pentru supravegherea creşterii mijloacelor de
plată.
15
S. Cernea, op.cit., p. 183.
32
În economiile de piaţă dezvoltate, agregatele monetare sunt relativ diferenţiate,
datorită îndeosebi complexităţii structurii financiare, delimitându-se totuşi
caracteristici comune care dau posibilitatea clasificării agregatelor monetare în trei
grupe:
a) moneda primară (baza monetară, monedă de rezervă) care cuprinde
banii creaţi de Banca centrală, cantitatea lor fiind direct controlată de către Banca
centrală. Moneda primară constituie baza pentru crearea altor categorii de monedă (de
exemplu, moneda scripturală creată de băncile comerciale);
b) moneda ca mijloc de plată (masa monetară în sens restrâns – M1)
care cuprinde instrumentele de plată create de banca centrală şi de celelalte instituţii
financiar-bancare;
c) moneda ca avuţie netă (masa mijloacelor de deţinere a averii), care
cuprinde pe lângă instrumentele de plată, instrumentele financiare lichide care nu se
folosesc ca atare în plăţi, însă care se pot transforma uşor în instrumente de plată.
Acestea se numesc „lichidităţi secundare”, „cvasimonede”.
Modul concret de definire a agregatelor din prima grupă se realizează în mai
multe variante, în funcţie de sensul concret al conceptului general de „monedă
primară”. 16Astfel, prin combinarea diferitelor posturi din activul şi pasivul bilanţului
băncii centrale se pot distinge modalităţi de definire a monedei primare care iau în
considerare numai numerarul în casierie şi depozitele în conturile curente ale băncilor
la banca centrală, până la definiţii care iau în considerare aproape întregul pasiv
respectiv, activ al băncii centrale.
În plus, modul de definire a monedei primare depinde şi de metoda de analiză a
variaţiilor agregatelor monetare. De pildă, una din aceste metode se bazează pe două
categorii de factorii: multiplicatorul monetar şi multiplicatorul creditului. 17
Masa bănească în sens restrâns este considerată ca reprezentând obiectivele
intermediare ale politicii monetare (în domeniul producţiei, preţurilor, balanţei de plăţi
externe), dar şi un indicator al politicii monetare din punct de vedere al aprecierii
concordanţei acesteia cu obiective precum: asigurarea stabilităţii etalonului monetar,
stimularea creşterii economice, etc..
Cea de a treia grupă de agregate monetare (masa monetară în sens larg)
constituie în exclusivitate obiectivele finale ale politicii monetare, în domeniul
producţiei, preţurilor, balanţei de plăţi externe, etc..
Definite în mod diferit, cele trei grupe de agregate cuprind elemente comune,
care formează un sistem unitar, astfel încât, de exemplu, prima grupă se conexează cu
a doua pentru a arăta modul în care se realizează obiectivele politicii monetare în ceea
ce priveşte crearea masei băneşti.
În raport cu gradul de lichiditate a diferitelor active cuprinse în structura masei
monetare s-au construit agregatele monetare, simbolizate cu M1, M2, M3, L.
Începând cu 1 ianuarie 2007, momentul aderării României la Uniunea
Europeană, BNR utilizează aceleaşi agregate monetare ca şi celelalte ţări membre ale
UE şi ca şi Banca Centrală Europeană (BCE). Aceste agregate sunt structurate în
ordinea descrescătoare a lichidităţii lor şi sunt:
16
S.Cernea, op.cit., p.188;
17
Vezi V. E. Drăgoi, M. A. Rădoi, Bănci şi alte instituţii de credit. Administrarea banilor, Editura Cartea Studenţească, Bucureşti, 2009, cap.
IV- Băncile şi creaţia monetară, pp.142-174.
33
M1 – Masa monetară în sens restrâns
M2 – Masa monetară intermediară
M3 – Masa monetară în sens larg
Structura celor trei agregate monetare este următoarea:

1. Numerar în circulaţie
2. Depozite overnight
3. Depozite cu durata iniţială de până la 2 ani, inclusiv
4. Depozite cu preaviz mai mic sau egal cu 3 luni
5. Împrumuturi din operaţiuni repo
6. Unităţi (acţiuni) ale fondurilor de piaţă monetară
7. Titluri de valoare negociabile, emise cu maturitate de până la
2 ani, inclusiv
M1 = 1 + 2
M2 = M1 + 3 + 4
M3 = M2 + 5 + 6 + 7
1. Numerarul în circulaţie este format din monedele şi bancnotele aflate în

circulaţie în economie. Moneda efectivă este activul cu cea mai mare
lichiditate, fiind utilizată ca mijloc de schimb pentru procurarea de bunuri şi
servicii.
2. Depozitele overnight sunt depozite care pot fi transformate imediat în
numerar sau pot fi utilizate pentru plăţi prin transfer bancar, aşa cum este
cazul conturilor curente sau al depozitelor la vedere.
3. Depozitele cu durata iniţială de până la 2 ani, inclusiv – sunt depozite la
termen cu maturitate de cel mult 2 ani.
4. Depozitele cu preaviz mai mic sau egal cu 3 luni – sunt depozite care pot
fi retrase doar în cazul în care este notificată instituţia de credit, cu cel mult
3 luni înainte.
5. Împrumuturi din operaţiuni repo – sunt acorduri între sistemul bancar şi
sistemul nebancar, prin care o bancă se îndatorează prin vânzarea de titluri
unei entităţi nebancare, angajându-se ca la un moment viitor să le
răscumpere la un preţ mai mare, diferenţa de preţ reprezentând dobânda
plătită pentru împrumutul primit.
6. Unităţi (acţiuni) ale fondurilor de piaţă monetară – sunt titluri emise de
fondurile de piaţă monetară în schimbul sumelor de bani cedate de
investitori.
Instrumentele pieţei monetare sunt:
 Titluri de stat cu maturitate de până la 1 an;
 Certificate de depozit
 Depozite
34
Investitorii primesc, în schimbul sumelor cedate, unităţi de fond a căror valoare
este influenţată de performanţa fondului. Unităţile de fond sunt lichide, putând fi
vândute oricând şi la costuri reduse.
7. Titluri de valoare negociabile emise cu maturitate de până la 2 ani,
inclusiv – sunt instrumente ale pieţei monetare prin care sectorul bancar se
îndatorează faţă de sectorul nebancar (de exemplu: certificate de depozit).
L ( Agregatul monetar al masei monetare cel mai larg) = M3 + titlurile
emise pe termen mediu şi lung negociabile şi care pot fi transportate mai rapid sau mai
lent în mijloacele de plată, respectiv lichidităţi.
În afara agregatelor monetare M1 (Masa monetară în sens restrâns), M2 (Masa

monetară intermediară) şi M3 (Masa monetară în sens larg), toate băncile comerciale
calculează un indicator numit BAZĂ MONETARĂ. Acest indicator este format doar
din elemente care pot fi direct controlate de banca centrală, prin intermediul
instrumentelor de politică monetară de care dispune aceasta.
Baza monetară (M0) = Numerar în circulaţie
+ Numerar în casieriile instituţiilor financiar – monetare (IFM)
+ Conturi curente ale IFM la Banca Centrală
Unde:
M1 = bancnote şi piese metalice + depozite la vedere;
M2 = M1 + carnete de economii exigibile la vedere;
M3 = M2 + titlurile organismelor de plasament colectiv + certficate de depozit
cu scadenţe de maxim 2 ani.
La modul general se poate aprecia că:
- agregatul M1 regrupează toate mijloacele de plată efective si
depunerile în conturi curente, deci toate mijloacele băneşti cu circulaţie curentă;
- agregatul M2 este mai cuprinzător şi include în afară de M¹ ansamblul
plasamentelor la termen în vederea economisirii, posibil a fi transformate în lichidităţi,
într-un anumit interval de timp;
- agregatul M3 include pe lângă M² active cu diferite grade de lichiditate,
în structura cărora se află certificatele de depozite şi bonurile de casă.
Dacă se utilizează criteriul lichidităţii, se poate construi agregatul L, care
înglobează toate celelalte componente precedente, la care se adaugă titlurile pe termen
mediu si lung, care pot fi transformate mai lent în lichidităţi.
Indiferent de numărul agregatelor utilizate, componenta M¹ a masei monetare este cea
mai activă, în sensul că intermediază cel mai mare număr de acte de vânzare-cumpărare din
economie.
01:20
2.5 Contrapartidele masei monetare
Deoarece banii reprezintă titluri de creanţă ale posesorilor lor asupra băncilor
emitente, stocul de monedă aflată la deţinătorii nebancari apare în pasivul băncilor
comerciale, ca monedă scripturală şi în pasivul băncii centrale sub forma de biletelor
35
de bancă.
Contrapartidele masei monetare, care figurează în pasivul bilanţurilor băncilor
de emisiune sunt reprezentate de elementele de activ din bilanţul acestora. Acestea
sunt:
- metal monetar, ca acoperire a bancnotelor puse în circulaţie, în măsura
în care sistemul monetar prevedea aceasta;
- valutele şi titlurile exprimate în monedă străină (devize);
- creditele acordate statului;
- credite acordate băncilor comerciale şi altor instituţii financiare.
Statisticienii monetari regrupează aceste contrapartide în două categorii
semnificative:
A. Contrapartida – credite interne
Contrapartida – credite interne este reprezentată de creanţele băncii centrale

asupra statului cât şi asupra agenţilor nefinanciari din economie, creditele interne
reprezentând baza monetară, fundamentul creaţiei monetare, al masei monetare.
Sub această denumire sunt regrupate creditele acordate statului şi creditele
interne acordate de bănci economiei.
- Creditele acordate statului (sunt concretizate sub forma achiziţiei de
titluri publice şi reflectă creanţele asupra Trezoreriei). Evoluţia acestei
contrapartide a masei monetare (respectiv a lui M3), „creanţe asupra statului”
depinde de mai mulţi factori, dintre care cei mai apropiaţi sunt: mărimea deficitului
bugetar, repartiţia titlurilor publice negociabile între instituţiile de credit şi agenţii
nefinanciari, structura portofoliului de active deţinute de agenţii nefinanciari.
Atunci când băncile cumpără titluri de pe piaţa financiar – monetară se
generează creaţia monetară, fiind majorată masa monetară în circulaţie. În situaţia
inversă, dacă titlurile financiare subscrise de bănci sunt răscumpărate de agenţii
nefinanciari, atunci creaţiile monetare iniţiale vor fii anulate, având loc o restrângere a
masei monetare.
- Creditele interne acordate de bănci economiei grupează creditele
acordate societăţilor nefinanciare şi populaţiei şi titlurile emise de întreprinderi şi
deţinute de bănci. Ca şi creanţele asupra statului, creanţele asupra economiei
evoluează nu numai în funcţie de nevoile financiare ale agenţilor nebancari, dar în
egală măsură, în funcţie de alegerea structurii portofoliului în vederea optimizării
acestuia. În structura acestei categorii, creditul intern reprezintă principala
contrapartidă a lui M3 şi reflectă numai o parte din finanţarea economiei, el fiind
garantat şi asigurat prin instituţiile de credit.
La modul general, atunci când o bancă acordă un credit unui client, se produce
o sporire a dimensiunilor sumelor atât în activul, cât si în pasivul bilanţului. Astfel,
36
băncile îndeplinesc un rol monetar atunci când acordă credite, întrucât la volumul
existent al masei monetare se adaugă o nouă cantitate.
B. Contrapartida exterioară
Contrapartida exterioară reprezintă expresia contabilă a influenţei relaţiilor

economice internaţionale asupra masei monetare. Evoluţia acestei contrapartide se
reflectă în balanţa de plăţi externă.
Astfel, soldul balanţei de plăţi exercită o influenţă directă asupra nivelului
masei monetare. Un import de mărfuri antrenează o diminuare a încasărilor în moneda
naţională, întrucât întreprinzătorul care realizează operaţiunea transformă această
monedă în valută. Exportul conduce la creşterea încasărilor, întrucât sumele primite în
valute sunt convertite în moneda naţională. În acest mod se poate explica influenţa pe
care deficitul sau excedentul balanţei de plăţi, o exercită asupra masei monetare şi
asupra lichidităţii interne.
Astfel poate fi explicat modul în care contrapartida exterioară constituie
“expresia monetară” a soldului balanţei de plată. Variaţia masei monetare este însoţită
de o variaţie de aceeaşi mărime a deţinerilor de aur şi devize ale băncii centrale.
În concluzie, masa monetară, înţeleasă ca totalitatea mijloacelor de plată din
sectorul nebancar, are acoperire în metale preţioase, valute şi devize, creanţe asupra
trezoreriei şi credite acordate economiei, evidenţiate în activul bilanţului băncii
centrale.
Care sunt contrapartidele masei monetare?

...........................................................................................................
01:50
2.6. Circulatia monetara
Circulaţia monetară se defineşte ca fiind un ansamblu coerent şi complex de
fluxuri şi circuite prin intermediul cărora se desfăşoară mişcarea banilor, în procesul
realizării mărfurilor şi serviciilor, mişcare dependentă relativ de procesualitatea
circulaţiei mărfurilor, desfăşurându-se conform unor regularităţi specifice economiei
de piaţă.
Este necesar ca o cantitate de monedă să rămână în permanenţă în circulaţie. Pe
măsură ce are loc schimbul de mărfuri, o parte importantă din moneda respectivă va
reveni în depozitele instituţiilor bancare. Strict monetar, în circulaţie va trebui să
rămână constant o anumită cantitate de bani – numerar sau monedă de cont – care să
permită realizarea mărfurilor şi serviciilor pe o perioadă de timp determinată şi în
condiţii normale ale circuitelor. Realizându-se preponderent prin intermediul monedei
de cont, funcţia banilor ca mijloc de plată se amplifică, influenţând structura cantităţii
de monedă.
Totodată, înlocuirea monedelor cu instrumentele financiare generează
37
modificări fundamentale în circulaţia monetară, asigurând o oarecare independenţă a
acesteia faţă de circulaţia mărfurilor şi, totodată, accentuându-i influenţa asupra
acesteia din urmă.
În unitatea sa prin diversitate, circulaţia monetară îndeplineşte două funcţii,
care se regăsesc continuu în mişcarea banilor:
 funcţia de instituţionalizare, prin care circulaţia monetară generează,
dezvoltă şi extinde sistemul monetar şi componentele acestuia;
 funcţia de subzistenţă, de emisiune, prin care se realizează punerea în
circulaţie şi retragerea din circulaţie a banilor.
Importanţa monedei în economie este dată de măsura în care aceasta circulă şi
finanţează tranzacţiile economice.
Potrivit relaţiei lui Irving Fisher, ecuaţia cantitativă a monedei permite
măsurarea cererii de monedă din economie:
MxV = PxQ(T) (2)

unde:
M = masa monetară;
P = nivelul preturilor;
Q = volumul bunurilor si serviciilor;
V = viteza de circulaţie a monedei.
Din ecuaţia cantitativă a schimbului rezultă că masa monetară în circulaţie se
află în raport direct proporţional cu volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de
monedă (produsul dintre P şi T) şi invers proporţional cu viteza de circulaţie a monedei
(V), adică cu numărul de acte de schimb şi de plată pe care le facilitează o unitate
monetară în perioada respectivă.
Variaţiile masei monetare se rezolvă printr-o variaţie temporară a vitezei de
circulaţie, până în momentul în care se realizează un echilibru. Deşi scopul acestei
ecuaţii a fost acela de a dimensiona volumul masei monetare, în condiţii de echilibru,
pe baza ei s-au putut realiza analize ale fluctuaţiilor stocurilor de monedă, gradul de
activitate al acestuia şi variaţiile în timp.
Din această relaţie rezultă că viteza de circulaţie a monedei, V, depinde de
volumul tranzacţiilor şi nivelul masei monetare.
PxQ (3)
V =
M1
sau
PIB (4)
V =
M 1, ( M 2, M 3, M 4)
Astfel, viteza de circulaţie a monedei se stabileşte în funcţie de numărul de acte

de vânzare-cumpărare pe care le mijloceşte un semn bănesc, de o anumită valoare, într-
o anumită perioadă de timp. Spre deosebire de mărfuri, care se află în sfera circulaţiei
un interval foarte scurt de timp (atât cât este necesar pentru a trece din sfera producţiei
în sfera consumului), cantitatea de monedă staţionează în sfera circulaţiei o perioadă
mai îndelungată de timp, mijlocind mai multe acte de vânzare-cumpărare în decursul
38
unui an.
Viteza de circulaţie a monedei micşorează sau amplifică volumul masei
monetare, după cum aceasta cunoaşte o accelerare sau încetinire. Aceasta este
influenţată de numeroşi factori precum comportamentul subiecţilor economici,
volumul încasărilor (a veniturilor), caracterul politicii monetare.
Astfel, creşterea volumului încasărilor determină o creştere a vitezei de
circulaţie a monedei, în timp ce o diminuare a acestora o reduce.
De asemene, o politică monetară expansionistă diminuează viteza de circulaţie
a monedei şi invers, o politică monetară restrictivă determină o creştere a acestei
viteze.
În practică, deoarece este dificil de măsurat volumul plăţilor efectuate de
monedă, se calculează un alt indicator - viteza de rotaţie care arată frecvenţa cu care
banii se reîntorc la bancă, şi poate să fie determinat sub formă de coeficient sau în
număr de zile.
Sub formă de coeficient, viteza de rotaţie arată numărul de rotaţii pe care le
realizează masa monetară pentru a servi un anumit număr de acte de vânzare-
cumpărare. Pentru a cuantifica operaţiunile de vânzare-cumpărare se calculează rulajul
bănesc, respectiv încasările si plăţile realizate în decursul unei perioade.
Relaţia vitezei de rotaţie devine, astfel:
Rulaj _ banesc R
V= =
Masa.monetara Mm
Numitorul fracţiei reprezintă masa monetară calculată ca medie (trimestrială

sau anuală). Cu cât rulajul bănesc este mai mare, cu atât un semn bănesc efectuează
mai multe rotaţii.
Ca durată în zile, viteza de rotaţie se poate exprima astfel:

Dp Mm × Dp
dz = =−
Vr R
unde:
Dp = durata perioadei de analiză (90 zile sau 360 zile);
Vr = viteza de rotaţie sub formă de coeficient.
Atunci când viteza de rotaţie creşte, durata în zile a unei rotaţii se diminuează.
Pentru a răspunde necesităţilor curente ale circulaţiei monetare, semnele băneşti
aflate în circulaţie prezintă diversitate, atât din punct de vedere al valorii, cât şi al
numărului.
Astfel, prezintă importanţă structura numerarului, ca principală componentă a
masei monetare, M¹ şi a cărui emisiune se află în sarcina BNR.
Pentru determinarea vitezei de rotaţie a monedei se calculează indicatori pentru
diferitele componente ale masei monetare, astfel:
- mişcarea bancnotelor – este măsurată prin analiza vărsămintelor şi
retragerilor efectuate la ghişeele băncii centrale;
- rata de rotaţie a depozitelor la vedere – se calculează ca sold mediu
al conturilor la vedere, pentru o anumită perioadă de timp;
- rata de rotaţie a altor forme de monedă – se determină gradul de
39
variabilitate al diferitelor mijloace băneşti (cu mişcare lentă).
Asupra vitezei de rotaţie a monedei pot acţiona anumiţi factori, diferiţi în
funcţie de forma de existentă a masei monetare ca numerar sau bani de cont.
În cazul numerarului aflat în circulaţie, factorii de influenţă directă, se prezintă
astfel:
- pe măsură ce cresc veniturile populaţiei, se înregistrează o diminuare a
vitezei de rotaţie;
- cu cât frecvenţa obţinerii veniturilor este mai mare, cu atât viteza de rotaţie
sporeşte;
- sporirea dimensiunilor procesului de economisire antrenează scăderea vitezei
de rotaţie;
- existenţa unui decalaj de timp mare între momentul obţinerii veniturilor si al
cheltuielilor, diminuează viteza de rotaţie;
În acest mod, autorităţile monetare pot analiza gradul de activitate al stocului
de monedă, fluctuaţiile acesteia în timp, şi pot adopta măsurile necesare pentru o
corectă dimensionare în raport cu alte variabile macroeconomice.
2.7 Masa monetară în România

În cazul României, analiza masei monetare este realizată prin utilizarea
următoarelor agregate:
 masa monetară în sensul restrâns (M1) care cuprinde:
02:20
• numerar în afara sistemului bancar;
• disponibilităţi la vedere;
 masa monetară în sensul larg (M2) care include:
• M1;
• cvasi-bani; în structura cărora se include:
-economiile populaţiei ;
-depozitele în lei;
-depozitele în valută ale rezidenţilor.
De la 1 ianuarie 2007, Banca Naţională a României a redefinit structura
agregatelor monetare în conformitate cu metodologia Băncii Centrale Europene. Tot
pentru analiza masei monetare se determină şi indicatorul baza monetară, calculat ca
medie zilnică şi la sfârşitul perioadei, în structura căruia sunt incluse următoarele
elemente:
 numerar în casieriile băncilor;
 numerar în afara sistemului bancar;
 disponibilităţile băncilor la BNR.
Creşterea nivelului masei monetare reflectă sporirea dimensiunilor economice
şi monetare ale activităţii. Pentru a evidenţia importanţa acestui indicator, masa
monetară trebuie corelată cu PIB (ca indicator care reflectă evoluţia
tranzacţiilor).
Astfel, se măsoară un raport PIB / Mm (în care Mm reprezintă media cantităţii
de monedă din fiecare lună) şi care este denumit generic, viteza de circulaţie a
monedei.
40
Creşterea nivelului masei monetare reflectă sporirea dimensiunilor economice
şi monetare ale activităţii. Pentru a evidenţia importanţa acestui indicator, masa
monetară trebuie corelată cu PIB (ca indicator care reflectă evoluţia
tranzacţiilor).
Astfel, se măsoară un raport PIB / Mm (în care Mm reprezintă media cantităţii
de monedă din fiecare lună) şi care este denumit generic, viteza de circulaţie a
monedei.
După o perioadă de doi ani de contracţie economică, dinamica PIB a redevenit
pozitivă în ultima perioadă, pe fondul refacerii stocurilor şi al contribuţiei pozitive din
partea cererii interne.
02:30
2.8 Rezumat
Indicatorii masei monetare sunt M1, M2, M3 şi L, definiţi în funcţie de gradul de

dezvoltare a pieţei financiare, de politicile monetare şi de nevoile practice imediate şi
de perspectivă şi clasificaţi în funcţie de gradul de lichiditate.
De asemenea, definirea monedei se face în funcţie de diverse criterii, respectv:
forma de existenţă a monedei, unitatea emitentă, obligaţia asumată de unitatea
emitentă, valoarea intrinsecă şi capacitatea circulatorie a monedei.
Importanţa monedei în economie este dată şi de măsura în care aceasta circulă şi
finanţează tranzacţiile economice. Pentru determinarea vitezei de circulaţie a monedei,
respectiv a frecvenţei cu care banii se întorc la bancă, se utilizează două metode:
- determinarea vitezei de circulaţie sub formă de coeficient, calculat ca raport
între rulajul bănesc şi masa monetară şi exprimat în număr de rotaţii;
- determinarea duratei de rotaţie a monedei, exprimată în număr de zile.

1. În structura agregatului M1, din cadrul masei monetare a României sunt

incluse următoarele elemente:
a) numerar din afara sistemului bancar + disponibilităţi la vedere;
b) numerar din afara sistemului bancar + conturi curente ale populaţiei;
c) economii ale populaţiei + depozite în valută ale rezidenţilor;
d) numerar din afara sistemului bancar + cvasibani.
2. Dacă în decursul unei perioade viteza de circulaţie a monedei înregistrează

o creştere de la 2,80 la 3,05, în condiţiile în care PIB la momentul iniţial a fost 38.500
mld. u.m., iar în momentul următor, cu 10 % mai mare, atunci, masa monetară a
41
înregistrat:
a) o creştere în sumă absolută de 135 mld. u.m.;
b) o diminuare de 1388 u.m.;
c) o creştere relativă de 15 %;
d) o scădere relativă de 5,56 %.
3. Creşterea vitezei de rotaţie a masei monetare de la 2,2 rotaţii pe an la 2,75

rotaţii antrenează o diminuare a duratei în zile a unei rotaţii, în decursul anului de:
a) 145 zile;
b) 46,5 zile;
c) 32,72 zile;
d) 63,5 zile.
4. Convertibilitatea monetară reprezintă:

b) desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor în domeniul plăţilor şi
transferurilor internaţionale şi obligaţia băncii centrale de a
cumpăra moneda naţională deţinută de o bancă centrală străină, la
cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din
tranzacţii curente sau să fie necesară pentru plăţi curente;
c) obligaţia băncii centrale de a cumpăra moneda naţională deţinută de o
bancă centrală străină, la cererea acesteia, cu condiţia ca suma
respectivă să nu provină din tranzacţii curente sau să fie necesară
pentru plăţi curente;
d) convertibilitatea monedelor naţionale în aur.
6. Care dintre răspunsurile următoare defineşte un indicator ce desemnează

totalitatea mijloacelor de plată existente într-o economie la un moment dat,
sau ca medie pe o anumită perioadă?
a) inflaţia;
b) drepturile speciale de tragere;
c) activele financiare agregate;
d) masa monetară.
7. În funcţie de criteriul de clasificare pe care îl avem în vedere există mai multe

tipuri de monede: 1 – moneda convertibilă; 2 – moneda semn; 3 – moneda
facultativă; 4 – moneda creată de bănci; 5 – moneda cu valoare integrală; 6 –
moneda legală; 7 – moneda scripturală; 8 – moneda fracţionară; 9 – moneda
neconvertibilă.
Care dintre variantele de răspuns conţine numai tipuri de monedă clasificate după
42
valoarea intrinsecă:
a) 1+9;
b) 2+5;
c) 5+6;
d) 7+8.
8. În condiţiile etalonului aur – monedă, valoarea paritară era definită prin:
a) cantitatea de metal preţios existentă în rezerva băncii centrale;
b) cantitatea de metal preţios stabilită de banca centrală să
îndeplinească funcţia de rezervă valutară;
c) cantitatea de metal preţios stabilită prin lege să îndeplinească
funcţia de etalon monetar;
d) cantitatea de metal preţios păstrată în trezoreria statului.
Răspunsuri: 1 –a; 2 – a; 3 – c; 4 – a; 5 – d; 6 – b, 7-c.
Pe baza celor studiate prin parcurgerea unităţii de învăţare 2, analizaţi pe baza

datelor statistice oficiale, evoluţia masei monetare şi a agregatelor monetare pe
parcursul ultimilor 2 ani. Analiza datelor statistice se realizează în dinamică, pentru
fiecare indicator în parte.
Realizaţi un referat cu această temă.
Pentru documentare utilizaţi site-urile oficiale ale BNR şi INS – www.bnro.ro şi
www.insse.ro.
Tema de control va fi transmisă cadrului didactic pe E-lis si adresele de mail
specificate până la o dată stabilită de comun acord.
Tema reprezintă 10% din nota finală.
Bibliografie
1. Basno C., Dardac N., Floricel C., –„Monedă, credit, bănci”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1886.
2. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „,Editura Didacticã şi
Pedagogicã, Bucureşti, 2005.
3. Costin Kiriţescu , Moneda, mica enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p.209.
43
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. ORGANIZAREA MONETARA. SISTEME MONETARE
NAŢIONALE
Cuprins
3.1 Introducere
3.3 Conceptul de sistem monetar national şi elementele sale specifice
3.4 Tipuri de sisteme monetare
3.5 Reglementarea emisiunii de monedă
3.6 Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb
3.7 Rezumat
3.1. Introducere
Pe parcursul unităţii de învăţare 3 sunt prezentate elementele componente ale
unui sistem monetar naţional. În funcţie de acestea, sistemele monetare au fost
clasificate în sisteme metaliste şi nemetaliste, în această unitate de învăţare fiind
inclusă o caracterizare a diverselor forme de organizare monetară. De asemenea, în
unitatea de învăţare 3 sunt prezentate tipurile de regim de curs valutar.

 să identificaţi elementele componente ale unui sistem monetar;
 să înţelegeţi rolul aurului monetar în evoluţia sistemelor monetare, precum
şi rolul etalonului putere de cumpărare în cadrul sistemelor monetare
actuale;
 să rezolvaţi aplicaţii practice cu privire la cursul real, indicele puterii de
cumpărare şi multiplicatorul monetar.
Durata medie de parcurgere a celei de-a treia unităţi de învăţare este de 3 ore.
3.3 Conceptul de sistem monetar şi elementele sale specifice
Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi instituţiilor care

00:00
organizează şi reglementează circulaţia monetară dintr-o ţară. Cu aceeaşi semnificaţie
44
este utilizată definiţia dată de academicianul Costin Kiriţescu după care sistemul
monetar naţional reprezintă “ansamblul normelor legale şi al instituţiilor care
reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat” 18.
Odată cu apariţia statului, acesta şi-a asumat şi roluri monetare, adică rolul de a
crea monedă, de a defini unitatea monetară şi de a stabili paritatea metalică.
Politica monetară a fiecărui stat impune existenţa unui sistem monetar unic.
Elementele unui sistem monetar sunt stabilite prin reglementările monetare ale
fiecărui stat şi apar din necesitatea de a rezolva probleme de genul: baza sistemului
monetar, circulaţie monetară, creaţie monetară, cantitatea de bani în circulaţie, relaţiile
monetare internaţionale, stabilitatea sistemului monetar.
Elementele sistemului monetar sunt:
1. Etalonul monetar
2. Unitatea monetară
3. Baterea şi circulaţia monedei
4. Emisiunea şi circulaţia bancnotelor
5. Emisiunea şi circulaţia monedei scripturale.
Etalonul monetar aur a constituit, totodată, o modalitate de a face faţă lipsei

unei monede internaţionale, aceasta fiind înlocuită prin marfa-aur, adică printr-o
valoare certă nelegată de nici un stat, de nici o bancă centrală.
Factorii economici şi politici au creat premisele subminării circulaţiei interne şi
internaţionale a metalului monetar şi, prin urmare, ale lichidării sistemelor monetare
bazate pe etalonul aur. Sunt abandonate succesiv principiile etalonului aur şi odată cu
ele, însăşi sistemele construite pe acest etalon, locul lui fiind luat de etalonul aur-
devize, care s-a aflat până nu demult la baza sistemelor monetare naţionale şi a celui
internaţional.
Statele care au adoptat etalonul aur-devize, ca bază a sistemelor monetare, au
introdus în rezerva lor monetară, alături de aur, monede naţionale ale altor ţări,
îndeosebi lira sterlină, dolarul american şi francul francez acestea devenind valută de
rezervă şi de plată. Cursul monedelor naţionale faţă de această valută de rezervă se
stabilea pe piaţă, pe baza cererii şi ofertei, oscilând în jurul parităţii aur, adică în jurul
raportului dintre valorile paritare, respectiv între cantităţile de aur prin care erau
definite monedele respective.
Înlocuirea aurului monetar cu monedele naţionale, bazate pe încredere şi nu pe
o valoare materială, a dus, însă, la dezechilibre monetare, la restricţii şi discriminări în
sfera plăţilor interne şi internaţionale. Cu toate acestea, sistemele monetare construite
pe acest etalon au funcţionat cu bune rezultate atât în perioada interbelică, cât şi după
cel de-al doilea război mondial, până în anii 1973 – 1974.
După anii 1973 – 1974, acest etalon aur-devize este abandonat, locul lui ca
bază a sistemelor monetare naţionale şi a celui internaţional fiind luat de etalonul
putere de cumpărare.
Orice sistem monetar îşi defineşte, înainte de toate, unitatea monetară, ca şi

raportul acesteia faţă de metalul monetar. Definirea prin lege a unităţii monetare
18
C. Kiriţescu, Moneda, mica enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p. 214.
45
este un atribut al instituţiilor monetare naţionale şi se realizează în funcţie de
etalonul care a fost adoptat ca bază a sistemului monetar.
Unitatea monetară are două elemente definitorii:

- valoarea paritară
- paritatea monetară
Valoarea paritară reprezintă cantitatea de metal preţios fixată prin legea
monetară a statului, care serveşte la stabilirea parităţii, îndeplinind funcţia de etalon
monetar. Valoarea paritară are echivalent valoric pentru monedă fie cantitatea de metal
preţios în cadrul sistemului monetar bazat pe aur-monedă, fie o valută, prin raportarea
la conţinutul valoric al unei alte monede naţionale care îndeplineşte funcţia de etalon şi
de rezervă în cadrul sistemului monetar, fie într-o monedă compozită, iar în ultimii ani,
în puterea ei de cumpărare.
Etalonul monetar s-a modificat, ulterior, mai ales după 1944, când aurul a fost
înlocuit diferite devize (monede străine), în particular dolarul, care îndeplineau funcţia de
etalon de rezervă sau prin valoarea unui coş de monedă (DST), adică Drepturi Speciale de
Tragere.
În sistemele bazate pe etalonul aur-devize a existat posibilitatea definirii valorii
paritare şi altfel decât printr-o cantitate de aur. La Conferinţa Monetară Internaţională
de la Bretton Woods din 1944 s-a stabilit că o ţară membră îşi poate definii valoarea
paritară a monedei sale, fie în aur, fie în dolari SUA, adică, prin raportarea la
conţinutul valoric al unei alte monede naţionale care îndeplineşte funcţia de etalon şi
de rezervă în cadrul sistemului monetar internaţional nou creat
Modificarea valorilor paritare ca măsură oficială, realizată prin lege de către
autorităţile monetare avea loc fie prin reducerea (devalorizarea), fie prin majorarea
(revalorizarea) conţinutului de aur al monedei naţionale.
După 1973, majoritatea ţărilor renunţă la valoarea paritară datorită
contradicţiilor dintre rigiditatea acestora şi variaţiile cursurilor acestor monede, adică
variaţiile continue ale valorii reale a monedei, adică a puterii lor de cumpărare.
Ca urmare, principiul “punctului de referinţă” necesar asigurării stabilităţii
sistemului monetar este abandonat şi se introduc în practica monetară valorile paritare
variabile (glisante) care presupun o ajustare periodică a conţinutului valoric al
monedelor în funcţie de cotaţia lor liberă pe piaţă sau valorile paritare mobile ce
asigură modificarea anuală a conţinutului valoric al monedelor în raport de tendinţele
pieţei, pentru ca în final să se accepte cursurile flotante.
Treptat, practica monetară a impus definirea valorii paritare prin puterea de
cumpărare a unităţii monetare, aceasta îndeplinind rolul de etalon monetar în prezent.
Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între două unităţi monetare,

respectiv între valorile lor paritare şi a cunoscut mai multe forme în funcţie de modul
de definire a elementelor care o determină astfel:
• paritatea aur sau metalică, când valorile paritare ale celor două
monede comparate sunt definite invariabil printr-o cantitate de metal (aur sau argint).
Aceasta este paritatea tradiţională denumită paritatea aur, metalică sau simplu paritate
şi reprezintă, de fapt, cursul oficial (paritar) dintre două monede;
46
Exemplu:
Pornind de la valorile paritare ale leului (0,290 grame aur) şi $ SUA (0,888671
grame aur) existente în vigoare la instituirea leului ca unitate monetară prin legea de la
1867 se poate determina paritatea dintre cele două monede, astfel:
00:30 0,290 0,888671
= 0.326329$ / Leu sau = 3,06438 Leu/$
0,888671 0,290
şi care reprezenta, aşa cum am arătat, cursul oficial dintre ₤ şi $.
• paritatea valutară, pentru cazurile când valorile paritare ale unor
monede naţionale sunt exprimate într-o valută (de regulă, dolarul);
Exemplu:
Cursurile oficiale de referinţă existente la o anumită dată (1966) între $ şi alte
două monede erau de:
1$ = 180 franci congolezi;
1$ = 10 rupii indiene.
Valorile paritare ale celor două monede în $ SUA:
1 franc congolez = 0,00555 $ SUA;
1 rupie indiană = 0,10 $ SUA.
Paritatea valutară dintre cele două monede:
0,10
= 18 franci congolezi / 1 rupie indiană sau
0,00555
0,00555
= 0,0555 rupii / 1 franc congolez
0,10
• paritatea DST, în situaţiile în care monedele îşi definesc valoarea
paritară în DST.
Astfel, prin cele două elemente, unitatea monetară conferă banilor dintr-o ţară
caracter naţional.
Baterea şi circulaţia monedei. Există două situaţii:

- baterea monedelor cu valoare integrală (confecţionate din aur şi argint);
Monedele cu valoare integrală erau monedele bătute din metal monetar a căror
valoare intrinsecă corespundea cu valoare lor nominală. Acestea aveau specifică
baterea liberă, adică dreptul oricărei persoane de a prezenta la monetăria statului
metalul sub formă de lingouri pentru a-l transforma în monede, plătind un comision
sau o taxă stabilită procentual din valoarea metalului monetar, pentru acest serviciu.
Baterea liberă a monedelor cu valoare integrală şi libera tezaurizare a acestora

au reprezentat elemente esenţiale ale mecanismului intern de autoreglare a masei
monetare în circulaţie. Astfel, în cazul în care cantitatea de monedă din metal preţios
aflată în circulaţie era insuficientă, cererea pentru aceasta fiind în creştere, devenea mai
convenabilă deţinerea aurului sub această formă. Pentru deţinătorii de lingouri de aur
(al căror preţ era în scădere) devenea avantajoasă atunci operaţiunea de preschimbare
la monetărie a acestora în monede-aur. Aceste operaţiuni conduceau în timp la un aflux
47
de monedă de aur în circulaţie şi în final la restabilirea echilibrului dintre cererea şi
oferta de metal preţios monetizat. Când echilibrul se deteriora în sens invers (oferta de
monedă aflată în circulaţie era mai mare decât cererea), devenea mai avantajoasă
deţinerea de aur sub formă de lingouri (al căror preţ era în creştere). Tezaurizarea sub
formă de lingouri a excesului de aur monetizat conducea în timp la restabilirea
echilibrului pe piaţă, lucru care asigură adaptarea masei monetare la necesităţi.
Prin jocul cererii şi ofertei, baterea liberă a monedelor de aur – asigură

echivalenţa între valoarea nominală şi valoarea comercială, de piaţă a metalului
monetar şi tezaurizarea nestânjenită a monedelor care restabilea temporar echilibrul
dintre nevoile de aur monetar şi cantitatea de metal monetar existentă în circulaţie
După abandonarea etaloanelor băneşti bazate pe aur, s-a renunţat la baterea monedelor
cu valoare deplină.
- baterea monedelor fără valoare deplină (confecţionate din aliaje de metale

preţioase);
Monedele fără valoare integrală sunt monedele cu o valoare intrinsecă foarte

redusă în raport cu valoarea nominală cu care erau investite, care nu era determinată de
valoarea metalelor din care erau confecţionate, ci de valoarea aurului pe care îl
reprezenta în circulaţie. Baterea acestor monede divizionare confecţionate din metale
obişnuite (aramă, zinc, nichel, aluminiu etc.) a fost şi este un drept al monetăriei
statului, fiind strict limitată de acesta din urmă, care realizează din această operaţiune
un venit egal cu diferenţa dintre valoarea lor nominală mai mare şi costul baterii
acestora ( valoarea lor reală mai mică) .
Emisiunea bancnotelor este reglementată la nivelul fiecărei ţări, avându-se în

vedere dimensionarea corectă a masei monetare.
Bancnotele sunt înscrisuri ale băncii de emisiune şi au următoarele caracteristici:
- sunt valabile pe teritoriul unei ţări;
- sunt monedă reprezentativă (fiduciară);
- sunt convertibile în metalul monetar (în sistemele monetare naţionale
contemporane nu se mai pune problema monedelor din metale preţioase sau a
bancnotelor convertibile în aur).
Emisiunea şi circulaţia monedei scripturale În timp, monedele cu valoare

integrală şi monedele convertibile au fost înlocuite cu „banii de hârtie” neconvertibili,
reprezentativi, la baza acestor înlocuiri fiind principiul egalităţii între cantitatea de
metal preţios şi banii de hârtie reprezentativi, orice neconcordanţă între aceste două
mărimi reprezentând, în fond, o formă de manifestare a inflaţiei.
Care sunt elementele componente ale unui sistem monetar?
...........................................................................................................
48
3.4 Tipuri de sisteme monetare
În ceea ce priveşte metalul monetar, unii istorici în domeniu consideră că în
perioada Evului mediu sistemele băneşti s-au bazat pe monometalismul argint. Alţi
01:00
specialişti apreciază că s-a practicat utilizarea bimetalismului, cu utilizarea
precumpănitoare a argintului. În majoritatea ţărilor ca formă de organizare monetară
naţională, bimetalismul s-a impus, începând cu secolul al XVI-lea şi a durat până la
jumătatea secolului al XIX-lea.
De-a lungul vremii au existat două tipuri de sisteme monetare, clasificate în
funcţie de elementele componente în:
1. Sisteme metaliste
2. Sisteme nemetaliste
1. Sistemele monetare metaliste sunt sisteme bazate pe metalul monetar, în

funcţie de care se clasifică în:
- sisteme bimetaliste
- sisteme monometaliste
Bimetalismul era caracterizat de baterea monedelor din două metale: aur şi
argint, între care exista un raport legal fix.
În funcţie de existenţa efectivă în circulaţie a monedelor din cele două metale se
face distincţia între:
- bimetalism integral, în care moneda se bătea atât în aur, cât şi în argint, cu un
raport legal 1/15,5 (1 cantitate de aur valora de 15,5 ori o cantitate de argint);
- bimetalism paralel – raportul dintre cele două monede se stabileşte pe piaţa
liberă;
- bimetalism parţial – monedele erau confecţionate numai din aur.
Bimetalismul a fost adoptat în Anglia în anul 1716 şi a fost menţinut un secol, în
Franţa în 1803 şi a fost menţinut până în 1876, iar în România a existat bimetalism în
perioada 1867 – 1890, cu un raport 1/14,38.
Dificultăţile de funcţionare ale sistemului
Sistemul bimetalist prezenta un neajuns important: faptul că raportul legal 1g
Au/15,5g Ag nu corespundea întotdeauna cu raportul stabilit pe piaţă, din cauza
fluctuaţiilor intervenite în cantităţile de aur şi argint disponibile. (De exemplu, ca
urmare a unei producţii sporite, argintul circula pe piaţă într-o cantitate mai mare şi
preţul său în raport cu cel al aurului se diminua. Astfel, deţinătorii de aur nu aveau
interesul de a-l utiliza ca monedă, fiind mai rentabil să-l cedeze pe piaţă, primind în
schimb cantitatea echivalentă de argint. Era mai avantajoasă deţinerea de argint şi
aurul manifesta tendinţa de a părăsi circulaţia monetară. Potrivit legii lui Gresham –
„moneda rea scoate din circulaţie moneda bună”).
În perioada de funcţionare a bimetalismului se pot distinge trei perioade:
• prima perioadă (1803 – 1850) când sistemul a funcţionat foarte bine, atâta timp
cât între valorile comerciale ale celor două metale s-a păstrat raportul de 1:15,5;
• a doua perioadă (1851 – 1870) marchează începutul dificultăţilor în
funcţionarea sistemului, ca urmare a modificării raportului dintre cele două
metale. Monedele de argint aveau o valoare de piaţă mult mai mare decât cea
fixată prin lege, cele de aur devenind mai slabe. Această stare se putea remedia
49
pe două căi: fie reducând valoarea monedelor de argint, fie sporind pe cea a
monedei de aur;
• a treia şi ultima perioadă (1871 – 1885). În 1871 începe declinul monedei de
argint, aceasta depreciindu-se treptat. Raportul de valoare se deplasează în
favoarea aurului, acesta fiind retras din circulaţie. Ţările abandonează
bimetalismul şi pun la baza sistemului lor monetar etalonul aur.
În concluzie, bimetalismul nu a reprezentat formula monetară ideală datorită
imposibilităţii menţinerii în timp a raportului fix între valorile legale sau de piaţă ale
celor două monede etalon.
Bimetalismul a fost abandonat şi înlocuit cu monometalismul.
Monometalismul se caracterizează prin faptul că rolul de metal monetar este

îndeplinit fie de aur, fie de argint. Au existat şi încercări de a folosi ca etalon monetar
platina, dar pentru că aceasta era rară şi scumpă s-a renunţat la acest metal.
Monometalismul a fost adoptat în: Marea Britanie (1816), SUA (1853),
Portugalia (1854), Germania (1873), Rusia (1897), Japonia (1897).
Sistemele monetare bazate pe aur au cunoscut următoarele forme:
1. Sisteme monetare cu etalon aur – monedă:
2. Sisteme monetare cu etalon aur – lingouri;
3. Sisteme monetare cu acoperire mixtă (aur şi devize)
Sistemele monetare cu etalon aur – monedă – reprezintă forma clasică a

etalonului aur, aurul circulând liber în interiorul ţării, sub formă de monede, precum şi
în relaţiile cu alte state. De asemenea, în paralel circulau şi bancnote liber convertibile
în aur, la preţul stabilit de stat.
Masa monetară se adapta la necesităţile economiei, prin baterea monedelor de aur
şi tezaurizarea lor, baterea monedelor de aur în cadrul acestui sistem fiind nelimitată.
Astfel, sistemul monetar bazat pe etalonul aur – monedă presupunea existenţa unor
stocuri de aur, implicând cheltuieli de circulaţie importante. Ca urmare, înaintea
primului război mondial, când cantitatea de aur a devenit insuficientă comparativ cu
dimensiunile producţiei s-a renunţat la acest etalon.
Sistemele monetare bazate pe etalonul aur – lingouri s-au caracterizat prin

circulaţia bancnotelor convertibile în lingouri (1 lingou = 400 uncii Au = 12,44 kg.
Au), numai că această convertibilitate era limitată, fiind valabilă numai pentru sumele
care aveau cel puţin valoarea unui lingou de aur.
În perioada în care au funcţionat aceste sisteme monetare, băncile centrale au
concentrat cantităţi importante de aur monetar, rolul acestor bănci fiind intervenţia în
economie pentru echilibrarea masei monetare, în funcţie de variaţia stocului de aur.
Acest sistem a fost considerat ca fiind unul cu un etalon „aristocratic”, care a
avantajat categoriile bogate, adică pe deţinătorii de sume importante, şi a funcţionat o
perioadă scurtă de timp.
Sisteme bazate pe etalonul aur – devize s-au caracterizat prin garantarea

monedei aflate în circulaţie atât cu metal preţios (aur), cât şi cu titluri de creanţă
exprimate în monedă străină, numite devize.
50
Unitatea monetară a fiecărei ţări era definită printr-o anumită cantitate de aur sau
prin valută.
În circulaţie existau numai bancnote convertibile în devize, care erau, ulterior,
convertibile în aur, deci nu se mai manifesta o legătură directă între cantitatea de
monedă aflată în circulaţie şi cantitatea de aur monetar deţinut de banca centrală.
O astfel de organizare a generat o stare de dependenţă a sistemelor din ţările mai
puţin dezvoltate faţă de cele dezvoltate, prin faptul că acoperirea în aur a monedei unei
ţări reprezenta şi acoperirea în aur a valutei altei ţări.
Etalonul aur – devize a fost instituit la Conferinţa Monetară şi Financiară
Internaţională de la Bretton Woods (1944), ocazie cu care s-au pus bazele Sistemului
Monetar Internaţional (SMI).
Principiile care au stat la baza SMI erau:
- convertibilitatea diferitelor valute în dolari şi a acestora în aur;
- o oscilaţie a valutelor diferitelor ţări de ± 1% faţă de paritatea oficială.
Etalonul aur – devize a funcţionat până în 1960 (momentul crizei dolarului, care
s-a depreciat puternic în raport cu aurul).
2. Sisteme monetare nemetaliste. Acestea sunt sisteme în care definirea

monedelor se face prin raportarea la moneda altei ţări sau la o monedă – coş
(ex: DST).
Etalonul monetar în cazul acestor sisteme este puterea de cumpărare, etalon
cuantificat prin puterea de cumpărare a monedelor, care se determină prin indicii de
preţ şi ulterior, prin cursurile de schimb între monedele diferitelor ţări.
a) Indicele puterii de cumpărare – se utilizează pentru măsurarea cantităţii de
bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu o unitate monetară. De
asemenea, el poate fi utilizat pentru determinarea gradului de apreciere
sau depreciere a monedei.
1
I PC = , unde I P = indicele preţurilor de consum
IP
(Indicele preţurilor de consum reprezintă valoarea unui „coş” de bunuri şi servicii,
specific unei anumite categorii a populaţiei.)
n
∑q i0 pi1
IP = i =0
n
,
∑q
i =0
i0 pi 0
unde q i 0 = cantitatea de bunuri şi servicii din componenţa coşului

p i1, p i 0 = preţurile curente şi ale anului de bază
Atunci când indicii preţurilor calculaţi pentru o ţară sunt comparaţi cu indicii
preţurilor din alte ţări, este posibilă determinarea parităţii puterii de cumpărare, care
permite determinarea nivelului orientativ al cursului de schimb dintre monedele ţărilor
analizate.
51
Exemplu
Determinarea indicelui preţurilor de consum şi al puterii de cumpărare a populaţiei
Fie un coş de consum format din cinci produse şi servicii ale căror preţuri
evoluează în doi ani consecutivi conform datelor din tabelul alăturat.
Pondere în Preţ în anul 0, Preţ în anul 1,

Produsul
consum, % (u.m.) (u.m.)
A 30 300 180
B 20 170 135
C 25 150 110
D 10 120 105
E 15 100 160
Să se determine evoluţia puterii de cumpărare a populaţiei în funcţie de coşul de

mai sus în anul 1 faţă de anul 0.
Rezolvare
Puterea de cumpărare (Pc) se exprimă în funcţie de indicele preţurilor de consum
(Ip), fiind inversul acesteia
1
Ipc =
Ip
∑ q × p 1 (0,3 × 180 ) + (0,2 × 135) + (0,25 × 110 ) + (0,1× 105) + (0,15 × 160 )
Ip = = =
∑ q × p 0 (0,3 × 300 ) + (0,2 × 170 ) + (0,25 × 150 ) + (0,1× 120 ) + (0,15 × 100 )
54 + 27 + 27.5 + 10.5 + 24 143
= = = 0,7586
90 + 34 + 37,5 + 12 + 15 188,5
Preţurile în anul 1 se situează la 75,86% faţă de cele din anul 0, deci au scăzut cu
24,14%.
Puterea de cumpărare a crescut corespunzător:
1 1
Ipc = = = 1,3182 ,
Ip 0,7586
Puterea de cumpărare în anul 1 este de 131,82% faţă de cea din anul 0.
b) Cursul de schimb poate fi interpretat ca puterea de cumpărare a monedei.

Există o diferenţă între cursul nominal şi cursul real.
Cursul nominal este preţul unei monede faţă de o altă monedă şi măsoară
preţurile relative pentru două monede naţionale.
Cursul real exprimă preţul monedelor naţionale ca relaţie între preţurile

mărfurilor comercializate în ţări diferite.
52
3.5 Reglementarea emisiunii de monedă
01:30 A. Emisiunea monedei de hârtie.

Încă din antichitate au existat anumite înscrisuri şi certificate care atestau
existenţa unei cantităţi de aur şi argint, iar prin transferul acestor certificate de la o
persoană la alta avea loc transferul proprietăţii asupra metalului monetar.
Primele bilete de bancă au apărut în 1609 la Amsterdam, fiind emise în schimbul
pieselor metalice aflate în circulaţie.
Începând cu 1656, cu ajutorul fondatorului băncii Suediei se trece la realizarea a
două operaţiuni concomitente:
- emisiunea de bilete;
- scontarea efectelor de comerţ.
În practică, punerea în circulaţie a biletelor de bancă a fost accidentală, datorită
circumstanţelor care au favorizat înlocuirea monedei metalice (cu multe inconveniente)
cu biletul de bancă.
În concluzie, biletele de bancă au reprezentat o formă de monedă, diferită de
moneda metalică, creată cu ocazia operaţiilor de creditare, şi a căror emisiune nu
implică decât retragerea unei cantităţi echivalente de piese metalice. Bancnotele,
caracterizate prin convertibilitate monetară, nu înlocuiau în totalitate moneda metalică,
ci se adăugau acesteia, îndeplinind împreună funcţiile specifice monedei.
În istorie au existat două curente monetare, concretizate în două şcoli:
1.Şcoala circulaţiei monetare
2.Şcoala bancară
1. Şcoala circulaţiei monetare (Currency School) contestă natura monetară a
biletului de bancă şi consideră că acesta este un substituent al aurului.
2. Şcoala bancară (Banking School) consideră că biletul de bancă este un
instrument de credit al economiei, iar emisiunea acestuia depinde de
conjunctura economică.
Prima teorie a fost larg răspândită, ceea ce a determinat recunoaşterea
monopolului băncii centrale în emisiunea biletelor de bancă.
În economia modernă avantajele utilizării biletelor de bancă (bancnotelor) decurg
din caracteristicile acestora:
- ele sunt rezultatul creditării economiei;
- au un grad de stabilitate determinat de acoperirea bancnotei, convertibilitatea
ei şi măsurile de eliminare a acţiunilor de falsificare.
B. Emisiunea monedei divizionare

Moneda divizionară este o piesă de metal cu valoare nominală mică şi care este
utilizată pentru efectuarea plăţilor.
Moneda divizionară este confecţionată din diferite aliaje, iar emisiunea ei este
realizată de Monetăria Statului. Scopul monedei divizionare este de a uşura tranzacţiile
din economie.
C. Emisiunea monedei scripturale

Moneda scripturală este constituită din depozitele băncilor comerciale, respectiv
53
din soldurile creditoare ale agenţilor economici, care sunt transmise de la un
agent la altul, prin intermediul cecurilor şi al viramentelor.
Natura monetară a depozitelor se poate evidenţia prin distincţiile făcute între
moneda centrală şi moneda emisă de băncile comerciale.
Moneda centrală este moneda emisă de banca centrală şi cuprinde: biletele emise
şi soldurile creditoare ale conturilor deschise de băncile comerciale la banca centrală.
Moneda emisă de bănci – cuprinde înscrisurile în conturile curente ale băncilor
comerciale.
Multiplicatorul monetar reprezintă astfel indicatorul economic al nivelului până

la care cresc dimensiunile monedei scripturale, pe baza unui depozit iniţial.
Determinarea multiplicatorului se face pe baza a două relaţii de calcul:
1
m = , unde m = multiplicatorul
r
r = rata rezervei minime obligatorii
Această relaţie arată că în situaţia în care o bancă nu ar reţine o rezervă de

lichiditate din totalul monedei disponibile, atunci multiplicatorul ar tinde către infinit,
întrucât depozitele constituite sunt acordate în totalitate sub formă de credite.
Prin cea de-a doua formulă se ia în calcul şi utilizarea depozitelor sub formă de
numerar.
1
m= , unde
r + n −r ×n
r = rata RMO
N = proporţia plăţilor în numerar în totalul masei monetare
Exemplu
Creaţia monedei scripturale şi multiplicatorul creditului
Să se calculeze volumul masei monetare (M) în circulaţie sub forma monedei

scripturale pe baza unui depozit iniţial (D) de 100000 u.m., cunoscând că proporţia
rezervelor obligatorii (R) este de 15%, iar proporţia plăţilor în numerar în economie
(N) este de 25% din totalul masei monetare.
Rezolvare:
Se determină multiplicatorul creditului (m), conform formulei:
1 1 1
m= = = = 2,75862 ori
R + N − R × N 0,15 + 0,25 − 0,15 × 0,25 0,3625
Cantitatea de monedă scripturală este de m = 2,75862 ori mai mare decât depozitul
iniţial.
M = m × D = 275862 u.m. (monedă scripturală)
54
Rezultă că la creşterea procentului rezervelor (R) scade cantitatea de monedă
scripturală (M), rata rezervelor obligatorii (R) fiind un instrument de politică monetară
utilizabil pentru restricţionarea creşterii masei monetare. În acelaşi sens, acţionează şi
creşterea ratei numerarului (N), aceasta neinfluenţând însă volumul total al masei
monetare (scade moneda scripturală, dar creşte moneda materială).
Prezentaţi diferenţele dintre moneda centrală şi monedele emise

de băncile comerciale.
3.6 Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb

02:00
Convertibilitatea, în sensul cel mai larg, se defineşte prin „însuşirea legală a
unei monede de a fi preschimbată cu o altă monedă, în mod liber, prin vânzare-
cumpărare pe piaţă, în sensul că nu există restricţii nici cu privire la suma de
preschimbat, nici la scopul preschimbării – plăţi pentru tranzacţii curente sau mişcări
de capital – şi nici cu privire la calitatea celui care efectuează preschimbarea – rezident
al ţării în care se efectuează operaţia sau nerezident” 19.
Această definiţie prezintă convertibilitatea în legătură cu ansamblul relaţiilor
economice dintre ţări, indiferent de forma sub care acestea se prezintă: plăţi sau
încasări cash sau pe credit, transferuri de sume în alte scopuri, mişcări de capital.
Astăzi, convertibilitatea este o verigă sau o filieră obligatorie în calea
pătrunderii unei monede naţionale pe piaţa altor ţări, respectiv în circuit internaţional.
În evoluţia sa de la forma iniţială la mecanismul său actual, convertibilitatea a cunoscut
transformări succesive şi trăsături specifice în funcţie de natura etalonului monetar care
a stat la baza sistemelor monetare, sub forma:
• Convertibilităţii în condiţiile etalonului aur.
• Convertibilităţii în condiţiile etalonului aur-devize.
• Convertibilităţii actuale a monedelor naţionale pe baza puterii de
cumpărare.
Statutul FMI grupează monedele statelor membre în trei categorii: convertibile,
neconvertibile şi liber utilizabile.
Pentru dobândirea statutului de monedă convertibilă, potrivit FMI, este necesară
îndeplinirea anumitor condiţii:
- economie dezvoltată;
- echilibrarea balanţei de plăţi;
- existenţa unor rezerve internaţionale de lichiditate;
- stabilirea unui curs real al monedei naţionale faţă de alte monede, având o
bază economică;
- limitarea inflaţiei şi realizarea unei stabilităţi monetare;
19
C. Kiriţescu, E. Dobrescu, Moneda – mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p.69.
55
- adaptarea nivelului productivităţii muncii la cel existent la nivel mondial,
astfel încât să existe o corespondenţă între nivelurile preţurilor interne şi ale
preţurilor mondiale etc.
Cursul de schimb
Cursul de schimb (sau cursul valutar) este preţul la care moneda naţională se
schimbă cu o altă monedă şi reprezintă rezultatul raportului dintre cerere şi ofertă.
Nivelul cererii de monedă - este determinat de cererea persoanelor fizice şi
juridice străine pentru bunurile, serviciile şi activele financiare al căror preţ este
exprimat în valuta respectivă.
Nivelul ofertei de monedă – este determinat de cererea persoanelor fizice şi
juridice, posesori ai valutei respective pentru bunurile, serviciile şi activele financiare
al căror preţ este exprimat în valute străine.
Cursul de schimb este cel care conferă un grad mai mare sau mai mic de
credibilitate unui sistem monetar naţional.
Există trei tipuri de regim de curs valutar:

Curs de schimb fix – menţinut la acelaşi nivel pe o perioadă lungă de timp şi
modificat în condiţii extreme
Curs de schimb fixat – caracterizat prin faptul că se menţine constant faţă de o
valută de rezervă (numită valută – ancoră).
Curs de schimb flotant – un curs flexibil, care funcţionează pe baza raportului
dintre cerere şi ofertă. În cazul acestui curs de schimb se face distincţia între cursul de
schimb liber pur şi impur, în funcţie de intervenţia băncii centrale pe piaţă, în formarea
cursului.
Banca centrală poate interveni pe piaţa valutară, prin vânzare sau cumpărare de
valută, în scopul menţinerii stabilităţii cursului monedei naţionale. În caz contrar,
moneda se poate confrunta pe un anumit interval de timp o reducere a puterii sale de
cumpărare în raport cu alte monede, (fenomen denumit Depreciere valutară), sau
poate înregistra o creştere a puterii de cumpărare, (fenomen denumit Apreciere
valutară).
Atunci când monedele au un curs fix, stabilit de autoritatea monetară naţională,
majorarea sau micşorarea valorii monedei respective se poate realiza doar în mod
oficial, prin lege, fenomenele fiind cunoscute sub numele de Devalorizare, respectiv
Revalorizare.
În cazul relaţiilor de comerţ exterior, devalorizarea şi deprecierea monedelor
favorizează exportul şi acţionează ca o frână împotriva importului, în timp ce
revalorizarea şi aprecierea valutară acţionează în sens invers, constituind o frână în
calea exportului şi încurajând importurile în moneda cu valoare apreciată.
După modalitatea de cotare, cursurile de schimb sunt clasificate în:

Cursuri de schimb directe – unitatea monetară străină constantă este exprimată în
moneda naţională, care variază în funcţie de moneda cotată.
Cursuri de schimb indirecte – unitatea monetară naţională constantă este
exprimată în monedă străină.
Cursuri încrucişate – implică intervenţia unei a treia monede pentru a echivala
56
moneda străină cu moneda naţională.
Exemplu:
Cursul real de schimb între două monede
Să se determine cursul real de schimb între yenul japonez şi dolarul american pe
baza preţurilor a 6 produse comercializate în SUA şi Japonia şi a ponderii în consum a
acestora.
Produsul Preţ în JPY Preţ în USD Pondere în consum, %

A 57000 600 30
B 35000 280 25
C 4900 35 20
D 12000 100 15
E 510 3 5
F 1000 10 5
Rezolvare: pe baza tabelului de mai sus se determină cursul de revenire aferent

fiecărui produs, iar cursul real de schimb este media ponderată a celor şase cursuri de
revenire.
pret in JPY
Curs de revenire =
pret in USD
Produs Curs de revenire Pondere Contribuţie la cursul de schimb

(JPY/USD) (col. 2 × col. 3)
A 95 0,30 28,50
B 125 0,25 31,25
C 140 0,20 28,00
D 120 0,15 18,00
E 170 0,05 8,50
F 100 0,05 5,00
TOTAL - 1,00 119,25
Rezultă un curs real de schimb JPY/USD la nivelul 119,25 JPY = 1,00 USD
Să ne reamintim:
Conform Regulamentului valutar al României, RON cotează direct cu toate celelalte
valute.
Majoritatea valutelor cotează direct, însă există ţări în care cursul de schimb se
exprimă prin număr de unităţi de valută străină ce revin la o unitate de monedă
naţională (de exemplu, GBP, EUR, dolarul canadian – CAD, dolarul australian – AUD
sau moneda Noii Zeelande – NZD), adică o cotare indirectă.
57
Care sunt formele cursului de schimb?
...........................................................................................................
02:35
3.7 Rezumat
Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi instituţiilor care o
reglementează circulaţia monetară dintr-o ţară.
Elementele sistemului monetar sunt:
1. Etalonul monetar
2. Unitatea monetară
3. Baterea şi circulaţia monedei
4. Emisiunea şi circulaţia bancnotelor
5. Emisiunea şi circulaţia monedei scripturale.
În funcţie de elementele componente şi de etalonul monetar utilizat, sistemele
monetare se împart în:
1.sisteme metaliste – bazate pe metalul monetar şi împărţite în:
sisteme bimetaliste şi sisteme monometaliste.
2. sisteme nemetaliste, care utilizează ca etalon monetar puterea de cumpărare.
Bimetalismul s-a caracterizat prin baterea monedelor din două metale, aur şi argint,
între care exista un raport fix legal 1/15,5.
Treptat bimetalismul a fost abandonat şi înlocuit cu monometalismul, sistem în care
rolul de metal monetar era deţinut fie de aur, fie de argint.
Sistemele monetare bazate pe etalonul aur au cunoscut trei forme:
1. Sisteme monetare cu etalon aur – monedă:
2. Sisteme monetare cu etalon aur – lingouri;
3. Sisteme monetare cu acoperire mixtă (aur şi devize)
Etalonul monetar în cazul sistemelor monetare nemetaliste - puterea de cumpărare,
este cuantificat prin puterea de cumpărare a monedelor, care se determină prin
indicii de preţ şi ulterior, prin cursurile de schimb între monedele diferitelor ţări.
Gradul de credibilitate al unui sistem monetar este stabilit şi prin tipul de regim de curs
valutar care îl caracterizează, respectiv: curs de schimb fix, fixat sau liber.
În ceea ce priveşte reglementarea emisiunii de monedă, se face distincţia între:
- emisiunea monedei de hârtie;
- emisiunea monedei divizionare;
- emisiunea monedei scripturale (monedă centrală şi monedă emisă de băncile
comerciale)
Convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi al nerezidenţilor de a schimba
moneda naţională cu o altă monedă străină, prin vânzare – cumpărare pe piaţă, fără
restricţii din punct de vedere al sumei schimbate, scopului tranzacţiei sau
calităţii celui care efectuează operaţiunea. În funcţie de gradul de convertibilitate,
monedele sunt împărţite în: monede convertibile, neconvertibile şi liber utilizabile.
58
1. Multiplicatorul monetar se determină în funcţie de anumite variabile monetare.

Precizaţi care dintre următoarele variante de răspuns este incorectă:
a) depozite;
b) rata RMO şi excedentul de rezerve;
c) credite interbancare;
d) numerarul.
2. O bancă deţine un depozit iniţial constituit din monedă centrală, în valoare de

4500 mii u.m. Normele legale impun o rată a rezervei minime obligatorii de
20%. La nivelul întregului sistem bancar coeficientul preferinţei pentru efectuarea
plăţilor în numerar este de 0,3.
Să se stabilească nivelul maxim al creditelor generate în economie prin
fenomenul de multiplicare monetară.
a) 10.227,27 mii u.m.;
b) 5.400 mii u.m.;
c) 6.750 mii u.m.;
d) 6.727,27 mii u.m.
3.În perioada 2003 – 2007 indicele puterii de cumpărare a monedei a fost de 85%, în
condiţiile în care nivelul general al preţurilor a fost de 2.500 u.m. în anul 2003.
Determinaţi care a fost nivelul general al preţurilor în anul 2007 şi alegeţi
varianta corectă de răspuns.
a) 2.925 u.m.;
b) 2.941 u.m.;
c) 2.364 u.m.;
d) 2.745 u.m..
4. Funcţionarea sistemului monetar în perioada bimetalismului s-a bazat pe

următoarele reguli:
1 – monedele aflate în circulaţie erau bătute atât din aur, cât şi din argint, între care
exista un raport dat de preţul de piaţă al celor două monede;
2 – bancnotele sunt convertibile în aur şi se utilizează în relaţiile dintre state;
3 – dacă se înregistrează o creştere a cantităţii de argint, atunci moneda mai slabă va
circulaţie moneda mai valoroasă;
4 – în circulaţie existau numai monede din aur;
5 – raportul fix dintre cele două metale monetare a fost stabilit la 1/15,5.
Alegeţi varianta de răspuns corectă:
a) 1 + 2 + 3 + 4;
b) 1 + 2 + 3 + 5;
c) 1 + 3;
d) 3 + 5.
59
5.În condiţiile etalonului aur – monedă, valoarea paritară era definită prin:
a) cantitatea de metal preţios existentă în rezerva băncii centrale;
b) cantitatea de metal preţios stabilită de banca centrală să îndeplinească
rezervă valutară;
c) cantitatea de metal preţios stabilită prin lege să îndeplinească funcţia
monetar;
d) cantitatea de metal preţios păstrată în trezoreria statului.
6. Dacă de-a lungul unei perioade de timp autoritatea monetară redefineşte conţinutul în me
monetar al monedei naţionale de la 1 leu = 0,3226 gr aur, la 1 leu = 0,148112 gr. aur, atunc
aprecia că:
a) s-a produs o depreciere monetară;
b) s-a produs o apreciere monetară;
c) s-a produs o devalorizare a monedei;
d) s-a produs o revalorizare a monedei.
7. Să se determine cursul de schimb real al monedei A faţă de moneda B, cunoscând

că în cele două ţări, principalele produse comercializate au următoarele preţuri şi
ponderi:
Produse Ponderea Preţ exprimat în Preţ exprimat în

tranzacţionate fiecărui produs moneda „A” moneda „B”
A 40% 510 u.m. 470 u.m.
B 25% 115u.m. 180u.m.
C 15% 75 u.m. 145 u.m.
D 20% 360 u.m. 280 u.m.
a) 1,59;
b) 0,927;
c) 0,434;
d) 1,099.
Răspunsuri:
02:35 1-c; 2-a; 3-b; 4-d; 5-c; 6-c; 7-b
Bibliografie
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. –„Monedã, credit, bãnci’’, Editura Didacticã şi P
Bucureşti, 1996.
2. Bran P., –„ Mecanismul monetar actual”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
3. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „Editura Didacticã şi P
Bucureşti, 2005.
4. Olteanu A., Rădoi (Olteanu) M.A. - „Politici şi strategii naţionale şi comunitare în
financiar – bancar”, Ediţia II, Editura Dareco, 2007.
5. V. E. Drăgoi, M. Rădoi, - „Monedă”, Editie revazuta si adaugita, Valahia Univer
Targoviste, 2013
60
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 – SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL
(SMI)
Cuprins
4.1 Introducere
4.3 Evolutii premergatoare şi realizari
4.4 Crearea SMI
4.5 Principiile de functionare ale SMI
4.6 Prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton – Woods
4.7 Rezumat
4.8Test de autoevaluare
4.1. Introducere
Sistemul Monetar Internaţional reprezintă un ansamblu de reguli, instrumente,
organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor
internaţionale. În unitatea de învăţare 4 este prezentat Sistemul Monetar Internaţional
(SMI), creat în 1944 la Bretton Woods, fiind accentuate principiile de funcţionare ale
acestuia şi importanţa cooperării între sistemele monetare naţionale.
Studiind unitatea de învăţare 4 veţi obţine următoarele rezultate:

 veţi cunoaşte modul de aplicare a principiilor care au stat la baza SMI;
 veţi cunoaşte mecanismul convertibilităţii dolarului şi a celorlalte monede;
 veţi înţelege funcţionarea a unui sistem monetar internaţional;
 veţi putea identifica avantajele funcţionării convertibilităţii monetare;
 veţi înţelege modul de funcţionare a cursurilor de schimb flotante şi
avantajele utilizării ratelor de schimb flotante.
Durata medie de parcurgere a celei de-a patra unităţi de învăţare este de 2 ore.
4.3 Evoluţii premergătoare şi realizări

00:00 SMI reprezintă un ansamblu de reguli, instrumente, organisme şi pieţe
referitoare la crearea , valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale.
61
Uniunile monetare au fost create în a doua jumătate al sec al-XIX-lea în
scopul unificării unor sisteme monetare naţionale, ca mijloc de înlăturare a
dificultăţilor create prin funcţionarea inadecvată a bimetalismului sau
monometalismului argint.
Uniunile monetare, ca forme de cooperare între sistemele monetare naţionale
în vederea stopării dezechilibrelor monetare reprezintă, totodată, şi încercări de creare
a unui sistem monetar internaţional. Dintre cele mai cunoscute uniuni monetare
reţinem: Uniunea Monetară Latină şi Uniunea Monetară Germană.
De-a lungul timpului au existat mai multe încercări de realizare a unui sistem
monetar internaţional, prima cooperare în acest sens fiind consemnată în anul 1865,
când Franţa, Belgia, italia şi Elveţia au constituit Uniunea Latină, cu scopul de a
proteja etalonul monetar bimetalist (aur şi argint), care reprezenta elementul comun al
celor patru. Mai mult, ţările membre ale acestei uniuni au stabilit o unitate monetară
comună – francul, împărţit în 100 centime.
Un număr de ţări au emis monede similare celor din Uniune, fără a adera însă la
ea. Aceste ţări au adoptat numai o parte din prevederile convenţiei, păstrând raportul
valoric de 1/15,5 dintre aur şi argint. Printre ţările menţionate se numără: Austro-
Ungaria, România, Serbia, Bulgaria, Spania, Venezuela, Columbia, Peru.
Uniunea Monetară Germană, a fost creată în 1875 prin participarea Prusiei şi
Austriei, ulterior aderând şi alte ţări. Ea stabilea reglementări privind emisiunea şi
circulaţia monedelor în şi între ţările membre, sistemul funcţionând pe baza
monometalismului argint. De asemenea, Uniunea reglementa emisiunea şi circulaţia
aşa numitelor monede comerciale utilizate în relaţiile de plăţi cu ţările din afara
Uniunii.
(b) O altă încercare de aliniere a sistemelor monetare naţionale a reprezentat-o
Conferinţa de la Genova, care a avut loc între 10 aprilie - 19 mai 1922, şi la care au
participat 33 de state. Principala recomandare care se desprinde din această conferinţă
este de a se limita utilizarea aurului, prin păstrarea disponibilităţilor de valute în
conturile de la băncile din străinătate. În acest scop, se propunea adoptarea etalonului
aur - devize în cadrul sistemelor monetare naţionale şi folosirea unui sistem de cliring
internaţional.
(c) O formă mai concretă de colaborare monetară o reprezintă Blocul aurului.
Acesta a fost creat prin convenţia din luna iulie 1933, la Conferinţa monetară şi
economică de la Londra, unde Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Elveţia şi Polonia, care
aveau la baza sistemelor lor monetare etalonul aur, s-au angajat să menţină parităţile
existente.
(d) Un important pas în direcţia cooperării monetare a fost făcut prin Acordul
monetar tripartit. încheiat între SUA, Anglia şi Franţa. Prin acest acord, de la 25
septembrie 1936, guvernele Statelor Unite şi Angliei apreciau reajustarea francului
francez, promiţând evitarea greutăţilor în calea ajustării, împiedicarea unor deprecieri
competitive. La apelul celor două guverne, în noiembrie 1936, au aderat la acord
Belgia, Olanda şi Elveţia.
00:10 4.4 Crearea Sistemului Monetar Internaţional

Între 1 şi 22 iulie 1944 are loc la Bretton-Woods, Conferinţa Monetară şi
Financiară Internaţională a Naţiunilor Unite şi Asociate, când s-a considerat că „pentru
62
prima oară a fost stabilit un sistem monetar bazat pe un acord internaţional” 20.
Baza discuţiilor pentru redactarea documentului prezentat la Bretton-Woods, în
1944, a constituit-o planul White şi planul Keynes.
Planul White, propus de SUA susţinea preocuparea acestora de a restaura
libertatea tranzacţiilor şi plăţilor internaţionale, fiind prevăzută instituirea Fondului de
stabilizare, al cărui capital era format din subscrierile ţărilor membre (30% aur, restul
în monedă naţională). Moneda fondului (unitas), avea un rol limitat, putând fi
cumpărată şi vândută contra aur în cadrul operaţiunilor cu Fondul. Aceste unităţi de
cont erau egale cu greutatea în aur corespunzătoare pentru 10 dolari, paritatea în aur
neputând fi modificată decât cu acordul Fondului, cu o majoritate de ¾ din voturi.
Fondul de stabilizare prevedea eliminarea restricţiilor valutare, cu excepţia
celor promovate de Fond, şi era împuternicit să stabilească şi să modifice cursurile
valutare ale ţărilor membre.
Planul Keynes (susţinut de Anglia), promova creşterea economică şi ocuparea
deplină a forţei de muncă şi prevedea crearea Uniunii de Clearing, adică o bancă
centrală deasupra celorlalte bănci centrale, care să emită pentru ţările membre o
monedă scripturală internaţională, definită în aur, numită bancor. Astfel, ţările membre
trebuiau să primească o cotă de monedă scripturală, proporţională cu volumul
comerţului său exterior în ultimii ani de dinaintea războiului, prin care se realiza
compensarea multilaterală a creanţelor băncilor centrale, astfel că, în final, soldurile
debitoare ale unor ţări membre reprezentau soldurile creditoare ale altor ţări.
În final, în declaraţia comună au fost preluate numai mecanismele care
corespundeau ideilor de bază ale SUA.
Pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul monetar şi financiar,
00:30 prin acordurile încheiate la Bretton Woods, au fost înfiinţate două instituţii
interguvernamentale:
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare, cu statut de organisme specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
F.M.I. activează în domeniul valutar şi al echilibrului balanţei de plăţi, iar B.I.R.D. în
domeniul dezvoltării economice prin investiţii.
• La baza sistemului creat la Bretton-Woods a fost aşezat etalonul aur-devize,
iar în cadrul acestuia dolarului i-a revenit rolul de etalon şi de principală monedă de
rezervă şi plată. S-a renunţat, astfel la propunerile lui Keynes şi White - bancor şi
unitas - însă mecanismele monetare ulterioare au fost favorabile punerii în circulaţie a
unei astfel de monede internaţionale (DST) emisă de organismul sistemului (FMI).
Definirea dolarului ca etalon avea în vedere mecanismele monetare bazate pe
etalonul aur, care existau în funcţiune la acea dată. Dolarul a fost definit prin valoarea
paritară de 0,888671 grame aur, având la bază rezervele de aur de 24 mld. U.S.D.
aflate la dispoziţia Sistemului Federal de Rezerve al SUA. Ca etalon al sistemului,
între dolar şi aur s-a stabilit un raport valoric de 35$ uncia (o uncie = 31,05 grame).
Definitoriu pentru sistemul creat, a fost regimul parităţii aur şi al cursurilor
valutare fixe şi unice. Valutele erau legate de aur fie direct, fie indirect, prin referinţă la
dolar luat ca unitate de cont, însă cu un conţinut precis în aur. Conform statutului
F.M.I., convertibilitatea în aur avea un caracter de opţiune.
20
B. K. Madan, „Ecouri de la Bretton-Woods”, în „Finance and Development” nr. 2, iunie 1969
63
Acordul semnat în 1944 la Bretton Woods nu stabileşte o delimitare precisă între
noţiunea de sistem monetar internaţional şi cea de organizaţie creată să servească
sistemul, Fondul Monetar Internaţional. Întrucât nu s-a întocmit nici un document
distinct de prezentare a sistemului, principiile sale se regăsesc în Acordul de creare a
Fondului Monetar Internaţional, considerându-se că acesta reprezintă statutul
organismului nou creat.
Statutul Fondului Monetar Internaţional, ca organism specializat, creat să
asigure gestiunea sistemului, conţine reglementări cu privire la elemente fundamentale,
precum:
• stabilitatea cursurilor diverselor valute legate între ele
printr-un etalon comun;
• convertibilitatea monetară;
• libertatea plăţilor curente.
Astfel, scopul principal al Sistemului Monetar Internaţional, creat în 1944, a
fost realizarea cooperării monetare, pe baza mecanismelor sale de funcţionare. Crearea
acestui sistem monetar internaţional a reprezentat prima mare reuşită de cooperare
internaţională în domeniul monetar.
Prezentaţi elementele care au caracterizat Planul White şi apoi pe cele

care au caracterizat Planul Keynes
...........................................................................................................
4.5 Principii de functionare ale SMI
00:50 Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar internaţional, al cărui organism era
Fondul Monetar Internaţional, au fost următoarele:
• cooperarea monetară internaţională – acest principiu a fost factorul care a
determinat apariţia FMI, ca organism care să asigure consultanţă şi colaborare în
problemele monetare internaţionale. Prin adeziunea fiecărei ţări la FMI se aprecia că
aceasta a îndeplinit criteriul cooperării. Din punct de vedere economic, prin
intermediul FMI s-a urmărit armonizarea politicilor monetare cu obiectivele unei
cooperări internaţionale.
• creşterea echilibrată a comerţului internaţional – aceasta a reprezentat mai
mult un obiectiv al SMI, întrucât FMI s-a limitat la înlăturarea restricţiilor valutare şi
nu a acţionat în vederea echilibrării balanţelor de plăţi.
• dezvoltarea economică a tuturor membrilor – ţările industrializate nu au fost
de acord ca FMI să susţină acest principiu, ele considerând că el intră în atribuţiile
BIRD şi nu este decât o consecinţă a comerţului internaţional.
• stabilitatea cursului de schimb – adoptarea acestui principiu a instaurat
opţiunea pentru practicarea cursurilor fixe şi a etalonului aur – devize, în acest scop
fiecare ţară fiind nevoită să stabilească pentru moneda sa, cu acordul FMI, valoarea
peritară exprimată în aur sau în dolari SUA. Faţă de paritatea oficială, cursurile de
piaţă ale monedelor naţionale puteau varia în jurul unei marje de ± 1%, ţările emitente
01:00 având obligaţia să supravegheze strict această evoluţie.
64
• multilateralizarea plăţilor internaţionale – acest principiu a fost formulat
numai sub forma unei sarcini a FMI, nefiind precizate modalităţile de aplicare a
acestuia. Multilateralizarea plăţilor internaţionale a apărut ca rezultat automat al
înlăturării restricţiilor la plată existente între unele ţări.
• convertibilitatea monetară – aceasta exprimă înlăturarea tuturor restricţiilor la
plăţile privind tranzacţiile curente. Funcţionarea convertibilităţii a vizat două aspecte
distincte:
 Convertibilitatea dolarului, în calitatea sa de etalon, monedă de rezervă şi
de plată în cadrul sistemului;
 Convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări membre ale FMI.
• lichiditatea – a reprezentat scopul creării FMI, ca instituţie financiară de la
care ţările membre să obţină, la nevoie, sprijinul necesar pentru a face faţă deficitului
balanţei de plăţi curente.
• echilibrarea balanţei de plăţi – este un principiu de politică economică a
fiecărei ţări, fiind inclus în Acordul de la Bretton Woods, ca obiectiv al FMI.
Care au fost principiile care au stat la baza funcţionării SMI?
...........................................................................................................
4.6 Prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods
Abandonarea convertibilităţii dolarului în aur
Rezervele de aur monetar deţinute de S.U.A. s-au diminuat în anii '60, ca urmare
a acordului de la Washington din martie 1968, unde băncile centrale din principalele
ţări dezvoltate au acceptat să renunţe la convertibilitatea dolarilor deţinuţi în aur.
Tensiunile de pe piaţa financiară constând în modificările de curs ale
principalelor monede europene, majorarea preţului aurului pe piaţă, îndepărtarea de
cursul oficial şi speculaţiile contra dolarului, a făcut ca la 15 august 1971, preşedintele
Nixon să suspende convertibilitatea dolarului în aur. Momentul august 1971 a
reprezentat un moment esenţial în demonetizarea aurului. Prin definiţie,
demonetizarea aurului constă în eliminarea metalului preţios din funcţiile de
echivalent general, de bani, şi utilizarea acestuia doar ca o marfa obişnuită: astfel aurul
este înlăturat din funcţiile de mijloc de tezaurizare şi ultim mijloc de lichidare a
angajamentelor de plată în relaţiile internaţionale.
O altă consecinţă a crizelor de pe pieţele financiare a fost şi prăbuşirea stabilităţii
cursului de schimb şi trecerea la cursuri flotante.
Avantajele ratelor de schimb flotante
Într-un articol din 1953 Milton Friedman condamna mecanismul ratelor fixe
practicate până în anii '70, încă din acel moment, teoria economică evidenţiind
multiplele avantaje ale fluctuării monedelor.
Acestea pot fi enunţate astfel:
• Flexibilitatea cursurilor de schimb constituie un mijloc de a garanta echilibrul
65
exterior.
• Sistemul cursurilor fixe favorizează speculaţii generatoare de instabilitate.
• Abandonarea ratelor fixe de schimb permite o mai mare independenţă a
politicilor economice.
Reforma Sistemului Monetar Internaţional

Propunerile de reformă a sistemului şi Fondului Monetar Internaţional apărute în
timp, începând din 1953 până în 1968, ar putea fi clasificate în trei grupe, pe baza
efectului antrenat:
a) Propunerile vizând regimul cursurilor de schimb al monedelor, prin care se
cerea modificarea mecanismului valorii paritare şi anularea intervenţiilor pe piaţă
pentru susţinerea cursurilor în limite fixe.
b) Propunerile vizând schimbarea etalonului monetar.
c) Propuneri care vizau consolidarea sistemului creat la Bretton-Woods, fie prin
lărgirea activităţii F.M.I, fie prin aplicarea unor prevederi încă neutilizate ale
Acordului.
Data de 26 iulie 1972 a marcat o nouă etapă în procesul de elaborare a
proiectelor pentru reforma Sistemului Monetar Internaţional, constituind data înfiinţării
Comitetului celor 20.
Cele mai importante indicaţii date de Comitetul celor 20 în legătură cu conţinutul

sistemului revizuit vizau următoarele aspecte:
• Lărgirea supravegherii şi gestiunii internaţionale în cadrul unor domenii
importante şi. deci, sporirea rolului F.M.I. ca organism de supraveghere şi sprijinire a
aplicării sistemului, comparativ cu rolul care îi fusese încredinţat în 1944;
• Elaborarea unei proceduri mai eficiente de ajustare a balanţelor de plăţi ale ţărilor
membre, cu precizarea necesităţii de a lăsa la latitudinea ţărilor respective alegerea
propriei politici în acest sens;
• Ridicarea DST la rangul de principal instrument de rezervă. concomitent cu
reducerea rolului aurului şi a valutelor de rezervă în această funcţie;
• Sprijinirea dezvoltării economice şi promovării unui flux net sporit de resurse
reale spre ţările în curs de dezvoltare.
În ultimii ani, problema reformei sistemului a fost relansată, remarcându-se 3

direcţii mai importante:
• stabilitatea mai mare a cursurilor de schimb;
• impunerea unei discipline mai severe în politica economică şi monetară dusă de
ţările membre ale Fondului;
• asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi calitativ pentru redresarea
01:30 economiilor confruntate cu dificultăţi.
Care au fost cauzele abandonării convertibilităţii dolarului american în

aur? ...........................................................................................................
...........................................................................................................
66
4.7 Rezumat
Sistemul Monetar Internaţional poate reprezintă un ansamblu de reguli,

instrumente, organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia
monedelor internaţionale.
Momentele care au precedat constituirea SMI au fost:
• 1865 – Uniunea Latină (Franţa, Belgia, Italia, Elveţia);
• 1922 – Conferinţa de la Genova (33 de state);
• 1933 – Blocul Aurului (Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Elveţia şi Polonia);
• 1936 – Acordul monetar tripartit (SUA, Marea Britanie şi Franţa).
În 1944 are loc la Bretton-Woods, Conferinţa Monetară şi Financiară
Internaţională a Naţiunilor Unite şi Asociate, când s-a considerat că „pentru prima
oară a fost stabilit un sistem monetar bazat pe un acord internaţional”
Pentru promovarea cooperării internaţionale în domeniul monetar şi financiar,
prin acordurile încheiate la Bretton Woods, au fost înfiinţate două instituţii
interguvernamentale:
Funcţiile FMI
● Supravegherea politicilor financiar-valutare internaţionale.
● Asistenţa tehnică a FMI.
● Asistenţa financiară a FMI
La baza sistemului creat la Bretton-Woods a fost aşezat etalonul aur-devize, iar
în cadrul acestuia dolarului i-a revenit rolul de etalon şi de principală monedă de
rezervă şi plată.
Principiile care au stat la baza SMI:

• cooperarea monetară internaţională
• creşterea echilibrată a comerţului internaţional
• dezvoltarea economică a tuturor membrilor
• stabilitatea cursului de schimb
• multilateralizarea plăţilor internaţionale
• convertibilitatea
• lichiditatea
• echilibrarea balanţei de plăţi
Tensiunile de pe piaţa financiară constând în modificările de curs ale
principalelor monede europene, majorarea preţului aurului pe piaţă, îndepărtarea de
cursul oficial şi speculaţiile contra dolarului, au dus la suspendarea convertibilităţii
dolarului în aur, în august 1971. Momentul a reprezentat un moment esenţial în
demonetizarea aurului. Prin definiţie, demonetizarea aurului constă în eliminarea
67
metalului preţios din funcţiile de echivalent general, de bani, şi utilizarea acestuia doar
ca o marfa obişnuită: astfel aurul este înlăturat din funcţiile de mijloc de tezaurizare şi
ultim mijloc de lichidare a angajamentelor de plată în relaţiile internaţionale.
O altă consecinţă a crizelor de pe pieţele financiare a fost şi prăbuşirea stabilităţii
cursului de schimb şi trecerea la cursuri flotante.

1. Formarea Sistemului Monetar Internaţional a fost precedată de o serie de

evenimente monetare determinate precum:
a) crearea Uniunii Latine, în anul 1865;
b) adoptarea etalonului bimetalist, în România în 1867;
c) conferinţa de la Genova, în anul 1922;
d) crearea Blocului Aurului, în anul 1933;
Unul dintre aceste evenimente nu reprezintă etapa pregătitoare a SMI.
2. La conferinţa de la Bretton-Woods propunerea Marii Britanii s-a caracterizat prin

următoarele:
a) a fost susţinută de John Maynard Keynes;
b) planul prevedea crearea Uniunii de clearing;
c) moneda scripturală internaţională. definită în aur, se numea „bancor”;
d) se instituie un Fond de stabilizare constituit din aur şi monede naţionale.
Nu este valabil unul dintre răspunsuri.
3. Principiul „stabilităţii” cursului de schimb a constat în următoarele:

1) fiecare monedă este definită în aur, sau în $;
2) cursurile pot fluctua cu ± 1% faţă de valoarea oficială;
3) menţinerea unui raport aur - $, în defavoarea aurului şi prin
supraevaluarea dolarilor;
4) acceptarea revalorizării monedelor cu ± 5%;
5) înlăturarea restricţiilor valutare;
6) crearea unei pieţe libere a aurului;
7) menţinerea nemodificată a cantităţii de aur monetar în rezervele SUA.
Este valabilă combinaţia:
a) 3+4+5;
b) 1+2+3;
c) 2+4+6;
d) 5+6+7.
4. Demonetizarea aurului a reprezentat un proces prin care s-a urmărit:

a) de piaţă alimentarea economiei mondiale cu $;
b) concentrarea a peste 75% din stocurile de aur monetar în rezervele SUA;
c) echilibrarea cantităţii de aur monetar deţinut de băncile centrale;
d) eliminarea aurului din funcţiile de bani, de echivalent general, de mijloc de
68
trezorerie şi ultim mijloc de lichidare.
Răspunsuri: 1 – b; 2 – d; 3 – b; 4 – d
Bibliografie
1.Basno C., Dardac N., Floricel C. –„Monedã, credit, bãnci”, Editura Didacticã şi
2.Bran P., –„ Mecanismul monetar actual”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1888.
3.Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare “Editura Didacticã şi
Pedagogicã”, Bucureşti, 2005.
4. Olteanu A., Rădoi (Olteanu) M.A. - „Politici şi strategii naţionale şi comunitare în
domeniul financiar – bancar”, Ediţia II, Editura Dareco, 2007.
69
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 - REFORMA SMI
Cuprins
5.1 Introducere
5.3 Reforma SMI
5.4 Functionarea SMI actual
5.5 Drepturile speciale de tragere (DST) şi rolul lor in cadrul SMI
5.6 Funcţiile şi utilizarea DST
5.7 Rezumat
5.1. Introducere
În această unitate de învăţare sunt prezentate in prima parte propunerile de
reforma ale SMI, şi de asemenea, sunt analizate funcţiile şi utilizarea monedei
scripturale internaţionale – DST. DST este moneda oficială a Fondului Monetar
Internaţional şi este utilizată în relaţiile instituţiei internaţionale cu ţările membre, atât
contribuţiile acestora, cât şi finanţările Fondului fiind calculate în DST.

Parcurgerea unităţii de învăţare 5 vă ajută să obţineţi următoarele informaţii:
 veţi înţelege modul de formare şi calcul al valorii unei monede - coş;
 veţi cunoaşte evoluţia structurii monedei DST;
 veţi putea identifica funcţiile îndeplinite de moneda DST;
 veţi putea să calculaţi rata de dobândă a monedei compozite DST.
Durata medie de parcurgere a celei de-a cincea unităţi de învăţare este de 2 ore.
5.3. Reforma SMI
Criza sistemului a izbucnit atunci când au apărut, tot mai pregnant,

dezechilibre care dovedeau carenţele sistemului. Această criză a constituit un fenomen
permanent în anii ’60, când s-au produs primele accese de instabilitate ale dolarului. În
1971 sistemul s-a prăbuşit.
00:00 Propunerile de reformă a sistemului şi Fondului Monetar Internaţional apărute
în timp, începând din 1953 până în 1968, ar putea fi clasificate în trei grupe, pe baza
efectului antrenat:
a) propunerile vizând regimul cursurilor de schimb al monedelor, prin care se
70
cerea modificarea mecanismului valorii paritare şi anularea intervenţiilor pe piaţă
pentru susţinerea cursurilor în limite fixe;
b) propunerile vizând schimbarea etalonului monetar;
c) propuneri care vizau consolidarea sistemului creat la Bretton Woods, fie prin
lărgirea activităţii F.M.I., fie prin aplicarea unor prevederi încă neutilizate ale
Acordului.
La 26 iulie 1972 s-a hotărât de către Consiliul Guvernatorilor din cadrul FMI,
constituirea „Comitetului celor 20”, care a prezentat “schiţa” proiectului de reformă
ce aprecia “o indicaţie asupra orientării generale”, şi mai puţin o cristalizare coerentă a
unui nou sistem monetar internaţional.
Cele mai importante elemente ale proiectului de reformă pot fi evidenţiate
astfel:
• lărgirea supravegherii şi gestiunii internaţionale în cadrul unor domenii
importante şi, deci, sporirea rolului F.M.I. ca organism de supraveghere şi
sprijinire a aplicării sistemului, comparativ cu rolul care îi fusese încredinţat în
1944;
• elaborarea unei proceduri mai eficiente de ajustare a balanţelor de plăţi ale
ţărilor membre, cu precizarea necesităţii de a lăsa la latitudinea ţărilor
respective alegerea propriei politici în acest sens;
• ridicarea D.S.T. la rangul de principal instrument de rezervă, concomitent cu
reducerea rolului aurului şi a valutelor de rezervă în această funcţie;
• sprijinirea dezvoltării economice şi promovării unui flux net sporit de resurse
reale spre ţările în curs de dezvoltare.
În luna ianuarie 1976 s-a organizat la Kingstone (Jamaica) Conferinţa
Monetară Internaţională, care a adoptat ca decizii fundamentale, următoarele 21:
 demonetizarea aurului (monedele să nu mai fie definite printr-o anumită
cantitate de aur);
 libertatea alegerii regimului de schimb de către fiecare ţară;
 modificarea statutului FMI astfel încât să permită creşterea rolului DST.
În urma acestor decizii s-a creat sistemul internaţional actual, care se bazează
pe anumite principii şi instituţii ale sistemului de la Bretton-Woods diferite de ale
acestuia din urmă. Statutul actual al FMI prevede obligativitatea ţărilor membre de a
colabora cu această instituţie şi cu celelalte state membre în vederea asigurării
menţinerii unor regimuri valutare ordonate şi a promovării unui sistem stabil de cursuri
de schimb. În principal, fiecare stat membru se angajează:
 să-şi orienteze politica economică şi financiară în vederea asigurării unei
creşteri economice ordonate, bazate pe stabilitatea preţurilor;
 să promoveze stabilitatea economică în condiţiile unui sistem monetar care să
nu fie o sursă de perturbaţii pentru sistemele altor ţări;
 să evite practica manipulării cursurilor de schimb sau a sistemului monetar
internaţional în scopul ajustării balanţelor de plăţi externe sau al asigurării unor
avantaje concurenţiale inechitabile faţă de alte state membre;
 să promoveze politici valutare compatibile cu angajamentele de mai sus.
21
V.Turliuc, V. Cocriş, ş.a., op.cit., p.65.
71
5.4 Funcţionarea sistemului internaţional actual
Sistemul monetar internaţional utilizează, în prezent, un etalon naţional şi unul
00:15
propriu, în ambele cazuri el fiind rezultatul activităţii economice din una sau mai multe
economii naţionale, fiind internaţionalizat în contextul unor factori economici şi
monetari interni şi externi economiilor în cauză. Astfel, locul etalonului aur-devize a
fost preluat de etalonul putere de cumpărare. Fiind vorba de economia mondială, nu
putem considera ca etalon puterea de cumpărare creată de o singură economie. Deci,
apare o contradicţie între caracterul internaţional al economiei şi utilizarea ca etalon
propriu a unei monede naţionale. Contradicţia s-a rezolvat prin internaţionalizarea unei
puteri de cumpărare naţională în cadrul mecanismului complex al cursurilor de schimb.
În actualul sistem compararea puterilor de cumpărare devine o operaţiune mult
mai complexă, neavând un etalon care să se exprime prin unităţi de greutate (ca în
cazul valorilor paritare). Ieşirea din impas se realizează prin urmărirea statistică a
preţurilor din ţările care se compară în cadrul mecanismului cursurilor de schimb
pentru grupe de mărfuri şi servicii similare.
Din comparaţia indicilor de preţuri rezultă un curs, considerat drept oficial în
relaţiile unei economii cu piaţă internaţională. Poziţia internaţională a etalonului putere
de cumpărare constituie o preocupare principală, atât a FMI cât şi a economiei
emitente a monedei cu circulaţie externă. El poate să-şi îndeplinească funcţiile
monetare numai în condiţiile în care oscilaţiile cursului de piaţă faţă de cursul oficial se
menţin în anumite limite considerate rezonabile.
Din 1973 s-a trecut la tehnica cursurilor flotante, cursul de piaţă fiind lăsat să
oscileze în raport direct cu poziţia economiei emitente a monedei în cauză în cadrul
economiei mondiale. Rezultă, de aici, un etalon care reflectă mai bine capacitatea reală
a economiei emitente, dar care nu mai prezintă acea stabilitate în timp specifică, de
altfel, vechiului sistem. La prima vedere, situaţia a creat panică în practica şi teoria
monetară; cu timpul, lumea s-a obişnuit cu instabilitatea mecanismelor monetare şi a
etalonului internaţional.
O primă măsură de atenuare a tehnicii cursurilor flotante a fost luată de
Comunitatea Economică Europeană prin punerea în funcţiune în 1979 a unui sistem
monetar bazat pe cursuri relativ stabile în relaţiile dintre ţările comunitare, dar pe
fluctuarea cursurilor în raport cu celelalte ţări, adică s-a creat moneda ECU.
O altă măsură a fost crearea monedei internaţionale (sub forma DST), prin
intermediul FMI.
În ce priveşte convertibilitatea se menţine accepţiunea dată de FMI în 1944,
înţelegând prin aceasta desfiinţarea restricţiilor monetare în domeniul plăţilor şi
transferurilor de fonduri legate de tranzacţiile curente. Datorită, însă, lipsei de
stabilitate a cursurilor de schimb, convertibilitatea capătă caracteristicile unei
convertibilităţi de piaţă. De asemenea, a fost creată o grupă de cinci monede liber
utilizabile şi a fost lărgit numărul monedelor posibil de utilizat de FMI în operaţiunile
sale, cu condiţia ca balanţa de plăţi şi rezervele internaţionale ale ţărilor emitente să fie
suficient de puternice.
Interesele divergente nu au permis adoptarea de hotărâri care să restructureze
fundamental sistemul monetar internaţional, ci doar luarea unor măsuri cu caracter
tranzitoriu, apreciindu-se că un nou sistem va putea fi constituit într-o succesiune de
72
etape. În ultimii ani, problema reformei este relansată, trei direcţii importante fiind
prioritare şi anume:
• mai mare stabilitate a cursurilor de schimb;
• impunerea unei discipline mai severe în politica economică şi monetară dusă de
ţările membre ale FMI şi
• asigurarea unor lichidităţi corespunzătoare cantitativ şi calitativ pentru
redresarea economiilor confruntate cu dificultăţi.
Unele propuneri de realizare a ordinii monetare caută să îmbunătăţească
operaţiuni legate de cursurile de schimb fluctuante, în timp ce altele pledează pentru
reîntoarcerea la mecanismul cursurilor fixe. S-au pus în balanţă avantajele şi
dezavantajele utilizării lor.
Cei care susţin reîntoarcerea la cursurile fixe aduc în discuţie câteva argumente:
■ dezvoltarea comerţului şi a investiţiilor internaţionale a fost considerabil
diminuată de evoluţia incertă a cursurilor flotante;
■ cursurile flotante sunt generatoare de speculaţii valutare destabilizatoare.
Dacă speculanţii vând o monedă slabă, preţul monedei străine exprimat în acea
monedă va creşte. Vor creşte şi preţurile de import, iar nivelul preţurilor din ţara cu
monedă slabă va creşte mai repede.
De asemenea, prin compararea şi vânzarea de active de rezervă, intervenţia
autorităţilor monetare este mai substanţială în perioada actuală de fluctuaţie a
cursurilor de schimb decât în deceniile precedente în care cursurile de schimb erau
aliniate (fixe). Dacă nu ar fi existat aceste intervenţii, modificarea valorii de schimb a $
SUA şi a altor monede ar fi fost mult mai amplă.
În schimb, susţinătorii cursurilor fluctuante afirmă că utilizarea lor asigură
ţărilor în cauză o mai mare independenţă monetară. Fiecare ţară adoptă o politică
monetară liberă de constrângeri din afară. De asemenea, comerţul şi investiţiile
internaţionale nu trebuie să fie împiedicate de incertitudinea evoluţiei cursurilor de
schimb deoarece se pot introduce în contracte clauze de evitare a riscului valutar. În
plus, speculaţiile nu sunt destabilizatoare pentru că cei care fac speculaţii privind
evoluţiile viitoare ale cursurilor de schimb pot ajunge în situaţii de faliment.
Deşi din punct de vedere numeric cele mai multe ţări membre FMI practică un
regim de cursuri fixe, se poate afirma că flotarea liberă a monedelor este predominantă
în prezent, deoarece aceasta este utilizată de principalele state industrializate (Canada,
Anglia, Japonia, SUA şi zona euro), ţări care deţin o pondere de peste 80% din
comerţul internaţional.
Odată cu crearea zonei euro, la 1 ianuarie 2002, în comerţul internaţional au
devenit predominante tranzacţiile efectuate în dolari americani, în euro şi în yeni
japonezi.
Sistemul Monetar Internaţional actual a devenit deci un sistem tripolar
asimetric, în care dolarul american continuă să deţină supremaţia, iar moneda
euro îşi manifestă din ce în ce mai mult rolul de stabilizator al acestuia.
Tendinţa ce se manifestă în prezent pe plan internaţional este orientarea spre
întărirea cooperării între cele trei mari blocuri monetare, în scopul asigurării stabilităţii
sistemului monetar internaţional actual.
73
5.5. Drepturile speciale de tragere (DST) şi rolul lor în cadrul Sistemului Monetar
Internaţional
Să ne reamintim…
DST este primul activ de rezervă, purtător de dobândă, creat prin decizie
internaţională; existenţa lui este legată de completarea activelor de rezervă existente,
şi este alocat de către FMI.
În cadrul statutului F.M.I. unitatea valorică a unui DST este definită ca

echivalentul a 0,888671 grame aur fin, ceea ce corespunde valorii paritare a dolarului
valabile la 1 iulie 1944. In anul 1974 s-a renunţat la definirea în aur a DST, trecându-se
la o definire pe baza coşului valutar.
• D.S.T.- urile sunt „emise" şi „anulate" de către F.M.I.
• Suma de D.S.T. alocată fiecărui membru se determină într-un raport procentual
faţă de cota de participare a ţării membre la Fond. Alocarea se face gratuit, fără
obligaţia efectuării unei contraprestaţii din partea beneficiarului.
• Începând cu iulie 1974, DST - ul este definit pe baza unui coş de 16 monede
naţionale ale ţărilor care deţineau în comerţul internaţional o pondere mai mare de 1 %.
• Din 1981, coşul include monedele a cinci ţări membre ale F.M.L, care au
ponderea cea mai semnificativă în exportul mondial de bunuri şi servicii. Acestea sunt
cele cinci monede liber utilizabile: dolarul american, marca germană, yenul japonez,
francul francez, lira sterlină.
După 1 ianuarie 1999, odată cu emiterea monedei euro, această monedă a luat
locul mărcii germane şi francului francez.
Evoluţia ponderii monedelor în coşul D.S.T.

1981 - 1986 – 1996 - 2001-
1991 - 1995 2006-2010
1985 1990 2000 2005
$ 42% 42% 40% 39% 45% 44%
D.M. 19% 19% 21% 21% - -

FF 13% 12% 11% 11% - -
Y 13% 15% 17% 18% 15% 11%
₤ 13% 12% 11% 11% 11% 11%
€ - - - - 29% 34%
5.5.1 Valoarea unei monede DST
Valoarea unui DST se calculează în dolari americani şi presupune trei etape:

1. determinarea ponderii fiecărei monede în cadrul coşului valutar, în
funcţie de volumul exportului de bunuri şi servicii al ţării a cărei monedă
este luată în calcul, ponderea fiecărei valute în coş fiind modificată la
fiecare cinci ani.
74
2. stabilirea sumei fixe din fiecare monedă a coşului, pe baza ponderii
monedei în coş.
Evoluţia sumelor fixe aferente monedelor din coşul D.S.T.

Moneda 1981-1985 1986-1990 1991-1995 1996-2000 2001-2005 2006-2010
USD 0,5400 0,5270 0,5720 0, 820 0,5770 0,6320
EUR - - - - 0,4260 0,4100
DEM 0,4600 0,4520 0,4530 0,4460 - -
FRF 0,7400 1,0200 0,8000 0,8130 - -

JPY 34 33,400 31,800 27,200 21 18,4000
GBP 0,0710 0,0883 0,0812 0,105 0,0984 0,0903
De la 1 ianuarie 1999 FMI a înlocuit suma fixă în mărci germane şi franci

francezi din structura coşului DST cu o cantitate echivalentă de euro, pe baza
cursurilor de schimb dintre euro, marcă germană şi francul francez.
3. determinarea valorii zilnice a DST prin însumarea echivalenţelor în dolari

ale sumelor fixe aferente monedelor din coş, pe baza cursului de schimb
zilnic în raport cu dolarul de pe piaţa londoneză. Cursurile de schimb ale
altor valute exprimate în DST sau în raport cu DST se pot stabili pe baza
cotării valutelor respective în raport cu dolarul.
Exemplu:
Valoarea monedei-coş DST exprimată în dolari
Să se determine cursul DST în dolari americani, cunoscând componenţa coşului DST

şi valoarea cursurilor de schimb ale monedelor din coş. Care este ponderea cu care
participă fiecare valută la DST?
Valuta Aport la DST în Cursul faţă de USD

monedă naţională 1 USD = n X
USD 0,54 1,0000
EUR 0,36 0,8272
JPY 32,6 110,15
GBP 0,07 0,5442
Rezolvare: Vom converti în USD fiecare participare la coş:
0,54 USD = 0,54 USD

0,36 EUR
0,36 EUR = = 0,4352 USD
0,8272 EUR/USD
32,6 JPY
32,6 JPY = = 0,2959 USD
110,15 JPY/USD
75
0,07 GBP
0,07 GBP = = 0,1286 USD
0,5442 GBP/USD
Însumând cele patru participaţii obţinem:
1 DST = 1,3997 USD

sau:
1 DST = 1,3997 × 0,8272 = 1,1578 EUR
1 DST = 1,3997 × 110,15 = 154,18 JPY
1 DST = 1,3997 × 0,5442 = 0,7617 GBP
Ponderile celor 4 monede la coşul DST se vor determina în funcţie de valoarea

participaţiei exprimate în USD:
0,54
% USD = = 0,3858; (38,58%)
1,3997
0,4352
%EUR = = 0,3109; (31,09%)
1,3997
0,2959
%JPY = = 0,2114; (21,14%)
1,3997
0,1286
%GBP = = 0,0919; (9,19%)
1,3997
5.5.2 Rata de dobândă a D.S.T.
Ca activ de rezervă, D.S.T. este purtător de dobândă, cu scopul ca moneda

00:45 F.M.I. să devină atractivă pentru deţinători. Astfel, toţi deţinătorii de D.S.T. primesc
dobânda pentru deţinerile lor, iar fiecare participant plăteşte un comision Fondului
Monetar Internaţional pentru suma alocărilor de D.S.T. Rata de dobândă a D.S.T. este
o medie ponderată a ratelor dobânzilor pentru instrumentele pe termen scurt de pe
pieţele monetare ale celor cinci state ale căror monede alcătuiesc D.S.T. Ponderile
ratelor dobânzilor pentru fiecare monedă în rata dobânzii exprimată în D.S.T. sunt
similare ponderilor monedei respective în coşul D.S.T.
Rata anuală a dobânzii aferentă instrumentelor exprimate în DST est dată de

relaţia:
Rd coş = Σ pi × ri,
unde: pi – este ponderea fiecărei monede în structura coşului DST

ri – rata anuală dobânzii pentru fiecare monedă din structura coşului
Exemplu:
Rata dobânzii la DST
76
Să se calculeze dobânda medie la moneda DST, ţinând cont de ponderile valutelor care
compun coşul DST şi de ratele dobânzilor pe fiecare din pieţele monetare respective.
Moneda Pondere în DST, % Rata dobânzii pe piaţa monetară

USD 41,9 1,20%
EUR 37,4 2,25%
JPY 9,4 4,50%
GBP 11,3 3,00%
TOTAL 100 Xxxxx
Rezolvare:
Dobânda medie este media ponderată a dobânzilor din coşul DST
R = ∑ k i × R i = (0,419 × 1,2% ) + (0,374 × 2,25% ) + (0,094 × 4,5% ) + (0,113 × 3% ) = 2,1063%
Rata medie a dobânzii DST este de 2,1063%.
5.6 Funcţiile şi utilizarea DST
Conform statutului, DST îndeplineşte următoarele funcţii:

• funcţia de etalon monetar internaţional, prin DST putându-se exprima parităţile
şi cursurile valutare;
• funcţia de mijloc de rezervă, DST figurând între rezervele ţărilor, alături de aur
şi valutele de rezervă.
• funcţia de instrument de credit, de procurare de monedă convertibilă prin
intermediul FMI şi în anumite condiţii;
• funcţia de mijloc de plată, limitată la plata de dobânzi şi comisioane datorate
FMI.
O ţară membră a Fondului care primeşte D.S.T. de la F.M.I. le poate utiliza
pentru:
(a) Obţinerea de valute prin tranzacţii bazate pe acord direct între
membri. Schimbul de valute contra DST se efectuează la cursul zilnic al acestuia.
(b) Încheierea de acorduri „swap“, prin care un membru poate transfera
altuia DST în schimbul unui activ de rezervă, cu excepţia aurului, cu obligaţia de a
restitui valuta la o dată viitoare, la un curs stabilit de comun acord.
(c) Efectuarea de operaţiuni „forward“, prin care o ţară membră a FMI
poate vinde sau cumpăra DST cu obligaţia plăţii la o dată viitoare în schimbul oricăror
active monetare, cu excepţia aurului, la un curs la termen previzionat la încheierea
tranzacţiei.
Emisiuni de titluri exprimate în DST

Cumpărarea unei obligaţiuni exprimate în DST se realizează plătindu-se
contravaloarea acesteia exprimată în dolari la cursul pieţei. Dacă peste un anumit timp
obligaţiunea în DST este vândută de către deţinător, vânzarea se face la cursul dolar -
DST din momentul respectiv. Astfel, deşi autorităţile desemnate pot deţine D.S.T.,
77
înscrisurile exprimate în D.S.T. pot fi deţinute şi de alte persoane fizice sau juridice.
D.S.T.-urile utilizate în tranzacţii în afara Fondului, în sectorul privat, se numesc
D.S.T.-uri private. Dezvoltarea operaţiunilor cu D.S.T. a avut la bază ideea de a oferi
acestei monede internaţionale un loc cât mai important în ansamblul relaţiilor valutar-
financiare internaţionale, înlocuind astfel aurul sau alte valute naţionale cu funcţii
internaţionale.
Aprecieri favorabile cu privire la utilizarea DST:
• DST este mai stabil decât orice altă monedă naţională a altui stat;
• DST este emis de un organism internaţional, fiind astfel independent de situaţia
economică şi financiară a unei ţări. De asemenea, nu propagă situaţii negative în
economia mondială (aşa cum s-ar fi întâmplat cu dolarul american);
• DST poate servi mai bine la menţinerea unor rezerve monetare internaţionale
echilibrate, având în vedere că emisiunea de DST este dozată de FMI, în funcţie de
nevoile efective de rezerve ale economiei mondiale;
• sunt alocate în mod gratuit de Fond, deci nu imobilizează nici un activ financiar
al unei ţări.
Aspecte negative privind utilizarea DST vizează:
• DST nu îndeplineşte decât parţial funcţiile unei monede internaţionale; el nu

este un mijloc direct de plată, ci indirect, prin mecanismul său de convertire în valute;
• DST nu circulă decât între autorităţile monetare (FMI, BRI, bănci centrale);
• inflaţia şi deflaţia de DST nu sunt excluse, FMI putându-se orienta greşit în
determinarea necesarului de emisiune;
• ca urmare a repartizării emisiunilor de DST proporţional cu cota subscrisă de
către fiecare ţară la FMI, majoritatea alocărilor revin ţărilor industrializate, astfel că
ţările în curs de dezvoltare – ale căror nevoi sunt cele mai mari - primesc alocările cele
mai mici.
Ce funcţii îndeplineşte moneda - coş DST?

...........................................................................................................
...........................................................................................................
5.7 Rezumat
DST este primul activ de rezervă, purtător de dobândă.
În cadrul statutului F.M.I. unitatea valorică a unui DST a fost definită iniţial ca
echivalentul a 0,888671 grame aur fin, trecându-se la o definire pe baza coşului
valutar, format din 16 monede, 5 monede şi în prezent din 4 monede (dolar american,
euro, liră sterlină şi yen japonez).
• D.S.T.- urile sunt „emise" şi „anulate" de către F.M.I.
78
• Suma de D.S.T. alocată fiecărui membru se determină într-un raport procentual
faţă de cota de participare a ţării membre la Fond.
Funcţiile DST:
• funcţia de etalon monetar internaţional;
• funcţia de mijloc de rezervă;
• funcţia de instrument de credit:
• funcţia de mijloc de plată, limitată la plata de dobânzi şi comisioane datorate
FMI.

1. Care dintre următoarele afirmaţii privind moneda DST nu este adevărată?

a) iniţial a fost definită în baza unui conţinut în aur egal cu al unui dolar;
b) în prezent se defineşte în baza unui coş monetar alcătuit din patru
monede;
c) după abandonarea etalonului aur – devize, DST a fost definită în baza
unui coş monetar alcătuit din monedele a căror pondere în comerţul
internaţional era mai mare de 1%;
d) a fost creată în 1944, prin Acordul de la Bretton Woods.
2. Se cunosc ponderile celor 4 valute în coşul DST şi ratele dobânzilor pe fiecare din
pieţele monetare respective:
Rata dobânzii pe piaţa

Moneda Pondere în DST (%)
monetară
USD 42% 1,20%
EUR 32% 2,25%
JPY 15% 4,50%
GBP 11% 3,00%
Rata medie a dobânzii pentru moneda DST este:

a) 2,738%;
b) 2,229%;
c) 13,935%;
d) 3,484%.
3. Definirea DST a fost formulată de-a lungul vremii în mod diferit:

1.DST este o monedă – coş compusă din 16 valute;
2.DST este o monedă – coş compusă din 4 valute;
3.DST este egal cu 1 USD;
4.DST este o monedă – coş compusă din 5 valute.
Care este succesiunea istorică reală?
79
a) 1, 2, 3, 4
b) 3, 2, 4, 1
c) 3, 1, 4, 2
d) 4, 3, 2, 1
Răspunsuri: 1-d; 2-b; 3-c.
Bibliografie
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. –„Monedã, credit, bãnci’’, Editura Didacticã
2. Bran P., –„ Mecanismul monetar actual”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1888.
3. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „Editura Didacticã
4. Olteanu A., Rădoi (Olteanu) M.A. - „Politici şi strategii naţionale şi
comunitare în domeniul financiar – bancar”, Ediţia II, Editura Dareco, 2007
80
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 – INSTITUŢIILE MONETARE SI DE CREDIT
ALE SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL
Cuprins
6.1 Introducere
6.3 Fondul Monetar Internaţional
6.4 Funcţiile FMI
6.5 Rezumat
6.1. Introducere
Odată cu formarea Sistemului Monetar Internaţional, au fost create şi instituţiile
care să asigure funcţionarea cooperării monetare internaţionale. Fondul Monetar
Internaţional (FMI) şi Gupul Băncii Mondiale (din care fac parte BIRD – Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, AID – Asociaţia Internaţională
pentru Dezvoltare, CFI – Corporaţia Financiară Internaţională, MIGA – Agenţia
Internaţională de Garantare Multilaterală a Investiţiilor şi Comitetul de Reglementare a
Incidentelor Investiţionale) sunt instituţiile prin intermediul cărora este menţinut un
sistem de schimb monetar internaţional bazat pe cursuri valutare stabile şi implicit, este
promovată cooperarea monetară internaţională.

În urma studierii acestei unităţi de învăţare veţi putea:
 să descrieţi activitatea FMI şi a Băncii Mondiale în cadrul economiei
mondiale;
 să înţelegeţi modul de funcţionare a finanţării prin intermediul FMI şi
BIRD;
 să identificaţi caracteristicile şi oportunnitatea diverselor tipuri de
împrumuturi acordate de FMI;
 să explicaţi mecanismul de formare a resurselor FMI, pe baza cotelor de
participare a ţărilor membre.
Durata medie de parcurgere a celei de-a şasea unităţi de învăţare este de 2 ore.
81
6.3 Fondul Monetar Internaţional
00:00
• FMI are un rol central în creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi
ale ţărilor membre şi în sprijinirea lor pentru adoptarea unei politici adecvate de
realizare a echilibrului de balanţă. Pentru aceasta, ţările în cauză trebuie să se oblige să
aplice politici de redresare economică şi valutară, pe termen scurt, prin mijloace de
restrângere a cererii interne (consumul populaţiei, investiţiile agenţilor economici,
cheltuielile statului). Acestea sunt cunoscute sub denumirea de politică de austeritate.
• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost creată ca un nou
tip de instituţie interstatală, de finanţare a investiţiilor. BIRD s-a evidenţiat printr-o
activitate concretă în planul reconstrucţiei şi dezvoltării economice a tuturor ţărilor
membre.
Grupul Băncii Mondiale include:

• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;
• Agenţia Internaţională pentru Dezvoltare;
• Corporaţia Financiară Internaţională;
• Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor;
• Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din Domeniul
Investiţiilor
Fiecare dintre aceste patru instituţii are un rol bine determinat în ceea ce priveşte
acordarea de sprijin ţărilor în curs de dezvoltare. In vederea finanţării unor proiecte de
creare şi modernizare a infrastructurilor economice şi sociale.
6.3.1 Rolul FMI în economia mondială
Statutul F.M.I. (Articles of Agremeent) a fost adoptat la 22 iulie 1944 de către

cele 45 de state participante la Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la
Bretton Woods, şi a intrat în vigoare la 27 decembrie 1945.
Acordul semnat la Bretton Woods a fost concretizat în 20 de articole,
constituind statutul F.M.I. Acesta prevede că Fondul dispune de deplină personalitate
juridică, fiind un sistem de organe de conducere, cu buget propriu şi cu mecanism
procedural de decizie şi de interpretare a propriului statut.
FMI se plasează efectiv în centrul Sistemului Monetar Internaţional fiind
interesat nu numai de problemele fiecărei ţări, ci şi de funcţionarea sistemului.
Ţările care aderă la Fond îşi asumă o serie de obligaţii cu titlu general:
• furnizarea de date economice şi financiare necesare derulării operaţiunilor FMI;
• eliminarea restricţiilor asupra efectuării de plăţi şi transferuri pentru tranzacţii
internaţionale curente;
• eliminarea practicilor monetare discriminatorii şi a celor multiple;
• convertibilitatea, la cerere, sumelor în monedă proprie deţinute de alte state.
Obiectivele practice urmărite de FMI sunt următoarele:
• de a promova cooperarea monetară internaţională prin intermediul unei
82
instituţii permanente, care să ofere cadrul adecvat pentru consultare și
colaborare în problemele monetare internaţionale;
• de a facilita extinderea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional
şi de a contribui astfel la promovarea şi menţinerea unui nivel înalt al
angajărilor și al venitului real și de a dezvolta resursele productive ale
tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al politicii economice;
• de a promova stabilitatea schimbului, de a menţine disciplina în
acordurile de schimb între membri şi de a evita deprecierea schimbului
competitiv;
• de a asigura asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de plăți pentru
tranzacţiile curente dintre membri şi în eliminarea restricţiilor în schimbul
internaţional care stânjenesc dezvoltarea comerţului mondial;
• de a da încredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a resurselor
generale ale Fondului, în scopul folosirii lor de către ţările membre, cu
anumite măsuri de precauţie, astfel dându-le posibilitatea de face în mod
corect ajustările în balanţele de plăți, fără a recurge la măsuri distructive
pentru prosperitatea naţională sau internaţională.
6.3.2 Constituirea resurselor FMI
Resursele Fondului provin din cotele - părţi ale statelor membre şi din
împrumuturile contractate de FMI. Locul cel mai important îl ocupă cotele - părţi, care
sunt susceptibile de modificări periodice.
Cotele părţi
Cota reprezintă participarea financiară a ţării membre la Fond, şi de ea depinde
puterea de vot a fiecărei ţări, accesul la facilităţile creditelor FMI (dreptul de a trage
asupra Fondului), precum şi partea alocărilor de DST pentru fiecare membru.
Iniţial, mărimea cotei fiecărui membru, exprimată în dolari, a fost stabilită astfel:
• 2% din venitul naţional;
• 5% din rezervele de aur şi dolari;
• 10% din media importului;
• 10% din variaţia maximă a exportului;
• suma elementelor de mai sus, majorată cu procentul exportului mediu faţă de
venitul naţional.
Potrivit statutului iniţial, cota se varsă în aur şi în monedă naţională, astfel:

• partea vărsată în aur se numea tranşa aur, şi reprezenta partea cea mai mică
dintre 25% din cotă şi 10% din rezervele oficiale nete în aur şi dolari;
• partea vărsată în monedă naţională reprezenta diferenţa până la completarea
cotei, în general 75%.
Din anul 1979, partea de 25% poate fi vărsată în DST sau în devize cu o utilizare
internaţională.
Revizuirile generale ale cotelor

Această operaţiune este realizată de Consiliul Guvernatorilor, aşa cum este
83
prevăzut în statutul iniţial al FMI.
Revizuirea cotei are două părţi:
• o parte proporţională prin care fiecare ţară primeşte acelaşi procentaj de creştere
pe care îl aplică cotei existente;
• o parte selectivă prin care, fiecare ţară primeşte o majorare proporţională cu
cota calculată.
Astfel, cota actuală provine din ajustări graduale ale cotei calculate.
6.4 Funcţiile FMI

Conform prevederilor Acordului de înfiinţare, principala funcţie a FMI este
00:40 aceea de a supraveghea sistemul monetar internaţional. Din această funcţie
principală derivă alte câteva funcţii:
• acordarea de credite pentru ţările cu dificultăţi în balanţa de plăți;

FMI are ca principală funcţie creditarea temporară a deficitelor balanţelor de
plăţi pentru ţările care se obligă să aplice o politică de redresare economică şi valutară.
Totuşi creditele acordate de Fondul Monetar au mai multe obiective şi au un caracter
temporar.
• supravegherea politicii monetare şi a ratei de schimb din ţările
membre;
F.M.I. îşi exercită funcţia de supraveghere a politicilor promovate de către
membrii săi, în concordanţă cu obligaţiile acestora prevăzute în statut. Supravegherea
politicilor financiar – valutare internaţionale a constituit scopul iniţial al Fondului.
În conţinutul acestei funcţii este evidenţiată obligaţia membrilor de a colabora
cu Fondul şi cu ceilalţi membri pe probleme financiar-valutare şi de politică
macroeconomică. Astfel, Fondul exercită o supraveghere a politicilor cursurilor
valutare practicate de membri şi adoptă principii specifice pentru orientare.
• acordare de asistenţă tehnică statelor membre F.M.I.
Asistenţa tehnică acordată de F.M.I. statelor membre reprezintă o parte
importantă a activităţilor acestuia. Asistenţa este oferită în domenii variate, cum sunt:
politicile fiscale, monetare, balanţa de plăţi, sistemul bancar etc.. Diversificarea
asistenţei financiare în ultima perioadă este tot mai accentuată şi se concretizează în:
• trimiterea gratuită de specialişti în domeniile de expertiză ale F.M.I.;
• consultanţă privind politicile economice şi financiare;
• elaborarea şi implementarea politicilor valutare şi fiscale;
• crearea de instituţii (de exemplu, dezvoltarea băncilor centrale şi a
trezoreriilor);
• revizuirea sau chiar elaborarea legislaţiei în domenii specifice;
• colectarea şi prelucrarea datelor statistice;
• training pentru perfecţionarea funcţionarilor publici;
• acordarea de asistenţă financiară
Asistenţa financiară acordată de către F.M.I. are drept beneficiare statele
membre care se confruntă cu dificultăţi în echilibrarea balanţei de plăţi. Această
asistenţă constă în acordarea dreptului de a cumpăra cu moneda naţională o monedă
străină, cu obligaţia de răscumpărare a monedei naţionale într-un anumit interval de
timp, la un preţ mai mare, diferenţa de preţ constituind costul operaţiunii.
84
Creditul acordat de F.M.I. solicită anumite garanţii speciale. Acestea se referă
la obligaţia guvernului ţării beneficiare a creditului, de a respecta anumiţi indicatori de
stabilitate macroeconomică, definiţi în cadrul strategiei de relansare a economiei, sau
în cooperare cu reprezentanţii Fondului.
Aceşti indicatori reflectă: politica monetară, fiscală, bugetară, politici
structurale microeconomice (în măsura în care dezechilibrele la nivel microeconomic
afectează echilibrul balanţei de plăţi).
Formarea şi utilizarea resurselor FMI
Resursele FMI sunt în principal formate din cotele-părţi subscrise de statele

membre. Fiecărui stat membru i se atribuie o cotă-parte, care serveşte la determinarea
importanţei drepturilor de vot şi a mărimii eventualelor credite. Cotele părţi sunt legate
de factori economici, cum ar fi: venitul naţional, rezervele de schimb sau comerţul
exterior.
Cotele părţi reprezintă “capitalul” FMI-ului şi sunt subscrise prima oară cu
ocazia adeziunii la FMI şi ulterior, cu ocazia revizuirii generale. Subscripţiile au loc
sub formă de vărsăminte în proporţie de 75% în monedă naţională şi 25% în devize.
Cotele părţi sunt revizuite o dată la cinci ani, luând în calcul creşterea economiei
mondiale şi schimbările în poziţiile economice relative ale membrilor. Această
operaţiune este realizată de Consiliul Guvernatorilor, aşa cum este prevăzut în statutul
iniţial al F.M.I..
O a doua lichiditate sunt Drepturile Speciale de Tragere – DST, care sunt
create de FMI. Prin alocare, acestea sunt puse la dispoziţia ţărilor membre,
proporţional cu cotele părţi deţinute, în scopul de a spori rezervele valutare ale acestor
ţări. Aceste alocări nu sunt rambursabile, ele putând fi folosite pentru achiziţia de
devize efective, efectuarea de plăţi, acordarea de credite etc., în relaţiile dintre băncile
centrale membre interesate. Însă, alocarea şi deţinerea de DST este purtătoare de
dobânzi.
Periodic, la 5 ani, au loc creşteri ale alocărilor DST, care măresc nivelul
deţinerilor de DST a fiecărei ţări, ceea ce conduce la creşterea lichidităţii
internaţionale.
În al treilea rând, pentru formarea de resurse, FMI apelează şi la
împrumuturi. Acestea se obţin pe bază de Acorduri generale de împrumut, semnate
cu 11 ţări industrializate, plus Arabia Saudită şi Acorduri de credit cu unele bănci
centrale din Europa, Japonia şi Arabia Saudită.
În practica Fondului, în plasarea resurselor acestuia, se disting mai multe tipuri

de împrumut, denumite şi facilităţi FMI, cu reguli distincte de acordare şi rambursare.
plăţi pe termen scurt. Sistemul specific FMI de acordare a creditelor este Sistemul
tragerilor. Tragerile se efectuează în tranşa rezervei şi în alte patru tranşe de credit.
1. Prima facilitate pe care Fondul o acordă unei ţări este tranşa rezervei
reprezentând o parte a rezervelor proprii ale ţării respective.
2. A doua categorie de facilităţi o constituie tragerile în contul tranşelor
ordinare de credit. Există patru asemenea tranşe, fiecare în proporţie de 25% din cota
85
de participare a ţării membre. Tranşele ordinare de credit, împreună cu tranşa rezervei
nu pot să depăşească 200% din cota parte a ţării respective. Creditele din această
categorie îmbracă, de regulă, forma unor facilităţi cunoscute sub numele de:
• aranjamentul de credit stand-by; aceasta reprezintă o decizie a Fondului, prin
care un membru este asigurat că va putea face trageri din Contul de resurse generale, în
cursul unei perioade date şi până la o sumă specificată.
• facilitatea extinsă a Fondului sprijină programele pe perioade de 3-4 ani, în
special pentru ţările în curs de dezvoltare. Are ca scop depăşirea dificultăţilor
balanţelor de plăţi, care au la bază probleme macroeconomice şi structurale ale
producţiei, comerţului sau preţurilor.
În ce constă asistenţa tehnică acordată de FMI ţărilor membre?

...........................................................................................................
Facilităţile speciale de credit:

• facilitatea de transformare sistemică, are un caracter temporar, şi constă în
acordarea de asistenţă financiară ţărilor în tranziţie, confruntate cu perturbări severe ale
01:20 aranjamentelor lor de comerţ exterior şi de plăţi;
• facilitatea de finanţare compensatorie şi neprevăzută a fost constituită în
august 1988. Se acordă sprijin financiar ţărilor membre confruntate cu scăderi
temporare ale veniturilor din export, precum şi un sprijin suplimentar pentru depăşirile
de costuri la importul de cereale;
• facilitatea de finanţare a stocurilor tampon a fost creată în 1969, cu scopul
de a asigura finanţarea contribuţiilor membrilor la formarea de stocuri internaţionale
tampon (de exemplu, zahăr, cacao, cauciuc, etc.).
Facilităţi pentru ţările cu venituri mici (cu caracter concesiv)

• facilitatea de ajustare structurală a fost creată în martie 1986, în scopul
acordării de fonduri, în condiţii de favoare, ţărilor în curs de dezvoltare cu venituri
mici, pentru programele de reformă economică;
• facilitatea de ajustare structurală extinsă a fost creată în decembrie 1987;
Facilităţile temporare care se bazează pe resursele procurate de fond pe cale de

împrumut:
• mecanismele petroliere, instituite în iunie 1974 şi aprilie 1975 cu scopul
de a sprijini ţările membre care aveau deficit de balanţă provocat de
creşterile mai mari ale preţului petrolului;
• mecanismul de finanţare suplimentară a fost creat în februarie 1979, în
scopul sprijinirii ţărilor care se confruntă cu dificultăţi de plată, în raport
cu dimensiunile economiei lor naţionale şi cu mărimea cotelor lor de
participare la Fond;
• politica de acces lărgit constituie o prelungire a mecanismului de
finanţare suplimentară, datând din mai 1981 şi până în noiembrie 1992;
• mecanismele speciale au fost utilizate de Fond pentru a acorda asistenţă
86
financiară şi ţărilor membre al căror grad de dezvoltare economică era
mai scăzut.
• Contul de bonificare a finanţării suplimentare a fost creat în 1980, în scopul

acoperirii parţiale sau totale a dobânzilor datorate Fondului, în urma acordării unor
finanţări suplimentare ţărilor cel mai slab dezvoltate.
Avantajele ţărilor care contractează împrumuturi de la FMI:
• obţinerea de împrumuturi în condiţii de dobândă avantajoase;
• acordarea unui împrumut de către Fond este considerată de piaţa
financiară internaţională ca o confirmare a bonităţii ţării respective,
dându-i astfel posibilitatea să atragă noi împrumuturi de pe piaţă.
Cooperarea României cu F.M.I.
România a devenit membră cu drepturi depline a acestui organism internaţional

prin semnarea Acordului de la Bretton Woods şi prin vărsarea cotei de participare, la
15 decembrie 1972.
Aderarea României a lărgit sfera cooperării monetare şi financiare cu celelalte
state membre ale F.M.I., România fiind al 125-lea stat membru al F.M.I.
Prin aderarea la fond, ţara noastră a dobândit următoarele drepturi:
• dreptul de a obţine credite în monedele altor ţări sau în D.S.T., din
resursele generale ale Fondului, în schimbul unei sume în monedă naţională, în
condiţii mult mai avantajoase decât cele ale pieţei. Pentru obţinerea acestor credite
ţara membră debitoare este obligată să respecte o serie de condiţii impuse de către
F.M.I. ţărilor membre.
România a făcut uz atât de credite curente în tranşe, cât şi de credite stand-by şi
de finanţarea compensatorie.
• dreptul de a obţine alocări de D.S.T. în cazul unor noi emisiuni de asemenea
instrumente. Deoarece F.M.I. a întrerupt emisiunile de D.S.T. începând din
1972, România nu a beneficiat până în 1978 de asemenea alocări. Conform
deciziei F.M.I. ţara noastră a primit alocări începând cu anul1979.
• dreptul de participare la luarea deciziilor în cadrul FMI proporţional cu
numărul de voturi corespunzător cotei de participare România deţine un
număr de voturi corespunzător cotei sale de participare, iar acest drept de vot se
exercita prin intermediul unui grup format din 12 ţări (Armenia, Bosnia şi
Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova,
Olanda şi Ucraina), grup condus de reprezentantul Olandei, care reprezintă şi
interesele ţării noastre în Consiliul Executiv al FMI. Cota de participare a
României la F.M.I în prezent este de 1 030,2 milioane DST. Referitor la
obţinerea dreptului de participare la luarea deciziilor în cadrul F.M.I., România
deţine un număr de voturi corespunzător cotei de participare, care în prezent
este de 10 552 voturi, reprezentând 0,48% din total.
• dreptul de a obţine credite în regim normal sau ca facilităţi. Începând cu
anul 1990, România a beneficiat de facilităţi sub forma tragerilor curente,
acordurilor stand-by, finanţărilor compensatorii şi a facilităţilor de transformare
sistematică;
87
• dreptul de aderare la BIRD şi la filialele sale. Obţinerea dreptului de aderare
a României la B.I.R.D., a fost condiţionat de aderarea la F.M.I.. România a fost
printre puţinele ţări socialiste care nu a renunţat la statutul de membru al
F.M.I.: deşi nu mai apela la împrumuturi de la F.M.I. şi B.M. a beneficiat,
totuşi, de credite bancare de tip comercial în condiţii de dobândă avantajoase.
În urma aderării la FMI, ţara noastră şi-a asumat şi o serie de obligaţii, şi
anume:
- subscrierea şi vărsarea cotei-părţi de capital;
- convenirea cu FMI a unui curs reprezentativ al leului faţă de dolarul american;
- să nu aplice restricţii asupra efectuării plăţilor curente în relaţiile economice
internaţionale;
- să se consulte cu FMI şi să colaboreze cu celelalte ţări membre;
- să furnizeze informaţii cu caracter economic şi financiar privitoare la
deţinerile oficiale de aur şi de mijloace de plată internaţionale, evoluţia importurilor şi
a exporturilor, balanţa de plăţi, investiţiile străine, cursul de schimb şi altele.
Prin participarea la activitatea Fondului, în afara lărgirii posibilităţilor de a
obţine un sprijin financiar de la F.M.I., cât şi pe pieţele monetare, s-au creat condiţii de
a susţine, alături de celelalte state, introducerea unor măsuri ce contribuie la realizarea
01:45 noii ordini monetare şi financiare.
6.5 Rezumat

Funcţiile FMI
● Supravegherea politicilor financiar-valutare internaţionale.
● Asistenţa tehnică a FMI.
● Asistenţa financiară a FMI
Finanţarea acordată de FMI

plăţi pe termen scurt. Sistemul specific FMI de acordare a creditelor este Sistemul
tragerilor. Tragerile se efectuează în tranşa rezervei şi în alte patru tranşe de credit.

1. Principala funcţie a FMI o constituie:

a) creditarea ţărilor celor mai sărace în curs de dezvoltare, în condiţii
avantajoase, respectiv 15 ani de rambursare, 10 ani graţie şi fără a percepe
dobânzi;
88
b) acordă credite celor mai slab dezvoltate ţări, pentru promovarea sectorului
privat în economie, în special dezvoltarea infrastructurii energetice, căi
ferate, telecomunicaţii etc;
c) creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi a ţărilor care se obligă să
aplice o politică de redresare economică şi valutară, pe termen scurt, prin
mijloace de constrângere a cererii interne;
d) acordarea unor credite pentru reconstrucţie şi dezvoltare, în primul rând
ţărilor distruse de război şi ţărilor slab dezvoltate;
6. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Agenţia

Internaţională pentru Dezvoltare fac parte din:
a) Uniunea Europeană;
b) Grupul celor opt;
c) Grupul Băncii Mondiale;
d) Fondul Monetar Internaţional.
3. Cota de participare a fiecărei ţări la F.M.I. este stabilită în funcţie de:

a) nivelul venitului naţional;
b) valoarea rezervelor de aur;
c) valoarea exporturilor;
d) nivelul masei monetare.
Nu este valabil unul din factorii enumeraţi.
4. Aranjamentul de credit stand-by reprezintă:

a) o categorie de facilităţi în contul tranşelor ordinare de credit acordate de F.M.I.
ţărilor sărace şi puternic îndatorate;
b) facilităţile sub forma tragerilor eşalonate trimestrial cu eliberări condiţionate
de îndeplinirea unor criterii de performanţă;
c) credite acordate pentru depăşirea dificultăţilor balanţelor de plăţi;
d) o formă a facilităţilor temporare, acordate de F.M.I. pe baza fondurilor
împrumutate acelor ţări care înregistrează deficite provocate de creşterea
preţului petrolului.
5. Prin aderarea la FMI România a dobândit următoarele drepturi:

a) obţinerea de credite exprimate în D.S.T. sau în moneda altor ţări, în condiţii
mai avantajoase decât cele ale pieţei internaţionale;
b) obţinerea de DST, în cazul alocărilor efectuate de FMI;
c) dreptul de aderare la BIRD;
d) dreptul de a beneficia de credite nerambursabile în limita cotei de participare
la FMI.
Unul dintre enunţuri nu este adevărat.
Răspunsuri: 1-c; 2-c; 3-d; 4-b; 5-d.
89
Bibliografie
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. –„Monedã, credit, bãnci’’, Editura

Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1996.
2. Bran P., –„ Mecanismul monetar actual”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1888.
3. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „,Editura
comunitare în domeniul financiar – bancar”, Ediţia II, Editura
Dareco, 2007.
5. V. E. Drăgoi, M. Rădoi, - „Monedă”, Editie revazuta si adaugita,
Valahia University Press, Targoviste, 2013
90
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 – SISTEMUL MONETAR EUROPEAN (SME)
Cuprins
7.1 Introducere
7.3 Etapele premergătoare ale SME
7.4 Crearea Sistemului Monetar European. Principii şi funcţionare
7.5 Rezumat
7.1 Introducere
Sistemul Monetar Euroapean a fost pus în aplicare în 1979, rolul să fiind
asigurarea stabilităţii monetare în zona europeană, bazându-se pe moneda ECU
(European Currency Unit), precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa valutară.
În această unitate de învăţare vor fi prezentate etapele creării SME şi principiile de
funcţionare ale SME, dar şi crearea UME şi rolul monedei euro în cadrul spaţiului
monetar comun european.

 să înţelegeţi mecanismul de funcţionare a Sistemului Monetar European;
 să stabiliţi cursul între două monede a căror definire este în euro;
 să identificaţi principalele efecte ale introducerii monedei euro;
 să analizaţi îndeplinirea criteriilor de convergenţă pentru ţările care
doresc să adopte moneda euro.
Durata medie de parcurgere a celei de-a şaptea unităţi de învăţare este de 2 ore.
7.3 Etapele premergătoare ale SME

Procesul de integrare europeană a început încă din anii ’50 ai secolului trecut,
când s-au semnat 3 tratate importante pentru crearea comunităţii economice:
1951 – Paris – Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi
Oţelului (încheiat între şase ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg).
1957 – Roma – Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei
00:00
Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene
(CEE).
91
Astfel, prin Tratatul de la Roma s-a pus în funcţiune un mecanism de cooperare
economică.
Obiectivele CEE au vizat:
 Realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune
tarifare faţă de terţi;
 Realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi
a serviciilor;
 Realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.
7.3.1 Etapele integrării în Sistemului Monetar European
Etapele integrării monetare în cadrul SME au fost:

00:10  „Şarpele monetar” (1972)
 Înfiinţarea SME (1979)
 Înfiinţarea monedei unice EURO (începând din 1993)
Şarpele monetar
Deoarece în ţările europene, comerţul exterior al acestora se desfăşura numai în

dolari, monedele naţionale nefiind convertibile, apar dificultăţi de realizare a
schimburilor economice care sunt reduse uneori la barter(schimb marfă contra marfă).
Pentru atenuarea şi înlăturarea acestor dificultăţi de desfăşurare a schimburilor
economice a luat naştere în urma încheierii unui Acord semnat la 1 iulie 1950
Uniunea Europeană de Plăţi (U.E.P) care ţinea evidenţa schimburilor comerciale
între ţările membre, transferul sumelor datorate în urma compensărilor realizându–se la
sfârşitul fiecărei luni.
Prin acest mecanism de compensare s-a asigurat dezvoltarea spectaculoasă a
comerţului exterior intra-european, pe baze multilaterale, însă fără să elimine definitiv
barterul, motiv pentru care mai târziu după cinci ani, la 5 august 1955 ia naştere
Acordul Monetar European (A.E.M.) semnat de mai multe state europene prin care
acestea angajează băncile lor centrale să menţină pe piaţă cursul monedelor lor
naţionale faţă de dolar într-o marjă de fluctuaţie faţă de paritatea declarată de la +/- 1%
la +/- 0,75%.
Acest acord nu a putut fi aplicat decât după ce monedele naţionale ale ţărilor
participante au devenit pe deplin convertibile, după 27 decembrie 1958.
În decembrie 1969 în cadrul Consiliului European de la Haga, se ajunge la un
acord prin care să se treacă la o uniune economică şi monetară până în anul 1980
pentru a creşte gradul de integrare şi cooperare pe plan politic.
În esenţă, se propunea o metodă de creare treptată a unei monede unice
europene printr-un sistem de relaţii tot mai apropiate între monedele naţionale, care să
înlocuiască Sistemul Monetar Internaţional cu un Sistem Monetar European.
În 1971, prin Acordul de la Washington (cunoscut sub numele de Acordul

Smithsonian, după locul semnării, Smithsonian Institute), într-un moment de criză al
sistemului monetar internaţional, se hotărăşte lărgirea marjelor de fluctuaţie ale
monedelor de la ± 1% (oscilaţia faţă de paritatea oficială, decizie luată la Bretton
Woods), la ± 2,25%, fapt ce a asigurat o stabilitate monetară limitată a ratelor de
92
schimb.
Dacă o monedă se află la limita superioară („plafon”), în timp ce alta se află la
limita inferioară („planşeu”), înseamnă că cele două monede au o abatere de 4,5% faţă
de definiţia oficială. Monedele ţărilor europene semnatare ale acordului erau obligate
să respecte aceste marje de fluctuaţie faţă de dolar, astfel că, dacă o monedă europeană
care se află la nivelul plafon trece la nivelul planşeu, în timp ce o altă monedă
europeană urmează o traiectorie inversă, rezultă că ecartul ajunge la 9% (dublul marjei
de 4,5% autorizate pentru fiecare monedă europeană în raport cu dolarul american).
În 1972 (21 martie 1973), Consiliul de miniştri al CEE a decis reducerea

marjelor de fluctuaţie ale monedelor europene la jumătate faţă de ceea ce se hotărâse în
1971 (± 1,125%). Această decizie a fost urmată de un acord între băncile centrale
europene, care la 10 aprilie 1972 au înfiinţat „Şarpele monetar”. Denumirea este dată
de imaginea evoluţiei cursului monedelor europene. Această evoluţie apare ca o linie
ondulată, care se încadrează într-un tunel ce reprezintă marjele de fluctuaţie autorizate
de sistemul monetar internaţional.
Tunelul a dispărut în 1973, când marjele de fluctuaţie în raport cu dolarul au
încetat să existe, odată cu trecerea la fluctuaţia liberă a monedelor. Practic, sistemul de
fluctuare a cursului monedelor a avut două forme:
• Şarpele în tunel (24 aprilie 1972 – 11 martie 1973)
• Şarpele fără tunel (12 martie 1973 – 12 martie 1979)
Şarpele în tunel – se caracterizează prin fluctuarea monedelor europene faţă de

dolarul american (± 2,25%) şi fluctuare între ele (± 4,5%). Rezultă astfel două tipuri de
marje faţă de dolarul american – marjă inferioară şi marjă superioară, care formează
un tunel, iar în interiorul acestuia există o bandă de fluctuare a cursurilor de schimb ale
monedelor europene.
Atunci când cursul de piaţă al unei monede se apropie de limitele stabilite este
necesară intervenţia băncii centrale, prin vânzarea sau cumpărarea de devize cerute sau
oferite excedentar.
Şarpele în tunel a fost afectat de practica speculativă a deţinătorilor de dolari,
care au încercat să se debaraseze de moneda americană pentru a cumpăra aur de pe
piaţa liberă de la Londra. În aceste condiţii, ţările europene au eliminat obligaţia
menţinerii unei limite de fluctuaţie faţă de dolarul american, dar au menţinut acelaşi
nivel de fluctuaţie între monedele europene (± 4,5%), mecanismul fiind „Şarpele fără
tunel”.
În decursul perioadei în care a funcţionat, mecanismul „Şarpelui monetar” a
avut perioade foarte dificile şi, ca urmare, în 1979, ţările europene au încercat o altă
modalitate de asigurare a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem – Sistemul
Monetar European.
7. 4 Crearea Sistemului Monetar European. Principii şi funcţionare.
00:30 Dificultăţile „Şarpelui monetar” au determinat autorităţile monetare europene
93
să caute o zonă de stabilitate monetară. Astfel, în decembrie 1978, Consiliul European
a adoptat un nou sistem, a cărui punere în aplicare a fost decisă în martie 1979. La
sistem au aderat: Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, olanda, Luxemburg şi
apoi Anglia. Procesul integrării monetare a fost relansat prin punerea în funcţiune, la
13 martie 1979, a Sistemului Monetar European propriu-zis şi a unei monede
compozite europene, exprimate doar în cont (European Currency Unit, ECU).
Funcţionarea Sistemului Monetar European s-a bazat pe moneda ECU şi pe
definirea cursurilor pivot ale monedelor faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de
intervenţii pe piaţa monetară.
ECU (European Currency Unit) – era constituită pornind de la un coş de
monede ale ţărilor participante la sistem, ponderea fiecăreia în ECU depinzând de
nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor comerciale.
Obiectivul declarat al sistemului era crearea unei zone de stabilitate monetară în
Europa Occidentală, care să protejeze economiile acestor ţări de instabilitatea financiar
– monetară internaţională şi, în mod deosebit, de fluctuaţiile puternice ale dolarului
american în acea perioadă, precum şi relansarea procesului de integrare europeană.
Sistemul Monetar European (S.M.E.) reprezintă un ansamblu de reglementări,
mecanisme şi instituţii adoptat la nivelul Comunităţii Europene în vederea realizării
unei politici monetare comune şi a unor cursuri de schimb relativ stabile între
monedele ţărilor membre.
7. 4.1 Mecanismul de schimb în cadrul SME
Principalul obiectiv al Sistemului Monetar European era reducerea

instabilităţii monetare care reprezenta un prejudiciu adus schimburilor, investiţiilor şi
creşterii economice. Controlul şi reducerea inflaţiei au fost privite ca prioritate
economică.
La baza acestui sistem se aflau trei elemente:
I. Moneda ECU, unitatea monetară europeană definită prin legislaţia
comunitară, o monedă scripturală, un coş de monede europene, fiecare având o
anumită pondere, în funcţie de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de ponderea fiecărei ţări în
comerţul intercomunitar.
II. Mecanismul ratelor de schimb(MRS) sau mecanismul de cursuri fixe se
referă la faptul că fiecare monedă avea un curs central denumit „pivot „ ataşat
unităţii de cont europene-ECU. Marjele de fluctuaţie autorizate între monede pe de o
parte şi între acestea şi ECU erau de ±2,25%, iar dacă o monedă depăşea aceste marje,
autorităţile monetare erau obligate să intervină.
Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea
limitele marjei de fluctuare, antrena intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita
ecartul excesiv: banca proprie şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau se deprecia
în raport cu moneda naţională.
III. Mecanismul de creditare pentru susţinerea intervenţiilor băncilor centrale
pe piaţa valutară aparţinea Fondului European de Cooperare Europeana (FECOM) la
care toate ţările membre care aveau moneda în componenţa ECU participau cu 20%
din rezervele lor în aur şi devize.
Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în momentul în care o
monedă atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia oficială. Acest
94
nivel de intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă, sau semnal
de alarmă.
Exemplu:
Exemplu de funcţionare a mecanismului de schimb în cadrul SME
Între monedele A şi B exista o marjă de fluctuaţie definită oficial. Dacă
moneda A atingea marja de fluctuaţie, era antrenată intervenţia a două bănci centrale
pentru a se evita ecartul excesiv: banca proprie (a monedei A) şi banca ţării a cărei
monedă se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda naţională (banca monedei B)
Între băncile centrale existau facilităţi de credit. Fiecare bancă putea împrumuta sume
nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de rambursare de 75 de zile. Băncile
centrale puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiunile dintre ele sumele în
ECU pe care le primeau de la FECOM (Fondul European de Cooperare Monetară), în
schimbul depozitelor constituite la acest fond.
SME era superior „Şarpelui monetar”, întrucât exista posibilitatea de realiniere

a cursului şi prin intervenţia fondului FECOM în susţinerea cursurilor. Mai mult, prin
SME era reconstituit raportul dintre ECU şi dolarul american de fiecare dată când se
impuneau asemenea redefiniri.
SME a intrat în criză la sfârşitul lui 1992, când toate pieţele valutare europene
au reacţionat la semnarea Tratatului de la Maastrich ca urmare a faptului că
multe valute nu se mai încadrau în culoarul de ±2,25% (stabilite în 1979).
În ciuda intervenţiilor masive pe pieţele valutare, înfrângerea a fost
acceptată şi marjele de fluctuaţie au fost lărgite la ±15% începând cu 2 august
1993, ceea ce a însemnat, de fapt, începutul procesului de dezintegrare a SME şi
trecerea la un regim de fluctuaţie liberă a monedelor, ceea ce permis ţărilor să treacă la
devalorizări competitive şi la recunoaşterea protecţionismului comercial. În acest mod
nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb între monedele europene.
7.4.2 Moneda ECU – cursul pivot şi marjele de fluctuaţie. Funcţiile monedei ECU
ECU reprezenta media puterilor de cumpărare ale monedelor utilizate. Astfel,

fiecare ţară membră putea stabili, în raport cu puterea de cumpărare a monedei sale, un
curs faţă de ECU, denumit curs central. Prin compararea a două cursuri centrale
rezultau cursuri pivot bilaterale, acestea fiind în acelaşi timp cursuri oficiale în
sistem.
Cursurile efective, de piaţă, puteau fluctua faţă de cursul pivot, ajustat cu ±
2,25%. Valoarea exactă a ECU era determinată zilnic.
Ponderea monedelor în ECU era recalculată la 5 ani.
ECU a fost utilizată ca unitate de cont pentru:
- Stabilirea bugetului;
- Exprimarea tarifelor vamale;
- Stabilitatea prelevărilor şi altor vărsăminte intracomunitare.
ECU a fost elementul central al mecanismului ratelor de schimb care a

înlocuit dolarul din mecanismul şarpelui monetar. Pentru toate monedele
95
participante la mecanismul ratelor de schimb ale SME se definesc cursurile pivot,
centrale faţă de ECU, care permit obţinerea cursurilor pivot bilaterale, prin metoda
cursurilor încrucişate, în raport cu care sunt stabilite marjele de fluctuaţie de +/-2,25%,
reprezentând valorile limită, superioare şi inferioare în care putea varia cursul de piaţă.
Odată ce aceste valori - limită sunt atinse de cursul de piaţă, intervenţia băncilor
centrale devine obligatorie, pentru a păstra cursul între cursurile - limită de
intervenţie; interveneau atât banca proprie şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau
se deprecia în raport cu moneda naţională.
Banca centrală a monedei forte trebuia să-şi vândă moneda în schimbul celei ce
aparţinea ţării cu monedă slabă. În acelaşi timp, banca centrală a monedei slabe trebuia
să-şi cumpere propria sa monedă în schimbul rezervelor sale. Dacă o ţară nu-şi mai
putea menţine paritatea în limitele stabilite, putea produce o realiniere între parităţi,
adică devalorizarea monedelor slabe şi reevaluarea monedelor puternice.
Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit dintre

băncile centrale. Fiecare bancă putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci
cu un termen de rambursare de 75 de zile. Se puteau utiliza pentru operaţiunile dintre
ele sumele primite de la Fondul European de Cooperare Monetară în schimbul
depozitelor constituite la acest Fond.
O altă intervenţie numită prag de divergenţă semnalează apropierea de

limitele de intervenţie, în fapt măsura în care cursul unei monede se apropie de aceste
limite, fiind fixat la 75% din ecartul maxim de divergenţă, punctul din care, o dată
atins, încep intervenţiile băncii centrale pentru a corecta evoluţia cursului monedei
sale.
Funcţiile monedei ECU
În cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii:

1. Monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME.
2. Bază de calcul al parităţilor celorlalte monede.
3. Bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit.
4. Instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare între autorităţile
monetare.
7.5. Rezumat
01:30
Sistemul Monetar European reprezintă pilonul de bază al integrării monetare.
Etapele integrării monetare în cadrul SME au fost:
1. Şarpele monetar (1972)
2. Înfiinţarea SME (1979)
3. Înfiinţarea monedei unice euro (începând cu 1993)
96
În perioada de funcţionare a mecanismului monetar „şarpele în tunel”
(1972 – 1973), cursurile monedelor europene fluctuau faţă de dolarul american
într-o marjă de ± 2,25%, iar marja de fluctuare între ele era de ± 4,50%. În
momentul devalorizării monedei americane, ţările europene au renunţat
să-şi mai raporteze monedele la dolar, menţinându-se doar nivelul de
fluctuaţie dintre ele, mecanismul fiind cunoscut sub numele de „Şarpele fără tunel”
(1973 – 1979).
În 1973 este pus la punct primul mecanism de intervenţie şi un suport financiar
pentru rezolvarea problemelor financiare ale ţărilor membre (Fondul
European de Cooperare Monetară – FECOM).
În 1979 a fost înfiinţat Sistemul Moetar European. Principalele caracteristici
ale acestuia au fost:
 Monedele europene fluctuau una în raport cu cealaltă într-o bandă de variaţie
2,25% (cu excepţia Italiei şi Marii Britanii pentru care a fost stabilită o deroga
±6%).
 Posibilităţi de ajustare şi realiniere a cursurilor în cadrul sistemului.
 Facilităţi de finanţare pentru membrii.
 Crearea unităţii de cont ECU.
European Currency Unit (ECU) este un coş valutar ponderat constituit din monedele
ţărilor membre. Fiecare ţară din Sme avea o pondere în componenţa ECU, care
reflecta importanţa economiei acelei ţări, ponderea în schimburile internaţionale
şi angajamentele ţării în cadrul sistemului de facilităţi de finanţare
SME a fost un pas înainte faţă de etapa şarpelui monetar pentru că a inclus toate
monedele euopene într-un singur sistem de schimb. SME bazat pe ECU a
determinat o creştere a stabilităţii monetare şi valutare în UE şi a fost unul dintre
factorii care a accelerat creşterea economică. Însă rolul economic al SME a fost
limitat din cauza politicilor fiscale foarte diferite ale ţărilor membre.
Piaţa Unică era imposibil de realizat fără o Monedă Unică, aceasta diminuând din
riscuri, costuri de tranzacţionare şi asigurând astfel creşterea economică la nivelul
întregii grupări economice. cele 12 ţări membre ale UE au decis în 1988 adoptarea
monedei unice EURO.
01:45
7.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Mecanismul „şarpelui monetar” a impus următoarele limite de fluctuare a

monedelor:
a) ± 1% faţă de valoarea oficială a monedei;
b) ± 2,25% faţă de ECU şi între monede;
c) ± 2,25% faţă de USD şi între monede;
d) ± 2,25% faţă de USD şi ± 4,5% între monede.
2. În cadrul SME, moneda ECU a îndeplinit următoarele funcţii: 1 – monedă

efectivă, în cadrul mecanismului de schimb al SME; 2 – mijloc de plată şi de
97
schimb; 3 – bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit; 4 – bază de
calcul al parităţii celorlalte monede; 5 – instrument de reglare a soldurilor creditoare,
între autorităţile monetare.
Alegeţi varianta corectă:
a) 1 + 2 + 4 + 5;
b) 1 + 2 + 3 + 5;
c) 2 + 3 + 4 + 5;
d) 1 + 2 + 3 + 4.
Răspunsuri:
1-d; 2-a;
Bibliografie
1. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „,Editura Didacticã şi Pedago
Bucureşti, 2005.
2. Olteanu A., Rădoi (Olteanu) M.A. - „Politici şi strategii naţionale şi comunitare în dome
financiar – bancar”, Ediţia II, Editura Dareco, 2007.
3. V. Turliuc, V. Cocriş, A. Boariu, O. Stoica, V. Doruescu, D. Chirleşau – “Monedă şi cre
Ed. Univ. “Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2007.
4. V. E. Drăgoi, M. Rădoi, - „Monedă”, Editie revazuta si adaugita, Valahia University P
Targoviste, 2013
98
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8 – INTEGRAREA MONETARA EUROPEANA
Cuprins
8.1 Introducere
8.3 Integrarea monetară europeană
8.4 Moneda EURO şi efectele ei
8.5 Rezumat
8.1 Introducere
Sistemul Monetar Euroapean a fost pus în aplicare în 1979, rolul să fiind
asigurarea stabilităţii monetare în zona europeană, bazându-se pe moneda ECU
(European Currency Unit), precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa valutară.
În această unitate de învăţare vor fi prezentate crearea UME şi rolul monedei euro în
cadrul spaţiului monetar comun european.

 să identificaţi principalele efecte ale introducerii monedei euro;
 să analizaţi îndeplinirea criteriilor de convergenţă pentru ţările care
doresc să adopte moneda euro.
Durata medie de parcurgere a celei de-a şaptea unităţi de învăţare este de 2 ore.
8.3 Integrarea monetară europeană
În 1865 a fost creată Uniunea Monetară Latină (1865 – 1914), care cuprindea:
00:00 Franţa, Belgia, Elveţia, Italia. Fiecare ţară a fost de acord cu baterea unei monede
unice standard, care să fie acceptată ca monedă legală în fiecare dintre statele
membre. Monedele erau raportate la aur, iar pentru convertibilitatea unei monede
într-alta era nevoie de raportarea ei la aur. Astfel s-a reuşit eliminarea fluctuaţiilor
cursurilor dintre cele mai importante valute, până la Primul Război Mondial, când
convertibilitatea a fost suspendată.
La 25 martie 1957, la Roma, a fost creată Comunitatea Economică
Europeană (EEC) – ceea ce a însemnat constituirea unei „pieţe comune”, prin
99
liberalizarea circulaţiei bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor.
În 1985 a fost proiectat şi adoptat de Consiliul Comunităţii Europene, Actul
Unic European (AUE). Acesta a intrat în vigoare la 1 iunie 1987. Rolul său era
liberalizarea mişcării capitalurilor şi a serviciilor, astfel încât, până la 1 ianuarie
1993, să fie realizată o piaţă unică reală, în special în domeniul financiar – bancar.
Până la momentul constituirii pieţei bancare unice, fiecare societate bancară a avut
dreptul să efectueze operaţiuni în ţările Comunităţii Europene, în condiţiile stabilite
prin legislaţia statuluirepsectv pentru oricare din cetăţenii săi. Prin aplicarea AUE,
băncilor le-a fost acordat dreptul de a efectua operaţiuni de intermediere bancară,
oriunde în cadrul Comunităţii Europene, fără a mai exista obligaţia ca acestea să aibă
unităţi proprii în ţara în cauză. Ca urmare, băncile din Comunitatea Europeană sunt
obligate să respecte doar reglementările în domeniu din ţara de origine şi au dreptul
de a-şi desfăşura activitatea în oricare dintre ţările Comunităţii Europene pe baza
autorizaţiei de funcţionare obţinute în ţara de origine.
Aplicarea prevederilor Actului Unic are la bază trei elemente:
 Libera circulaţie a capitalurilor
 Libera circulaţie a serviciilor financiar – bancare transfrontaliere
 Armonizarea reglementărilor privind activitatea financiar – bancară.
Libera circulaţie a capitalurilor

Liberalizarea completă a mişcărilor de capital în Comunitatea Europeană
a fost adoptată în iunie 1988, prin Directiva Liberalizării Capitalului şi a fost aplicată
din 1988, cu excepţia Spaniei şi Irlandei (1990) şi Portugaliei şi Greciei (1995).
Libera circulaţie a produselor şi serviciilor financiar – bancare

În decembrie 1989 a fost adoptată a doua Directivă de cordonare bancară,
prin care, începând cu 1 ianuarie 1993, se crea o piaţă bancară unică, în care băncile
să poată furniza servicii fără a avea sucursale în ţara în care îşi au rezidenţa clienţii
00:10 sau, prin intermediul unor sucursale înfiinţate de bancă în mod liber.
Prin Directiva de coordonare bancară, adoptată în 1988, autorităţile financiar

– bancare din statele membre ale Comunităţii Europene acceptă recunoaşterea
reciprocă s legislaţiei bancare valabilă în fiecare stat. Activităţile bancare acceptate
prin recunoaştere mutuală prevăd toate operaţiunile caracteristice băncilor
comerciale universale: constituire de depozite, acordare de credite, viramente
bancare, emitere şi administrare de mijloace de plată, leasing, garanţii, brokeraj,
management de portofoliu etc.Astfel, prin adoptarea acestei directive, statele din
Uniunea Europeană au susţinut conceptul de bancă universală.
Mai mult, prin A Doua Directivă au fost înlăturate dificultăţile ce decurgeau
din Prima Directivă de coordonare bancară, respectiv au fost înlăturate
neconcordanţele existente între legislaţiile bancare din ţările membre ale UE.
În 1988 a fost prezentat Raportul Delors, în care erau cuprinse mai multe
soluţii pentru realizarea unei uniuni economice şi monetare la nivel european, şi
anume:
1. – menţinerea în sistem a unor monede naţionale între care să se stabilească
100
raporturi de schimb definitiv fixe;
2. – utilizarea unei monede comune pentru toate ţările membre, alături de
monedele naţionale;
3. – monedă unică.
Înfăptuirea monedei unice trebuia să se realizeze în trei etape:

I – Prima etapă presupunea sporirea performanţelor economice şi monetare în
cadrul instituţional existent. Din punct de vedere monetar, obiectivul este realizarea
unificării pieţelor financiare şi coordonarea accentuată a politicilor monetare.
II – A doua etapă presupune realizarea coordonării politicilor monetare şi
înfiinţarea unor instituţii europene, între care SEBC (Sistemul European al Băncilor
Centrale).
III – A treia etapă presupune trecerea la parităţi fixe, transferul competenţelor
băncilor centrale către SEBC şi înfiinţarea monedei unice.
În 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht. Prin acest tratat, care
a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 a fost introdus un nou concept – UNIUNEA
EUROPEANA (UE).
Uniunea Europeană reuneşte:
1. Comunitatea Europeană (aceasta luând decizii cu privire la: politica
agricolă, uniunea vamală, concurenţă, politică comercială, educaţie,
cultură).
2. Cooperarea în politica externă şi securitate (vizează adoptarea deciziilor
referitoare la drepturile omului, apărare, observatorii electorali).
3. Cooperarea în politica internă şi justiţie (vizează tratarea problemelor
legate de traficul de droguri, traficul de arme, infracţiuni împotriva
minorilor, crima organizată, corupţie).
Tratatul de la Maastricht cuprinde două părţi:

- o parte consacrată uniunii economice şi monetare
- o parte privind realizarea uniunii politice.
Principalele obiective economice pentru introducerea uniunii monetare:
1. – sporirea stabilităţii internaţionale – euro şi dolarul american intră în

competiţie şi cea mai stabilă dintre ele va fi preferată în tranzacţiile
internaţionale;
2. – scăderea fluctuaţiilor ratelor de schimb;
3. – reducerea costurilor de tranzacţionare – prin eliminarea costurilor de
conversie şi acoperirea riscului de schimb valutar;
4. – îmbunătăţirea competitivităţii;
5. – sporirea stabilităţii interne;
6. Scăderea anticipată a ratelor dobânzii şi inflaţiei.
Pentru îndeplinirea acestor obiective s-a prevăzut realizarea Uniunii

Economice şi Monetare în trei etape:
101
Stadiul I: 1990 – 31 decembrie 1993 – caracteristic acestei etape a fost
reducerea decalajelor între ţări, urmărindu-se evoluţia indicatorilor creştere
economică, rata inflaţiei, deficitul bugetar, deficitul balanţei de plaţi externe etc.
Obiectivele acestei etape au fost:
- încheierea procesului de realizare a pieţei comune nemonetare,
în care, pe lângă circulaţia liberă a produselor şi serviciilor se urmăreşte
şi mişcarea totală a capitalului şi serviciilor financiare.
- întărirea coordonării între politicile economice, cum ar fi bazele
unei politici de convergenţă în materie de stabilitate a preţurilor şi gestiune
sănătoasă a finanţelor publice.
Măsurile care s-au impus în această primă etapă au constat în:
- eliminarea barierelor din calea comerţului cu servicii bancare;
- creşterea resurselor pentru dezvoltare regională şi structurală şi
îmbunătăţirea infrastructurii;
- respectarea standardelor de siguranţă şi mediu;
- creşterea cooperării monetare şi consolidarea sistemului de schimb
monetar.
Stadiul II: 1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998 – este etapa caracterizată

prin înfiinţarea unor instituţii premergătoare Băncii Centrale Europene, cum ar fi
00:30 Institutul Monetar European (IME), care avea drept scop întărirea cooperării între
băncile centrale şi asigurarea coordonării politicilor monetare. În cadrul IME a fost
înfiinţat un Comitet Monetar, care a supravegheat situaţia monetară şi financiară a
ţărilor membre.
Stadiul III: 1 ianuarie 1999 – 1 ianuarie 2002 – IME a fost desfiinţat în

această perioadă şi transformat în Banca Centrală Europeană şi tot în această
perioadă s-a înfiinţat SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale).
În timpul celei de-a treia perioade a avut loc introducerea graduală a monedei
unice şi, de ademenea, Consiliul European a convenit instituirea Mecanismului
Cursului de Schimb (MCS II), începând cu 1 ianuarie 1999. MCS II înlocuieşte
SME, întrucât acest mecanism presupune definirea pentru moneda fiecărui stat
membru participant din afara zonei euro, a unui curs central faţă de moneda euro.
Intervalul standard de fluctuaţie faţă de cursurile centrale este de ±15%. Intervenţia
la limitele intervalului este, în principiu, automată ţi nelimitată, cu finanţări
disponibile pe termen foarte scurt (3 luni), dar în condiţiile în care aceste intervenţii
nu ar afecta obiectivul de stabilitate a preţurilor.
Admiterea statelor la cea de-a treia etapă a fost condiționată de îndeplinirea
unor criterii de convergență reală (PIB / locuitor, valoarea unui coş de produse şi
servicii), precum şi a unor criterii de convergenţă nominală.
Care au fost etapele stabilite prin Raportul Delors în anul 1988, pentru
înfăptuirea Uniunii Monetare Europene?
102
Criteriile de convergenţă nominală, conform Tratatului de la Maastricht
1. Rata inflaţiei – maxim 1,5 pp. peste media ratelor inflaţiei din 3 ţări membre
ale UE, cu cele mai stabile preţuri;
2. Deficitul bugetar – maxim 3% din PIB;
3. Datoria publică – maxim 60% din PIB;
4. Rata dobânzii pe termen lung – maxim 2 pp. peste media ratelor de dobândă
pe termen lung a primelor 3 state din UE cu preţuri stabile;
5. Rata de schimb a monedei naţionale – trebuie menţinută în interiorul
marjelor normale ale sistemului de schimb european şi absenţa deprecierii
monetare în minim 2 ani precedenţi admiterii în zona Euro (MCSII / ERM II
– curs central fix faţă de euro de ± 15%)
Criteriile de convergenţă reală
 Mobilitatea factorilor de producţie

 Nivelul PIB / locuitor
 Integrarea fiscală (armonizarea interguvernamentală a impozitelor directe şi
indirecte)
 Structura economiei (ponderea exporturilor şi importurilor în PIB, la care se
adaugă ponderea comerţului cu ţările din UE în totalul comerţului exterior)
 Flexibilitatea pieţei muncii
Diversificarea structurilor de producţie (economiile diversificate pot să
preîntâmpine şocurile care ar putea afecta un anumit sector economic)
Banca Centrală Europeană (BCE) – înfiinţată la 1 ianuarie 1999 – are rolul de

a sprijini politicile economice ale Comunităţii Europene, prin următoarele acţiuni 22:
 implementarea politicii monetare a Comunităţii;
 deţine şi administrează rezervele valutare oficiale ale statelor membre;
 promovează un sistem de plăţi eficient;
 supraveghează (cu scop prudenţial) instituţiile de credit din ţările
membre;
 autorizează emiterea de bancnote în cadrul UE, astfel încât, numai
bancnotele emise de BCE şi băncile centrale naţionale să aibă caracter
oficial.
Care sunt criteriile de convergenţă nominală pe care trebui să le

îndeplinească ţările care doresc să adopte moneda euro?
Banca Centrală Europeană (BCE) înfiinţată cu începere de la 1 ianuarie 1999

are rolul de a sprijini politicile economice ale Comunităţii Europene, prin acţiuni în
următoarele direcţii:
22
Nicolae Dardac,Teodora Vâşcu – Monedă şi Credit – Modul 1, Ed. ASE, Bucureşti, 2004
103
• implementează politica monetară a Comunităţii;
• deţine şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre;
• promovează un sistem de plăţi eficient;
• contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările
01:00 membre;
• autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel încât
numai bancnotele emise de BCE şi băncile centrale naţionale să aibă caracter oficial.
În cadrul politicii monetare comunitare, BCE nu are poziţia de autoritate care
emite regulamente privind funcţionarea băncilor şi a altor instituţii financiare.
BCE nu acţionează ca împrumutător de ultim rang pentru băncile din Uniunea
Europeană, acesta fiind un rol care revine băncilor centrale ale ţărilor membre.
De asemenea, BCE nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale monedei
EURO, poziţia acesteia fiind mai mult consultativă în domeniul respectiv.
Pentru sprijinirea EURO şi menţinerea cursurilor monedelor în limitele stabilite
de Consiliul de Miniştri ai U.E., Banca Centrală Europeană utilizează instrumentele
monetare şi valutare adecvate.
Misiunea de bază a B.C.E. o constituie stabilitatea preţurilor, pentru
îndeplinirea acestui obiectiv putând fi utilizate instrumente diferite de la o ţară la alta.
SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale) = BCE + băncile centrale naţionale

ale statelor membre ale UE
Eurosistemul = BCE + băncile centrale naţionale ale statelor din zona euro
Atribuţiile SEBC
1. Definirea şi aplicarea politicii monetare în Uniunea Europeană;
2. Conducerea operaţiunilor de schimb valutar;
3. Deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor membre;
4. Realizarea operaţiunilor din sistemele de plăţi.
Obiectivul principal al SEBC îl reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor.
Instrumentele de politică monetară pe care le poate folosi SEBC în atingerea

obiectivului de politică monetară sunt:
1. Facilităţile permanente – constituie instrumente utilizate de către SEBC în
relaţiile cu băncile centrale şi instituţiile de credit din fiecare ţară şi
constau în credite şi depozite pe 24 de ore;
2. Operaţiunile ordinare – constau în operaţiuni de refinanţare săptămânale.
În funcţie de solicitările băncilor naţionale, aceste finanţări se pot efectua
cu rată de dobândă fixă sau variabilă, pe o perioadă de maxim 2
săptămâni.
3. Operaţiunile de refinanţare – sunt operaţiuni efectuate lunar şi care
permit obţinerea de credite pe termen de 3 luni şi sunt acordate în special
băncilor mici.
4. În scopul asigurării unui nivel constant al lichidităţii bancare la nivelul
băncilor centrale naţionale, se realizează operaţiuni structurale –
104
reprezentate de achiziţia şi vânzarea de titluri, garantarea de credite,
cumpărarea şi vânzarea portofoliului de efecte publice prin operaţiunea de
pensiune .
În aplicarea politicii monetare, BCE şi SEBC urmăresc respectarea

următoarelor principii:
1. Descentralizarea – semnifică rolul fiecărei bănci centrale în realizarea
politicii monetare unice.
2. Accesul legal al solicitanţilor la moneda băncii centrale – presupune
eliminarea limitelor în operaţiunile de refinanţare bilaterală şi realizarea
operaţiunilor de open – market prin acţiunea unui număr mare de parteneri.
3. Continuitatea în aplicarea instrumentelor politicii monetare şi alegerea
celor mai eficiente pentru ţările membre, în vederea armonizării şi utilizării
generalizate.
4. Utilizarea unor rate ale dobânzii pe termen scurt unice şi unificarea pieţei
monetare prin conducerea unică a operaţiunilor.
Derularea operativă şi în siguranţă a plăţilor în ţările membre ale Uniunii
Europene, se realizează printr-un sistem de plăţi şi compensare integrat, pentru toate
operaţiile interbancare, denumit TARGET. Acest sistem asigură transferul expres,
automatizat, în timp real şi funcţionează sub supravegherea Băncii Centrale Europene.
Sistemul TARGET implică existenţa la nivelul fiecărei ţări a unor sisteme de
compensări brute în timp real.
8.4 Moneda EURO şi efectele ei
La Madrid, în decembrie 1995, a fost adoptată denumirea EURO pentru

moneda unică ce urma să înlocuiască moneda comună ECU.
Lansarea monedei EURO a parcurs următoarele etape:
Faza I – în 1998 au fost alese din cele 15 ţări membre ale Uniunii Europene la
momentul respectiv, acele ţări care au îndeplinit criteriile de convergenţă pentru anul
1997 (11 ţări: Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda şi Portugalia). Anglia şi Danemarca au refuzat aderarea la noua
monedă europeană, în timp ce Suedia nu respecta ultimul criteriu, al apartenenţei la
SME. Grecia nu îndeplinea criteriile de convergenţă, dar şi-a anunţat intenţia de a se
alătura la euro în 2001. În cursul acestei perioade, monedele, atât ale ţărilor
participante la EURO cât şi ale altor ţări membre ale U.E. au continuat să fluctueze
unele în raport de celelalte. La 1 iunie 1998 Institutul Monetar European a fost înlocuit
de BCE, la nivelul administraţiilor, băncilor şi instituţiilor financiare naţionale având
loc pregătiri pentru emisiunea şi circulaţia noii monede. Banca Centrală Europeană
urma să-şi înceapă activitatea prin emiterea de monede şi bilete de bancă în moneda
unică. Germania a fost prima ţară care a emis EURO pe piaţa germană.
Faza a II-a – de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii Băncii
105
Centrale Europene (BCE), s-au stabilit ratele de schimb între EURO şi monedele
naţionale ale ţărilor care au aderat la Zona Euro. Moneda euro a fost introdusă în
paralel cu monedele naţionale, însă iniţial ea a fost utilizată doar ca monedă
scripturală, iar plăţile în numerar se realizau în continuare în monedele naţionale. În
ceea ce priveşte băncile, acestea puteau utiliza pe extrasele de cont ale clienţilor dublă
indicaţie (EURO sau moneda naţională). În plus, puteau furniza clienţilor lor informaţii
asupra consecinţelor trecerii la moneda unică, şi de asemenea, puteau oferi anumite
produse în EURO, în funcţie de posibilităţile juridice şi tehnice existente.
Întreprinderile puteau lucra şi cu EURO şi cu moneda naţională. Se spera însă,

ca întreprinderile angajate în comerţul internaţional şi european să apeleze rapid la
moneda unică.
Administraţiile trebuiau să furnizeze operatorilor şi consumatorilor informaţii
necesare privind introducerea monedei unice, tranzacţiile lor cu publicul făcându-se
încă în moneda naţională. Consumatorii au continuat să utilizeze în special moneda
naţională. Totuşi, cererea publicului a fost influenţată de anumite bănci şi întreprinderi
care ofereau servicii în EURO. Instaurarea progresivă a dublului afişaj al preţurilor
bunurilor şi serviciilor a permis familiarizarea cu moneda unică în cursul acestei
perioade.
Tot în timpul acestei etape, principalele sisteme de plăţi (virament, cărţi de
credit, CEC etc.) urmau să fie adaptate pentru a putea funcţiona în EURO.
Faza a III-a – de la 1 ianuarie 2002 – au fost puse în circulaţie bancnotele şi

monedele euro, care au circulat în paralel cu monedele naţionale timp de 6 luni.
Faza a IV-a – de la 1 iulie 2002 – EURO devine singurul mijloc de plată.

1999 – Austria
Belgia
Germania
Italia
2001 – Grecia
Franţa
Spania
Portugalia
Olanda
Luxemburg
Irlanda
Finlanda
2002 – au fost introduse în circulaţie bancnotele şi monedele euro
2007 – Slovenia
2008 – Cipru
Malta
2009 – Slovacia
2011 - Estonia
2014 - Letonia
106
Efectele introducerii monedei EURO
01:30
 Prin moneda unică, politica monetară a fost transferată la nivel comunitar,
intrând în competenţa Băncii Centrale Europene.
 Preţurile reale ale bunurilor şi serviciilor de acelaşi fel din ţări diferite ale
Uniunii Europene pot fi comparate, existând posibilitatea achiziţionării bunului cel
mai convenabil („transparenţa preţurilor”).
 Extinderea şi fuzionarea pieţelor financiare, care astfel au devenit mai
lichide.
 Reducerea costurilor pentru schimburile valutare
 Reducerea riscului valutar
 Standardizarea contabilităţii
Iniţial, au existat şi alte implicaţii ale introducerii monedei euro:

- Dubla exprimare şi afişare a preţurilor în moneda naţională şi în euro.
- Implicaţii pentru departamentul financiar şi pentru trezorerie.
- Modificarea pieţelor financiare naţionale, întrucît piaţa Euro putea absorbi
pieţele naţionale.
- Impactul asupra sistemelor şi tehnologiei informatice.
Prezentaţi etapele introducerii în circulaţie a monedei euro.

...........................................................................................................
...........................................................................................................
8.5. Rezumat
Criteriile de convergenţă nominală, conform Tratatului de la Maastricht
1.Rata inflaţiei – maxim 1,5 pp. peste media ratelor inflaţiei din 3 ţări membre ale
UE, cu cele mai stabile preţuri;
2.Deficitul bugetar – maxim 3% din PIB;
3.Datoria publică – maxim 60% din PIB;
4.Rata dobânzii pe termen lung – maxim 2 pp. peste media ratelor de dobândă pe
termen lung a primelor 3 state din UE cu preţuri stabile;
5.Rata de schimb a monedei naţionale – trebuie menţinută în interiorul marjelor
normale ale sistemului de schimb european şi absenţa deprecierii monetare în
minim 2 ani precedenţi admiterii în zona Euro (MCSII / ERM II – curs central fix
faţă de euro de ± 15%)
Criteriile de convergenţă reală

 Mobilitatea factorilor de producţie
 Nivelul PIB / locuitor
 Integrarea fiscală (armonizarea interguvernamentală a impozitelor directe şi
107
indirecte)
 Structura economiei (ponderea exporturilor şi importurilor în PIB, la care se
adaugă ponderea comerţului cu ţările din UE în totalul comerţului exterior)
 Flexibilitatea pieţei muncii
Diversificarea structurilor de producţie (economiile diversificate pot să
preîntâmpine şocurile care ar putea afecta un anumit sector economic)
Piaţa Unică era imposibil de realizat fără o Monedă Unică, aceasta diminuând
din riscuri, costuri de tranzacţionare şi asigurând astfel creşterea economică la nivelul
întregii grupări economice. Cele 12 ţări membre ale UE au decis în 1988 adoptarea
monedei unice EURO.
Efectele introducerii monedei unice în Eurozonă pot fi grupate în:
• efecte asupra performanţei economice generale în interiorul Eurozonei de
natură macro şi microeconomice;
• efecte asupra pieţelor financiare;
01:45 • efecte economice asupra relaţiilor Eurozonei în afara şi în interiorul UE (cu
ţările din E-3).

1. Care dintre domeniile de mai jos NU se încadrează în problematica

criteriilor de convergenţă minimală, adoptate în cadrul Uniunii Europene:
a) gradul de control al inflaţiei;
b) nivelul şi stabilitatea ratei dobânzii;
c) structura şi mărimea rezervelor valutare;
d) stabilitatea cursului valutar.
2. Unul dintre criteriile de admitere a statelor la cea de-a treia etapă de

constituire a Uniunii Economice şi Monetare este rata inflaţiei. Acest criteriu trebuie
îndeplinit astfel:
a) rata inflaţiei să nu depăşească nivelul de 1,5%;
b) rata inflaţiei să nu depăşească nivelul de 2,25%;
c) rata inflaţiei nu trebuie să depăşească 3% din PIB-ul fiecărei ţări;
d) rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media ratei
inflaţiei a celor mai bune 3 ţări membre ale UE.
3. Conform Acordului de la Maastricht, admiterea statelor în cea de-a treia

etapă a Uniunii Europene şi Monetare a fost condiţionată de îndeplinirea unor criterii
de convergenţă.
Care dintre răspunsuri prevede limita maximă (ca procent din PIB) ce nu poate
fi depăşită în privinţa datoriei publice a unei ţări candidate?
a) 3%;
b) 1,5%;
108
c) 60%;
d) 2%.
4. Conform Acordului de la Maastricht, admiterea statelor în cea de-a treia

etapă a Uniunii Europene şi Monetare a fost condiţionată de îndeplinirea unor criterii
de convergenţă.
Răspunsurile cuprind aceste criterii şi limitele în funcţie de care se apreciază
respectarea acestora. Care dintre răspunsuri asociază corect un criteriu cu limita sa?
a) rata inflaţiei – 3%;
b) rata inflaţiei – 1,5%;
c) deficitul bugetar – 3% din PIB;
d) datoria publică – 2,25% din PIB.
Răspunsuri:
1-c; 2-d; 3-c; 4-c;
Bibliografie
1. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „,Editura
comunitare în domeniul financiar – bancar”, Ediţia II, Editura Dareco, 2007.
3. V. Turliuc, V. Cocriş, A. Boariu, O. Stoica, V. Doruescu, D. Chirleşau –
“Monedă şi credit”, Ed. Univ. “Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2007.
109
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 - CREDITUL ŞI DOBÂNDA. CARDUL
Cuprins
9.1 Introducere
9.3 Conceptul si rolul creditului
9.4 Funcţiile şi trasaturile creditului
9.5 Formele creditului
9.6 Dobânda. Factorii determinanti ai ratei dobânzii.
9.7 Formele dobânzii. Calculul dobânzii
9.8 Definitia şi caracteristicile cardurilor
9.9 Tipuri de carduri
9.10 Rezumat
9.1 Introducere
Această unitate de învăţare prezintă diferite forme ale creditului, clasificate în

funcţie de destinaţia lor, calitatea debitorilor şi creditorilor, perioada de acordare şi alte
criterii. Creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori
monetare viitoare, in schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, însoţita de plata
unei dobânzi. Modul de calcul al dobânzii, în funcţie de termenul pentru care este
acordat creditul şi de tipul creditului sunt elemente prezentate în această unitate de
învăţare. De asemenea, sunt prezentate caracteristicile si tipurile de carduri.

 să identificaţi formele creditului;
 să identificaţi elementele caracteristice ale contractului de creditare;
 să înţelegeţi mecanismul creditării;
 să explicaţi mecanismul de formare a ratei dobânzii pe piaţa monetară şi
pe piaţa creditului;
 să calculaţi dobânda la diferite tipuri de credite, atât ca dobândă simplă,
cât şi ca dobândă compusă;
 să realizaţi o prezentare a tipologiei cardurilor şi a modului de emitere şi
utilizare a acestora.
110
Durata medie de parcurgere a celei de-a opta unităţi de învăţare este de 4 ore.
9.3 Conceptul şi rolul creditului
00:00 Legea bancară defineşte creditul ca „orice angajament de plată a unei sume de
bani în schimbul dreptului de rambursare a sumei plătite, precum şi la plata unei
dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei
unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o
creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani” 23.
Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă operaţiunea de
repartiţie a unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi
se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în
scopul acoperirii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii
economice 24.
Pe scurt, CREDITUL este operaţiunea de preluare a resurselor monetare
disponibile în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, însoţită de plata unei
dobânzi.
Persoanele implicate în operaţiunea de creditare sunt:
 Împrumutătorul – numit creditor
 Împrumutatul – numit debitor
Rolul creditului este concretizat în rezultatele obţinute în economie, prin
manifestarea relaţiilor de credit sau în contribuţia creditului la realizarea anumitor
obiective de politică economică.
Acest rol poate fi privit prin contribuţia creditului la:
 realizarea procesului de egalizare a ratei profitului, creditul fiind un mijloc de

redistribuire a capitalurilor disponibile între ramuri;
 intensificarea procesului de concentrare a capitalului prin intermediul
creditelor pentru investiţii şi de centralizare a capitalului, în sensul că accesul la credit
este permis mai mult firmelor puternice, care au posibilităţi de rambursare a
obligaţiilor asumate;
 favorizarea speculaţiei cu hârtii de valoare, prin credit putându-se cumpăra
hârtii de valoare cu scopul de a fi vândute ulterior la o valoare mare;
 ridicarea nivelului de trai al populaţiei creditul oferind posibilitatea procurării
de bunuri de folosinţă îndelungată, dar care au o valoare ridicată.
Un rol deosebit de important al creditului constă în promovarea relaţiilor
economice internaţionale prin creditarea activităţilor de comerţ exterior, cel mai
frecvent cu avantaje deosebite pentru producător.
De asemenea, creditul exercită o influenţă benefică asupra consumului prin

cumpărarea de credit şi plata în rate a unor bunuri de folosinţă îndelungată. Pe acest
Legea nr.443 de republicare a legii nr.58 /1998privind activitatea bancară publicată în M.O nr 78/24 ianuarie 2007;
24
N. Dardac, Teodora Barbu, op. cit., p.157.
111
fond, rolul şi amploarea creditului au crescut mult odată cu dezvoltarea economică şi
socială devenind o activitate economică deosebit de importantă. Rolul creditului
bancar în economie este dat de funcţiile pe care acesta le îndeplineşte.
Creditul deţine un rol important în promovarea relaţiilor economiei

internaţionale, prin diferitele sale forme, mai ales în comerţul exterior, îndeosebi
pentru stimularea exporturilor şi pentru derularea normală a operaţiunilor de import-
export. Creditul, al cărui cost este dobânda, contribuie prin reglarea ratei dobânzii la
oprirea fenomenului de inflaţie. Prin natura lui creditul contribuie la creşterea vitezei
de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a
fondurilor. Un alt rol al creditului este acela de finanţare a deficitului bugetar al
statului, atunci când este cazul, sub forma creditului public.
9.4 Funcţiile şi trăsăturile creditului
Pe linia funcţiilor creditului, în literatura economică întâlnim o mare diversitate

00:35 de opinii:
a) o primă grupă de opinii abordează funcţiile creditului în acelaşi mod ca şi
funcţiile finanţelor, respectiv funcţiile de repartiţie şi control. Potrivit acestei idei,
relaţiile de credit fac parte din relaţiile financiare în sens larg;
b) o a doua grupă de opinii consideră trei funcţii caracteristice ale creditului
funcţia de repartiţie, de control şi de emisiune;
c) a treia grupă analizează funcţiile creditului ca: funcţia de mobilizare şi
funcţia de redistribuire;
d) a patra grupă de opinii apreciază creditul prin aceea că este însoţit
permanent de dobândă, atribuindu-i-se funcţia de purtător de dobândă, dar
practicarea de dobândă este însoţitoarea permanentă a creditului şi nu o funcţie a sa.
Dintre toate aceste opinii exprimate cu privire la funcţiile creditului, reţin
atenţia cele care atribuie creditului următoarele funcţii:
- de repartiţie sau distributivă;
- de emisiune;
- de control.
1. Funcţia de repartiţie. Aceasta funcţie se mai numeşte şi funcţia
distributivă a creditului şi presupune distribuirea prin acordare de împrumuturi a
resurselor băneşti disponibile la un moment dat în economie spre anumite ramuri,
sectoare, domenii de activitate care au nevoie de mijloace de finanţare.
Raportul de creditare implică redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de
disponibilitate ceea ce presupune existenţa unor procese de economisire sau acumulări
monetare.
Această funcţie are două părţi inseparabile: cea de mobilizare şi cea de
redistribuire.
Îndeplinind funcţia de repartiţie creditul mobilizează şi redistribuie trei
categorii de resurse:
• capitalurile disponibile degajate temporar din circuitul economic;
• capitalurile rentierilor;
112
• economiile şi veniturile diferitelor clase şi pături sociale;
Capitalurile disponibile degajate temporar din circuit se bazează pe un complex
de factori precum:
• modul de circulaţie a capitalului fix şi circulant;
• existenţa unui decalaj în timp între momentul obţinerii mărfurilor şi
momentul ivirii necesităţilor privind începerea unui nou ciclu de fabricaţie;
• modul în care are loc acumularea capitalului;
• modul de plată al salariilor.
Capitalurile rentierilor sunt capitaluri băneşti ce au părăsit definitiv sfera
producţiei şi circulaţiei mărfurilor şi au devenit depuneri la termen în bănci.
Economiile şi veniturile diferitelor clase şi paturi sociale pot proveni din salarii,
din profitul destinat scopurilor personale, din renta funciara, etc.
Datorită operativităţii în procurarea de noi capitaluri prin intermediul creditului
se dă posibilitatea unei elasticităţi mai mari pe ansamblul economiei, favorizându-se
orientare cât mai rapidă a investiţiilor spre ramurile sau activităţile mai rentabile.
O importanţă majoră o prezintă creditul în procesul transformării economiilor
în investiţii. Aşa cum arată economistul englez J.M.Keynes, într-o economie de piaţă
dezvoltată, ecuaţia fundamentală în realizarea echilibrului macroeconomic este S=I,
unde:
S- economiile;
I- investiţiile.
Orice individ poate economisii o anumită sumă de bani, mai mare sau mai
mică, în funcţie de venitul lui şi de comportamentul său economic.
Creditul are un rol important în stimularea investiţiilor şi, prin acestea asupra
ritmului de creştere economică, întrucât investiţiile reprezintă motorul creşterii
economice. Majoritatea fondurilor pentru investiţii provin din credite. Creşterea ratei
dobânzii determină înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi imboldul spre
investiţii este diminuat, întârziind relansarea economică. Scăderea ratei dobânzii are un
efect contrar, ieftinind costul creditului, astfel încât acesta este mai accesibil şi volumul
investiţiilor tinde să crească.
2. Funcţia de emisiune. Această funcţie constă în capacitatea creditului de a
crea noi mijloace de plată în economie, pe lângă cele determinate de funcţia de
repartiţie, şi se explică prin capacitatea monedei scripturale de a se multiplica.
Capacitatea de a se multiplica a creditului este însă limitată de o serie de
factori: mărimea rezervei de lichiditate reţinută de bănci, structura masei monetare,
modul de organizare a sistemului bancar naţional, ritmul creşterii economice, etc.
Deşi creditul, privit în ansamblul său, are capacitatea de emisiune, aceasta este
bine să se realizeze prin intermediul creditului pe termen scurt, pentru că există
posibilitatea retragerii ei din circulaţie în decursul aceluiaşi an. Daca s-ar pune
problema manifestării funcţiei de emisiune şi pe termen mijlociu şi lung, atunci ar
exista pericolul de a rămâne în circuit o perioada mai lungă şi poate afecta echilibrul
monetar.
Emisiunea monetară nu poate fii arbitrară, ci ea trebuie să se coreleze cu
realităţile economiei. Atât supracreditarea cât şi subcreditarea au efecte perturbatoare
pentru economie.
Supracreditarea conduce la onorarea unei cereri monetare neacoperite prin
113
bunuri reale, cerere ce exercită presiune asupra preţurilor, iar subcreditarea ca expresie
a insuficienţei acoperirii cu bani a economiei, frânează activitatea economică, creează
dificultăţi în finanţarea curentă a economiei şi conduce la proliferarea plăţilor restante.
3. Funcţia de control. Această funcţie este exercitată de către bănci prin
implicarea lor în supravegherea modului în care sunt acordate creditele şi prin
urmărirea respectării destinaţiilor pentru care s-au acordat aceste credite.
Această funcţie se referă strict la problemele creditării, fără să privească
întreaga activitate din întreprinderi şi este proprie atât creditului din economia
capitalistă cat şi creditului socialist.
În ţările cu economie planificată această funcţie de control a fost exercitată de
bănci în numele statului, adesea având un caracter formal, ineficient.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte
favorabile, cum ar fii 25:
• sporirea puterii productive a întreprinderilor prin redistribuirea
capitalului:
• concentrarea capitalului;
• reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;
• adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.
Trăsăturile creditului
Pentru evidenţierea caracteristicilor creditului, este necesară prezentarea

elementelor incluse în raporturile de creditare:
a) participanţii la raportul de credit;
b) prudenţialitatea bancară;
c) avantajul reciproc;
d) promisiunea de rambursare;
e) garantarea creditului;
f) scadenţa;
g) dobânda (preţul creditului);
h) tranzacţia şi acordarea creditului;
i) Consemnarea şi transferabilitatea.
 1) Participanţii la raportul de credit, creditorul şi debitorul sunt denumiţi

în literatura de specialitate cu termenul „subiectele raportului de credit” 26.
Subiectele raportului de creditare sunt părţile implicate în procesul de creditare,
care pot fi cuprinşi în 3 mari categorii:
a) agenţii economici – dobândesc calitatea de creditori atunci când obţin rezultate
financiare bune, pe care doresc să le plaseze pe piaţa monetară sau pe piaţa de capital,
sub formă de depozite la termen sau portofolii de titluri (titluri aparţinând altor agenţi
economici sau statului). Disponibilităţile monetare rezultate dein activitatea rentabilă a
întreprinderilor vor reprezenta resurse de creditare a activităţilor unităţilor deficitare,
25
V. Turliuc, V. Cocriş, A. Boariu, O. Stoica, V. Dornescu, D. Chirleşan, op. cit., p.151.
26
C. Basno, N. Dardac, C- tin Floricel, Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 126.
114
fie în mod direct, fie prin intermediul băncilor şi altor instituţii financiare. Astfel,
agenţii economici, care au nevoie de resurse financiare dobândesc calitatea de debitori.
b) statul – are calitatea de creditor atunci când se înregistrează excedente
bugetare şi când statul disponibilizează anumite sume în economie (către asigurări şi
protecţie socială sau alte destinaţii). Calitatea de debitor a statului apare atunci când se
înregistrează deficite bugetare, iar statul se îndatorează, atât pe plan intern, cât şi pe
plan extern, prin emisiunea de titluri de stat sau contractarea de credite de la instituţiile
specializate.
c) populaţia – dobândeşte, la rândul ei, cele două calităţi: creditor – atunci când
îşi fructifică disponibilităţile, constituind depozite la vedere sau la termen la instituţiile
de credit şi debitor – atunci când se împrumută de pe piaţa financiară.
Deci toate cele trei categorii pot fi atât debitori, cât şi creditori.
 2) Prudenţialitatea bancară
Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor au la bază prudenţa bancară ca

principiu fundamental ce caracterizează întreaga activitate a băncii. La acordarea de
credite, băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate şi toate operaţiunile de
credit şi de garanţie ale societăţii bancare vor trebui consemnate în documente
contractuale din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor
tranzacţii.
Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza viabilităţii şi
realismului afacerilor în vederea identificării şi evaluării capacităţii de plată a
clienţilor, respectiv de a genera venituri şi lichidităţi ca principală sursă de rambursare
a creditului şi de plată a dobânzii. Determinarea capacităţii de plată a clienţilor se face
prin analiza aspectelor financiare şi nefinanciare ale afacerilor, atât pe perioadele
precedente cât şi pe cele prognozate.
 3) Avantajul reciproc
Acordarea creditului trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, deoarece prin
extinderea şi diversificarea portofoliului de credite poate obţine profit suplimentar, cât
şi pentru clienţi, care pe seama creditelor pot să îşi dezvolte afacerile, să obţină profit,
şi pe această bază, să ramburseze împrumuturile şi să-şi achite dobânzile.
 4) Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a

rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al
creditului.
Pot exista situaţii în care, la scadenţă, debitorul se confruntă cu incapacitatea de
plată sau cu o capacitate de plată redusă, fiind în situaţia de a înregistra întârzieri la
plata sumelor ajunse la scadenţă. De aceea, creditorul trebuie să-şi ia toate măsurile
necesare pentru prevenirea şi eliminarea riscului de nerambursare, prin analizarea
strictă a clientului din diverse puncte de vedere: poziţia pe piaţa internă şi în cadrul
ramurii de activitate economică, situaţia financiară, gradul de îndatorare, forma
juridică şi raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă.
Pentru a evita riscul de nerambursare, creditorii apelează la GARANTARE.
115
 5) Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea
acestora. În funcţie de natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se
poate face distincţie între garanţia reală şi garanţia personală.
Garanţia reală este constituită din valori materiale, care pot fi valorificate pentru
a se obţine sumele necesare achitării creditului.
Formele garanţiei reale sunt: ipoteca (ipoteca legală, ipoteca convenită şi ipoteca
judiciară), gajul (gajul cu deposedare şi gajul fără deposedare) şi privilegiul (general şi
special).
Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti
suma ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
 6)Termenul de rambursare (scadenţa) – este stabilit prin contractul de

creditare şi este diferit, în funcţie de particularităţile sectorului de activitate
pentru care este solicitat creditul şi de nivelul de eficienţă al activităţii
beneficiarilor de credite.
În funcţie de scadenţă, creditele se clasifică în:
 credite pe termen foarte scurt (24 de ore) – acordate pe piaţa
interbancară
 credite pe termen scurt (până la 12 luni) – credite acordate pentru firme
sau credite de consum pentru persoanele fizice (cu rambursare la
scadenţă)
 credite pe termen mediu (3-5 ani)
 credite pe termen lung (5-25-30 ani) –credite pentru investiţii, locuinţe.
Între scadenţă şi modul de rambursare a creditului există o corelaţie, respectiv:
creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadenţă, în timp ce creditele pe
termen mediu şi lung implică rambursarea eşalonată.
 7) Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se

desprinde din literatura de specialitate, preţul capitalului utilizat, sau „chiria”,
pe care o plăteşte debitorul pentru folosirea capitalul împrumutat.
Nivelul dobânzii este corelat cu rata profitului obţinut de întreprinzătorul –
debitor, deoarece profitul unui investitor (persoană fizică sau juridică) este reprezentat
de dobânda încasată pentru plasarea capitalului disponibil. Un nivel redus al ratei de
dobândă generează o cerere sporită de credite, cu efecte favorabile asupra producţiei şi
economiei, iar o rată ridicată a ratei dobânzii determină scăderea cererii de credite.
Luarea în considerare a ratei inflaţiei, comparativ cu rata dobânzii, stabilită prin
contractul de creditare, arată că în perioadele cu inflaţie ridicată creditele constituie
pentru debitori o modalitate perfectă de finanţare – pentru că inflaţia depreciază
puterea de cumpărare a banilor şi astfel rambursarea creditului este mai uşor de
supportat.
În funcţie de acelaşi element – inflaţia, se utilizează în raporturile de credit, două
tipuri de dobândă: fixă şi variabilă.
Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit şi este valabilă pe întreaga
durată de acordare a creditului.
Dobânda variabilă (sensibilă) este dobânda care se modifică periodic, în funcţie
de presiunile inflaţioniste şi de evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.
116
 8) Tranzacţia. Acordarea creditului. Consimţirea tranzacţiei, adică decizia de
creditare, este luată după o informare şi o analiză foarte atentă asupra
debitorului şi după o negociere serioasă a clauzelor acordului de împrumut.
Tranzacţia poate avea loc printr-o unică operaţie sau printr-un sistem deschis de
credit în care împrumuturile au loc la intervale de timp liber-alese de debitor (aşa cum
se întâmplă în situaţia cărţilor de credit).
 9) Consemnarea şi transferabilitatea creditului.

Consemnarea reprezintă forma concretă de prezentare prin înscrisuri a
acordurilor (contractelor) de credit.
Transferabilitatea reprezintă posibilitatea trecerii unui instrument de credit de la
un titular la altul (cesiunea creanţei). Transferabilitatea oferă creditorului iniţial
posibilitatea de a-şi transforma în active lichide o creanţă înainte de scadenţă, iar
transferul propriu-zis poate avea loc fie direct între creditori, fie prin intermediul
pieţelor financiare.
Prezentaţi elementele caracteristice ale creditului.

...........................................................................................................
...........................................................................................................
9.5 Formele creditului 27
Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus

utilizarea mai multor criterii semnificative de clasificare, în funcţie de care se disting
01:00 următoarele:
A. După natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, se remarcă:

A.1. creditul comercial;
A.2 creditul bancar;
A.3 creditul de consum;
A.4 creditul obligatar;
A.5 creditul de consum.
B. După calitatea debitorului se delimitează:
B.1 creditul acordat persoanelor fizice;
B.2 creditul acordat persoanelor juridice.
C. După calitatea subiectelor creditului (debitorul şi a creditorul) se disting:
C.1 creditul privat;
C.2 creditul public.
D. După scopul acordării creditului:
D.1 credite de producţie;
D.2 credite de circulaţie;
D.3 credite de consum.
27
Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu – Monedă şi credit – Volum I, Editura ASE, Bucureşti, 2004
117
E. După natura garanţiilor:
E.1 credite reale;
E.2 credite personale.
F. După întinderea drepturilor creditorului:
F.1 credite denunţabile;
F.2 credite nedenunţabile;
F.3 credite legate.
G. După modul de stingere al obligaţiilor de plată:
G.1 credite amortizabile;
G.2 credite neamortizabile.
H. După termenul la care trebuie rambursat creditul:
H.1 credite pe termen scurt;
H.2 credite pe termen mijlociu;
H.3 credite pe termen lung.
Cea mai importantă este clasificarea creditelor în funcţie de natura economică

şi de participanţii la relaţia de creditare.
A.1 Creditul comercial
Creditul comercial este cea mai veche formă de credit, datând din vremea
începutului diviziunii muncii, când au apărut şi primii comercianţi.
Creditul comercial constă în livrarea de către producător a mărfurilor către
intermediarii – comercianţi, aceştia din urmă făcând plata după vânzarea mărfurilor
către consumatorii finali. Altfel spus, creditul comercial se manifestă sub forma
amânării plăţilor. Această formă de credit este avantajoasă pentru întreprinzători, care
îşi pot desface producţia fără să aştepte momentul în care cumpărătorii vor deţine bani,
fiind accelerat astfel circuitul capitalului real. În acelaşi timp, însă, creditul comercial
este limitat, în funcţie de nivelul rezervelor de capital pe care le deţine întreprinzătorul
şi care îi permit continuarea activităţii, precum şi în funcţie de regularitatea încasării
contravalorii mărfurilor.
Creditul comercial se manifestă sub două forme:
• creditul cumpărător;
• creditul vânzător.
Creditul cumpărător constă în plăţi în avans, efectuate de beneficiari pentru
produsele pe care intenţionează să le achiziţioneze. Astfel de credite sunt frecvente în
ramuri precum: agricultura şi construcţiile de locuinţe.
Creditul vânzător constă în vânzarea mărfurilor cu plata amânată.
Creditului comercial are trei componente:

 tradiţională
 comercială
 financiară.
Componenta tradiţională rezultă din interesele comune ale părţilor. Astfel,

producătorul îşi reduce cheltuielile de stocare a producţiei, iar comerciantul este scutit
118
de a-şi procura mijloacele de plată pentru achiziţia mărfurilor (prin apelarea, de
exemplu, la creditul bancar, care este mult mai scump).
Componenta comercială rezultă din utilizarea creditului comercial, acordat de
producător beneficiarului, ca pe un mijloc de promovare a vânzărilor, astfel producţia
fiind mai uşor plasată în reţelele de distribuţie.
Componenta financiară consă în cedarea de către creditor, în favoarea
clientului, a unei părţi din capitalul său, pe o anumită perioadă de timp, sub formă de
marfă, a cărei plată este amânată.
În sfera creditului comercial, agenţii economici au o dublă ipostază: de debitori –

atunci când se aprovizionează cu materii prime şi alte resurse pe care trebuie să le
plătească furnizorilor primari la o dată ulterioară, şi de creditori – prin livrarea
producţiei unor comercianţi care vor plăti, de asemenea, la o dată ulterioară.
A.2 Creditul bancar
Creditul bancare reprezintă principala formă de creditare în care părţile

raportului de credit sunt banca, pe de o parte, în calitate de creditor, şi un agent
nebancar – în calitate de debitor. Cele două ipostaze se pot inversa atunci când agentul
01:20 nebancar (persoană fizică sau juridică) îşi constituie depozite la bănci din resursele
băneşti temporar disponibile, resurse pe care banca le utilizează pentru acordarea de
credite altor debitori. Astfe, băncile sunt intermediari pe piaţa monetară, asigurând
întâlnirea cererii cu oferta de disponibilităţi băneşti.
Activitatea de creditare se poate realiza prin folosirea mai multor metode:
 avansuri în cont curent;
 linia de credit simplă;
 linia de credit confirmată;
 linia de credit revolving;
 credite cu destinaţie specială.
Avansurile în cont curent:

 sunt credite pentru acoperirea unor goluri de casă, nu au destinaţie
prestabilită (de aceea se numesc „credite de trezorerie”) şi sunt garantate de starea de
bonitate a clientului.
Linia de credit simplă

 este o linie de creditare deschisă unui client, printr-un cadru prestabilit (este
nivelul maxim al unui credit).
Linia de credit confirmată

 semnifică suma ce poate fi acordată sub formă de credit şi care este
consemnată într-un document scris, convenit de bancă.
Linia de credit revolving

 este un mecanism de creditare în care, pe măsură ce au fost rambursate
creditele anteriore, se acordă noi credite, fără întocmirea de noi documente.
119
Credite cu destinaţie specială
 sunt credite pentru constituirea de stocuri sezoniere privind materiile prime
agricole, creditele pentru stocarea unor materiale de construcţii etc.
A.3 Creditul de consum
Creditul de consum este forma de credit reprezentată prin vânzarea cu plata în

rate a unor bunuri de consum personal, de folosinţă îndelungată şi de mare valoare
(mobilă, autoturisme, articole de uz casnic).
Între creditul de consum şi creditul bancar există o legătură strânsă, întrucât
pentru plata în rate comercianţii recurg la credite bancare.
În condiţii de insolvabilitate, cumpărătorul este obligat să restituie bunurile, iar
uneori, (în funcţie de clauzele contractuale), nu mai poate recupera nici ratele achitate.
A.4 Creditul obligatar
Împrumutul obligatar este forma de credit în care debitorii pot fi instituţiile statului
(primării, prefecturi, trezoreria, ministerul finanţelor şi chiar statele federale), dar şi
agenţii economici (de regulă, întreprinderile mari), aceştia fiind emitenţii unor titluri de
împrumut (bonuri de tezaur şi obligaţiuni), iar creditorii sunt cei care achiziţionează şi
deţin aceste titluri.
Obligaţiunea – este un titlu de împrumut, prin care se recunoaşte datoria şi care
reprezintă o creanţă pe care deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitor).
Principala formă de existenţă a creditului obligatar este creditul public.
Rambursarea acestuia se face din fonduri speciale de amortisment al datoriei publice,
din surse bugetare curente sau din excedente bugetare.
Pentru întreprinderile mari, atragerea de resurse financiare pe termen lung şi mediu
prin obligaţiuni este preferată faţă de emiterea de noi acţiuni, care ar putea determina
schimbarea structurii controlului în conducerea firmei. În plus, resursele atrase prin
obligaţiuni sunt mai ieftine pentru întreprinderi, faţă de remunerarea noilor acţionari
prin dividende. Obligaţiunile emise de întreprinderi se numesc „obligaţiuni
corporative”.
De regulă, atragerea de resurse financiare pe termen lung prin obligaţiuni are ca
scop finanţarea capitalului fix, investiţiile şi, în general, dezvoltarea activităţii proprii.
Împrumuturile obligatare se pot diferenţia prin caracteristicile lor, adică:
modalitatea de lansare, modalitatea de rambursare şi tipurile de obligaţiuni.
Există două modalităţi de lansare a obligaţiunilor:

 emisiunea de obligaţiuni şi distribuirea directă de către organismul
emitent;
 emisiunea obligaţiunilor şi lansarea prin intermediul unui sindicat sau
consorţiu format din bănci comerciale şi instituţii financiare.
Ca modalităţi de rambursare se pot distinge:

 rambursarea prin anuităţi constante;
120
 rambursarea prin serii constante (rate egale);
 rambursarea la sfârşitul perioadei;
 rambursarea prin tragere la sorţi
Tipuri de obligaţiuni cunoscute:

 obligaţiuni cu venit fix;
 obligaţiuni indexabile;
 obligaţiuni cu rată variabilă a dobânzii;
 obligaţiuni convertibile în acţiuni;
 obligaţiuni cu cupon reinvestit.
.
A.5 Creditul ipotecar
Este forma de credit ce are ca principal scop crearea şi sprijinirea proprietăţii

imobiliare.
De regulă, garanţia în cazul acestor credite este chiar proprietatea pentru care a
fost solicitat creditul.
Creditul ipotecar cunoaşte mai multe forme:
 credit ipotecar cu dobândă variabilă – ca urmare a variaţiilor ratelor de
dobândă pe piaţa financiară, costul procurării resurselor financiare necesare creditării a
crescut, impunându-se variaţia ratei de dobândă şi la sumele acordate sub formă de
credit ipotecar.
 credit ipotecar cu rambursare progresivă – este creditul destinat pentru a-
i sprijini pe debitori, întrucât, aşa cum reiese şi din denumire, anuităţile sunt mai mici
la începutul perioadei şi cresc pe durata creditului.
 credit ipotecar inversat purtător de anuităţi – împrumutul obţinut prin
ipotecarea unei părţi a proprietăţii serveşte la achiziţionarea unui contract de anuităţi şi
aduce astfel proprietarului un venit regulat.
În calitate de participanţi pe piaţa creditului ipotecar apar, pe lângă băncile
comerciale, şi societăţile de asigurări, ceea ce dovedeşte un interes sporit al
investiţiilor, ca urmare a importanţei pe care o acordă autorităţile acestui tip de credite.
B. După calitatea debitorului se face distincţie între creditele acordate

persoanelor fizice (particulare) şi cele acordate persoanelor juridice.
B.1 Credite acordate persoanelor fizice
 credite de trezorerie, prin care băncile dau posibilitatea efectuării de plăţi din
contul curent peste nivelul disponibilităţilor existente în cont (rezultând
un sold debitor al contului curent.
 credite pentru construcţia de locuinţe – sunt credite pe termen lung, cu
garanţii ipotecare;
 credite pentru consum destinate procurării unor bunuri de valoare mare şi de
folosinţă îndelungată, care se plătesc în rate (îndeosebi pentru cumpărări
de automobile);
 credite pentru studii - se acordă pentru întreţinerea studenţilor şi acoperă toate
121
taxele anuale plătite de aceştia, dar ele se acordă foarte rar din cauza
nivelului scăzut de profitabilitate;
 linii de credit pentru cărţile de credit – există un anumit plafon debitor, iar
dobânzile percepute pentru soldurile debitoare sunt foarte mari (de aceea
ele sunt, de obicei, evitate).
B.2 Credite acordate persoanelor juridice.
 credite de exploatare – acordate pentru activitatea curentă de producţie şi de

circulaţie a mărfurilor;
01:40  credite de investiţii (de echipament) – se acordă pe termen mediu şi lung,
pentru construcţia de locuinţe şi de obiective industriale. Au un grad
mare de risc, garanţia lor fiind investiţia finanţată, plus alte valori
materiale aparţinând agentului economic. Rambursarea se face în tranşe
regesive, cu plata lunară a dobânzilor aferente.
 creditele speciale – acordate pentru finanţarea subscrierilor de titluri şi pentru
finanţarea agenţilor de bursă;
 credite de mobilizare - obţinute de agenţii economici în urma scontării
cambiilor.
 avansuri în cont curent
 linii de credit confirmate
C. După calitatea subiectelor creditului (debitorul şi a creditorul)
C.1 Creditul privat – în care participanţii la raportul de credit sunt subiecte de

drept privat;
C.2 creditul public – în cadrul căruia debitorul este statul, care se împrumută pe
piaţa internă, de la populaţie şi agenţii economici, pentru acoperirea
deficitului bugetar.
D. După scopul acordării creditului
D.1 credite de producţie – clasificate în credite de exploatare, credite de

investiţii şi credite de speculaţie, care urmăresc valorificarea unei
conjuncturi favorabile pentru consolidarea situaţiei financiare a firmei;
D.2 credite de circulaţie – folosite pentru acoperirea unor cheltuieli de stocare
şi de transport al mărfurilor. Aceste credite apar sub forma avansurilor
pentru mărfurile vândute şi neîncasate;
D.3 credite de consum – care vizează procurarea unor bunuri de folosinţă
personală.
E. După natura garanţiilor
E.1 Creditele reale sunt cele pentru care garanţia se prezintă sub formă de
bunuri mobile şi imobile, şi în funcţie de care se clasifică în:
 credite cu garanţie imobiliară - se realizează un contract de ipotecă asupra
122
terenului sau clădirilor, valoarea garanţiei fiind mai mare decât
valoarea creditului;
 credite cu garanţie mobiliară – garanţia o reprezintă titlurile de valoare,
metale preţioase sau alte bunuri.
E.2 Creditele personale, care au la bază garanţii morale
 credite în alb – acordate persoanelor fizice, tară nici o formalitate;
 credite personale cu gaj individual - în cazul cărora o terţă persoană
garantează rambursarea cu propria-i răspundere morală;
 credite personale cu gaj colectiv – mai multe persoane garantează
rambursarea, prin răspunderea morală.
F. După întinderea drepturilor creditorului
F.1 credite denunţabile – în care creditorul îşi rezervă dreptul oricând,

înainte de scadenţă, să ceară rambursarea acestui credit, cu sau fără avizarea
debitorului.
F.2 credite nedenunţabile – creditorul are dreptul de a cere rambursarea
creditului numai la o scadenţă dinainte stabilită;
F.3 credite legate – creditorul condiţionează acordarea creditului de folosirea
sa în anumite scopuri convenite cu debitorul.
G. După modul de rambursare
G.1 credite neamortizabile - pentru care rambursarea se face integral la

scadenţă;
G.2 credite amortizabile - rambursarea se face în tranşe egale sau neegale,
formate din rate de rambursat şi dobânzi.
H. După termenul de rambursare
H.1 credite pe termen scurt pe perioade care nu depăşesc 12 luni.

H.2 credite pe termen mediu a căror durată de rambursare este de la 1 an la 5
ani, se acordă pentru activitatea de export - import ori pentru activitatea de investiţii;
H.3 credite pe termen lung, a căror durată de rambursare depăşeşte 5 ani, se
întâlneşte în cazul creditelor pentru construcţii de locuinţe şi a creditelor obligatare.
Prezentaţi tipurile de credit clasificate în funcţie de natura economică şi

participanţii la relaţia de creditare
...........................................................................................................
9.6 Dobânda. Factorii determinanti ai ratei dobânzii

Despre dobândă, Paul Samuelson spune că este “preţul specific” plătit pentru
“a treia mare categorie de factori de producţie: capitalul”. Rezultă că dobânda este în
01:50 mod evident determinată de conceptul de capital, fiind legată de elementele de timp şi
123
de risc.
Având ca punct de referinţă aceste elemente, dobânda poate fi considerată ca
fiind preţul plătit de debitor creditorului la scadenţă pentru folosirea unui capital o
perioadă de timp determinată.
Dobânda reprezintă, deci, suma ce revine proprietarului la rambursarea
împrumutului şi totodată remunerarea riscului pe care-l implică respectivul
împrumut.
Poate fi privită ca „preţ” al capitalului împrumutat şi poate fi analizată atât ca
mărime absolută cât şi în mărime relativă (sub formă de rată procentuală).
În cadrul economiei de piaţă există mai multe accepţiuni ale dobânzii:

1. Conceptul clasic – conform căruia dobânda este reglementată de rata
profitului ce se poate obţine prin folosirea capitalului sau preţul pentru
folosirea capitalului, preţ stabilit pe baza raportului dintre cererea globală
de capital şi oferta de capital de pe piaţă.
2. Conceptul neoclasic (Fischer) – conform căruia dobânda reprezintă preţul
banilor în momentul actual, exprimat în banii de mâine.
3. Conceptul Keynesist – care consideră că dobânda este recompensa unui
creditor sau investitor pentru renunţarea la lichidităţi pe o anumită
perioadă de timp. Conform acestui concept, rata de dobândă poate fi un
instrument de influenţare a volumului de investiţii şi de combatere a
recesiunii şi şomajului.
Componentele dobânzii
Dobânda poate fi descompusă în următoarele elemente:

1. Prima de risc – o compensaţie a riscului la care este expus creditorul.
Nivelul primei de risc este direct proporţional cu nivelul de risc
al operaţiunii.
2. Cheltuiala de gestiune – cheltuiala cu care se confruntă creditorul pentru
a controla solvabilitatea debitorului.
3. Dobânda pură – este dobânda netă, rezultată după deducerea primei de
risc şi a cheltuielilor de gestiune din dobânda brută.
Nivelul dobânzii poate fi exprimat sub două forme:

- ca mărime absolută – reprezentând suma achitată / încasată într-o anumită
perioadă, ca preţ al capitalului împrumutat / plasat.
- ca mărime relativă – sub forma unei rate procentuale, calculată ca raport
între suma anuală de dobândă şi capitalul utilizat.
Dobanda (anuala )
Rata dobanzii = × 100
Capitalul utilizat
Factorii determinanti ai ratei dobânzii sunt :
1) Un prim factor ce determină nivelul dobânzii îl constituie raportul dintre cererea
124
şi oferta de capital de împrumut (de credite).
Oferta de credite este asigurată de resursele temporare disponibile din
economie, cum sunt:
- sumele degajate în cadrul circuitului productiv al capitalului: capitalul fix,
capitalul circulant şi rezultatele finaciare;
- sursele băneşti temporar disponibile ale instituţiilor publice (bugetare);
- sursele băneşti temporar disponibile ale statului (care apar datorită decalajului
existent între momentul încasării veniturilor bugetare şi cel al angajării cheltuielilor
bugetare);
- disponibilităţile băneşti temporare ale populaţiei.
Cererea de credite este determinată de factori de aceeaşi natură, respectiv:
- nevoi temporare ale statului (deficit bugetar sezonier) sau ale populaţiei
(contractare de credite pentru cumpărări de bunuri de folosinţă îndelungată);
- nevoi de finanţare pe termen lung ale statului (deficitul bugetului
administraţiei centrale), populaţiei (construcţii sau cumpărări de locuinţe) sau agenţilor
economici (investiţii).
2) Productivitatea capitalului reprezintă un alt factor ce influenţează dobânda. Astfel,
mobilizând un capital suplimentar, întreprinzătorul trebuie să evalueze realist
posibilităţile de rentabilitate, deci dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să-l
remunereze corespunzător pe furnizorul de capital. Angajându-se în a plăti o anumită
dobândă, debitorul admite o anumită diminuare a profitului său net. Deci profitul
total=dobânda+profitul net.
3) Lichiditatea semnifică faptul că indiferent de condiţiile în care se acordă
împrumutul, creditorii vor prefera acea formă care să le asigure lichiditatea,
preferându-se în acest sens termene scurte.
4) Riscul nerambursării – ca factor al nivelului dobânzii – motivează politica
personală a băncilor în acest domeniu. Ea este şi trebuie să fie orientată şi în funcţie de
gradul de risc pe care-l presupune fiecare credit acordat şi de condiţiile reale de
rambursare de care dispune fiecare debitor.
5) Dinamica ratei dobânzii se află şi sub influenţa inflaţiei. Desigur, aceasta nu
se exercită în formă pură. De regulă, posesorii de capital reclamă în utilizarea acestuia
o dobândă nominală care să acopere inflaţia anticipată. Există o relaţie directă între
nivelul ratei dobânzii şi nivelul inflaţiei. Ratele scad când inflaţia scade şi cresc când
inflaţia creşte. Inflaţia este prezentă în orice economie însă diferă în funcţie de
intensitatea creşterii preţurilor. Astfel trebuie luate în considerare cele două ipostaze ale
dobânzii: dobânda reală, dobânda nominală.Băncile trebuie să ia în considerare nivelul
inflaţiei din următoarele motive:
• pentru a-şi proteja capitalul propriu împotriva eroziunii generate de

inflaţie;
• pentru a proteja deponenţii.
9.7 Formele dobânzii. Calculul dobânzii

02:10
A. În funcţie de nivelul la care este practicată dobânda
125
A.1 Dobânda practicată de banca centrală
A.2 Dobânda practicată de băncile comerciale
A.3 Dobânda practicată între agenţii economici
B. Din punctul de vedere al instituţiei de credit

B.1 Dobânda bonificată
B.2 Dobânda percepută
C. În funcţie de rata inflaţiei

C.1 Dobânda nominală
C.2 Dobânda reală
D. În funcţie de modul de calcul

D.1 Dobânda simplă
D.2 Dobânda compusă
A. În funcţie de nivelul la care este practicată dobânda

Banca centrală utilizează rata dobânzii ca instrument de politică monetară, iar
băncile comerciale utilizează rata de dobândă ca sursă de profit în activitatea de
intermediere a cererii şi ofertei de capitaluri.
A.1 Ratele dobânzii practicate de banca centrală

A.1.1 Rata dobânzii de politică monetară – reprezintă rata de dobândă
utilizată pentru principalele operaţiuni de piaţă monetară ale BNR (operaţiuni de open
market) 28. Acestea constau în:
 Cumpărări / vânzări reversibile – repo / reverse repo de active eligibile
pentru tranzacţionare
 Acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare
 Vânzari / cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare
 Emitere de certificate de depozit
 Swap valutar
 Atragere de depozite
Pentru toate aceste operaţiuni, banca centrală calculează rata de dobândă pe
baza formulei dobânzii simple, cu convenţia Număr de zile/360.
Operaţiunile de piaţă monetară se pot desfăşura astfel:
- prin licitaţie
- prin proceduri bilaterale – baze bilaterale (doar în cazul operaţiunilor de
vânzare/cumpărare de active eligibile pentru tranzacţionare).
Licitaţiile efctuate de BNR pot avea la bază Rată fixă sau Rată variabilă.
În cadrul licitaţiei la Rată fixă, BNR specifică în avans rata
dobânzii/randamentul/ punctele swap, iar participanţii eligibili oferă sumele pe care
doresc să le tranzacţioneze la această rată a dobânzii/randament/puncte swap.
În cazul licitaţiei la rată variabilă, BNR poate specifica în avans minimul /
maximul acceptat pentru rata dobânzii / randament / puncte swap, iar participanţii
28
www.bnro.ro/indicatori-de-politica-monetara
126
eligibili fac ofertă asupra sumelor şi ratelor de dobândă / randamentului / punctelor
swap la care doresc să tranzacţioneze cu banca centrală.
A.1.2 Rata dobânzii aferentă facilităţilor permanente. Facilităţile

permanente oferite de BNR instituţiilor de credit constau în:
- Facilităţi de creditare – credit pe 24 de ore contra colateral, dobânda
percepută de banca centrală fiind rata de dobândă overnight a pieţei
monetare.
- Facilităţi de depozit – plasarea unui depozit pe 24 de ore la banca
centrală, bonificat cu rata dobânzii overnight..
Ratele de dobândă pentru facilităţile permanente reprezintă limitele unui culoar de
± 4 puncte procentuale faţă de rata dobânzii de politică monetară.
A.2 Ratele de dobândă practicate de băncile comerciale

A.2.1 Ratele de dobândă de pe piaţa interbancară – sunt ratele la care
băncile atrag / plasează resursele financiare de la / la alte bănci comerciale.
ROBID (Romanian Interbank Bid Rate) este rata de dobândă medie a ratelor la
depozitele atrase pe piaţa bancară.
ROBOR (Romanian Interbank Offered Rate) este rata de dobândă medie la
împrumuturile de pe piaţa bancară.
Pe piaţa europeană există EURIBOR, care reprezintă rata de dobândă medie
zilnică a dobânzilor din zona euro la care o bancă plasează depozite la alte bănci.
A.2.2 Ratele de dobândă aferente operaţiunilor cu clienţii nebancari

Determinarea dobânzii prezintă deosebită importanţă în activitatea practică de
creditare. Calcularea dobânzii din punctul de vedere al unei bănci comerciale se
realizează pentru următoarele operaţiuni:
A.2.2.1 pentru creditele bancare acordate şi depozitele constituite;
A.2.2.2 pentru scontarea şi rescontarea efectelor de comerţ;
A.2.2.3 pentru conturile curente.
A.2.2.1 Pentru creditele acordate şi depozitele constituite se calculează

dobânda simplă sau dobânda compusă.
a) dobânda simplă se calculează în cazul în care perioada analizată este mai
mică de un an, iar dobânda nu este capitalizată.
Relaţia de calcul este:
C × n z × rd
D=
360 × 100
D = dobânda (în suma absolută);

C = capitalul împrumutat sau valoarea depozitului;
nz = numărul de zile pentru care se realizează creditarea;
rd = rata nominală a dobânzii, exprimată în %.
127
Exemplu:
Rata medie a dobânzii la depozitele bancare
Să se determine rata medie a dobânzii la un portofoliu de trei depozite bancare

constituite în următoarele condiţii:
Suma în depozit Durata Rata dobânzii,

(u.m.) depozitului %
1000 30 zile 10
3000 90 zile 12
4000 360 zile 15
Rezolvare:
Rata medie a dobânzii este acea unică rată, care dacă ar înlocui ratele de
dobândă specifice fiecărui depozit, celelalte condiţii rămânând neschimbate (durata şi
suma), ar conduce la obţinerea aceleiaşi sume absolute a dobânzii, (D).
S1 × Nz 1 × Rd 1 S 2 × Nz 2 × Rd 2 S 3 × Nz 3 × Rd 3
D = D1 + D 2 + D 3 = + + =
360 × 100 360 × 100 360 × 100
(S1 × Nz1 + S 2 × Nz 2 + S 3 × Nz 3 )× Rd
= ⇒
360 × 100
S × Nz 1 × Rd 1 + S 2 × Nz 2 × Rd 2 + S 3 × Nz 3 × Rd 3
⇒ Rd = 1
S1 × Nz 1 + S 2 × Nz 2 + S 3 × Nz 3
Este o medie ponderată a ratelor de dobândă specifice, în care factorul de
ponderare este produsul S × Nz (numărul de dobândă).
Rd =
(1000 × 30 × 10% ) + (3000 × 90 × 12% ) + (4000 × 360 × 15% ) = 14,45% , dobânda medie a celor
(1000 × 30) + (3000 × 90) + (4000 × 360)
trei depozite iniţiale
b) dobânda compusă se practică atunci când perioada de creditare sau de

depunere este mai mare de un an, iar dobânda este reinvestită la fiecare scadenţă.
● dacă perioada respectivă este exprimată în ani întregi, atunci dobânda se
calculează astfel:
D = Cf – Ci = Ci× (1+rd)n – Ci
Cf= capital fructificat, final;
(1 + rd)n = coeficient de fructificare;
Ci = capital iniţial.
● dacă perioada este exprimată într-un număr întreg de ani şi în fracţiuni, atunci
calculul dobânzii se realizează astfel:
 C × (1 + rd )n × n z × rd  n  n × rd 
D = Cf - Ci = Ci × (1 + rd )n + i  - Ci = Ci × (1 + rd ) × 1 + z  - Ci
 360 × 100   360 × 100 
128
Exemplu:
Calculul dobânzii compuse
Să se determine valoarea finală a capitalului plasat cu o dobândă compusă după

opt ani, cu următoarele rate de dobândă: primii trei ani – 5%; ultimii cinci ani – 3%.
Capitalul iniţial este de 10000 u.m. Să se calculeze şi rata medie a dobânzii pe cei opt
ani.
Rezolvare:
C3 = C0 × (1 + 0,05)3 = 11576,25 u.m.
C8 = C3 × (1 + 0,03)5 = 13420,05 u.m.
Dobânda pe cei opt ani este D = C8 – C3 = 3420,05 u.m.

Rata medie a dobânzii pe cei opt ani este acea rată unică de dobândă la care se
obţine acelaşi capital final C8, în condiţiile date.
( ) 8
C8 = C 0 × 1 + r ⇒ r = 8
C8
C0
−1
r = 8 1,342005 − 1 = 0,0375 , (3,75%)
Adică, un capital de 10000 u.m. plasat pe 8 ani cu 3,75% produce un capital final
de 13420,05 u.m.
A.2.2.2 Pentru scontarea şi rescontarea efectelor de comerţ
Scontarea: reprezintă una dintre principalele operaţii active ale băncilor

comerciale, prin care întreprinzătorul cedează băncii portofoliul de efecte comerciale,
în schimbul unei sume de bani, reprezentând valoarea nominală a cambiilor, diminuată
cu un nivel al dobânzii, numit scont.
Taxa privată a scontului (tps) este dobânda la care băncile comerciale scontează
cambiile prezentate de întreprinzători, şi la care se acordă credite acestora.
Taxa oficială a scontului (tos) este acel nivel al dobânzii la care banca centrală
scontează cambiile prezentate de băncile comerciale şi acordă împrumuturi celorlalte
bănci (dobânda de refinanţare).
Dobânda, care poartă denumirea de scont se calculează după următoarea relaţie:
VN × n z × Ts
S=
360 × 100
S = scontul;
VN = valoarea nominală a titlului de credit;
nz = numărul de zile până la scadenţă;
Ts = procentul ratei dobânzii sau taxa scontului.
129
Exemplu:
Rata scontului. Rescontarea
În relaţia cu clienţii săi o bancă practică o rată a scontului (Rs) de 18%. Un client
aduce băncii spre scontare un efect de comerţ cu o valoare nominală (VN) de 10000
u.m. cu 36 de zile înainte de scadenţă. Se cere:
a) Care este valoarea scontului (S) şi suma plătită de bancă clientului?
b) Care este randamentul operaţiunii (R) pentru bancă?
c) Considerând că taxa oficială a scontului practicată de BNR este de 14%, care
este câştigul băncii comerciale dacă se prezintă cu efectul de comerţ spre scontare la
BNR?
Rezolvare:
VN × Nz × Rs 10000 × 36 × 18
a) S= = = 180 u.m.
360 × 100 36000
Suma plătită clientului este Kp = VN – S = 9820 u.m.
S × 360 × 100 180 × 360 × 100

b) R= = = 18,33%
Kp × Nz 9820 × 36
Întotdeauna R>Rs deoarece banca trebuie să obţină un câştig faţă de clientul care
are în schimb avantajul de a intra imediat în posesia sumei.
c) Prezentând la BNR spre rescontare efectul de comerţ banca obţine o sumă

diminuată cu mărimea scontului S’:
10000 × 36 × 14
S' = = 140u.m.
360 × 100
Suma primită de la BNR este VN – S = 9860 u.m.

Având în vedere că banca a plătit clientului Kp = 9820 u.m., câştigul băncii a fost
de: 9860 – 9820 = 40 u.m.
A.2.2.3 Pentru dobânzile aferente conturilor curente
Se practică următoarele metode de calcul al dobânzilor la conturile curente:

- metoda directă;
- metoda indirectă;
- metoda în scară sau hamburgheză.
a) Metoda directă presupune parcurgerea următoarelor etape:

02:45 - separarea operaţiunilor creditoare şi debitoare;
- stabilirea numerelor de dobândă, creditoare sau debitoare, prin
130
ponderarea sumei fiecărei operaţiuni cu un număr de zile calculat din
momentul efectuării operaţiei până la sfârşitul perioadei (numită
epocă);
- însumarea numerelor de dobândă debitoare pe de o parte, şi a celor
creditoare pe de altă parte;
- calcularea dobânzii aferente prin împărţirea soldului numerelor la
divizorul fix;
- stabilirea soldului contului curent la sfârşitul perioadei şi influenţarea
acestuia cu nivelul dobânzii calculate.
b) Metoda indirectă, mai rar practicată de bănci, apelează la un artificiu de

calcul, datorită faptului că nu se cunoaşte precis momentul încheierii contului. Se
calculează o dobândă fictivă, cuprinsă între momentul deschiderii contului şi
momentul începerii operaţiilor de cont.
c) Metoda hamburgheză
Aplicarea acestei metode pentru determinarea dobânzii şi a soldului final al
contului curent, presupune parcurgerea următoarelor etape:
• Înregistrarea în ordine cronologică a operaţiunilor desfăşurate prin
contul curent, indiferent de natura acestora (operaţiuni debitoare sau
creditoare), într-un tabel de tipul:
OPERAŢIUNEA SOLD PARŢIAL Nr. de dobândă

DATA Nr. zile (Natura
D C D C
numerelor)
• Calculul Numerelor de dobândă debitoare şi creditoare, ţinând cont de

soldul parţial al contului la data fiecărei înregistrări şi de numărul de zile
dintre două operaţiuni succesive, indiferent de natura acestora (Natura
soldului parţial al contului determină natura numerelor de dobândă);
• Calculul sumei Numerelor de dobândă debitoare, respectiv al celor
creditoare;
• Determinarea Divizorului fix debitor şi a celui creditor, în funcţie de rata
de dobândă specifică - debitoare şi creditoare.
• Calculul dobânzii debitoare şi a celei creditoare, utilizând metoda
numerelor;
• Determinarea soldului final al contului, conform formulei:
Sold final = Rulaj (D / C) ± Dobânda (D / C)
În cazul operaţiunilor desfăşurate prin contul curent, calculul dobânzii (prin

oricare dintre cele trei metode) are la bază Metoda numerelor de dobândă, care
presupune descompunerea ratei dobânzii simple în două elemente:
- numere de dobândă
- divizor fix
131
Numere de dobândă:
}
ND = K × Nr.
ND
→ Dob =
360 × 100 df
Divizorul fix: df =
Rd
Exemplu:
Calculul dobânzii la conturile curente prin metoda în scară (hamburgheză)
Să se determine prin metoda hamburgheză (în scară) dobânda şi soldul final într-
un cont curent cu epoca la 31 decembrie.
Rata dobânzii este: Rdd = 9%, Rdc = 6%.
D Extras de cont epocă 31 decembrie C

1 octombrie 16000 17 octombrie 20000
5 noiembrie 7000 26 noiembrie 9000
10 decembrie 5000
Rezolvare:
Se utilizează metoda numerelor de dobândă (N), determinate conform tabelului
de mai jos. Se iau în calcul soldurile provizorii după fiecare operaţiune înregistrată în
cont, şi numai pe durata efectivă cât aceste solduri există în cont.
Operaţiunea Sold Număr Numărul de

Data
D C provizoriu de zile dobândă
1 octombrie 16000 - 16000 D 16 256000 D
17 octombrie - 20000 4000 C 19 76000 C
5 noiembrie 7000 - 3000 D 21 63000 D
26 noiembrie - 9000 6000 C 14 84000 C
10 decembrie 5000 - 1000 C 21 21000 C
Σ ND = 319000; Σ NC = 181000
Divizorii fixi (d):

36000 36000
dd = = 4000 ; dc = = 6000
9 6
Dobânzile (D) debitoare şi creditoare sunt:

ΣN D 319000 ΣN C 181000
Dd = = = 79,75 u.m. , Dc = = = 30,17 u.m.
dd 4000 dc 6000
Dobânda finală este:
D = Dd – Dc = 79,75 – 30,17 = 49,58 u.m.
132
Soldul final al contului este:
Sf = 1000 (CR) – 49,58 (DT) = 950,42 u.m. (creditor)
A.3 Dobânda practicată între agenţii economici se referă la dobânda practicată

la vânzarea mărfurilor pe datorie (creditul comercial) şi are cel mai mare nivel din
economie.
Alte forme ale dobânzii în funcţie de nivelul la care se practică se concretizează

în:
- dobânda la creditul de licitaţie, se determină în cadrul şedinţelor de
licitaţie, săptămânal, ca urmare a cererii şi ofertei de capital.
- dobânda la creditul lombard este dobânda aferentă creditelor acordate de
banca centrală băncilor comerciale sub formă de refinanţare.
- dobânda la rezerva minime obligatorie are un nivel foarte scăzut comparativ
cu rata dobânzii pe piaţă şi îmbracă atât forma dobânzii bonificate cât şi a unei dobânzi
penalizatoare pentru neîndeplinirea rezervelor minime obligatorii.
B. Din punct de vedere al băncii, se disting: dobânda bonificată şi dobânda

percepută.
B.1 Dobânda bonificată reprezintă nivelul dobânzii cu care sunt remunerate
disponibilităţile băneşti ale celor care şi-au constituit depozite bancare.
Factorii care influenţează nivelul acestei dobânzi sunt:
• rata inflaţiei;
• rata de refinanţare (taxa oficială a scontului);
• ratele dobânzilor practicate de celelalte bănci comerciale.
B.2 Dobânda percepută exprimă dobânda încasată de bănci de la clienţii care
beneficiază de creditele acordate. Factorii de influenţă ai acestei dobânzi sunt:
• erodarea monetară;
• nivelul cheltuielilor cu operaţiunile bancare;
• gradul de risc;
• profitul bancar;
• rezerva minimă obligatorie.
C. Din punct de vedere al relaţiei existente între rata dobânzii şi rata

inflaţiei, se realizează distincţia între dobânda nominală şi dobânda reală.
Rata reală a dobânzii - exprimă creşterea puterii de cumpărare actuale şi se
obţine după ajustarea ratei nominale prin inflaţie. Corelaţia dintre cele două rate se
realizează prin expresia cunoscută sub denumirea „efectul Fisher”:
1 + rn
1 + rr = unde:
1 + rinf rr = rata reală a dobânzii
rn = rata nominală a dobânzii
rinf = rata inflaţiei
Referitor la dobânda reală, trebuie subliniat că nivelul acesteia este influenţat de
133
o serie de factori precum: presiunea fiscală în economie, deficitul bugetar, cursul de
schimb, balanţa comercială şi de plăţi.
Dobânda reală pozitivă – este rezultatul unei dobânzi nominale ridicate, ceea ce
înseamnă credite scumpe şi investiţii nerentabile.
Dobânda reală negativă – înseamnă că rata nominală a dobânzii nu acoperă rata
03:00 inflaţiei. Astfel de dobânzi îi avantajează pe debitori şi au ca rezultat scăderea
încrederii populaţiei în moneda naţională.
Exemplu:
Rata reală şi rata nominală a dobânzii
Care este dobânda reală pe care o plăteşte un debitor băncii, dacă rata nominală a
dobânzii (Rn) este 25% şi se anticipează o inflaţie (Ri) de 12% ? Capitalul împrumutat
este de 1000000 lei.
Rezolvare: Se determină rata reală a dobânzii:
1 + Rn 1 + 0,25
Rr = −1 = − 1 = 0,1161 , adică Rr = 11,61%.
1 + Ri 1 + 0,12
Suma reală a dobânzii, care se ia în calcul de către creditor la acordarea creditului este:
D = C × Rr = 1000000 × 11,61% = 116100 lei
Dobânda reală este inferioară dobânzii nominale deoarece inflaţia produce efectul
de eroziune a capitalurilor în timp. Astfel, atât capitalul împrumutat (C), cât şi dobânda
încasată (D), trebuie corectate cu inflaţia.
D. Din punct de vedere al perioadei pe care se acordă creditul şi al capitalizării

dobânzii se poate face distincţia între dobânda simplă şi dobânda compusă.
D.1 Dobânda simplă se calculează pentru perioade mai mici de 360 de zile şi în
condiţiile în care nu se aplică principiul capitalizării.
K × Nr.zile × R d
Dobanda =
360 × 100 Rata dobânzii
Capitalul
D.2 Dobânda compusă – are ca bază de calcul principiul capitalizării, adică

reinvestirea dobânzilor obţinute în perioadele anterioare.
134
Dobânda = Kfinal - Kiniţial
Kfinal = Kiniţial (1 + Ri)n
Care sunt modelele de calcul al dobânzii la operaţiunile desfăşurate

prin contul curent?
...........................................................................................................
9.8 Definitia si caracteristicile cardurilor

Cardul bancar este un instrument de plată electronică, constituit ca un suport
de informaţie standardizat, securizat şi individualizat, care îi permite deţinătorului său
să folosească disponibilităţile băneşti proprii dintr-un cont deschis pe numele său la
emitentul cardului şi / sau să utilizeze o linie de credit în limita unui plafon stabilit în
prealabil, deschisă de emitent în favoarea deţinătorului cardului, în vederea efectuării
03:15 uneia sau mai multor operaţiuni. 29
Operaţiunile care pot fi efectuate de titularul unui card bancar, în vaza acestui
instrument de plată şi de credit, pot fi:
 Operaţiuni de retragere de numerar de la ATM;
 Operaţiuni de depunere de numerar la ghişeele bancare;
 Plata bunurilor şi serviciilor achiziţionate şi plata obligaţiilor către
autorităţile administraţiei publice, prin intermediul diverselor medii
electronice (POS, ATM, online de la calculatorul propriu);
 Transferuri de fonduri.
În operaţiunile cu carduri bancare sunt implicate trei categorii de participanţi:
 Clientul (plătitorul)
 Beneficiarul
 Instituţia de credit, emitentă a cardului, şi care gestionează contul
emitentului cardului.
Utilizarea unui card bancar presupune trei tipuri de operaţiuni:
 Emiterea cardului
 Utilizarea cardului
 Acceptarea cardului
Emiterea cardurilor este o operaţiune complexă, alcătuită din mai multe

operaţiuni efectuate de o bancă. Acestea constau în:
 Încheierea convenţiei de card, respectiv, încheierea unui contract scris
între bancă şi titularul cardului, în care sunt prevăzute toate condiţiile de
29
Regulamentul BNR nr. 6/2006, publicat în M.O. nr. 927/2006 – privind emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată electronică şi relaţiile
între participanţii la tranzacţiile cu aceste instrumente.
135
utilizare a cardului, drepturile şi obligaţiile părţilor contractante,
veniturile şi cheltuielile implicate de utilizarea cardului, precum şi durata
de valabilitate a cardului;
 Deschiderea contului titularului şi alimentarea acesui cont cu o sumă
minimă, prevăzută de părţi prin contract.
Aşa cum este definit prin lege, cardul bancar reprezintă un instrument de plată şi
de credit, ca urmare, utilizarea acestuia presupune:
 Fie retragerea de numerar de la ghişeele băncii sau de la ATM-uri;
 Fie achitarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate, prin POS-uri la
comercianţi sau on-line.
Distribuitorul automat de numerar – denumit bancomat sau cash-dispenser,

permite utilizatorului retragerea de numerar din contul său;
Ghişeul automat de bancă – denumit ATM – reprezintă, ca şi tipul precedent de

distribuitoare, un dispozitiv electromagnetic, care permite utilizatorului atât retragerea
de numerar cât şi accesul la servicii de informare cu privire la situaţia din conturi şi la
transferul de fonduri.
Pentru operaţiunile cu cardul, comercianţii trebuie să aibă conturi de carduri
deschise la bancă, respectiv câte un cont pentru fiecare tip de card. Deschiderea
conturilor comercianţilor se face la cererea acestora, după ce au semnat contractul de
acceptare a cardurilor de plată. Operaţiunile de încasări şi plăţi, în şi din contul
comercianţilor acceptanţi de carduri, se fac în bancă, în baza consimţământului
prealabil al clienţilor şi potrivit cu clauzele contractuale. 30
Acceptarea cardurilor constă în încheierea unui contract între bancă şi
comerciant, în baza căruia vor fi procesate tranzacţiile dintre bancă şi utilizator. Clauza
de acceptare este obligatorie şi necondiţionată şi prevede termenii şi condiţiile de
acceptare, precum şi obligaţiile părţilor semnatare.
În urma încheierii convenţiei de acceptare, banca atribuie comerciantului un
cod unic (care conţine şi codul băncii emitente), şi o limită de autorizare, care
reprezintă plafonul valoric maxim al unei operaţiuni ce poate fi efectuată fără obţinerea
aprobării executării ei, din partea centrului de autorizare al băncii.
Prin autorizarea cardului, operatorul bancar asigură vânzătorul că instrumentul
de plată respectiv este valabil. Rezultatul autorizării este răspunsul. care poate conţine
unul dintre următoarele tipuri de mesaj referitor la card:
 acceptare pentru toată suma;
 solicitarea de instrucţiuni suplimentare într-un anumit interval de timp;
 neacceptarea ca mijloc de plată cu solicitarea comerciantului de a
confisca respectivul card.
9.9 Tipuri de carduri

În funcţie de o serie de caracteristici, de funcţii îndeplinite şi de aria de
răspândire, cardurile pot fi clasificate astfel:
03:30
A. După modul de stocare a informaţiilor şi securitatea acestora
30
C. Basno, N. Dardac - „Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, pag. 148
136
A.1 Carduri cu bandă magnetică – sunt carduri care prezintă pe verso o
bandă magnetică pe care sunt înregistrate caracteristicile cardului (numele
deţinătorului, numărul contului ataşat, data expirării cardului, tipul de card, valoarea de
control a PIN-ului). Prin această bandă magnetică, la centrul de autorizare, se poate
efectua citirea informaţiilor care caracterizează cardul respectiv, introducerea lor în
reţea şi transmiterea lor.
La fel ca şi celelalte tipuri de carduri bancare, şi cardurile cu bandă
magnetică prezintă pe partea din faţă numele posesorului autorizat, imprimat în relief,
numărul cardului şi data expirării, iar pe verso un spaţiu destinat semnăturii
posesorului.
A.2 Cardurile cu microprocesor – sunt dotate cu un circuit electronic
integrat, cu microprocesor şi memorie, care permit încorporarea unei cantităţi mai mari
de informaţie, referitoare la tranzacţiile efectuate prin cont cu ajutorul cardului
respectiv şi soldul contului ataşat şi, în acelaşi timp, oferă un grad mai mare de
securitate a informaţiilor încorporate.
B. După funcţiile pe care le îndeplinesc:

B.1 Carduri de debit – sunt instrumente de plată utilizate pentru retragerea
de numerar şi achiziţionarea de bunuri şi servicii fără utilizarea numerarului, ci prin
debitarea directă a contului titularului cardului. Specificul acestui tip de carduri l-a
constituit iniţial, faptul că permiteau efectuarea de cheltuieli în limita soldului curent
existent din card. Însă, în prezent, cardurile de debit permit efectuarea unor cheltuieli
pe credit, având o limită de descoperit de cont (overdraft), din ce în ce mai mare.
B.2 Carduri de credit – este un instrument de plată fără numerar, care
constituie practic un substituent al creditului bancare clasic, (pe termen scurt şi mediu),
în sensul că titularul cardului beneficiază de o linie de credit revolving, deschisă pe o
anumită perioadă de timp şi cu un anumit plafon. Funcţionând pe aceleaşi principii cu
creditul revolving, cardul de credit îi va permite titularului său să se împrumute
permanent, la intervale de timp liber alese de el, cu sumele care au fost rambursate
anterior, şi cu condiţia să nu depăşească plafonul maxim , acordat de emitent.
Sistemul cardurilor de credit se bazează pe două tipuri de instituţii: 31
 Centre de autorizare – care sunt organizate de bănci şi care, la cererea
comercianţilor acordă autorizaţia de plată, confirmând, pe baza
informaţiilor deţinute de ele, existenţa capacităţii de plată a titularului
cardului şi, contribuind astfel la evitarea cazurilor de furt, pierdere
sau utilizare abuzivă;
 Centre de prelucrare – aflate în legătură permanentă cu comercianţii,
şi care sunt gestionate de societăţi de servicii şi inginerie informatică,
fiind cele care prelucrează datele rezultate din tranzacţiile efectuate cu
cardul la comerciant, evidenţiate prin fluxurile monetare din conturi şi
modificarea soldurilor conturilor bancare. Astfel, ele sunt cele care
efectuează diminuarea soldurilor de disponibilităţi ale plătitorilor,
titulari de carduri, şi modifică soldurile conturilor comercianţilor în
favoarea acestora.
Rezultă din aceste caracteristici ale cardurilor, faptul că u card de credit este atât
31
C. Basno, N. Dardac – „Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, pag. 140
137
un instrument de plată, cât şi un instrument de credit. De multe ori, ca instrument de
credit, cardul este mult mai apreciat det un credit în sine, deoarece este mai uşor de
obţinut, nu presupune întocmirea unui nou dosar de creditare de câte ori se doreşte
tragerea unei noi tranşe şi intervalul de timp la care se pot trage tranşele sunt liber alese
de titularul cardului.
C. După emitentul cardului:

C.1 Cardul bancar – este un instrument de plată fără numerar, electronic,
standardizat, securizat şi informatizat, care poate fi utilizat pentru achiziţia de bunuri şi
servicii, atât direct de la comercianţi, cât şi cu plata online.
Cardurile bancare oferă avantajul că pot fi utilizate pentru retragerea
numerarului şi în afara programului de lucru al instituţiilor de credit, prin intermediul
ATM-urilor şi oferă un grad ridicat de securitate (în special cardurile cu
microprocesor). Marea majoritate a cardurilor bancare pot fi utilizate pentru efectuarea
de plăţi atât pe plan intern, cât şi internaţional, existând totuşi o distincţie între
cardurile naţionale (emise de băncile locale, fie sub marcă proprie, fie sub marca unei
instituţii internaţionale specializate, dar care au valabilitate numai pe teritoriul
naţional) şi carduri internaţionale – emise sub sigla unei organizaţii, cu o vastă reţea
internaţională (de exemplu - VISA 32 sau MASTERCARD).
C.2 Carduri emise de comercianţi – sunt carduri emise de marile companii
comerciale pentru clienţii lor, dându-le astfel posibilitatea să achiziţioneze bunuri şi
servicii de la comercianţii – emitenţi, fără a apela la sume împrumutate prin
intermediul instituţiilor de credit.
C.3 Carduri emise de alte instituţii şi organizaţii – sunt cardurile emise de
diverse instituţii internaţionale specializate, companii de transport sau de
telecomunicaţii, societăţi de asigurări şi prestatori de servicii medicale şi alte instituţii.
Aceste instituţii oferă cărţi de plată sau carduri de credit utilizate pentru toate tipurile
de comerţ, sau carduri de identificare, care permit posesorilor lor să beneficieze de
diverse servicii sau avantaje, dar care însă nu pot fi folosite ca instrumente de plată.
D. După aria geografică

D.1 Carduri internaţionale
D.2 Carduri regionale (valabile într-un anumit grup de ţări)
D.3 Carduri naţionale
D.4 Carduri private (folosite în cadrul unei singure companii)
E. După natura contului bancar asociat

E.1 Card de debit
E.2 Card de credit
E.3 Card de companie (business card) – pe baza aceluiaşi cont bancar al
unei companii sunt emise mai multe carduri.
E.4 Card virtual – destinat efectuării de plăţi prin internet
E.5 ePortmoneu (ePurce) – card cu cip, în interiorul căruia este un cont
32
În iunie 2010, VISA era o reţea cu 15.700 de clienţi – instituţii financiare, care gestiona 1,8 milioane de carduri şi 1,7 milioane de ATM-uri în
200 de ţări şi teritorii (www.corporate.visa.com)
138
asociat, operaţiile făcându-se în memoria cip-ului.
E.6 Carduri preplătite – emise, de obicei, sub forma abonamentelor, de
companiile de transport, companiile de telecomunicaţii şi alte companii prestatoare de
servicii.
9.10. Rezumat
Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a

unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se
distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în
scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii
economice.
Trăsăturile caracteristice ale creditului sunt:
1) Participanţii la raportul de credit. Subiectele raportului de creditare sunt
părţile implicate în proces (creditorul şi debitorul), care pot fi cuprinşi în 3 mari
categorii: agenţii economici, statul şi populaţia.
2) Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a
rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al
creditului.
3) Termenul de rambursare (scadenţa)
4) Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se
desprinde din literatura de specialitate, preţul capitalului utilizat, sau „chiria”, pe care o
plăteşte debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat.
5) Tranzacţia. Acordarea creditului.
6) Consemnarea şi transferabilitatea creditului.
Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus

utilizarea mai multor criterii semnificative de clasificare, în funcţie de care se disting
următoarele:
1. După natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, se remarcă:

- creditul comercial;
- creditul bancar;
- creditul de consum;
- creditul obligatar;
- creditul de consum.
2. După calitatea debitorului se delimitează:
- creditul acordat persoanelor fizice;
- creditul acordat persoanelor juridice.
3. După calitatea debitorului şi a creditorului se disting:
- creditul privat;
- creditul public.
4. După scopul acordării creditului:
- credite de producţie;
139
- credite de circulaţie;
- credite de consum.
5. După natura garanţiilor:
- credite reale;
- credite personale.
6. După întinderea drepturilor creditorului:
- credite denunţabile;
- credite nedenunţabile;
- credite legate.
7. După modul de stingere al obligaţiilor de plată:
- credite amortizabile;
- credite neamortizabile.
8. După termenul la care trebuie rambursat creditul:
- credite pe termen scurt;
- credite pe termen mijlociu;
- credite pe termen lung.
Dobânda este o formă de remunerare a creditului de către debitor, pentru

folosirea capitalului împrumutat. Poate fi privită ca „preţ” al capitalului
împrumutat şi poate fi analizată atât ca mărime absolută cât şi în mărime relativă
(sub formă de rată procentuală).
Forme ale dobânzii
A. Din punct de vedere al băncii, se disting:

• dobânda bonificată
• dobânda percepută.
B. Din punct de vedere al nivelului la care se practică dobânda, se disting:

• taxa oficială a scontului;
• taxa privată a scontului;
• dobânda practicată între întreprinzători;
• dobânda practicată pentru titluri guvernamentale şi alte efecte de comerţ
emise de societăţi comerciale.
C. Din punct de vedere al relaţiei existente între rata dobânzii şi rata inflaţiei,
se realizează distincţia între
• dobânda nominală
• dobânda reală.
Rata reală a dobânzii, cea care exprimă creşterea puterii de cumpărare actuale se
obţine după ajustarea ratei nominale prin inflaţie. Corelaţia dintre cele două rate se
realizează prin expresia cunoscută sub denumirea „efectul Fisher”:
1 + rn
1 + rr = (1)
1 + rinf
unde:
140
rr = rata reală a dobânzii
rn = rata nominală a dobânzii
rinf = rata inflaţiei
D. Din punct de vedere al perioadei pe care se acordă creditul şi al

capitalizării dobânzii se poate face distincţia între
• dobânda simplă
• dobânda compusă.
Calculul dobânzii
Relaţia de calcul pentru dobânda simplă este:
C × n z × rd
D=
360 × 100
D = dobânda (în suma absolută);

C = capitalul împrumutat sau valoarea depozitului;
nz = numărul de zile pentru care se realizează creditarea;
rd = rata nominală a dobânzii, exprimată în %.
Relaţia de calcul pentru dobânda compusă este:
D = Cf – Ci = Ci× (1+rd)n – Ci
Cardul bancar este un instrument de plată electronică, constituit ca un suport

de informaţie standardizat, securizat şi individualizat, care îi permite deţinătorului său
să folosească disponibilităţile băneşti proprii dintr-un cont deschis pe numele său la
emitentul cardului şi / sau să utilizeze o linie de credit în limita unui plafon stabilit în
prealabil, deschisă de emitent în favoarea deţinătorului cardului, în vederea efectuării
uneia sau mai multor operaţiuni. 33
Operaţiunile care pot fi efectuate de titularul unui card bancar, în vaza acestui
instrument de plată şi de credit, pot fi:
 Operaţiuni de retragere de numerar de la ATM;
 Operaţiuni de depunere de numerar la ghişeele bancare;
 Plata bunurilor şi serviciilor achiziţionate şi plata obligaţiilor către
autorităţile administraţiei publice, prin intermediul diverselor medii
electronice (POS, ATM, online de la calculatorul propriu);
 Transferuri de fonduri
03:30
33
Regulamentul BNR nr. 6/2006, publicat în M.O. nr. 927/2006 – privind emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată electronică şi relaţiile
între participanţii la tranzacţiile cu aceste instrumente.
141
1. O persoană juridică deţine un capital de 3.000 u.m. pe care, în scopul

obţinerii unui câştig îl depune la bancă pe o perioadă de 90 de zile, cu o rată de
dobândă fixă de 10% pe an.
Capitalul obţinut la finalul perioadei, în condiţiile în care dobânda se calculează
pe baza metodei simple este:
a) 3.300 u.m.;
b) 2.925 u.m.;
c) 3.075 u.m.;
d) 3.720 u.m.
2. O persoană juridică depune pentru o perioadă de 30 de zile un capital de

6.000 u.m., cu o rată de dobândă fixă de 5% pe an. Dacă rata de dobândă pe piaţă se
modifică în a treia zi a depozitului, majorându-se la 5,5%, pierderea suportată de
client, ca urmare a deciziei sale, în condiţiile unei rate de dobândă fixă la depozitul
constituit este:
a) 25 u.m.;
b) 2,5 u.m.;
c) 2,25 u.m.;
d) 22,5 u.m.
3. Dobânda aferentă unui credit bancar în sumă de 20.000 u.m., în condiţiile unei
rate a dobânzii de 15%, rambursabil la scadenţă peste 3 ani, reprezintă:
a) 3.000. u.m.;
b) 10.417,5 u.m.;
c) 30.417,5 u.m.;
d) 9.000 u.m.
4. La începutul anului, timp de 12 ani, se plasează câte 100 u.m. într-un depozit
bancar cu o rată de dobândă anuală, Rd = 9,75%. Valoarea finală a sumei, determinată
pe baza formulei dobânzii compuse este:
a) 305,39 u.m.;
b) 3.664,68 u.m.;
c) 2.311,95 u.m.;
d) 1.990,25 u.m.
5. O societate comercială are contul deschis la Banca X. La începutul lunii Mai

(1.05), soldul contului este creditor, de 450 u.m. Pe parcursul lunii Mai, prin contul
curent societatea derulează următoarele operaţiuni:
2 mai Depunerea numerarului din casieria unităţii 85 u.m.

Plata furnizorului de energie electrică 175 u.m.
3 mai Încasarea cecurilor din compensare 350 u.m.
7 mai Plata furnizorilor de materii prime 875 u.m.
8 mai Banca virează în contul curent al societăţii comerciale prima 350 u.m.
142
tranşă dintr-un credit
13 mai Plata salariilor 300 u.m.
18 mai Depunerea numerarului din casieria societăţii 175 u.m.
21 mai Plata dividendelor pentru anul financiar anterior 250 u.m.
Încasare cecuri din compensare 425 u.m.
Dobânzile practicate de bancă pentru operaţiunile aferente contului curent sunt

4,5% şi 5,75%. (creditoare şi debitoare).
Să se stabilească cu cât se modifică soldul final al contului curent la finele lunii
mai faţă de începutul lunii (1.05), în condiţiile în care calculul dobânzii se realizează
prin metoda în scară:
a) 6260,87 u.m.;
b) 8000 u.m.;
c) 235,77 u.m.;
d) 7105 u.m.
Răspunsuri: 1-c; 2-c; 3-c; 4-c; 5-c.
Pe baza celor studiate prin parcurgerea unităţii de învăţare 8, realizaţi un referat avand
ca tema „analiza elementelor caracteristice ale unui credit Prima Casa acordat de o
instituţie de credit unei persoane fizice”. Referatul va fi transmis tutorelui prin
intermediul platformei eLis sau va fi predat (tiparit pe hârtie) tutorelui sau
coordonatorului în ziua examenului.
Bibliografie
1. Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu – Monedă şi credit – Volum I, Editura ASE,

Bucureşti, 2004
2. V. Turliuc, V. Cocriş, A. Boariu, O. Stoica, V. Dornescu, D. Chirleşan, op. cit.,
p.151.
3. C. Basno, N. Dardac, C- tin Floricel, Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 126.
143
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 – ECHILIBRUL MONETAR ŞI INFLAŢIA
Cuprins
10.1 Introducere
10.3 Echilibrul monetar
10.4 Concept, forme şi cauzele inflaţiei
10.5 Efectele economice şi sociale ale inflaţiei
10.6 Politicile de combatere a inflaţiei
10.7 Deflaţia
10.8 Rezumat
10.1 Introducere
Existenţa echilibrului monetar nu înseamnă întotdeauna şi existenţa echilibrului

economic, întrucât acesta din urmă depinde de numeroşi alţi factori. Totodată, apariţia
unui dezechilibru monetar poate reprezenta o modalitate de compensare a unui
dezechilibru economic sau financiar de sens opus.
În această unitate de învăţare sunt prezentate condiţiile de bază care duc la
realizarea echilibrului monetar şi principalele modalităţi de manifestare a
dezechilibrului monetary sub forma inflaţiei. Deflaţia este un alt fenomen monetar
prezentat în această unitate de învăţare.
În urma studierii unităţii de învăţare nr. 10 veţi putea:

 să înţelegeţi modul de realizare a echilibrului monetar şi modalităţile de
asigurare a acestuia;
 să definiţi formele de manifestare a inflaţiei la nivelul unei economii;
 să identificaţi cauzele producerii inflaţiei structurale;
 să descrieţi modul de transmitere a inflaţiei importate;
 să identificaţi şi să descrieţi efectele inflaţiei.
Durata medie de parcurgere a celei de-a zecea unităţi de învăţare este de 3 ore.
144
10.3 Echilibrul monetar
Echilibrul monetar, cuprinzând un ansamblu de relaţii şi variabile cu caracter
00:00 monetar, poate fi definit ca fiind starea de identitate între masa bănească realmente
existentă în economie (oferta de monedă) şi cererea de bani 34.
Echilibrul monetar, ca parte a echilibrului macroeconomic este acea stare în
care cererea şi oferta de monedă sunt egale, în care nu există nici inflaţie şi nici
deflaţie.
Relaţiile între echilibrul (dezechilibrul) economic, financiar şi monetar sunt
relaţii între gen şi specie, conceptele de echilibru financiar şi echilibrul monetar fiind
situaţii particulare ale echilibrului economic.
Relaţiile dintre echilibrul economic şi echilibrul monetar sunt de o asemenea
natură încât existenţa echilibrului monetar nu înseamnă totdeauna şi echilibrul
economic, acesta din urmă depinzând de numeroşi alţi factori. Totodată, apariţia unui
dezechilibru monetar poate reprezenta o modalitate de compensare a unui dezechilibru
economic sau financiar de sens opus.
Asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea următoarelor
condiţii 35:
a) raportul în care se află cele două sfere ale circulaţiei monetare: sfera
numerarului şi sfera monedei scripturale (a plăţilor prin virament);
b) proporţia în care se distribuie capitalul agenţilor economici în propriu şi
împrumutat (străin);
c) emisiunea monetară, realizată de către Banca centrală, ţinând seama de
cerinţele proceselor economice şi de concordanţa care trebuie să existe între circuitul
valorilor reale şi cel al valorilor monetare, poate contribui la echilibrul monetar;
d) modul cum se formează şi se repartizează veniturile şi cheltuielile prin
intermediul bugetului de stat, al bugetelor locale, precum şi al celorlalte bugete;
e) corelaţiile care se asigură între bugetul de stat şi celelalte ansambluri
valorice din economie constituie o condiţie primordială a realizării echilibrului
monetar;
f) realizarea echilibrului monetar este condiţionată şi de asigurarea celorlalte
forme de echilibru (financiar, bugetar, valutar etc.), de interacţiunea dintre ele şi de
influenţele pe care le exercită în mod reciproc asupra corelaţiilor macroeconomice.
Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl constituie

politica monetară, instrumentele şi obiectivele acesteia, impactul politicii monetare
asupra proceselor monetare, vizând în mod nemijlocit realizarea unui anumit echilibru
monetar, ajustarea şi corectarea dezechilibrelor apărute, integrarea echilibrului monetar
în echilibrul economic de ansamblu.
Conceptului de echilibru economic i-a fost ataşată în ultimele decenii ideea
dezechilibrului economic permanent, idee conform căreia economia se află în
permanenţă într-o stare de dezechilibru, ceea ce se observă în realitate fiind doar o
tendinţă spre starea de echilibru, care, ideală fiind, nu se atinge niciodată, capacitatea
autoreglatoare perfectă a economiei într-o stare de echilibru fiind iluzorie. Această
34
Gh. Manolescu, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, p.58.
35
Ibidem, p.59-60.
145
capacitate autoreglatoare perfectă nu poate exista atât datorită insuficienţei procesului
de realizare a echilibrului.
Echilibru monetar reprezintă intersecţia între cererea şi oferta de monedă.
Cererea de monedă a fost definită în timp printr-o serie de teorii, primordiale
fiind analiza clasică a cererii de monedă si analiza Keynesiană .
Analiza clasică a cererii de monedă se bazează pe teoria cantitativă a cererii de
monedă, pornind de la ecuaţia schimburilor a lui Fishser
Mv=PT
V – viteza de circulaţie a monedei
M – volumnul de monedă
P – indice de preţ
T – volumul tranzacţiilor exprimat in termeni reali, măsurat prin preţuri
Teoria lui Fisher pune in evidenta faptul ca voluml de moneda multiplicat cu

viteza de rotatie a monedei este echivalent cu valoarea tranzactiilor, exprimata in
preturile perioadei de baza.
Această teorie cantitativă poate fi transformată într-o teorie a cererii de
monedă, presupunând că viteza de rotaţie a monedei este posibil să devină constanta
într-un interval scurt de timp.
M=KpT
Ecuaţia Cambrige sau ecuaţia echilibrului lichidităţii, in condiţiile in care

K este inversul vitezei de rotatie a monedei, exprimand durata medie a perioadei în
care moneda este păstrată între tranzacţii.
K=1/V
Analiza Keynsiană, care pune accentul pe rolul monedei de rezervă a valorii.

Această teorie face distincţia între cererea de monedă în vederea realizării tranzacţiilor,
M1, şi cererea de monedă in scop speculativ, M2 .
M1 variază în funcţie de nivelul produsului intern brut, respectiv la creşterea
PIB se înregistrează o creştere a necesarului de monedă pentru tranzacţii, şi invers.
M1=f(PIB),
M1=L1(Y) ,
y = PIB
M2 este dependentă de nivelul ratei dobânzii pe piaţă, fiind definit de
M2=L2(Rd)
Nivelul cererii de monedă în scop speculativ depinde de previziunile asupra
evoluţiei ratei dobanzii întrucât opţiunea pentru M2 este facută în funcţie de
rezultatele oferite de plasamente sub formă de active financiare şi plasamente sub
formă de active monetare.
Conform teoriei lui Keynes moneda pe piaţă este:
M1+M2=L1(y)+L2(Rd)
146
Care sunt principalele abordări ale problemei cererii de monedă în cadrul
echilibrului monetar?
...........................................................................................................
Oferta de monedă
În ceea ce priveşte oferta de monedă aceasta reprezintă cantitattea mijloacelor
de plată puse la dispozitie într-un sistem economic, fiind asigurată de sistemul bancar,
care creează moneda şi o pune in circulaţie. Sursele ofertei de monedă sunt
contrapartidele masei monetare .
• creanţele asupra trezoreriei
• creanţe asupra băncilor comerciale
• creanţe asupra străinătăţii
Oferta de monedă poate fi
 exogenă – situaţie în care nivelul său este fixat in afara sistemului
economic, de autoritratea monetară, agenţii economicci nebancari
neavând nici o influenţă asupra ofertei de monedă.
 endogenă – depinzând de comportamentul agenţilor nebancari dar
nefiind automată în raport cu cererea de monedă.
Pentru realizarea echilibrului monetar sunt implicate atât cererea cât şi oferta
de monedă, a căror evoluţie este explicată prin două teorii/analize:
1. Analiza keynesiană
2. Interpretarea lui Milton Friedman
2. Conform analizei lui Keynes, în explicarea echilibrului monetar se iau in

calcul trei puncte de vedere:
 echilibrul real între economii şi investiţii
Realizarea acestui tip de echilibru presupune faptul că pentru un nivel al ratei
dobânzii există o singură valoare a venitului naţional – Y, pentru care investiţiile
totale sunt egale cu economiile totale proiectate.
 echilibrul monetar – care înseamnă că orice creştere a produsului Y şi
a tranzacţiilor necesită o cantitate mai mare de M1 (în scopul tranzacţiilor) şi o
reducere a lui M2, ceea ce determină o creştere a ratei dobânzii.
 intersecţia între echilibrul real şi echilibrul monetar – presupune
realizarea echilibrului între nivelul veniturilor şi cel al ratei dobânzii, pentru orice
volum al monedei.
3. Interpretarea dată de Milton Friedman echilibrului monetar porneşte de la

ideea că patrimoniul agenţilor economici, format din active financiare, reale şi umane
dă naştere unui „venit permanent”, calculat ca medie a veniturilor obţinute şi a celor
anticipate pentru viitor, în condiţii de activitate normală. 36 Activele din patrimoniul
agentului economic sunt reprezentate de monedă, titluri, acţiuni şi active corporale,
ponderea acestora în patrimoniu fiind determinată de criterii de rentabilitate, risc şi
36
Daianu Daniel – „Echilibrul economic si moneda”, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004
147
regularitate a generării veniturilor în perioada urmatoare.
Conform lui Friedman, fluctuaţiile venitului national sunt determinate exclusiv
de volumul masei monetare.
Atât abordarea keynesiană, cât şi abordarea lui Friedman, sunt valide, însă
trebuie apreciate având în vedere excesele pe care le iau in calcul. Keynes susţine că
fenomenele monetare nu îndeplinesc decât un rol secundar în raport cu fenomenele
reale, privilegiind politica bugetară, în timp ce Friedman este adeptul politicii monetare
restrictive, concretizată printr-o încetinire a creşterii masei monetare pe o perioadă de
mai mulţi ani. Însă este din ce în ce mai dificilă estimarea evoluţiei ratelor de dobândă
de pe piaţă şi a impactului lor asupra nivelului masei monetare, precum şi estimarea şi
determiarea variabilelor financiare sau monetare alese drept ţinte ale strategiilor de
politică monetară.
10.4 Concept, forme si cauzele inflaţiei
Inflaţia este recunoscută prin dezechilibrul înregistrat pe piaţa monetară, având

ca efect creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.
00:30
Milton Friedman afirma într-una din lucrările sale: “Inflaţia este totdeauna şi
pretutindeni un fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. Politica
sa constă în a finanţa surplusul de cheltuieli, imprimând din ce în ce mai mulţi bani.
Este unul din motivele pentru care cantitatea de monedă creşte”. 37
În lucrările economice actuale, inflaţia este definită, de regulă, prin creşterea
preţurilor deşi, de obicei se precizează că nu orice creştere a preţurilor este inflaţionistă.
În mod evident, pentru a face distincţie între o creştere de preţuri neinflaţionistă
şi una inflaţionistă, e necesar să se i-a în considerare, în primul rând, gradul de
generalitate al creşterilor de preţuri. În economie pot avea loc creşteri sau reduceri de
preţuri sau pot exista preţuri ce nu se modifică; există situaţii în care corelarea tuturor
mişcărilor de preţuri antrenează o creştere a nivelului general al preţurilor, caz în care
există inflaţie şi situaţii în care, deşi au loc creşteri ale preţurilor anumitor bunuri, nu
există o creştere generală a preţurilor şi, deci, nu există inflaţie. Rezultă că inflaţia este
o mişcare de antrenare, în care se majorează nivelul mediu al tuturor preţurilor. Însă,
gradul de generalitate al creşterilor de preţuri nu este un criteriu suficient pentru
definirea inflaţiei. Pentru a exista inflaţie, mai trebuie ca majorarea generală de preţuri
să fie o creştere care nu conţine în sine, însăşi principiul care să o oprească. Maniera
corectă de a defini inflaţia constă în a spune că aceasta este o tendinţă de creştere
generalizată şi accelerată a preţurilor. Deşi inflaţia este un dezechilibru sau mai precis o
sumă de dezechilibre, creşterea preţurilor rămâne o caracteristică esenţială care pune în
evidenţă implicit dimensiunile acestui proces.
Fenomenul inflaţionist care a dobândit de-a lungul timpului, dimensiuni

gigantice, prezintă pentru ultima jumătate de secol, două caracteristici, astfel 38:
- creşterea preţurilor a cunoscut rate diferite de la un sector de activitate la altul,
37
M. Friedman, Inflation et sistemes monetaires, Calman Levy, Paris, 1976, p.75.
38
A. Olteanu, Antoaneta Mădălina (Rădoi) Olteanu, op. cit., p.284.
148
ceea ce a permis o creştere disproporţională a consumului;
- inflaţia reprezintă semnul unei devalorizări monetare.
Inflaţia, ca expresie a majorării preţurilor, se măsoară prin procente, făcându-se

astfel distincţia între:
• Inflaţie normală – majorarea preţurilor fiind sub 10% anual;
• Inflaţie galopantă – care atinge valori de 2 – 3 cifre anual;
• Hiperinflaţie – având valori de 3 – 4 cifre anual, valoarea inflaţiei fiind
de peste 50% lunar.
Devalorizarea monetară reprezintă pierderea puterii de cumpărare a monedei
şi se poate măsura prin:
1. Metoda divizării
2. Metoda dobânzii compuse
1. Metoda divizării – pune în evidenţă faptul că, inclusiv atunci cand inflaţia
înregistrează valori foarte mari, moneda conservă întotdeauna o mică parte din puterea
de cumpărare.
C0 ×100
Cn
unde C0 = preţul la începutul perioadei
Cn = preţul la sfârşitul perioadei
2. Metoda dobânzii compuse – se utilizează pentru transformarea ratelor

anuale în rate lunare sau chiar zilnice de exprimare a devalorizării.
Cn = C0 (1 + r ) şi rlunar = 12 1 + ran − 1 ,
n
unde, r – rata de creştere

n – numărul de perioade
Măsurarea ratei inflaţiei
Măsurarea ratei inflaţiei se poate face pe baza indicilor de preţ sau sub forma unui
indicator de exprimare cantitativă a deprecierii valorii monedei.
o Măsurarea ratei inflaţiei pe baza indicilor de preţ
Ipn − Ipn −1
Rinfl. = × 100
I
unde, Ip n ,n −1
= indicii preţurilor pentru anii n şi n-1
o Măsurarea cantitativă a ratei inflaţiei – se efectuează prin
149
utilizarea regulii numărului 70 – pentru determinarea numărului de ani în care se va
înregistra o dublare a nivelului preţurilor.
70
Nr. aproximativ de ani =
rata anuala a inf latiei
Această regulă are aplicabilitate generală şi permite determinarea perioadei de timp în

care nivelul PIB sau al economiilor se dublează.
00:45 Pentru a defini formele inflaţiei se au în vedere diferite criterii de clasificare.
A) În funcţie de cauzele care au determinat-o, se face distincţia între:

a) Inflaţia prin cerere
b) Inflaţia prin costuri
c) Inflaţia importată
d) Inflaţia structurală
a) Inflaţia prin cerere – este generată de dezechilibrele existente pe piaţa

bunurilor şi serviciilor, între cererea de bunuri şi servicii şi oferta inelastică. Efectul
acestui dezechilibru este creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor respective, la baza
fenomenului fiind majorarea ofertei de monedă.
Cauzele care determină creşterea cantităţii de monedă sunt:
• excedentul balanţei de plăţi
• creaţia monetară excesivă
• modificări în raportul dintre economii şi consum
Mecanismele de transmitere a dezechilibrului de pe piaţa bunurilor şi serviciilor

sunt:
 relaţiile interindustriale;
 creşterea veniturilor populaţiei şi creşterea cererii de produse;
 efectul de contagiune, referitor la creşterea veniturilor;
 generalizarea creşterilor de preţ.
b) Inflaţia prin costuri – este generată de revendicările sindicale pentru

creşterea salariilor, manifestate în special în sectoarele de activitate unde nu se obţin
creşteri de productivitate. Consecinţa majorărilor de salarii este majorarea costurilor de
producţie a bunurilor şi serviciilor şi, ulterior, creşterea preţurilor.
Atunci când majorarea salariilor rămâne în urma majorării preţurilor rezultă
o diferenţă favorabilă, care revine sub formă de profit proprietarilor firmei respective.
Rezultă că inflaţia prin costuri se declanşează pe piaţa factorilor de
producţie, iar salariul, ca principală componentă a costului, antrenează sporirea
generală a preţurilor.
c) Inflaţia importată – este rezultatul participării economiilor la fluxurile

internaţionale de capital, bunuri şi servicii şi se manifestă ca urmare a importului de
150
materii prime şi produse. Variaţia nefavorabilă a cursului de schimb pentru importatori
constituie o modalitate de generare a procesului inflaţionist, din cauza majorării
costurilor de producţie sub presiunea preţurilor de import.
d) Inflaţia structurală – este determinată de strategia adoptată de unele

ţări, de deyvoltare accelerată şi de creştere economică rapidă, ceea ce implică
mobilizarea intensivă a factorilor de producţie.
De asemenea, la baza inflaţiei structurale stau factori de genul:
• Susţinerea anumitor sectoare de activitate sau susţinerea preţurilor
pentru produsele excedentare;
• Rigiditatea economiei, manifestată în domeniul procurării
capitalului, al asigurării de resurse materiale sau al utilizării forţei de
muncă.
B) În funcţie de aşteptările inflaţioniste, inflaţia este clasificată în două

categorii:
a) Inflaţie anticipată
b) Inflaţie neanticipată
a) Inflaţia anticipată – este primită şi aşteptată de fiecare participant la

piaţă.
b) Inflaţia neanticipată – produce efecte importante asupra economiilor,

forţei de muncă şi producţiei, ceea ce afectează echilibrul general.
C) Având drept criteriu funcţionarea mecanismului pieţei, inflaţia este

grupată în:
a) Inflaţie deschisă
b) Inflaţie reprimată
a) Inflaţia deschisă – se caracterizează prin faptul că mecanismul de

funcţionare a economiei se bazează pe preţuri fixe şi se manifestă pe fondul unei
insuficienţe a bunurilor, serviciilor şi forţei de muncă din economie.
b) Inflaţia reprimată – apare ca rezultat al intervenţiilor guvernamentale

în creşterea preţurilor şi salariilor, prin care se reduce cererea de bunuri şi servicii.
Care sunt formele inflaţiei, ca dezechilibru macroeconomic, după cauzele

care o produc?
...........................................................................................................
Cauzele inflaţiei
Fenomenul inflaţiei are drept cauză principală dezechilibrul dintre cerere

(materializată în masa monetară) şi ofertă (reprezentată de volumul de bunuri şi
151
servicii) confruntate pe piaţă.
Inflaţia este provocată de numeroase cauze interne şi externe, care determină fie
creşterea cererii solvabile, fie diminuarea ofertei de bunuri si servicii disponibile, fie
ambele categorii de efecte în mod concomitent.
Dintre acestea, cu o acţiune directă asupra creşterii excesive a masei monetare
în circulaţie, pot fi menţionate:
• Apariţia şi perpetuarea deficitului bugetar;
• Expansiunea creditului bancar;
• Apariţia şi perpetuarea excedentului sau deficitului balanţei de plaţi externe;
• Activarea unor sume băneşti ţinute în rezervă.
A. Apariţia şi perpetuarea deficitului bugetar
Apare în situaţia când statul înregistrează cheltuieli mai mari decât veniturile
curente, cel mai uşor mijloc de a finanţa diferenţa este împrumutul de la banca de
emisiune. Drept urmare, masa monetară în circulaţie creşte, fără ca volumul de mărfuri
în circulaţie să fi crescut şi el, deoarece statul nu se împrumută pentru a produce şi pune
pe piaţă mărfuri sau pentru a oferii servicii suplimentare, ci pentru a consuma, reducând
astfel consumul mărfurilor şi serviciilor disponibile. Dezechilibrul monetar astfel creat
este, de regulă, specific situaţiilor excepţionale, fiind frecvent întâlnit şi în prezent, ca
urmare a încercărilor de a stimula pe această cale economia.
B. Expansiunea creditului bancar
În cazul în care băncile acordă credite fără să efectueze o analiză riguroasă a

scopurilor urmărite de debitori, sau cu intenţia expresă de a sprijini expansiunea
viitoare a unor mari întreprinderi sau a economiei în ansamblul ei, se produce o creştere
exagerată a masei monetare de cont, ale cărei efecte inflaţioniste sunt similare cu
creşterea cantităţii de numerar în circulaţie.
C. Apariţia şi perpetuarea excedentului sau deficitului balanţei de plăţi

externe
Atunci când într-o ţară intră o cantitate mare de valută străină, fie ca urmare a
unui excedent masiv al exportului faţă de import, fie ca urmare a unei invazii de
capitaluri speculative, rezervele valutare ale acestei ţări cresc. În condiţiile în care
aceste rezerve în valută străină formează acoperirea unor noi emisiuni în moneda
naţională, aceasta din urmă nu mai găseşte un corespondent echivalent de mărfuri şi
servicii pe piaţa internă. Acelaşi dezechilibru se aduce şi atunci când valuta străină,
convertită în moneda naţională, este introdusă în rezervele de mijloace străine ale
statului în cauză, deoarece masa monetară interna creşte fără echivalent în mărfuri şi
servicii pe piaţă.
La fel de nociv este deficitul balanţei de plăţi, adică situaţia în care încasările
externe sunt inferioare plăţilor externe într-o anumită perioadă dată. În astfel de cazuri,
cursul monedei naţionale faţă de valutele străine scade, deci este necesar să se
cheltuiască o sumă mai mare în moneda naţională pentru a obţine o sumă dată în valută
152
străina sau o cantitate dată de mărfuri a cărui preţ este exprimat în valută. Creşterea
preţurilor produselor importate este transmisă apoi asupra structurii preţurilor interne,
majorând nivelul general al acestora, fie prin creşterea costurilor produselor interne
pentru fabricarea cărora au fost folosite mărfuri importate, fie prin creşterea directă a
preţurilor bunurilor de consum importate asupra şi destinate pieţei interne. Efectele
preţurilor ridicate ale bunurilor importate asupra preţurilor bunurilor indigene şi asupra
costului vieţii, determină adeseori revendicările salariale şi pun sub semnul întrebării
eficacitatea programelor bugetare elaborate de guvernele naţionale.
D. Activarea unor sume băneşti ţinute în rezervă
O asemenea cauză acţionează atunci când deprecierea inflaţionistă a monedei

înregistrează deja un ritm ridicat, iar posesorii de bani devin conştienţi de pierderea pe
care le-o provoacă reducerea puterii de cumpărare a sumelor deţinute. Creşterea pe
această cale a masei monetare accentuează, la rândul lor, ritmul procesual inflaţionist.
10.5 Efectele economice si sociale ale inflaţiei

01:30
În perioada inflaţiei au loc importante modificări de structură în economia
naţională, fie că acestea sunt determinate de însăşi fenomenele inflaţioniste, fie că
asemenea măsuri de politică economică au determinat însuşi procesul inflaţionist şi
dimensiunile sale. Inflaţia aduce, prin creşterea nivelului preţurilor naţionale faţă de cele
externe, slăbirea capacităţii concurenţiale ale firmelor naţionale. Deprecierea monetară
conduce la ieftinirea mărfurilor naţionale pentru cumpărătorii străini şi uşurează deci
exportul, iar preţurile de achiziţie a materiilor prime din import cresc mai repede decât
preţurile cu care se exportă mărfurile şi, deci, pentru fiecare partidă de mărfuri se produce o
pierdere.
Procesul inflaţionist antrenează şi extinde şomajul. Vizând creşterea competitivităţii
şi având în vedere costurile crescute de salarii, patronii promovează aplicarea tehnologiei
moderne, care prezintă avantajul că ridică randamentele şi diminuează personalul.
Inflaţia favorizează şi accelerează procesul investiţional. Factorii care facilitează
investiţiile sunt numeroşi. Pe de altă parte, marea majoritate a întreprinderilor au
perspective mai sigure, privind evoluţia pe viitor. Iar reînnoirea echipamentului şi
modernizarea tehnologiilor este o condiţie a creşterii profitului.
Inflaţia afectează creditul şi descurajează economiile. Inflaţia contribuie la
deprecierea depozitelor prin aceasta descurajează economiile.
Inflaţia privilegiază debitorii. Debitorii sunt deosebiţi de avantajaţi, întrucât în
condiţiile continuării inflaţiei, ratele de rambursare, inclusiv dobânzile în termeni reali sunt
tot mai diminuate. A realiza investiţii prin credite înseamnă a plătii sub valoarea bunurilor
de patrimoniu achiziţionate. La rândul lor, depunătorii sunt nevoiţi să suporte pierderi
importante în puterea de cumpărare a capitalurilor şi dobânzile cuvenite.
Inflaţia favorizează creşterea profiturilor. Prin mobilitatea specifică preţurilor de
vânzare a mărfurilor, din timpul inflaţiei şi condiţiile de piaţă mai favorabile vânzătorilor,
aceştia practică, de regulă, dimensiuni sporite ale cotelor de profit incluse în preţuri.
153
M. Keynes consideră că o inflaţie moderată favorizează creşterea
economică, întrucât o monedă care pierde puţin şi în mod regulat din valoarea sa
favorizează producţia şi investiţiile, astfel:
 Creşterea veniturilor nominale poate antrena o creştere a cererii
globale.
 Cheltuielile financiare ale îndatorării sunt mai uşor de suportat,
întrucât se rambursează în monedă devalorizată, iar efectul
multiplicator al creditului se amplifică.
 Ratele reale de dobândă, foarte scăzute, uneori negative, conferă
rentabilitate proiectelor de investiţii.
Dar inflaţia se manifestă şi ca factor împotriva creşterii economice, ţinând

cont de următoarele aspecte:
 Menţine în activitate companii ineficiente.
 Favorizează existenţa unor preţuri anormal de ridicate, inflaţia
reprezentând un mijloc de supravieţuire pentru companiile mai
puţin competitive.
 Este o frână în calea progresului economic, sporirea profitului fiind
obţinută prin creşterea preţurilor de vânzare şi nu prin scăderea
costurilor de producţie. Astfel, inflaţia denaturează concurenţa.
 Contribuie la deteriorarea progresivă a echilibrului exterior:
- dificultăţi la export din cauza preţurilor ridicate;
- dificultăţi la import din cauza preţurilor prea mici.
 Inflaţia denaturează influenţa ratei dobânzii, prin scăderea artificială
a ratelor anuale, ceea ce poate conduce la o risipă a capitalului,
întrucât poate fi împrumutat cu rate de dobândă anormal de
scăzute.
Rezultă că inflaţia ridicată frânează creşterea economică, hiperinflaţia

induce recesiune, dar o doză moderată de inflaţie, în general antrenează efecte pozitive.
Teoriile monetare asupra inflaţiei se delimitează în:

 abordări monetariste, care considera masa monetară (oferta de monedă)
drept principalul factor strategic pentru obţinerea stabilităţii economice: excesiva
creaţie monetară conduce la inflaţie, insuficienta cantităţii de moneda provocând
recesiunea;
 abordări keynesiste, care susţin că fiscalitatea si şocurile ofertei de
monedă sunt factori ai inflaţiei: creşterea rapidă a ofertei de monedă va genera creşterea
preţurilor, deci inflaţie, aceasta fiind factorul unic, care poate constitui însă condiţie
pentru acţiunea altor factori, precum fiscalitatea sau şocurile ofertei. Analiza keynesistă
a arătat ca inflaţia înaltă nu poate fi determinată numai de fiscalitate, deoarece nu este
posibila o creştere sau o reducere continuă a cheltuielilor guvernamentale ori a
impozitelor;
 abordarea contemporană. Conform abordărilor contemporane, inflaţia
este definită atât ca un fenomen monetar, fiind generată de creaţia excesivă de monedă,
cât şi ca un fenomen economic global, fiind expresia unui dezechilibru global între
154
fenomenele economice, legate de conjunctură, şi, în acelaşi timp, un fenomen de
producţie, de venit şi de cheltuieli.
10.6 Politicile de combatere a inflaţiei
Elaborarea politicilor antiinflaţioniste se sprijină pe cunoaşterea cauzelor reale ale

inflaţiei, cât şi pe anumite concepţii doctrinare.
Pe plan mondial, s-au conturat două concepţii de bază privind cadrul politic de
manifestare a acţiunilor antiinflaţioniste: concepţia keynesiană şi concepţia monetarismului
neoliberal.
Concepţia keynesiană afirmă că dezechilibrele economice şi monetare care apar în
cadrul economiei de piaţă pot fi atenuate prin intervenţia statului în economie, prin
mecanismele politicii sale financiare şi monetare.
În concepţia monetarismului neoliberal politicile antiinflaţioniste cuprind trei
sectoare de manifestare:
- financiar;
- monetar;
- controlul preţurilor şi al salariilor – deflaţia.
Politica financiară antiinflaţionistă are ca program prioritar politica bugetară
restrictivă care să ducă la reducerea deficitului bugetar, însă fără a se renunţa la protecţia
socială.
Politicile antiinflaţioniste de ordin monetar. Ele sunt puse în aplicare în cea mai
mare parte prin intermediul băncii centrale de emisiune, care are posibilitatea să folosească
următoarele mecanisme:
- Ridicarea taxei oficiale a scontului. Pe măsura reducerii presiunilor inflaţioniste,
reducerea taxei scontului şi ratei dobânzii devin nu numai posibile, ci chiar
obligatorii;
- Plasarea de împrumuturi de stat şi renunţarea la acoperirea deficitului bugetar prin
creare de monedă;
- Operaţii pe piaţa liberă (open market);
- Sistemul rezervelor bancare minime obligatorii.
Controlul preţurilor şi salariilor poate avea loc în cadrul politicii antiinflaţioniste
care poartă de numirea de deflaţie.
Deflaţia este mecanismul prin care se încearcă a se suprima efectele inflaţiei
revenind la stare anterioară de la care s-a plecat. Deflaţia este, deci, o mişcare inversă
inflaţiei care are ca scop să readucă masa monetară la situaţia iniţială, respectiv să reducă
preţurile la nivelul iniţial. În acest context, guvernul statului respectiv va trebui să ia o serie
de măsuri printre care menţionăm:
- lansarea unui program de stabilizare menit să determine stoparea inflaţiei prin
creşterea producţiei şi stoparea ratei şomajului;
- măsuri de ajustare bugetară;
- metoda “îngheţării” salariilor şi pensiilor pe anumite perioade de timp (3 – 6
luni);
- măsuri de realizare a echilibrului balanţei de plăţi externe.
O formă de realizare a deflaţiei o constituie reforma monetară, care constă din
înlocuirea semnelor monetare aflate în circulaţie cu altele noi, apropiate ca etalon de cel
155
care a existat înainte de declanşarea inflaţiei.
Deflaţia se realizează printr-o politică de austeritate, prin blocarea salariilor şi a
pensiilor. Rezultă că aceleaşi categorii socio-profesionale sunt victime atât ale inflaţiei, cât
şi ale deflaţiei.
Controlul preţurilor şi al salariilor poate fi socotit o măsură eficientă de deflaţie în
cazul unei inflaţii galopante.
02:15 10.7 Deflaţia
Deflaţia reprezintă încetinirea sau stoparea inflaţiei prin măsuri de reducere a

masei monetare şi a cererii în raport cu oferta .
Există 3 forme ale deflaţiei:
- Deflaţia monetară
- Deflaţia financiară
- Deflaţia reală
Deflaţia monetară reprezintă diminuarea volumului mijloacelor de plată aflate în

circulaţie şi, ca urmare, reducerea cantităţii de monedă aflată la dispozitia agenţilor
economici.
Deflaţia financiară constă în reducerea volumului creditelor acordate prin
intermediul băncilor, având ca efect imediat scăderea preţului bunurilor şi serviciilor, ca
urmare a reducerii disponibilităţilor monetare ale populaţiei si agenţilor economici.
Deflaţia reală reprezintă reducerea activităţii economice care însoţeşte deflaţia
monetară şi financiară.
Rata deflaţiei reprezintă rata anuală de scădere a nivelului general al preţurilor
fiind clasificată în deflaţie deschisă şi deflaţie târâtoare .
Deflaţia deschisă este caracterizată prin reducerea preţurilor şi a cantităţii de
monedă aflată în circulaţie, reducerea cheltuielilor publice, contractarea de credite şi
reducerea cererii nominale totale.
Deflaţia târâtoare se caracterizează prin scăderea inflaţiei, dar nu şi diminuarea
preţurilor, prin încetinirea vitezei de circulaţie a banilor, dar fără diminuarea masei
monetare, prin încetinirea creşterii veniturilor, însă fără diminuarea acestora şi prin
încetinirea creşterii economice, fără a apărea problema recesiunii.
10.7.1 Cauzele deflaţiei
 Diminuarea masei monetare - poate antrena deflaţie, care se va concretiza

în scăderea preţurilor bunurilor şi serviciilor. Această situaţie va antrena la rândul său o
reducere a nivelului veniturilor şi profiturilor agenţilor economici, care vor fi nevoiţi să
renunţe la o parte a cheltuielilor lor, inclusiv cu forţa de muncă, ceea ce s-ar putea
concretiza în creşterea ratei somajului.
 Scăderea cheltuielilor statului sau agenţilor economici – înseamnă, de
asemenea, o reducere a scăderii preţurilor, pentru a se putea realiza echilibrul între
cererea şi oferta de bunuri şi servicii.
 Scăderea nivelului creditării prin intermediul băncilor comerciale –
156
generează o creştere a nivelului ratelor de dobândă, ceea ce transformă creditele într-o
sursă de finanţare extrem de scumpă.
 Preferinţa pentru lichiditate
 Indatorarea excesivă
10.7.2 Efectele deflaţiei
În general, efectele deflaţiei sunt opuse celor ale inflaţiei şi vor conduce
întotdeauna la un nivel mai scăzut al producţiei şi la creşterea şomajului. Acestea vor
genera, la rândul lor:
02:30 • Diminuarea consumului în favoarea economisirii
• Majorarea poverii datoriei publice
• Majorarea ratelor reale ale dobânzii
• Scăderea valorii patrimoniului
10.8 Rezumat
Dezechilibrul înregistrat pe piaţa monetară se numeşte Inflaţie şi constă în
creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a monedei.
În funcţie de gradul de majorare a preţurilor, există următoarele tipuri de inflaţie:
• Inflaţie normală
• Inflaţie galopantă
• Hiperinflaţie
În funcţie de cauzele care au determinat-o, se face distincţia între:
• Inflaţia prin cerere
• Inflaţia prin costuri
• Inflaţia importată
• Inflaţia structurală
În funcţie de aşteptările inflaţioniste, inflaţia este clasificată în două categorii:
• Inflaţie anticipată
• Inflaţie neanticipată
Având drept criteriu funcţionarea mecanismului pieţei, inflaţia este grupată în:
• Inflaţie deschisă
• Inflaţie reprimată
Efectele inflaţiei sunt atât efecte pozitive (creşterea veniturilor nominale

determină creşterea cererii globale, îndatorarea este mai uşor de suportat, rate de
dobândă scăzute, care determină rentabilitatea ridicată a investiţiilor), dar şi efecte
negative (preţuri anormal de ridicate, afectarea comerţului exterior, afectarea ratelor de
dobândă şi a echilibrului pe piaţă între economii şi investiţii).
Deflaţia reprezintă încetinirea sau stoparea inflaţiei prin măsuri de reducere a
masei monetare şi a cererii în raport cu oferta .
Există 3 forme ale deflaţiei:
• Deflaţia monetară
• Deflaţia financiară
157
• Deflaţia reală
Cauzele deflaţiei
• Diminuarea masei monetare
• Scăderea cheltuielilor statului sau agenţilor economici
• Scăderea nivelului creditării prin intermediul băncilor comerciale
• Preferinţa pentru lichiditate
• Indatorarea excesivă
Efectele deflaţiei
• Diminuarea consumului în favoarea economisirii
• Majorarea poverii datoriei publice
• Majorarea ratelor reale ale dobânzii
02:45 • Scăderea valorii patrimoniului

1. Care dintre următoarele tipuri de inflaţie este generată de un dezechilibru

manifestat pe piaţa bunurilor şi serviciilor:
a) inflaţia importată;
b) inflaţia prin costuri;
c) inflaţia prin cerere;
d) inflaţia structurală.
2 Care dintre următoarele tipuri de inflaţie este generată de un dezechilibru

manifestat pe piaţa factorilor de producţie:
a) inflaţia importată;
b) inflaţia prin costuri;
c) inflaţia prin cerere;
d) inflaţia structurală.
3. Care dintre următoarele afirmaţii ce caracterizează inflaţia structurală NU este

adevărată?
a) la baza sa se află rigiditatea economiei, care se manifestă în domeniul
procurării capitalului, al asigurării de resurse materiale sau al utilizării forţei de muncă;
b) este generată de revendicările grupurilor sindicale pentru creşterea salariilor;
c) este determinată de strategia adoptată de unele ţări, de dezvoltare accelerată şi
de creştere economică rapidă;
d) este generată de susţinerea unor sectoare de activitate, sub forma susţinerii
preţurilor pentru produsele excedentare.
4. Echilibrul monetar reprezintă punctul de intersecţie dintre:

a) inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri;
b) inflaţie şi deflaţie;
158
c) inflaţie şi stagflaţie;
d) deflaţie şi stagflaţie.
5. Deflaţia semnifică situaţia de frânare sau resorbţie totală a inflaţiei şi

antrenează următoarele efecte:
a) diminuează consumul în favoarea economisirii;
b) determină scăderea valorii patrimoniilor;
c) majorează ratele reale ale dobânzii;
d) majorează masa monetară, ca volum şi viteză de circulaţie.
Nu este valabil unul dintre enunţuri.
6. Inflaţia reprimată reprezintă o formă a inflaţiei:

a) generată de dezechilibrele manifestate pe piaţa bunurilor şi serviciilor;
b) generată de revendicări ale grupurilor sindicale;
c) anticipată şi acceptată de toţi participanţii din economie;
d) care apare ca rezultat al intervenţiilor guvernamentale asupra creşterii
preţurilor şi salariilor.
7. Inflaţia, ca formă a dezechilibrului monetar, se manifestă simultan prin:

1) creşterea preţurilor;
2) creşterea cantităţii de monedă;
3) devalorizare monetară;
4) creşterea ratelor de dobândă;
5) sporirea deficitului bugetar;
6) creşterea ratei şomajului.
Este valabilă combinaţia.
a) 3+4+5;
b) 4+5+6;
c) 1+2+3;
d) 1+4+6.
Răspunsuri:
1-c; 2-b; 3-b; 4-b; 5-d; 6-d; 7-c.
Bibliografie:
1. Basno C, Dardac N - „Instrumente şi tehnici de platã”, Editura Didacticã şi
Pedagogicã, RA, Bucureşti 1996, pag. 148-150
2. Căpraru Bogdan – Activitatea bancară – Sisteme, operaţiuni şi practici, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2010, p.119
3. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare „,Editura Didacticã şi
4. Gh. Manolescu, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, p.59-60
5. V. E. Drăgoi, M. Rădoi, - „Monedă”, Editie revazuta si adaugita, Valahia University
Press, Targoviste, 2013
159
BIBLIOGRAFIE CARTE
5. Basno C, Dardac N - „Instrumente şi tehnici de platã”, Editura Didacticã şi

Pedagogicã, RA, Bucureşti 1996
6. Basno C., Dardac N. - Produse, costuri şi performanţe bancare, Editura
Economicã, Bucureşti, 2000
7. Basno C., Dardac N. - Riscurile bancare. Cerinţe prudenţiale. Monitorizare,
Editura Didacticã şi Pedagogicã, RA, Colecţia Bãnci, Burse , Bucureşti 1999
8. Basno C., Dardac N., Floricel C. –„Monedã, credit, bãnci I’, Editura Didacticã şi
9. Berea A., Berea O. - Orientãri în activitatea bancarã contemporanã, Editura
Expert, Bucureşti 1999
10. Berea O.A. - Strategie bancarã, Editura Expert, Bucureşti, 2001
11. Bèziade M.,- „La monnaie”, Masson, Paris 1886.
12. Bran P., –„ Mecanismul monetar actual”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1888.
13. Cernea S.- „Banii şi creditul in economiile contemporane”,vol. I. II, Editura.
Enciclopedică, Bucureşti,1992.
14. Costea C-E - Protecţia consumatorului de produse şi servicii financiar -
bancare, Editura Uranus, Bucureşti 2000
15. Dãnilã N. - Privatizarea bãncilor, Editura Economica, Bucureşti, 2000
16. Dãnilã N., Berea A.O. - Managementul bancar, Editura Economica, Bucureşti,
2000
17. Dãnilã N., coordinator - Managementul lichiditãţii bancare, Editura Economica,
Bucureşti, 2002
18. Dardac N., Barbu T. – „Monedã, bãnci şi politici monetare, Editura Didacticã şi
19. Dedu V. - Gestiune bancarã, Editura Didacticã şi Pedagogicã, RA, Bucureşti
1999
20. Dedu V. - Management bancar, Editura Mondan, Bucureşti 1997
21. Diaconescu M. - Bãnci. Sisteme de plãţi. Riscuri, Editura Economicã, Bucureşti
1999
23. Gaftoniuc Simona - Practici bancare internaţionale, Editura Economica,
Bucureşti, 1995
24. Hurduc Nataliţa - Optimizarea activitãţii bãncii de reţea, Editura Expert,
Bucureşti, 2002
25. Imireanu M-Gh - Tehnica şi practica operaţiunilor bancare relaţiile agenţilor
economici cu bãncile, Editor "Tribuna Economicã", Bucureşti 1995
26. Institutul Bancar Român coordonator pr.dr.Ionescu L - Fundamentele profesiunii
bancare. Economia şi rolul bãncilor (vol I. şi II), Editura Economicã, Bucureşti,
1997
27. Isãrescu Mugur - Reflexii economice (Volumul I) Pieţe, bani, bãnci, Editura
Expert, Bucureşti, 2001
160
28. Jinga V.- „Moneda şi problemele ei contemporane’, Editura Dacia, Cluj-Napoca
1981
29. Kiriţescu C., –„Moneda, mica enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică,
Bucureşti,1882.
30. Kiriţescu C., Dobrescu E - Bãncile. Micã enciclopedie, Editura Expert,
Bucureşti, 1998
31. Lãzãrescu V. - Bãncile comerciale în economia de piaţã din România, Editura
AGORA, Bacãu, 1998
32. Manolescu Gh. – „Moneda şi credti”, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2001.
33. Mihai Ilie, Mihai T.I. - Finanţarea comerţului, Editura Economica, Bucureşti,
2002
34. Motocu M. - Analiza eficienţei economice în cadrul bãncilor comerciale, Editura
Casa Cãrţii de Stiinţã, Cluj-Napoca, 1996
35. Niţu Ion - Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2000
comunitare în domeniul financiar – bancar”, Ediţia II, Editura Dareco, 2007.
37. PãtuleaV., Turianu C. - Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Editura
Scripta, Bucureşti, 1998
38. Puiu A. - Strategiile bancare - una din cauzele crizei actuale a economiei
româneşti, Editura Independenţa Economicã, Bucureşti 2001
39. Rotaru Constantin - Managementul performanţei bancare, Editura Expert,
Bucureşti, 2001
40. Turcu Ion - Operaţiuni şi contracte bancare, Lumina Lex, Bucureşti, 1994
41. Turliuc V., Cocriş V., Boariu A., Stoica O., Dornescu V., Chirleşan D. –
“Monedă şi credit”, Editura Universităţii “Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2007.
42. Turliuc V.,”Politici monetare”,Editura Polirom,Iaşi,2002.
43. V. Turliuc, V. Cocriş, A. Boariu, O. Stoica, V. Doruescu, D. Chirleşau –
“Monedă şi credit”, Ed. Univ. “Al. Ioan Cuza”, Iaşi, 2007.
44. Zaharciuc E. - Contabilitatea societãţilor bancare, Editura Teora, Bucureşti 2000
45. Zăpodeanu D., – „Politici monetare”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.
46. Legea nr. 58. Legea bancarã (Monitorul Oficial nr. 121/1998)
47. Legea nr. 101/1998 privind Statutul Bãncii Naţionale a României (Monitorul
Oficial nr. 203/1998)
48. Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului bãncilor (Monitorul Oficial nr.
272/1998)
49. Norme BNR nr. 1/2001 privind lichiditatea bãncilor (Monitorul Oficial nr.
201/2001)
50. Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de
garantare a depozitelor în sistemul bancar (Monitorul Oficial nr. 206/1996)
51. Norma BNR nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al bãncilor (Monitorul
52. Norma BNR nr. 9/2000 privind capitalul minim al bãncilor şi al sucursalelor
bãncilor strãine (Monitorul Oficial nr. 474/2000)
53. Regulamentul BNR nr. 5/2002 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor,
precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc
161
de credit (Monitorul Oficial nr. 626/2002)
54. Norma metodologicã BNR nr. 2/2000 pentru aplicarea Regulamentului nr. 2/2000
privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea,
regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit (Monitorul
162

978-606-751-560-2 Economie Monetara

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

978-606-751-560-2 Economie Monetara

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mădălina Rădoi

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Mădălina Rădoi, Mihaela Sudacevschi

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Parcurgerea cursului de „Economie monetară” are ca obiectiv însuşirea de către

În urma parcurgerii acestui curs, studentul va fi capabil:

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul de Economie monetară este structurat în 10 unităţi de învăţare. În primele

Parcurgerea materiei „Economie monetară” nu se bazează pe studiul aprofundat

Durata medie de studiu individual

Parcurgerea unităţilor de învăţare şi rezolvarea problemelor propuse în scopul

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 – MONEDA ŞI ROLUL SAU IN

1.2 Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 12

1.3 Conceptul de monedă ............................................................................................................ 12

1.4 Funcţiile monedei .................................................................................................................... 14

Alte functii ale monedei ................................................................................................................ 16

1.5.Caracteristicile monedei .......................................................................................................... 17

1.6 Aparitia monedei şi clasificarea semnelor monetare ............................................................ 19

1.7.2.Puterea de cumpărare a monedei în plan internaţional ....................................................... 24

1.8 Rezumat ................................................................................................................................... 25

1.9 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 26

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 – MASA MONETARĂ ŞI

2.2. Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 28

2.3. Masa monetară si structura acesteia ................................................................................... 29

2.5 Contrapartidele masei monetare .......................................................................................... 35

2.8 Rezumat ................................................................................................................................... 41

2.9 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 41

2.10 Temă de control ..................................................................................................................... 43

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3. ORGANIZAREA MONETARA.

3.2. Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 44

3.3 Conceptul de sistem monetar şi elementele sale specifice ................................................... 44

3.4 Tipuri de sisteme monetare ..................................................................................................... 49

3.5 Reglementarea emisiunii de monedă ...................................................................................... 53

3.6 Convertibilitatea monetară şi cursul de schimb ..................................................................... 55

3.8 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ........................................................................................ 59

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4 – SISTEMUL MONETAR

4.2. Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 61

4.3 Evoluţii premergătoare şi realizări ......................................................................................... 61

4.4 Crearea Sistemului Monetar Internaţional ............................................................................ 62

4.5 Principii de functionare ale SMI ........................................................................................... 64

4.6 Prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton Woods ............................................................ 65

4.7 Rezumat ................................................................................................................................... 67

4.8 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 68

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5 - REFORMA SMI .......................... 70

5.2. Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 70

5.3. Reforma SMI ........................................................................................................................ 70

5.4 Funcţionarea sistemului internaţional actual ....................................................................... 72

5.5.1 Valoarea unei monede DST ................................................................................................ 74

5.5.2 Rata de dobândă a D.S.T. ................................................................................................... 76

5.7 Rezumat ................................................................................................................................... 78

5.8 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ...................................................................................... 79

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6 – INSTITUŢIILE MONETARE SI

6.2. Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 81

6.3 Fondul Monetar Internaţional ............................................................................................... 82

Obiectivele practice urmărite de FMI sunt următoarele: ......................................................... 82

6.4 Funcţiile FMI .......................................................................................................................... 84

6.5 Rezumat .................................................................................................................................. 88

6.6 Test de autoevaluare a cunoştinţelor ..................................................................................... 88

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 – SISTEMUL MONETAR

7.2 Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 91

7.3 Etapele premergătoare ale SME ............................................................................................. 91

7. 4 Crearea Sistemului Monetar European. Principii şi funcţionare. ....................................... 93