Organizatii Economice Internationale

Organizații
economice
internaționale
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale
ISBN 978-606-12-0022-1
339.73(100)
PREFAŢĂ
Perioda de profunde transformări prin care trece astăzi

mondoeconomia se caracterizează, fără îndoială şi printr-o
restructurare atât a conţinutului, cât şi a modului de transmitere
a cunoştinţelor de specialitate în toate domeniile.
Cât priveşte cunoştinţele de teorie economică,
însuşirea principiilor şi metodelor acesteia trebuie să
răspundă cerinţelor de îmbinare a elementelor de ştiinţă cu
cele de politică, într-o manieră cât mai atractivă şi incitantă
pentru înţelegerea în profunzime a noilor provocări economice
la care, inevitabil şi ţara noastră trebuie să facă faţă.
Unor astfel de cerinţe încearcă să le răspundă şi prezenta
lucrare, ”Organizaţii economice internaţionale ” destinată cu
precădere studenţilor profilului economic, dar, în egală măsură şi
celor aparţină tori altor profile (tehnic, juridic, administrativ, etc.)
din învăţământul superior de stat şi particular din ţara noastră.
Prin structura sa armonioasă, concepută pe două secţiuni
(autonomizate în treisprezece capitole): I. Organizaţii financiare
internaţionale şi II. Organizaţii internaţionale de comerţ,
lucrarea încearcă să răspundă nevoii de a explica fundamentele
teoretice ale adâncirii interdependenţelor economice dintre state
în perioada postbelică şi aspecte calitative noi pe care aceste
interdependenţe le dobândesc mereu în economia mondială
contemporană. Aşa stând lucrurile, orice demers teoretic cu
privire la conceptul de integrare nu poate să facă abstracţie de
instituţiile economico-financiare ale procesului de globalizare, de
mondializare şi regionalizare a vieţii economice şi sociale.
În condiţiile actualei revoluţii ştiinţifice şi tehnologice
ţările trebuie să-şi găsească făgaşuri noi de dezvoltare atât în
cadrul naţional cât şi în cel internaţional. Se împlineşte astfel, tot
mai evident, rezolvarea problemelor dezvoltării şi progresului
fiecărei economii naţionale, a întăririi interdependen ţei naţional-
statale, cu înfăptuirea relaţiilor economice mondiale, a dezvoltării
regionale, subregionale şi continentale.
Procesul de integrare economică internaţională are la bază
instituţionalizarea activităţii de colaborare economică a statelor
participante. Însă, structura şi mecanismele de funcţionare ale
acestor organizaţii integraţioniste trebuie să fie în conformitate cu
interesele ţărilor participante privind atât desfăşurarea raporturilor
reciproce, cât şi a relaţiilor cu celelalte state ale lumii. Înfăptuirea
integrării trebuie să ducă la înlăturarea formelor variate de
discriminare care există între economiile naţionale.
Pe baza acestor convingeri autorul, conf. univ. dr.
Cosmin Tileagă, oferă celor interesaţi, studenţi şi reprezentanţi
ai firmelor ce operează în practica economică naţională şi
internaţională, un suport ştiinţific actualizat, dublat de
concluziile ce însoţesc fiecare capitol în parte.
OEC
Cuprins
I. Organizaţii financiare internaţionale.............................................3
Fondul Monetar Internaţional..........................................................5

Banca Mondială.................................................................................41
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare...........71
Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor...................86
II. Organizaţii internaţionale de comerţ.......................................107
Organizaţia Mondială a Comerţului..........................................109

Acordul General privind Comerţul cu Servicii......................143
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare. 168
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb................................184
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică...210
Cooperarea Economică Asia - Pacific......................................227
Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră..........245
Organizaţiile economice internaţionale ale ţărilor
din Africa...........................................................................................256
1
Organizaţii Economice Internaţionale
2
OEC
I.ORGANIZAŢII
FINANCIARE
INTERNAŢIONALE
3
4
OEC
Fondul Monetar Internaţional (FMI)

International Monetary Fund (IMF)
Scurt istoric
Un rol important în derularea şi orientarea fluxurilor

financiare internaţionale revine instituţiilor internaţionale create
de-a lungul timpului în scopul promovării cooperării financiare
internaţionale, facilitării accesului ţărilor mai puţin dezvoltate sau
a celor care se confruntă cu dezechilibre interne temporare la
resursele financiare, promovării investiţiilor stră ine private sau
stimulării dezvoltării economice şi sociale a ţărilor membre.
Odată cu extinderea şi adâncirea procesului de globalizare rolul
acestor instituţii a crescut semnificativ.
Intensificarea relaţiilor economice şi politice între ţări a dus
la dezvoltarea unor serii de instituţii financiare internaţionale care
au un rol din ce în ce mai important în supravegherea şi
stabilizarea sistemului financiar - monetar internaţional. Una
dintre aceste instituţii este FONDUL MONETAR
INTERNAŢIONAL.
Fondul Monetar Internaţional a luat naştere în urma unor
preocupări internaţionale privind reorganizarea relaţiilor valutare
şi financiare în vederea reconstrucţiei economice postbelice ş i a
dezvoltării comerţului mondial. A fost fondat în iulie 1944 în
urma unei conferinţe monetare organizate la Bretton Woods.
Planul Keynes (propus de Marea Britanie) preconiza
înfiinţarea unei „Uniuni Internaţionale de Clearing”, care să
administreze un fel de monedă internaţională cu valoare fixă în
raport cu aurul, denumită „BANCOR”, din care fiecare ţară
trebuia să deţină automat o cotă necesară dezvoltării schimburilor
sale comerciale externe.
Planul White (propus de SUA) preconiza înfiinţarea unui
„Fond Monetar Internaţional”, constituit din aur şi monede naţ
ionale, care să furnizeze ţărilor membre, în schimbul monedei lor
naţionale, valuta străină necesară pentru realizarea tranzacţiilor
comerciale externe şi pentru stabilirea echilibrului balanţelor de
5
plăţi.
Astfel, prin acordurile încheiate, Conferinţa monetară din
iulie 1944 a prevăzut înfiinţarea a două instituţii: Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare.
În conformitate cu acordurile de la Bretton Woods, FMI
urma să deţină rolul principal în cadrul noului sistem monetar
internaţional. În acelaşi timp, s -a făcut precizarea că „o ţară nu
poate deveni membră a BIRD, atâta timp cât nu este membră a
FMI”.
La 15 noiembrie 1947, FMI a obţinut statutul de instituţie
specializată a ONU. Prin urmare, ONU coordonează ac ţiunile
FMI prin consultări şi recomandări, însă nu poate interveni direct
în activitatea acestuia.
Activitatea oficială a Fondului începe la 1 martie 1947, iar
sediul organizaţiei este la Washington DC. Numărul ţărilor
membre ale FMI a crescut rapid, de la 29 de ţări în 1945, la 125
de ţări în 1973, 151 de ţări în 1989 şi 186 de ţări membre în 1999.
Evenimente majore în evoluţia împrumuturilor FMI
1952
Acordurile stand-by au fost introduse în 1952 şi Belgia a fost
prima ţară care a împrumutat 50 milioane de dolari pentru a-şi
consolida rezervele internaţionale. Termenul „stand-by” înseamnă
că subiectul poate lua bani doar în urma unor condiţii.
1963
În 1963, fondul a înfiinţat „facilitatea financiară de
compensare” pentru a ajuta ţările membre producătoare de bunuri
de baz ă în urma unor deprecieri temporare a exporturilor ca
urmare a scăderilor de preţuri. O componentă adiţională pentru a
ajuta ţă rile să se descurce cu crizele temporare în importurile de
cereale a fost adăugată în 1981.
6
OEC
Anii 1970
În timpul crizei energetice când preţurile la petrol au crescut
de patru ori, Fondul a ajutat ţările importatoare de petrol printr-o
„facilitate petrolieră”. Această facilitate a avut efect între anii
1974 şi 1976, când FMI a împrumutat de la ţările exportatoare şi
de la cele puternice şi a acordat împrumuturi ţărilor importatoare
pentru a-şi regla deficitele ca urmare a exploziei de preţuri.
1974
În 1974 a fost introdusă „facilitatea extinsă a fondului”
pentru a asigura asistenţă pe termen mediu membrilor cu
probleme la balanţa pl ăţilor datorate slăbiciunilor economice şi
care necesită reforme structurale pe termen lung. Perioada
acordurilor extinse este de trei ani, cu posibilitatea extinderii la
patru ani. Kenya a fost prima ţară care a beneficiat de acest tip de
acord.
Anii 1980
În anii '80, FMI a jucat un rol central în rezolvarea crizei
datoriilor ţărilor latino-americane împreună cu comunitatea
bancară internaţională. FMI a ajutat ţările cu datorii să-şi realizeze
programe de stabilitate pe termen mediu cu banii proprii, dar şi cu
fonduri atrase de la bănci comerciale şi alte organizaţii
internaţionale.
1989
Încă din 1989, FMI a ajutat ţările din centrul şi din estul
Europei, zona baltică, Rusia şi alte ţări ale fostei Uniuni Sovietice
pentru a-şi transforma economiile din sistemul planificat în cel al
economiei de piaţă. A lucrat în parteneriat cu aceste ţări pentru a
le stabiliza şi restructura economiile, lucrând chiar ş i la cadrul
instituţional şi legal necesar pentru o economie de piaţă
funcţională.
7
1994 - 1995
Între 1994 - 1995, Mexicul a suferit o puternică criză
financiară datorită unei modificări în încrederea pe piaţă. Mexic a
adoptat rapid un sistem de reforme, iar FMI i-a acordat un
împrumut de 17,8 mld de dolari. FMI a introdus „noile
aranjamente pentru a împrumuta" (New Arrangements to Borrow
(NAB)) pentru a avea suficiente fonduri în cazul unei crize
majore.
1996
În 1996, FMI împreună cu Banca Mondială au lansat
„iniţiativa pentru ţările puternic îndatorate”, cu scopul de a reduce
datoriile ţărilor celor mai sărace din lume la nivel acceptabil într-
un timp cât mai scurt.
1997 - 1998
În timpul crizei financiare asiatice (1997 - 1998), FMI a
acordat fonduri uriaşe totalizând mai mult de 36 mld dolari:
Indoneziei, Coreei, Thailandei pentru a-şi realiza reformele şi a-şi
stabiliza economiile.
În 1997, Fondul a introdus „facilitatea rezervei suplimentare”
pentru a ajuta ţările care au nevoie mare de finanţare pe termen
scurt datorate unor pierderi neaşteptate de încredere pe piaţa
reflectată de scurgeri de capital.
1999
Fondul a introdus un nou instrument de criză, liniile de credit
contingente. Acestea sunt linii de precauţie prin care membrii sunt
antrenaţi să atingă politici economice puternice pentru a obţine
finanţare FMI pe termen scurt când sunt ameninţaţi de pierderi
neaşteptate din cauza dificultăţilor din alte ţări.
2000
Au fost introduse o serie de mă suri prin care FMI să asigure
un ajutor mai rapid în prevenirea şi rezolvarea crizelor, dar şi o
mai bună utilizare a resurselor FMI.
8
OEC
Structura organizatorică
Organele de conducere ale FMI sunt: Consiliul

Guvernatorilor, Consiliul Executiv şi Directorul general.
Consiliul Guvernatorilor constituie organul suprem şi
stabileşte liniile directoare ale activităţii Fondului. În sfera
atribuţiilor Consiliului guvernatorilor intră: primirea de noi
membri; excluderea membrilor; modificarea statutului; revizuirea
cotelor de participare; încheierea de aranjamente valutar -
financiare cu alte instituţii etc.
Consiliul este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se
reuneşte odată pe an, având rolul unei adunări generale a acţ
ionarilor. Fiecare stat are câte un reprezentant, însă acesta are un
drept de vot a cărui importanţă diferă în func ţie de cota parte
subscrisă. Regula este că fiecare ţară dispune de 250 de voturi la
care se adaugă câte un vot pentru 100.000 de dolari subscrişi.
Astfel că numărul de voturi cel mai mare revine ţărilor cu cea mai
mare cotă parte de capital subscris (SUA, Marea Britanie,
Germania, Franţa şi Japonia).
Consiliul de Administraţie este format din 21 de membri: şase
reprezentând ţările ale că ror cote păr ţi sunt cele mai mari sau care,
fă ră să aibă o cotă parte prea mare, sunt creditori importanţi ai FMI
(Arabia Saudită) şi 15 desemnaţ i de celelalte ţări membre, grupate în
principiu pe zone geografice. Consiliul exercită puterea bugetară ,
procedează la consult ări cu statele membre, efectuează studii în
materie monetară şi de finanţare, elaborează în fiecare an un raport
destinat Consiliului Guvernatorilor, numeşte Directorul General,
numeşte şi trimite misiunile de asistenţă.
Directorul General nu poate fi nici guvernator, nici
administrator, el fiind numit pe cinci ani. El este responabil de
nominalizarea şi revocarea funcţionarilor, având şi un important
rol diplomatic. Totodată, el prezidează Consiliul de Administraţie
(deşi nu are drept de vot) şi asigură gestionarea Drepturilor
Speciale de Tragere. În noiembrie 2007, Dominique Strauss -
Kahn, fost ministru francez al Finanţ elor, a preluat funcţia de
Director General al FMI de la spaniolul Rodrigo Rato.
9
Obiective şi funcţii
Rolul cel mai important pe care îl deţine Fondul este acela de

manager al unui sistem monetar internaţional ordonat, previzibil
şi stabil, cu graniţe deschise şi care să ofere cadrul necesar unei
creşteri echilibrate în comerţul mondial şi în economiile ţărilor
membre.
Potrivit Articolului 1 din statutul său, FMI are următoarele
obiective majore:
• promovarea cooperării monetare internaţionale;
• înlăturarea restricţiilor de natură valutară din calea
comerţului mondial şi a fluxurilor financiare internaţionale;
• acordarea către ţările membre de credite pe termen scurt şi
mediu în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din balanţa
de plăţi externe provocate de cauze imprevizibile, fără ca aceste
ţări să recurgă la măsuri care ar putea împieta asupra prosperităţii
naţionale şi internaţionale;
• promovarea stabilităţii cursurilor valutare şi evitarea
devalorizării monetare ca mijloc de concurenţă internaţională;
• manevrarea cursurilor în scop de concurenţă;
• scurtarea duratei şi diminuarea dezechilibrelor balanţelor
de plăţi externe ale ţărilor membre;
• facilitarea expansiunii comerţului internaţional;
• creşterea armonioasă a comerţului internaţional, în scopul
furnizării unui nivel ridicat al angajării forţei de muncă şi al
veniturilor reale, precum şi al dezvoltării resurselor productive ale
tuturor statelor membre;
• stabilirea unui sistem multilateral de reglementare a
trazacţiilor curente şi de eliminare a restricţiilor de schimb care
îngrădesc comerţul internaţional.
În func ţie de obiectivele sale şi de mijloacele de care dispune

FMI pentru realizarea lor, se pot distinge următoarele segmente,
10
OEC
mai importante ale activităţii sale1:

a) Acordarea de credite membrilor săi pe bază de garanţii (în
monedă naţională), astfel încât, pe de o parte, aceştia să fie
sprijiniţi la nevoie în eforturile de echilibrare a balanţelor de plăţi,
iar pe de altă parte, să contribuie la stabilirea unui sistem
multilateral de decontări, care să faciliteze tranzacţiile comerciale
şi financiare internaţionale. În principiu, ţara membră a FMI, care
a primit un credit de la Fond este obligată să-l folosească numai
pentru echilibrarea balanţei sale de plăţi.
b) Limitarea cât mai mult posibil a restricţiilor valutare care
frânează dezvoltarea comerţului internaţional. În acest sens, FMI
are sarcina de a veghea şi interzice încheierea de acorduri valutare
discriminatorii între ţările membre.
c) Menţinerea parităţii monedelor naţionale ale ţărilor
membre şi urmărirea stabilităţii cursului de schimb.
Funcţiile FMI
a) Funcţia de supraveghere. Coordonarea politicilor

economice poate fi urmărită din două puncte de vedere. Primul se
bazează pe fixarea regulilor în areale foarte precise, astfel încât
coordonarea FMI se realizează în mod aproape mecanic, urmărind
eventuala tentativă a ţărilor de a eluda regulile fixate dinainte. În
această logică au intrat sistemul monetar al aurului, precum şi
sistemul multilateral de cursuri de schimb fixe, dar ajustabile. Cea
de-a doua abordare constă în a se asigura, printr-o acţiune de
supraveghere, că obiectivele şi acţiunile de politică economică
adoptate de ţări în mod separat să nu fie în contradicţie cu
interesele colective. Aceasta este abordarea urmată actualmente de
FMI după abordarea sistemului cursurilor de schimb fixat la
Bretton Woods. Supravegherea este, fără îndoială, principala
funcţie a FMI.
1 Negruş, M., Toma, R., Instituţii bancare internaţionale, Ed. Alma Mater,
Sibiu, 2002
11
b) Funcţia financiară. Fondul Monetar Internaţional pune la

dispoziţia ţărilor membre propriile resurse financiare, pentru ca
acestea să-şi poată elimina dezechilibrele externe care se pot
manifesta, fie în deficitul balanţei de plăţi, fie într-o poziţie
precară a rezervelor valutare. Funcţia financiară are scopul de a
evita ca ţările membre să recurgă la măsuri extreme, uneori cu
efect distructiv al prosperităţii naţionale sau internaţionale (art. 1).
Cu alte cuvinte, se doreşte, pe de o parte, restrângerea acţiunilor
care produc daune altor ţări membre, cum ar fi măsurile
protecţioniste şi devalorizările concurenţiale, pe de altă parte, să
se evite ajustări excesiv de costisitoare pentru ţările în dificultate,
în ceea ce priveşte eficienţa economică şi ocuparea forţei de
muncă. Totuşi, în exercitarea acestei funcţii, FMI caută
întotdeauna un echilibru just între împrumuturile acordate şi
gradul de corectitudine al politicilor economice, pe scurt, între
finanţarea externă şi ajustarea internă. Pentru aceasta, cheltuirea
fondurilor este întotdeauna corelată, total sau parţial, cu
actualizarea măsurilor colective de politică economică stabilite
împreună cu autorităţile acelei ţări. Această practică este numită în
mod convenţional „condiţionalitate”.
Prin aceasta se doreşte ca ţara să-şi remedieze durabil
problemele care stau la baza dezechilibrului extern. Exerciţiul
condiţionării se leagă şi de faptul că împrumuturile nu se alocă
într-o tranşă unică, ci în mai multe tranşe, în mod normal cu
scadenţă trimestrială. Aceasta înseamnă să se verifice din când în
când progresele înregistrate în punerea în practică a programului
de însănătoşire a situaţiei economice asupra căruia s-a convenit.
Dacă unele obiective nu se realizează, tehnicienii şi organele
executive ale FMI apreciază problema sub aspectul caracterului
acesteia şi decid dacă vor continua, suspenda sau întrerupe
întregul program. În acest scop, elementele importante de
apreciere sunt: mărimea discrepanţei între rezultate şi obiective,
dacă motivul discrepanţei este în afara controlului autorităţilor,
dacă acesta este rezultatul politicii economice sau al factorilor
exogeni.
12
OEC
c) Funcţia de asistenţă tehnică. Această formă de asistenţă,

preponderent gratuită, se realizează fie cu experţii săi la faţa
locului, fie prin cursuri de formare şi de orientare ţinute la sediile
FMI. În general, obiectivul asistenţei tehnice se schimbă în funcţie
de nevoile ţărilor membre şi de strategiile FMI. În anii ’90,
aceasta a fost în mare parte destinată cerinţelor fostelor economii
planificate apărute după destrămarea blocului sovietic, în care
lipseau cu desăvârşire aparatele instituţionale şi normele necesare
unei funcţionări normale a economiei de piaţă.
Actualmente, un sector de importanţă în continuă creştere
este acela al standardelor internaţionale fixate în numeroase
domenii la care ţările membre trebuie să se adapteze.
d) Funcţia statistică. FMI dezvoltă dintotdeauna un rol foarte
important în domeniul statisticilor internaţionale. Ţările membre
sunt obligate să comunice FMI -ului o serie de date asupra
situaţiei lor economice. Contribuţia sa în acest domeniu se
concretizează în punerea la dispoziţia întregii comunităţi a acestor
statistici, printr-o serie de publicaţii.
De la înfiinţarea sa în decembrie 1945, scopurile urmărite de
FMI au rămas neschimbate, dar operaţiunile sale, care includ
supravegherea şi asistenţa financiară şi tehnică, au evoluat pentru
a răspunde cerinţelor economiei mondiale în schimbare.
Resurse
Resursele FMI vin în mare parte din capitalul subscris pe

care statele îl depun când intră în această organizaţie, sau din
revizuiri periodice ale acestor cote care pot fi mărite.
Statele membre plătesc 25% din capitalul subscris în (DST)
Drepturi Speciale de Tragere, sau monede de circulaţie
internaţionale, cum ar fi dolarul american sau yenul japonez: în
ceea ce priveşte restul de 75% al sumei, FMI poate cere statului
respectiv să îl plă tească în moneda proprie. Aceste cote plătite
determină puterea votului deţinută de un stat în cadrul FMI,
cantitatea de bani cu care aceasta poate finanţat ă în caz de nevoie
sau chiar procentul deţinut în Drepturi Speciale de Tragere. Astfel
1
3
cota plătită de noii membri este proporţională cu mărimea relativă

a economiei statului în cadrul economiei mondiale. Deci SUA
având cea mai puternică economie, contribuie cu cea mai mare
parte din totalul cotelor, adică 17,6%.
Resursele FMI se pot grupa în general în patru categorii 2: a)
cote subscrise de ţă rile membre; b) dobânzi şi comisioane; c)
vânzări de aur contra valute convertibile; d) împrumuturi.
a) Cotele de participare constituie partea cea mai importantă
din capitalul FMI. Fiecare ţară, odată cu aderarea la Fond, este
obligată să subscrie o anumită cotă. Până în anul 1978 această
cotă era formată din 25% aur şi 75% monedă naţională. Odată cu
intrarea în vigoare a Statutului modificat al FMI, fracţiunea în aur
a fost înlocuită cu valute convertibile ca echivalent al unei sume
corespunzătoare în DST. În trecut, aurul corespunzător fracţiunii
de 25% se depunea la unul din cei patru depozitari acreditaţi ai
Fondului (Banca Federală de Rezerve a SUA, Banca Angliei,
Banca Franţei şi Banca de Rezervă a Indiei). Moneda naţională
este păstrată într-un cont special la dispoziţia FMI, la banca
centrală sau o altă bancă din ţara respectivă.
Periodic, aceste cote sunt revizuite, de regulă în sensul
măririi lor. Sporirea cotelor de participare este determinată, în
principal, de nevoia de resurse a Fondului pentru a face faţă
solicitărilor sporite de finanţare ale membrilor. Revizuirea
generală a cotelor se face la intervale de până la cinci ani, dar
fiecare membru poate solicita, atunci când se consideră
îndreptăţit, revizuirea singulară a cotei sale.
Cota de participare are o importanţă deosebită din punctul de
vedere al ţării membre, deoarece de mărimea acesteia depinde:
puterea de vot a ţării, volumul ajutorului financiar care i se poate
acorda şi valoarea alocărilor de DST.
În cadrul FMI se aplică un sistem de vot ponderat cu cota de
participare. Fiecărei ţări membre îi sunt acordate 250 de voturi, la
care se adaugă câte un vot suplimentar pentru fiecare fracţiune de
100.000 dolari din cota de participare a ţării respective, astfel că
2
Gaftoniuc, S., Finanţe internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
14
OEC
participarea statelor membre la luarea deciziilor este proporţională

cu numărul total de voturi. Totuşi, pentru anumite hotărâri de
importanţă deosebită (de exemplu, modificarea cotelor de
participare), este necesară unanimitatea.
Cotele de participare cele mai mari le au ţările dezvoltate,
care deţin 3/4 din total şi, deci, din voturi: SUA – 17,6%, Japonia
– 6,13%, Germania – 5,99%, Franţa – 4,95%, Marea Britanie –
4,95%.
b) Dobânzile şi comisioanele reprezintă o altă resursă a FMI,
a cărei mărime depinde de volumul creditelor acordate şi de
evoluţia ratelor dobânzii.
c) Vânzările de aur erau destinate, în formula vechiului
statut, să mărească resursele Fondului într-o anumită valută pentru
a face faţă solicitărilor deosebit de mari într-o monedă.
d) Împrumuturile constituie o altă sursă a Fondului, utilizată
în cazul în care disponibilităţile FMI devin insuficiente
comparativ cu solicitările de finanţare ale ţărilor membre.
Împrumuturile pot fi solicitate de la statele membre, de la alte
organizaţii sau pe baza unor aranjamente.
Dreptul de a primi ajutor financiar în valută şi alocări de
DST de la FMI este proporţional cu cotele - părţi vărsate, fapt care
crează diferenţieri accentuate în redistribuirea resurselor Fondului.
Astfel, ţările cu o bună situaţie economică şi financiară au şi
posibilităţi mai mari de a apela la finanţările FMI şi, în plus,
primesc cele mai mari alocări de DST, ceea ce constituie un
paradox, deoarece nevoi suplimentare de resurse manifestă ţările
în curs de dezvoltare, ţări cu situaţie financiară slabă, reflectată şi
în mărimea cotei lor subscrise şi vărsate la Fond.
DST -ul este un activ de rezervă internaţională introdus de
FMI în 1969, din motivul că stocurile actuale şi creşterea
prevăzută a rezervelor naţionale nu va fi suficientă pentru a suţine
creşterea comerţului internaţional. Mare parte din rezerve erau
păstrate în aur şi dolari, iar statele membre FMI nu doreau ca
rezervele globale să depindă de producţia de aur datorită
incertitudinilor inerente şi a deficitelor ce se manifestau în balanţa
de plăţi a Americii, care ar fi fost nevoită să asigure creşterea
1
5
rezervelor în dolari. Drepturile Speciale de Tragere reprezintă

principalul instrument de rezervă al Sistemului Monetar
International, luând locul aurului. DST au fost introduse ca o
rezervă suplimentară care putea fi alocată membrilor care aveau
nevoie.
Până în prezent, FMI a alocat 21,4 mld. DST că tre membrii
săi. Ultima alocare de DST a fost făcută în 1981 când 4,1 mld. au
fost primite de către cele 141 de state membre.
Începând din anul 1981, ţările membre nu au mai avut nevoie
de o altă alocare de DST datorită creşterii pieţei de capital la nivel
mondial. În septembrie 1997, pentru a aduce la acelaşi nivel noile
ţări membre, care include state ce nu primiseră nici o alocare de
DST, Consiliul Guvernatorilor a propus o alocare de 21,4 mld.
care va fi distribuită în momentul când va obţine majoritatea
voturilor în consiliu. Cele 21,4 mld. DST vor fi refolosite pentru a
aduce un nivel echitabil al alocărilor primite. Ţările membre pot
să folosească DST în tranzacţiile dintre ele, cu cei 16 deţinători
instituţionalizaţi de DST şi cu FMI.
Valoarea DST este calculată zilnic, folosind un coş al celor
mai puternice şi mai stabile monede din lume: euro, yen japonez,
lira sterlină şi dolarul american. Componenta coşului este
revizuită la fiecare cinci ani pentru a asigura că este reprezentativă
pentru monedele folosite în tranzacţiile internaţionale, şi ca
pondere atribuită unei monede în cadrul coşului, reflectă
importanţa monedei în tranzacţiile internaţionale.
Conform statutului, Dreptul Special de Tragere îndeplineşte
următoarele funcţii:
• funcţia de etalon monetar internaţional, prin Dreptul
Special de Tragere putându-se exprima parităţile şi cursurile
valutare;
• funcţia de mijloc de rezervă, Dreptul Special de Tragere
figurând între rezervele ţărilor, alături de aur şi valutele de
rezervă;
• funcţia de instrument de credit, de procurare de monedă
convertibilă prin intermediul Fondului Monetar Internaţional şi în
anumite condiţii;
16
OEC
• funcţia de mijloc de plată, limitată la plata de dobânzi şi

comisioane datorate Fondului Monetar Internaţional.
Avantajele DST pentru participanţii FMI sunt numeroase.
Astfel, achiziţionând DST în locul dolarilor, ţările dezvoltate îşi
reduc riscurile legate de operarea pe pieţele valutare. Ţările în
curs de dezvoltare pot oferi creditorilor o garanţie, alocările de
DST pentru împrumuturile bancare obţinând astfel mai multe
fonduri. Noile emisiuni de DST contribuie la ameliorarea imaginii
şi credibilităţii FMI.
Instrumente de împrumut ale FMI şi

particularităţi ale împrumuturilor
FMI asigură împrumuturi sub o varietate de facilităţi care au

evoluat de-a lungul anilor pentru a satisface complet nevoile
statelor membre. Durata, termenul de plată al datoriei şi condiţiile
de împrumut ataşate acestor facilităţi variază, reflectând tipul
balanţei de plăţi şi circumstanţele cărora se adresează.
- Acordurile stand-by formează miezul politicii de împrumut
al FMI. Un acord stand-by asigură un stat membru că poate să
obţină o cantitate de bani stabilită, de obicei în termen de 12 - 18
luni, pentru a rezolva problemele pe termen scurt în ceea ce
priveşte balanţa de plăţi.
- Facilitatea rezervei suplimentare furnizează finanţare
adiţională pe termen scurt a ţărilor membre care au dificultăţi la
balanţa plăţilor din cauza unor neaşteptate pierderi de încredere pe
piaţă reflectate în scurgeri de capital.
- Linii de credit contingente. Linii de precauţie prin care
membrii sunt antrenaţi să atingă politici economice puternice
pentru a obţine finanţare FMI pe termen scurt când sunt
ameninţaţi de pierderi neaşteptate de încredere datorită
dificultăţilor din alte ţări.
- Asistenţa de urgenţă. Introdusă în 1962 pentru a ajuta
membrii să se descurce cu problemele de plăţi cauzate de unele
dezastre naturale, această formă de asistenţă a fost extinsă în 1995
pentru membrii care au "ieşit" din conflicte militare cu capacitatea
1
7
instituţională şi administrativă precară.

S-au deschis, astfel noi posibilităţi de finanţare din resursele
Fondului, a deficitului balanţelor de plăţi ale statelor membre, mai
ales a celor aflate în dezvoltare.
Denumite „trageri asupra FMI”, aceste „schimburi” de
monede naţionale au caracteristicile creditelor internaţ ionale
(asupra lor se percep dobânzi şi comisioane, iar rambursarea lor se
face în termenele stabilite, dar nu sunt considerate, din punct de
vedere juridic, drept operaţii de credit).
3
Tragerile obiş nuite pot fi efectuate în două mari categorii:
A. Tranşele propriu-zise. Primul mecanism, destinat
finanţă rii deficitelor generale ale balanţelor de plăţi, prevede
cinci tranşe, fiecare de mărime egală cu 25% din cota de
participare a ţării solicitatoare. Tragerea în prima tranşă, denumită
„tranşă rezervă” se face automat, în momentul în care doreşte ţ ara
membră. În plus, faţă de această tranşă , există patru „tranşe de
credit”, tragerile în cadrul lor se pot face succesiv, după epuizarea
disponibilităţilor din „tranşa rezervă” şi după examinarea situaţiei
concrete din ţara solicitatoare de către experţii FMI.
Mecanismul lărgit de credit, instituit în 1974, a permis
Fondului să furnizeze ajutoare statelor pentru o perioadă mai
lungă. Durata acordului lă rgit este în mod normal de trei ani (în
cazuri excepţionale ajunge la patru ani). Tragerile în mecanismele
tranşelor se pot face fie sub forma cumpărării directe şi imediate
cu moneda naţională a sumei corespunzătoare, fie sub forma unor
aranjamente speciale, pe baza cărora ţara solicitatoare poate să
obţină sumele cuvenite, atunci când are nevoie, într-un interval
stabilit de unu – trei ani (aranjamente sau credite „stand-by”). În
prezent, majoritatea creditelor acordate de FMI se efectuează în
baza aranjamentelor „stand-by”, acestea prezentând avantajul că,
pentru perioada convenită, condiţiile stabilirii tranşelor de credit
se stabilesc o singură dată.
3 Negrus, M., Toma, R., Instituţii bancare internaţionale, Ed. Alma Mater,
Sibiu, 2002
18
OEC
B. Facilitaţile de finanţare. Spre deosebire de mecanismul

„tranşelor”, tragerile din cadrul „facilităţilor de finanţare” pot fi
obţinute numai în anumite cazuri, bine specificate, de deficite ale
balanţelor de plăţi, în special de către ţările în dezvoltare, după
cum urmează:
1. Facilitatea de finanţare compensatorie permite ţărilor
membre care înregistrează scăderi bruşte şi importante ale
încasărilor valutare din exporturi să tragă asupra FMI până la 75%
din cota de participare;
2. Facilitatea de finanţare a situaţiilor neprevăzute, constă în
faptul că ţările pot obţine în contul acestui mecanism 30% din
cota parte pentru deficitul încasărilor din export, 30% pentru
situaţii neprevăzute. În plus se acordă ţării o tranşă de credit
facultativă de până la 20% din cota parte, ceea ce înseamnă că în
total dreptul de tragere este de 80% din cota parte.
3. Facilitatea de finanţare a stocurilor tampon este destinată
ţărilor care au dificultăţi ale balanţelor de plăţi cauzate de
participarea lor la acorduri sau aranjamente internaţionale privind
formarea şi funcţionarea stocurilor de materii prime. Tragerile în
această facilitate pot atinge 50% din cotă.
4. Facilitatea de finanţare pe termen prelungit este destinată
ţărilor membre care înregistrează deficite importante şi de
structură ale balanţelor de plăţi. Tragerile în cadrul acestei
facilităţi pot atinge 140% din cota de participare, iar rambursarea
se face într-o perioadă de patru - opt ani. Pentru a beneficia de
această facilitate, ţara solicitatoare trebuie să dovedească şi să
aplice un program adecvat de măsuri de corectare a
dezechilibrului.
5. Facilitatea „Witteveen” este destinată să acorde asistenţă
financiară suplimentară acelor ţări membre care înregistrează
deficite ale balanţelor de plăţi şi care au epuizat celelalte
posibilităţi de tragere asupra FMI.
6. Facilitatea de ajustare structurală şi facilitatea de ajustare
extinsă. Aceste credite contribuie la modificarea structurală a
economiei. Sunt credite acordate pe o perioadă de zece ani.
Cuantumul total este echivalent cu 50% din cota parte a ţării.
1
9
7. Facilităţile concesionale sunt credite propriu - zise pe care

FMI le acordă ţărilor membre foarte sărace. Sunt credite
condiţionate destinate numai rezolvării unor dezechilibre ale
balanţei de plăţi externe.
În prezent, împrumutaţii de FMI sunt, fie ţări în curs de
dezvoltare, ţări în tranziţie de la planificarea centralizată la
sistemul economiei de piaţă, fie ţări care se refac din crize
financiare. Multe din aceste ţări au acces limitat la pieţele de
capital internaţionale datorită dificultăţilor economice.
4
C. Particularităţi ale împrumuturilor acordate de FMI FMI nu
este o agenţie de întrajutorare sau o bancă de dezvoltare. Împrumută
pentru a-şi ajuta membrii să se descurce cu probleme la balanţa de
plăţi sau pentru a reface creşterea economică susţinută. Spre
deosebire de împrumuturile agenţiilor de întrajutorare, fondurile FMI
nu sunt alocate pentru activităţi sau proiecte particulare. Acordarea
împrumuturilor FMI sunt condiţionate de anumite politici, ţara
împrumutată trebuie să adopte politici pentru a corecta balanţa
plăţilor. Astfel aceste condiţii asigură că ţara respectivă nu va amâna
deciziile grele sau nu va acumula în continuare datorii şi va putea să
devină puternică şi astfel va putea restitui creditul. Ţara împrumutată
şi FMI trebuie să se înţeleagă în privinţa politicilor economice ce
sunt necesare.
FMI alocă fondurile în tranşe legate de nevoile ţării
respective în politicile economice adoptate. Între 2000 - 2001,
FMI s-a axat pe politicile economice la nivel macroeconomic fără
a interveni în politica ţării respective. Împrumuturile FMI sunt
temporare.
În funcţie de facilităţi, împrumuturile pot fi pe perioade de
şase luni sau maxim patru ani. Perioada de rambursare este de 3¼
ani şi cinci ani pentru împrumuturile pe termen scurt (pentru
acordurile stand-by) sau 4½ şi şapte ani pentru acordurile extinse.
FMI aşteaptă ca împrumutaţii săi să dea prioritate rambursării
4 Constantin, P., Organizaţii internaţionale. Vol.II : Ordinea economico -

financiară a lumii. Regimurile internaţionale sectoriale. Sistemul multietajat
de securitate, Ed. ASE, Bucureşti, 2007
20
OEC
împrumuturilor sale. Ţara împrumutată trebuie să ramburseze

banii la data stabilită pentru ca fondul să poată împrumuta şi alte
ţări care au nevoie de fonduri.
În majoritatea cazurilor când FMI aprobă acordarea
împrumuturilor înseamnă că ţara respectivă se află pe drumul cel
bun în politica economică şi asfel sunt încurajaţi investitorii
străini să investească în ţara respectivă.
Relaţiile României cu FMI -ul
România a aderat la Fondul Monetar Internaţional la 15

decembrie 1972, fiind la acea dată singura ţară din blocul sovietic
răsăritean (fără Iugoslavia) care a întreprins un asemenea demers,
devenind a 125-a ţară membră.
Cota iniţ ială a României a fost de 200 milioane de dolari, iar
în prezent de 1.030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală,
într-un cont al FMI deschis la Banca Naţională a României
(BNR). Conform cotei sale, România deţine 10.552 voturi în
Consiliul de Administraţie, cu o pondere de 0,49% din total.
România face parte din aceeaşi grupă cu Armenia, Bosnia şi
Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Georgia, Israel, fosta
Iugoslavie, Republica Macedonia, Moldova, Olanda ş i Ucraina
cu un total de 105.412 voturi, reprezentând 4,85% din total. Acest
grup de ţări are ca Director Executiv în cadrul FMI pe Jeroen
Kremers (Olanda).
Din cadrul personalului directorului executiv face parte şi un
reprezentant al României în calitate de consilier (pe o perioadă de
doi ani) ş i prin rotaţie, pentru următorii doi ani, în calitate de
asistent al directorului executiv.
Guvernatorul României la FMI este domnul Constantin
Mugur Isărescu, Guvernator al Băncii Naţionale a României.
Fondul a avut un reprezentant rezident la Bucureşti începând cu
anul 1991. Domnul Juan Jose Fernandez - Ansola este
Reprezentant Regional Principal pentru România şi Bulgaria,
începând cu septembrie 2006.
2
1
În urma aderării la FMI, România a obţinut următoarele

drepturi:
• dreptul de a obţine credite în regim normal sau ca facilităţi.
Începând cu anul 1990, România a beneficiat de facilităţi sub forma
tragerilor curente, acordurilor stand-by, finanţărilor compensatorii şi
a facilităţilor de transformare sistematică;
• dreptul de a obţine credite în monedele altor ţări membre
sau în DST din resursele generale ale Fondului, în schimbul unei
sume în moneda naţională, în condiţii mult mai avantajoase decât
cele ale pieţei, fiind obligată să respecte, în schimb, o serie de
condiţii impuse de FMI tuturor ţărilor membre aflate în postura de
debitor faţă de Fond;
• dreptul de alocări de DST în cazul unor noi emisiuni de
DST. Datorită faptului că FMI a întrerupt emisiunile de DST
începând cu 1972, România nu a putut beneficia de astfel de
alocări decât începând cu anul 1979;
• dreptul de participare la luarea deciziilor în cadrul FMI.
România deţine un numar de voturi corespunzător cotei sale de
participare, iar acest drept de vot se exercită prin intermediul unui
grup format din 12 ţări (Armenia, Bosnia şi Herţegovina,
Bulgaria, Croaţia, Cipru, Georgia, Israel, Macedonia, Moldova,
Olanda şi Ucraina), grup condus de reprezentantul Olandei, care
reprezintă şi interesele ţării noastre în Consiliul Executiv al FMI;
• dreptul de aderare la BIRD şi la filialele sale.
În urma aderării la FMI, ţara noastră şi-a asumat şi o serie
de obligaţii, precum:
• subscrierea şi vărsarea cotei - părţi de capital;
• convenirea cu FMI a unui curs reprezentativ al leului faţă de
dolarul american;
• să nu aplice restricţii asupra efectuării plăţilor curente în
relaţiile economice internaţionale;
• să se consulte cu FMI şi să colaboreze cu celelalte ţări
membre;
• să furnizeze informaţii cu caracter economic şi financiar
privitoare la deţinerile oficiale de aur şi de mijloace de plată
22
OEC
internaţionale, evoluţia importurilor şi a exporturilor, balanţa de

plăţi, investiţiile străine, cursul de schimb şi altele.
De la aderare ş i până la 31 ianuarie 1984, România a primit
credite în valoare de 2 miliarde de dolari (USD). Începând cu anul
1984 însă , relaţiile României cu FMI s-au răcit, ajungând în 1989
la un pas de întrerupere ca urmare a refuzului Guvernului de la
Bucureşti de a mai apela la credite, pe baza deciziei acestuia de
rambursare înainte de termen a întregii datorii externe.
După reluarea raporturilor normale cu această instituţie,
realizată în anul 1990, România a încheiat şapte angajamente
stand-by cu FMI până în 2007, în 1991, 1992, 1994, 1997, 1999,
2001 şi 2004. Deşi fiecare din angajamentele încheiate până în
prezent are tr ăsă turi individuale distincte, o analiză obiectivă
prezintă faptul că toate s-au înscris pe o traiectorie logică, vizând
5
în principal adaptarea la fiecare etapă a reformei din România .
Primul angajament stand-by, după 1989, cu o durată de 12
luni, a fost aprobat la 11 aprilie 1991, pentru un volum total de
380,5 milioane DST. Acestuia i s-au adăugat trageri în cadrul
facilităţii de finanţare compensatorie pentru componenta de
import ţi ţei, în sumă total ă de 247,7 milioane DST. Ca urmare a
evoluţiei pieţei petroliere, tragerile nete s-au ridicat numai la 94,3
milioane DST.
Acordul a vizat, în principal, accelerarea reformei declanşate
încă din anul 1990, fiind orientat în special pe reforma economică
şi a sistemului financiar - bancar şi pe închegarea cadrului
legislativ şi instituţional adecvat economiei de piaţă.
Caracterul general al adaptării mecanismului economic este
reflectat de trei din obiectivele principale ale acordului:
• liberalizarea treptată a preţurilor;
• menţinerea cursurilor multiple în economie, cu o rată
oficială puternic supraevaluată în termeni reali în comparaţie cu
performanţele economiei şi cu tolerarea mai multor rate de schimb
(curs interbancar, curs al caselor de schimb);
5http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=5064
2
3
• acceptarea unor rate ale dobânzilor în economie puternic

negative în termeni reali, justificată de caracterul preponderent
corectiv al creşterii preţurilor şi de asimetriile generate de
liberalizarea treptată a preţurilor.
Un alt obiectiv, considerat esenţial, şi care a fost privit drept
principala ancoră a programului, l-a constituit limitarea severă a
creşterii masei monetare, la numai 15% pe ansamblul anului,
căreia îi corespundea o creştere a creditului în economie cu 21%.
Acordul pe anul 1992 a fost un aranjament stand-by pe 10
luni aprobat la data de 29 mai 1992, pe o sumă totală de 314,04
milioane DST. S-a adăugat o tragere de 76,8 milioane DST în
cadrul componentei ţiţei a facilităţii de finanţare compensatorie.
Programul Guvernului pe 1992 a urmărit eliminarea
actualelor dezechilibre interne şi externe. În afară de continuarea
unei politici financiare prudente, atingerea acestui obiectiv a
reclamat introducerea unor noi măsuri structurale menite să
îmbunătăţească alocarea resurselor şi creşterea producţiei
potenţiale şi efective.
Pentru atingerea acestor obiective, autorităţile au intenţionat:
• să menţină politici financiare prudente şi o politică
adecvată a ratelor dobânzilor;
• să asigure o limitare a salariilor printr-o politică strânsă a
veniturilor;
• să urmeze o politică flexibilă a cursului de schimb.
Aceste politici de stabilizare macroeconomică au fost
completate cu politici structurale menite să facă economia mai
eficientă şi mai productivă. Măsurile de reformă structurală au
inclus liberalizarea în continuare a preţurilor, privatizarea,
întărirea disciplinei financiare prin restructurarea şi lichidarea
întreprinderilor de stat şi continuarea reformelor în domeniile
financiar şi fiscal.
Pe 11 mai 1994, se acordă un nou aranjament stand-by cu
FMI, pe o durată de 19 luni, în sumă de 131,97 milioane DST, la
care s-au adă ugat 377,05 milioane DST reprezentând facilitatea
de transformare sistemică (în total 509,02 milioane DST).
24
OEC
Aprobarea noului aranjament a declanşat disponibilizarea

tranşei a doua a creditului SAL acordat de BIRD (150 milioane
USD) ş i Eximbank Japonia (37,5 milioane USD), la care s-a
adăugat o finanţare suplimentară din partea ţărilor din G-24 de
până la 285 milioane USD.
Noul acord a fost o sinteză şi o dezvoltare a celor precedente,
încorporând experienţa acumulată de ambele păr ţi. Faţă de
aranjamentele anterioare au fost introduse o serie de obiective şi
criterii de performanţă noi, care au concretizat, în fapt,
translatarea obiectivului principal dinspre nivelul macroeconomic
spre sectorul real al economiei prin limitarea arieratelor
întreprinderilor, precum şi izolarea financiară a unităţilor cu
pierderi. Deficitul bugetului consolidat pe anul 1994 de 1.329
miliarde lei va fi acoperit prin împrumuturi interne nete de 275
miliarde lei şi finanţare externă netă în valoare de 1.054 miliarde
lei. Ca urmare, criteriile de performanţă ale programului se
bazează pe limitele creditului net al sistemului bancar către
bugetul general consolidat.
Al patrulea acord cu FMI a fost aprobat în august 1997. Pe 9
aprilie 1997, România a semnat scrisoarea de intenţie şi
memorandumul privind politica economică a Guvernului
României pentru un nou aranjament stand-by cu FMI, pe o
perioadă de 13 luni. Creditul vizat era de 301,5 milioane USD şi
urma să fie tras într-un număr de cinci tranşe trimestriale.
Pe perioada aranjamentului România trebuia să păstreze o
strânsă consultare cu Fondul. Aceste consultări includ
corespondenţă ş i vizite ale personalului FMI în România sau ale
reprezentanţilor Românei la Fond, iar România trebuie să
furnizeze prin rapoarte periodice, datele solicitate de către Fond,
pentru a permite monitorizarea atingerii obiectivelor şi politicilor
prezentate în memorandum.
FMI aprobă pe data de 5 august 1999 un acord de împrumut
pe 8 luni, în valoare de 535 milioane USD, destinat stabilizării
economiei şi programului de reforme al Guvernului. Banca
Naţională şi-a propus încă de la început nişte ţinte ambiţioase,
respectiv scăderea inflaţiei, reducerea deficitului bugetar şi
2
5
reluarea creşterii economice. Împrumutul a fost pus la dispoziţie

în patru tranş e; prima tranşă, eliberată în august 1999 a fost în
valoare de 53 milioane DST (aproximativ 71 milioane USD).
Programul economic pentru 1999 a avut ca obiective:
• diminuarea deficitului contului current;
• scăderea în continuare a inflaţiei şi stabilirea condiţiilor
pentru o creştere susţinută, pe baza unui set cuprinzător de politici
macroeconomice şi structurale.
Guvernul decide, la începutul anului 2000, să ceară FMI
acordarea unei extensii tehnice de 60 de zile a acordului de
împrumut stand-by, care expira la 31 martie. Extensia a fost
acordată pentru a permite completarea primei evaluări a
programului, amânată din octombrie 1999.
La sfârşitul lunii mai, FMI acordă României o nouă tranşă de
116 milioane dolari din acordul semnat în vara anului 1999,
moment care a arătat că guvernanţii erau decişi să urmeze
politicile stabilite în memorandum, după ce şase luni impresia a
fost că în orice moment România putea pierde acordul de
împrumut. În cadrul şedinţei din iunie 2000, Consiliul Director al
FMI de la sfârşitul lunii mai, aprobă prelungirea acordului stand-
by cu 11 luni, până la 28 februarie 2001, cu o reeşalonare
corespunzătoare a tranşelor.
Finalul anului 2000 în privinţa relaţiei România - FMI, a fost
caracterizat de tatonări, discuţii şi pe alte teme decât cele strict
economice. Fondul a remarcat reuşitele Guvernului în privinţa
încadrării în parametrii stabiliţi, însă hotărăşte să amâne acordarea
unei noi tranşe până după alegerile parlamentare şi prezidenţiale,
aşteptând intenţiile noului Cabinet.
Aranjamentul stand-by a expirat la sfârşitul lunii februarie
2001 cu numai două tranşe disponibilizate în cadrul
aranjamentului, însumând 140 milioane DST (aproximativ 187
milioane USD).
FMI a menţinut de-a lungul a trei ani acordul stand-by cu
România, însă datele tehnice nu permit o nouă prelungire. Ca
urmare, autorităţile române vor încerca să pună bazele unui nou
acord. Este una din acţiunile cele mai dificile în ce priveşte
26
OEC
relansarea reformei în România. Dincolo de sumele necesare

pentru învigorarea rezervelor valutare (sumele trase din
aranjamentele Stand-by având ca prioritate consolidarea rezervei
valutare), deosebit de important pentru România este să primească
undă verde din partea Fondului Monetar Internaţional privind
credibilitatea mediului de afaceri românesc. Din păcate, imaginea
României în faţa FMI şi a Băncii Mondiale nu este prea bună.
Aproape toate aranjamentele Stand-by semnate cu FMI au
fost abandonate pe parcurs, unele dintre obiective rămânând
nerealizate.
După mai bine de şapte luni de negocieri, la 31 octombrie
2001, FMI a aprobat cel de-al şaselea acord de împrumut stand-
by cu România postdecembristă, în valoare de 300 milioane DST
(aproximativ 383 milioane USD), prima tranşă de 52 milioane
DST (66 milioane USD) fiind disponibilă imediat.
Acordul s-a derulat pe o perioadă de 18 luni până în 2003;
prima tranşă de 66 milioane USD s-a onorat automat, onorarea
celorlalte tranşe au depins de evaluările de pe parcurs pe care FMI
le-a făcut la Bucureşti.
Doar 54% din sumele puse la dispoziţie au fost utilizate
efectiv din ’89 încoace, comparativ cu 75%, ponderea sumelor
efectiv primite de România în timpul „erei Ceauşescu”.
Grav nu este atât procentul de utilizare a sumelor alocate prin
aranjamentele Stand-by, cât imaginea proastă pe care o crează
România, prin incapacitatea de a-şi onora integral obligaţiile
asumate în negocierile bilaterale.
Ca urmare a întârzierii demarării reale a reformei, tranziţia
României la economia de piaţă a fost mult încetinită în comparaţie
cu procesele similare din Polonia, Cehia, Ungaria. Printre cauzele
economice ale acestei întârzieri se pot menţ iona nivelul scăzut al
asistenţei financiare externe, precum şi volumul redus al
investiţiilor străine.
Acordul stand-by 2004 – 2006 a avut ca obiectiv o acţiune
puternică împotriva marilor datornici la bugetul de stat. Acest
acord a fost unul de supraveghere preventivă cu o durată de 24
luni, banii urmând a fi eliberaţi doar în caz de urgenţă în suma de
2
7
aproximativ 362 milioane de dolari. Politicile cheie de stabilizare

vizate constau în reducerea deficitului bugetului de stat, întărirea
poziţiei financiare a întreprinderilor de stat prin ajustarea
preţurilor la energie şi controlul asupra salariilor, precum şi
măsuri menite să limiteze creşterea creditului. Controlul asupra
salariilor în companiile de stat şi o politică prudentă privind
salariul minim vor contribui la menţ inerea creş terii salariale la
nivel naţional în conformitate cu creşterea productivităţii.
Programul include ajustări menite să crească eficienţa la nivelul
veniturilor şi cheltuielilor fiscale. Se prevede reducerea în
continuare a ratelor contribuţiilor la asigurările sociale, împreună
cu măsuri de lărgire a bazei de impozitare şi îmbunătaţirea
administraţiei fiscale.
Ultimul acord stand-by semnat cu FMI a avut loc în martie
2009, perioada de finanţare fiind pe doi ani pentru 12,95 miliarde
euro, pachetul total de finanţare externă, de la Fond, Uniunea
Europeană, BM ş i BERD urmând să ajungă la 19,95 miliarde
euro. Împrumutul de 12,95 miliarde euro acordat României va
avea o dobândă de aproximativ 3,5% pe an, dobânda depinzând
de referinţele de pe pieţele internaţionale la care se adaugă o
marjă, calculată în funcţie şi de valoarea împrumutului atras de
fiecare ţară. Împrumutul acordat de FMI va fi obţinut în tranşe
până la sfârşitul anului 2010, iar rambursarea se va face treptat
până în 2015. Obiectivul programului este de a ameliora efectele
căderii puternice a fluxurilor de capital privat către România şi de
a implementa, totodată, măsurile de politică economică necesare
pentru reducerea dezechilibrelor fiscale şi consolidarea sistemului
financiar6.
Acordul convenit de România cu FMI şi Comisia Europeană
prevede respectarea a patru condiţii, respectiv ajustarea veniturilor
şi cheltuielilor bugetare şi elaborarea legilor privind salarizarea
unică, responsabilitatea fiscală şi reforma sistemului de pensii.
Deşi efectele iniţiale ale acestor măsuri vor fi inevitabil dureroase,
ele vor avea avantaje importante pe termen lung.
6http://www.mediafax.ro/economic
28
OEC
În afara sprijinului financiar pe care-l poate primi de la

Fondul Monetar Internaţional, România poate să beneficieze şi de
un important sprijin tehnic prin grupurile de experţi ai FMI, care
ne viziteaz ă la cerere, precum şi prin organizarea de către Fond a
unor stagii de formare a experţilor din sistemul financiar - bancar
al ţării noastre.
Asistenţă tehnică7
Asistenţa tehnică oferită de FMI sprijină dezvoltarea
resurselor productive ale ţărilor membre, ajutându-le să-si
formuleze politici economice şi fiscale în sprijinul creşterii
economice. FMI ajută aceste ţări să-ş i consolideze capacităţile
umane şi instituţionale, şi să formuleze politici macroeconomice,
structurale şi fiscale corespunzătoare. Asistenţa tehnică reprezintă
aproximativ o cincime din bugetul operaţional al FMI. Finanţarea
asistenţei tehnice se face atât din resurse interne cât şi externe,
cele din urmă reprezentând fonduri din partea donatorilor
bilaterali şi multilaterali.
FMI a oferit României asistenţă tehnică în numeroase
domenii, cum ar fi administrare fiscală şi vamală, politici fiscale,
managementul cheltuielilor bugetare, politici monetare şi
organizarea băncii centrale, supraveghere bancară, ţintirea
inflaţiei, statistică , practici procedurale şi instituţionale pentru
prevenirea spălării banilor.
Asistenţă financiară
Una dintre responsabilităţ ile principale ale FMI este să
acorde împrumuturi ţărilor care au dificultăţi de balanţă de plăţi,
oferind acestor ţări posibilitatea de a-şi reface stocul de rezerve
internaţionale, de stabilizare a cursului valutar, de continuare a
plăţii importurilor şi de reinstaurare a condiţiilor de creş tere
economică. Spre deosebire de băncile de dezvoltare, FMI nu
acordă împrumuturi pentru proiecte specifice.
7http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=5064
2
9
Opinii critice la adresa FMI
În ultimii ani, criticile la adresa FMI s-au înmulţit,

reproşându-i-se că, în majoritatea cazurilor în care i s-a solicitat
intervenţia, nu a reuşit să contribuie la refacerea capacităţii de
plată şi la stabilitatea cursului de schimb în ţara aflată în impas.
Totodată , criticii săi consideră că mai degrabă creditorii decât
debitorii au fost cei asiguraţi că vor fi salvaţi în caz de pericol.
O judecată obiectivă trebuie să ţină seama de următoarele
circumstanţe8:
• ţările membre aflate în dificultate sunt acelea care
apelează la serviciile FMI; nu Fondul este cel care ia iniţiativa;
• resursele Fondului sunt limitate; ele provin în principal din
cotele părţi ale statelor membre, Fondul având responsabilitatea
gestionării lor corecte;
• FMI nu se amestecă în afacerile interne ale ţărilor membre;
planul de măsuri stabilit nu poate fi decât un plan de austeritate, el
fiind alcătuit de Guvernul ţării în cauză, iar consultarea experţilor
Fondului, apare ca un fapt firesc în situaţia dată;
• un acord stand-by nu poate fi încheiat decât atunci când
Fondul are garanţii că sumele acordate debitorului vor fi utilizate
eficient, astfel încât să poată fi recuperate;
• cazurile de care se ocupă Fondul sunt dintre cele mai
grave; în consecinţă, vindecarea este departe de a fi facilă.
În concluzie, soluţia nu rezidă în desfiinţarea FMI, ci în
eficientizarea sa. Se impune ca Fondul să capete autoritatea de a
interveni, nu numai în condiţii de criză, ci şi pentru a preveni
producerea unei crize.
Chiar dacă tratatele internaţionale devin tot mai extinse şi
mai importante, pe măsură ce procesele globalizării continuă,
comunitatea internaţională operează într-un mod extrem de
nehotărât. Pe acest fundal, FMI – cu toate că nu este vinovat de
multe acuzaţii – „este obsedat de secret şi îi lipsesc cu
desăvârşire responsabilitatea şi legitimitatea politică”, deşi
„propria sa
8Dumitrescu, S., Bal, A., Economia mondială, Ed. Economică, Bucuresti, 2002
30
OEC
retorică pune atat de mult accent pe transparenţă” (Diane Coyle).

În ultimele două decenii ale secolului precedent, asupra politicii
de condiţionalitate a creditării, s-au adus numeroase critici mai
ales din partea ţărilor în dezvoltare, critici care continuă şi astăzi.
Cele mai serioase critici care îi sunt aduse FMI sunt:

1) FMI oferă soluţii identice indiferent de particularităţile
ţării în cauză. Premisele pe care se bazează Fondul în aceste
soluţii sunt că dezechilibrele structurale (inflaţie, şomaj, deficit
bugetar) au la origine cauze comune localizate în ponderea prea
mare a cheltuielilor bugetare şi, în al doilea rând, informaţiile
primite în mod obişnuit de către experţii Fondului sunt prezentate
sub forma unui set minimal şi standardizat de date. Nu poate
exista un remediu standard în ceea ce priveşte problemele plăţilor
externe, deoarece cauzele acestora, dar şi impactul măsurilor luate
cu privire la aceste probleme variază. De aceea, FMI lucrează cu
fiecare ţară în parte şi nu trebuie să-şi adapteze politicile în acord
cu specificul ţării respective. Fondul are o largă paletă de
programe în funcţie de măsurile monetare ce se impun a fi luate.
Mai mult decât atât, paleta de facilităţi pe care Fondul le-a
creat reflectă abilitatea acestuia de a veni în întâmpinarea nevoilor
rezultate din diferitele situaţii cărora membrii trebuie să le facă
faţă. Această imagine greşită asupra activităţii Fondului poate
rezulta din faptul că programele acestuia reflectă concepte
similare despre modul în care o ţară îşi poate restabili o situaţie de
plăţi externe sustenabile.
Deci, programele FMI reflectă efortul acestora de a ajuta
ţările să-şi creeze o economie deschisă, să-şi stabilească preţuri
reale. Dar cea mai bună cale de a realiza liberalizarea diferă de la
o ţară la alta în funcţie de situaţie, de urgenţă a problemelor şi
capacitatea ţării de a implementa şi de a susţine măsurile necesare.
Astfel, deşi Fondul are o viziune asupra modului în care pot
realiza creşteri economice şi asupra modului în care-şi pot rezolva
problemele legate de balanţa de plăţi externe, această viziune nu
se transpune în remedii standardizate.
3
1
2) Programele de ajustare propuse de FMI nu funcţionează.

Aceste programe propuse de FMI se caracterizează prin faptul că
sunt programe de austeritate. Vizează o echilibrare în timp la
nivelul inferior a raportului producţie - consum, respectiv prin
reducerea cvasigenerală a consumului, în loc să încurajeze politici
susţinute care să stimuleze producţia, exporturile şi prin aceasta
echilibrarea dinamică la cotele superioare ale raportului producţie
- consum.
Concluzia generală reieşită din studii asupra efectelor
programelor de ajustare ale Fondului este aceea că au efecte
pozitive în creşterea eficienţei utilizării resurselor.
Răspunsul FMI, susţine că dificult ăţile balanţelor de plăţi pot
proveni dintr-o creştere economică nesus ţinută fiind bazată pe
importuri, în timp ce programele FMI pun accentul pe o creştere
economică bazată pe exporturi.
O metodă finală este aceea de a compara progresele făcute de
ţările în care s- au aplicat programe de ajustare cu dezvoltarea
unor ţări cu premize similare în care nu au fost aplicate programe.
Experienţa FMI dovedeş te că, din perspectiva unui comerţ
internaţional liber, economiile mai deschise au şanse mai mari de
dezvoltare pentru că oferă ş anse mai mari de valorificare a
produselor pe piaţa externă, precum ş i de atenuare a unor
eventuale şocuri de pe anumite pieţe, existând posibilitatea
compensării, datorită multiplelor acorduri de comerţ liber ale
ţărilor, a efectelor negative provenite din fenomene de
dezechilibru produse în alte ţări. De aceea, FMI recomandă în
general deschiderea economiilor cu dezechilibre, liberalizarea
comerţului şi a preţurilor, reducerea controlului Guvernului asupra
operatorilor economici. Aceste soluţii pot fi acceptate în ţări cu
structuri de piaţă dezvoltate, totuşi ritmul de aplicare a unor astfel
de soluţii trebuie diferenţiat în raport cu gradul de maturizare a
mecanismelor de piaţă, a pieţelor însele, în ţările membre, precum
şi a psihologiei sociale.
Este dificil să se ajungă la un răspuns definitiv, bazat pe un
număr atât de mare de considerente, însă studiile de specialitate au
indicat că programele de ajustare ale FMI au un rol pozitiv în
32
OEC
creşterea economică.
3) Programele de ajustare descurajează creşterea
economică. Problema balanţei de plăţi în concepţia FMI ameninţă
creşterea economică pentru că afectează, fără intervenţia unor
programe de restructurare, fluxurile de resurse financiare şi,
implicit, importurile, concomitent cu descurajarea investiţiilor,
inclusiv a celor străine. În general, ţările se văd forţate să adopte
programe de ajustare economică, deoarece cheltuiesc mult
deasupra resurselor. În concluzie, în ultimii ani FMI a asigurat noi
facilităţi de ajustare structurală şi facilităţi de ajustare structurală
extinsă, prin intermediul cărora Fondul împrumuta bani cu
dobândă mică ţărilor în faţa unor probleme economice severe.
Obiectivul acestor facilităţi este de a promova restructurarea
economică în aceste ţări şi de a crea condiţii mai bune pentru
19
dezvoltare.
Principala greşeală, însă, este neglijarea a ceea ce se numeşte
„contextul socio - economic” care constituie, oricum, premisa
necesară producţiei şi repartiţiei de bunuri şi, prin aceasta, a
creşterii economice în general.
Programele inspirate de FMI reduc acest context la un set de
trei măsuri izolate:
• eliminarea controlului şi a subvenţiilor preţurilor şi
producţiei;
• controlul masei monetare şi eliminarea deficitului bugetar,
cu intenţia de a stabiliza valuta şi de a impune rate real pozitive
ale dobânzii;
• vânzarea proprietăţii statului către particulari.
Realizarea imediată şi radicală a acestor măsuri nu a condus
încă la stoparea scăderii producţiei şi a gradului de ocupare a
forţei de muncă, ci dimpotrivă.
Măsurile promovate de FMI provoacă uneori greutăţi
suplimentare în tranziţia spre economia de piaţă, alteori sunt chiar
contrare acesteia. Aplicarea acestor măsuri impuse în mod drastic
de FMI, ca o condiţie imperativă a acordării de noi credite, de
multe ori modice în raport cu necesităţile elaborării şi aplicării
unui program pe termen lung de creare a pieţei şi de finalizare a
3
3
tranziţiei, determină o seamă de deficienţe majore (privatizarea

imediată a întreprinderilor de stat, liberalizarea preţurilor, rolul
statului în problemele economice).
Criticile tot mai numeroase formulate la adresa strategiei sale
de ajutorare au determinat Fondul să încerce o strategie pe care
unii au denumit-o de „întrajutorare”.
Cei de la FMI doreau ca instituţiile din sectorul privat să ia
parte la ajutorarea ţărilor cu probleme. Ei au cerut creditorilor din
sectorul privat, înainte ca FMI să acorde unei ţări ajutorul necesar,
să „participe” masiv la acest efort; aceştia trebuiau să accepte o
„diminuare a pretenţiilor”, care constau în ştergerea unei mari
părţi a datoriilor.
În lumina faptului că eşecurile instituţiei erau tot mai
evidente şi c ă tot mai multe voci cereau restrângerea domeniului
de activitate a acesteia, în 1999, primul adjunct al directorului
FMI, Stanley Fischer, a propus să fie extins rolul FMI de creditor
de ultimă instanţă. Cum Fondul nu-şi folosise bine puterile cu
care fusese investit, propunerea de a i le mări era destul de
îndrăzneaţă.
Economistul Joseph E. Stiglitz crede că „ motivul esenţial al
lipsei de coerenţă este: FMI nu-şi propune să atingă numai
obiectivele prevăzute în mandatul său iniţial – întărirea stabilit
ăţii mondiale şi punerea la dispoziţie a fondurilor necesare
pentru ca statele ameninţate de recesiune să aplice politici
expansioniste. El promovează şi interesele comunităţii financiare.
Aceasta înseamnă că obiectivele FMI vin adesea în conflict unele
cu altele”.
Politicile fiscale restrictive asupra cărora a insistat Fondul au
împins economia într -o recesiune fără precedent. FMI nu s-a
întrebat niciodată de ce modele sale au subestimat în mod
sistematic gravitatea recesiunilor – sau de ce politicile sunt în mod
sistematic excesiv de restrictive. Fondul încearcă să-şi apere pozi
ţia de instituţie infailibilă spunând că, dacă ar fi arătat că nu este
prea încrezător în corectitudinea politicilor sale, şi-ar fi pierdut
credibilitatea – iar succesul politicilor sale presupun ca pieţele să-i
acorde încredere. Acest lucru este o adevărată ironie. Astăzi
Fondul şi-a schimbat în mare măsură credibilitatea, nu doar
34
OEC
în ţările în curs de dezvoltare, ci şi în sânul clientelei sale mult

iubite care este comunitatea financiară. Toată lumea – din afara
FMI – este de acord cu faptul că acesta ar trebui să se limiteze la
activitatea sa de bază , gestiunea situaţiilor de criză ş i că n-ar
trebui să se implice în dezvoltarea economiilor aflate în tranziţie.
Modul în care se acordă adeseori asistenţă poate să creeze
obstacole în calea tranziţiei. Ţă rile în curs de dezvoltare nu au
nevoie doar ca ajutorul să le fie astfel acordat încât să le ajute să
se dezvolte, ci şi ca acesta să fie mai substanţial. Este necesar ca
finanţarea acestei asistenţe (şi a altor activităţi de interes public)
să se facă pe baze mai realiste, independent de capriciile politicii
care se face în SUA sau în alte părţi ale lumii.
Au fost formulate în acest sens câteva propuneri. În
momentul creării FMI, acestuia i s-a dat dreptul de a emite
Drepturile Speciale de Tragere (DST), un fel de bani
internaţionali. În condiţiile în care astăzi ţările lumii îşi constituie
anual rezerve de miliarde de dolari din dorinţa firească de a se
proteja împotriva greutăţilor pe care le poate provoca situaţia de
pe pieţele internaţionale, o parte a venitului lor nu se transformă
în cerere agregată. Reducerea ritmului de creştere a economiei
mondiale înregistrată în 2001 - 2002 a adus în prim plan aceste
preocupări.
Emiterea de DST-uri în vederea finanţării activităţilor de
interes public – inclusiv a asistenţei pentru dezvoltare – ar putea
contribui la conservarea potenţialului economiei mondiale şi, în
acelaş i timp, la ajutorarea unora dintre cele mai sărace ţări ale
lumii. Deşi înainte de 2000 existase un program de anulare a
datoriilor ţărilor puternic îndatorate, puţine au îndeplinit criteriile
impuse de FMI. La sfârşitul anului 2000, ca urmare a presiunilor
internaţionale, 24 de ţări au fost acceptate în cadrul programului.
4) FMI se situează în cadrul negocierilor de partea băncilor
comerciale străine. Debitorii şi creditorii trebuie să lucreze
împreună dacă se doreşte ca o criză de resurse să fie rezolvată.
Fondul nu se situează de partea băncilor comerciale străine, ci
dimpotrivă, FMI s-a implicat activ în ultimii ani pentru a menţine
băncile comerciale implicate în strategia de fonduri, respectiv de a
3
5
le menţine interesate să suporte o parte din resursele necesare

finanţării programelor sale de ajustare.
Relaţiile dintre FMI şi băncile comerciale este foarte simplă:
fondul ajută ţă rile cu probleme de resurse şi de balanţă prin
resurse puse la dispoziţie de băncile comerciale, pentru ca doar
prin ele însele să rezolve problemele de finanţ are ale ţărilor. În
orice caz, nu acesta este scopul Fondului, el este o instituţie
monetară şi nu una de dezvoltare. Din 1982, băncile au contribuit
la finanţarea cu peste 40 miliarde dolari, deoarece au existat
cazuri în care Fondul nu a fost capabil să deruleze programele de
ajustare fără participarea financiară a băncilor. Prin punerea la
dispoziţia ţărilor care respectă un program al FMI de resurse,
băncile au garanţia că ţara respectivă î şi reorientează politicile
economice către restructurarea şi către o relaţie normală cu
băncile. Desigur, responsabilitatea iniţială pentru punerea la
dispoziţie a resurselor o are ţara, care doreşte restructurarea prin
creşterea economiilor, prin îmbunătăţirea eficienţei şi a
investiţiilor, precum şi prin creşterea exporturilor şi, pentru
acestea, resursele străine sunt esenţiale.
Orice beneficiu pe care îl au băncile din cooperarea cu FMI
este produs de efectele pe care le au programele FMI în ţările
debitoare şi de evoluţia economiei în ansamblu.
5) FMI are o concepţie liberală pe care o aplică de o
manieră doctrinală. Este adevărat că FMI are unele principii
asupra tipurilor de politici pe care doreşte să le aplice pentru
promovarea creşterii economice sănătoase. Experienţa deceniilor
anterioare a arătat că libertatea relativă a activităţii economice este
eficientă şi poate duce la o mai mare prosperitate decât dacă este
controlată. Atunci când nu există restricţii în schimburile şi în
comerţul internaţional, acestea tind să se îmbunătăţească şi au ca
urmare creşterea veniturilor în toate ţările. Ţările membre FMI
sunt diferite din punct de vedere economic: unele au sisteme
economice planificate de traziţie către economia de piaţă sau
economii de piaţă. Fondul lucrează cu autorităţile acestor ţări
pentru găsirea celor mai bune căi de a atinge o balanţă de plăţi
echilibrată sau un sistem echilibrat al ratei de schimb, având
36
OEC
programe pentru toate ţările membre, indiferent de sistemul lor

economic.
În acest sens, FMI dezvoltă strategii adaptate nevoilor
economice la care se referă , astfel că el a integrat programe şi în
economii în care produc ţia şi preţurile sunt controlate. FMI este
preocupat de agregatele economice prin care se promovează o
balanţă de plăţi viabilă, dar şi de o creştere economică, adaptând
managementul macroeconomic la realităţile economice din ţările
membre.
6) Programele FMI dăunează păturii sărace a populaţiei. O
instituţie precum FMI, care este responsabilă pentru bunăstarea
membrilor săi, trebuie să respecte diversitatea priorităţilor politice
şi sociale din ţările membre.
Dar asta nu înseamnă că Fondul nu este conştient de
posibilul impact al programelor sale asupra celor săraci. Este greu
de măsurat influenţa negativă a măsurilor de ajustare şi datorită
faptului că populaţia săracă nu este omogenă. Deci politicile
economice îi afectează în mod diferit. Oricum, este clar că buna
cunoaştere a categoriilor sociale şi a veniturilor acestora poate
afecta în mod pozitiv aplicarea ajustărilor economice necesare
ţărilor cu deficit al balanţei de plăţi.
Posibilitatea ca programele economice să protejeze cele mai
sărace segmente ale populaţiei devine foarte redusă, dacă statul
respectiv apelează foarte târziu la FMI, atunci când dezechilibrele
din economie sunt foarte grave. Măsurile ce trebuie luate în aceste
condiţii foarte adesea au tendinţe să favorizeze categoriile mai
bogate ale populaţiei, precum şi pe unele grupări politice, însă
aceasta nu este vina Fondului.
7) Programele FMI impun austeritate în ţările membre.
Ţările membre au dificultăţi ale balanţei de plăţi, pe de o parte,
datorită politicilor interne nepotrivite, iar pe de altă parte, datorită
dezvoltării externe nefavorabile. Acest dezechilibru forţează
iniţial ţările să adopte măsuri de austeritate.
În aceste condiţii, ţara poate apela la rezervele valutare sau
se poate împrumuta din străinătate pentru a micşora deficitul.
Însă, dacă ţara va apela la rezerve sau la împrumuturi, această
situaţie
3
7
nu poate continua prea mult, deoarece rezervele se vor epuiza, iar

împrumuturile trebuie rambursate. Programele de ajustare ale FMI
încurajează eliminarea insuficienţei şi a pierderilor ş i fac loc
pentru eforturile structurale cu scopul promovării creşterii
economice durabile pe termen lung.
În concluzie, nu poate fi negat faptul că programele de
ajustare pot include nişte costuri, însă acestea sunt destinate să
atingă obiectivul ajustării în interesul ţărilor în care se aplică
aceste programe, că utând maximum de creştere economică cu
minim de austeritate.
8) Ţările în curs de dezvoltare nu au nici o influenţă în
politica dusă de FMI. Datorită sistemului de votare
instituţionalizat de FMI, ţările în curs de dezvoltare nu au aceeaşi
putere de decizie în cadrul Fondului, în comparaţie cu ţările
dezvoltate. Puterea de vot a ţărilor membre FMI este
proporţională cu subscripţiile lor la Fond. Deoarece subscriţiile
sunt determinate de puterea economică şi de importanţa ei în
schimburile comerciale, inevitabil ţările mai puţin dezvoltate au o
contribuţie mai mică la subscripţii şi implicit la luarea deciziilor.
Ca grup, acestea reprezintă aproximativ 40% din totalul voturilor,
ceea ce este aproape egal cu voturile adunate ale ţărilor
dezvoltate. Însă ţările în curs de dezvoltare pot să influenţeze
deciziile luate de Fond, deoarece au posibilitatea de a-şi exercita
dreptul de vot, având în vedere că unele decizii pot fi luate cu o
majoritate de 70 - 80% din voturi.
Este important de menţionat că în multe cazuri problemele
ţărilor membre nu se deosebesc în funcţie de starea de dezvoltare
a acestora.
9) FMI nu are o influenţă reală asupra ţărilor bogate cu
balanţe excedentare. Ţările care doresc asistenţă din partea FMI
prezintă un program de ajustare pe care intenţionează să-l urmeze.
FMI negociază împreună cu împuterniciţii ţării respective
elementele acestui program şi, atunci când se acceptă, fiecare
parte defineşte drepturile şi obligaţiile. Condiţia de a primi din
resursele Fondului este de a avea o balanţă de plăţi deficitară şi nu
contează dacă ţările respective sunt mai mari sau mai mici, bogate
38
OEC
sau sărace, dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Instrumentul principal aflat la dispoziţia Fondului este
influenţa pe care acesta o exercită asupra membrilor pentru a
urma politici care vor duce la prosperitatea economică a tuturor
membrilor.
FMI are în fiecare an consultaţii cu fiecare din membrii săi.
Aceste consultaţii ofer ă posibilitatea schimbului de informaţii şi
prezintă o oportunitate pentru toţi membrii de a comenta maniera
în care ţara respectivă îşi conduce politica economică şi în ce
măsură se conformează obligaţiilor asumate.
10) Există un cartel între FMI şi Banca Mondială. FMI şi
Banca Mondială, prin statutele lor, luptă pentru progresul
economic şi pentru bunăstarea membrilor săi, prin mandate
diferite, dar în interesul comun al ţărilor membre. FMI trebuie să
ajute ţările dezvoltate, cât şi pe cele în curs de dezvoltare.
Obiectivele sale sunt: promovarea cooperării monetare şi
stabilitatea schimburilor, facilitarea creşterii echilibrate a
comerţului, dar şi oferirea de asistenţă financiară membrilor care
se confrută cu dificultăţi la balanţa de plăţi. Operaţiunile Băncii
Mondiale sunt de regulă pe termen lung şi oferă asistenţă tehnică
şi financiară guvernelor pentru sprijinirea politicilor de reformă,
precum şi pentru sprijinirea proiectelor şi programelor din
sectoarele public şi privat.
Convergenţa scopurilor celor două organizaţii s-a intensificat
datorită creării de către Fond a programelor de ajustare structurală
extinsă, în cadrul cărora Banca Mondială şi FMI cooperează
pentru sprijinirea ţărilor în care se aplică aceste programe pe
termen lung.
FMI şi Banca Mondială şi-au modificat discursul – se vorbeşte
mai mult de sărăcie, şi cel puţin la nivelul Băncii Mondiale, există
dorinţa sinceră ca angajamentul de a „pune frâiele în mâinile ţării”,
să fie respectat în cadrul programelor pe care aceasta le desfăşoară în
multe ţări. Dorinţa de reformă este palpabilă, unele schimbări s-au
produs deja. Noua rundă de negocieri comerciale asupra căreia s-a
convenit în noiembrie 2001 la Doha, în Qatar, a fost caracterizată
drept „runda dezvoltării”. Ea
3
9
a vizat nu doar deschiderea şi mai largă a pieţelor, ci eliminarea

unor dezechilibre produse în trecut, dezbaterile fiind mult mai
deschise decât înainte. Unii critici sunt atât de pesimişti în privinţa
acestor reforme încât continuă să ceară aplicarea unor măsuri mai
drastice, cum ar fi desfiinţarea FMI.
Economistul Joseph E. Stiglitz crede că „ar fi inoportună
asemenea iniţ iativă, dacă Fondul ar fi desfiinţat, probabil ar fi
recreat sub o formă sau alta. Aceasta s-ar datora faptului că, în
vremurile în care lumea este cuprinsă de criză, liderii statelor le
place să ştie că cineva se ocupă de situaţie, că există o
organizaţie internaţională care îndeplineşte acest rol.”
Marea problemă nu stă atât în instituţiile în sine, cât mai ales
în principiile după care se ghidează activitatea lor: grija faţă de
mediul înconjurător, luarea în calcul a părerilor celor săraci în
momentul adoptării deciziilor care-i privesc, promovarea
democraţiei ş i a comerţului pe baze juste, trebuie avute neapărat
în vedere dacă se doreşte exploatarea potenţialului benefic al
globalizării.
Schimbarea cea mai importantă care se impune pentru ca
procesul de globalizare să se desfăşoare aşa cum ar trebui, vizează
conducerea instituţiilor internaţionale la nivelul FMI şi Băncii
Mondiale, aceasta presupune o schimbare în procedura de votare,
deoarece se crede că procedura prezentă favorizează ţările bogate.
Asemenea schimbare nu se va face uşor. Este puţin probabil ca
SUA să renunţe la dreptul de veto pe care -l deţine în cadrul FMI.
Este puţin probabil ca ţările industrializate dezvoltate să renunţe la
dreptul lor de vot în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.
40
OEC
Banca Mondială (BM)

World Bank (WB)
Scurt istoric
Banca Mondială este cea mai prestigioasă instituţie
internaţională de dezvoltare, reprezentând un model pentru
majoritatea băncilor de dezvoltare. Misiunea acesteia este de a
lupta împotriva sărăciei şi de a furniza resurse, de a înlesni
accesul la informaţie şi cunoştinţ e, de a construi capacităţi şi de a
stimula parteneriate în sectorul public şi privat. Procedurile sale
de aprovizionare şi aprobare au fost deseori preluate şi adaptate
necesit ăţilor instituţiilor regionale. Creată în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial la Bretton Woods, în New Hampshire
(SUA), Banca Mondială avea ca misiune iniţială oferirea de
capital pe termen lung ţărilor a căror infrastructură fusese distrusă
9
în conflagraţie . Primul său împrumut, de 250 milioane dolari, a
fost acordat Franţei în 1947, pentru reconstrucţia de după război.
Banca Mondială are sediul central în Washington DC (SUA),
iar Statele Unite ale Americii reprezintă principalul acţionar şi
finanţator al organizaţiei10.
Reconstrucţia a rămas un obiectiv important al activităţii
Băncii, având în vedere catastrofele naturale, crizele de natură
umanitară şi nevoile de reabilitare după un conflict care afectează
economiile în curs de dezvoltare şi tranziţie.
Termenul „Banca Mondială” vizează două instituţii, şi
anume Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BIRD) şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, în timp ce
prin „Grupul Băncii Mondiale” se înţelege ansamblul a 5
instituţii11:
9 Gilpin. R., Economia globală în secolul XXI. Provocarea capitalismului

global, Editura Polirom, Iaşi, 2004
10 Soros, G., Despre globalizare, Editura Polirom, 2002
11 Constantin, P., Organizaţii internaţionale, vol. 2, Editura ASE, Bucureşti,
2007
4
1
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

(BIRD) – înfiinţată în 1944, deseori numită şi Banca Mondială –
principala agenţie de finanţare, cu sediul central la Washington.
Obiectivul BIRD este reducerea sărăciei în ţările în curs de
dezvoltare, solvabile şi cu venituri medii. BIRD promovează
dezvoltarea durabilă prin împrumuturi, garanţii şi servicii de
analiză şi consultanţă. Împrumuturile se acordă guvernelor sau
instituţiilor publice din ţările în curs de dezvoltare, cu garanţii
guvernamentale. BIRD obţine fondurile în special de pe pieţele
financiare internaţionale. Cu o cotă de solvabilitate maximă
(AAA), BIRD emite obligaţiuni şi transmite clienţilor săi
beneficiul dobânzilor mici. Proiectele sunt evaluate de Bancă prin
prisma capacităţii ţării beneficiare de a-şi plăti datoriile.
Tipurile de programe susţinute de BIRD se împart în 2
categorii:
- programe pentru proiecte de infrastructură economică şi
socială - destinate modernizării şi dezvoltării unor sectoare cum
ar fi: sectorul energetic, transporturi, agricultură şi dezvoltare
rurală, educaţie, controlul natalităţii, sănătate, alimentaţie. Pentru
cointeresarea aplicării eficiente a programelor, BIRD fixează
condiţia participării statului beneficiar cu o anumită cotă (între 10
- 30%);
- programe de ajustare sectorială, ca element de susţinere a
reformei economice, promovate prin programele de
macrostabilizare ale FMI, fiind destinate acoperirii deficitului
extern - împrumuturi pentru ajustarea sectorului privat (Private
Sector Adjustment Loan - PSAL) şi pentru ajustarea sectorului
public.
Asociaţ ia Internaţională pentru Dezvoltare (AID) –

înfiinţat ă în 1960, debitorii acesteia sunt ţările cele mai sărace,
care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a obţine sprijinul
Băncii Mondiale; aceasta împrumută pe termene lungi, care se pot
extinde pe 30-40 de ani.
Contribuie la oferirea accesului la servicii de bază mai bune
(cum ar fi învăţământul, îngrijirea medicală, aprovizionarea cu
42
OEC
apă) şi sus ţine reforme şi investiţii destinate creş terii productivităţii

şi creării de locuri de muncă. Această asistenţă este vitală pentru ţări
care au o capacitate minimă sau inexistentă de a împrumuta în
condiţiile pieţ ei. Provenienţa fondurilor AID o reprezintă donaţiile
din partea ţărilor industrializate. Există 45 de ţă ri care oferă fonduri
pentru această finanţare, făcând contribuţii o dată la trei ani. Fondul
a fost realimentat în 2007, cu aproape 25,1 miliarde dolari de la
donatori, ceea ce reprezintă o creş tere cu 42% fa ţă de precedenta
realimentare. Contribuţiile la AID permit BM să furnizeze în ultimii
3 ani în medie 12 miliarde USD pe an sub formă de credite, fără
dobândă, celor mai sărace 79 de ţări din lume (din care 39 numai în
Africa), unde trăiesc aproximativ 2,5 miliarde de oameni. Cifra
cumulată a împrumuturilor acordate de la înfiinţare se ridică la
aproximativ 207 de miliarde USD.
Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) – înfiinţată în

1956, completează activitatea BIRD (care se desfăşoară în special
la nivel guvernamental), oferind împrumuturi sectorului privat.
Aşadar, CFI lucrează cu întreprinderi private viabile din ţările în
curs de dezvoltare şi oferă împrumuturi pe termen lung, garanţii şi
servicii de gestionare a riscului, consultanţă pentru clienţii săi.
CFI investeşte în proiecte din regiuni ş i sectoare deservite
insuficient de investiţiile private şi gă seşte modalităţi noi de a
dezvolta oportunităţi promi ţătoare pe pieţele considerate prea
riscante de către investitorii comerciali în absenţ a CIF. Este cea
mai importantă sursă de împrumuturi şi investiţii pentru proiecte
private în ţările în curs de dezvoltare, portofoliul său de
angajamente depăşind 25 miliarde USD. Cifra cumulată a
împrumuturilor acordate de la înfiinţare se ridică la peste 25 de
miliarde USD, pentru următorii 3 ani fiind prevăzută o suma de
31 de miliarde destinată combaterii crizei economice.
Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (AGMI)

– înfiinţată în 1988 şi având 175 de ţări membre, obiectivul AGMI
este garantarea împrumuturilor pe piaţa privată de capital
destinate unor proiecte ale sectorului privat, contribuind astfel la
4
3
încurajarea investiţiilor străine şi dezvoltarea mediului de afaceri

în ţările în curs de dezvoltare. Acest lucru se realizează prin
acordarea de garanţii firmelor care investesc în aceste state,
împotriva unor riscuri (naţionalizare, restricţii valutare etc.).
AGMI oferă asistenţă tehnică pentru a ajuta ţările în promovarea
oportunităţilor de investiţii. Agenţia oferă, de asemenea, la cerere,
mediere în conflictele din domeniul investiţiilor. Cifra cumulată a
garanţiilor emise se ridică la peste 17 miliarde USD.
Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din

Domeniul Investiţ iilor – înfiinţat în 1966 şi numărând 144 de ţări
membre, CIRCDI contribuie la încurajarea investiţiilor străine
oferind conciliere şi arbitraj pentru diferende din domeniul
investiţiilor, ajutând astfel la crearea unui climat de încredere între
state şi investitorii străini. De asemenea, întreprinde şi activităţi
de cercetare şi publicare în domeniul legii arbitrajului şi al legii
investiţiilor străine12.
Fiecare instituţie are un rol distinct în lupta împotriva
sărăciei şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pentru populaţia din
statele în curs de dezvoltare. Termenul generic de „Banca
Mondială” se referă în principal la BIRD şi AID, iar proiectele
principale de finanţare se derulează prin BIRD. Scopul tuturor
acestor instituţii este acela de a contribui la progresul economic al
ţărilor în curs de dezvoltare prin finanţarea unor proiecte din
sectorul public şi privat al acestor ţări, prin acordarea de asistenţă
13.
tehnică şi economică La începutul anului 2000, Banca
Mondială avea 181 de membri, iar în prezent reuneşte 186 de
state, condiţia fiind ca statele membre ale Băncii Mondiale să fie
14
membre şi ale Fondului Monetar Internaţional .
Organul suprem de conducere al Băncii Mondiale este
Consiliul Guvernatorilor format dintr-un reprezentant al fiecărui
12 www.mae.ro
13 Soros, G., Criza capitalismului global: societatea deschisă în primejdie,
Editura Polirom, Iaşi, 1999
14 Constantin, P., Organizaţii internaţionale, vol. 2, Editura ASE, Bucureşti,
2007
44
OEC
stat membru care, de regulă, este ministrul finanţelor. Acest

organism se întruneşte în şedinţă cel puţin o dată pe an, când are
loc o şedinţă cu cea a Consiliului Guvernatorilor FMI.
Conducerea curentă a Băncii revine unui Consiliu de
Administraţie numit şi Consiliul Directorilor Executivi, format din
24 de membri. Consiliul de Administraţie conduce şi instituţiile
financiare afiliate (CFI, AID). Acesta este format din
reprezentanţii Statelor Unite ale Americii, Franţei, Marii Britanii,
Germaniei, Japoniei şi din 19 directori reprezentând grupurile de
state. Conducerea Consiliului revine unui preşedinte ales pe 5 ani,
care conduce şi administraţia Băncii. De regulă, preşedintele
Băncii este un reprezentant al SUA. Votul în cadrul organismelor
de conducere este proporţional cu cota de participare la Bancă.
În prezent (anul 2010), preşedintele Grupului Băncii
Mondiale este domnul Robert B. Zoellick.
Elaborarea politicii băncii revine unui Comitet de Dezvoltare
(care nu este instituţionalizat), format din miniştrii de finanţe ai
ţărilor care au reprezentanţi în Consiliul Directorilor Executivi.
Comitetul de Dezvoltare se întâlneşte în şedinţă de două ori pe an,
una din şedinţe desfăşurându-se înaintea întrunirii Consiliului
Guvernatorilor şi urmărind să stabilească volumul transferului de
resurse către ţările în curs de dezvoltare.
Banca Mondială are de trei ori mai mulţi angajaţi decât FMI,
aceştia desfăşurându-şi activitatea atât la sediul central, cât şi la
reprezentanţele deschise în întreaga lume (la mijlocul anilor 1990
existau circa 40 de reprezentanţe, iar în prezent Banca Mondială
numără peste 10000 de angajaţi, repartizaţi în peste 100 de
reprezentanţe în toată lumea)15.
Obiectivele Băncii Mondiale
Banca Mondială acordă împrumuturi guvernelor şi agenţiilor

guvernamentale care pot obţine garanţii solide din partea statului.
Printre acestea se pot număra oricare din ţările membre care
15 www.worldbank.org
4
5
înregistrează un venit anual pe cap de locuitor sub pragul minim

de creditare.
Acordarea de împrumuturi statelor membre –
împrumuturile sunt destinate finanţării unor proiecte ce duc la
dezvoltarea economică, rezultatele proiectului dând posibilitatea
rambursării creditului. Banca oferă valută doar pentru finanţarea
proiectului, componenta internă a investiţiei – salariile,
consumurile intermediare fiind finanţate din resursele financiare
ale ţării beneficiare. Împrumuturile acordate de BIRD revin, de
regulă, direct guvernelor ţărilor beneficiare, iar atunci când se
finanţează proiecte private, este obligatorie garanţia
guvernamentală.
Intermedierea financiară – în sensul că acţ ionează pentru
găsirea de noi resurse sau încurajarea unor bănci comerciale ori
grupuri financiare de a participa la cofinanţarea împrumuturilor
băncii.
Acordarea de asistenţă şi consultanţă ţărilor membre –
astfel, BIRD elaborează proiecte de asistenţă tehnică pentru
infrastructură (studii de prefezabilitate şi fezabilitate) sau pentru
dezvoltarea capacităţilor manageriale. De asemenea, acordă
consultanţă în implementarea unor proiecte în domeniul
privatizării, dezvoltării pieţei de capital etc.
În acelaşi timp, provocările globale ale lumii contemporane
au dus la apariţia unor obiective precum:
16
- reducerea sărăciei şi asigurarea unei dezvoltări durabile în
cele mai sărace ţări, în special cele din Africa;
- identificarea unor soluţii de ajutorare a statelor afectate de
diverse conflicte;
- găsirea unor soluţii de dezvoltare cu servicii adaptate
pentru ţările în curs de dezvoltare;
- tratarea problemelor regionale şi globale, care depăşesc
graniţele naţionale: schimbările climatice, epidemiile, comerţul
internaţional etc;
16 http://www.financiarul.com/articol_42755/banca-mondiala-a-acordat-
imprumuturi de-100-mld--%24.html
46
OEC
- reuniunea cunoştinţelor la nivel global şi folosirea lor

pentru asigurarea unei dezvoltări durabile.
Resursele Băncii Mondiale sunt formate din participaţiile
statelor membre la capitalul Băncii, care este majorat periodic.
Din contribuţia statelor membre, numai 6% se varsă, rămâne
în permanenţă la dispoziţia ei, putând fi solicitată în orice
moment. Aceasta este una din condiţiile ce stau la baza
credibilităţii Băncii, a doua condiţie fiind aceea că împrumuturile
nu pot depăşi capitalul subscris de membri, la care se adaugă
rezervele. Cota de participare vărsată, în moneda naţională a
ţărilor membre, are o pondere redusă în totalul resurselor Băncii.
Principala resursă de finanţare o formează lichidităţile
obţinute de Bancă pe piaţa internaţională de capital, aceasta
reprezentând 85% din totalul pasivului Băncii. Resursele de pe
pieţele internaţionale se atrag prin emisiunea de obligaţiuni pe
termen mediu şi lung şi plasarea hârtiilor de valoare pe termen
scurt guvernelor, băncilor centrale sau comerciale. De menţionat
că circa 50% din resursele împrumutate colectate de Banca
Mondială provin din lansarea de titluri pe termen scurt, aspect
riscant, având în vedere că creditele asociate sunt pe termen lung.
Astfel pot sa apară neconcordanţe la scadenţă, precum şi diferenţe
de dobânzi ce pot afecta profitul Băncii.
Destinaţiile împrumuturilor acordate de către Banca

Mondială
Finanţarea proiectelor în domeniul infrastructurii

transporturilor, a procedurii şi distribuirii energiei electrice –
finanţarea proiectelor de investiţii în acest domeniu a fost
specifică primilor 20 de ani de activitate ai Băncii, pornindu-se de
la ideea că dezvoltarea acestor sectoare economice este benefică
pentru stimularea afacerilor în general. În anii ’70, se făcea
finanţarea unor proiecte tot mai rar, motivându-se că ele duceau la
crearea unor zone de modernism într-o ţară săracă.
Finanţarea unor proiecte de combatere a sărăciei şi de
realizare a unei mai bune distribuţii a venitului naţional -
4
7
finanţarea unor astfel de proiecte a avut loc pe la începutul anilor

’70 şi a vizat îndeosebi agricultura şi dezvoltarea rurală. Ulterior
spectrul programelor de finanţare a fost lărgit spre sectorul social
– educaţia, sănătatea, controlul natalităţii, alimentaţia – cu alte
cuvinte, creditarea unor proiecte cu efecte directe asupra
populaţiei sărace. Trebuie spus că finanţarea unor astfel de
proiecte s-a lovit de critici puternice, prin care se susţinea că
acestea sunt costisitoare, componenta valutară este majoritară şi
nu se avantajează sectorul particular.
Împrumuturile pentru ajustare structurală şi sectorială –
acestea au fost iniţiate la începutul anilor ’80, ca urmare a
recesiunii cu care se confruntau ţările dezvoltate şi a crizei
datoriilor ce afecta ţările în curs de dezvoltare. Împrumuturile de
ajustare structurală aveau şi continuă să aibă ca scop consolidarea
mecanismelor de funcţionare a economiei şi a creşterii ca volum a
exporturilor, urmărindu-se echilibrarea balanţei de plăţi pe termen
lung. Având în vedere că Fondul Monetar Internaţional pusese la
punct o facilitare de ajustare, cam în aceeaşi perioadă, deducem o
colaborare strânsă a celor două organisme în acest domeniu. În
ceea ce priveşte împrumuturile de ajustare sectorială, ele vizau
aprovizionarea cu resurse din import pentru a se putea restructura
sectorul privat din economie. Scopul de bază al Băncii Mondiale
este contribuţia în dezvoltarea economică a statelor sărace aflate
în perioada de tranziţie, cât şi reducerea sărăciei. Prioritate în
acest scop îl au reformele de liberalizare a economiei, privatizare,
reformele în domeniul învăţământului şi a asigurărilor sociale,
investirea în infrastructură. BM a sprijinit reformele structurale şi
privatizarea în România prin programele PSAL (Împrumut de
ajustare structurală a sectorului privat – privatizarea şi
restructurarea băncilor de stat, întreprinderilor de stat şi
utilităţilor, atenuarea impactului social al restructurărilor,
dezvoltarea sectorului privat) şi PAL (Împrumut pentru ajustarea
sectorului public – reforma în justiţie, reforma sănătăţii, reforma
administraţiei publice, îmbunătăţirea mecanismelor de elaborare a
politicilor, precum şi eficientizarea sistemului de cheltuieli
publice).
48
OEC
În plus, programele de dezvoltare rurală şi de reducere a

sărăciei vizează îmbunătăţirea infrastructurii rurale, inclusiv
sistemele de irigaţii, serviciile sociale şi sistemul de finanţare
rurală, printr-un proces participativ. De asemenea, operaţiile
băncii vizează îmbunătăţirea productivit ăţii agricole şi forestiere.
România a fost inclusă în grupul pilot al ţărilor participante la
iniţiativa Băncii Mondiale denumită Cadrul General de
Dezvoltare (Comprehensive Development Framework - CDF),
prin proiectul pilot pentru Valea Jiului, ca reacţ ie la slaba
activitate economică şi sărăcia accentuată din regiune. Alături de
Guvern, autorităţile locale, sectorul privat şi societatea civilă din
regiune, Banca a întreprins servicii de asistenţă analitică şi
consiliere, pentru a sprijini comunitatea locală în dezvoltarea unei
strategii pe termen lung prin identificarea cauzelor sărăciei şi a
surselor de competitivitate.
Împrumuturile pentru reducerea datoriei unor ţă ri faţă de
creditorii lor, băncile comerciale - au apărut tot în anii '80, mulţi
analişti incluzându-le în împrumuturile de ajustare structurală.
Aceste împrumuturi se bazează pe filozofia că, odată ce datoria
publică a statului se află în scădere, se eliberează fonduri ce pot fi
utilizate pentru investiţii şi dezvoltare. Banca Mondială acordă
consultanţă statelor membre pe durata negocierii datoriei şi îşi
foloseşte solvabilitatea pentru a da încredere şi siguranţă
procesului.
Împrumuturile de protecţie a mediului, denumite „facilitatea
ecologică globală”, sunt destinate finanţării unor proiecte de
îmbunătăţire a calităţii apei şi de reducere a efectului de seră.
Beneficiul esenţial obţinut de statele în curs de dezvoltare este
compus din obţinerea credită rilor cu o rată a dobânzii esenţial
reduse în comparaţie cu alte structuri internaţionale creditoare.
Banca Mondială oferă ajutoare pe termen lung, şi doar statelor în
curs de dezvoltare, pe când Fondul Monetar Internaţional este
orientat spre combaterea crizelor financiare temporare din oricare
stat.17
17 http://www.mae.ro
4
9
Împrumuturile acordate de Banca Mondială vizează perioade

lungi de timp, de 15-20 ani, debitorii beneficiind de un termen de
graţie în rambursarea creditului de 3-5 ani. În ceea ce priveşte
dobânda, ea este egală cu cea plătită de Banc ă la resursele care se
finanţ ează, colectate de pe piaţa de capital, la care se adaugă o
marjă de 0,5% pentru acoperirea cheltuielilor de gestiune ale
Băncii.
Banca Mondială, ca instituţie internaţională, s- a remarcat
printr-o activitate concretă pe planul reconstrucţiei şi dezvoltării
economice a tuturor ţărilor membre, iar mai apoi în exclusivitate,
a ţărilor în curs de dezvoltare; paradoxul polarizării activităţii
Băncii Mondiale în jurul procesului de dezvoltare a ţărilor din
lumea a treia se explică prin faptul că aceste ţări nu au fost
reprezentate la Conferinţa de la Bretton Woods. Astfel, a crescut
numărul statelor care au considerat necesar să intre în rândul
membrilor Băncii, sporindu-i capitalul, consolidându-i forţa
economică şi prestigiul mondial de instituţie internaţională de
ajutor financiar. Aceasta funcţionează ca o bancă de investiţii, deşi
criteriile sale sunt într-un fel mai blânde şi în unele cazuri
amânările sunt similare celor practicate de băncile comerciale. În
principal, Banca oferă valuta necesară proiectului, cu condiţia ca
ţara respectivă să finanţeze din resurse proprii componenta internă
a proiectului. Pot exista şi excepţii de la acest principiu, dar, în
general, banca nu poate fi unicul finanţator al proiectului. De
aceea, este difícil să se găsească proiecte corespunzătoare acestor
cerinţe, în ţările în care lipsesc mijloacele financiare interne de
susţinere a proiectului.
Atragerea de fonduri
Banca Mondială are în finanţare circa 2.000 de proiecte şi

aprobă aproximativ 200 noi împrumuturi anual. Banca Mondială
finanţează numai costul în valută al proiectelor, de regul ă în
limita a 30-40% din costurile totale ale unui proiect, ceea ce ridică
împrumuturile acordate de Banca Mondială la circa 15 miliarde
anual, la care se adaugă 5 miliarde $ credite acordate de Asociaţia
50
OEC
Internaţională pentru Dezvoltare (AID). Spre deosebire de alte

instituţii de împrumut, fondurile acordate de că tre Banca
Mondială sunt însoţite de consultaţii, precum şi de rodul
experienţei şi cercetărilor. La fel, condiţiile prin care sunt acordate
împrumuturile sunt competitive. Ţările care împrumută de la
BIRD dispun de mai mult timp pentru a înapoia datoriile, decât
dacă ar fi împrumutat de la o bancă comercială – de la 15 la 20 de
ani, cu un termen de graţie de la trei la cinci ani înainte de
începerea plăţii sumei împrumutate.
BIRD oferă ţărilor cu venit mediu o alternativă rentabilă de a
obţine fondurile necesare pentru finanţarea reformelor şi
serviciilor publice. AID ajută ţările cele mai sărace ale lumii să
reducă sărăcia prin acordarea granturilor şi „creditelor”, care sunt
împrumuturi fă ră dobândă cu un termen de graţie de 10 ani şi o
scadenţă de la 35 la 40 de ani. Aceste ţări nu au posibilităţi
financiare de a împrumuta de la BIRD sau de pe pieţele
18
comerciale .
Banca Mondială obţine aproximativ 80% din fondurile pe
care le împrumut ă prin vânzarea de obligaţiuni. După emitere,
obligaţiunile sunt garantate de o bancă publică sau comercială şi
sunt apoi achiziţionate de investitori privaţi şi instituţii (fonduri de
pensii, instituţii religioase, companii de asigurări). Investitorii mai
mici, precum universităţi, administraţii publice, organizaţii civice,
cumpără obligaţiunile împreună cu acţiuni în cadrul unui
portofoliu de investiţii (astfel încât oricine poate sprijini acţiunile
19
Băncii Mondiale, fără să ştie acest lucru) .
Angajamentele financiare ale Băncii Mondiale au atins în
ultimele 18 luni nivelul record de 100 de miliarde de dolari (75
mld. euro), fondurile fiind destinate ajutării statelor în curs de
dezvoltare pentru combaterea efectelor crizei economice
internaţionale20.
Pe durata crizei, Banca Mondială a sprijinit 497 de programe
18 http://web.worldbank.org/wbsite/external/countries
19 http://www.terraiii.ngo.ro
20 http://www.zf.ro/business-international
5
1
de susţinere a activităţii economice, de luptă împotriva săr ăciei şi

de stimulare a sectorului privat, acordând 28 mld. dolari pentru
finanţarea diferitelor proiecte de infrastructură. Au crescut, de
asemenea, angajamentele destinate susţinerii sectorului financiar.
Anumite ţări, precum Letonia sau Ungaria, care nu s-au numărat
printre clienţii BM, au devenit partenerii instituţiei în contextul
21
crizei mondiale .
De asemenea, creditele acordate statelor sărace s-au dublat,
comparativ cu perioada de dinaintea crizei. Directorul pentru
serviciile de ţară oferite de Banca Mondială, Kyle Peters, a
declarat că această cerere este normală pentru ţă rile care se
confruntă cu tensiuni economice. „Multe state au vrut să se
asigure că pot susţine măsuri de protecţie socială”, conform
spuselor lui Kyle Peters. Pe de altă parte, preşedintele Băncii
Mondiale, Robert Zoellick, a avertizat că relansarea economică
după criză va fi una inegală, iar statele lumii se vor confrunta cu
noi provocări. În aceste condi ţii, Banca Mondială a solicitat
ţărilor membre să aprobe o majorare de capital.
Aprovizionarea şi finanţarea proiectelor
Pentru a-şi îndeplini activităţile, Banca Mondială dispune de

un personal de peste 7000 persoane (2000 numai pentru Fond) şi
peste 40 de reprezentanţi în toat ă lumea. Personalul are un
evantai impresionant de competenţe: economiş ti, ingineri, urbani
şti, agronomi, statisticieni, jurişti etc. Ea are nevoie de o astfel de
paletă de competenţe, căci operaţiunile sale acoperă un vast
demeniu de activitate.
Înţelegând nevoile de finanţ are a proiectelor, furnizorii pot
identifica oportunităţile de afaceri în domeniul vânzării de bunuri,
echipamente, servicii şi consultanţă.
Propunerea de noi proiecte trebuie adresată Băncii Mondiale,
chiar de către solicitanţii guvernamentali. Companiile nu pot
solicita, pur şi simplu, Băncii Mondiale finanţarea de proiecte.
21 http://www.financiarul.com/articol_42755
52
OEC
Însă, în realitate, iniţiative pot avea terţe părţi interesate de

succesul unei asocieri şi care pot face propuneri şi sugestii
potenţialilor solicitanţi de fonduri. Aceste terţe părţ i pot fi
consultanţi, firme de construcţii, alte societăţi comerciale şi bănci.
După aceste etape, solicitanţii de fonduri prezintă Băncii
Mondiale proiectele pentru a fi evaluate.
De multe ori, disponibilitatea potenţială a împrumuturilor, a
fondurilor cash, ale asistenţei financiare, ale creditelor de export sau
a unei structuri financiare funcţionale reprezintă o condiţie esenţială
a reuşitei unui proiect. Deseori proiectele sunt cofinanţate prin
diferite forme de sprijin guvernamental bilateral care, s-a susţinut c ă
determină apariţ ia „elefanţilor albi”, supradimensionaţi, fie din
punct de vedere al dimensiunii, fie din cel al tehnologiei. De altfel,
acesta este un subiect intens dezbătut. Pentru ca proiectele să fie
aprobate şi finanţate, cineva trebuie sa preia iniţiative şi să se ocupe
de schimbul comercial iniţial, dar să deţină experienţă şi abilit ăţi
necesare pentru a ob ţine finanţarea. În ultimă instanţă, oamenii sunt,
mai degrabă, cei care promovează proiectele decât guvernele sau
organismele multilaterale.
Banca Mondială a înregistrat record la angajamentele de
finanţare, acordând în cursul ultimelor 18 luni, un volum de
credite de 100 miliarde de dolar, pentru a ajuta ţările în curs de
dezvoltare să-ş i revină de pe urma crizei economice globale.
Astfel, a extins creditarea în luna iulie 2008, la solicitarea statelor
membre, pe măsură ce solicitarea de credite din partea statelor în
curs de dezvoltare a crescut ca urmare a înrăutăţirii recesiunii
globale şi a scăderii dramatice a comerţului mondial.
Cea mai mare parte a creditelor acordate de la debutul crizei
în 2008, adică aproximativ 60,3 miliarde de dolari, au mers spre
ţările cu venituri medii, care se chinuie să se împrumute de pe
pieţele financiare globale. Comparativ, în anii de dinaintea crizei,
creditele acordate de Banca Mondială acestor ţări s-au ridicat la o
medie de 15 miliarde de dolari pe an. De asemenea, volumul
creditelor şi granturilor acordate prin intermediul fondului Băncii
Mondiale pentru cele mai sărace ţări din lume s-a ridicat la 21,2
miliarde de dolari în timpul crizei, comparativ cu 12 miliarde pe
5
3
an în perioada de dinaintea crizei. Potrivit directorului pentru

serviciile de ţară oferite de Banca Mondială , Kyle Peters, o astfel
de cerere este naturală pentru ţările care se confrunt ă cu tensiuni
economice. „Multe ţări au dorit să se asigure că măsurile de
protecţie socială sunt extinse atât în ceea ce priveş te numărul de
persoane care au nevoie, cât şi volumul sprijinului”.
Începând din luna iulie 2008, Banca Mondială a sprijinit
497 de proiecte pentru a promova creşterea economică,
combaterea sărăciei şi sprijinirea sectorului privat, incluzând 28
miliarde de dolari pentru finanţarea proiectelor de infrastructură.
În plus, au crescut şi angajamentele pentru sprijinirea sectoarelor
financiare, pe măsură ce băncile din statele emergente şi în curs
de dezvoltare s-au confruntat cu probleme în obţinerea de credite.
În special ţări precum Letonia şi Ungaria, care înainte nu luau
credite de la Banca Mondială, după izbucnirea crizei au reluat
creditele de la instituţia financiară internaţională, pe măsură ce
economiile lor au fost afectate de turbulenţele financiare.
Principalele economii emergente au anunţat că sunt dispuse
să-şi majoreze contribuţiile în schimbul unor participaţii mai
22.
mari
Informarea
Banca Mondial ă împrumută pentru proiecte, în fiecare an,

între 15-20 miliarde de dolari SUA în mai mult de 100 de ţări cu
care colaborează. Proiectele vizează mediul economic şi social în
aceste ţări, de la infrastructură la educaţie, sănătate şi
administrarea financiară-guvernamentală . Proiectele finanţate de
Bancă sunt formulate şi supravegheate conform unui ciclu de
proiect bine definit. Documentele întocmite ca o parte a ciclului
unui proiect pot fi o resursă valoroasă de informaţie pentru părţi
interesate, ce doresc a fi la curent şi pentru mediul de afaceri
interesat de participare în proiectele finanţate de către Bancă.
Putem face descrierea pas cu pas a ciclului de proiect, a
documentelor necesare ca parte a procesului, şi cum pot fi acestea
22 http://www.economistul.eu
54
OEC
accesate:
1. Strategia de asistenţă a ţării. Banca pregăteşte servicii de
consultanţă şi de împrumut, bazate pe un cadru selectiv şi domenii
de avantaj comparativ orientate spre eforturile ţării de reducere a
sărăciei.
2. Identificarea. Sunt identificate acele proiecte care sprijină
strategiile ce sunt adecvate din punct de vedere financiar,
economic, social şi de mediu. Sunt analizate şi strategiile de
dezvoltare.
3. Pregătirea. Concomitent cu ajutorul financiar, Banca oferă
consultaţii juridice şi de proiect. Clienţii efectuează studii şi
pregătesc documentele finale pentru proiect.
4. Evaluarea. Banca evaluează aspectele economice, tehnice,
instituţionale, financiare, de mediu şi sociale ale proiectului. Se
pregăteşte documentul de evaluare al proiectului şi copiile juridice
ale documentelor.
5. Negocierile şi aprobarea de Consiliu. Banca şi ţara care
împrumută consimt asupra împrumutului sau acordului de
împrumut şi proiectul este prezentat Consiliului pentru aprobare.
6. Implementarea şi supravegherea. Proiectul este
implementat de către partea ce împrumută. Banca se asigură că
proiectul se realizează conform obiectivelor, luând în considerare
economiile, eficienţa şi productivitatea.
7. Implementarea şi încheierea. Raportul final de
implementare este pregătit pentru a evalua performanţa atât a
Băncii, cât şi a părţii ce împrumută.
8. Evaluarea. Departamentul independent al Băncii de
evaluare a operaţiunilor pregăteşte un raport de verificare şi
evaluează proiectul. Analiza este folosită pentru planificarea
următorului proiect.23
Procesul începe cu stabilirea strategiilor de reducere a
sărăciei şi de asistenţă a ţării. Banca admite că multe eforturi de
asistenţă din trecut, inclusiv şi unele proprii, au eşuat din cauza că
agenda era condusă mai mult de donatori decât de către guvernele
5
5
pe care încearcă să le ajute. Conform politicii sale actuale de

dezvoltare, Banca ajută guvernele să preia conducerea în
pregătirea şi implementarea strategiilor de dezvoltare cu
încrederea că programele care sunt administrate de ţ ară , cu un
sprijin extins al părţilor interesate, au o şansă mai mare de a avea
succes.
În ţările slab dezvoltate, Banca foloseşte abordarea strategiei
de reducere a sărăciei (SRS) care include consultări vaste şi
crearea de consens asupra modului în care va spori dezvoltarea.
Conform acestui proces, o strategie naţională de reducere a sără
ciei este pregătită de ţară, creând un mediu de coordonare mai bun
pentru donatori şi alinierea programelor lor la priorităţile
naţionale. În urma acestui process, guvernul determină priorităţi
proprii şi formulează sarcinile de reducere a sărăciei pentru o
perioadă de la trei la cinci ani. Acestea sunt descrise în Strategia
de reducere a sărăciei (SRS). Banca împreună cu alte agenţii de
asistenţă îşi orientează eforturile de sprijin pe strategia proprie a
ţării – o metodă atestată de îmbunătăţire a eficienţei dezvoltării.
Orice proces trebuie să parcurgă câteva etape importante,
astfel:
1. Etapa de identificare. Strategia de asistenţă a ţării (SAT)
reprezintă planul asistenţei Băncii într-o ţară. În ţările slab
dezvoltate, SAT se bazează pe priorităţile identificate în Strategia
de reducere a sărăciei a ţării (precum a fost descris anterior).
Scopurile descrise în SAT ghidează priorităţile programului de
împrumut al Băncii şi sunt o sursă folositoare de informaţie pentru
părţile interesate şi mediul de afaceri dorind să identifice
domeniile cu un potenţial pentru viitor pentru care Banca
împrumută. În timpul etapei de identificare, echipa Băncii
lucrează cu guvernul pentru a identifica proiectele care pot fi
finanţate, aceasta fiind parte a obiectivelor de dezvoltare adoptate
în unanimitate. Proiectul fiind identificat, echipa Băncii
elaborează o notă cu privire la conceptul proiectului (NCP) - este
un document intern de patru - cinci pagini care evidenţiază
elementele de bază ale proiectului, obiectivele propuse, riscurile
probabile, scenarii alternative de dirijare a proiectului şi un orar
56
OEC
adecvat pentru procesul de aprobare a proiectului.

Ca şi documente publice necesare, se identifică Documentul
informativ al proiectului (DIP), care este pregătit după o analiză
internă a NCP; de obicei cuprinde între patru - cinci pagini şi
conţine informaţia menţionată anterior – obiectivele, o descriere
succintă, etc; documentul conţine, de asemenea, şi numele
conducătorului sau şefului de echipă în cadrul Băncii Mondiale
care supraveghează proiectul, o persoană de contact utilă pentru
companiile interesate de a participa la licitaţiile pentru lucrul la
proiect şi Lista integrata de date si prevederi (LIDP) - este
formulată pentru prima dată după întâia analiză oficială a
proiectului; ea identifică problemele cheie, conform politicilor de
siguranţă ale Băncii Mondiale pentru problemele sociale şi de
mediu, şi oferă informaţii despre modul în care ele vor fi abordate
în timpul pregătirii proiectului.
2. Etapa de pregătire. Această parte a proiectului este
condusă de către ţara cu care Banca lucrează şi poate dura de la
câteva luni până la trei ani, în dependenţă de complexitatea
proiectului propus. Banca joacă un rol de sprijin, oferind analize
şi sfaturi unde este necesar. Pe parcursul acestei etape, problemele
tehnice, instituţionale, economice, de mediu şi financiare cu care
se confruntă proiectul vor fi studiate şi discutate – inclusiv
existenţa unor metode alternative pentru atingerea aceloraşi
obiective. Este necesară o evaluare pentru proiectele propuse spre
finanţare la Bancă pentru a se asigura că ele sunt adecvate
mediului şi pot fi susţinute (Evaluarea de mediu). Scopul
Evaluării de mediu depinde de scopul, dimensiunea şi impactul
potenţial al proiectului.
3. Etapa de evaluare. Banca este responsabilă pentru această
etapă a procesului. Echipa Băncii examinează lucrul efectuat în
timpul etapei de identificare şi pregătire, consumând de obicei de
la trei la patru săptămâni în ţara client. Echipa pregăteşte pentru
managementul Băncii, fie documentele de evaluare a proiectului
(proiectele de investiţii), fie documentele de program (pentru
operaţiuni de ajustare) şi echipa de management financiar
evaluează aspectele financiare ale proiectului. DIP este înnoit pe
5
7
parcursul acestei etape.

4. Etapa de negociere şi aprobare. După ce echipa Băncii a
evoluat proiectul propus, Banca şi ţara care solicită împrumutul de
fonduri negociază forma finală a proiectului. Ambele părţi ajung
la un acord în ceea ce priveşte termenii şi condiţiile împrumutului.
Apoi Documentul de evaluare a proiectului (DAP) sau
Documentul de program (DPG), împreună cu Memorandumul
preşedintelui şi documentele juridice sunt depuse în Consiliul
directorilor executivi al Băncii spre aprobare. Documente
respective sunt de asemenea expediate spre verificarea finală de
către guvernul împrumutător, care poate implica ratificarea de
către un consiliu de miniştri sau de către parlamentul ţării. Fiind
aprobat de ambele părţi, acordul de împrumut este semnat legal de
către reprezentanţii lui. După toate acestea, împrumutul sau
creditul se declară intrat în vigoare sau pregătit pentru eliberare
(transfer), după îndeplinirea condiţiilor relevante.
5. Etapa de implementare şi supraveghere. Implementarea
proiectului este responsabilitatea ţării care împrumută, iar Banca
este responsabilă de supraveghere. Odată ce împrumutul este
aprobat, guvernul ţării care împrumută, prin asistenţa tehnică din
partea Băncii, pregăteşte descrierea şi evaluează cererea de
procurări de bunuri şi servicii pentru proiect. Banca analizează
această activitate pentru a se asigura că regulile pentru procurare
au fost îndeplinite. În caz că acestea au fost îndeplinite corect,
banii vor fi eliberaţi. Echipa de management financiar a Băncii
supraveghează managementul financiar al proiectului, periodic
solicitând rapoarte financiare auditare.
Banca Mondială finanţează o multitudine de tipuri de
proiecte în sectoare diferite, precum agricultură, educaţie, mediu,
sănătate, populaţie, energie electrică, telecomunicaţii, transport şi
dezvoltare urbană. Proiectele trebuie să fie realizabile din punct
de vedere etnic şi financiar. În caz contrar, ele sunt eliminate chiar
în faza iniţială de evaluare. Procedurile de selecţie utilizate de
Banca Mondială nu sunt neapărat dificile şi îndelungate, iar
propunerile înaintate spre dezbatere nu sunt puţine. Două surse
utile de informare asupra proiectelor sunt:
58
OEC
• Serviciul pentru Oportunităţi de Afaceri Internaţionale - un

serviciu asigurat de către Banca Mondială, prin care se oferă
informaţii şi noutăţi despre aprovizionare, licitaţii, finanţare şi
derularea proiectelor;
• Development Business - o publicaţie bilunară a
Departamentului Economic şi Social al Naţiunilor Unite,
referitoare la activitatea Băncii Mondiale şi a altor agenţii de
dezvoltare regională.
Pe lângă informaţiile disponibile din aceste surse, este
necesară contactarea Băncii Mondiale pentru a afla despre toate
oportunităţiile existente. Poate fi utilă şi contactarea funcţionarilor
regionali şi sectoriali din Washington şi stabilirea unor întâlniri
periodice cu aceştia, devenind posibilă astfel, monitorizarea
evoluţiei tranzacţiilor şi întelegerea sistemului de funcţionare a
Băncii Mondiale.
Cine poate licita pentru afacerile finanţate de către Banca
Mondială? Companii de toate dimensiunile pot licita pentru
afaceri finanţate de către Banca Mondială. Nu există nici un
sistem de înregistrare pentru producători, furnizori de mărfuri şi
contractori, deşi uneori se procedează la o precalificare pentru
anumite contracte de lucrări civile. Banca Mondială deţine un
sistem de înregistrare computerizată a consultanţilor, numit
„Informaţii despre firmele de consultanţă”.
În toate situaţiile, solicitantul finanţării este responsabil de
întocmirea documentaţiei licitaţiei pe care furnizorii şi contractorii
i-o vor solicita după iniţierea proiectului. Sarcina de a respecta
etapele procesului urmat de proiecte revine furnizorului /
contractorului.
Strategia şi operaţiunile de creditare

ale Grupului Băncii Mondiale
Strategia de Asistenţă pentru România (CAS) a fost

prezentată Board-ului Băncii Mondiale pe data de 19 iunie 2001.
CAS defineşte serviciile de creditare şi de consultanţă ale Băncii,
5
9
ce se bazează pe priorităţile guvernului de reducere a sărăciei şi de

aderare la Uniunea Europeană şi dezvoltă activităţile iniţiate sub
egida Cadrului Lărgit de Dezvoltare, pentru care România a fost
una din ţările pilot. Aproape jumătate din programul de creditare
pentru exerciţiile financiare 2002 - 2004 este reprezentat de
împrumuturile de ajustare. Au fost schiţate două scenarii de
împrumut distincte. În scenariul pesimist, în care România ar
demonstra un mers ezitant al reformei, sprijinul Grupului Băncii
Mondiale ar fi redus semnificativ la nivelul de 60 de milioane
USD în perioada programului pentru exerciţ iile financiare 2002 -
2004, activităţile fiind concentrate pe câteva intervenţii
direcţionate către reducerea sărăciei. Totuşi, România a rămas cu
succes în cadrul scenariului optimist de creditare, conform căruia
Banca a prevăzut angajamente de până la 995 de milioane de
dolari pe durata exerciţiilor financiare 2002 - 2004, faţă de 600 de
milioane de dolari în perioada exerciţiilor financiare 1998 - 2000.
Acest lucru reflectă îndeplinirea obiectivelor scenariului optimist,
printre care progresul în stabilirea unui climat macroeconomic
care să conducă la scăderea inflaţiei şi la o creştere sustenabilă,
precum şi la progresul problemelor structurale cum ar fi
privatizarea, iniţierea privatizării şi procesului de restructurare
pentru un numă r de societăţi mari de stat ră mase, încheierea unor
acorduri asupra planului şi programului de reducere a arieratelor
la energia electrică , acordul asupra metodei şi termenului de
privatizare a Băncii Comerciale Române şi a CEC, îmbunătăţirea
sectorului financiar, a cadrului legal şi de supraveghere, acordul
asupra strategiei anti-corupţie şi aprobarea legislaţiei pentru
asistenţă socială24.
24 http://www.fmi.ro/img/File/Anexa%202%20-% 20 Relatia % 20 Romaniei

% 20 cu % 20 Banca %20Mondiala.pdf
60
OEC
Se mai justifică existenţa

Băncii Mondiale în secolul XXI?
Banca Mondială şi-a proclamat de mult visul unei „lumi

libere de sărăcie”. Analog Fondul Monetar International, şi-ar dori
o „lume liberă de crize financiare” obiectivele cruciale şi
provocatoare, dar prea înguste pentru secolul al XXI -lea. Aşa
cum mulţi au ajuns să conştientizeze, FMI trebuie să privească
mai departe de simpla gestionare a crizelor financiare şi să se
preocupe şi de comportamentele economice necooperative, în
special în domeniul monetar. Comunitatea internaţională ar avea
doar de câştigat dacă FMI devine centru de monitorizare şi dialog
permanent între naţiunile unite bogate, cele sărace şi cele
emergente. Dar, în acest scop, ţările din ultimele două categorii
trebuie să capete un cuvânt mai greu. Din fericire, asemenea teme
reformiste se află, în sfârşit, pe agenda discuţiilor. Întâlnirile
comune FMI - Banca Mondială au consacrat o creştere a cotelor
de votare pentru unele din cele mai subreprezentate economii în
plină dezvoltare: China, Mexic, Coreea de Sud, Turcia. O a doua
rundă de ajustare va trebui să implice alte economii emergente. La
rândul ei, nu atât Banca Mondială, în special, cât întreaga
industrie a asistenţ ei pentru dezvoltare, în general, ar avea nevoie
de o repoziţionare în sensul înr ădăcinării mai profunde în statele
emergente. În ceea ce priveşte guvernanţa globală importantă a
acestor ţări, aceasta nu poate fi subestimată - aici trăiesc 44% din
persoanele infectate cu HIV/SIDA, aici se generează 47% din
emisiile mondiale de dioxid de carbon.
Comunitatea internaţională pur şi simplu nu are voie să
abandoneze aceste state în asemenea probleme cruciale fără a
risca propriul viitor. Combaterea sărăciei este un obiectiv non-
negociabil. Dar acesta nu poate fi singurul obiectiv al asistenţei
internaţionale sau al Băncii Mondiale. De fapt, un veritabil
angajament în reducerea sărăciei chiar presupune o conlucrare cu
ţările în cauză. Ele adăpostesc 70% din populaţia ce supravieţuieş
te cu mai puţin de doi dolari pe zi, şi care se confruntă cu un
şomaj masiv şi o pronunţată nedreptate socială, cu
6
1
lipsa de infrastructură, decalaje şi o întreagă listă de alte

provocări. Împrumuturile acordate de către Banca Mondială au
scă zut sub nivelul mediu de la mijlocul deceniului nouă, volumul
lor creşte din nou şi reflectă expansiunea bă ncilor regionale
multilaterale, dar şi reorientarea către proiecte de infrastructură cu
finanţare publică.
Relaţiile României cu Banca Mondială
Grupul Băncii Mondiale cuprinde Banca Internaţională

pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi Asociaţia
Internaţională pentru Dezvoltare (AID). Acestora li se adaugă încă
trei organisme afiliate: Cooperaţia Financiară Internaţională
(CFI), Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din
Domeniul Investiţiilor (CIRCDI) şi Agenţia pentru Garantarea
Multilaterală a Investiţiilor (MIGA), care, din punct de vedere
legal şi financiar, sunt entităţi separate. România a aderat la Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în 1972, fiind,
ca şi în cazul aderării la FMI, singura ţară din blocul răsăritean
exceptând Iugoslavia, care a întreprins la acea dată un asemenea
pas.
În conformitate cu statutul BIRD, orice stat care devine
membru al acestui organism financiar internaţional şi subscrie
actiuni la capitalul BIRD are obligaţia s ă verse în contul acesteia
20% din valoarea capitalului subscris, din care 2% în aur sau
dolari SUA, la Federal Reserve Bank, New York şi 18% în
moneda naţională . Contul pentru cota din capital subscrisă în
monedă naţională este deschis la Banca Naţională a României.
Cota de subscripţie, plătită în monedă naţională, face obiectul
menţinerii valorii. Astfel, ţara noastră efectuează, începând cu
anul 1992, operaţiunea de menţinere a valorii cotei României
subscrise în monedă naţională.
Obiectivul major urmărit în România, prin aderarea sa la
BIRD este acela de atragere de resurse financiare necesare
procesului general de dezvoltare economică.
Condiţiile care ar trebui să fie îndeplinite de România pentru
62
OEC
a deveni membră BIRD sunt: apartenenţa prealabilă la FMI -

această apartenenţă constituie dovada că ţara membră acceptă o
anumită disciplină în relaţiile valutar - financiare internaţionale,
necesare şi în relaţiile cu BIRD, participarea la capitalul pe acţiuni
la BIRD, furnizarea de date şi informaţii.
România, ca ţară membră, furnizează Bă ncii informaţii şi
date privind situaţia economică şi financiară a ţării. În general,
acestea sunt aceleaşi ca şi cele comunicate la FMI. Ca membru
BIRD, România a beneficiat şi beneficiază de o serie de drepturi
ce decurg din această calitate. Astfel, ea a contactat de la BIRD
împrumuturi pentru dezvoltarea economică în condiţii mult mai
avantajoase decât pe piaţa capitalurilor.
Calitatea de membră asigură ţării noastre posibilitatea
participarii la licitaţiile organizate de BIRD pentru realizarea
proiectelor de investiţii finanţate de Bancă . Pentru proiectele de
investiţii care urmează să se realizeze în ţara noastră cu
împrumuturile BIRD, furnizorii români beneficiază de o marjă de
preferinţă de 15% faţă de preţul firmelor străine, mai avantajoase. Se
crează, astfel, condiţii propice, pentru promovarea exporturilor
româneşti, în special cele de tehnologie, asistenţă tehnică şi know-
how. În al treilea rând, ţara noastră obţ ine asistenţă tehnic ă pentru
lucrările de investiţii ce urmează a se realiza (dacă această asistenţă
se consideră utilă). În al patrulea rând, România beneficiază de
pregătire superioară, prin institutul propriu al BIRD al unor cadre
româneşti. Prin aderarea României la BIRD se face posibilă
obţinerea unor informaţii de foarte bună calitate privind economia
mondială, comer ţul internaţional, ajutorul public, pentru dezvoltare,
datoria externă etc., informaţii care contribuie la o mai bună
participare a României la diviziunea internaţională a muncii, la
promovarea comerţului şi cooperării internaţionale.
În ceea ce prive şte relaţiile României cu Grupul Băncii
Mondiale, ţara noastră este membră a BIRD (din 1972), CFI (din
1990), AGMI (din 1992), CIRCDI (din 1975) . Activitatea
Grupului Băncii Mondiale în România a început în anul 1991 şi
cuprinde atât programe şi proiecte publice, finanţate de către
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare prin
6
3
împrumuturi acordate direct statului, prin Ministerul Finanţelor

Publice, cât şi proiecte private, fără garanţie de stat, prin sprijinul
acordat de către Corporaţia Financiară Internaţională şi Agenţia
Multilaterală de Garantare a Investiţiilor. În cadrul Băncii
Mondiale, relaţiile cu ţara noastră sunt coordonate de către
doamna Orsalia Kalantzopoulos care, începând cu 1 ianuarie
2008, a preluat funcţia de director al Grupului de ţă ri recent
înfiinţat care include Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia,
Lituania, Polonia, Republica Slovacă, Slovenia, Bulgaria,
România şi Croaţia, reunite în cadrul Departamentului pentru
Europa Centrală şi Ţările Baltice. Instituţ ia este reprezentată în
România prin intermediul Biroului Băncii Mondiale în România
(director de ţară – domnul François Rantrua) ş i Biroului
Corporaţiei Financiare Internaţionale (director de ţară – doamna
Ana-Maria Mihăescu).
Banca Mondială a jucat un rol semnificativ în sprijinirea
României în perioada de tranziţie de la o economie centralizată
către o economie de piaţă funcţională. Între anii 1991 şi 2009, BM
a sprijinit 55 de operaţiuni în România, cu o valoare de 6 miliarde
de dolari25. La sfârşitul anului 2009, Portofoliul activ al României
se află pe poziţia a cincea în cadrul regiunii Europa şi Asia
Centrală, după Turcia, Azerbaijan, Kazakhstan şi Ucraina.
Calitatea portofoliului Băncii în România s-a îmbunăt ăţit
constant în ultimii câţiva ani. În timp ce indicatorii globali de
performanţă sunt pozitivi, câteva probleme comune de punere în
aplicare persistă. Acestea includ:
● nevoia de a acorda o atenţie specială dezvoltării capacităţii
de monitorizare şi evaluare;
● nevoia de a alinia cerinţele de raportare financiară la cele
mai bune practici internaţionale;
● nevoia de a întări procesul de stabilire a priorităţilor
bugetare de către Guvern, pentru a asigura alocarea fondurilor din
cadrul împrumutului BIRD şi finanţarea echivalentă, pentru a
25 http://web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/COUNTRIES
64
OEC
obţine un impact maxim de dezvoltare de la portofoliul Băncii 26.

În prezent, portofoliul Băncii în România cuprinde 16
operaţiuni active în valoare de 1,779 miliarde de dolari (în 2007
au fost aprobate proiecte în valoare de 349 mil. USD, iar în 2008
de 138 mil. USD). Principalele programe de investiţii în curs de
finanţare sunt: reabilitarea şi modernizarea infrastructurii
transporturilor; sprijinirea serviciilor municipale, reforma
sistemului judiciar în România, reforma în sectorul sănătăţii,
incluziune socială, economia bazată pe cunoaştere, modernizarea
sistemelor de cunoaştere şi informare în agricultură (MAKIS),
închiderea minelor ineficiente şi refacerea mediului, Programul
regional „Comunitatea Energetică a Europei de Sud - Est” (în
valoare totală de 1 miliard de USD, incluzând diferite proiecte în
derulare în România). Alte proiecte sunt în diferite stadii
premergătoare aprobării, în special în domeniile agriculturii şi
mediului.
La 13 iunie 2006, Consiliul Directorilor Executivi al Băncii
Mondiale a discutat Parteneriatul Strategic al Băncii Mondiale
pentru România pe perioada 2006-2009. Strategia, elaborată în
strânsă colaborare cu Guvernul României, reprezintă un ghid al
asistenţei acordată ţării de către Banca Mondială. Strategia de
Asistenţă pentru România pentru perioada 2006 – 2009 prevede,
în premieră, un „parteneriat strategic de ţară” între Bancă şi
Guvernul României, stabilind sprijinul acordat de către Banca
Mondială României pentru ca aceasta să îşi atingă obiectivele
privind creşterea economică susţinută şi îmbunătăţirea condiţiilor
de viaţă în contextul integrării şi armonizării cu Uniunea
Europeană . Strategia a vizat un program de împrumuturi în
valoare de 450 - 550 milioane USD pe an, împreună cu activităţi
analitice şi servicii de consultanţă semnificative. Analiza şi
consultanţa sunt activităţi esenţiale în cadrul contribuţiei Băncii
Mondiale la eforturile de dezvoltare a României. Resursele pe
care Banca Mondială le are în domeniul dezvoltării, cercetării şi al
26 http://www.fmi.ro/img/File/Anexa%202%20-% 20 Relatia % 20 Romaniei

% 20 cu % 20 Banca % 20 Mondiala. pdf
6
5
asistenţei tehnice contribuie la identificarea domeniilor prioritare

şi la abordarea dificultăţilor din procesul de dezvoltare.
Odată cu aderarea la UE, România a devenit un stat donator
în contextul asistenţei pentru dezvoltare, iar, în contextul
colaborării cu BM, ţara noastră a participat cu suma de 0,8
milioane EUR în cadrul a două fonduri administrate de către
IBRD şi având ca scop combaterea HIV, a tuberculozei şi a
malariei, precum şi accesul la educaţie în statele puţin dezvoltate.
De asemenea, se estimează o creştere a sumelor destinate
proiectelor de asistenţă pentru dezvoltare în următorii ani.
Strategia Parteneriatului de ţ ară pentru perioada 2010 - 2013
a fost aprobată în iulie 2009. Ea se bazează pe utilizarea
Împrumuturilor pentru Politici de Dezvoltare şi a altor noi
instrumente similare de finanţare, însoţite de asistenţă tehnică ca
parte componentă a pachetului de finanţare externă FMI/CE/BM,
menite să sprijine România ca stat membru UE şi axate pe
rezolvarea problemelor crizei economice şi a celor postcriză.
Din fondurile de asistenţă pentru dezvoltare gestionate de MAE,
România a alocat prin BIRD următoarele contribuţii:
2007
- 300.000 Euro pentru Fondul Global de Luptă împotriva
SIDA, Tuberculozei şi Malariei.
- 300.000 Euro pentru Fondul Educaţie pentru Toţi.
2008
SIDA, Tuberculozei şi Malariei.
- 50.000 Euro pentru Fondul Educaţie pentru Toţi.
2009
SIDA, Tuberculozei şi Malariei27.
Directorul Bă ncii Mondiale pentru România, a arătat că
România trebuie să accelereze reforma justiţiei şi administraţiei şi
să încheie privatizările majore în conformitate cu standardele UE
27 http://www.mae.ro
66
OEC
pentru a primi noi fonduri de la instituţia financiară internaţională.
Perspective
Noul Parteneriat Strategic pentru România (Country
Partnership Strategy – CPS) 2009 - 2013 are ca obiective
sprijinirea României în vederea depăşirii crizei economice şi
financiare şi continuarea programului de reforme în vederea unei
creşteri economice sustenabile şi echitabile. Parteneriatul este mai
flexibil şi capabil să răspundă mai bine decât precedentul la noile
condiţii ale pieţei şi mediului economic, prin stabilirea de
obiective clare şi pe bază de rezultate reflectând mai bine
priorităţile guvernului.
Programul de Împrumuturi pentru Politicile de Dezvoltare
(DPL) se concentrează pe managementul financiar al sectorului
public, pe sectoarele sociale, precum şi pe sectorul financiar. Seria
de trei împrumuturi pentru politicile de dezvoltare (DPL-uri) vor
însuma un miliard de euro cu scopul de a sprijini guvernele în
atingerea obiectivelor de convergenţă cu UE.
Urmare a dezvoltării economice se preconizează că, în
viitorul apropiat (după 2010), România va trece la o nouă etapă a
colaborării sale cu BM, moment din care ţ ara noastră nu va mai
putea implementa proiecte ale instituţiei pe teritoriul său, urmând
să rămână în continuare membru în calitate de stat donator.
Ulterior, România va rămâne membru cu drepturi depline în
cadrul Grupului Băncii Mondiale, dar va dobândi un nou statut în
cadrul comunităţii financiare internaţionale, compatibil cu statutul
de membru UE şi de donator în cadrul politicii internaţionale de
cooperare pentru dezvoltare. Banca va continua să ofere asistenţă
tehnică şi analize macroeconomice contra cost.
Cum lucrează Banca Mondială?

1. În calitate de bancher. Principala direcţie de afaceri a
Băncii Mondiale este de a acorda împrumuturi pentru proiecte de
dezvoltare. Pe parcursul anilor, Banca Mondială a dezvoltat o
varietate de instrumente de creditare pentru a face faţă cerinţelor
celor care împrumută. BIRD şi AID sunt cele două instrumente
6
7
principale de creditare ale Băncii Mondiale.

2. În calitate de agent de bursă. Alte surse ale fondurilor de
dezvoltare includ împrumuturi şi granturi de la ţările mai bogate
prin acorduri bilaterale (un acord de împrumut între două ţări), de
la organizaţii internaţionale sau grupuri de ţări prin acorduri
multilaterale (un acord între mai multe ţări), de la agenţii de
creditare a exportului şi de la afaceri private.
3. În calitate de donator. Banca Mondială, cu toate că este în
primul rând o instituţie de împrumut, monitorizează şi un şir de
fonduri pentru granturi. Spre exemplu, Fondul pentru granturi de
dezvoltare finanţează proiectele pilot care testează abordări şi
tehnologii inovatoare pentru probleme de dezvoltare. Granturile
Băncii Mondiale au sprijinit proiecte în domeniul dezvoltării
rurale, asistenţei medicale, educaţiei, politicilor economice,
protecţiei mediului ambiant şi dezvoltării sectorului privat.
4. În calitate de consultant. Consultaţiile Băncii Mondiale se
bazează pe ani de experienţă, analiză şi cercetare în domeniul
dezvoltării. Banca Mondială este de fapt una dintre cele mai mari
centre de cercetare din lume în domeniul dezvoltării economiei,
studiului sărăciei, comerţului, globalizării şi mediului ambiant. În
plus, fiecare proiect are o etapă de cercetare la care echipa Băncii
Mondiale şi partenerii ei examinează multiplii factori importanţi
pentru economia ţării şi bunăstarea socială. Aceşti factori variază
de la pronosticurile economiei şi comerţului la nivelurile sărăciei,
plus funcţionalitatea reţelelor de siguranţă. Banca Mondială are,
de asemenea, departamente specializate care oferă consultaţii în
domeniul asistenţei sociale, educaţiei, alimentaţiei, serviciilor
financiare, justiţiei, dreptului şi mediului înconjurător.
5. În calitate de resursă de cunoştinţe. Odată cu scopul Băncii
Mondiale de a ajuta ţările să se ajute pe sine însăşi, Institutul
Băncii Mondiale este principalul centru de instruire al Băncii
Mondiale, oferind programe de instruire şi informare, deseori în
colaborare cu instituţiile locale de cercetare şi instruire pentru a
îmbunătăţi abilităţile de dezvoltare ale membrilor săi. Institutul
Băncii Mondiale dezvoltă şi menţine, de asemenea, baze de date
şi reţele pentru distribuirea de cunoştinţe privind dezvoltarea
68
OEC
28
internaţională.
Concluzii
Scopul înfiinţării unor instituţii financiar - monetare

internaţionale a fost acela de a asigura cadrul adecvat pentru
cooperare şi ajutor reciproc în diferite domenii, între ţările
membre.
Credinţa care a condus la apariţia acestor instituţii a fost
aceea că pacea mondială poate fi asigurată numai prin prosperitate
economică în toate ţările. Instituţiile financiare internaţionale şi
-au dovedit raţiunea de a exista. Acestea s-au dovedit capabile de
acţiuni decisive în situaţia unor evenimente neaşteptate sau crize.
Rolul Băncii Mondiale depăşeş te cu mult pe acela al unei
simple bănci, printre obiectivele ei figurând promovarea dezvoltă
rii sectorului privat, dezvoltarea şi organizarea cooperării monetar
– financiare a statelor, asigurarea de asistenţă şi sprijin financiar
pentru dezvoltarea schimburilor, menţinerea stabilităţii şi
echilibrului pe plan valutar, susţ inerea financiară a creşterii
economice în ţările membre şi cu deosebire în cele mai puţin
dezvoltate29.
Prin rolul acestor organisme: de sprijinire şi realizare a unei
creşteri economice, de reducere a gradului de sărăcie, de protejare
a mediului înconjurător şi de promovare a dezvoltării sectorului
privat are loc perfecţionarea şi dezvoltarea întregului sistem
monetar şi financiar internaţional. Importanţa acestora pare să se
întărească în viitor, accentul căzând pe transparenţă şi eficacitate.
În eforturile ei de a sprijini democraţia şi buna guvernare,
Banca Mondială trebuie să insiste asupra celor mai înalte
standarde procedurale.
Banca Mondială colectează şi distribuie o gamă largă de date
privind măsurile sociale şi economice în vederea dezvoltării.
29 Cajal, A., Relaţii monetare şi financiare internaţionale, Editura Bucura
Nouă, Bucureşti, 1997
6
9
Convergenţa este un obiectiv în curs de realizare, dar reduce

minim costurile globale pe care le presupune, necesit ă o reaşezare
a instituţiilor de la Bretton Woods pentru a face faţă provocărilor
cu care se confruntă economiile emergente.
Banca Mondială trebuie să îşi arate deschiderea faţă de
investirea locală, dacă doreşte să fie acceptată de ţările dezvoltate
şi să ramână relevantă pentru ele.
70
OEC
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)

European Bank for Reconstruction and Development (EBRD)
Înfiinţ ată în 1991, Banca Europeană de Reconstrucţie şi

Dezvoltare foloseşte investiţiile pentru a susţine dezvoltarea
economiei de piaţă şi a democraţiei în 29 de ţări, din Europa
Centrală până în Asia Centrală.
BERD este deţinută de 61 de ţări şi de două instituţii
interguvernamentale. Cu toate că acţ ionarii săi aparţin sectorului
de stat, BERD investeşte mai ales în sectorul privat, de regulă cu
al ţi parteneri comerciali, fiind singurul mare investitor din centrul
şi estul Europei; promovează tranziţ ia c ătre o piaţă economică
deschis ă şi democratică în 29 de ţări din Caucaz, Asia Centrală,
Europa de Est, Rusia, Ucraina şi ţările balcanice de vest.
BERD oferă finanţă ri de proiecte pentru bănci, întreprinderi
industriale şi comerciale, adresându-se atât noilor iniţiative, cât şi
companiilor deja existente. De asemenea, colaborează şi cu
societăţi din sectorul public pentru a sprijini privatizarea acestora,
restructurarea întreprinderilor de stat şi îmbunătăţirea serviciilor
municipale sau comunale. De asemenea, aceasta mobilizează
semnificativ investiţiile străine directe în ţara în care se realizează
o operaţie.
BERD deţine o reţea de clienţi după cum urmează:
acţionariate în peste 60 de bănci, relaţii în derulare cu 300
instituţii financiare şi cu mai mult de 1000 de clienţi din toate
sectoarele.
Încă din 1991, BERD a investit peste 41,7 miliarde euro în
mai mult de 2500 proiecte.
Mandatul BERD stipulează că aceasta trebuie să colaboreze
numai cu ţări care respectă principiile democratice. Acordul de
înfiinţare a BERD impune promovarea dezvoltării durabile şi
ecologice ca parte integrantă a tuturor activităţilor sale.
7
1
Condiţii de acordare a finanţării BERD
Finanţările BERD pentru proiecte aparţinând sectorului

privat fluctuează între 5 milioane € şi 250 milioane €, sub formă
de împrumuturi sau participaţii la capitalul social. Cifra medie a
investiţiilor BERD este de 25 milioane €.
Proiectele de proporţii mai mici pot fi finanţate prin
intermediari financiari sau prin programe speciale care se
adresează investiţiilor de dimensiuni reduse în ţările mai puţin
dezvoltate.
Pentru a fi admisibil pentru o finanţare, proiectul trebuie să
satisfacă următoarele condiţii:
1. să fie situat într-una din ţările în care BERD operează;
2. să aibă bune perspective comerciale;
3. să aibă un aport de capital în numerar sau în natură din
partea sponsorului proiectului;
4. să fie util pentru economia locală şi pentru dezvoltarea
sectorului privat;
5. să satisfacă criteriile financiare şi ecologice existente.
BERD adaptează fiecare proiect în funcţie de nevoile
clienţilor şi de situaţia specifică a ţării, regiunii şi sectorului în
cauz ă. De regulă, BERD finanţează maxim 35 la sut ă din costul
total al unui proiect care pleacă de la zero sau 35 la sută din
capitalizarea pe termen lung a societăţii responsabile de realizarea
proiectului. Sponsorii trebuie să contribuie cu un aport de capital
semnificativ, cel puţin egal cu investiţia BERD.
Este de asemenea necesară asigurarea unor surse
suplimentare de finanţare, din partea sponsorilor, a altor co-
finanţatori sau obţinute prin intermediul programului de împrumut
sindicalizat oferit de BERD.
Proiectele BERD sunt evaluate în funcţie de două întrebări:
„Cât de bine îşi îndeplinesc obiectivele?” şi „Cât de mult
contribuie la procesul de tranziţie?”. Acestea sunt evaluate de
către Departamentul de Evaluare a Băncii – Bank’s Evaluation
Department (EvD) – independent de operaţiile băncii BERD. Din
toate proiectele BERD evaluate până în 2008, 79% au fost
72
OEC
catalogate „Excelent - Satisfăcător” în raport cu impactul de

tranziţie.
Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare urmăreşte
şi contribuie la stabilirea unei culturi sănătoase şi sigure. Tocmai
de aceea, totalitatea locurilor de muncă trebuie să fie aşa
construite încât să asigure siguranţă, astfel că BERD analizează cu
atenţie aceste aspecte în proiectele propuse.
Când BERD deţine toate informaţ iile necesare, o afacere în
mod normal durează de la 3 la 6 luni de zile, de la contactul iniţial
între părţile contractante, până la semnare. În unele cazuri însă,
timpul de negociere poate fi mai scurt. Ciclul total al proiectului
se poate întinde între 1 an de zile referitor la obţinerea de capital
sau proiecte de finanţare, şi 15 ani de zile pentru proiecte de
infrastructură pe termen lung.
Ciclurile proiectelor BERD constau în următoarele stagii:

● Verificarea conceptului – Comitetul BERD de operaţiuni
(OpsCom) aprobă conceptul proiectului incluzând structura
financiară şi obligaţiile suportate. La această etapă, clientul
semnează o scrisoare de mandat ce rezumă planul proiectului.
● Verificarea finală – O dată ce afacerea, inclusiv un act
semnat în care se stipulează data limită, iar toate negocieriile şi
investigaţiile au avut loc, proiectul primeşte o ultimă verificare de
către OpsCom.
● Board Review – Preşedintele BERD şi echipa de operatori
prezintă proiectul în faţa Consiliului de directori în vederea
aprobării.
● Semnarea – Clientul şi BERD semnează pentru înţelegerea
făcută, aceasta devenind legală.
● Plăţile – O dată ce condiţiile de rambursare sunt stabilite şi
condiţiile băncii sunt luate în considerare, fondurile sunt
transferate din contul băncii în contul clientului.
● Rambursarea – Clientul plăteşte împrumutul către BERD
după un calendar stabilit.
● Vânzare de echitate – Banca vinde investiţiile sale de
capital pe o bază non-recurs.
7
3
● Scadenţa finală – Suma creditului final este datorată

pentru rambursarea la bancă.
● Încheiere – Împrumutul a fost rambursat integral.
Sectoare sprijinite
Finanţările BERD acoperă marea majoritate a sectoarelor

economice. În acest sens se poate da câteva exemple:
● întreprinderile agricole. BERD este singurul mare
investitor din regiune în sectorul agribusiness. Implicarea sa se
întinde asupra întregului lanţ agricol – agricultură şi creşterea
animalelor, procesare, comerţ, ambalaj, distribuţie şi retail. Încă
din 1991, Banca a investit mai mult de 50 miliarde euro în mai
mult de 340 proiecte din sectorul acesta pe întregul CEE şi CIS.
Proiectele semnate s-au răspândit pe teritoriul a 18 ţări în 2008.
● energie şi eficientizare energetică. BERD se află în
procesul de a ajuta ţările din centrul Europei până în centrul Asiei
în aprovizionarea pe termen lung cu energie. Ea finanţează
utilizarea eficientă de energie care va reduce din cerere şi din
importuri, va reduce poluarea şi va atenua efectele schimbării
climatice. În contextul energiei, ea promovează reducerea
carbonului, transmisii eficiente, distribuţiei conform
infrastructurii existente si reînnoirea surselor de energie.
● instituţiile financiare. Suportul venit către sectorul
financiar este una din „activităţile miez” ale BERD. În 2008,
Banca a semnat 153 proiecte în sectorul financiar în valoare de
1,9 miliarde euro.
● sectorul de producţie. BERD alocă fonduri unor segmente
cruciale în cadrul producţiei de bunuri - de la farmaceutice şi
hârtie, la maşini şi ţevi din oţel. În anul 2008 s-au investit 358
miloane euro în acest sector.
● infrastructurile municipale sau comunale şi infrastructurile
de mediu. BERD cooperează cu parteneri pentru a realiza
infrastructura municipală şi infrastructurile de mediu. În 2008,
BERD a investitit în 17 noi proiecte MEI (Municipal and
Environmental Infrastructure) în valoare de 279 milioane euro,
74
OEC
proiecte derulate în 7 ţări.

● resursele naturale. BERD sprijină o abordare preventivă
privind administrarea şi utilizarea durabilă a resurselor naturale de
bio-diversitate (cum ar fi fauna, resursele piscicole şi produsele
silvice) şi va asigura ca operaţiunile sale să includă măsuri de
păstrare şi, acolo unde este posibil, dezvoltare a habitatelor
naturale şi bio-diversităţii pe care le sprijină.30
BERD va acorda o importanţă deosebită promovării
eficienţei utilizării energiei şi resurselor, reducerii deşeurilor,
utilizării resurselor regenerabile şi recuperării resurselor, reciclării
şi utilizării unei producţii mai curate în proiectele pe care le
finanţează.
● turismul. BERD joacă un rol important în atragerea
investiţiilor străine către pieţele străine şi pieţele de turism din
ţările în care operează.
● telecomunicaţiile, tehnologia informaţiei şi mass-media.
Investind în tehnologia informaţiei şi a telecomunicaţiilor, BERD
încurajează sporirea inovaţiei şi a concurenţei, fapt ce duce la
diversificarea economiei. În 2008, s-au investit 235 milioane euro
în comunicaţii, media şi proiecte tehnologice.
● transportul. În ceea ce priveşte transportul, se doreşte
formarea unui sistem de transport eficient, crucial pentru
dezvoltarea unei economii. De aceea, BERD susţine dezvoltarea a
6 linii de transport: aviaţie, porturi, linii ferate, drumuri,
îmbarcare, logistică.
● comerţul. BERD a fost prima care a stabilit un program ce
facilitează comerţul între ţările din S-E Europei, Asia Centrală,
Rusia, Ucraina. BERD Trade Facilitation Programme (TFP)
contribuie la stimularea importului şi comerţului. De asemenea,
aprovizionează împrumuturile pe termen scurt ale unor bănci sau
ale unor companii pentru desfăşurarea continuă a activităţilor
exportatorilor, importatorilor şi distribuitorilor.
Trebuie menţionat faptul că BERD promovează egalitatea
între sexe. Caută să încurajeze femeile către investiţii şi fonduri,
30 http://www.ebrd.com/about/policies/enviro/policy/romania.pdf
7
5
de aceea, în 2008 împrumuturile acordate femeilor constituie

aproape 40% din total.
Organizare
Principalul său organism de conducere este Consiliul

guvernatorilor, format dintr-un reprezentant – de regulă ministrul
de finanţe – pentru fiecare stat membru. Consiliul guvernatorilor
deleagă majoritatea atribuţiilor de conducere Consiliului
directorilor, care stabileşte orientarea strategică a BERD.
Consiliul guvernatorilor alege un preşedinte al băncii, care este
reprezentatul legal al acesteia. Preşedintele Băncii Europene
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este Thomas Mirow, numit în
această funcţie pe 3 iulie 2008.
Preşedinţi ai BERD:
• aprilie 1991 – iunie 1993: Jacques Attali
• septembrie 1993 – ianuarie 1998: Jacques de Larosiére
• septembrie 1998 – aprilie 2000: Horst Kohler
• iulie 2000 - iulie 2008: Jean Lemierre
• iulie 2008 – prezent: Thomas Mirow
BERD – prezentare generală
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

(BERD) a fost înfiinţată în 1991, după prăbuşirea comunismului
în Europa, în scopul consolidării economiilor de piaţă şi a
democraţ iilor în 29 de ţări din Europa Centrală până în Asia
Centrală. Banca este deţinută de 61 de ţări şi două instituţii
interguvernamentale (Comunitatea Europeană şi Banca Europeană
de Investi ţii). Aceasta are sediul în Marea Britanie, respectiv în
Londra, ş i utilizează patru limbi oficiale: engleza, rusa, germana
şi franceza.
Scopul instituţiei este de a asista statele din Europa Centrală
şi Asia Centrală în dezvoltarea economiei de piaţă. De asemenea,
76
OEC
mandatul atribuit BERD la înfiinţare stipulează faptul că instituţia

va colabora doar cu statele care adoptă principii de guvernare
democratice.
Ţările de operare ale BERD sunt: Albania, Armenia,
Azerbaijan, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,
FYR-Macedonia, Estonia, Georgia, Ungaria, Kazakhstan,
Republica Kyrgză, Letonia, Lituania, Moldova, Mongolia,
Polonia, România, Federaţia Rusă, Serbia şi Muntenegru,
Slovacia, Slovenia, Tajikistan, Turkmenistan, Ucraina, Ungaria,
Uzbekistan. (Tabelul.1)
Capital
BERD are un capital subscris de 20 mld. euro, cele mai

semnificative contribuţii aparţinând SUA – 2 mld. euro, Franţa,
Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie – câte 1.7 mld. euro,
Federaţia Rus ă – 800 mil. euro, Comunitatea Europeană şi Banca
Europeană de Investiţii - 600 mil. euro, etc.
Din 1991, 2 miliarde euro au provenit din donaţii
guvernamentale, agenţii şi entităţi sectoriale private.
EU este cel mai mare donator BERD – procurând fonduri de
aproape 800 milioane euro pentru a susţ ine proiectele BERD.
Instituţii din sectorul public cooperează cu BERD - sub formă de
împrumuturi, sub formă de sume mici provenite din subvenţii şi
alte tipuri de „participări”- pentru a obţine cofinanţări pentru
investiţii în proiecte, iar multiplul donator ETC (Early Transition
Countries Fund) coordonează fondurile donatoare din băncile
ţărilor cele mai sărace.
Există două bănci complementare de care este nevoie mai
mult ca niciodată în climatul financiar actual – Turn Around
Management (TAM) ş i Bussiness Advisory Services (BAS). Le
numim complementare întrucât amândouă pregătesc drumul către
proiectele finanţate de Bancă. Soliditatea financiară a Băncii este
demonstrată şi de calificativul acordat de principalele agenţii
internaţionale de rating: AAA de la Standard & Poor’s şi AAA de
la Moody's.
7
7
BERD este cel mai mare investitor instituţional în regiune şi

mobilizează investiţii străine directe semnificative, pe lângă
propriile finanţări. În 2006, BERD şi- a asumat angajamente
financiare în ţările central şi est-europene totalizând 550 milioane
EUR, în descreştere faţă de 700 milioane EUR în anul 2005 şi
1.600 milioane în 2004.
Deşi ac ţionarii BERD sunt din sectorul public, Banca
investeşte în principal în întreprinderi private (minim 60% din
valoarea operaţiunilor dintr-un anumit stat), de obicei împreună cu
parteneri comerciali. BERD are atributele unei bănci care
facilitează restructurarea, inclusiv financiară, premergătoare
privatizării unor mari unităţi din ţă rile în tranziţie. Pentru
împrumuturile adresate sectorului de stat utilizează garanţii
guvernamentale, iar dobânda este la nivelul pieţei. 30% din
resursele BERD sunt adresate dezvoltării sectorului financiar şi a
celui nebancar, precum şi îmbunătăţirii serviciilor municipale.
În ceea ce privesc proiectele mai mici, acestea sunt finanţate
atât direct de către BERD, cât şi prin intermediul unor instituţii
financiare. Sprijinind băncile comerciale locale, băncile pentru
micro-întreprinderi, fondurile de participare la capitalul social şi
societăţile de leasing, BERD a contribuit la finanţarea a peste 1
milion de proiecte mici. Acest accent pus asupra micilor afaceri se
datorează faptului că ele constituie motorul creşterii tranziţiei
între ţări – creare de locuri de muncă, reducerea sărăciei,
dezvoltarea economiei şi stabilitatea politică.
Un alt aspect important al Băncii Europene de Reconstrucţie
şi Dezvoltare reprezintă acordarea de împrumuturi ş i participare
la capitalul social, garanţii, facilităţi pentru societăţile de leasing.
De asemenea, Banca oferă posibilitatea de dezvoltare profesională
prin programe de instruire.
Ca răspuns la criza financiară globală , BERD a investit până
la 8 miliarde de euro în 2009, o sumă cu 52% mai mare faţă de
anul 2008.
78
OEC
Relaţia România – BERD
România este membră a BERD din 1991. Guvernatorul

României la BERD este ministrul Finanţelor Publice, iar
guvernator supleant la BERD este Guvernatorul BNR. România
face parte din Constituenta condusă de Ucraina, din care mai fac
parte şi Republica Moldova, Georgia şi Armenia. Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a investit, în 2007,
350 milioane euro în proiecte derulate în România, cu 50% mai
mult decât în 2006.
În 2008, BERD a investit în România 318 milioane euro in
25 de proiecte, inclusiv ca împrumuturi către instituţii financiare:
pentru sprijinirea IMM-urilor, pentru dezvoltarea eficienţei
energetice, pentru Facilitatea pentru Sprijinire a Competitivităţii
IMM-urilor şi pentru întreprinderile micro si mici, inclusiv
producătorii agricoli din zonele rurale.
În cursul anului 2009, BERD a investit 700 milioane euro în
România după cum urmează: 100 milioane euro către BCR Erste
pentru sprijinirea IMM-urilor, 430 milioane euro pentru trei
proiecte din sectorul energetic - două împrumuturi acordate
Petrom (un împrumut de 150 milioane euro pentru creşterea
performanţ ei de mediu, parte a unui împrumut sindicalizat în
valoare de 300 milioane euro şi un împrumut de 200 milioane
euro pentru construirea unei centrale independente de 860 MW de
tip turbină cu gaz cu ciclu combinat) şi un împrumut de 80
milioane euro către Turceni pentru modernizarea si reabilitarea
uneia dintre unităţile sale (ca parte a unui împrumut sindicalizat
de 150 milioane euro).
BERD reprezintă un catalizator major pentru investiţii în
România, cu un portofoliu cumulat, până în septembrie 2009, în
valoare de peste 4,4 miliarde euro (261 de proiecte semnate cu
România începând cu 1991). 74% din totalul investiţiilor au fost
angajate în sectorul privat. Pe lângă propria sa investiţie, BERD a
ajutat la mobilizarea altor 7,9 miliarde euro, reprezentând co-
investiţii în perioada 1991- 2009.
În 2009, Banca a jucat un rol important in sprijinirea
7
9
pachetului financiar de 19,95 miliarde euro acordat de către FMI /

EU. În cadrul acestui pachet, BERD a acceptat să mărească până
la 1 miliard euro volumul investiţiilor proprii în România pentru
2009 şi 2010.
Prin aceste investiţii şi implicarea directă a reprezentanţ ilor
băncii în Consiliile de Administraţie ale unui număr mare de
companii în care a investit, BERD a reuşit să îmbunătăţească
practicile de conducere corporativă şi să extindă dialogul politic.
Portofoliul Bă ncii s-a extins rapid în arii precum privatizarea la
scară largă cu investitori strategici, investiţii de tip greenfield în
sectorul privat, dezvoltarea sectorului financiar şi a infrastructurii în
domeniile energetic, transporturi, comunicaţii şi a infrastructurii
municipale. Banca susţine activ dezvoltarea sectorului financiar non-
bancar prin promovarea investiţiilor în societăţi de leasing şi
asigurare, precum şi în fonduri de capital, pensii şi ipoteci.
Strategia de ţară pentru România, aferentă perioadei 2008 -
2009, document aflat în derulare începând cu luna aprilie 2008,
are în vedere investiţii în concordanţă cu priorităţile şi nevoile de
perspectivă ale economiei româneşti. Astfel, se preconizează
alocarea a aproximativ 40% din fonduri pentru investiţiile în
sectorul privat autohton, 35% pentru sectorul financiar, urmând ca
restul să fie direcţionate către sectorul energetic.
Strategia propusă se axează pe următoarele direcţii prioritare:
Sectorul privat – susţinerea întreprinderilor private autohtone,
cu accent pe întărirea competitivităţii şi pe sprijinirea
accesului acestora pe pieţe externe, mai ales cele din regiune;
Sectorul energetic – continuarea investiţiilor în companii
publice şi private al căror obiect de activitate este producerea,
transportul şi distribuţia de energie, cu accentul pe reabilitarea
centralelor electrice. De asemenea, activitatea băncii va urmări
implementarea reformelor instituţionale şi ale reglementărilor în
domeniu;
Infrastructură – dezvoltarea infrastructurii naţionale (cu
accent deosebit pe infrastructura de transport) în vederea
asigurării creşterii cooperării regionale şi a comer ţului pentru a
putea beneficia la maxim de avantajele pieţei unice europene. De
80
OEC
asemenea, banca va continua implicarea în proiectele de

infrastructură municipală pentru asigurarea cofinanţării alături de
fondurile structurale disponibile din partea UE;
Sectorul financiar – sprijinirea financiară a bă ncilor străine şi
locale, în special pentru susţinerea economiei reale prin asigurarea de
linii de creditare destinate IMM-urilor. Noi produse ce vizează
introducerea eficienţei energetice vor fi de asemenea sprijinite.
Sectorul agricol – consolidarea şi dezvoltarea concurenţei în
acest sector şi punerea unui accent deosebit pe procesarea
alimentelor, logistică şi desfacerea cu amănuntul în scopul
stimulării cererii de produse autohtone;
Sectorul întreprinderilor private – sprijinirea sectorului
privat (întreprinderilor mici şi mijlocii ş i celor mai importante
companii locale, în special în industrie şi agricultură) atât direct,
cât şi prin intermediul băncilor, pentru a le ajuta să se dezvolte şi
să devină mai competitive. Banca va oferi produse de finanţare cu
grad ridicat de risc (cum ar fi participare la capital, cvasi-capital şi
împrumuturi structurate) sporind eforturile de a acorda
împrumuturi în monedă locală;
Pentru realizarea acestor obiective, BERD va contribui şi la
întărirea capacităţii administrative a autorităţilor locale şi a
administraţiei publice de a absorbi atât fondurile de preaderare,
cât şi pe cele ulterioare aderării;
O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană,
finanţarea BERD urmează, treptat, să scadă, având în vedere
accesul la fondurile comunitare. România nu mai este un stat
dependent de BERD din punct de vedere al asistenţei financiare,
ci, ca toate ţările proaspăt intrate în UE, are o relaţie de parteneriat
strategic cu instituţia, în perspectiva momentului în care ţara
noastră nu va mai implementa proiecte cu asistenţă BERD pe
teritoriul său, continuând să fie însă donator şi acţionar al
instituţiei, moment ulterior anului 2010. La momentul actual,
operaţiunile BERD se desfăşoară numai în sectorul privat.
Preşedintele Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Thomas Mirow, a efectuat o vizită în România în
perioada 18-19 martie 2009 pentru a evalua „în mod special”
8
1
angajamentul luat de instituţie „în această perioadă de volatilitate

economică global ă”, se precizează într-un comunicat de presă al
BERD. În cadrul vizitei la Bucureşti, oficialul a avut întrevederi
cu reprezentanţii guvernului şi cu oamenii de afaceri.
Potrivit documentului, în anul 2009 BERD s-a pregătit
pentru „o creştere substanţială” a investiţiilor în România, după
ce, în 2008, suma a depăşit 300 de milioane de euro. Până în
prezent, banca a investit mai mult de 3,8 miliarde de euro în
România în 267 de proiecte şi a ajutat ţara noastră să obţină 7,2
miliarde din surse externe.
BERD a anunţ at că va investi până la 250 milioane de euro
în actualii săi clienţi corporate de talie medie, pentru a ajuta aceste
companii să facă faţă crizei economice globale. Banca a anunţat
că a pus deoparte suma de 250 milioane euro în „Mid-Sized
Corporate Support Facility”, care va investi până la 20 milioane
de euro în cei aproximativ 25 de clienţi corporate pe care îi are
BERD.
Instituţia multilaterală a subliniat că în cele 30 de economii
din Europa de Est si fosta URSS în care investeş te, companiile să
nătoase suferă de pe urma încetinirii economiei, confruntându-se
cu o scădere a vânzărilor, întârzieri la plată şi restrângerea
accesului la credit.
Noua facilitate pentru companiile medii face parte din
răspunsul BERD la criza economică mondială, ră spuns care
include majorarea cu o treime a investiţiilor, până la 8 miliarde
euro. În acest context dificil, banca sprijină activităţile instituţiilor
şi companiilor viabile. Pentru menţ inerea fluxurilor comerciale,
banca dublează fondurile puse la dispoziţia Programului de
Facilitare a Comerţului, până la 1,5 miliarde euro.
Câteva proiecte BERD
1. Împrumuturi destinate IMM-urilor. BERD şi BCR au

semnat un acord de împrumut de 100 milioane euro, care va fi
direcţionat către întreprinderi mici şi mijlocii, contribuind astfel la
sprijinirea economiei reale. Împrumutul acordat BCR succede
82
OEC
unui împrumut similar dedicat de asemenea susţinerii sectorului

IMM-urilor din România, care a fost acordat Băncii Transilvania
în decembrie 2008.
Linia de credit BERD este destinată finanţării companiilor
care au maxim 249 de salariaţi, o cifră de afaceri de până la 50
milioane euro şi un bilanţ contabil de maxim 43 milioane euro.
Sub-împrumuturile individuale acordate companiilor în cadrul
acestei linii de credit nu vor fi mai mari de 1,5 milioane euro.
BERD îşi va intensifica sprijinul acordat companiilor din
sectoarele productive ale economiei şi IMM-urilor, a căror
dezvoltare este foarte importantă în contextul actual.
2. Sprijin pentru Petrom. În martie 2009, Banca a acordat
companiei Petrom un împrumut sindicalizat de 300 milioane euro
pentru investiţii în infrastructura de mediu, inclusiv pentru
eliminarea poluării, înlocuirea conductelor vechi şi introducerea
unor măsuri de eficienţă energetică, precum şi pentru protecţia
sănătăţii şi securitatea muncii. Din această sumă, 150 milioane
euro au fost oferite de BERD, restul de 150 milioane euro fiind
sindicalizate de la bănci comerciale. Un alt împrumut de 200
milioane euro a fost acordat companiei Petrom pentru finanţarea
construirii unei noi centrale de 860 MW de tip turbină cu gaz cu
ciclu combinat.
Este de aşteptat ca această investiţie să încurajeze şi alte
investiţii private şi, în acelaşi timp, să contribuie la stabilizarea
sectorului de producere a energiei electrice din România.
3. BERD realizează prima investiţie într-o societate
comercială cu capital românesc. Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare participă cu 6 milioane euro la
capitalul societăţii comerciale Pehart Tec, unul dintre cei mai mari
producători români de hârtie Tissue. Investiţia va duce la creşterea
competitivităţii şi cotei de piaţă a companiei şi va ajuta totodată
compania să-şi mărească producţia de hârtie Tissue şi de produse
derivate, oferind astfel alternative de foarte bună calitate la
produsele mai scumpe din import şi contribuind la dezvoltarea
capacităţii de export în regiune. Societatea comercială va folosi
aceste fonduri pentru a-şi mări oportunităţile de export în regiune,
8
3
volumele de producţie şi pentru a introduce o nouă gamă de

produse.
4. EDPR Wind Projects Romania - 2010. Pentru 2010, BERD
ia în considerare posibilitatea finanţării unui proiect ce implică
construcţia a două parcuri eoliene. Locaţia e în Dobrogea, cam la
100 de km de Portul Constanţa. Proiectul se află în stadiu de
dezvoltare destul de avansată, şi s-au obţinut toate actele necesare
legalizării în vederea Protecţiei Mediului. Proiectul este controlat
si dezvoltat de către EDP Renovaveis prin Renovatio Power SRL
şi Cernavodă Power SRL. EDPR este una dintre cele mai mari
companii de energie eoliană, respectiv pe locul 3 în lume.
EDPR activează în Portugalia, Spania, Franta, Belgia,
Polonia, Italia, Marea Britanie, Brazilia şi România, 43% din
capacitatea instalată a EDPR se află în SUA.
5. Sodă Caustică - 2010. BERD mai finanţează un proiect ce
se regăseşte în oraşul Povlar în nordul Kazaksthan-ului. Noua
construcţie va fi amplasată pe spaţiul unei foste fabrici de produse
chimice, la care s-a renunţat si nu mai este operaţională. Noua
fabrică se va folosi de tehnologii moderne şi va avea o capacitate
de producţie de circa 10.000 de tone de clor pe an şi 27.000 de
tone de sodă caustică pe an plus producţia altor produse
relaţionate.
Proiectul este unul de importanţă majoră pentru Kazahsthan
şi va ajuta la reînvierea industriei chimice. Totodata, în momentul
în care fabrica este complet operaţională, importul de chimice va
scădea drastic.
6. Program de reciclare a deşeurilor Rijeka Regional. BERD
ia în vedere acordarea unui împrumut de până la 10 milioane de
euro către EKOPLUS, compania de gestionare a deşeurilor, pentru
a finanţa dezvoltarea oraşului Rijeka în conformitate cu
standardele naţionale si europene. EKOPLUS este deţinut în
majoritate de către judeţul Primorskogoranska şi alt municipiu din
Rijeka. RWMC va include construirea unui tratament mecano-
biologic (MBT) al instalaţiei şi un depozit de deşeuri nou. MBT
va recicla deşeurile în scopul producţiei de biogaz care urmează a
84
OEC
fi folosită la producerea de energie electrică. În prezent,

depozitele de deş euri vechi vor fi închise, iar în a 2-a fază a
programului, staţiile de transfer vor fi construite în locul lor.
BERD este cel mai mare investitor instituţional din România,
cu un total de 3,8 miliarde de euro, în 249 de proiecte. În
colaborare cu numeroşii săi parteneri, banca a mobilizat peste 7,2
miliarde de euro pentru proiectele realizate în România.
Tabelul nr. 1
Ţările aparţinătoare structurii BERD şi capitalul subscris de fiecare ţară
Capital Capital
Data Data
Membru subscr. Membru subscr.
integrării EUR million integrării EUR million
Albania 18 Dec 1991 20.00 Liechtenstein 29 Mai 1990 4.00
Armenia 7 Dec 1992 10.00 Lituania 5 Mar 1992 20.00
Australia 29 Mai 1990 200.00 Luxembourg 29 Mai 1990 40.00
Austria 29 Mai 1990 456.00 Macedonia 21 Apr 1993 13.82
Azerbaijan 25 Sep 1992 20.00 Malta 29 Mai 1990 2.00
Belarus 10 Jun 1992 40.00 Mexic 29 Mai 1990 30.00
Belgia 29 Mai 1990 456.00 Moldova 5 Mai 1992 20.00
Bosnia şi
Herzegovina 17 Iun 1996 33.80 Mongolia 9 Oct 2000 2.00
Bulgaria 29 Mai 1990 158.00 Muntenegru 3 Iun 2006 4.00
Canada 29 Mai 1990 680.00 Maroc 29 Mai 1990 10.00
Croaţia 15 Apr 1993 72.92 Olanda 29 Mai 1990 496.00
Cipru 29 Mai 1990 20.00 Noua Zeelandă 29 Mai 1990 10.00
Cehia 1 Ian 1993 170.66 Norvegia 29 Mai 1990 250.00
Danemarca 29 Mai 1990 240.00 Polonia 29 Mai 1990 256.00
Egipt 29 Mai 1990 20.00 Portugalia 29 Mai 1990 84.00
Estonia 28 Feb 1992 20.00 România 29 Mai 1990 96.00
Finlanda 29 Mai 1990 250.00 Rusia 9 Apr 1992 800.00
Franţa 29 Mai 1990 1,703.50 Serbia 19 Ian 2001 93.50
Georgia 4 Sep 1992 20.00 Slovacia 1 Ian 1993 85.34
Germania 29 Mai 1990 1,703.50 Slovenia 23 Dec 1992 41.96
Grecia 29 Mai 1990 130.00 Spania 29 Mai 1990 680.00
Ungaria 29 Mai 1990 158.00 Suedia 29 Mai 1990 456.00
Islanda 29 Mai 1990 20.00 Elveţia 29 Mai 1990 456.00
Irlanda 29 Mai 1990 60.00 Tajikistan 16 Oct 1992 20.00
Israel 29 Mai 1990 130.00 Turcia 29 Mai 1990 230.00
Italia 29 Mai 1990 1,703.50 Turkmenistan 1 Jun 1992 2.00
Japonia 29 Mai 1990 1,703.50 Ucraina 13 Apr 1992 160.00
Kazakhstan 27 Iul 1992 46.00 Regatul Unit 29 Mai 1990 1,703.50
Korea, 29 Mai 1990 200.00 SUA 29 Mai 1990 2,000.00
Republica
Kyrgyză 5 Iun 1992 20.00 Uzbekistan 30 Apr 1992 42.00
Comunitatea
Letonia 18 Mar 1992 20.00 29 Mai 1990 600.00
europeană
Sursa: www.ebrd.com
85
Agenţia de Garantare Multilaterală

a Investiţiilor (AGMI)
Multilateral Investment Guarantee Agency (MIGA)
Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (MIGA)

este membră a Grupului Băncii Mondiale. Ea a fost fondată pentru
a promova investiţiile străine directe în ţările în curs de
dezvoltare. MIGA a fost fondată în 1988, cu o bază de capital de 1
miliard dolari şi are sediul în Washington DC. Acţionarii agenţiei
sunt din 175 de ţări membre.
MIGA promovează investi ţiile străine directe în ţările în
curs de dezvoltare prin asigurarea investitorilor împotriva riscului
politic, consilierea guvernelor cu privire la atragerea investiţiilor,
schimbul de informaţii prin intermediul liniei de informare cu
privire la investiţii şi medierea disputelor dintre investitori şi
guverne. Avantajul MIGA în comparaţie cu ceilalţi furnizori
privaţi de asigur ări de risc politic este acela că este membru al
Grupului Băncii Mondiale, ceea ce îi permite să intervină cu
guvernele gazdă pentru a rezolva cererile înainte de a fi depuse.
Agenţ ia este un lider atunci când este vorba de evaluarea si
gestionarea riscurilor politice, este în continuă cercetare şi
dezvoltare de metode noi pentru satisfacerea nevoilor clienţilor.
Prin opiniile experţilor, MIGA ajută ţările să atragă şi să reţină
investiţiile străine, să ofere o serie de servicii online pentru a
aduce la cunoştiinţă oportunităţile de afaceri din ţările membre în
curs de dezvoltare. Pe piaţă, agenţ ia completează activităţile altor
asiguratori de investiţii şi lucrări cu partenerii prin intermediul
programelor de reasigurare. Astfel, ei sunt capabili să îşi extindă
capacitatea de asigurare a riscului politic din industrie, să
încurajeze sectorul privat.
Misiunea MIGA este de a impulsiona dezvoltarea durabilă a
investiţiilor străine directe pentru a crea noi locuri de muncă, de a
promova creşterea economică şi de a reduce sărăcia în ţă rile
membre aflate în curs de dezvoltare. Agenţia a eliberat peste 20
miliarde de dolari pentru asigurarea riscurilor politice, a acordat
7,2 miliarde de dolari în peste 175 ţări. De asemenea, MIGA are
86
OEC
peste 600 proiecte elaborate în aproape 100 ţări.

MIGA este angajată în promovarea mediului social,
economic şi în sprijinirea mediului de proiecte, care, mai presus
de toate sunt dezvoltate responsabil. Ei ajută la obţinerea de
beneficii pe scară largă, de exemplu, generarea de locuri de
muncă, transferul de competente şi know-how-ul. Comunităţile
locale primesc beneficii secundare semnificative prin îmbunătăţ
irea infrastructurii. Agenţ ia este specializată în facilitarea
investiţiilor cu grad ridicat de risc, cu venituri mici. Prin
parteneriatul cu Banca Mondială, MIGA are capacitatea de a
finanţa o pârghie pentru garanţie în aceste fonduri de încredere
faţă de frontierele de piaţă. Se axează pe sprijinirea proiectelor
complexe de infrastructură şi promovează investiţiile între ţări în
curs de dezvoltare. Joacă un rol foarte important în investiţiile str
ăine directe, ajutând ţările în curs de dezvoltare să definească şi să
pună în aplicare strategii de promovare a investiţiilor.
Se dezvoltă şi se aplică tehnologii şi instrumente pentru a
sprijini răspândirea de informaţii cu privire la oportunităţile de
investiţii. Mii de utilizatori profită de avantajul online de
investiţii. Agenţia foloseşte serviciile sale juridice pentru a netezi
posibilele impedimente în investiţii. Prin programul de mediere a
litigiilor, MIGA ajută guvernele şi investitorii să rezolve
diferenţele şi să îmbunătăţească climatul investiţional din ţară.
În plus faţă de garanţiile oferite de agenţie, aceasta prevede
şi o serie de alte servicii, ca parte a efortului global de a încuraja
investiţiile străine directe în ţările în curs de dezvoltare. MIGA
operează cu o suită de servicii de informare online, oferind
investitorilor informaţii necesare pentru a lua decizii potrivite şi în
timp util, atunci când investesc în străinătate.
În plus, MIGA oferă asistenţă tehnică pentru a ajuta
guvernele şi alţi intermediari implicaţi în promovarea investiţiilor
şi îmbunătăţirea capacităţii de a răspunde eficient nevoilor
investitorilor.
8
7
Zone şi regiuni de acţiune ale MIGA
MIGA oferă asigurări de risc politic pentru proiectele dintr-o

gamă largă de sectoare, în ţările membre în curs de dezvoltare,
cuprinzând toate regiunile lumii. Încă de la începuturile sale în
1988, MIGA a emis 952 de garan ţii pentru proiecte în 100 de ţări
în curs de dezvoltare, în valoare totală de 20.9 miliarde dolari.
Emiterile brute ale MIGA într-un procent de 29,2% se îndreaptă
către ţările cele mai sărace ale lumii. Expunerea brută MIGA se
ridică la 7.3 miliarde dolari.
Regiunile de garantare sunt: regiunea Asiei şi Pacificului,
regiunea Europei şi Asiei Centrale, regiunea Americii Latine şi
zona Caraibe, regiunea Orientului Mijlociu şi Africa de Nord,
precum şi regiunea Africii Sub-Sahariene.
Încă de la începuturile sale, MIGA a emis garanţii de aproape
2,0 miliarde de dolari pentru mai mult de 90 de proiecte în Asia,
cu garanţii cuprinse între 200.000 dolari pentru un proiect în
China la 118 milioane dolari pentru o investiţie în Filipine. Statele
regiunii Asiei şi Pacificului în care s- au realizat proiecte ale
Agenţiei de Garantare Multilaterală a Investiţ iilor sunt:
Afganistan, Bangladesh, China, Indonezia, India, Republica
Democratică Populară Laos, Sri Lanka, Malaezia, Mongolia,
Nepal, Papua Noua Guinee, Filipine, Pakistan, Thailanda şi
Vietnam.
Regiunea Europei şi Asiei Centrale cuprinde state ca:
Albania, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Bosnia şi Herţegovina,
Bulgaria, Georgia, Republica Cehă, Croaţia, Ungaria, Kazahstan,
Republica Kyrgyz, Letonia, Moldova, Macedonia, Fosta
Republică Iugoslavă a Poloniei, România, Federaţia Rusă,
Republica Slovacă, Turcia, Ucraina, Uzbekistan şi Serbia.
În această regiune grav afectată de criza economică globală,
marii investitori multilaterali şi creditori din regiune, BERD,
grupul BEI şi grupul Băncii Mondiale, au convenit să asigure
până la 24,5 miliarde de dolari pentru a sprijini sectorul bancar în
vederea finanţării sistemului de creditare pentru întreprinderi.
Sprijinul financiar include capitaluri proprii şi finanţarea
88
OEC
datoriilor, linii de credit şi asigurări de risc politic. În cadrul

acestui program de sprijinire, MIGA va oferi garantarea pentru
riscul politic de până la trei miliarde de dolari.
Din 1988 şi până astăzi, MIGA a emis 7 miliarde dolari în
garanţii pentru mai mult de 160 de proiecte în America Latină şi
Caraibe, care acoperă toate sectoarele şi 20 de ţări. Regiunea
Americii Latine şi Zona Caraibe cuprinde: Argentina, Bolivia,
Brazilia, Chile, Costa Rica, Columbia, Republica Dominicană,
Ecuador, Guatemala, Guyana, Honduras, Jamaica, Nicaragua,
Panama, Peru, Paraguay, Uruguay, El Salvador, Trinidad şi
Tobago.
În douăsprezece ţări din Orientul Mijlociu şi regiunea Africii
de Nord, MIGA a emis aproape 1 miliard de dolari însemnând
garanţii pentru 20 de proiecte, care să acopere investiţiile bancare
generale, sectorul producţie, sectorul serviciilor de salubritate,
sistemele de canalizare, sectorul petrolului ş i gazelor,
telecomunicaţii şi turism. Din acesta, 881 milioane dolari din
valoarea garanţiilor au fost direcţionate către MENA - companii şi
bănci care investesc în ţările în curs de dezvoltare din afara
regiunii.
Ţările membre MIGA ale acestei regiuni sunt: Bahrain,
Djibouti, Algeria, Egipt, Republica Arabă, Iran, Republica
Islamică a Iordaniei, Kuweit, Maroc, Cisiordania şi Gaza, Arabia
Saudită, Republica Arabă Siriană, Tunisia.
Africa continuă să fie una din priorităţ ile strategice MIGA,
mai ales în contextul în care criza financiară ameninţă să distrugă
multe din câştigurile recente de pe continent. În decursul a
aproximativ 20 de ani, MIGA a emis aproape 2.6 miliarde dolari
în garanţii pentru investiţii în Africa, sprijinind peste 100 de
proiecte în 29 de ţări. Sprijinul MIGA pentru proiectele acestei
regiuni subliniază angajamentul agenţ iei faţă de ţările cele mai
sărace ale lumii, precum şi capacitatea de a sprijini statele fragile
sau aflate în conflict.
Acestea sunt: Angola, Burundi, Burkina Faso, Benin,
Republica Central-africană, Coasta de Fildeş din Africa, Camerun,
Capul Verde, Etiopia, Ghana, Guineea Ecuatorială, Guineea,
8
9
Guineea-Bissau, Kenya, Lesotho, Madagascar, Mali, Mauritania,

Mozambic, Nigeria, Rwanda, Sierra Leone, Swaziland, Senegal,
Togo, Tanzania, Uganda, Africa de Sud, Zambia, Congo.
Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor în România
România este membru al MIGA din anul 1992, însă primul

proiect garantat a fost realizat de abia în 1997 datorită condiţiilor
politice precare şi situaţiei confuze din România post-comunistă.
Primul proiect MIGA a fost acordat în vederea garantării
investiţiei Băncii Comerciale a Greciei pentru investiţii de capital
în valoare de 5,8 milioane de dolari. Garanţia emisă de către
Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor în România avea
o valoare de 15,8 milioane de dolari. Garanţ ia MIGA acoperă
riscurile de transfer, de expropriere, de război şi tulburări civile.
Banca urma să ofere companiilor private româneşti şi străine o gamă
largă de servicii financiare, de creditare pe termen mediu şi inclusiv de scurtă
durată, servicii de finanţare a comerţului, de comercializare a schimbului
valutar şi servicii de brokeraj, corespondent bancar, precum şi servicii legate de
privatizare. Proiectul urma să creeze 75 de locuri de muncă permanente
pentru români şi se aş tepta, la acea dată, să genereze mai mult de 1 milion
dolari pe an în venituri fiscale.
Tabelul nr. 2
Proiect MIGA
Denumirea proiectului Banca Comercială Internaţională a
Mării Negre – România
Titular de garantare Banca Comercială a Greciei
Ţara investitoare Grecia
Ţara gazdă România
Sector Bancar
Emitere garanţie (milioane de dolari) 15.8
Exerciţiu financiar 1997
Număr de proiect 398
Sursa: www.miga.org
În cadrul celui de-al doilea proiect realizat în România,

MIGA a emis o garanţie de 29.97 milioane dolari a companiei
90
OEC
Efes Breweries International, B.V. Olanda pentru investiţii în

construirea şi operarea unei fabrici de bere de tip greenfield în
Ploieşti, aproximativ 40 de mile nord de Bucureşti. Garanţia
acoperă riscul investiţiei împotriva problemelor de război şi
tulburări sociale.
Proiectul urma să creeze aproximativ 400 de locuri de muncă, iar
personalul s ă fie instruit conform tehnicilor de fabricaţie moderne, de vânzări,
marketing, management, distribuţie, precum şi procedurile de siguranţă.
Companiile româneşti vor beneficia de pe urma proiectului Efes Brewery SA
România când acesta va procura cele mai multe dintre aprovizionările sale la
nivel local. În plus, Efes Brewery SA intenţionează să încurajeze fermierii locali
şi cooperativele în a produce culturi îmbunătăţite de orz şi de a crea
infrastructuri adecvate de depozitare, astfel încât cererea sa de malţ să poată fi
satisfăcută în întregime din producţia internă.
Tabelul nr. 3
Proiect MIGA
Denumirea proiectului Efes Brewery SA România
Titular de Garantare Efes Breweries International BV
Ţara investitoare Ţările de Jos
Sector De fabricaţie
Emitere garanţie (milioane $) 29.97
Numărul de proiect 2468
Sursa: www.miga.org
În urmă torul proiect, MIGA a emis două garanţ ii în valoare

totală de 1.3 milioane dolari în acoperirea a SF-BAU din Austria.
Garanţiile acoperă capitalul de investiţii SF-BAU şi un împrumut
al acţionarului SF-BAU Ploieşti pentru construirea şi închirierea
unei clădiri de birouri din Ploieşti, aproximativ la 60 de kilometri
de Bucureşti. Investiţ iile sunt acoperite împotriva riscurilor de
transfer de restricţie şi expropriere.
MIGA a emis, de asemenea, o garanţie de 6.6 milioane dolari
acordată Erste Bank din Austria pentru finanţarea proiectului.
Împrumutul este acoperit împotriva riscurilor de transfer de
restricţie, de expropriere, de război şi tulburări civile.
9
1
Proiectul va avea un impact pozitiv asupra dezvoltării

economice din Ploieşti. Contractorii locali ai clădirii vor beneficia
de transferul de tehnologie, iar clădirea va oferi un mediu de lucru
atractiv pentru companiile high-tech, cum ar fi Raytheon şi
Inginerilor Constructori.
Tabelul nr. 4
Proiect MIGA
Denumirea proiectului SF-BAU Ploieşti
Titular de Garantare Erste Bank der Osterreichischen Sparkassen AG
SF-BAU Projektentwicklung GMBH SF-BAU
Projektentwicklung GMBH
Investitor Ţara Austria
Sector Servicii
Sursa: www.miga.org
Österreichische Volksbanken AG a primit o protec ţie de 100 milioane €

(86.28 milioane dolari) garantată de MIGA pentru un împrumut al acţionarului
pentru extinderea operaţiunilor din filiala sa, Volksbank România SA, acoperire
oferită împotriva riscurilor de transfer de restricţie, expropriere, ră zboi şi
tulbură ri civile şi de încălcare a contractului. Reasigurarea facultativă de 35
milioane de euro a fost obţinută.
Tabelul nr. 5
Proiect MIGA
Denumirea proiectului Volksbank România SA
Titular de garantare Österreichische Volksbanken AG
Ţara investitoare Austria
Ţara gazdă Romania
Sector Bancar
Emitere garanţie(milioane $) 86.28
Sursa: www.miga.org
Raiffeisen Zentralbank Österreich AG din Austria a primit o

garanţie MIGA pentru investiţii de capitaluri proprii la Banca
Agricolă SA în România. Garanţia de 47,73 milioane dolari, care
se referă la investiţii în comparaţie cu exproprierea, Raiffeisen va
92
OEC
permite activităţilor din România să se dezvolte în continuare.

Conform planului de dezvoltare, banca va extinde serviciile
curente, va mă ri numărul de servicii bancare pe care le oferă
întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi pentru clienţii de retail.
Banca Agricolă, a treia reţea de sucursale din ţară, este de aşteptat să
ajute la extinderea gamei şi calităţ ii serviciilor bancare comerciale şi să ofere
costuri mai mici de finanţare. Prin acordurile de cooperare la nivel mondial
care leagă Raiffeisen Zentralbank şi numeroase bănci comerciale, proiectul ar
trebui să sporească fluxul de investiţii străine directe în România. O valoare
estimată de 10 milioane va acumula guvernul în următorii trei ani, în formă de
impozite şi dividende.
Tabelul nr. 6
Proiect MIGA
Denumirea proiectului Banca Agricolă SA
Titular de garantare Raiffeisen Zentralbank Österreich AG
Sector Bancar
Număr proiect 4076
Sursa: www.miga.org
MIGA a acordat Raiffeisen Zentralbank Österreich AG

(RZB) din Austria două garanţii pentru 10,6 milioane dolari şi 9,5
milioane dolari pentru a acoperi împrumuturile acţionarului de
11,2 milioane de euro şi 10 milioane dolari pentru Camionaval
Leasing SRL, (pentru a fi redenumit SC Raiffeisen Leasing SRL)
(RL) din România. Acoperirea este de şase ani şi este împotriva
riscurilor de transfer de restricţie şi exproprierea acestor fonduri.
Societ ăţile de leasing pot servi ca mijloace importante pentru
companiile care necesită investiţii în echipamente pentru a facilita
expansiunea. În special pentru IMM-uri, cu acces limitat la capital şi
istoria puţină a creditului, leasingul de echipamente poate fi un
mecanism esenţial pentru a impulsiona creşterea economică şi să
permită achiziţia de active. România a identificat leasingul ca un
motor de creştere şi dezvoltare; cu toate acestea, operaţiunile de
leasing au fost îngreunate din lipsă de fonduri. Acest proiect va
9
3
ajuta RL să ofere contracte de leasing pentru finanţarea de echipamente noi

către companiile româneşti, inclusiv IMM-uri, în timp ce cresc disponibilităţ ile
de fonduri în sectorul financiar românesc. Cu două ramuri şi 41 de puncte de
vânzare din întreaga ţară, RL se aşteaptă să angajeze nouă persoane, ini ţial, ş i
se adaugă o suplimentare de 67 lucrători peste următorii cinci ani. Compania
se va specializa în sectorul de transport de leasing-camioane, remorci, maşini
de utilitate şi va oferi rapid, eficient, serviciile de înaltă calitate la preţuri
competitive. RL va beneficia de reţeaua de la RZB, şi de formarea personalului
off-site-ul, la care se adaugă utilizarea de produse de leasing sofisticate şi
sisteme proprietare de software.
Tabelul nr. 7
Proiect MIGA
Denumirea proiectului Raiffeisen Leasing SRL
Titular de garantare Raiffeisen Zentralbank Österreich AG
Sector Bancar
Emitere garanţie(milioane $) 19.62
Număr proiect 4651
Sursa: www.miga.org
În 2003, MIGA a emis o garanţie de 14,2 milioane euro Bank

Austria Creditanstalt AG pentru împrumutul de 15 milioane €
acţionar la HVB Bank România SA, proiectat pentru a ajuta banca
românească să îşi extindă operaţiunile în ţară . Gradul de
acoperire protejează investitorul împotriva riscului de transfer de
restricţie pentru o perioadă de până la cinci ani.
Întreprinderea este parte a unui efort mai larg al Grupului
Băncii Mondiale, care se concentrează pe intervenţiile specifice
săr ăciei, promovarea creşterii prin dezvoltarea sectorului privat,
de guvernare şi reforma instituţională. Proiectul va sprijini
sectorul financiar românesc, prin acordarea de finanţări pe termen
mediu şi va sprijini procesul de privatizare în România. În plus,
HVB România va îmbunăt ăţi disponibilitatea fondurilor şi va
genera preţuri competitive şi termeni în sectorul financiar al ţării.
HVB România, o filială deţinută integral de Bank Austria
94
OEC
Creditanstalt, serveşte mai mult de 10.000 de clienţi şi are aproximativ 160 de

oameni. Împrumutul garantat al acţionarului va pune un accent deosebit pe
sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM), care joacă un rol-cheie în
generarea veniturilor din export şi locuri de muncă suplimentare pentru ţară.
Tabelul nr. 8
Proiect MIGA
Denumirea proiectului HVB Bank România SA
Titular de garantare Bank Austria Creditanstalt AG
Sector Servicii bancare
Emitere garanţie 13.9
Număr proiect 4912
Sursa: www.miga.org
MIGA a emis o garanţie de 69.8 milioane dolari la Bank

Austria Creditanstalt AG pentru împrumutul acţionarului de 70
milioane dolari la HVB Bank România SA (HVB). Gradul de
acoperire protejează investitorul împotriva riscurilor de transfer de
restricţie şi exproprierea pentru o perioadă de până la zece ani.
Aceasta este a doua garanţie emisă la HVB; în anul fiscal 2003,
MIGA a subscris un împrumut de 15 milioane euro acţionar la
HVB pentru a o ajuta să-şi extindă operaţiunile în ţară. Aceasta va
contribui la dezvoltarea sistemului bancar al ţării. Împrumutul va
permite noului acţionar HVB să-şi continue extinderea
împrumuturilor în România, ceea ce întăreşte sectorul financiar
român prin furnizarea de finanţare suplimentară pe termen mediu.
În plus, proiectul va permite finanţarea, inclusiv pentru sectorul
IMM-urilor. În cele din urmă, HVB estimeaz ă că extinderea
activităţilor sale vor sprijini indirect generarea de un supliment de
23 milioane de dolari în venituri anuale de export de către
întreprinderile de finanţare legate de export.
9
5
Tabelul nr. 9
Proiect MIGA
Denumirea proiectului HVB Bank România SA (HVB)
Sector Bancar
Număr proiect 4912
Sursa: www.miga.org
În acelaşi an, MIGA a emis patru garanţii în valoare de 11,34

milioane dolari pentru Euromedic Diagnostics BV din Ţă rile de
Jos, pentru investiţii de capital în valoare de 12,6 milioane dolari
în SC Euromedic România SRL din România. Garanţiile au fost
oferite pentru o perioadă de şapte ani şi oferă o acoperire
împotriva riscului de încălcare a contractului.
Proiectul presupune înfiinţarea şi funcţionarea a patru centre
de diagnosticare a SC Euromedic România SRL, bazate pe un
parteneriat public-privat cu serviciul naţional de sănătate. Centrele
de diagnosticare urmau să ofere RMN, computer, tomografie,
ultrasunete, teste de diagnosticare a stresului.
Serviciile de îngrijire Euromedic urmau să aducă o contribuţ
ie semnificativă în infrastructura serviciilor sociale din România
prin oferirea de servicii de diagnosticare pentru o gamă largă de
pacienţi. În plus, cele patru clinici urmau să angajeze aproximativ
240 de angajaţi permanenţi ca şi personal medical calificat şi
manageri. Achiziţiile anuale de bunuri şi servicii pentru cele patru
clinici se aşteaptă a avea un total de 2.1 milioane dolari.
Veniturilor fiscale şi taxele datorate guvernului din operaţiunile
Euromedic se aşteptau să însumeze un total în jur de 1 milion
dolari anual.
96
OEC
Tabelul nr. 10
Proiect MIGA
Denumirea proiectului SC Euromedic Romania S.R.L
Titular de garantare Euromedic Diagnostics BV
Ţara investitoare Olanda
Sector Servicii
Număr proiect 4676
Sursa: www.miga.org
MIGA a mai emis dou ă garanţii de 26,6 milioane euro (30,5

milioane dolari) şi de 16,2 milioane euro (20,1 milioane dolari)
pentru Raiffeisen Zentralbank Österreich AG pentru
împrumuturile acţionarilor săi în valoare de 28 milioane euro şi
respectiv 17 milioane euro la Raiffeisen Bank SA România.
Garanţia este acordată pentru o perioadă de ş apte ani şi ofer ă o
acoperire împotriva riscurilor de transfer de restricţie şi
exproprierea. În anul fiscal 2003, MIGA a emis o garanţie de 38
milioane dolari către Raiffeisen Bank SA, pentru un împrumut de
40 milioane dolari realizat de acelaşi acţionar la întreprinderea
aceluiaşi proiect. Eforturile depuse pentru extinderea proiectului
au contribuit si la extinderea gamei si calităţii serviciilor bancare
comerciale în România şi au scăzut costurile de finanţare.
Se aşteptau noi investiţii în cadrul băncii care să contribuie la
susţinerea dezvoltării economice în România în mai multe
moduri. În primul rând, împrumuturile acţionarului vor consolida
baza de capital a băncii, care să permită RBRO să crească
termenul de creditare pe termen mediu, care să susţină investiţiile
în noile echipamente.
În al doilea rând, RBRO aşteaptă ca o mare parte din
împrumuturile sale (mai mult de 50%) să sprijine IMM-urile
locale, printr-o linie specială de IMM-uri de credit BERD, ajutând
la îmbunătăţirea accesului acestora la credite. În al treilea rând,
proiectul va continua să investească masiv în formare şi
dezvoltare tehnologică. În cele din urmă, RBRO urma să aducă
infrastructura tehnică de state-of-the-art în România, inclusiv un
nou centru de operaţiuni, şi actualizare a capabilităţilor cheilor IT.
9
7
Tabelul nr. 11
Proiect MIGA
Denumirea proiectului Raiffeisen Bank SA
Titular de garantare Raiffeisen Zentralbank
Österreich AG
Sector Servicii Financiare
Număr proiect 5399
Sursa: www.miga.org
MIGA a mai emis o altă garanţie de 23,8 milioane dolari

Raiffeisen Zentralbank Österreich AG din Austria pentru a acoperi
împrumutul său acordat Raiffeisen Leasing SRL din România.
Împrumutul are ca scop extinderea operaţiunile filialei de leasing
din România, în special pentru întreprinderile mici şi mijlocii.
Garanţia este acordată pe o perioadă de până la patru ani şi are
rolul de a proteja împotriva riscurilor de transfer de restricţie şi
exproprierea acestor fonduri.
Programul de leasing a devenit unul dintre instrumentele cele
mai populare în România pentru finanţarea unor varietăţi de active
solicitate de persoane fizice şi întreprinderi româneşti. Raiffeisen
Leasing SRL, cu sediul din România creat în 2002, oferă servicii
de leasing în primul rând în domeniul echipamentelor, vehiculelor
şi, începând din 2005, imobiliare. În 2004, Raiffeisen Leasing a
concluzionat 117 milioane de euro în contracte, dublu rezultatelor
sale din 2003. Compania deţine o cotă de 10% din piaţa acţiunilor
de acest gen.
Finanţarea şi garanţiile urmau să permită Raiffeisen Leasing
creşterea portofoliului să u, precum ş i disponibilitatea unor
alternative de finanţ are şi, astfel, să fie în măsur ă să furnizeze
servicii îmbunătăţite de leasing pentru toţi clienţii săi, în special
fabricanţilor, exportatorilor şi IMM-urilor. Majorarea resurselor
vor permite IMM-urilor acces mai mare la finanţare pentru
echipamente de producţie noi, permiţându-le s ă înlocuiască
activele de capital depăşite moral. Disponibilitatea serviciilor de
înaltă calitate, eficiente, şi la un preţ competitiv de leasing pentru
98
OEC
sectorul corporaţiilor, cât şi pentru clienţii de retail, va susţine

performanţa sectorului financiar din România şi va contribui la
creşterea eficienţei acestuia. Aceasta, în schimb, se aşteaptă să
aibă un impact pozitiv asupra sectorului privat din România şi
economia globală a acestuia.
Raiffeisen Leasing are o reţea de 16 unităţi situate în
principalele oraşe din România, care oferă apropierea de clienţi,
flexibilitate în termeni de contract şi de rambursare, specializare
mai mare pentru echipa sa de profesionişti, precum şi legăturile
strânse şi cooperarea cu furnizorii. Prin această reţea, societatea
are posibilitatea de a valorifica cunoştinţele despre piaţ a locală, în
beneficiul clienţilor săi. Împrumutul va contribui la extinderea
prezenţ ei sale locale din toată ţara şi îmbunătăţirea sinergiilor cu
entităţi locale.
Raiffeisen Leasing număra 88 de angajaţi în România până la
sfârşitul anului 2004, şi se asteaptă ca numărul acestora să se
dubleze în următorii patru ani. Angajaţ ii Raiffeisen Leasing
beneficiază din transferul de know-how şi experienţă în ceea ce
priveşte produsele sofisticate de leasing ş i noile evoluţii, cum ar
fi concepte-furnizor de leasing, dezvoltare imobiliară şi de
leasing, leasing pentru facilitatea entităţilor publice, precum şi
informaţii ale tehnologiei de leasing care reduc considerabil
timpul de prelucrare.
Implicarea MIGA în acest proiect este în concordanţă cu
strategia asistenţei de ţar ă a României, care include promovarea
creşterii prin dezvoltarea sectorului privat şi crearea unui sistem
eficient, sănătos, şi unui sector financiar competitiv.
Tabelul nr. 12
Proiect MIGA
Denumirea proiectului Raiffeisen Leasing SRL
Österreich AG
Număr proiect 6067
Sursa: www.miga.org
9
9
Cea de-a doua garan ţie emisă de MIGA în anul 2005 are o
valoare de 25,7 milioane dolari pentru Raiffeisen Zentralbank
Österreich AG din Austria în vederea acoperirii împrumutului
realizat de filiala subordonată Raiffeisen Bank România SA.
Garanţia a fost acordată pe o perioadă de şapte ani şi protejează
împotriva riscurilor de transfer de restricţie şi exproprierea.
Împrumutul va ajuta filiala în sporirea cotei de piaţă şi oferirea de
servicii bancare de calitate superioară. Ca o filială a uneia dintre
băncile din Austria, Raiffeisen Bank SA este în măsură să ofere
rapid şi eficient servicii profesionale clienţilor săi la preţuri
competitive. Pe lângă serviciile bancare cu amă nuntul şi
facilităţile de credit, Raiffeisen Bank SA oferă servicii financiare
comerciale, împrumuturile, trezorerie, precum şi servicii de pe
piaţa de capital.
Banca are, de asemenea, o linie de credit pentru
împrumuturile acordate la nivel local pentru sprijinirea
întreprinderilor mici şi mijlocii de către Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, care are un rol crucial pentru
stimularea spiritului antreprenorial, inovare, exporturile, şi
ocuparea forţei de muncă, precum ş i pentru promovarea
dezvoltării economice în întreaga ţară. Raiffeisen Bank SA
planifică o consolidare a programului de formare, disponibil
pentru toţi angajaţii. Pentru 2004, banca a acordat aproximativ 3.2
milioane dolari pentru formare profesională , pentru aproximativ
şase zile de training per angajat. Raiffeisen Bank SA deţine, de
asemenea, tehnologii informaţionale şi a sisteme de software,
prelucrare automată, şi tehnologie bancară pentru transferul de
cunoştiinţ e locale. O dată cu creşterea volumului de afaceri al
băncii va creşte şi numărul de persoane angajate de către bancă.
Acest număr a fost estimat la aproape 4700 până la sfârşitul anului
2004. Banca doreşte, de asemenea, să îmbunătăţească în
continuare infrastructura sa tehnologică, prin actualizarea
capabilităţilor tehnologiei informaţiei şi prin stabilirea unui nou
centru de operaţiuni. Deoarece banca se extinde, se aşteaptă ca
repercusiunile asupra economiei locale să crească.
Acest proiect este în concordanţă cu obiectivele cheie ale
100
OEC
strategiei Băncii Mondiale pentru România, care urmăreşte să

atingă o creştere economică prin îmbunătăţirea rolului sectorului
privat în economie şi reformarea sectorului financiar, care sunt
esenţiale pentru o dezvoltare durabilă pe termen lung.
Tabelul nr. 13
Proiect MIGA
Denumirea proiectului Raiffeisen Bank S.A.
Österreich AG
Exercitiu financiar 2005
Număr proiect 5992
Sursa: www.miga.org
MIGA a emis o garanţ ie de 35,3 milioane dolari la Bank

Austria Creditanstalt AG din Austria pentru un împrumut făcut la
filiala sa deţinută în întregime în România, HVB Bank România
SA (HVB-România), prin fur Wiederaufbau KfW-Kreditanstalt.
Garanţia acoperă riscurile de transfer de restricţie şi exproprierea
de fonduri pentru o perioadă de până la 10 ani. Aceasta este a treia
garanţie a MIGA în sprijinul acestui proiect.
De la înfiinţarea sa în 1998, HVB-România şi-a extins
considerabil produsele şi serviciile, operând cu nouă sucursale în
România la sfârşitul anului 2003. Cu axarea activităţ ii de
creditare pe întreprinderile mici şi mijlocii, HVB-România
contribuie la creşterea sectorului privat al ţării. Împrumutul
acordat de KFW va fi destinat în primul rând la portofoliul de
împrumuturi pentru IMM-uri, care la rândul său va continua să
consolideze sectorul privat din România şi economia globală a
acestuia. În plus faţă de rolul său central în finanţarea IMM-urilor,
HVB-România joacă de asemenea un rol important în procesul de
privatizare, oferind know-how, soluţii tehnice şi produse noi, în
comerţ, proiect, precum şi finanţarea investiţiilor.
HVB-România are în prezent 300 de angajaţi, majoritatea de
birou şi personal calificat, în 12 de sucursale. Salariile sunt de
aproximativ 20 de procente peste media industriei în România,
10
1
precum şi beneficii suplimentare, cum ar fi asigurare medicală şi

interes scăzut de credite personale. Programele de instruire ale
Bank Austria Creditanstalt sunt disponibile pentru angajaţii HVB-
România. Contribuţiile la veniturile guvernamentale sunt aşteptate
să depăş ească 2 milioane de euro în urmă torii cinci ani. Se
estimează că creşterea veniturilor la export rezultate din extindere
va fi de aproximativ 15 milioane de euro.
Acest proiect este compatibil cu obiectivele cheie ale Băncii Mondiale de
asistenţă pentru România, de sporire a rolului sectorului privat, reforma
sectorului financiar, îmbunătăţirea mediului şi a ţării de investiţii. Sprijinul
MIGA a acestui proiect se bazează pe fatpul că sectorul financiar are un efect
mai vibrant şi mai eficient asupra economiei din România.
Tabelul nr. 14
Proiect MIGA
Denumirea proiectului HVB Bank Romania S.A.
Exercitiu financiar 2005
Număr proiect 5969
Sursa: www.miga.org
Sectoarele de acţiune ale MIGA
Sectoarele de acţiune ale Agenţiei de Garantare Multilaterală

a Investiţiilor sunt: sectorul financiar, sectorul bancar, sectorul
infrastructurii, precum şi sectorul de fabricatie şi servicii.
Începând cu anul 1988, MIGA a emis aproape 300 de
garanţii în valoare de 7.8 miliarde dolari pentru proiecte în
sectorul financiar. Garanţiile financiare reprezintă 47% din
emiterea brută a MIGA.
Acţiunea agenţiei în acest domeniu se datorează lipsei de
finanţare locale pe termen lung care a fost întotdeauna o
constrângere majoră pentru creşterea economică a ţărilor în curs
de dezvoltare. Băncile au în mod normal acces la finanţarea pe
termen scurt, prin depozite locale, iar fondurile pe termen lung
102
OEC
tind să fie limitate, precum şi băncile internaţionale sunt mai puţin

înclinate să -şi asume riscuri pe termen lung din cauza instabilităţii
inerente în economiile emergente. Politica de asigurare a riscului de
către MIGA poate contribui la atenuarea riscurilor asociate cu investi
ţii în sectorul financiar din ţările în curs de dezvoltare, şi de a ajuta
băncile să îşi extindă operaţiunile lor.
MIGA sprijin ă, de asemenea, bă nci care întreprind pentru
prima dată servicii finaciare pe pieţele emergente, prin acordarea
de garanţii pentru prevenirea riscului politic, fie de tip greenfield
sau achiziţii care poate însoţi o expansiune. Un alt domeniu în
care MIGA s-a dovedit eficace este domeniul tranzacţ iilor pe
pieţele de capital. MIGA este capabilă să ofere asigurări de risc
politic pentru o emisiune de obligaţiuni, o sursă importantă de
finanţare pe termen lung pentru multe bănci, contribuind în unele
cazuri la o creştere de rating dincolo de plafonul suveran, prin
urmare, reducerea costurilor de finanţare.
În domeniul extractiv, încă de la începuturile sale, MIGA a
emis 86 de contracte de garantare în valoare totală de 2,4 miliarde
dolari pentru proiecte în domeniul petrolului şi gazelor şi
mineritului. La finele anului fiscal 2009, acest sector de acţiune a
MIGA a reprezentat un procent de 7% din expunerea brută.
Experienţa vastă a MIGA în sectorul petrolului, gazelor şi
mineritului a condus la dezvoltarea de garanţii special concepute
pentru a viza domeniul mineritului şi petrolier şi preocupări legate
de gaz. Acestea includ revocarea contractelor de leasing sau de
concesii, tarifare, de reglementare, precum ş i riscuri de credit
care decurg dintr-o înc ălcare a guvernului sau de denunţare a
unui contract, ş i litigiile legate de acordurile de demarare,
partajarea de producţie, de exploatare, precum şi drepturile de
forare. Implicarea agenţiei subliniază oferte care îndeplinesc cele
mai înalte standarde de transparenţă şi durabilitatea a dezvoltării,
îmbunătăţind impactul asupra dezvoltării de proiecte.
MIGA are o vastă experienţă în sectorul infrastructurii. Încă
de la începuturile sale în 1988, MIGA a emis mai mult de 5,6
miliarde dolari, însemnând garanţii pentru investiţii în proiecte de
infrastructură. Agenţia sprijină investiţiile în infrastructură, care
10
3
acoperă proiecte în domeniul apei şi canalizării,

telecomunicaţiilor şi transportului. Dezvoltarea infrastructurii este
o prioritate importantă pentru MIGA, dată fiind necesitatea
estimată la 230 miliarde dolari pe an numai pentru investiţii noi
pentru a face faţă creşterii rapide de centre urbane şi populaţiilor
deservite rural în ţările în curs de dezvoltare
În anul fiscal 2009, MIGA a emis mai mult de 108 milioane
dolari în garanţii pentru proiecte de infrastructură.
Strategia MIGA se bazează pe punctele sale forte de pe piaţă:
capacitatea de a încuraja investiţiile în puncte dificile ale
continentului precum şi posibilitatea de a sprijini investiţiile dintr-
un punct de vedere suveran, care implică adesea lipsa de
experienţă şi, prin urmare, parteneriate mai riscante.
De la un nivel record de 114 miliarde dolari în 1997,
investiţiile în infrastructură, în ţările în curs de dezvoltare, cu
participarea sectorului privat la începutul anilor 2000,a ajuns la
doar 57 miliarde dolari în 2003. Ţările în curs de dezvoltare se
confruntă cu o provocare semnificativă în atragerea multor
investiţii private în toate subsectoarele de infrastructură pentru a
îndeplini deficitul enorm pe care guvernele nu pot umple. Mai
mult, criza financiară mondială are repercusiuni majore privind
planurile de dezvoltare a infrastructurii din ţările în curs de
dezvoltare. Criza financiară va determina unele proiecte existente
care întâmpină dificultăţi financiare să îşi diminueze activitatea.
MIGA are o vastă experienţă în sprijinirea proiectelor în
domeniul agroindustrial, producţie, servicii şi turism. La
începuturile sale, agentia a emis garanţii în valoare de 3.5 miliarde
dolari pentru proiectele acestor sectoare. În anul fiscal 2009,
domeniul agroindustrial, de fabricaţie şi de servicii din acest
sector reprezintă aproape 11% din expunerea brută a agentiei.
Criza alimentară din sectorul agroindustrial a adus rolul
MIGA în centrul atenţiei. Costurile ridicate ale combustibilului au
dus la costuri mai ridicate ale agriculturii, care au redus stocurile
de alimente, iar producătorii au trecut de la producerea
alimentelor de bază la producerea de biocombustibili. MIGA
poate juca un rol important în ţările în curs de dezvoltare prin
104
OEC
promovarea investiţiilor durabile în sectorul agroindustrial.
Garanţii oferite de MIGA în anul fiscal 2009
În anul fiscal 2009, Agenţ ia de Garantare Multilaterală a

Investiţiilor a acordat o garanţie în valoare de 50,1 milioane de
dolari pentru zece proiecte în Africa Sub-Sahariană. Această
regiune reprezintă o prioritate pentru agenţie datorită nevoilor sale
acute de asistenţă pentru dezvoltare. Aceste proiecte reprezintă
38% din totalul noilor proiecte sprijinite de către MIGA în anul
fiscal 2009.
Europa de Est şi Asia Centrală au cumulat cel mai mare
volum de garanţii emise de MIGA. Trei proiecte în Asia şi
Regiunea Pacificului au primit suportul MIGA cu o garanţie totală
de 77,1 milioane de dolari. Două dintre proiecte au fost garantate
în China, susţinând sectorul apelor potabile şi apelor uzate ale
ţării.
Pentru regiunea Americii Latine şi zona Caraibe au fost
direcţionate 21,9 milioane de dolari, în vederea garantării unor
proiecte din Brazilia şi Uruguay. La sfârşitul anului, emiterea brut
ă a MIGA în Orientul Mijlociu şi regiunea Africii de Nord a fost
de 677 milioane de dolari.
În aprilie 2009, agenţii MIGA au realizat o deplasare de
constatare în Irak care a vizat o mai bună înţ elegere a nevoilor de
dezvoltare şi a oportunităţilor de investiţii ale ţării.
10
5
106
OEC
II. ORGANIZAŢII
INTERNAŢIONAL
E
DE COMERŢ
10
7
108
OEC
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)

World Trade Organization (WTO)
Ca urmare a faptului că pieţele interne nu reuşesc

întotdeauna să absoarbă întreaga cantitate de marfă produs ă, că
valorificarea pe pieţele internaţionale asigură o eficienţă mai
ridicată, încă de la începutul secolului al XX-lea a apărut
necesitatea creării unor organisme care să faciliteze trecerea
barierelor comerciale, să vegheze, să controleze şi să se implice
direct în desfăşurarea comerţului internaţional.
Tot de atunci s-au pus bazele unor principii cu intermediul
cărora este posibilă cooperarea economică, bilaterală sau
multilaterală.
ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI (OMC)
este o organizaţie internaţională care supervizează un număr mare
de acorduri care definesc „regulile comerciale” dintre statele
membre. OMC este succesoarea „Acordului general asupra
tarifelor şi comerţului” şi opereză în direcţia reducerii şi abolirii
barierelor comer ţului internaţional.Efectiv, OMC este succesoare
mult amânată a Organizaţiei Internaţionale a Comerţului care
iniţial a fost planificată a fii urmaşa GATT-ului. Unii istorici au
presupus că nereuşita e posibil să fii rezultat din temerile venite
din interiorul comunităţii de afaceri americane, acelea că
Organizaţia Internaţională a Comerţului (ITO), ar fi putut fi folosit
ă pentru regulariza, mai degrabă decât pentru a liberaliza marile
afaceri.
Scurt istoric
Ideea înfiinţării Organizaţiei Mondiale a Comerţului 31
(OMC) a apărut după cel de- al Doilea Război Mondial, din
iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite. Scopul urmărit a fost de a
stabili reguli şi principii privind relaţiile comerciale internaţionale
care să asigure o anumită disciplină şi un mediu favorabil privind
31 Organisation Mondiale du Commerce (OMC), World Trade Organization

(WTO)
10
9
desfăşurarea acestora, prin reducerea treptată a tuturor barierelor

tarifare şi netarifare, precum ş i a altor restricţii discriminatorii. În
urma însărcinării Consiliului Economic şi Social al ONU, o
comisie formată din reprezentanţi ai 23 state de membre ONU a
iniţiat un proces de elaborare a unei Carte privind viitoarea
OMC32 , precum şi o serie de negocieri cu privire la reducerea
taxelor vamale şi a altor restricţii din cadrul comerţului
internaţional. Aceste demersuri de negociere s-au finalizat prin
semnarea la data de 30 octombrie 1947 a Acordului General
pentru Tarife şi Comerţ33 (GATT), care a intrat în vigoare în data
de 1 ianuarie 1948.
GATT a fost un tratat multilateral interguvernamental prin
care ţările membre se obligă să respecte anumite principii ş i
reguli în domeniul relaţiilor comerciale: să reducă, să elimine sau
să consolideze taxele vamale şi să înlăture restricţiile cantitative
sau de altă natură din calea schimburilor comerciale reciproce,
trecând treptat la liberalizarea acestora.
Ţările care au semnat iniţial GATT, denumite membre
fondatoare, sunt cele 23 de ţări implicate în cadrul negocierilor
acordului: Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon,
Chile, Cuba, SUA, Franţa, India, Liban, Luxemburg, Norvegia,
Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhoedezia de Sud, Anglia,
Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană şi China.
La momentul 31 decembrie 1994 numărul statelor
participante la GATT a atins cifra de 140, fiind reprezentate de:
128 părţi contractante (membri cu drepturi depline) şi 12 membri
de facto (foste colonii pe teritoriul cărora au fost puse în aplicare
prevederile acordului înainte de câştigarea independenţei şi care
au dreptul să devină părţi contractante după câştigarea
independenţei politice).
32 Documentul elaborat este cunoscut sub denumirea „Carta de la Havana”

(1947), dar care, nefiind ratificat de către statele semnatare, nu a putut la
acea dată pune bazele OMC, rămânând în vigoare în continuare GATT
33 Accord Général sur les Tarifs Douaniers et le Commerce (AGTDC),
General Agreement on Tariffs and Trade (GATT)
110
OEC
Momentul înfiinţării OMC34 este reprezentat de adoptarea

Acordului de la Marrakech din data de 15 aprilie 1994, care a
intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1995. Până la acest moment,
GATT nu a avut un statut de organizaţie internaţională, dar a
întreţinut legături cu organizaţiile specializate ale ONU.
Origini
OMC a fost creată la 1 ianuarie 1995 pentru a înlocui

Acordul general asupra tarifelor şi comerţului (GATT - General
Agreement on Tariffs and Trade) care cuprindea o serie de tratate
comerciale încheiate la sfâr şitul celui de -al Doilea Război
Mondial cu scopul de a facilita comerţul liber.
În decursul timpului, textul GATT a fost modificat (a se
vedea anexa nr.2) pentru a include neprevederi, în special pentru a
trata problemele comerciale ale ţărilor în curs de dezvoltare. În
plus, a fost adoptat un număr de Acorduri conexe care detaliază
câteva din prevederile principale ale GATT.
GATT şi OMC au ajutat la crearea unui puternic sistem de
comerţ, contribuind la o creştere fără precedent. Sistemul a fost
dezvoltat de o serie de negocieri găzduite de GATT. Prima rundă
s- a ocupat de reducerea taxelor, dar negocierile de după au inclus
şi alte arii. Cea mai lungă rundă de negocieri, runda Uruguay între
anii 1986-1994, a dus la apariţia OMC. În februarie 1997 s-a
ajuns la un acord în serviciile de telecomunicaţii.
În acelaşi an, 40 de guverne au ajuns la o concluzie în ceea
ce priveşte comerţul fără taxe pentru produsele din tehnologia
informaţiei şi 70 de membri au pus la punct o afacere financiară
de servicii ce acoperă mai mult de 95% din comerţ, în cadrul
băncilor, asigurărilor, securităţii şi informaţiilor financiare.
În 2000, noi discuţii au apărut în agricultură şi servicii.
Acestea au fost încorporate într-un program amplu de lucru,
Agenda de Dezvoltare Doha (DDA), lăsată la a IV-a conferinţă
34 Acordul a fost semnat la finalul rundei de negociei Uruguay (1986 - 1994)

din cadrul GATT
111
ministerială OMC, în Doha, Qatar, noiembrie 2001. Negocierile

au încetat în ianuarie 2005.
Aşadar, OMC a cunoscut diferite etape şi runde de negocieri,
care ar putea fi sintetizate astfel:
● 1986 - 1994 - Runda Uruguay a negocierilor GATT,
culminând cu Acordul de la Marrakech (a se vedea anexa nr.1)
care a pus bazele OMC;
● 1 ianuarie 1995 – OMC îşi începe existenţa;
● 1 mai 1995 - Renato Ruggiero devine director general pe 4
ani;
● 9 decembrie - 13 decembrie 1996 – Conferinţa
Ministerială inaugurală de la Singapore. În cadrul acestei
Conferinţei au fost examinate evoluţiile în cadrul comerţului
internaţional precum şi problemele şi aspectele de implementare a
diverselor Acorduri OMC. Miniştrii ţărilor participante au decis
includerea în programul de lucru al OMC 6 noi subiecte care au
impact asupra dezvoltării comerţului internaţional, şi anume:
comerţul şi mediul înconjurător, comerţul şi politica concurenţei,
facilitarea comerţului, tranparenţa achiziţiilor guvernamentale,
comerţul electronic, comerţul şi investiţiile;
● 18 mai - 20 mai 1998 – a doua Conferiţă Ministerială, de la
Geneva, Elveţia. La Geneva a fost instituit un “Grup de Lucru”
pentru studierea problemei ce ţine de interacţiunea dintre comerţ
şi politica concurenţială în cadrul OMC. Grupul de Lucru creat
începând din anul 1999, examinează în special 3 probleme
relevante:
• Pertinenţa pentru politica concurenţială la
principiile fundamentale ale OMC (tratament naţional,
transparenţa, clauza naţiunii celei mai favorizate)
• Cooperarea între ţările membre în domeniul ethnic
• Contribuţia politicii concurenţiale la realizarea
obiectivelor OMC.
● 1 septembrie 1999, Mike Moore a devenit director general;
● 30 noiembrie - 3 decembrie 1999 – a treia Conferinţă
Ministerială, de la Seattle, Washington, SUA;
● 9 noiembrie - 13 noiembrie 2001 - a patra Conferinţă
112
OEC
Ministerială, de la Doha, Qatar începe cu Runda de la Doha.

Conferinţa Ministerială de la Doha poate fi considerată un succes
atât pentru ţările membre, cât şi pentru OMC. S -a depus o muncă
enormă atât de Secretariatul OMC, cât ş i de ţara gazdă. După
şase zile de negocieri, pe 14 noiembrie, miniştrii au aprobat o
Declaraţie privind lansarea noilor negocieri comerciale
multilaterale. Programul stabileşte trei ani de negocieri care vor fi
finalizate în 2005, acoperind diferite domenii care vor viza
comerţul internaţional, în special agricultura, serviciile, tarifele
industriale, investiţiile, etc.
● 11 decembrie 2001 – Republica Populară Chineză a aderat
la OMC după 15 ani de negocieri (cele mai lungi negocieri din
istoria GATT);
● 1 ianuarie 2002 – Republica Chineză (Taiwan) a aderat la
OMC;
● 1 septembrie 2002 – Supachai Panitchpakdi devine
director general;
● 10 septembrie - 14 septembrie 2003 – a cincea Conferinţă
Ministerială, de la Cancun, Mexic;
● Octombrie 2004 – Cambodgia devine membru OMC;
● August 2004 – a şasea Conferinţă Ministerială de la
Geneva;
● 13 - 18 decembrie 2005 – a şaptea Conferinţă Ministerială
de la Hong-Kong. Cei 149 de membrii OMC participanţi la
Conferinţa Ministerială au adoptat „Declaraţia miniştrilor de la
Hong-Kong”, căzând de acord ca, până la sfârşitul anului 2013, să
fie anulate subvenţiile la toate produsele agricole exportate;
● 30 iunie – 1 iulie 2006 – a opta Conferinţă Ministerială de
la Geneva. După Hong-Kong, preşedintele OMC, Pascal Lamy,
înaintase o propunere în scopul relansării negocierilor, propunere
cunoscută sub numele de „20-20-20-Proposal”:
• SUA să accepte plafonarea la 20 miliarde dolari a
subvenţiilor din agricultură;
• Negocierile să folosească propunerea G-20 (un
grup informal al ţărilor în curs de dezvoltare condus de
Brazilia, India, China, Africa de Sud), care cerea 54%, o
113
reducere medie minimă a tarifelor din agricultură din partea

ţărilor dezvoltate;
• Plafonarea la 20% a tarifelor industriale ale ţărilor
dezvoltate.
Structura instituţională a OMC
Organul suprem din cadrul OMC, responsabil pentru luarea

deciziilor este CONFERINŢA MINISTERIALĂ, care se reuneşte
la fiecare doi ani. Ea va exercita funcţiile OMC şi va lua măsuri
necesare în acest scop.
Mai mult decât atât, aici se pot lua decizii în legătură cu
orice problemă legată de tratatele multilaterale.
CONSILIUL GENERAL este cel mai înalt organ de luare a
deciziilor din cadrul OMC, sediul său aflându-se la Geneva. El
este compus din reprezentanţii tuturor guvernelor membre şi are
autoritatea de a acţiona în numele Conferinţei Ministeriale a OMC
în perioadele dintre reuniunile acesteia, trimiţându -le în mod
direct rapoarte. Este, de asemenea, responsabil pentru examinarea
politicilor comerciale ale ţărilor membre, pe baza rapoartelor
pregătite de Secretariatul OMC.
Consiliul General este asistat în activitatea sa de35:
● Consiliul pentru Comerţul cu Bunuri, care supraveghează
implementarea şi funcţionarea GATT 1994 şi a Acordurilor
conexe;
● Consiliul pentru Comerţul cu Servicii, care supraveghează
implementarea şi funcţionarea GATS;
● Consiliul pentru TRIPS (Acordul privind aspectele
comerciale ale drepturilor de peroprietate intelectuală –
Agreement on Trade - Related Aspects of Intellectual Property
Rights) care supraveghează funcţionarea Acordului TRIPS.
Comitete şi alte organe subsidiare constituite prin Acordul
OMC:
● Comitetul pentru Comerţ şi Dezvoltare;
35 Acordul de la Marrakech privind constituirea OMC, Art.4:5
114
OEC
● Comitetul pentru restricţii din motive de balanţe de plăţi;

● Comitetul pentru Buget, Finanţe şi Aderare.
OMC dispune de un Secretariat, condus de un director
general, care este asistat de trei directori generali adjuncţi.
Conferinţa Ministerială numeşte Directotul General pe o perioadă
de patru ani şi adoptă regulile referitoare la puterile, atribuţiile,
condiţiile de lucru şi durata mandatului. Secretariatul OMC are un
personal de cinci sute de angajaţi, de naţionalităţi diferite. În
îndeplinirea sarcinilor lor, atât Directorului General, cât şi
personalului OMC li se solicită „să nu ceară sau să accepte niciun
fel de instrucţiuni de la vreun Guvern sau de la vreo Autoritate din
afara OMC”, menţinându-se astfel caracterul internaţional al
36
Secretariatului .
Acordul stipulează că OMC va continua practica GATT a
luării deciziilor prin consens. Se consideră c ă s-a ajuns la
consens, atunci când, în momentul luării unei decizii, nici o ţară
membră nu se opune adoptării ei. Când consensul nu este posibil,
Acordul prevede luarea deciziei cu majoritatea de voturi, fiecare
stat având un singur vot.
Deciziile în domeniul relaţiilor comerciale sau în stabilirea
proiectelor de investiţii sunt influenţate de o multitudine de
factori. În orice caz, stabilitatea, transparenţa cadrului economic,
politic, juridic şi instituţional dintr -o ţară pot crea un climat
favorabil atragerii investiţiilor străine directe.
Practica a demonstrat că măsurile luate de guverne în
domeniul investiţiilor străine directe sunt adesea influenţate de
tradiţii, structuri economice şi administrative, orientări politice.
Dar, diversitatea de măsuri politice şi administrative ce
reglementează domeniul investiţiilor străine directe fac, de multe
ori foarte dificilă luarea unei decizii de către potenţialul investitor
străin.
Aceste aspecte pot fi reglementate prin acorduri bilaterale de
garantare a investiţiilor. Uniunea Europeană sprijină activitatea
unui grup de lucru al OMC în domeniul comerţului şi investiţiilor,
36
Acordul de la Marrakech privind constituirea OMC, Art.4:1
115
solicitând şi corelarea cu activităţile care se desfăşoară în cadrul

altor instituţii, în special UNCTAD.
Funcţiile OMC
● Facilitarea implementării, administrării şi aplicării

instrumentelor juridice ale Rundei Uruguay şi ale oricăror noi
acorduri ce vor fi negociate în viitor;
● Soluţionarea diferendelor (disputelor) comerciale;
● OMC joacă rol de forum de negocieri legate de comerţ
între statele membre. Odată ce se ajunge la un consimţământ,
preia rolul pentru punere în aplicare a acestor rezultate.
Negocierile sunt pilonul de suport al acestei organizaţii.
Acordurile la care ajunge se doresc a fi rezlutatul unui proces de
consultări între toate părţile interesate pentru a ajuta la sporirea
interacţiunilor;
● Asistă ţările în curs de dezvoltare în probleme de politică
comercială prin asistenţă tehnică şi probleme de educaţie;
● Examinarea politicilor comerciale naţionale;
● Cooperarea cu alte instituţii internaţionale în formularea
politicilor economice la scară mondială.
Principiile OMC
Sistemul comercial trebuie să fie:

● nediscriminatoriu – o ţară nu trebuie să facă dicriminări
între interlocutorii săi comerciali (se acordă tuturor în egală
măsură, condiţia de „naţiunea cea mai favorizată” sau NMF) şi
nici nu trebuie să facă discriminări între propriile sale produse,
servicii sau cetăţeni şi produsele, serviciile sau cetăţenii străini (li
se acordă „atenţia naţională”)
● mai liber – obstacolele trebuie reduse prin intermediul
negocierilor;
● previzibil – întreprinderile, investitorii şi guvernele străine
trebuie să aibă încredere că nu se vor stabili arbitrariu obstacole
comerciale (care includ tarife, obstacolele netarifare şi alte
116
OEC
mijloace); un număr crescător de compromisuri în ceea ce privesc

tarifele şi de deschideri de pieţe se „consolidează” în OMC;
● mai competitiv – se descurajează practicile „neloiale”
cumulând subvenţiile pentru export şi dumpingul produselor la
preţuri inferioare costului pentru a câştiga părţi ale pieţii;
● mai avantajos pentru ţările mai puţin avansate – dându-le
mai mult timp pentru a se adapta, o mai mare flexibilitate la
privilegii speciale.
Comerţul fără discriminări presupune:
● Naţiunea cea mai favorizată: tratarea celorlalţi în formă
egală.
În virtutea acordurilor OMC, ţările nu pot prin regula
generală să stabilească discriminări între diverşii săi interlocutori
comerciali. Dacă i se acordă unei ţări un avantaj special
(reducerea tarifului aplicabil launul din produsele sale, de
exemplu), trebuie să facă acelaşi lucru cu toţi ceilalţi membrii ai
OMC.
De ce se spune „cea mai favorizată”? Această expresie ca o
contradicţie, pare să sugereze că este vorba de vreun tip special de
clauză pentru o ţară determinată, dar în OMC înseamnă în termeni
reali nediscriminarea, adică tratament egal pentru toţi.
Ceea ce se întâmplă în OMC este: fiecare membru îi tratează
pe ceilalţi membri în mod egal ca interlocutori comerciali „cei
mai favorizaţi”. Dacă o ţară creşte beneficiile pe care le dă altui
partener de afaceri, trebuie să acorde acest „cel mai bun”
tratament tuturor celorlalţi membri ai OMC astfel încât toţi să
continue să fie „cei mai favorizaţi”.
Condiţia de naţiunea cea mai favorizată nu înseamnă
întotdeauna egalitate în modul de tratare. În secolul al XIX - lea,
când s-au semnat primele tratate bilaterale NMF, includerea în
grupul de interlocutori comerciali „cei mai favorizaţi” ai unei ţări
înseamnă că fac parte dintr-un club exclusiv, pentru că doar puţine
ţări se bucurau de acest privilegiu. Astăzi când marea majoritate a
ţărilor sunt membre ale OMC, clubul NMF nu mai este
exclusivist. Principiul NMF asigura că fiecare ţară îi tratează egal
pe toţi membrii.
117
● Tratatul naţional: tratatul de egalitate pentru naţiuni şi

străini.
Mărfurile importate şi cele produse în ţară trebuie să
primească un tratement egal, cel puţin după ce mărfurile străine au
intrat pe piaţă.
Acelaşi lucru se aplică serviciilor străine şi celor naţionale şi
mărcilor de fabrică sau de comerţ, dreptul de autor şi patentele
străine şi naţionale. Acest principiu de „Tratat naţional” (a-i trata
pe ceilalţi ca pe conaţionali), figurează în cele trei principale
Acorduri ale OMC (articolul III din GATT, articolul 17 din AGCS
şi articolul 3 din Acordul asupra ADPIC), chiar dacă în acest caz
principiul se abordează pentru fiecare dintre ei într-o manieră
diferită.
Tratatul naţional se aplică doar când produsele, serviciile sau
lucrările au intrat pe piaţă. Astfel, aplicarea taxelor vamale asupra
importurilor nu constituie o violare a tratatului naţional, chiar
dacă produsele fabricate în ţară nu sunt supuse unui impozit
echivalent.
Un comerţ mai liber, de formă graduală

şi prin intermediul negocierilor
Reducerea obstacolelor către comerţ este unul din mijloacele

cele mai evidente de a însufleţi comerţul. Aceste obstacole includ
taxele vamale (sau impozite) şi anume de instrumente cum ar fi
interzicerile de importuri sau contigentele care restrâng selectiv
cantităţile importate. În mod ocazional s-au dezbătut şi alte
probleme, cum ar fi rolul administrativ şi politicile de schimb.
De la crearea GATT, în 1947 - 1948, s-au realizat opt runde
de negocieri comerciale. La început, aceste negocieri se centrau
pe reducerea taxelor (taxelor vamale) aplicabile mărfurilor
importate. Ca o consecinţă a negocierilor, la sfârşitul lui 1980
tarofele aplicate ţărilor dezvoltate pentru produsele industriale au
scăzut neîntrerupt, ajungând la aproximativ 6,3%.
Pe de altă parte în anii ’80, negocierile s-au amplificat pentru
a include obstacolele netarifare asupra mărfurilor, şi anumite
domenii noi, cum ar fi serviciile şi proprietatea intelectuală.
118
OEC
Deschiderea pieţelor poate fi benefică, dar cere şi adaptare.

Acordurile OMC permit ca ţările să introducă schimbări graduale,
prin intermediul „liberalizării progresive”. În general, se acordă
ţărilor în curs de dezvoltare termene mai îndelungate pentru a-şi
îndeplini obligaţiile.
Posibilitatea prin intermediul consolidărilor.
În unele cazuri, promisiunea de a nu ridica un obstacol în
faţa comerţului poate fi atât de importantă ca şi reducerea lui,
acum că promisiunea permite întreprinderilor să aibă o panoramă
mai clară asupra oportunităţilor sale viitoare. Prin intermediul
stabilităţii şi previziunii, se încurajează investiţiile, se crează
locuri de muncă şi consumatorii pot profita de beneficiile
concurenţei: posibilitatea de a alege şi preţuri mai joase. Prin
intermediul sistemului multilateral de comerţ, guvernele încearcă
să dea stabilitate şi să previzioneze activităţile economice.
În OMC, când ţările se hotărăsc s ă îşi deschidă pieţele de
mărfuri şi servicii, î şi „consolidează ” obligaţiunile. În unele
cazuri, drepturile de import aplicate sunt inferioare tipurilor
consolidate. Aceasta obişnuieşte să se întâmple în ţările in curs de
dezvoltare. În ţările dezvoltate, tipurile efectiv aplicate şi cele
consolidate obişnuiesc sa fie identice.
O ţară îşi poate modifica consolidările sale, dar numai după
ce le negociază cu partenerii săi comerciali, ceea ce poate însemna
că trebuie să îşi compenseze pierderile comerciale. Una dintre
reuşitele negocierilor comerciale multilaterale ale Rundei
Uruguay, a constat în implementarea unei proporţii a comerţului
referitor la obligaţiile consolidate. În agricultură, astăzi
aproximativ 100% din produse au tarife consolidate. Rezultatul
este un grad mare de securitate a pieţelor pentru comercianţi şi
investitori.
Şi sistemul încearcă să îmbunătăţească previziunea şi
stabilitatea prin alte mijloace. Unul dintre ele constă în a descuraja
utilizarea de contingente şi alte mijloace angajate pentru a fixa
limite cantităţilor ce se pot importa (administrarea contingentelor
poate crea o creştere a rolului administrativ şi a acuzaţiilor într-o
manieră neloială). Alt mijloc constă în a face ca normele
119
comerciale ale ţărilor să fie atât de clare şi publice

(„transparente”) pe cât posibil. Multe din Acordurile OMC cer ca
guvernele să facă publice politicile şi practicile lor în ţară şi să le
aducă la cunoştinţa OMC. Controlul periodic al politicilor
comerciale naţionale prin intermediul Mecanismului de
Examinare al Politicilor Comerciale constituie alt mijloc de
încurajare a transparenţei, la nivel naţional cât şi multilateral.
Dezvoltarea unei concurenţe loiale

Câteodat ă OMC este descrisă ca o instituţie de „comerţ
liber”, dar nu este complet exact. În realitate, sistemul autorizează
aplicarea de tarife şi, în circumstanţ e restrânse, alte forme de
protecţ ie. Este mai corect să se spună că OMC este un sistem de
norme destinat dobândirii unei concurenţe libere, loiale şi fără
distorsiuni.
Normele asupra nediscriminării - NMF şi tratatul naţional -
au ca obiectiv îndeplinirea condiţiilor echitabile de comerţ. Acesta
este şi obiectivul normelor referitoare la dumping (exporturi la
preţuri inferioare costului pentru a câştiga părţi ale pieţei) şi
subvenţii. Problemele sunt complexe şi normele încearcă să
determine ce este legal sau nu şi cum pot răspunde guvernele, în
particular prin intermediul aplicării drepturilor de import
adiţionale calculate pentru a compensa prejudiciul ocazionat de
comerţul neloial.
Multe din celelalte acorduri ale OMC sunt destinate să
sprijine concurenţa loială, de exemplu în ceea ce priveşte
agricultura, proprietatea intelectuală şi serviciile. Acordul asupra
Contractării Publice (care este un acord „plurilateral” pentru că a
fost semnat doar de unii din membrii OMC) extinde normele în
materie de competenţă în ceea ce priveşte cumpărăturile realizate
de mii de entităţi „publice” ale multor ţări, şi tot aşa în mod
succesiv.
Dezvoltarea şi reforma economică

Economiştii şi experţii în probleme comerciale recunosc în
mare că sistemul OMC contribuie la dezvoltare. Se recunoaşte, de
120
OEC
asemenea, că ţările mai puşin avansate au nevoie de flexibilitate în

momentul în care aplică Acordurile, şi propriile texte ale
acordurilor încorporează dispoziţiile anterioare ale GATT, care
prevăd o asistenţă specială şi concesiuni comerciale pentru ţările
în curs de dezvoltare.
Mai mult de trei sferturi din membrii OMC sunt ţări în curs
de dezvoltare şi în tranziţie spre o economie de piaţă. De-a lungul
a şapte ani şi jumătate cât a durat Runda Uruguay, mai mult de 60
din aceste ţări au aplicat în mod autonom programe de liberalizare
a comerţului. În acelaşi timp, ţările în dezvoltare şi economiile în
tranziţie au fost mult mai active şi influente în negocierile din
această rundă ca în nici o altă rundă anterioară.
Această tendinţă a distrus în practică idei că sistemul de
comerţ există doar pentru ţările industrializate. A făcut, de
asemenea, să varieze anterioara înclinare a ţărilor în dezvoltare
pentru dispensă de la îndeplinirea unor determinate dispoziţii şi
Acorduri ale GATT.
La sfârşitul Rundei Uruguay, ţările în dezvoltare erau dispuse
să-şi asume majoritatea obligaţiilor ce se impuneau ţărilor
dezvoltate. Nu întâmplător, Acordurile le-au acordat perioade de
tranziţie pentru a se adapta la dispoziţiile – mai puţin familiare şi
poate mai dificile – OMC, în special în cazul celor mai săraci,
ţările „mai puţin dezvoltate”. În virtutea unei decizii ministeriale
adoptate în finalizarea Rundei, se dă acestor ţări o mai mare
flexibilitate pentru aplicarea Acordurilor OMC. În această decizie
se stabileşte că ţările cele mai bogate trebuie să accelereze
aplicarea obligaţiunilor în materie de acces la pieţe care afectează
mărfurile exportate de către ţările mai puţin avansate şi se cere să
li se dea o mai mare asistenţă tehnică.
Abateri de la principii
Atât prin textul Acordului, cât şi prin activitatea desfăşurată

de la înfiinţare şi până în prezent, GATT a admis unele adaptări şi
modificări de reguli şi principii, pe calea indirectă a excepţiilor,
impuse de evoluţia conjuncturii comerciale şi, mai ales, de
12
1
evoluţia relaţiilor politice dintre statele participante:

a) Admiterea creării de zone de comerţ liber şi de uniuni
vamale. Această măsură a diminuat importanţa clauzei naţiunii
celei mai favorizate. Ţările dintr-o regiune pot constitui un acord
de comerţ liber, care nu se va aplica faţă de bunurile provenite din
ţări ce nu fac parte din grupul dat. Astfel, s-a ajuns ca tratamentul
aplicat în relaţiile comerciale dintre ţările Uniunii Europene să nu
fie aplicat şi ţărilor extracomunitare.
b) Institiurea sistemului generalizat de preferinţe vamale
(SGP) în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, pe bază de
reciprocitate. Acest sistem s-a dovedit a fi pozitiv pentru
promovarea exportului ţărilor în curs de dezvoltare către ţările
dezvoltate. Obiectivul SGP constă în facilitarea diversificării
producţiei în ţările în curs de dezvoltare, intensificarea procesului
de industrializare şi sporirea încasărilor din export. SGP vamale
constă în acordarea, de către ţările donatoare (ţările dezvoltate), de
scutire integrală sau parţială de taxe vamale la importul de
produse manufacturate provenind din ţările beneficiare de
preferinţe. Acordarea de preferinţe vamale este efectuată în mod
unilateral, acestea neconstituind obiectul negocierii. Desigur, nu
se poate trece cu vederea faptul că ţările dezvoltate au acceptat
acest sistem preferenţial, nu numai din dorinţa de a sprijini ţările
în curs de dezvoltare în efortul lor de achiziţionare de mijloace
valutare de plată, dar şi din interese proprii, dacă se ţine seama că
în structura exportului ţărilor în curs de dezvoltare predomină
materiile prime minerale şi alte produse de bază provenind din
domeniul agricol, forestier, acvatic etc necesare ţărilor dezvoltate.
Un sistem uniform de preferinţe, care să fie aplicat în aceleaşi
condiţii de către toate ţările dezvoltate, încă nu a fost adoptat, dar
s-au aplicat scheme individuale de preferinţe care diferă de la o
ţară la alta.
c) Acceptarea unui grad sporit de protecţie în favoarea
ţărilor în curs de dezvoltare. S-a admis ca ţările în curs de
dezvoltare să poată să-şi protejeze economia naţională faţă de
concurenţa străină, prin instituire de taxe vamale protecţioniste
adecvate, precum şi pe calea introducerii altor măsuri
122
OEC
protecţioniste.
Beneficiile sistemului comercial OMC
OMC şi sistemul său comercial oferă multiple beneficii,

unele bine cunoscute, altele mai puţin evidente. Obiectivul acestui
sistem, bazat pe reguli şi principii, este de a se asigura că pieţele
rămân deschise şi de a evita întreruperea accesului pe pieţe prin
impunerea bruscă şi arbitrară a unor restricţii asupra importurile
aupra importurilor.
Sistemul juridic al OMC, nu numai că oferă beneficii
producătorilor industriali şi întreprinderilor, dar crează drepturi în
favoarea lor. Beneficiile pot fi prezentate astfel:
● Sistemul contribuie la menţinerea păcii internaţionale. În
particular, pacea este un rezultat al aplicării celor mai importante
principii ale sistemului comercial.
● Sistemul permite soluţionarea constructivă a diferendelor.
Sistemul OMC oferă modalităţi diferite de rezolvare paşnică şi
constructivă a diferendelor aferente activităţii comerciale. Faptul
că ţările pot apela la OMC pentru a-şi reglementa diferendele,
contribuie substanţial la diminuarea tensiunilor internaţionale din
sfera comercială.
● Comerţul stimulează creşterea economică. Comerţul este
un potenţial creator de locuri de muncă. Practica arată că
diminuarea numărului obstacolelor comerciale influenţează
pozitiv numărul locurilor de muncă. O politică bine gândită
înlesneşte soluţionarea problemelor de angajare, rezultatul final
fiind mai bun în condiţii de comerţ liber.
● Comerţul liber reduce chletuielile de trai. Există o mulţime
de studii cu privire la impactul dintre protecţionism şi comerţul liber.
Protecţionismul este scump, el întotdeauna ridică preţurile. Sistemul
OMC are ca scop reducerea barierilor comerciale prin intermediul
regulilor convenite de comun acord şi se bazează pe principiul
nediscriminării. Rezultatul – reducerea costurilor de producţie şi
reducerea preţurilor la mărfuri finite şi la servicii.
● Comerţul sporeşte veniturile. Analizele şi estimările
12
3
impactului Rundei Uruguay (deci a formării OMC) sau ale creării

pieţei comune a UE au demonstrat că aceste procese s-au soldat
cu venituri suplimentare considerabile, ceea ce a impulsionat
serios procesele de dezvoltare economică. Comerţul comport ă
provoc ări şi unele riscuri – producătorii interni trebuind să ofere
produse de aceeşi calitate cu cele importate, însă nu toţ i reuşesc.
Dar, faptul că există venituri suplimentare, înseamnă că există
resurse pentru ca guvernele să poată redistribui beneficiile
disponibile, spre exemplu, pentru a ajuta agenţii economici să
devină mai competitivi.
● Sistemul încurajează buna guvernare. Deseori guvernele
folosesc cadrul OMC ca pe o restricţie internă utilă la elaboararea
politicilor economice, argumentând că se poate proceda astfel,
deoarece acest fapt vine în contradicţie cu prevederile acordurilor
OMC. Pentru afaceri, asumarea acestor angajamente înseamnă o
mai mare claritate şi certitudine a condiţiilor de comerţ, iar pentru
guverne – mai multă disciplină şi corectitudine.
Beneficile pentru exportatorii de bunuri şi servicii

1. Securitatea accesului. În comerţul cu bunuri, aproape toate
taxele vamale ale ţărilor dezvoltate şi o proporţie mare a celor în
curs de dezvoltare au fost consolidate în cadrul OMC împotriva
creşterilor. Consolidarea asigură faptul că accesul îmbunătăţit pe
piaţă, obţinut prin reduceri tarifare incluse în listele de concesii
ale fiecărei ţări, să nu fie întrerupt prin creşteri bruşte ale taxelor
sau impunerea altor restricţii de către ţările importatoare. În
domeniul serviciilor, ţările şi-au luat angajamente de a nu
restricţiona accesul produselor din domeniul serviciilor peste
condiţiile şi limitările specificate în listele lor naţionale.
2.Stabilitatea accesului. Sistemul asigură, de asemenea
stabilitatea accesului pe pieţele de export, solicitând tuturor ţărilor
să aplice un set uniform, de reguli elaborate în cadrul diverselor
acorduri. Ţările au obligaţia de a asigura conformitatea cu
prevederile acordurilor referitoare la reulile privind determinarea
valorii în vamă, inspectarea produselor în vederea stabilirii
conformităţilor cu standardele obligatorii de calitate sau eliberarea
124
OEC
licenţelor de import.
Beneficiile pentru importatorii de materii prime

Adeseori întreprinderile sunt obligate să achiziţioneze din
import materii prime, produse intermediare şi servicii, necesare
producţiei de export. Regula de bază care cere ca exporturile să
fie permise, fără restricţii suplimentare, după plata taxelor şi
obligaţia de a asigura conformitatea cu celelalte reguli naţionale
(aplicate la frontiere ca reguli uniforme din cadrul Acordurilor),
facilitează importurile. Ea acordă industriilor exportatoare o
anumită garanţie, anume că îşi pot procura cele necesare din
import fără întârzieri şi la costuri competitive.
Soluţionarea disputelor
Ca şi multe alte organizaţii internaţionale, OMC nu are o

putere semnificativă pentru a întări deciziile pe care le ia atunci
când un membru face o plângere împotriva unui alt membru. Dacă
deciziile luate de corpul de acord în privinţa disputelor nu sunt
îndeplinite, se pot lua măsuri de despăgubire pentru membrul care
a făcut plângerea, însă nici o altă acţiune de constrângere nu este
disponibilă. Asta înseamnă că state puternice din punct de vedere
economic, cum sunt SUA, pot să ignore hotărârile luate împotriva
lor de către state cu economii mai slabe, deoarece cele din urmă
nu au puterea de a forţa SUA să îşi schimbe poziţia.
Disputele care nu pot fi rezolvate între membri, sunt trimise
în faţa unui panel/comisie format din trei membri care au rolul de
„judecători”.
Una din îmbunătăţirile majore aduse în cadrul OMC, spre
deosebire de GATT, este posibilitatea de a respinge hotărârea
luată de DSB (Dispute Settlement Body). Mai exact, în cadrul
OMC, pentru ca o decizie/sancţiune să fie respinsă, este necesar
doar consensul. În schimb, în cadrul GATT era suficient ca o
singură ţară, inclusiv ţara vizată, să se opună deciziei panelului
pentru ca aceasta să fie respinsă.
12
5
Participarea României
România a devenit membră GATT în anul 1972, protocolul

său de afiliere fiind caracteristic pentru ţările cu economie central
planificată.
În cadrul GATT, România a articipat la negocierile
comerciale din cadrul Rundei Tokyo, ocazie cu care a consolidat
un număr de 158 de poziţii tarifare şi a acceptat majoritatea
Codurilor convenite.
Schimbările interne radicale de la începutul acestui deceniu
au permis României participarea pe o bază nouă la finalul
negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay,
constând în negocierea şi asumarea de angajamente pe baza
principiilor standard ale economiei de piaţă care se află la
fundamentul sistemului multilateral de comerţ.
La încheierea Rundei Uruguay, ţara noastră a consolidat
totalitatea poziţiilor tarifare, a acceptat toate acordurile
multilaterale (cu rezervarea drepturilor de a beneficia de
facilităţile oferite ţărilor în tranziţie şi a celor în curs de
dezvoltare) şi acordurile plurilaterale, cu excepţia celui privind
achiziţiile publice.
La finele anului 1994, Parlamentul României a ratificat
rezultatele Rundei Uruguay şi participarea ţării noastre la aceste
negocieri (Legea nr.133/1994), ceea ce a permis ca România să
devină membru originar la OMC (de la 1.01.1995).
Evoluţii în cadrul procesului de negociere din OMC37

Hotărâtă să aplice decizile adoptate de membrii OMC cu
privire la continuarea procesului de liberalizare a comerţ ului,
România a participat la negocierile comerciale multilaterale care
au dus la încheierea protocoalelor IV şi V ale GATS (Servicii de
telecomunicaţii de bază şi servicii financiare), prezentând liste de
angajamente specifice.
37 Strategia naţională de dezvoltare economică pe termen mediu – Camera de

Comerţ şi Industrie a României
126
OEC
Totodată convinsă de necesitatea asigurării condiţiilor pentru

apariţia şi dezvoltarea societăţ ii internaţionale, imediat după
încheierea negocierilor privind serviciile de telecomunicaţii de
bază, ţara noastră a intrat în negocierile privind liberalizarea
comerţului cu produse ale tehnologiei informaţiei, asumându-şi
angajamente consistente privind eliminarea taxelor vamale pentru
importul acestor produse.
Participarea României la procesul de negocieri comerciale
multilaterale din cadrul OMC a avut în vedere, atât sprijinirea
procesului demarat la Conferinţa Ministerială de la Marrakech şi a
continuat la cea de la Singapore, cât şi preocuparea pentru
prezentarea drepturilor şi obligaţ iilor asumate în cadrul OMC, în
deplină concordanţă cu interesele de dezvoltare ale ţării.
O atenţie deosebită a fost acordată astfel preocupării de
deschidere de noi pieţe pentru mărfurile româneşti şi pentru
reglemetarea unor domenii de activitate (în special, servicii) în
conformitate cu regulile internaţionale acceptate deja de
majoritatea ţărilor participante la comerţul cu servicii.
Deşi nu a constituit o negociere propriu-zisă, adoptarea
Declaraţiei de la Geneva, privind comerţul electronic a fost
sprijinit activ de România, pentru a permite convenirea unor
reguli multilaterale şi pentru acest mod nou de realizare a
comerţului, cu o dinamică şi extindere deosebit de mare.
Îndeplinirea obligaţiilor asumate în cadrul OMC Realizarea

unui sistem multilateral de comerţ, în plin proces de liberalizare,
desfăşurat în condiţii de transparenţă şi previzibilitate, cu reguli
cât mai uniforme, presupune, printre altele, respectarea
angajamentelor asumate de membrii OMC. Importanţa acestui
aspect este relevată şi de textele legale şi de preocuparea
organelor OMC de a asigura examinarea respectării
angajamentelor asumate, atât în ceea ce privesc legilaţ iile
naţionale ale membrilor OMC, cât şi în domeniul punerii în
aplicare a unor angajamente specifice sau a unor măsuri de
politică comercială.
Pentru toate domeniile acoperite de acordurile din OMC,
12
7
România a prezentat atât legislaţiile aferente, cât şi măsurile

aplicate, examinarea acestora demonstrând faptul că ţara noastră
şi-a respectat în totalitate angajamentele asumate. În ceea ce
privesc angajamentele tarifare sunt de remarcat următoarele etape:
●nivelul consolidat al taxelor vamale a fost respectat; în
plus au existat cazuri în care nivelul taxelor vamale aplicate la o
serie de produse să fie mai redus decât nivelul consolidat;
●pentru acele produse agricole pentru care România s-a
angajat la deschiderea de contingente de acces minim,
contingentele au fost deschise la începutul fiecărui an
calendaristic, administrarea lor fiind transparentă şi
necondiţionată, aspecte relevate în cadrul proceselor de
examinare;
●ţara noastră a realizat transpunerea listelor de concesii în
sistemul HS 1996, respectând în totalitate regulile stabilite pentru
acest proces;
●deşi cu o oarecare întârziere, datorată unor probleme
tehnice, au fost furnizate informaţiile necesare alcătuirii Bazei
Integrate de Date.
Pentru domeniul acordurilor privind salvgardarea, măsurile
anti-dumping şi subvenţiile şi măsurile compensatorii:
●au fost relizate examinările de legislaţie aferentă aplicării
acestor măsuri de apărare comercială; legislaţia actuală este în
conformitate cu regulile multilaterale, dar România examinează
posibilitatea de a aduce elemente suplimentare specifice pentru
legislaţia din acest domeniu;
●prin notificările prezentate, ţara noastră a informat
membrii OMC asupra faptului că nu a luat nici o măsură de
apărare comercială;
●având în vedere faptul că în cadrul unei proceduri anti-
dumping iniţiată de un membru OMC împotriva exporturilor
româneşti, partea română nu a fost satisfăcută de modul în care s-
a desfăşurat ancheta, au fost demarate consultări bilaterale
preliminare, informale;
●România a notificat faptul că îşi rezervă dreptul de a
practica anumite subvenţii pentru perioada de trecere la economia
128
OEC
de piaţă (în baza Art. 29 al Acordului privind subvenţiile şi

măsurile compensatorii, notificând în acest scop programe
aferente agriculturii, industriei, investiţiilor, exporturilor,
protecţiei mediului şi dezvoltării regionale).
Pentru domeniul TRIMS (Măsuri investiţionale legate de
comerţ), în cadrul procesului de examinare a măsurilor existente
la intrarea în vigoare a OMC, România a notificat şi susţinut
măsurile vizate de acest acord.
Comerţul cu produse agricole. Sensibilitatea acestui
domeniu pentru majoritatea membrilor OMC a determinat
adoptarea unor reguli specifice pentru sprijinul intern şi
subvenţiile la export, precum şi pentru posibile măsuri de
salvgardare speciale.
Deşi prin lista sa de angajamente România şi -a rezervat
dreptul de a acorda sprijin intern producă torilor săi agricoli şi
subvenţii la export pentru câteva categorii de produse agricole,
insuficienţ a resurselor bugetare nu a permis atingerea nivelurilor
înscrise în lista sa de angajamente.
În perioada de după anul 1995, sprijinul intern acordat
producătorilor naţionali s-a încadrat în categoria de minimis, iar
subvenţiile la export au vizat o mică parte a exportului de cereale.
România nu a recurs la utilizarea clauzei de salvgardare specială
şi a notificat acest lucru la Comitetul pentru Agricultură.
Perioada care a trecut de la punerea în aplicare a
angajamentelor asumate de membrii OMC pentru domeniul comer
ţului cu produse agricole a relevat, încă o dată, deosebirile foarte
mari care există între politicile agricole ale acestora, diferenţe
substanţiale în sprijinirea producătorilor agricoli şi a exporturilor,
şi, pe cale de consecinţă , imposibilitatea membrilor OMC de a
beneficia în mod real şi pe deplin de efectele liberalizării
comerţului cu produse agricole.
În limita angajamentelor asumate în cadru Acordului privind
comerţul cu produse agricole, unele produse agricole beneficiază
de triple avantaje: măsuri de sprijin intern, subvenţii la export şi
concesii convenite în plan multilateral. Mărfurile agricole
provenind din state care au resurse financiare necesare pentru
12
9
acordarea sprijinului intern şi al subvenţiei la export pot produce

concurenţă forţată, anormală , pe alte pieţe şi, în special, acolo
unde beneficiază de concesii.
Astfel, ţările mai puţin dezvoltate sau mai puţin bogate, deşi
au participat la procesul de liberalizare din domeniul agriculturii,
nu au putut beneficia pe deplin de binefacerile liberalizării, ba mai
mult s-au confruntat cu o concurenţă acerbă pe propriilelor pieţe,
fără a avea posibilitatea utilizării deschiderilor de pieţe externe.
Se poate aprecia că aceste rezultate modeste vor creea
dificultăţi în cadrul procesului de continuare a liberalizării
comerţului cu produse agricole; reticenţa ţărilor care nu au
posibilitatea de a sprijini substanţial producţia internă şi
exporturile, în a mai acorda concesii fiind, în acest context,
explicabilă.
Bariere tehnice în calea comerţului şi măsuri sanitare şi fito-
sanitare. Pentru ambele domenii, România şi-a îndeplinit
obligaţiile de notificare pentru măsurile luate, pentru punctele de
informare şi de contact înfiinţate. În domeniul standardelor, având
în vedere faptul că standardele româneşti nu difer ă de cele
internaţionale, nu a fost necesară realizarea unor notificări
speciale.
TRIPS - dreptul de proprietate intelectuală. Deşi, în
conformitate cu prevederile Art.65 al TRIPS, invocat de ţara
noastră, România avea dreptul de a beneficia de o perioadă de 5
ani pentru aducerea legislaţiei naţ ionale în deplină conformitate
cu prevedrile TRIPS, s-a procedat la supunerea spre examinare a
legislaţiei naţionale, fără a renunţa la beneficiul perioadei de
tranziţie.
Acest demers a fost realizat pentru a permite autorităţilor
române eventuale modificări sau complet ări încă în intervalul de
tranziţie, elementele prioritare avute în vedere de autorităţile
române fiind cele de transparenţă legislativă.
Acţiunea României a fost extrem de bine gândită de
Consiliul TRIPS, iar în momentul de faţă se fac ultimele
completări necesare, în special, pentru punerea în aplicare a unor
prevederi legate de protejarea drepturilor de proprietate
130
OEC
intelectuală la frontieră.
Eforturile ţării noastre de a avea o legislaţie prin care
drepturile de proprietate intelectuală să fie cât mai bine protejate
sunt recunoscute pe plan internaţional, acesta fiind şi motivul
pentru care OSIM a fost desemnat ca centru regional coordonator
pentru programul PHARE RIPP (Regional Intellectual Property
Project) pentru protecţia drepturilor de proprietate intelectuală.
Cu ocazia examinării legislaţiei naţionale pentru domeniul
proprietăţii intelectuale a fot pus în evidenţă faptul că nu există
incompatibilităţi cu prevederile TRIPS, iar gradul actual de
activitate a legislaţiei naţionale cu TRIPS este: compatibilitate
deplină în domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice şi un grad
foarte înalt de compatibilitate în domeniul drepturilor de autor,
brevetelor de invenţii, topografia circuitelor integrate, desenelor şi
modelelor industriale.
Dificultăţi la balanţa de plăţi externe. Evoluţia din ultimii
cinci ani a balanţei comerciale şi de plăţi externe a arătat o
deteriorare continuă, dezechilibrele accentuându-se. Această
trecere în revistă a modului în care ţara noastră a înţeles să dispute
angajamentele asumate denotă faptul că România a reuşit
asumarea angajamentelor din OMC, în conformitate cu regulile
acesteia.
Consideraţii critice asupra rolului

şi obiectivelor OMC
În postura sa de element – cheie al administrării economice

mondiale, alături de Banca Mondială şi OMC – singura
organizaţie care reglementează comerţul interneţ ional – stârneşte
discuţii aprinse, pro şi contra, comerţul devenind una din cele mai
fierbinţi arme ale jocurilor internaţionale de interese.
Iată câteva dintre aceste abordări, care vin direct sau
tangenţial în incidenţă cu OMC:
a) Încercarea de includere în agenda OMC a unor obiective
tangenţiale comerţului, fapt care suprasolicită resursele şi aşa
destul de limitate ale organizaţiei, făcând ca scopul ei de bază,
13
1
crearea unui climat comercial internaţional favorabil dezvoltării,

să aibă de suferit. În mod concret, creşte presiunea asupra OMC
de a deveni o instituţie care urmăreşte dezvoltarea.
Există şi viziunea conform căreia OMC ar trebui să aibă
obiectiv doar crearea şi guvernarea unui „sistem mondial
reglementat de comerţ de bunuri şi servicii şi nu urmărirea de
obiective precum împărţirea echitabilă a bogăţiei create în
liberalizarea comerţului sau asistarea ţărilor sărace ”. Ideea ce
stă la baza acestei viziuni este caracterul volativ al negocierilor.
Ţările participante la negocieri multilaterale o fac din proprie
voinţă , pentru că găsesc nişte beneficii în participarea la acel
acord. Cei care pierd din implementarea unor asftel de acorduri
înseamnă că nu au avut nişte aşteptări realiste de la finalizarea
negocierilor.
Critica adusă actualului sistem de negociere din cadrul
OMC, cum că ţările dezvoltate sunt principalii beneficiari ai
liberalizării în dauna ţărilor mai puţin dezvoltate, are două lacune.
Într-adevăr, există o discrepanţă între beneficiile primite de Sud şi
Nord de pe urma negocierilor, însă este normal ca diferenţa de
dezvoltare între state să nu permită un grad similar de folosire a
oprtunităţilor comerciale apărute după liberalizare. Apoi, ar fi o
naivitate în a se crede că raporturile de putere dintre state nu
influenţează rezultatele acestor acorduri. Acest fapt nu înseamnă
că există o „răutate” intrinsecă a acordurilor multilaterale pentru
ca ţările în curs de dezvoltare să câştige mai puţin, ci doar că
hotărârile luate urmăresc, în primul rând, obiectivele ţărilor
dezvoltate, pentru ca acestea au o putere mai mare de negociere.
Dorinţ a ţărilor în curs de dezvoltare de a primi un tratament
special, fie printr -o perioadă mai mare de timp pentru aplicarea
regulilor, fie prin scutirea de la anumite reguli (mergând până la
aplicarea unui tratament unilateral), vine în contradicţie cu
principiile economice din spatele liberalizării. Liberalizarea, chiar
unilaterală, crează oportunit ăţi pentru ţara care o aplică. În plus,
tratamentul preferenţial este discriminatoriu între ţă rile dezvoltate
şi ţările în curs de dezvoltare şi mai departe, între aceste şi cele
mai puţin dezvoltate, nefiind deloc clare care sunt criteriile după
132
OEC
care o ţară nu mai este una dintre „cele mai puţin dezvoltate”, ci
doar o „banală” ţară în curs de dezvoltare.
Disputa dintre susţinătorii liberalizării şi cei care o contestă
se poartă cu mult dinaintea existenţ ei GATT/OMC. Acum două
secole, „clasicii” economiei, precum Adam Smith, David Ricardo
şi Frederic Bastiat, susşineau liberalizarea nu doar din perspectiva
necesităţii acesteia pentru a atinge prosperitatea, ci şi ca pe un
drept fundamental al cetăţenilor din toate ţările de a face comerţ
liber.
În prezent, susţ inătorii liberalizării, bazându- se pe lucrări
ale unor autori precum Ludwig von Mises, Murray N. Rothbard şi
Edward Hudgins, se confruntă cu argumente aduse de
protecţionişti, care susţin că economiile ţărilor sunt mai puternice
în spatele barierilor comerciale.
Însă, în contextul economic internaţ ional actual, unde
fenomenul globalizării duce la pieţe din ce în ce mai integrate, se
observă că singura formă de creştere a bunăstării este liberalizarea
comerţului internaţional, împreună cu liberalizarea pieţelor
interne. În plus, argumentele aduse de protecţ ioni şti sunt văzute
drept o protecţie nu a economiilor locale, ci a industriilor
necompetitive, deci o formă de protecţie faţă de concurenţă în
detrimentul consumatorilor.
La rândul lor, protecţioni ştii întreabă retoric: „dacă
liberalizarea comerţului are efecte atât de pronunţate în direcţia
creşterii bunăstării, de ce în aproape 50 de ani de la semnarea
GATT nu s-au înregistrat progrese semnificative în acest
domeniu?”. Reducerea tarifelor la bunurile industriale de la 40%
la doar la 4% prin acordurile încheiate în cadrul GATT, par să
contrazică acest lucru, dar, din punctul de vedere al îndeplinirii
obiectivelor GATT, ele nu par să realizeze ce şi-a propus GATT.
Agenda politică a ţărilor este un impediment în realizarea
liberalizării, care însă este cea mai buna soluţie, din punct de
vedere economic liberalizarea prezintă probleme la punerea în
practică . Ţările sunt preocupate de protejarea industriilor în
formare („infant industries”) şi de protejarea pieţelor interne de
dumping, astfel încât drumul parcurs până la liberalizarea totală a
13
3
pieţelor este unul anevoios.

Cu toate acestea nu există dubii că negocierile nu se vor
relansa sau că OMC nu va exista în continuare. Este greu de
imaginat o economie internaţională fără o organizaţie de genul
OMC, care şi-a demonstrat rolul în creşterea fluxurilor comerciale
(deşi există numeroase voci care contest ă beneficiile la nivel
naţional aduse de liberalizare). Rămâne de văzut dacă viitorul va
aduce modificări ale viziunii asupra rolului şi modalităţilor de
actţiune ale OMC.
b) OMC – centrul de reacţie negativă împotriva globalizării.
În mod paradoxal, reacţia e mai dură în ţările dezvoltate – în care
protestarii acuză propriile guverne de manipularea comerţului
internaţional şi a sistemului de investiţii în avantajul celor bogaţi
şi în dezavantajul celor săraci – decât în ţările în curs de
38
dezvoltare . Dimpotrivă, există mai multă susţinere pentru
principiile comerţului liber în economiile emergente „pentru că
această retorică a pieţei libere este cea care a deschis porţile
pieţelor bogate ale OECD pentru ţările în curs de dezvoltare”39.
Chiar şi ţări precum cele denumite „tigrii asiatici”, zguduite
de criza financiară, au pus favorabil în discuţie comerţul şi
regimul de investiţii, în numai două decenii, aceastea obţinând
creşteri importante ale standardelor de viaţă de pe urma porţilor
deschise ale Occidentului pentru exporturile lor. „Orientarea către
înainte” a devenit o doctrină centrală a fiecărei strategii reuşite de
dezvoltare40.
38 Sunt două genuri de „voci” care – la Seattle în 1999 şi la următoarele

întâlniri ale OMC, până în 2006 au protestat vehement împotriva comerţului global:
- pe de o parte „revolta radicală romantică”, protestatarii bine
intenţionaţi, copii ai generaţiei ’68, care cred că regulile comerciale funţionează
împotriva oamenilor săraci din ţările în curs de dezvoltare;
- pe de altă parte, sindicatele occidentale (în special SUA), care doresc să
impună standarde de muncă în ţările în curs de dezvoltare, ca pretext pentru a-
şi proteja propriile interese
39 Diane Coyle, după Governing the World Economy, Polity Press/Blackwell
Publishers Ltd., 2000
40 Fred Bergsten, The Global Trading System and Developing Countries in
2000, în „Financial Times”
134
OEC
c) Comerţul internaţional şi investiţiile au devenit „o zonă

politică de război”. Paradoxal, cele mai înalte tensiuni la nivel
interguvernamental apar între membrii „G-4” (UE, SUA, Japonia,
Canada), grup „familial” care direcţionează politica comercială.
Urmează tensiunile dintre guvernele ţărilor în curs de dezvoltare
şi ţările dezvoltate care, de pildă - în 1999 - au blocat timp de şase
luni numirea unui nou Director General al OMC (între Mike
Moore - Noua Zeelandă şi Supachai Panitchpakdi - Thailanda),
fiecare preluând funcţia, finalmente, pe câte o jumătate
deperioadă.
Totuşi, cele mai serioase dispute care au ajuns până la OMC
pentru soluţionare, au implicat SUA contra UE şi SUA contra
Japoniei.
Atât reacţiile negative împotriva sistemului global de comerţ
şi investiţii provenite din afară, cât şi cele dinlăuntrul său,
demonstrează că se întâmplă ceva mai complex decât o
„caricatură de luptă” între „bogaţii opresivi” şi „săracii
exploataţi”; într-o economie în care „învingătorul ia totul”, există
un contrast tot mai accentuat între învingători şi rândurile
îngroşate ale învinşilor, ce se concretizează în diviziunea puterii şi
a bogăţiei între companiile multinaţionale şi indigeni şi între
corporaţii şi foţa de muncă prost plătită în ţările în curs de
dezvoltare (Diane Coyle).
O luptă preliminară marelui război asupra OMC a fost
conflictul dintre OECD şi protestatarii radicali contra Acordului
Multilateral de Investiţii (Multilateral Agreement on Investment -
MAI), în fapt, o schiţă de tratat asupra investiţiilor internaţionale
pentru Clubul celor mai bogate 29 de ţări, destinat să creeze un
spaţiu de mişcare în cadrul regulilor de investiţii din interiorul
OCDE, pentru companiile naţionale şi străine (efectul asupra altor
ţări a fost complet ignorat – de unde şi protestele ivite, cum că
MAI ar fi o garanţie dată multinaţionalelor de a-i exploata pe cei
„fără de putere”). De exemplu, guvernele ţărilor OCDE nu ar fi
putut impune companiilor străine regulile locale de „conţinut”
(cerând investitorilor străini să cumpere anumite proporţii din
bunurile de care aveau nevoie, de la interni), dacă firmele
13
5
naţionale nu trebuiau să se supună aceluiaşi regim.

Ulterior, sindicatele comerciale şi protestatarii ecologişti au
impus schiţei de tratat noi clauze privind standardele minime de
muncă şi de mediu (G-7 considerând că primele erau de apanajul
Organizaţiei Internaţionale a Muncii - (OIM) - parte a ONU, iar
celelate ţineau de negocieri internaţionale separate).
Investiţ iile internaţionale, respectiv fluxurile crescute de
capital, pot fi controlate numai printr-un set de reguli
internaţionale şi numai dacă organizaţiile internaţionale sunt
împuternicite legal să le aplice şi monitorizeze. Ori un tratat
internaţional asupra investiţiilor ar putea fi aplicat cel mai bine
prin OMC, deşi coaliţia protestatară îl va cataloga drept „MAI
intrat pe uşa din spate”. Dar, în acest caz, e greu de vă zut cum vor
exista vreodată reguli care să protejeze economiile ce se nasc
(emergente) de potenţialul monopol capitalist global.
La întrunirea ministerială a OCDE din aprilie 1998 de la
Paris, guvernele Franţ ei şi SUA temându-se de acest tratat
datorită protestelor, l- a remis, spre îngropare, diplomaţiilor. OMC
rămâne însă singurul organ capabil să introducă norme opţionale
pentru investiţiile internaţionale, incluzând standarde şi
reglementări obligatorii de muncă şi mediu.
OMC apare, astfel, ca un nou forum de conflict asupra
tuturor chestiunilor mai sensibile din guvernarea economiei
mondiale. Pentru numeroş i s ăraci din lume, orice nouă rundă de
discuţii despre comerţ, ce se termină cu un eşec, este o cumplită
tragedie, pentru că liberalizarea comerţului este esenţială pentru
ieşirea din sărăcie.
„Răul” din OMC, atât cât e, poate fi reperat în faptul că
organizaţia este :
• teribil de secretoasă şi de birocratică;
• controlată în întregime de ţările bogate;
• copleşită de avocaţii acestor ţări;
• amplasată într-unul din cele mai bogate oraşe din lume
(Geneva).
În plus, OMC funcţionează prin consens, ceea ce înseamnă
136
OEC
că toţi cei 134 de membri trebuie să fie de acord asupra a orice.

OMC a fost lansată într-o lume care devine rapid tot mai
complicată şi în care aproape orice conflict care depăşe şte graniţ
ele naţionale va sfârşi ca dispută comercială . Faptul că în OMC
regulile se aplică tuturor oferă „celor fără de putere” o oarecare
protecţie.
Întrunirea de la Seattle (decembrie 1999) a fost un element
nodal în politica globală, deoarece pentru prima oară un grup de
ţări în curs de dezvoltare s-a prezentat la negocierile comerciale
cu o agendă coordonată şi convenită de comun acord şi, astfel, tot
pentru prima oară, SUA şi UE nu au reuşit s ă-şi impună punctul
de vedere (exact în momentul în care grupuri mari de protestatari
din ţările bogate au început să-şi acuze propriile lor guverne de
abuz de putere).
Ţările sărace au, cu adev ărat, nevoie de mai mult succes pe
pieţele bogate (şi de o creştere rapidă a comerţului mondial) şi, ca
atare, au nevoie ca ţările bogate să respecte regulile pe care le-au
formulat la înfiinţarea OMC în 1994. Ţările în curs de dezvoltare
se opun sindicatelor (în special celor americane), care încearcă
sancţiuni sau impozitări mari asupra importurilor provenite din
„Lumea a III-a”, dacă acestea nu îndeplinesc standardele
occidentale minime de muncă , incluzând interzicerea folosirii
muncii copiilor (în fapt, ţările dezvoltate sunt ipocrite, afirmă
contestatarii, nedorind decât să-şi protejeze anumite slujbe pe
pieţele lor). Rezolvarea acestor spinoase probleme se poate face
printr-un compromis raţional, prin crearea unui grup de lucru
OMC/OIM.
Totuşi, există mul ţi oameni – chiar bine intenţionaţi – care
sunt de acord cu faptul că sursa creş terii economice ar fi comerţul
internaţional. Realitatea este însă că multe ţări în curs de
dezvoltare devin mai puţin sărace prin exporturi, unele schimbând
standardele de viaţă ale popoarelor lor într-o singură generaţie.
Activiştii antiglobalizare vă d însă în acceptarea globalizării şi în
liberalizarea pe mai departe a comerţului o victorie a companiilor
multinaţionale occidentale (îndeosebi americane). Aceste tensiuni
aduc un nor de obscuritate asupra chestiunilor comerciale; este
13
7
evident c ă SUA, de exemplu, susţin interesele companiilor sale

naţionale care includ şi mari transnaţionale, dar, pe de altă parte,
SUA au acceptat în ultimul timp să-şi limiteze propriile puteri din
sfera politicii comerciale prin acceptarea regulilor OMC.
Trebuie ţinut cont că lumea s -a mi şcat instituţional fie către
o mai mare libertate comercială, fie către un mai mare
protecţionism (experţii numind aceasta „teoria bicicletei”).
d) Comerţul este punctul cel mai uşor de ţintit din
globalizare. „Paradoxal - scrie Fred Bergsten – cele mai mari
presiuni pentru a inversa cursul liberalizării pot fi găsite în ţările
care au creat, au hrănit şi s-au luptat pentru ordinea de după
război, SUA şi UE. Motivul este, alături de deschiderea mult mai
mare a SUA către comerţ, stagnarea veniturilor mici în SUA.
Protecţionismul în ambele regiuni vine din izolare, fără ca
politicienii din ambele extreme să poată demonstra că un comerţ
liber regional – în cadrul UE şi NAFTA – înseamnă închidere faţă
de restul lumii”.
Liberalizarea devine mai dificilă pentru că formele de
protecţie devin mai subtile. De exemplu, în domeniul investiţiilor
directe, care sunt acum un aspect crucial al relaţiilor comerciale,
reglementările care apar pentru a-i proteja pe cei care le primesc
sunt contraproductive (de exemplu, regulile cu conţinut local sau
cerinţele locale pentru tranferul de tehnologie), ele sfârşind prin a
descuraja investitorii multinaţionali de a-şi intregra deplin
reprezentanţa locală în reţeaua lor globală.
Concluzie: va trebui să existe o formă de acord multilateral
în ţările în curs de dezvoltare şi ţările dezvoltate, iar cadrul nu
poate fi altul decât OMC.
În afară de comerţ şi alte domenii se vor dovedi având la fel
de multe probleme:
• standardele de muncă mizerabile pot fi folosite ca o formă
de competiţie neloială („dumping social”), aşa că vor trebui
discutate în contextul comerţului;
• în acelaşi timp, forţa de muncă ieftină e principalul avantaj
competitiv al acestei emergenţe şi, prin urmare, standardele de
muncă pot fi cu siguranţă impuse pe uşa din dos de
138
OEC
către ţările dezvoltate (pentru a împiedica concurenţa să aibă un

acces cinstit pe piaţă).
Şi mai controversate decât problemele sociale şi standardele
de muncă pot fi standardele de mediu, biotehnologia şi chestiunile
legate de sănătate, precum hrana modificată genetic.
Dar eliminarea graniţelor prin globalizare dă posibilitatea
exceselor privitoare la mediu ş i la sănătate, existând mai puţine
bariere împotriva poluării şi a bolilor aduse din altă parte. De
subliniat însă că tot mai puţine rezultate în domeniul
biotehnologiei şi manipulării genetice, al produselor farmaceutice,
pesticidelor, ca să nu mai vorbim de tehnologia informaticii, sunt
obţinute de cercetarea ştiinţifică din domeniul public şi tot mai
multe sunt patentate de firme private.
În SUA, primele 10 corporaţii au proporţii de piaţă de 1/3 în
domeniul seminţelor şi produselor farmaceutice, 70% în domeniul
calculatoarelor ş i 80% în domeniul pesticidelor şi
telecomunicaţiilor.
Puterea de monopol treze şte îngrijorarea publică, limitat ă la
pieţ ele dezvoltate, ea însăşi o armă puternică. („Monsanto”, cel
mai mare producător de seminţe modificate genetic a renunţat „de
bunăvoie” la cele mai controversate afaceri).
O problemă foarte serioasă este dezechilibrul de putere şi de
cunoaştere dintre consumatorii din ţările în curs de dezvoltare şi
corporaţii. Acordul OMC privind aspectele legate de comentariile
referitoare la drepturile de proprietate intelectuală poate fi
considerat ca „necinstit”. Astfel, numă rul de patente
internaţionale sub regim multilateral a crescut de la mai puţin de
3000 în 1979, la aproape 3,5 milioane în 1997, din care 97% sunt
deţinute de ţările bogate, peste 50% din taxele de licenţiere fiind
încasate de SUA. Mai mult, 4/5 din patentele acordate în ţările în
curs de dezvoltare aparţin unor rezidenţi din ţările dezvoltate. Un
raport al PNUD (Human Development Report – 1999) arată că nu
există nici o diferenţă între patentarea de către o companie
multinaţională a genelor unei plante exotice şi spionajul industrial,
numind-o „furt al materialelor genetice, cât şi al cunoştinţelor
dobândite, vreme îndelungată, privind folosirea lor pentru a
13
9
realiza medicamente”. Raportul PNUD demonstrează că şi o taxă

mică, de numai 2%, pentru folosirea resurselor genetice ale
plantelor din biosistemul ţărilor în curs de dezvoltare, s-ar
materializa în peste 5 miliarde USD din profiturile firmelor
multinaţionale în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, sugerând
că o taxă de 10% ar fi mai corectă.
O problemă care vine doar tangenţial în incidenţă cu OMC
este imigraţia, legală şi ilegală. Paradoxal, fluxurile de azi abia
mai contează – evident, procentual – comparativ cu valurile de
imigranţi din Vechiul Continent către Lumea Nouă, la finele
secolului XIX - lea şi începutul secolului XX. (Fluxurile legale
către SUA, de 1 - 1,5 milioane persoane în anii ’90, le egalează
numeric pe cele de dinaintea Primului Război Mondial, dar –
raportat la populaţia totală – sunt procentual mult mai mici).
Deşi opoziţia politică faţă de creşterea imigraţiei e foarte
mare, e tot mai greu de acceptat că orice va fi liber să circule pe
glob – bunuri, capitaluri, servicii – cu excepţia cetăţenilor. În
ciuda barierelor înalte, numărul de oameni ce se deplasează peste
graniţele naţionale este imens şi creşte în funţie de creşterea
inegalităţii dintre venituri. În condiţiile în care 1,5 miliarde de
oameni trăiesc cu mai puţin de 1 dolar pe zi, presiunea migraţiei
va contiunua să se strângă în jurul graniţelor foarte bogate.
„Forţele globalizării nu respectă drăgălăşenii precum averea şi
status-ul” (Diane Coyle).
Până acum, fenomenul globalizării s-a manifestat printr-o
distribuţie incorectă a câştigurilor economice cu consecinţe în:
• creşterea inegalităţii în cadrul ţărilor bogate;
• creşterea inegalităţii dintre ţările bogate şi ţările sărace.
În percepţia publică exist ă suspiciunea că procesul este
aranjat pentru a-i îmbogăţi pe cei deja bogaţi, persoane sau
corporaţii multinaţionale. Esenţial este ca disputa internă din ţările
bogate să nu fie întoarsă împotriva lumii sărace, exact ceea ce au
făcut protestatarii romantici împotriva OMC-ului ş i a Acordului
Multilateral pentru Investiţii, protest amplificat – după cum s-a
arătat – de interesele anumitor sindicate.
Opoziţia la globalizare a avut însă şi aspecte mai
140
OEC
constructive, de pildă campania pentru ş tergerea datoriilor ţărilor

în curs de dezvotare, condusă de „Jubilee 2000”.
În concluzie, echilibrul câştigurilor din globalizare va trebui
să se încline către cei care pierd astăzi, căci economia mondială
nu poate fi mulsă la infinit de o mica minoritate, fără a genera
crize şi conflicte. Comerţul liber trebuie să fie liber pentru toată
lumea şi dacă comerţul şi capitalul sunt libere, atunci şi oamenii
trebuie să fie mai liberi să se mişte - sarcini şi obiective ce pot
intra în aria de competenţe a OMC.
Concluzii
Sistemul de comerţ internaţional promovat de OMC are în

centru următoarele principii:
● combaterea discriminărilor - aplicarea tratamentului
naţiunii celei mai favorizate şi a tratamentului naţional;
● libertatea comerţului - obţinută gradual, prin intermediul
negocierilor;
● predictibilitate - natura obligatorie a acordurilor şi
procedurilor pentru membrii OMC, precum şi asigurarea
transparenţei;
● promovarea concurenţei loiale;
● încurajarea dezvoltării şi reformei economice, vizând, în
special, ţările mai puţin dezvoltate şi în curs de dezvoltare.
În viziunea OMC, acest sistem aduce o serie de beneficii,
cele mai importante fiind reprezentate de: rezolvarea constructivă
a diferendelor, reducerea costurilor de trai, creşterea veniturilor şi
sporirea posibilităţilor de alegere în ceea ce priveşte
bunurile/serviciile şi calitatea acestora.
Tabelul nr.15
Ţările membre şi anul aderării
Albania 8 septembrie 2000 Bahrain 1 ianuarie 1995 Botswana 31 mai 1995

Angola 23 noiembrie 1996 Bangladesh 1 ianuarie 1995 Brazilia 1 ianuarie 1995
Antigua şi Barbuda 1 ianuarie Barbados 1 ianuarie 1995 Brunei 1 ianuarie 1995
1995 Belgia 1 ianuarie 1995 Bulgaria 1 ianuarie 1996
Argentina 1 ianuarie 1995 Belize 1 ianuarie 1995 Burkina Faso 3 iunie 1995
Armenia 5 februarie 2003 Benin 22 februarie 2006 Burundi 23 iulie 1995
Australia 1 ianuarie 1995 Bolivia 12 septembrie 1995 Cambodgia 13 octombrie
14
1
2004 Islanda 1 ianuarie 1995 India Paraguay 1 ianuaruie 1995

Camerun 13 decembrie 1995 1 ianuarie 1995 Indonezia 1 Peru 1 ianuarie 1995
Canada 1 ianuarie 1995 Cape ianuarie 1995 Irlanda 1 Filipine 1 ianuarie 1995
Verde 23 iulie 2008 ianuarie 1995 Israel 21 aprilie Polonia 1 iulie 1995
Republica Africană Centrală 1995 Italia 1 ianuarie 1995 Portugalia 1 ianuarie 1995
31 mai 1995 Jamaica 9 martie 1995 Qatar 13 ianuarie 1996
Ciad 19 octombrie 1996 Chile Japonia 1 ianuarie 1995 România 1 ianuarie 1995
1 ianuarie 1995 China 11 Iordan 11 aprilie 2000 Kenya Rwanda 22 mai 1996
decembrie 2001 Columbia 30 1 ianuarie 1995 Republica Saint Kitts şi Nevis 21
aprilie 1995 Congo 27 martie Korea 1 ianuarie 1995 februarie 1996
1997 Costa Rica 1 ianuarie Saint Lucia 1 ianuarie 1995
1995 Coasta de Fildeş 1 Saint Vincent & Grenadines 1
ianuarie 1995 Kuweit 1 ianuarie 1995 ianuarie 1995
Republica Kirghistan 20 Arabia Saudită 11 decembie
Croaţ ia 30 noiembrie 2000 decembrie 1998 1995
Cuba 20 aprilie 1995 Cipru Letonia 10 februarie 1999 Senegal 1 ianuarie 1995
30 iulie 1995 Cehia 1 ianuarie Lesotho 31 mai 1995 Sierra Leone 23 iulie 1995
1995 Republica Democrată Liechtenstein 1 septembrie Singapore 1 ianuarie 1995
Congo 1 ianuarie 1997 1995 Slovacia 1 ianuarie 1995
Danemarca 1 ianuarie 1995 Lituania 31 mai 2001 Slovenia 30 iulie 1995
Djibouti 31 mai 1995 Luxemburg 1 ianuarie 1995 Insulele Solomon 26 iulie
Dominica 1 ianuarie 1995 Macao, China 1 ianuarie 1995 1996
Republica Dominicană 9 Madagascar 17 noiembrie Africa de Sud 1 ianuarie 1995
martie 1995 1995 Spania 1 ianuarie 1995
Malawi 31 mai 1995 Sri Lanka 1 ianuarie 1995
Ecuador 21 ianuarie Malaesia 1 ianuarie 1995 Surinam 1 ianuarie 1995
1996 Egipt 30 iunie 1995 Maldive 31 mai 1995 Swaziland 1 ianuarie 1995
El Salvador 7 mai 1995 Mali 31 mai 1995 Suedia 1 ianuarie 1995
Estonia 13 noimebrie 1999 Malta 1 ianuarie 1995 Elveţia 1 ianuarie 1995
Comunităţile Europene 1 Mauritania 31 mai 1995 Taipei, China 1 ianuarie 2002
ianuarie 1995 Mauritius 1 ianuarie 1995 Tanzania 1 ianuarie 1995
Fiji 14 ianuarie 1996 Finlanda Mexic 1 ianuarie 1995 Thailanda 1 ianuarie 1995
1 ianuarie 1995 Macedonia 4 Moldova 26 iulie 2001 Togo 31 mai 1995
aprilie 2003 Franţa 1 ianuarie Mongolia 29 ianuarie 1997 Tonga 27 iulie 2007
1995 Gabon 1 ianuarie 1995 Maroc 1 ianuarie 1995 Trinidad şi Tobago 1 martie
Gambia 23 octombrie 1996 Mozambic 26 august 1995 1995
Georgia 14 iunie 2000 Myanmar 1 ianuarie 1995 Tunisia 29 martie 1995
Germania 1 ianuarie 1995 Namibia 1 ianuarie 1995 Turcia 26 martie 1995
Ghana 1 ianuarie 1995 Grecia Nepal 23 aprilie 2004 Uganda 1 ianuarie 1995
1 ianuarie 1995 Grenada 22 Olanda 1 ianuarie 1995 Ucraina 16 mai 2008
februarie 1996 Guatemala 21 Noua Zeelandă 1 ianuarie Emiratele Arabe Unite 10
iulie 1995 Guineea 25 1995 aprilie 1996
octombrie 1995 Guineea Nicaragua 3 septembrie 1995 Marea Britanie 1 ianuarie
Bissau 31 mai 1995 Guyana 1 Niger 13 decembrie 1996 1995
ianuarie 1995 Haiti 30 Nigeria 1 ianuarie 1995 SUA 1 ianuarie 1995
ianuarie 1996 Honduras 1 Norvegia 1 ianuarie 1995 Uruguay 1 ianuarie 1995
ianuarie 1995 Hong -Kong, Oman 9 noiembrie 2000 Venezuela 1 ianuarie 1995
China 1 ianuarie 1995 Pakistan 1 ianuarie 1995 Vietnam 11 ianuarie 2007
Panama 6 septembrie 1997 Zambia 1 ianuarie 1995
Papua Noua Guninee 9 iunie Zimbabwe 5 martie 1995
Ungaria 1 ianuarie 1995 1996
Sursa: www.wto.org
142
OEC
Acordul General privind Comerţul în Servicii (AGCS)

General Agreement on Trade in Services (GATS)
Acordul General privind Comerţul cu Servicii, cunoscut mai

ales sub denumirea de GATS, este abrevierea denumirii integrale
în limba engleză a acordului: „General Agreement on Trade in
Services”. De fapt, GATS reprezintă dimensiunea de servicii a
noii Organizaţii Mondiale a Comerţului şi totodată unul din
pilonii de bază ai sistemului comercial internaţional. GATS a
început deja să exercite efecte de liberalizare asupra pieţelor de
servicii încă de la înfiinţarea acestuia în 1 ianuarie 1995, atât la
nivel naţional, cât şi internaţional. Iar în ultimii ani, în plus faţă de
prevederile iniţiale ale Acordului original, GATS s-a îmbogăţit cu
noi înţelegeri multilaterale menite a deschide piaţa mondială a
serviciilor de telecomunicaţii şi cea a serviciilor financiare.
Ce reprezintă GATS?
GATS reprezintă primul acord global, cu caracter universal,

chemat să promoveze expansiunea comerţului internaţional cu
servicii şi, implicit, creşterea şi dezvoltarea economică a ţărilor
membre în contextul globaliză rii crescânde a economiei mondiale.
Instrumentul principal pentru atingerea acestui scop îl constituie
liberalizarea progresivă a comerţului cu servicii, susţinută de un set
de principii, reguli şi discipline specifice menite a controla activit
ăţile participanţilor la acest comerţ. Acordul stabileşte un set de
reguli de bază pentru desfăş urarea comerţ ului internaţional cu
servicii, un set de obligaţii clare pentru fiecare ţară membră şi o
structură juridică pentru asigurarea respectării acestor obligaţii.
Deşi reprezintă un acord interguvernamental, GATS are o
relevanţă directă pentru firme, întrucât reflectă încrederea ţărilor
membre în virtuţile unei economii deschise, în reguli de piaţă
corecte şi în protecţia consumatorilor. Prin stipularea setului de
principii şi reguli internaţionale în cadrul că ruia firmele pot
acţiona la scară globală, GATS oferă un cadru clar şi previzibil
pentru desfăşurarea comerţului internaţional cu servicii – fie a
14
3
tranzacţiilor transfrontieră, fie a celor intermediare prin investiţ

iile străine directe (ISD), asigurând astfel firmelor un grad sporit
de certitudine cu privire la drepturile lor în raport cu ceilalţi
participanţi la acest comerţ. Prin redarea unor libertăţi sporite
firmelor în vederea furnizării serviciilor lor şi prin stimularea
competiţ iei internaţionale, GATS este menit să încurajeze
inovaţia, competitivitatea bazată pe preţ şi performanţele de
calitate.
GATS se detaş ează de toate instrumentele juridice
internaţionale existente în sfera serviciilor în virtutea vocaţiei sale
41
universale şi globale, ceea ce înseamnă că acoperă:
• aproape totalitatea pieţelor de servicii;
• marea majoritate a activităţilor de servicii;
• toate modalităţile practice prin care pot fi livrate
serviciile clienţilor externi;
• serie de aspecte legate de stabilirea operaţiunilor
comerciale pe pieţele externe, inclusiv prin mijlocirea ISD.
Sfera de cuprindere a GATS sub aspectul ţărilor membre este
foarte vastă, înglobând peste 130 ţări (în martie 1998)
reprezentând peste 90% din comerţul internaţional cu servicii.
Numeroase alte ţări importante au cerut în mod oficial să devină
membre ale GATS, între care Rusia, ţările fostei URSS, China şi
Taiwan. Astfel se poate aprecia că, în urma accesiunii acestor ţări,
comerţul internaţional cu servicii se va desfăşura în proporţie de
100% între ţările membre GATS.
Acordul şi regulile sale generale acoperă, în principiu,
ansamblul serviciilor care pot fi comercializate, de la servicii de
curăţenie până la tranzacţiile cu valori mobiliare şi de la serviciile
de consultanţă până la serviciile de transport rutier, deşi unele
servicii cad sub incidenţa unor anexe specifice care limitează sfera
de acoperire a GATS. În cadrul sistemului de „angajamente
specifice”, ţările membre au posibilitatea de a specifica cu
exactitate serviciile în cazul cărora aceste angajamente garantează
accesul liber la piaţă în favoarea furnizorilor străini de servicii,
41 Agnes G., Serviciile şi Dezvoltarea, Ed. Expert, Bucureşti, 2000
144
OEC
precum şi restricţiile pe care doresc să le menţină în raport cu

acele sectoare.
GATS acoperă toate modalităţile prin care furnizorii de
servicii îş i deservesc clienţii, respectiv toate „modalităţile de
furnizare” a serviciilor.
Aceasta înseamnă că ţările membre trebuie să precizeze în
listele lor de angajamente specifice dacă permit sau nu ca:
• firmele străine să presteze servicii pe piaţa lor naţională
prin intermediul tranzacţiilor transfrontiere (respectiv al livrării
peste graniţă a serviciilor);
• cetăţenii lor să se deplaseze în ţara furnizorului pentru a
cumpăra un serviciu;
• furnizorii străini de servicii să stabilească o prezenţă
comercială pe piaţa naţională;
• persoanele fizice străine furnizoare de servicii să fie
prezente temporar pe piaţa naţională în scopul furnizării de
servicii.
În acest mod, firmele furnizoare de servicii sunt în măsură să
cunoască exact poziţia lor pe piaţă străină şi în raport cu clienţii
străini, iar dacă în activitatea lor se confruntă cu bariere ridicate
de oricare din cele patru modalităţii, ele pot verifica rapid dacă
ţara membră respectivă şi-a asumat obligaţii şi, ca atare, pot
stabili dacă acea ţară încalcă angajamentele asumate. Dacă există
suspiciunea că o ţară membră încalcă obligaţiile asumate, oricare
altă ţară membră poate invoca prevederile GATS pentru a recurge
la procedurile de reglementare a diferenţelor.
Stipularea principiilor şi regulilor de bază pentru
desfăşurarea comerţului internaţional cu servicii, a setului de
obligaţii clare pentru fiecare ţară membră şi a structurii juridice
pentru asigurarea respectării acestor obligaţi permite firmelor să
identifice care pieţe sunt deschise pentru furnizorii străini de
servicii şi să se asigure că aceeaşi piaţă va rămâne deschisă şi în
viitor. În cazul în care piaţa respectivă se dovedeşte a nu
corespunde gradului de liberalizare convenit prin GATS, acordul
prevede pentru fiecare ţară posibilitatea de a obţine pentru
furnizorii săi naţionali de servicii tratamentul la care aceştia sunt
14
5
îndreptăţiţi.
Sub aspectul accesului la pieţele de servicii, firmele se pot
baza pe GATS pentru a se asigura că beneficiază de un tratament
identic cu cel acordat oricărei alte firme străine, în virtutea
„tratamentului naţiunii celei mai favorizate” (NCMF), ca
principiu fundamental al GATS. Acest principiu înseamnă că
fiecare ţară membră a GATS are obligaţia de a trata firmele
provenind din toate celelalte ţă ri membre în mod identic,
nediscriminatoriu. Totodată, acordul conţine şi reguli menite a
elimina discriminarea dintre furnizorii străini de servicii şi cei naţ
ionali, în baza aplicării "tratamentului naţional". În cazul în care,
în contextul reglementării unei pieţe, există un element de
discriminare care pune furnizorul străin de servicii într-o poziţie
mai puţ in favorabilă faţă de furnizorul autohton, ţării membre
respective îi revine sarcina de a declara în mod deschis elementul
discriminatoriu în cadrul listei sale de angajamente specifice,
astfel încât acest element să devină vizibil pentru toată lumea.
Obiectivele şi structura GATS

42
1. Obiectivele GATS sunt :
● acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate,
● aplicarea tratamentului naţional şi asigurarea transparenţei
legilor şi reglementărilor. Aceasta vizează „promovarea creşterii
economice a tuturor partenerilor comerciali şi dezvoltarea ţărilor
în curs de dezvoltare”, prin expansiunea comerţului cu servicii.
Acordul caută să atingă acest obiectiv aplicând la comerţul cu
servicii regulile GATT, cu modificările necesare pentru a ţine
seama de trăsăturile sale specifice.
Transparenţa este asigurată în primul rând prin “lista de
angajamente specifice” furnizată de fiecare membru şi anexată ca
parte componentă a GATS. Rubricile listelor indică sectoarele sau
42 Cristureanu, C., Economia imaterialului: Tranzacţiile internaţionale cu

servicii, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
146
OEC
subsectoarele de servicii, specificând pentru fiecare limitările,

condiţiile şi restricţiile referitoare la accesul la piaţă şi la
tratamentul naţional, precum şi angajamentele adiţionale asumate.
Fiecare parte contractantă va notifica cu promptitudine
Consiliului pentru comerţul cu servicii adoptarea sau modificarea
oricărei legi, reglementări sau dispoziţii administrative precum şi
modificările la listă.
2. Structura GATS constă în:

• un text cadru care stabileşte conceptele, principiile şi
regulile care se aplică la măsurile ce afectează comerţul cu
servicii;
• anexele Acordului, care stabilesc principiile şi regulile
privind sectoare specifice şi care completează textul;
• angajamente specifice de liberalizare a comerţului în
sectoare şi subsectoare de servicii, figurând în listele naţionale de
angajamente ale ţărilor membre.
Acordul privind serviciile este de fapt un pachet de
înţelegeri alcătuit din trei părţi:
• prima parte este un Acord cadru (GATS) care cuprinde
drepturile şi obligaţiile fundamentale ale tuturor membrilor,
rezultând din seturi de reguli, principii şi discipline general
valabile pentru toate componentele comerţului cu servicii;
• a doua parte este alcătuită din liste naţionale de
angajamente specifice asumate de către toţi membrii în ce priveşte
liberalizarea comerţului cu servicii, care este un proces continuu;
• a treia parte cuprinde un număr de anexe referitoare la
situaţia specifică a anumitor sectoare de servicii.
Referitor la Acordul General pentru Comerţul cu Servicii
(GATS) (similar GATT-ului pentru comerţul cu mărfuri), acesta
are 6 părţi (29 de articole)43.
43 WTO –“The General Agreement in Trade in Services - objectives, coverage

and disciplines”. Document publicat de Secretariatul OMC şi disponibil la
adresa www.wto.org/english/tratop_e/serv_e/gatsqa_e.htm
14
7
Prima parte a GATS

Prima parte a GATS se referă la sfera de aplicare şi definiţia
serviciilor (art. I) şi vizează:
• serviciile provenind din teritoriul unei părţi şi destinate
teritoriului altei părţi;
• serviciile furnizate pe teritoriul unei părţi în beneficiul
unui consumator al altei părţi;
• serviciile furnizate de către persoane fizice ale unei părţi
pe teritoriul altei părţi;
• serviciile favorizate prin prezenţa unor entităţi furnizoare
de servicii ale unor părţi pe teritoriul unei alte părţi.
Totodată, sunt precizate şi formele de furnizare transfrontieră
a serviciilor. În conformitate cu aceste prevederi, modurile de
furnizare transfrontieră sunt:
• furnizarea peste graniţă;
• deplasarea consumatorilor de servicii;
• prezenţa comercială;
• mişcarea persoanelor fizice prestatoare de servicii.
Elementele principale care diferenţiază aceste patru moduri
de furnizare sunt legate de deplasarea capitalului, deplasarea
furnizorului de servicii şi deplasarea consumatorilor de servicii,
astfel:
1. în cadrul “furnizării peste graniţă” a unui serviciu, se
deplasează doar acesta, fără ca furnizorul serviciului sau
consumatorul acestuia să se deplaseze peste graniţă. Astfel de
servicii sunt acelea de telecomunicaţii, de bază de date prin
telefon sau alte mijloace de tele-transmisie, servicii de consultanţă
prin poştă, etc.;
2. pentru „deplasarea consumatorilor” se consideră că
furnizorul de servicii şi capital necesar prestărilor serviciilor
rămâne în ţara furnizoare, cel care se deplasează fiind
consumatorul serviciului. Exemple de astfel de servicii sunt
serviciile hoteliere în turismul internaţional, serviciile de comerţ
cu amănuntul, etc.;
3. „prezenţa comercială” a furnizorilor străini de servicii
148
OEC
constituie forma cea mai complexă de furnizare. Aceasta implică

atât deplasarea capitalului necesar constituirii unei societăţi
comerciale având obiectul de activitate furnizarea de servicii, cât
şi deplasarea furnizorului străin de servicii, ca investitor. În acest
caz, consumatorul serviciilor respective nu se deplasează, el
cumpărând serviciile pe piaţa naţ ională. Exemple privind acest
mod de furnizare sunt serviciile de asigurare, de consultanţă,
financiar-bancare, transport, etc. care sunt furnizate prin
intermediul unei societăţi cu capital străin;
4. „prezenţa persoanelor fizice prestatoare de servicii”
constituie un mod de furnizare care implică în principal
deplasarea prestatorului de servicii la sediul consumatorului.
Această deplasare poate fi însoţită sau nu de deplasarea fluxului
de capital, deci de prezenţa comercială a furnizorului străin. Un
exemplu de astfel de furnizare îl constituie deplasarea unui
consultant al unei firme străine de consultanţă sau avocatură la
sediul consumatorului, pentru prestarea serviciilor de consultanţă.
Majoritatea listelor naţionale de angajamente au înscris la
acest mod de furnizare „neconsolidat”, ceea ce înseamnă că
respectiva ţară nu îşi asumă nici un angajament viitor referitor la
garantarea unui drept acordat persoanelor fizice prestatoare de
servicii, ale altor ţări, de a fi prezente pe piaţa forţei de muncă din
ţara respectivă. Acest lucru se datorează intenţiilor tuturor ţărilor
de a proteja forţa de muncă naţională în scopul de a reduce cât
mai mult posibil şomajul, în special în rândul persoanelor care
dispun de o anumită calificare.
Partea a doua a GATS

A doua parte a GATS se refer ă la obligaţiile şi disciplinele
generale pe care membrii trebuie să le respecte (şi cuprinde articolele
II – XV). Cadrul general conţine o serie de obligaţ ii care se aplică
comerţului cu servicii în general, indiferent dacă o ţară a făcut
anumite concesii pe sectoare sau nu. Acestea se numesc obligaţii
necondiţionate. Fundamentală în acest sens este Clauza Naţiunii
celei mai Favorizate (Most Favoured Nation – MFN). Clauza cu
privire la accesul la pieţe are ca obiectiv eliminarea
14
9
progresivă a următoarelor tipuri de măsuri: limitări privind

numărul de furnizori de servicii, valoarea totală a tranzacţiilor cu
servicii sau numărul total de operaţiuni cu servicii efectuate de
persoane fizice angajate. Ea vizează, de asemenea, eliminarea
progresivă a măsurilor care restrâng sau prescriu tipuri specifice
de entităţi juridice sau de întreprinderi comune prin intermediul
cărora furnizorii de servicii pot oferi un serviciu, precum şi
limitările privind participarea capitalului stră in exprimate sub
forma unei limite maxime a acestei participări. Clauza cu privire
la tratamentul naţional obligă părţile să acorde acelaşi tratament
atât furnizorilor proprii, cât şi furnizorilor de servicii stră ini.
Părţile au totuşi posibilitatea să facă unele derogări de la
tratamentul naţional, dar în acest caz nu trebuie să modifice
condiţiile de concurenţă în favoarea furnizorilor naţionali. Tabelul
de mai jos prezintă elementele cheie44 ale GATS, împreună cu
scurte explicaţii pentru fiecare.
Tabel nr. 16
Elementele cheie aplicabile în GATS
Explicaţie Aplicare Probleme
Toate serviciile
Se aplică la toate Controverse în
comercializate la nivel
serviciile cu 2 excepţii: legătură cu
internaţional sunt acoperite
- servicii oferite în semnificaţia
Aco- în cele 12 sectoare de
exerciţiul autorităţii termenului
perire servicii (de exemplu,
guvernamentale „exerciţiul
educaţie, transport,
- drepturile de trafic autorităţii
financiare, turism, sănătate,
aerian guvernamentale”
construcţii)
Toate legile, regulamentele
şi practicile guvernelor Termen generic care se
Măsuri naţionale, regionale sau aplică tuturor
locale care pot afecta sectoarelor
comerţul
Există patru obligaţii Se aplică tuturor Trebuie acordată
necondiţionate în GATS: sectoarelor de servicii atenţie „clauzei
- clauza naţiunii celei mai indiferent dacă este un naţiunii celei mai
44WTO – “The General Agreement in Trade in Services - objectives, coverage

150
OEC
favorizate angajament programat favorizate”

- transparenţă sau nu
- reglementarea
diferendelor
- monopoluri
Obligaţia asumată de
părţile contractante de a-şi
acorda reciproc, în mod
automat şi fără alte
compensaţii, toate
provilegiile şi avantajele
acordate de ele sau care
vor fi acordate în viitor
ţărilor terţe în domeniul
MFN are implicaţii
relaţiilor comerciale. MFN
pentru acele ţări
înseamnă tratament egal
care sunt deja
faţă de toţi partenerii
Se poate aplica chiar angajate în
comerciali. Conform
dacă ţara nu şi-a luat comerţul cu
GATS, toate avantajele şi
nici un angajament ferm servicii
privilegiile care au fost
pentru a acorda acces la educaţionale şi/sau
acordate sau vor fi
piaţa sa. care acordă acces
acordate în viitor de către
la ofertanţii străini.
una din părţile contractante
oricărei ţări terţe trebuie să A nu se confunda
Sunt permise excepţii, Clauza naţiunii
fie extinse imediat şi
necondiţionat asupra pentru o perioadă de 10 celei mai
celorlalte părţi ani. favorizate cu
contractante. Clauza
tratamentului
De exemplu, dacă un
ofertant străin deschide un naţional.
campus în ţara A, atunci
ţara A trebuie să permită
tuturor membrilor OMC
acest lucru. Sau dacă ţara
A alege să excludă ţara B
de la acest privilegiu,
atunci toţi membrii OMC
sunt excluşi.
Există o serie de obligaţii Se aplică numai Susţinătorii GATS
condiţionate ataşate la angajamentelor listate în consideră că
programele naţionale: programele naţionale. obiectivele
- accesul la piaţă naţionale în
- tratamentul naţional Gradul şi întinderea domeniul
151
obligaţiilor sunt educaţional sunt

determinate de către protejate de aceste
fiecare ţară în parte. două obligaţii
În virtutea acestei clauze,
partenerii comerciali
străini trebuie să beneficize
de aceleaşi drepturi şi
obligaţii în materie Se aplică numai dacă Criticii GATS
economică, ca şi naţionalii. ţara şi-a luat un consideră că
După ce unui ofertant angajament ferm. această clauză
străin i s-a permis intrarea ameninţă educaţia
pe piaţa naţională, nu Se permit excepţii. ca „bun public”
trebuie să existe
discriminare în tratamentul
primit de acesta faţă de cel
primit de ofertanţii locali.
Se referă la gradul în care
este permis accesul la piaţă
a ofertanţilor străini în Fiecare ţară determină
anumite sectoare. barierele în calea
accesului la piaţa sa
Accesul la piaţă poate fi internă pentru fiecare
afectat de una sau mai dintre sectoarele de
multe dintre cele 6 tipuri servicii.
de bariere numite de
GATS.
GATS include o agendă,
ceea ce înseamn ă că
fiecare rundă de negocieri
duce liberalizarea Se aplică tuturor
comerţului cu servicii şi sectoarelor de servicii,
mai departe. Aceasta şi deci este valabilă şi
înseamnă că sunt acoperite pentru educaţie
tot mai multe sectoare de
servicii şi tot mai multe
bariere sunt înlăturate.
Abordarea „de jos în sus” Scepticii susţin că
se referă la faptul că abordarea „de sus
fiecare ţară determină tipul în jos” va avea o
şi întinderea importanţă şi un
angajamentelor pe care şi impact tot mai
le ia în fiecare sector. mari, ceea ce va
Abordarea „de jos în sus” face ca presiunile
152
OEC
se referă atât la pentru liberalizare

principalele reguli şi să crească.
obligaţii, cât şi la agenda
de liberalizare progresivă;
presiunea pentru
înlăturarea barierelor
comerciale este în creştere.
Sursa: www.wto.org/english/tratop_e/serv_e/gatsqa_e.htm
Partea a treia a GATS

Partea a treia a GATS, intitulată Angajamente specifice
(articolele XVI – XVIII), enunţă dispozi ţii cu privire la accesul la
pieţe şi la tratamentul naţional, care nu reprezintă obligaţii
generale, ci doar angajamente luate în listele naţionale45.
Sunt în mod expres precizate şase tipuri de măsuri interzise
pe considerentul că aplicarea lor ar duce la anularea
angajamentelor, după cum urmează:
• limitări privind numărul furnizorilor de servicii, fie sub
forma unor contingente numerice, unor monopoluri, furnizori de
servicii sau de solicitări ale unui test privind necesităţile
economice;
• limitări privind valoarea totală a tranzacţiilor cu servicii
sau a activelor, sub forma de contingente numerice sau de cerinţe
ale unui test privind necesităţile economice;
• limitări privind numărul total de operaţii de servicii sau
cantitatea totală de servicii furnizate, exprimate în unităţi
numerice determinate sub formă de contingente sau de cerinţe ale
unui test privind nevoile economice;
• măsuri care restrâng sau prescriu tipuri specifice de
entităţi juridice sau de societăţi mixte prin intermediul cărora un
furnizor poate furniza un serviciu;
• limitări privind participarea capitalului străin, exprimate
45WTO – “The General Agreement in Trade in Services - objectives, coverage

153
sub forma unei limite maximale în procente a deţinerii de acţiuni

de către străini sau privind valoarea totală a investiţiilor străine
individuale sau globale.
În spiritul tratamentului preferenţial pentru ţările în curs de
dezvoltare, GATS stipulează cerinţe pe linia dezvoltării capacit
ăţii lor de furnizare a serviciilor, a îmbunătăţirii accesului lor la
circuitele de distribuţie şi la reţelele de informare privind
aspectele comerciale, tehnice şi de formare profesională şi o mai
mare liberalizare a accesului pe pieţe în domeniul serviciilor de
interes pentru ele.
GATS permite participarea oricărui membru la un acord de
integrare economică sau de integrare numai în domeniul
serviciilor, cu condiţia să nu genereze efecte de discriminare faţă
de terţi, fie la intrarea în vigoare, fie în cazul angajamentelor
anterioare, după aplicarea unui calendar de ajustare.
Părţile şi-au asumat obligaţia respectării normelor şi
criteriilor referitoare la eliberarea de autorizaţii, de licenţe şi de
certificate pentru furnizorii de servicii, precum şi a recunoaşterii
acestor acte ca şi a atestatelor privind experienţa profesională
acordate într-o altă ţară.
În cazul existenţei situa ţiei de monopol pe piaţa unui
serviciu, autorităţile naţionale sunt obligate să se asigure că
furnizorul respectiv nu acţionează într-o manieră incompatibilă cu
regulile GATS.
Partea a patra a GATS

Partea a patra a GATS (articolele XIX – XXI) pune bazele
unei liberalizări progresive a sectorului serviciilor printr-o serie de
negocieri succesive, precum şi prin elaborarea de către ţările
membre a unor liste de angajamente46 . După o perioadă de 3-4
ani, părţile vor avea posibilitatea să retragă sau să modifice
46 WTO – “The General Agreement in Trade in Services - objectives,

coverage and disciplines”. Document publicat de Secretariatul OMC şi
disponibil la adresa www.wto.org/english/tratop_e/serv_e/gatsqa_e.htm
154
OEC
angajamentele cuprinse în listele lor. Dacă angajamentele sunt

modificate sau sunt retrase, vor trebui angajate negocieri cu
părţile interesate în vederea ajungerii la un acord în legătură cu
orice compensaţie necesară. În cazul în care nu se va ajunge la un
acord, problema va fi supusă arbitrajului.
Acordul autoriza menţinerea sau introducerea unor noi
restricţii în comerţul cu servicii din motive de dificultăţi ale
balanţei de plăţi sau ale situaţiei financiare externe. Măsurile de
salvgardare specifice, ca şi subvenţiile şi accentuarea gradului de
liberalizare a accesului la pieţe urmau să constituie obiectul unor
noi negocieri după intrarea în vigoare a GATS.
În strictă concordanţă cu aceste reglementări generale,
acordul stipulează în anexele sale sectoriale privind serviciile de
transport aerian, maritime, financiare şi de telecomunicaţii măsuri,
drepturi şi obligaţii ale părţilor cu caracter specific segmentului
respectiv.
La încheierea rundei, nu s-a reuşit acoperirea prin
reglementări specifice a tuturor sectoarelor de servicii, iar gradul
de liberalizare atins este considerat insuficient. Din aceste motive,
deşi Acordul GATS prezintă o importan ţă deosebită ca primă
reglementare multilaterală a comerţului cu servicii, negocierile de
fond în acest domeniu au continuat după intrarea în funcţiune a
OMC.
Partea a cincea a GATS

Partea a cincea a GATS (aticolele XXII – XXVI) se referă la
dispoziţii instituţionale, privind în special consultările şi
reglementarea diferenţelor, precum şi instituirea unui Consiliu
pentru servicii.
Partea a şasea a GATS

Partea a şasea a GATS (articolele XXVII – XXIX) se referă
la dispoziţii finale.
15
5
Principalele prevederi ale GATS
GATS se aplică la măsurile guvernamentale care privesc

serviciile furnizate pe baze comerciale. Astfel, acesta acoperă atât
întreprinderile din sectorul privat, cât şi companiile proprietare ale
guvernelor, dacă acestea furnizează serviciile pe bază comercială.
Serviciile obţinute de departamentele şi agenţiile guvernamentale
pentru uzul lor intern sunt excluse din sfera acordului.
Printre obligaţ iile importante impuse de textul cadru sunt
47
cele referitoare la :
a) transparenţa reglementărilor – Acordul cere ca fiecare
ţară membră să stabilească unul sau mai multe puncte de
informare, de unde alte ţări membre să poată obţine informaţii
privind legile şi reglementările afectând comerţul din sectoarele
de servicii de interes pentru industriile lor. În plus, în scopul
sprijinirii furnizorilor de servicii din ţările în curs de dezvoltare,
Acordul cere ţărilor dezvoltate membre să stabilească puncte de
contact pentru obţinerea informaţiei necesare.
b) recunoaşterea reciprocă a calificărilor cerute pentru
furnizarea de servicii. Companiile sau persoanele care furnizează
servicii trebuie să obţină certificate, licenţe sau alte autorizări care
să le permită să facă afaceri. Acordul solicită ţărilor membre să
încheie aranjamente pentru recunoaşterea reciprocă a cerinţelor de
calificare pentru obţinerea autorizaţiei. Acordurile de recunoaştere
vor fi notificate OMC.
c) aplicarea tratamentului naţiunii celei mai favorizate – În
cadrul GATS, atunci când o ţară permite pătrunderea
competitorilor străini într-un anumit sector, înseamnă că se vor
acorda oportunităţi egale pentru sectorul dat serviciilor acordate
de toate ţările membre a OMC. NMF se aplică în cazul tuturor
serviciilor, dar se permit unele scutiri speciale temporare.
d) regulamentele vor fi obiective şi rezonabile – Dat fiind
faptul că regulamentele interne sunt cele mai importante mijloace
47
Jivan, Al., Managementul Serviciilor, Editura de Vest, Timişoara, 1998
156
OEC
de exercitare a unei influenţe sau a controlului asupra comerţului

cu servicii, în Acord se cere ca guvernele să reglementeze
serviciile în mod rezonabil, obiectiv şi imparţial.
e) de a nu aplica restricţii la transferurile şi plăţile
internaţionale, cu excepţia cazului când ţara are serioase
dificultăţi cu balanţa de plăţi, dar chiar şi în asemenea cazuri
restricţiile vor fi temporare şi vor respecta alte limite şi condiţii;
f) măsuri care să fie luate pentru liberalizarea comerţului,
inclusiv acelea care să asigure o mai mare participare a ţărilor în
curs de dezvoltare. Runda Uruguay a constituit începutul. GATS
cere să fie desfăşurate mai multe negocieri, primele urmând să
înceapă pe parcursul următorilor cinci ani. Scopul urmărit este ca
procesul de liberalizare să continue prin intermediul majorării
numărului de angajamente în programe.
Celelalte prevederi din textul cadru pot fi, în linii mari,
împărţite în două grupe. În prima grupă sunt domeniile pentru
care textul prevede că negocierile ar trebui să aibă loc. În a doua
grupă sunt prevederile privind excepţiile de la regulile generale.
Comerţul cu servicii este mult mai divers decât comerţul
internaţional cu bunuri. Companii de telefoane, bănci, companii
aeriene şi firme de contabilitate acordă serviciile lor în moduri cu
totul diferite. Anexele GATS reflectă unele din aceste diversităţi.
Anexele reglementează următoarele domenii: deplasarea
persoanelor fizice, serviciile financiare, telecomunicaţiile, servicii
de transport aerian, achiziţiile publice, subvenţiile, licenţierea.
Calendarul negocierilor în cadrul GATS
1 Ianuarie 1995: prin semnarea Actului Final în cadrul

Rundei Uruguay s-a înfiinţat OMC şi a intrat în vigoare şi GATS
1 Ianuarie 2000: debutul negocierilor, conform Articolului
XIX din GATS care prevedea ca negocierile să înceapă la nu mai
târziu de 5 ani după înfiinţarea OMC (1 Ianuarie 1995).
Martie 2001: se ajunge la un acord cu privire la procedurile
de negociere.
Prima rundă de negocieri din cadrul GATS a început în mod
15
7
oficial în anul 2000. Prin Declaraţia Ministerială de la Doha,

Qatar, din 14 Noiembrie 2001 au fost stabilite inter alia datele
esenţiale din cadrul programului de negocieri, inclusiv termenul
limită pentru finalizarea negocierilor, după cum urmează:
30 Iunie 2002: termenul pentru înaintarea cererilor de acces
la pieţe.
31 Martie 2003: termenul pentru înaintarea ofertelor iniţiale
de acces la piaţă.
Ca urmare a protestelor puternice împotriva GATS din
Februarie 2003, Comisarul european Pascal Lamy a anunţat că
UE nu va mai face nici un fel de concesii în domeniul serviciilor
medicale, educaţionale şi în domeniul audiovizualului.
A 5-a Conferinţă Ministerială – Cancún, Mexic, 10-14
Septembrie 2003: evaluarea stadiului negocierilor. Această
Conferinţă a fost dominată de discuţii tensionate, venind în
special din partea UE, care a insistat până în ultima clipă asupra
includerii sub egida OMC a unor probleme precum investiţiile,
politica competiţională, transparenţa în efectuarea de achiziţii
guvernamentale şi facilitarea comerţului (simplificarea
procedurilor vamale). Ţările în curs de dezvoltare nu au cedat
presiunilor din partea UE, dovedind că au un cuvânt de spus în
actualul context internaţional. Această Conferinţă a fost
considerată un succes politic, tocmai pentru că solidaritatea dintre
ţările în curs de dezvoltare a învins presiunile din partea UE.
Rezultatele Rundei Uruguay şi ale negocierilor ulterioare
Runda Uruguay (La Punta del Este 1986 - 1993)

Negocierile în cadrul Rundei Uruguay s-au soldat cu
elaborarea Actului Final (la 15 decembrie 1993) ce a fost supus
aprobării guvernelor celor 117 ţări participante la negocieri.
Rezultatele rundei au fost puse în aplicare la 1 ianuarie 1995. Prin
Actul Final s-a convenit:
a) Acordul privind crearea Organizaţiei Mondiale a
Comerţului. OMC este concepută ca o organizaţie independentă,
în afara ONU;
158
OEC
b) Acordul General pentru Comerţul cu Servicii GATS;

c) Acordul referitor la Aspectele Drepturilor de Proprietate
Intelectuală legate de Comerţ.
Tabelul nr.17
Principalele date referitoare la Runda Uruguay
Septembrie 1986 Punta del Este Lansarea
Decembrie 1988 Montreal Revizuirea la jumătate de termen de către miniştri
Aprilie 1989 Geneva Finalizarea la jumătate de termen
Decembrie 1990 Bruxelles „Finalizarea” conferinţei ministeriale cu un impas
Decembrie 1991 Geneva Finalizarea primului proiect al Actului Final
Iulie 1993 Tokio Soluţionarea impasului privind accesul pe piaţă de către
Quad la Sumitul G7
Decembrie Geneva Încheierea majorităţii negocierilor (mai continuă unele
1991 negocieri cu privire la accesul pe piaţă)
Aprilie 1994 Marrakesh Semnarea Acordurilor
Ianuarie 1995 Geneva Constituirea OMC, intrarea în vigoare a Acordurilor.
Sursa: www.wto.org
În virtutea convenirii GATS ca rezultat al negocierilor

comerciale multilaterale din cadrul Rundei Uruguay, comerţul cu
servicii este plasat într-un cadru multilateral de reguli şi
discipline, comparabil cu cel asigurat pentru comerţul cu bunuri
materiale de GATT.
Pe parcursul Rundei Uruguay, negocierile s-au concentrat
asupra convenirii principiilor şi regulilor de bază menite a
guverna procesul de liberalizare a comerţului cu servicii. Din
cauza lipsei de experienţă în materie de liberalizare în sfera
comerţului cu servicii, care în mod tradiţional s-a desfăşurat pe o
bază bilaterală şi reciprocă, au fost necesare negocieri complexe şi
de durată. Aceasta a însemnat că ţările membre ale OMC au avut
mai puţin timp la dispoziţie pentru negocierea unor angajamente
reale de liberalizare, cu toţi partenerii comerciali şi vizând toate
sectoarele de servicii.
Totuş i, drept rezultat al Rundei Uruguay, numeroase ţări au
abandonat dreptul lor de a garanta acces la pieţele lor pe o bază
reciprocă, ameliorând condiţiile de acces pe pieţele lor. Ele trebuie
acum să se conformeze obligaţiei de a acorda tratamentul naţiunii
celei mai favorizate (NCMF) care în sine generează oportunităţi
lărgite de liberalizare şi de acces pe piaţă în numeroase ţări. Faptul
159
că numeroase ţă ri membre şi -au asumat obligaţii de „îngheţare”

la nivelul existent a măsurilor care afectează comer ţul cu servicii
înseamnă că ele nu mai pot inversa liberalizarea fără a acorda
compensaţ ii corespunzătoare în schimb. Este de remarcat că în
momentul semnării Actului Final al Rundei Uruguay, la 15 aprilie
1994, la Marrakesh (Maroc), un număr total de 95 ţări membre au
prezentat liste de angajamente specifice în domeniul serviciilor,
iar 61 dintre acestea au prezentat liste cu excepţii de la aplicarea
principiului NCMF.
Chiar dacă, în general, se apreciază că majoritatea ţărilor
dezvoltate au acoperit prin angajamentele asumate majoritatea
sectoarelor de servicii, analiştii consideră că multe ră mân încă de
realizat. Astfel, numeroase ţări au devenit membre ale GATS,
asumându-şi angajamente doar în câteva sectoare de servicii. În
pofida acestor neajunsuri şi neîmpliniri, se poate aprecia totuşi că,
în urma încheierii Rundei Uruguay, s-a creat o bază solidă pe care
pot fi cl ădite viitoarele acţiuni de liberalizare. Există un nou
potenţial pentru realizarea de noi paşi în direcţia liberalizării în
toate sectoarele de servicii, dat fiind faptul că nici un sector – cu
excepţia drepturilor fundamentale din transporturile aeriene
deocamdată – nu a fost exclus din GATS.
Pornind tocmai de la aceste neajunsuri şi neîmpliniri, cu
prilejul încheierii negocierilor comerciale din cadrul Rundei
Uruguay, s-a convenit ca negocierile să continue într-un număr dat
de sectoare de servicii, şi anume, în domeniul serviciilor
financiare, al serviciilor de telecomunicaţii de bază, şi al mişcării
persoanelor fizice furnizoare de servicii.
Pe de altă parte, a fost identificată nevoia elaborării de noi
reguli şi discipline în cazul achiziţiilor guvernamentale şi al
măsurilor de subvenţionare având efecte de distorsiune asupra
comerţului, ca şi nevoia unei posibile clauze de salvgardare. De
asemenea, GATS înglobează un program implicit pentru
dezvoltarea unor reguli mai detaliate cu privire la reglementările
interne (naţ ionale) şi recunoaşte dreptul fundamental al ţărilor de
a reglementa sectorul naţional de servicii.
160
OEC
România şi GATS
În anul 1995 au intrat în vigoare acordurile semnate şi

ratificate de România cu GATS şi cu Uniunea Europeană.
România a participat la negocieri multilaterale din sfera serviciilor
din momentul lansării Rundei Uruguay în 1986, motivele de
natură economică, diplomatică fiind diverse. GATS constă în:
• un set de concepte, principii şi reguli cu caracter general

care se aplică măsurilor ce afectează comerţul;
• angajamente specifice, luate de fiecare ţară privind accesul
la piaţă şi tratamentul naţional ce se aplică doar listei de servicii
înaintată de fiecare ţară;
• un acord privind organizarea periodică a unor negocieri
pentru continua liberalizare a comerţului cu servicii;
• anexe cu specificaţii privind anumite sectoare de servicii,
precum şi un set de decizii ministeriale vizând implementarea
GATS.
Principala obligaţie ce revine României ca membră GATS
este de respectare a „tratamentului naţiunii celei mai favorizate”,
ce prevede ca România să acorde serviciilor şi furnizorilor de
servicii proveniţi din celelalte ţări semnatare a GATS acelaşi
tratament. De la această regulă sunt doar câteva excepţii bine
precizate.
Alte obligaţii ce decurg din prevederile GATS:
• transparenţă (obligaţia publicării tuturor legilor,
reglementărilor şi deciziilor administrative ce au legătură cu
comerţul cu servicii);
• integrare economică (dreptul participanţilor de a fi părţi
ale unor acorduri de liberalizare a comerţului cu servicii în
anumite condiţii);
• recunoaşterea educaţiei, a standardelor, licenţelor etc.
Ca angajamente specifice în cadrul GATS, România trebuie
să acorde „tratamentul naţional” anumitor categorii de servicii şi
furnizori ce vor să acceadă pe piaţa românească. „Tratamentul
16
1
naţional” înseamnă un tratament nu mai puţin favorabil decât cel

acordat serviciilor/furnizorilor de servicii similari autohtoni.
Oferta românească de servicii, supusă liberalizării în cadrul
GATS, cuprinde 43 de categorii de servicii, ce acoperă 8 din cele
11 sectoare majore de servicii: servicii de afaceri, servicii de
comunicaţii, servicii de construcţii, servicii de distribuţie, servicii
de protecţie a mediului, servicii financiare, servicii turistice,
servicii de transport etc. Nu sunt puse în discuţie: serviciile de
ocrotire a sănătăţii, serviciile sociale, serviciile de recreaţie,
cultură şi sport.
Sfera de cuprindere sectorială a angajamentelor specifice
naţionale în contextul GATS a României este de 28%, în ţările
dezvoltate aprox. 50%, în ţă rile în curs de dezvoltare/tranziţie
este în jur de 11%. Comparând situaţia cu Polonia, Cehia,
Slovacia, Ungaria, oferta României este însă modestă.
Consecinţele GATS asupra României
Prin prisma considerentelor de mai sus vizând sfera

sectorială de cuprindere şi nivelul angajamentelor iniţiale asumate
de România în contextul GATS, se pot formula câteva aprecieri pe
marginea ofertei de liberalizare a comerţului cu servicii al
României, care ar putea fi sintetizate astfel:
În primul rând, lista naţional ă a României este foarte
precaută, înglobând angajamente de liberalizare doar în câteva
segmente de servicii, care pot fi considerate deja relativ deschise,
cum ar fi serviciile de afaceri, de distribuţie, turism, servicii de
telecomunicaţii cu valoare adăugată , anumite aspecte ale
serviciilor bancare şi de asigurări, dar nu şi în alte servicii.
În al doilea rând, este evident că România s-a folosit de
dreptul conferit de statutul său de ţară în curs de dezvoltare pentru
a deschide un număr mai redus de segmente de servicii şi de a
extinde în mod progresiv accesul furnizorilor străini de servicii la
piaţa sa.
În al treilea rând, obligaţiile asumate de România în cadrul
listei sale naţionale de angajamente specifice coincid cu legislaţia
162
OEC
în vigoare în momentul negocierilor. În esenţă, angajamentele

iniţiale implică doar faptul că reglementările existente au fost
„îngheţate”, ceea ce înseamnă că România nu va mai putea
impune noi măsuri care să afecteze accesul la piaţă sau
tratamentul naţional în cazul acelor sectoare şi subsectoare de
servicii pe care le-a inclus în lista sa, în condiţiile şi limitele
ataşate acestora.
În al patrulea rând, oferta iniţială a României, ca de altfel şi
ofertele celorlaltor ţări participante la GATS, trebuie considerate
ca simple poziţii de „deschidere”, menite să păstreze anumite
„rezerve de negociere” în perspectiva negocierilor viitoare din
domeniul serviciilor.
Ca orice acord internaţional, GATS se bazează pe o strânsă
corelaţie între drepturile şi obligaţiile părţilor participante. În
contextul GATS România va putea beneficia atât de principiile şi
regulile generale vizând comerţ ul cu servicii înglobate în textul
acordului şi anexele sale, cât şi de prevederile specifice cuprinse
în listele naţionale de angajamente ale participanţilor, ataşate
textului acordului, cu condiţia, desigur, ca România să onoreze, la
rândul său, obligaţiile cu caracter general şi specific pe care le-a
asumat în privinţa conduitei sale în domeniul comerţului
internaţional cu servicii.
Sub aspect teoretic, beneficiile pentru România din
participarea sa la GATS pot fi identificate în două planuri
intercorelate48.
În primul rând, România va putea să beneficieze de
oportunităţi lărgite de export ca urmare a sporirii accesului
serviciilor româneşti pe pieţele externe şi, respectiv, al furnizorilor
români de servicii. Aceste oportunităţi sunt însă atât o funcţie a
conţinutului listelor cu angajamentele concrete de liberalizare ale
partenerilor României în GATS, cât ş i a capacităţii curente şi
potenţiale de export în sfera serviciilor a ţării noastre.
48 WTO – “The General Agreement in Trade in Services - objectives,
coverage and disciplines”. Document publicat de Secretariatul OMC şi
disponibil la adresa www.wto.org/english/tratop_e/serv_e/gatsqa_e.htm
16
3
Reglementarea accesului exportatorilor români de servicii pe

pieţele membrilor GATS are o importanţă deosebită pentru noul
sector privat românesc în curs de afirmare. Dimensiunea redusă a
firmelor private româneşti creează dificultăţi majore în competiţia
acestora cu corporaţiile occidentale, care au dimensiuni
apreciabile, dispun de largi facilităţi de cercetare, de prestigiu
internaţional. Pe de altă parte, în cadrul exportului de servicii,
firmele româneşti au posibilitatea să pună în valoare avantajul
natural de care dispun sub forma costurilor mai reduse ale forţei
de muncă.
În al doilea rând, un beneficiu important pentru România
rezultând din GATS vizează creşterea eficienţei economice a
sectorului său de servicii, ca urmare a unei mai bune alocări a
resurselor interne şi a accesului sporit la inputuri de servicii mai
ieftine şi de calitate superioară. Totodată, este de aşteptat ca
accentuarea concurenţei străine pe piaţa românească a serviciilor
să conduc ă la stimularea creşterii calităţii şi eficienţei serviciilor
oferite de furnizorii naţionali. La rândul său, creşterea eficienţei
ofertei româneşti de servicii va aduce după sine oportunităţi
sporite de export. În mod practic, oportunităţile de export şi de
import se află în strânse relaţii de interdependenţă: inputurile de
servicii de calitate superioară şi/sau mai ieftine constituie deseori
o premisă importantă pentru o producţie naţională mai eficientă şi
mai competitivă şi, astfel, pentru exporturi sporite de servicii şi de
bunuri materiale.
Consolidarea capacităţii sectorului românesc de servicii,
astfel încât acesta să genereze exporturi pe termen lung, nu poate
fi concepută fără un influx considerabil de echipamente moderne
de servicii, de tehnologie avansată şi de know-how organizaţional
din străinătate, realizat fie prin intermediul comerţului
transfrontier, fie prin investiţii străine directe. Întrucât principiile
şi regulile GATS acoperă toate modurile de furnizare a serviciilor,
participarea României la acest mecanism de cooperare în sfera
serviciilor cu vocaţie universală creează numeroase premise
pentru modernizarea sectorului românesc de servicii şi pentru
ajustarea acestuia la exigenţele pieţei mondiale.
164
OEC
Este îns ă cât se poate de evident faptul că o implicare sporită

a României în schimburile internaţionale cu servicii este
dependentă de implementarea unor politici naţionale adecvate de
dezvoltare a sectorului românesc de servicii. Schimbările care au
avut loc şi care continuă să aibă loc în cursul tranziţiei către
economia de piaţă în sectorul de servicii şi, în general, în
condiţiile economice interne, înglobează deopotrivă oportunităţi şi
sfidări pentru promovarea procesului de internaţionalizare a
serviciilor în România. În acest context, GATS poate asigura un
beneficiu major pentru ţara noastră. Mai precis, participarea la un
acord multilateral care impune anumite discipline şi constrângeri
procesului decizional pe plan naţional este de natură să sprijine
guvernul românesc în eforturile sale de a promova şi implementa
măsurile de politică economică reclamate de reforma economică,
precum şi încercările acestuia de neutralizare a opozi ţiei
exercitate de unele grupuri de interese influente faţă de
liberalizarea economiei româneşti.
Concluzii
Concluzionând în câteva cuvinte părerea noastră despre acest

Acord, am putea spune că, crearea GATS constituie o victorie
incontestabilă a multilateralismului comercial, iar liberalizarea şi
ordonarea comerţului internaţional cu servicii ca urmare a
transpunerii în practică a rezultatelor acestui Acord GATS sunt de
natură să stimuleze expansiunea economică globală.
Globalizarea şi liberalizarea au determinat transformarea
comerţului internaţional cu servicii într-un motor puternic al
creşterii ş i într-un mecanism important de integrare a ţărilor în
economia globală. În acelaşi timp, este unanim recunoscut că
integrarea şi participarea deplină a acestora şi a altor ţări în curs
de dezvoltare şi în tranziţie la economia globală ar contribui
substanţial la expansiunea comerţului mondial cu servicii.
În prezent, GATS constituie o organizaţie ce dispune de un
cadru legal şi instituţional comercial multilateral. Acestea
stabilesc principalele obligaţiuni contractuale ale guvernelor
16
5
respective, în materie de legislaţie comercială internă faţă de

instituţia nominalizată şi fiecare membru al ei în parte.
Odată cu aderarea la GATS, România a dobândit o serie de
beneficii şi avantaje, iar ca şi membră a GATS este deja o ţară cu
o imagine de partener serios de afaceri, unde sistemul comercial
este previzibil şi transparent, unde oamenii de afaceri din
străinătate sunt mai siguri pentru investiţiile pe care le fac în
România. Cadrul legislativ al GATS a devenit pentru România o
bază sigură pentru desfăşurarea negocierilor şi tratativelor
comerciale în domeniul serviciilor. Acest cadru mai permite
României să soluţioneze litigiile şi situaţiile de conflict alături de
ceilalţi membri, iar GATS joacă rolul arbitrajului internaţional.
În concluzie, GATS are ca scop promovarea şi întărirea
liberalizării comerţului cu servicii. Procesul de liberalizare
implică două aspecte – extinderea acoperirii GATS la mai multe
sectoare de servicii şi scăderea numărului şi a intensităţii
măsurilor restrictive în calea comerţ ului internaţional cu servicii.
Aşadar, în ciuda faptului că fiecare ţară are dreptul de a decide
asupra întinderii angajamentelor pe care le ia, cu fiecare nouă
rundă de negocieri, se aş teaptă ca ţările să adauge noi sectoare şi
sub-sectoare de servicii la programele de angajamente. Iar în
ultimii ani, în plus faţă de prevederile iniţiale ale Acordului
original, GATS s-a îmbogăţit cu noi înţelegeri multilaterale
menite a deschide piaţa mondial ă a serviciilor de telecomunicaţii,
financiare de contabilitate şi cea a serviciilor educaţionale.
Până nu demult, educaţia a fost absentă din discuţiile
referitoare la globalizare, considerându-se că aceasta este prin
excelenţă un serviciu fără caracter comercial. Însă realitatea a
demonstrat contrariul, mai ales în ultimele două decenii. Comerţul
cu servicii educaţionale se numără în prezent printre cele mai
importante domenii în relaţiile externe ale unor ţări, cum ar fi de
exemplu Australia, Canada, Noua Zeelandă, Marea Britanie şi
SUA. Cea mai mare parte din comerţul internaţional cu servicii
educaţionale este reprezentată de studenţii care învaţă în
străinătate.
Învăţământul superior reprezintă o industrie cu mare
166
OEC
potenţial de export. În ţările OECD, serviciile educaţionale

reprezintă cel putin 3% din exporturile totale de servicii – venituri
din export de aproximativ $50 miliarde. În Australia şi Noua
Zeelandă, serviciile educaţionale se situează pe locul 3 şi
respectiv pe locul 4 în rândul serviciilor exportate.
Educa ţia transnaţională este recunoscută ca fiind foarte
importantă pentru bunăstarea socială şi economică. La nivel
individual, absolvenţii de studii superioare se bucură de
perspective mai bune, atât materiale cât şi nemateriale
(recunoaştere socială, de exemplu). La nivel naţional, educaţia
aduce un plus de valoare capitalului uman al unei ţări, în acest fel
contribuind la creşterea economică. De asemenea, ea poate juca
un rol important în transmiterea valorilor culturale şi în
dezvoltarea capitalului social. Iar accesul general şi larg la
educaţie, măcar până la anumite nivele educaţionale, este văzut de
către mulţi ca fiind un factor important în asigurarea echităţii.
După părerea noastră, investiţia în educaţie ş i în formarea
oamenilor este cea mai importantă şi deopotrivă cea mai rentabilă
pentru dezvoltarea unei societăţi pe termen lung. De aceea,
instituţiile de învăţământ şi educaţ ie sunt privite ca instituţii
strategice pentru destinul naţional, iar educaţia este factorul
strategic al dezvoltă rii de perspectivă şi ea priveşte modelarea
multidimensională si anticipativă a factorului uman. Toate acestea
ar trebui să ne facă să avem încredere în educaţia transnaţională şi
să încercăm s ă profităm de oportunităţile pe care ni le oferă
această formă de învăţământ, şi în acest mod, să obţinem un
număr mai mare de specialişti care au experienţa unui alt sistem
de învăţământ şi a unei alte mentalităţi.
16
7
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare

(UNCTAD) United Nations Conference on Trade and
Development (UNCTAD)
Scurt istoric
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare
(UNCTAD) a fost înfiinţată în 1964 ca un organism
interguvernamental permanent, în urma primei sesiuni a
conferinţei care a avut loc la Geneva şi face parte din sistemul
Naţiunilor Unite, fiind specializată în problemele comerţului şi
dezvoltării pe plan mondial. Are 188 de ţări membre la care se
adaugă şi numeroase organisme interguvernamentale şi ONG,
care participă la lucrările sale în calitate de observatori. Acesta
este principalul organ al Adunării Generale a Na ţiunilor Unite
care se ocupă cu comerţul, investiţiile si problemele de dezvoltare.
Organizarea obiectivelor sunt de a „creş te comerţul, investiţiile şi
oportunităţile de dezvoltare din ţările în curs de dezvoltare şi a le
ajuta în eforturile lor de a se integra în economia mondială în mod
echitabil”. Pentru a-şi atinge obiectivele, UNCTAD desfăşoară
mai multe tipuri de activităţi, de la cercetare, analiză, cooperare
tehnologică până la dialog cu societatea civilă şi întreprinderile.
Crearea Conferinţei a fost bazată pe preocupările ţărilor în
curs de dezvoltare pe piaţa internaţional ă, cu privire la societăţile
multinaţionale, precum şi diferenţa între ţările dezvoltate şi cele în
curs de dezvoltare a Naţiunilor. În anii 1970 şi 1980, UNCTAD a
fost strâns legată de ideea unui Ordin Economic Internaţional nou
(NIEO). În prezent, UNCTAD are 193 state membre şi are sediul
la Geneva în Elveţia. Statele participante alcătuiesc patru grupuri,
structurate după criterii economice şi geografice. Cele patru
grupuri sunt:
• Grupul A, al ţărilor în curs de dezvoltare, din Africa şi
Asia;
• Grupul B, al ţărilor dezvoltate, membre ale Organizaţiei
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică - OCDE;
• Grupul C, al ţărilor latino - americane, inclusiv Cuba;
168
OEC
• Grupul D, al ţărilor foste socialiste 21 astăzi cu economii

în tranziţie.
Ţările din grupurile A şi C alcătuiesc Grupul celor 77.
Grupul celor 77 este prima sesiune UNCTAD, cuprinde ţări în
curs de dezvoltare. Grupul celor 77 este o asociere a peste 100 de
ţări, de regulă aflate în curs de dezvoltare, formată la Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare din 1964 (iniţial
doar din 77 de ţări), cu scopul susţinerii în continuare a interesului
lor comun pentru dezvoltarea instituţională a sistemului economic
mondial. Grupul a jucat un rol important în negocierile
internaţionale referitoare la comerţ şi tarife, în special cele
referitoare la acordurile internaţionale de mărfuri. În plus, grupul
a propus mai multe politici generale, care vizează restructurarea
sistemului monetar internaţional, accelerarea transferului de
tehnologie şi a furnizării asistenţei economice, precum şi
extinderea suveranităţii naţionale asupra resurselor, în vederea
redistribuirii avuţiei în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.
Munca interguvernamentală se face la 5 niveluri de
întâlniri: Conferinţele UNCTAD - au loc o dată la fiecare 4 ani;
● UNCTAD a XIII- a, va avea loc la Doha, Qatar, în 2012;
● UNCTAD a XII- a, a avut loc la Acera, Ghana, în 21 - 25
aprilie 2008;
● UNCTAD a XI- a, a avut loc la Sao Paulo, Brazilia, în 13
- 18 iunie 2004;
● UNCTAD a X- a, a avut loc la Bangkok, Thailanda, în 12
- 19 februarie 2000;
● UNCTAD a IX-a, a avut loc în Midrand, Africa de Sud, în
27 aprilie - 11 mai 1996;
● UNCTAD a VIII-a, a avut loc în Cartagena, Columbia în
8 - 25 februarie 1992;
● UNCTAD a VII-a, a avut loc în Geneva, Elvetia în 1987;
● UNCTAD a VI-a, a avut loc în Belgrad, Iugoslavia în
1983;
● UNCTAD a V-a, a avut loc în Manila, Filipine în1979;
● UNCTAD a IV-a, a avut loc în Nairobi, Kenya în 1976;
16
9
● UNCTAD a III-a, a avut loc în Santigo de Chile, Chile în

1972;
● UNCTAD a II-a, a avut loc în New - Delhi, India în 1968;
● UNCTAD I, a avut loc în Geneva, Elvetia în 1964.
UNCTAD consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare - Consiliul
gestionează activitatea UNCTAD între două conferinţe şi se
întâlneşte până la de trei ori în fiecare an; patru comisii UNCTAD
şi un grup de lucru se întâlnesc mai des decât consiliul pentru a se
ocupa de politică , programe şi probleme bugetare. Comisia va
convoca reuniuni de experţi cu privire la subiectele selectate în
vederea furnizării de fonduri.
În octombrie 2005, UNCTAD a creat Panoul de persoane
eminente pentru a consolida rolul de dezvoltare şi impactul
UNCTAD. Grupul a avut opt persoane eminente care aveau
cunoştinţe de probleme de dezvoltare în domeniu la nivel
internaţional.
Secretarul General al UNCTAD a examinat cele mai bune
strategii pentru a-şi îndeplini misiunea de dezvoltare şi mandatele,
astfel cum este menţionat în planul de acţiune din Bangkok şi în
acordul de la Sao Paulo.
● Fernando Henrique Cardoso (preşedinte), fost preşedinte al
Braziliei;
● Gro Harlem Brundtland, fost director general al
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi fost prim-ministru din
Norvegia;
● Jagdish Bhagwati, profesor de economie şi drept la
Columbia University;
● Joaquim Chissano, fost preşedinte al Mozambicului;
● Tarja Halonen, Preşedintele Finlandei;
● Yongtu Long, Secretarul General al Boao Forum pentru
Asia, fost vice - ministru de cooperare comercială şi economică, şi
şef de Comerţ - reprezentant China;
● Benjamin Mkapa, fost preşedinte al Tanzaniei;
● Lawrence Summers, fost preşedinte al Universităţii
Harvard, fost economist şef al Băncii Mondiale, fost secretar al
Trezoreriei din Statele Unite.
170
OEC
Rapoarte UNCTAD
UNCTAD produce o serie de rapoarte de actualitate,

inclusiv:
1. Raportul de Comerţ şi Dezvoltare;
2. Revizuirea de Comerţ şi Mediu;
3. Raportul Mondial al Investiţiilor;
4. Raportul dezvoltării economice în Africa;
5. Raportul ţărilor mai puţin dezvoltate;
6. Statistica UNCTAD;
7. Raportul informaţiei economice;
8. Revizuirea de transport maritim;
9. Trecerea în revistă a chestiunilor internaţionale de
contabilitate şi raportarea anuală;
1. Raportul de Comerţ şi Dezvoltare
Raportul de Comerţ şi Dezvoltare (TDR), lansat în 1981, este
eliberat în fiecare an pentru sesiunea anuală a consiliului de
Comerţ şi Dezvoltare.
Raportul analizează tendinţele economice actuale şi
probleme majore de politică de interes internaţional şi face
sugestii pentru abordarea acestor probleme la diferite niveluri.
2. Revizuirea de Comerţ şi Mediu
Obiectivul Revizuirii Comerţului şi Mediului este de a
consolida înţelegerea şi promova dialogul cu privire la
dimensiunea dezvoltării comerţului cheie şi problemelor de
mediu. Fiecare ediţie a Revizuirii Comerţului şi Mediului
cuprinde una sau mai multe articole pe teme alese, comentarii cu
privire la aceste articole, precum şi o privire de ansamblu asupra
activităţilor de cooperare tehnică UNCTAD în domeniul
comerţului, mediului şi dezvoltării.
3. Raportul Mondial al Investiţiilor
Raportul Mondial al Investiţiilor se concentrează asupra
tendinţelor în investiţiile străine directe (ISD) la nivel mondial, la
nivel regional şi la nivel de ţară şi ia măsuri pentru a îmbunătăţi
contribuţia sa la dezvoltare.
17
1
Fiecare problemă a raportului conţine:

• Analiza tendinţelor în materie de investiţii străine directe
în cursul anului precedent, cu accent special cu privire la
implicaţiile de dezvoltare;
• Clasificarea celor mai mari corporaţii transnaţionale din
lume;
• Analiza în profunzime a unui subiect selectat legate de
ISD;
• Politica de analiză şi recomandări;
• Anexa statistică cu datele privind fluxurile de ISD şi de
stocuri pentru 196 de economii.
4. Raportul dezvoltării economice în Africa
Raportul dezvoltă rii economice în Africa analizează
principalele aspecte ale problemelor de dezvoltare din Africa şi
aspecte legate de politica de interes pentru ţă rile africane. Acesta
face recomandări de politică pentru acţiunile întreprinse de ţările
africane şi de către comunitatea internaţională pentru a depăşi
provocările de dezvoltare cu care se confruntă continentul.
5. Raportul ţărilor mai puţin dezvoltate
Raportul ţărilor mai puţin dezvoltate oferă o sursă
cuprinzătoare şi autoritară a analizei socio-economice şi date
privind ţările cele mai sărace.
Raportul este creat pentru un public larg de guverne,
politicieni, cercetători şi toţi celor implicaţi în dezvoltarea acestor
ţări. Fiecare raport conţine o anexă statistică, care furnizează date
de bază cu privire la ţările mai puţin dezvoltate.
6. Statistica UNCTAD
UNCTAD eliberează statisticile care sunt relevante pentru
analiza comerţ ului internaţional, pentru investiţiile str ăine
directe, şi mai explicit pentru a înţelege tendinţele economice din
ţările în curs de dezvoltare în ultimele decenii, în special în
contextul globalizării.
7. Raportul informaţiei economice
Raportul informaţiei economice este publicat anual. Acesta
analizează tendinţele actuale şi problemele internaţionale majore
172
OEC
de politică în ceea ce priveşte tehnologiile informaţiei şi

comunicaţiilor şi utilizarea lor.
Raportul se bazează pe UNCTAD E - Commerce şi Raportul
de Dezvoltare şi redefineşte domeniul său de aplicare, reflectând
creşterea, adâncimea de informare privind economia şi rolul său
cheie în comerţ şi dezvoltare.
8. Revizuirea de transport maritim
Revizuirea de transport maritim a fost publicat anual din
1968. Acesta raportează cu privire la evoluţia la nivel mondial a
transportului maritim, a porturilor şi transportului multimodal.
9. Trecerea în revistă a chestiunilor internaţionale de
contabilitate şi raportarea anuală (ISAR)
ISAR ajut ă ţările în curs de dezvoltare şi economiile în
tranziţie pentru punerea în aplicare a celor mai bune practici în
transparenţa corporativă ş i de contabilitate, cu scopul de a facilita
fluxurile de investiţ ii şi dezvoltarea economică. ISAR are un
număr de domenii de activitate, inclusiv: aplicarea IFRS,
contabilitate de către IMM-uri, divulgarea de guvernanţă
corporativă şi raportarea de mediu.
Structura UNCTAD
Sesiunea sau Conferinţa, organ plenar, organizează sesiuni la

nivel ministerial o dată la patru ani, pentru formularea orientărilor
generale şi programarea activităţii organizaţ iei. De la înfiinţare şi
până în prezent s-au desfăşurat doisprezece asemenea conferinţe,
astfel: Geneva (1964), New Delhi (1968), Santiago de Chile
(1972), Nairobi (1976), Manila (1979), Belgrad (1983), Geneva
(1987), Carthagena (1992), Midrand (1996), Bangkok (2000), Sao
Paulo (2004), Accra (2008).
Organ suprem, Conferinţa are toate puterile; deciziile şi
recomandările sunt adoptate prin consens.
Consiliul pentru comerţ şi dezvoltare este organul permanent,
care preia competenţele conferinţei atunci când ea nu este reunită . În
plus, deţine funcţii executive şi pregăteşte lucrările conferinţei.
17
3
Principalele atribuţii ale Consiliului sunt:

• urmăreşte punerea în aplicare a recomandărilor,
declaraţiilor, rezoluţiilor şi alte hotărâri ale conferinţei, luând
măsuri ce sunt de competenţa sa;
• iniţiază şi întocmeşte studii şi rapoarte în domeniul
comerţului şi cu privire la problemele conexe ale dezvoltării;
• îndeplineşte rolul de comitet pregătitor al sesiunilor
UNCTAD;
• elaborează rapoarte referitoare la activitatea sa, pe care le
prezintă Adunării Generale a ONU, prin intermediul Consiliului
Economic şi social - ECOSOC;
• în cazuri de necesitate face propuneri pentru crearea de
organisme subsidiare, menite să-l sprijine în îndeplinirea eficientă
a funcţiilor ce-i revin.
Activitatea permanentă este desfăşurată prin intermediul
comisiilor, comitetelor şi grupelor de lucru, specializate pe:
produse de bază, produse manufacturate, transporturi maritime,
comerţ invizibil, finanţarea comerţului, transfer de tehnologii,
cooperare internaţională între ţări în curs de dezvoltare.
După reforma instituţională din 1996 au fost create, ca
organe subsidiare ale Consiliului pentru Comerţ şi Dezvoltare,
următoarele trei comisii:
1. Comisia pentru comerţul cu bunuri şi servicii;
2. Comisia pentru investiţii, tehnologie şi probleme
financiare conexe;
3. Comisia pentru întreprinderi, facilităţi comerciale şi
pentru dezvoltare.
Secretariatul, instalat la Geneva, are ca funcţie principală
obligaţia de a asigura buna funcţionare a conferinţei şi consiliului
pentru comerţ şi dezvoltare. Este condus de un secretar general,
numit de secretarul general al ONU.
Secretariatul UNCTAD face parte din cel al ONU; numără
circa 400 funcţionari, care au sediul la Geneva. Bugetul anual al
UNCTAD este de circa 50 milioane dolari şi provine din bugetul
ordinar al ONU. Activitatea de cooperare tehnică atinge circa 24
174
OEC
milioane dolari pe an, fiind finanţată din surse extrabugetare,

furnizate de ţările donatoare, de cele beneficiare şi de diferite
organizaţii.
Centrul comun de comerţ internaţional GATT – UNCTAD
(creat în 1964, în cadrul GATT) face parte din structura UNCTAD
începând cu anul 1968. Principala lui misiune este de a acorda
asistenţă de specialitate ţărilor în curs de dezvoltare în domenii
legate de promovarea exporturilor. În centrul atenţiei stau domenii
precum: dezvoltarea pieţei şi a producţiei, dezvoltarea serviciilor
aferente comer ţului, informaţiile comerciale, dezvoltarea
resurselor umane etc.
Rolul organizaţiei
Organizaţia îşi îndeplineşte mandatul prin trei funcţii:
• funcţionează ca un forum pentru deliberările
interguvernamentale, susţinut de discuţii cu experţi şi schimburi
de opinie, îndreptate către atingerea consensului;
• realizează cercetări, analize ale politicilor şi colectarea de
date statistice pentru dezbaterile reprezentanţilor guvernelor cu
experţii;
• asigură asistenţă tehnică construită pe cerinţele specifice
ale ţărilor în curs de dezvoltare şi ale economiilor în tranziţie. În
unele cazuri, UNCTAD cooperează cu alte organizaţii şi ţări
donatoare pentru a acorda asistenţă tehnică.
Principalele atribuţii ale Consiliului sunt:
• urmăreşte punerea în aplicare a recomandărilor,
declaraţiilor, rezoluţiilor şi altor hotărâri ale Conferinţei, luând
măsuri ce sunt de competenţa sa;
• iniţiază şi întocmeşte studii şi rapoarte în domeniul
comerţului şi cu privire la problemele conexe ale dezvoltării;
• îndeplineşte rolul de comitet pregătitor al sesiunilor
UNCTAD;
• elaborează rapoarte referitoare la activitatea sa, pe care le
prezintă Adunării Generale a ONU, prin intermediul Consiliului
Economic şi Social - ECOSOC;
17
5
• în cazuri de necesitate face propuneri pentru crearea de

organisme subsidiare, menite să-1 sprijine în îndeplinirea eficientă
a funcţiilor ce-i revin.
Consiliul pentru Comerţ şi Dezvoltare - asigură desfăşurarea
activităţii permanente între sesiunile conferinţei. În acest sens în
cadrul său se acţionează pentru transpunerea în fapt a rezoluţiilor,
declaraţiilor şi hotărârilor conferinţelor.
Organele subsidiare ale Consiliului pentru Comerţ şi
Dezvoltare sunt concepute într-o structură flexibilă ca număr,
forme de organizare şi atribuţii. În timp, ele au fost reprezentate
de comisii, comitete şi grupe de lucru după cum urmează:
UNCTAD promovează integrarea prin dezvoltare a ţărilor în curs
de dezvoltare în economia mondială, scopul său fiind acela de a
ajuta la conturarea dezbaterilor politice şi gândirii asupra
dezvoltării, cu un accent asupra susţinerii reciproce a politicilor
naţionale şi a acţiunilor internaţionale, astfel încât toate acestea să
favorizeze dezvoltarea durabilă.
UNCTAD desfăşoară, de asemenea, diferite programe de
cooperare tehnică, cum ar fi: ASYCUDA, DMFAS, EMPRETEC
şi WAIPA.
În plus, UNCTAD desfăşoară anumite cooperări tehnice în
colaborare cu Organiza ţia Mondială a Comer ţului prin
intermediul International Trade Centre (ITC), o agenţie de
cooperare tehnică care vizează aspectele operaţionale şi de
întreprindere, orientat spre dezvoltarea comerţului.
ASYCUDA
În principiu, introducerea sistemului vamal informatizat
urmăreşte facilitarea circulaţiei mărfurilor, perfecţionarea
procedurilor de evaluare şi colectare a taxelor vamale, asigurarea
procedurilor vamale standardizate, automatizate ş i clare,
furnizarea de informaţii statistice precise şi promte privind
comerţul exterior, îmbunătăţirea metodelor de încasare a datoriilor
vamale, îmbunătăţirea controlului financiar. Sistemul informatic
integrat ASYCUDA (Automated System for Customs Data /
Sistemul Automatizat Vamal), elaborat de UNCTAD (Conferinţa
176
OEC
Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare) se utilizează în

prezent în mai multe versiuni (ASYCUDA, ASYCUDA++) de
către serviciile vamale din 85 de ţări din toate regiunile lumii.
Proiectul este implementat în baza acordului de colaborare între
Departamentul vamal şi UNCTAD care prevede printre altele şi
instruirea personalului vamal în domeniul utilizării sistemului
ASYCUDA World. Concomitent, agenţii economici în calitate de
beneficiari ai sistemului, precum ş i ca participanţi ai procesului
de perfectare a declaraţiilor vamale, sunt implicaţi în mod direct la
implemetarea programului.
Caracteristicile ASYCUDA. Caracteristici generale.

Este sistemul care gestionează declaraţiile vamale, inclusiv
toate regimurile vamale, are un mecanism de selectivitate
puternic, gestionează problema evaluării în vamă şi a taxării,
conţine instrumente pentru construirea rapoartelor etc. Oferă
posibilitatea comunicării agenţilor economici cu vama prin
mecanismul de schimb electronic de date. Agentul economic fiind
conectat direct la sistemul informatic vamal poate întocmi,
controla şi trimite electronic declaraţiile vamale pe serverul
organului vamal competent. Permite implementarea întregului
pachet de reglementări vamale în vigoare pentru procesarea
declaraţiilor vamale şi asigură aplicarea în mod unic a taxelor
vamale. Oferă toate informaţiile ce pot avea legătura cu o
declaraţie vamală (coduri utilizate la întocmirea declaraţiilor
vamale), garantează pentru toţi agenţi economici acces egal la
legislaţia vamală, reglementări privind drepturile de import /
export şi scutiri de drepturi. Oferă posibilitatea consultării on-line
cu vama. Este un sistem standardizat - sunt utilizate sistemele de
codificare şi clasificare corespunzătoare standardelor
internaţionale. Flexibil - oferă o varietate de posibilităţi şi poate fi
adaptat la cerinţele operaţionale ale administraţiei vamale
naţionale. Uşor de utilizat - declaraţiile vamale şi alte acte au
acelaşi format ca cel de pe hârtie. Toate mesajele pot fi traduse.
Sistemul se bazează pe mecanismul de selectivitate şi evaluare a
riscului, astfel este posibilă implementarea unui management de
17
7
risc automat în timpul procesului electronic de vămuire.

ASYCUDA permite clasificarea declaraţiilor în mai multe canale,
în dependenţa de nivelul riscului, care sunt evidenţiate prin culori:
roşu - acordarea liberului de vama numai după efectuarea
obligatorie a controlului documentar şi fizic; galben - efectuarea
numai controlului documentar; albastru - pentru posibilul control /
audit posterior; verde - pentru eliberare după achitarea drepturilor
de import, fără control documentar sau fizic. Sistemul asigură
integritatea datelor ş i protejarea secretului comercial. Sistemul
asigură schimbul de informaţii prin reţea între toate unităţile
vamale şi accesul limitat la informaţiile din diferite module.
EMPRETEC
Empretec este programul internaţional de dezvoltare
antreprenorială dezvoltat de Harvard Business School, susţinut de
Natiunile Unite şi Guvernul României.
Programul EMPRETEC a apărut ca o consecinţă a dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii ca bază a creşterii economice în
economiile emergente. De la prima sa livrare, acum 20 de ani în
Argentina, EMPRETEC şi-a creat o audienţă formată din peste
80.000 de antreprenori, din 27 de ţări, devenind unul dintre cele
mai populare şi eficiente programe de dezvoltare antreprenorială.
EMPRETEC este promovat de către UNCTAD (United
Nations Conference for Trading And Development), ce
gestionează livrarea cursului în toate ţările lumii.
Atelierul de lucru EMPRETEC a ajuns în România printr-un
parteneriat între Natiunile Unite şi Guvernul României, prin
intermediul Ministerului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii,
Comerţ, Turism şi Profesii Liberale, ce gestionează programul
„UNCTAD/EMPRETEC – România pentru sprijinirea dezvoltării
întreprinderilor mici şi mijlocii”.
WAIPA
WAIPA a fost înfiinţată în anul 1995 şi este înregistrată ca
organizaţie non - guvernamentală (ONG) din Geneva, Elveţia.
Asociaţia a avut 228 agenţii membre de la 156 de ţări. WAIPA
178
OEC
actionează ca un forum pentru agenţiile de promovare a

investiţiilor (API), pentru a oferi oportunităţi de reţea şi de a
facilita schimbul de bune practici în consolidarea capacităţilor şi
de promovare a investiţiilor.
DMFAS
Programul DMFAS este un program al Na ţiunilor Unite
promovat de către UNCTAD, la Geneva. Obiectivele programului
DMFAS sunt sprijinirea ţărilor la dezvoltarea administrativă,
instituţională şi structurilor juridice pentru managementul datoriei
eficiente; să ofere asistenţă tehnică pentru birouri guvernamentale
responsabile de gestionarea datoriei; de a acţiona ca un punct
focal pentru discuţii ş i de schimb de experienţă în managementul
datoriei. Programul de administrare a datoriei, software de sistem,
este instalat în prezent în peste nouăzeci de instituţii
guvernamentale.
Obiectivele UNCTAD
UNCTAD îşi propune:
• să favorizeze cooperarea internaţională astfel încât să fie
instaurată o relaţie comercială cât mai echitabilă între Nord şi Sud
şi să intensifice relaţiile Sud - Sud;
• să restructureze comerţul internaţional ţinând cont de
interesele specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare, în interiorul
unui mediu mai previzibil;
• să formuleze principii şi să pună în practică politici vizând
comerţul internaţional şi problemele conexe ale dezvoltării
economice;
• să ia măsuri în colaborare cu organele competente ale
ONU în vederea negocierii şi adoptării de instrumente juridice
multilaterale în domeniul comerţului internaţional;
• să servească drept centru al armonizării politicilor
economice ale guvernelor şi ale grupurilor economice regionale în
materie de comerţ şi dezvoltare.
17
9
Principalele realizări ale UNCTAD

Larga participare a ţărilor la acest forum internaţional are
anumite explicaţii. Astfel, organizaţia internaţională cu profil
similar, GATT, presupunea opţiunea doctrinală pentru liber
schimb, prin respectarea principiilor şi regulilor de conduită
convenite. Spre deosebire de GATT, în cadrul UNCTAD fiecare
ţară se poate plasa fie pe poziţii dirijiste, fie liberale. De
asemenea, obligaţiile asumate nu au caracter de angajament.
Hotărârile, luate cu majoritate de 2/3 din voturi, se înscriu în
rezoluţii, dar nu au caracter obligatoriu, ci doar de recomandare
sau invitaţie. Fiecare ţară dispune de un vot, ceea ce înseamnă că
ţările în curs de dezvoltare îşi pot asigura majoritatea atunci când
se solidarizează, impunând hotărârile dorite. De regulă, ţările în
curs de dezvoltare îşi armonizează poziţiile în cadrul conferinţelor
ministeriale ale grupului celor 77, care precedă sesiunile
UNCTAD.
Oferind tuturor ţărilor în curs de dezvoltare posibilitatea
exprimării punctului de vedere, UNCTAD a devenit de la bun
început cadrul adecvat pentru iniţierea unor mutaţii în cadrul
schimburilor internaţionale. Aceste mutaţii depăşesc cadrul
simplei liberalizări, ele vizând lărgirea relaţiilor comerciale şi a
cooperării între toate ţările lumii, în scopul eradicării sărăciei şi
subdezvoltă rii şi al accelerării procesului de dezvoltare
economică.
În declaraţiile şi rezoluţiile UNCTAD sunt înscrise
numeroase mă suri de soluţionare a diferitelor probleme care
afectează ţările în curs de dezvoltare, dar transpunerea în practică
a acestor soluţii avea să fie obstrucţionată de lipsa posibilităţilor
de acţiune în mod similar ale GATT şi de caracterul neobligatoriu
al hotărârilor. Prin urmare, strategia adoptată de UNCTAD a fost
de a elabora măsurile de reformă şi de a determina apoi GATT să
le aplice în practică. Pe parcursul celor peste patru decenii de
existenţă, UNCTAD a raportat numeroase succese prin aplicarea
acestei strategii.
Printre rezultatele concrete ale activităţii interguvernamentale
realizată sub auspiciile UNCTAD, trebuie amintite:
180
OEC
1. Rezultatele în domeniul comerţului cu produse de bază:

● Acorduri internaţionale asupra produselor de bază23 şi
crearea unor grupe de studiu asupra produselor de bază, regrupând
ţări producătoare şi consumatoare.
● Pentru stabilizarea preţurilor la produsele de bază, în
cadrul UNCATD s-a propus aplicarea programului integrat pentru
produse de bază. Acest program presupune instituirea unor
acorduri pe produse între principalii producători - exportatori şi
consumatori - importatori, care vizează stabilizarea preţurilor şi a
încasărilor din export pentru ţări în curs de dezvoltare.
Stabilizarea se realizează prin mecanismul stocurilor regulatorii,
finanţate dintr-un aşa - zis fond comun. Mecanismul stocurilor
regulatorii este conceput să funcţioneze astfel încât să menţină
preţurile în limita unor marje de fluctuaţie de +/- 10%. Atunci
când oferta depăşeşte cererea şi preţurile riscă să scadă cu mai
mult de 10%, administraţia stocului intervine pe piaţă prin
cumpărări masive, pentru a echilibra cererea cu oferta. În caz
contrar, administraţia stocului livrează pe piaţă cantităţi
corespunzătoare, în vederea restabilirii echilibrului.
● În 1989 a fost creat Fondul comun pentru produse de bază
(750 mil.USD), destinat să faciliteze finanţarea acordurilor pe
produse şi să încurajeze activitatea de cercetare - dezvoltare
vizând produsele de bază, crearea Fondului fiind rezultatul
deciziei SUA de a contribui la finanţarea acestui Fond.
2. Rezultatele în domeniul comerţului cu produse manufacturate:

● Propunerea românească, făcută încă de la prima sesiune
UNCTAD: în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, livrările de
echipamente industriale să fie plătite prin cote părţi din producţia
obţinută cu aceste echipamente (buy - back).
● S-a propus crearea unei instituţii specializate în domeniul
industrial; astfel, în 1966, a luat fiinţă Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), cu sediul la Viena.
● Recunoaşterea tratamentului preferenţial în favoarea ţărilor
în curs de dezvoltare. Prima reuşită în acest sens o reprezintă
adoptarea Sistemului generalizat de preferinţe (SGP), constând în
18
1
concesii tarifare acordate ţărilor în curs de dezvoltare de către

ţările dezvoltate şi care a început să funcţioneze în 1971.
3. Rezultatele în domeniul transporturilor:

● Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la participarea la
traficul de linie (1974);
● Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul mărfurilor
pe mare (1978);
● Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul
internaţional multimodal de mărfuri (1980);
● Convenţia Naţiunilor Unite privind condiţiile de
înmatriculare a navelor (1986);
● Convenţia Naţiunilor Unite asupra ipotecilor maritime
(1993).
4. Eforturi întreprinse în favoarea ţărilor cel mai puţin avansate:

● În acest domeniu, UNCTAD a jucat principalul rol,
organizând două Conferinţe ale ONU pe această temă şi asigurând
de asemenea şi suportul logistic. Prima Conferinţă (Paris, 1981) a
adoptat noul program de acţiune (NPA) pentru anii 80, definind
măsurile pe care aceste ţări trebuie să le ia pentru a favoriza
propria dezvoltare, precum şi măsurile de sprijin internaţional. A
doua Conferinţă s-a desfăşurat în 1990, tot la Paris şi a trecut în
revistă aplicarea NPA, adoptând un program de acţiune pe care
ţările mai puţin avansate, dar şi ţările dezvoltate, s-au angajat să-l
pună în practică în următorul deceniu.
● Lucrările UNCTAD au dat un impuls politic acţiunilor
întreprinse de alte organisme internaţionale. Se pot aminti, de
exemplu, stabilirea ajutorului public pentru dezvoltare (APD) la
0,7% din PIB-ul ţărilor donatoare, ameliorarea mecanismului de
finanţare compensatorie a deficitelor comerciale pentru ţări în
curs de dezvoltare, pus în practică prin intermediul FMI, precum
şi crearea drepturilor speciale de tragere (DST).
România este membră a UNCTAD de la înfiinţare (1964),
participând activ la lucrările sale, contribuind la dezbaterile
privind problemele economiei globale şi la elaborarea de acorduri
182
OEC
şi recomandări, vizând sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare şi în

tranziţie. În prezent, România participă la activităţile UNCTAD în
noua sa calitate, de stat membru UE, contribuind la elaborarea
poziţiilor comune ale Uniunii.
Investiţiile str ăine directe în România au crescut în 2006 cu
34,1%, până la 8.6 miliarde dolari, ritm egal cu media înregistrata
la nivel global, de 34,3%.
Fluxul global de investiţ ii străine directe a crescut pentru al
treilea an consecutiv, până la 1.230 miliarde dolari, însă recordul
de peste 1.400 miliarde dolari din 2000 rămâne nedoborât, potrivit
primelor estimări din acel an ale Conferinţei Naţiunilor Unite
pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD).
Creşterea investiţiilor străine directe arată mai ales creşterea
economică mare şi performanţele economice puternice în multe
părţi ale lumii, a ară tat UNCTAD, adăugând că această creştere a
fost înregistrată atât în ţările dezvoltate, cât şi în rândul celor în
curs de dezvoltare. Liberalizarea politicilor pentru investiţii şi a
anumitor norme pentru comerţ au stimulat în plus acest avans.
Volumul investiţiilor străine directe în ţă rile în curs de
dezvoltare a crescut cu 48% în 2006 şi a atins nivelul de 800
miliarde dolari. Statele Unite ale Americii au fost cel mai mare
beneficiar de investiţii străine directe în 2006, atrăgând un volum
de investiţii de 177,3 miliarde dolari. Astfel, SUA a devansat
Marea Britanie, liderul din 2005. Totuşi, UE ră mâne cea mai
mare zonă beneficiară de investiţii străine directe. În 2006,
volumul acestora a ajuns la 549 miliarde dolari, ceea ce înseamnă
ca UE a beneficiat anul trecut de 45% din toate investiţiile străine
directe, la scară globală.
Potrivit UNCTAD, au apărut mai multe riscuri la nivel
mondial, care ar putea avea implicaţii asupra fluxurilor din şi spre
ţările dezvoltate. UNCTAD este de părere că dezechilibrele la
nivelul conturilor curente, preţul mare şi volatil al petrolului şi
deficitul fiscal mare al ţărilor din UE vor avea consecinţe asupra
perspectivei investiţiilor străine directe în ţările dezvoltate.
Fluxul de investiţ ii străine directe că tre ţările în curs de
dezvoltare a crescut cu 10% anul trecut, iar pentru economiile în
18
3
tranziţie (Europa de Sud-Est şi Comunitatea Statelor

Independente), creşterea a fost de 56,2%.
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)

The European Free Trade Association (EFTA)
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) reprezintă

o zonă de liber schimb, creată în 1960 (printr-un acord European
de liber – schimb), la iniţiativa Marii Britanii care încerca astfel să
prevină riscul unei dominaţii economice din partea CEE.
Asociaţia Europeană de Liber Schimb a fost fondată pe
premisa liberului schimb că mijloc de atingere a prosperităţii şi
creşterii economice între ţările membre şi pentru a funcţiona ca
promotor a unor relaţ ii economice de cooperare mai strânse între
ţările Vest-Europene.
Originea AELS este bine ancorată în contextul European de
integrare. Cele şapte state fondatoare – Austria, Danemarca,
Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi Marea Britanie – şi -au
propus explorarea unui tratat de liber schimb, între ele, la
începutul anului 1959 ca răspuns la formarea Comunităţii
Economice Europene (CEE) în 1958. Rezultatul acestei convenţii
a fost acceptat în noiembrie 1959 şi semnat la Stockholm pe data
de 4 ianuarie 1960.
Convenţia de la Stockholm a stabilit structura, principiile şi
un set minim de reguli şi proceduri care aveau să fie aplicate.
Detaliile se refereau la reducerea tarifelor, eliminarea restricţiilor
cantitative şi a regulilor care ţ ineau de provenienţa mărfurilor. În
cadrul acestei structuri care se suprapunea parţial peste cea a CEE,
tarifele pe mărfuri industriale între ţările membre AELS au fost –
cu câteva excepţii – eliminate din anul 1967. Restrctiile
cantitative au fost eliminate la jumătatea anului 1965.
184
OEC
Figura nr. 1
AELS şi UE în 1960 – pozitionare geografica
Sursa: www.efta.int
Prin Convenţ ia de la Stockholm statele membre AELS s-au

angajat să înlăture taxele pe schimburile dintre ele în acelaşi timp
cu programul CEE, intensificând accelerarea reducerii tarifelor.
Important de menţionat este faptul că AELS era o zonă liberă , nu
o uniune vamală, astfel încât politica comercială externă nu
trebuia decisă în comun. Acest lucru era deosebit de important şi
a permis Marii Britanii să menţină taxe preferenţiale cu
Commonwealth. Spre deosebire de CEE, comerţul cu produse
agricole a fost exclus de la liberalizare de către AELS.
În 1999, miniştrii AELS au decis să revină cu îmbunătăţiri
asupra Convenţiei de la Stockholm, pentru a reflecta asupra
creşterii în importantă a economiei globale, a serviciilor de
schimb, a investiţiilor străine directe şi a drepturilor asupra
proprietăţii intelectuale. Această înţelegere care completează
18
5
convenţia AELS a fost adoptată în 2001. Această revizuire a

convenţiei a întărit coeziunea relaţiilor economice între statele
membre AELS şi oferă o platformă comună îmbunătăţită pentru
dezvoltarea relaţiilor cu alţi parteneri de pe glob.
AELS a cunoscut câteva modificări în ceea ce priveşte
membrii săi. Finlanda a devenit ţară membră asociată în anul
1961, şi membră cu drepturi deplină în 1986. Islanda s-a ataşat în
1970 ş i Lichtenstein în 1991. Danemarca şi Marea Britanie au
părăsit AELS pentru a deveni membre ale CE – Comunităţii
Europene - în 1973. Portugalia s-a alăturat CE în 1986; la fel au
făcut şi Austria, Suedia şi Finlanda în 1995.
Relaţiile dintre AELS şi CE
În paralel cu părăsirea coaliţiei, de către Danemarca şi Marea

Britanie, s-au negociat la începutul anilor ’70 o serie de înţelegeri
de liber schimb între celelalte state AELS şi cele CE. Majoritatea
au intrat în vigoare începând cu 1973.
Ca ră spuns la îngrijorările cu privire la competitivitatea
Europeană de la începutul anilor 1980, s-a ţinut la Luxemburg o
primă întâlnire la nivel ministerial între statele AELS şi cele ale
CE pentru a se explora posibilităţile unor viitoare cooperări
economice în Europa de vest. Rezultatul a fost „Declaraţ ia de la
Luxemburg”, care propune câteva programe de viitor pentru
dezvoltarea cooperării economice europene, care poate deveni cel
mai mare sistem de liber schimb din lume.
În ianuarie 1989, într-un discurs ţinut în faţa Parlamentului
European, Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene a
propus „un nou parteneriat, mai structurat, cu procese comune de
luare a deciziilor şi cu instituţii administrative” cu statele membre
ale AELS („Iniţiativa Delors”).
Statele AELS s-au declarat gata să iniţieze negocierile cu
Comunitatea Europeană, care să conducă la „cea mai mare
posibilă realizare a liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor,
capitalurilor şi a persoanelor, cu scopul de a crea un Spaţiu
Economic European dinamic şi omogen”.
186
OEC
Negocierile cu CEE au început în 1990. Acordul a fost

convenit în cele din urmă în 1992 ş i a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1994 pentru statele UE, pentru Austria, Finlanda, Islanda,
Norvegia şi Suedia.
Elveţia, cu toate ca a fost respinsă ca membru al CEE printr-
un referendum în 1992, a incheiat două seturi de acorduri
bilaterale cu UE în 1999 şi 2004. Liechtenstein a devenit membru
al CEE la 1 Mai 1995. De la aderarea Austriei, Finlandei şi
Suediei la UE în 1995, trei state membre AELS, participă în CEE:
Islanda, Liechtenstein şi Norvegia.
Acordul CEE este în funcţiune de cincisprezece ani. El se
extinde pe piaţa internă a UE si la cele AELS: Islanda,
Liechtenstein şi Norvegia. Ca rezultat al cooperarii, operatorii
economici din statele CEE şi AELS pot să îşi desfăşoare conduita
lor de afaceri în temeiul cadrului juridic şi sunt supuşi la aceleaşi
drepturi ş i obligaţii în domeniile acoperite de Acordul CEE-
AELS, ca operatorii din statele membre ale UE. De la intrarea sa
în vigoare, mai mult de 5.000 de noi acte juridice au fost
încorporate în CEE, ca şi completare a celor 1500 existente în
documentul original.
Acordul CEE prevede, de asemenea şi cazuri pentru
cooperarea în domenii cum ar fi mediul, politica socială, mediul
de cercetare dezvoltare, care includ participarea statelor SEE şi
AELS în diverse programe UE. Acordul nu include domenii
precum politicile comune a UE privind comerţul exterior,
agricultură şi pescuit, uniune monetară sau de securitate şi de
afaceri internaţionale.
Un cadru instituţional elaborat cunoscut şi ca sistemul cu doi
piloni a fost înfiinţat pentru a gestiona Acordul. Aceasta include
un set de instituţii comune - la nivel ministerial a Consiliului
CEE, Comitetul mixt al CEE constituit din înalţi funcţionari şi
subcomitete şi grupuri de lucru de funcţionari şi experţi - şi de
două instituţii autonome AELS: Autoritatea de Supraveghere
AELS (SEC) - pentru a monitoriza respectarea de normele CEE
de către statele CEE şi AELS şi Curtea AELS, care joacă un rol
vis-à-vis de statele CEE - AELS comparabilă cu cea a Curţii
18
7
Europene de Justiţie în UE.

Acordul CEE conţine dispoziţii pentru permiterea de
adăugiri din partea AELS înainte de adoptarea unei noi legislaţii.
Adăugirile pot lua forma participării experţilor AELS în
comitetele CE sau prezentarea de observaţii AELS, precum şi
adoptarea de rezoluţii care să răspundă iniţiativelor comisiei.
Aceste aşa-numite mecanisme de modelare ale deciziei sunt un
element important al SEE pentru statele SEE - AELS, pentru ca
acordul nu le permite accesul la procesul decizional în cadrul UE.
Înaintarea procesul de extindere a UE a avut un impact
considerabil asupra CEE. Acordul prevede că orice stat care
devine membru al UE, trebuie să aplice, pentru a deveni membru
al SEE. Statele AELS astfel au urmat îndeaproape negocierile
privind extinderea UE în Europa Centrală ş i de Est. Extinderea
CEE, a avut loc simultan cu extinderea UE în mai 2004.
Negocierile privind extinderea CEE asupra României şi Bulgariei
s-au încheiat în Iulie 2007.
La 10 decembrie 1992, la Geneva (Elveţia) s-a semnat
Acordul de Comerţ Liber dintre România si Statele Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (AELS), prin care se urmărea
stabilirea între România ş i statele AELS a unei zone de comerţ
liber (dar nu mai târziu de 31 decembrie 2002). Obiectivele
propuse prin acest acord care avea la baza relaţii comerciale între
economii de piaţă şi respectarea principiilor democratice şi a
drepturilor omului, sunt:
● promovarea, prin expansiunea comerţului reciproc, a
dezvoltării armonioase a relaţiilor economice între statele AELS şi
România şi susţinerea, prin aceasta, a dezvoltării activităţii
economice, îmbunătăţirea nivelului de trai şi a condiţiilor de
muncă şi creşterea productivităţii şi stabilităţii financiare;
● asigurarea de condiţii corecte de concurenţă în domeniul
comerţului între statele AELS si România;
● de a contribui, în acest mod, prin înlăturarea barierelor din
calea comerţului, la dezvoltarea armonioasa si expansiunea
comerţului mondial.
Trebuie reamintit faptul că în aceeaşi perioadă a fost semnat
188
OEC
şi acordul European instituind o asociere între România, pe de o

parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe
de alta, care reliefează dorinţa României de a se integra în
structurile europene, deziderat care a devenit principalul obiectiv
naţional de politică externă (împreună cu aderarea la NATO).
Procesul de negociere a aderării României la Spaţiul
Economic European, demarat la 5 iulie 2006, a cuprins patru
runde de negocieri şi s-a finalizat prin semnarea minutei
negocierilor la data de 29 martie 2007.
Ulterior, la data de 14 mai 2007, s-a desfăşurat, la Bruxelles,
ceremonia de parafare a Acordului privind participarea Republicii
Bulgaria şi a României la Spaţiul Economic European şi a
cordurilor conexe. România a beneficiat prin aplicarea acestui
acord de un cadru reglementat în relaţia cu statele Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb AELS/SEE: Islanda, Liechtenstein
si Norvegia, similar celui comunitar, precum si de asistentă
financiara în valoare de aproape 100 milioane Euro acordată în
baza aceloraş i principii care au fost aplicate în cazul celor 10 noi
state membre ce au aderat la UE în anul 2004. Având în vedere că
România a aderat la UE în 2007, respectiv la mijlocul perioadei
de aplicare a actualelor mecanisme financiare (2004-2009), pentru
România (precum şi pentru Bulgaria) va avea loc o dezvoltare
proporţională a ce1or două mecanisme financiare actuale (pe
perioada 2007-2009).
Pentru perioada 2009-2014 urmează să fie aplicat, atât celor
zece noi state membre care sunt deja parte a CEE, cât si României
şi Bulgariei, mecanismul financiar revizuit, care va fi negociat
ulterior.
Aspecte-cheie în cadrul negocierilor de extindere a CEE au
ca şi scop creştea substanţială a contribuţiilor financiare pentru
asistarea noilor state membre UE, pentru a reduce diferenţ ele
sociale şi economice, precum şi pentru a despăgubi accesul pe
piaţă redus a statelor CEE - AELS. Pentru a gestiona contribuţiile,
Oficiul Mecanismului Financiar (FMO), administrativ legat de
AELS, a fost stabilit să se ocupe de cea mai mare parte a
contribuţiei de aproximativ 1,3 miliarde € din statele CEE - AELS
18
9
pentru perioada 2004-2009.

Strategia comercială AELS vis-à-vis de ţări non-UE (ţări
terţe) a evoluat treptat, deplasându-se dincolo de continentul
european, pentru a cuprinde în prezent una dintre cele mai mari
reţele din lume a relaţiilor de liber schimb.
Primul acord de comerţ liber negociat de către statele AELS
ca şi grup a fost cu Spania. Acesta a intrat în vigoare în 1980 ş i a
ajuns la capăt în 1985, în momentul ader ării Spaniei la CE. În
1990, ca răspuns la iniţiativele CE de a încheia acorduri care
vizează comerţul liber în bunuri industriale cu ţările în tranziţie
din Europa Centrală şi de Est, mini ştrii AELS au decis să
construiască o reţea proprie de acorduri de liber schimb în paralel
cu cea CE. Într-o primă etapă, statele AELS au încheiat acorduri
cu Polonia, România, Bulgaria, Ungaria şi Republica Cehă şi
Slovacia. Negocierile au fost, de asemenea, lansate cu Israel şi
Turcia.
În 1995, miniştrii AELS şi-au îndreptat atenţia spre relaţiile
de comerţ liber dincolo de limitele Europei, pentru a menţine o
politică de paralelism şi coerenţa cu cele ale UE, ţinând cont de
„procesul de la Barcelona” lansat de că tre UE în 1995.
Declaraţiile privind cooperarea cu autorităţile din Egipt, Tunisia,
Maroc, Palestina, Iordania şi Liban au avut loc în 1997; toate s- au
dezvoltat în acorduri de comerţ liber. Extinderea reţelei AELS în
Europa Centrală şi de Est a continuat simultan cu Slovenia şi cele
trei state baltice, Letonia, Lituania şi Estonia, urmată de
Macedonia şi Croaţia. Ca urmare a extinderii UE în 2004 ş i 2007,
acorduri de liber schimb, cu state în curs de aderare la UE au fost
înlocuite cu aranjamente existente între statele AELS şi UE.
O a treia fază în relaţiile AELS cu ţări terţe a început atunci
când statele AELS a deschis negocierile cu Canada în 1998. De
atunci, AELS şi-a extins acordurile de comerţ liber pentru a
cuprinde ţările din America Latină, Asia şi Africa. Până în prezent,
AELS a semnat 20 de acorduri de liber schimb cu 29 de ţări
(Turcia, Israel, Maroc, Autoritatea Palestiniană, Macedonia,
Mexic, Iordania, Croaţia, Singapore, Chile, Liban, Tunisia,
Republica Coreea, SACU (Botswana, Lesotho, Namibia, Africa
190
OEC
de Sud, Swaziland), Egipt, Canada, Columbia, Consiliul de

Cooperare al Golfului (Bahrain, Kuweit, Oman, Arabia Saudită
Qatar, Emiratele Arabe Unite), Albania şi Serbia.
Negocierile sunt în curs de desfăşurare cu 5 ţări (Algeria,
India, Peru, Thailanda şi Ucraina), precum şi discuţii preliminare
au loc cu altele, în special cu Rusia, Indonezia, Vietnam şi Hong
Kong. AELS şi-a extins, de asemenea, sfera de aplicare a
acordurilor sale pentru a cuprinde comerţul cu servicii şi investiţii
şi în cazul acordurilor cu Chile, Columbia, Mexic, Republica
Coreea, şi Singapore. În plus, multe acorduri de liber schimb
AELS prevă d asistenţă tehnică legată de promovarea comerţului
şi investiţiilor.
Toate statele membre ale AELS sunt membre ale OMC şi
ataşate cu cea mai mare prioritate unui sistem de bună funcţionare
a comerţului mondial. În opinia AELS abordările multilaterale şi
bilaterale, se sprijină reciproc. Combinând cadre contractuale cu
UE şi acorduri de liber schimb cu ţările terţe, aproximativ 80%
din comerţul AELS este astăzi reglementat de acorduri
preferenţiale, cu contabilizare UE pentru mai mult de 70%.
Statele AELS
Deşi ţările membre ale AELS (Islanda, Liechtenstein,

Norvegia şi Elveţia), sunt mici, acestea sunt lideri în lume în
anumite sectoare vitale pentru economia globală.
Cele două ţări alpine ale AELS, Liechtenstein şi Elveţia, sunt
recunoscute pe plan internaţional ca fiind centre financiare şi ţări
gazdă pentru numeroase companii multinaţionale. Economia
Elveţiei se bazează pe produse de mare calitate şi pe practicarea
de preţuri ridicate pe pieţele lumii.
Elveţia este un lider mondial în farmaceutice, biotehnologie,
utilaje, ceasornicărie, servicii bancare şi asigurări.
Deşi este un stat mic ca dimensiune sau suprafaţă şi deţine
resurse limitate, Liechtenstein este un oraş puternic industrializat
şi specializat în capital, produse de înaltă tehnologie si în special
instrumente de precizie.
19
1
Cele două ţări nordice ale AELS, Islanda şi Norvegia, se

bazează pe producţia de peşte, industria metalurgică şi
transporturile maritime.
Economia Islandei beneficiază de resurse naturale
regenerabile precum pescuitul şi energia hidro şi geotermală.
Deş i se bazează încă foarte mult pe pescuit şi prelucrarea
peştelui, economia islandeză a cunoscut în ultimele două decenii o
puternică diversificare în industria aluminiului şi serviciilor.
In cazul Norvegiei, o mare parte din economia acesteia a fost
alimentată de abundenţa resurselor naturale, inclusiv exploatarea
petrolului şi producţia acestuia, existenţa unor hidrocentrale
electrice şi domeniul pescuitului. Alte sectoare importante ale
economiei norvegiene includ serviciile, în special transporturile
maritime şi industriile de ulei conexe.
Statele membre ale AELS se clasează printre ţările cu cel mai
mare PIB/locuitor din lume în anul 2007.
Statele membre ale AELS depind în mod tradiţional de
comerţul internaţional şi sunt deschise acestuia. Ca o consecinţă a
acestui fapt comerţ ul reprezintă o parte importantă din activitatea
economică a ţărilor membre ale AELS.
Instituţii ale AELS
1. Consiliul AELS - gestionează relaţiile dintre statele

membre ale AELS în conformitate cu Convenţia AELS. Este un
forum prin care statele membre se consultă, negociază şi
acţionează împreună. Mandatul de elaborare a politicilor
Consiliului este foarte larg. Aceste politici sunt concepute pentru a
promova obiectivele generale ale Asociaţiei şi pentru a facilita
dezvoltarea legăturilor sau relaţiilor cu alte state şi organizaţii
internaţionale. Consiliul este de asemenea responsabil pentru
aspectele administrative şi problemele bugetare în termen ale
AELS. Acest Consiliu se reuneşte, în mod normal, la nivel
ministerial de două ori pe an. Un număr de comitete specializate
şi de grupuri de experţi raportează direct Consiliului. Spre
exemplu Comisia pentru relaţiile cu ţări terţe, supraveghează
funcţionarea
192
OEC
şi dezvoltarea relaţiilor de comerţ liber şi acorduri de cooperare cu

ţările din afara Uniunii Europene.
2. Organismele Consultative ale AELS - Comitetul
Consultativ al AELS cuprinzând reprezentanţi ai industriei şi ai
forţei de muncă şi Comisia Parlamentară ce cuprinde membri din
parlamentele ţărilor AELS, oferă consultanţă Consiliului în ceea
ce priveşte afacerile curente ale AELS. Ambele comitete au
legături formale cu colegii lor din UE. Ocazional ei se întâlnesc
de asemenea şi cu omologii lor, din ţările cu care AELS are
acorduri de liber-schimb.
Figura nr.2
Structura Consiliului AELS
Sursa: www.efta.int
Comitetul Consultativ al Asociaţiei Europene a Liberului

Schimb (AELS) este un forum pentru sindicate şi organizaţii
patronale din cele patru ţări membre, Islanda, Liechtenstein,
Norvegia şi Elveţia. Prin cooperarea cu partenerii sociali în cadrul
Uniunii Europene, Comitetul, serveste ca o legătură între
partenerii sociali AELS şi în UE.
Rolul Comitetului Consultativ
În cursul a peste 50 de ani de existenţă AELS, Comitetului
Consultativ i-a fost pus în sarcina un număr tot mai mare de
sarcini şi responsabilităţi, prin urmare şi-a consolidat rolul său, în
procesul de consultare a Asociaţiei. Comitetul consultativ este
acum o platformă vitală pentru dialog şi consultare între partenerii
sociali AELS şi autorităţile AELS. Prin participarea la lucrările
19
3
Comitetului permanent al statelor AELS şi ale Consiliului

ministerial, Comitetul are drept obiectiv sensibilizarea cu privire
la aspectele sociale şi economice ale acordurilor comerciale AELS
şi SEE.
Activităţile Comitetului Consultativ
Comitetul Consultativ acordă o mare importanţă pentru o
serie de probleme economice şi sociale legate de CEE şi relaţiile
AELS din alte ţări terţe, concentrându-se, printre altele, şi mai în
profunzime, în ceea ce priveşte strategia din spatele relaţiilor
dintre ţările terţe, extinderea SEE şi AELS, participarea la
programele UE, creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă,
piaţa internă, energie şi mediu, politicile privind piaţa forţei de
muncă, migraţia, agenda socială, şi politică de vecinătate.
Este important pentru comitet să vizualizeze posibilul impact
al evoluţiilor noi ale UE, politicile şi procedurile asupra AELS şi
CEE. Cu privire la anumite aspecte, Comitetul numeşte persoane
specializate, care funcţionează în calitate de exper ţi şi
coordonatori. Comitetul scrie avizele şi rezoluţiile care sunt
prezentate autorităţilor AELS şi organismelor CEE. Comitetul
produce, de asemenea, documentele de lucru ca bază pentru
discutii pe teme noi, emergente, relevante pentru AELS şi SEE.
Gestionarea Secretariatului AELS- zi de zi activitatea
Secretariatului este condusă de către Secretarul General, care este
asistat de către doi adjuncţi, unul situat la Geneva şi celălalt la
Bruxelles. Aceste trei posturi sunt împărţite în cadrul Statelor
Membre ale AELS.
Sediile din Geneva se ocupă cu managementul şi negocierea
acordurilor de liber-schimb încheiate cu ţări ne membre ale UE, şi
oferă sprijin Consiliului AELS.
La Bruxelles, Secretariatul oferă sprijin în gestionarea
Acordului privind SEE şi asistenţă statelor membre în pregătirea
unei noi legislaţii pentru integrarea în Acordul SEE. De asemenea
Secretariatul asistă statele membre la elaborarea şi luarea
deciziilor de aderare la UE. Cele două sedii conlucrează
îndeaproape pentru a implementa prevederile Convenţiei de la
Vaduz.
194
OEC
Biroul de Statistică al AELS are sediul la Luxemburg şi

contribuie la o dezvoltare mai amplă şi integrare a Sistemului
Statistic European.
Figura nr. 3
Graficul organizaţional
Sursa: www.efta.int
Avizele adoptate de către Comitetul Consultativ AELS în 1998-

2010
Bianual, partenerii sociali AELS se întâlnesc cu Consiliul
AELS la nivel ministerial - primăvara cu miniştrii de la toate cele
patru state AELS ş i în toamnă cu preşedinţia ministerului.
Reuniunile anuale cu comitetele parlamentare AELS asigură un
schimb de opinii binevenit între partenerii sociali şi al
parlamentarilor AELS. Cele două comitete organizează o
conferinţă comună la fiecare doi ani.
Comitetul Economic şi Social European
Cooperarea între partenerii sociali AELS şi UE a fost
consolidată considerabil prin contacte strânse între Comitetul
Consultativ AELS ş i Comitetului Economic ş i Social European
(CESE). Cooperarea informală între cele două instituţii a început
din 1975, dar mai târziu a fost oficializată prin acordul CEE, care
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994 şi a instituit Comitetul
Consultativ CEE. Acest organism constă dintr -un număr egal de
reprezentanţi ai Comitetului Consultativ AELS şi CESE.
19
5
Membrii
Membrii Comitetului Consultativ AELS sunt desemnaţi de
că tre statele membre.Fiecare ţară poate trimite şase reprezentanţi
în Comitetul consultativ AELS. Organizaţiile europene CES
(Confederaţia Europeană a Sindicatelor) pot trimite un observator
fiecare. Comitetul Consultativ alege un preşedinte şi doi
vicepreşedinţi, aleşi din rândul membrilor cu un mandat de doi ani
fiecare. Preşedinţia Consiliului SEE- AELS şi Comitetul
permanent se roteşte între statele AELS.
Tabelul nr. 18
Elveţia nu face parte din Acordul SEE.
Sursa: www.efta.int
Priorităţi în timpul prezidării

consiliului AELS – Liechtenstein
A doua jumătate a anului 2009

Preşedinţia din Liechtenstein îşi va baza priorităţile sale pe
concluziile luate în cadrul reuniunii Consiliului AELS la nivel
ministerial în Hamar, Norvegia, la 22 iunie 2008.
196
OEC
1. Afacerile interne AELS

● Continuarea de a adapta convenţia Vaduz (AELS) şi
anexele sale la nevoile în schimbare;
● Continuarea activitatii Grupului de lucru privind comerţul
şi mediul privind standardele de muncă în AELS; acordurile de
liber schimb cu scopul de a contribui la evoluţia situaţiei
internaţionale în aceste domenii;
● Dezvoltarea de baze comune ale statelor membre pentru
viitoarele negocieri de liber schimb;
● Continuarea consultărilor în Grupul de lucru pentru
aniversarea a 50 de ani de existenţa AELS.
2. Relaţiile ţărilor terţe
Acorduri de liber schimb existente: Iordania, Liban, Turcia,
Singapore: Sustinerea de şedinţe cu comisii mixte.
Acorduri în curs de desfăşurare; negocieri de liber schimb:
● Ucraina: Ţinerea a două runde de negocieri privind un
acord de liber schimb;
● Hong Kong: Şedinţa de organizare şi o rundă de negociere
privind un acord de liber schimb;
● Peru: Rezolvarea problemelor în scopul semnării
Acordului de liber schimb;
● Serbia: Rezolvarea problemelor restante şi revizuirea
finalizării juridice cu scopul semnării Acordului de liber schimb;
● Albania: Finalizarea revizuirii juridice cu scopul semnării
Acordului de liber schimb;
● Algeria: Pregătirea şi desfăşurarea rundei finale a
negocierilor de liber schimb;
● Thailanda: Monitorizarea posibilităţii de a relua
negocierile de liber schimb
● Potenţiale negocieri de liber schimb şi viitori parteneri
potenţiali:
● Rusia: evaluarea fezabilităţii şi lansarea negocierilor
privind un acord de liber;
● Malaezia: semnarea unei declaraţii comune privind
cooperarea în vederea unor posibile negocieri viitoare de comerţ
liber;
19
7
3. Alte activităţi
● urmărirea îndeaproape a evoluţiilor cu privire la eventuala
aplicare a Islandei la Uniunea Europeană;
● continuarea schimbul de opinii cu privire la negocierile în
curs în cadrul OMC;
● participarea la mecanismul de transparenţă în cadrul
Comitetului OMC privind acordurile comerciale regionale cu
privire la acordurile de liber schimb ale AELS.
Secretari AELS
Secretarul General coordonează activităţile organizaţiei şi
este responsabil pentru gestionarea globală a resurselor
organizaţiei. El este asistat de doi secretari generali adjuncţi, unul
cu sediul la Geneva, celelalt la Bruxelles.
Bugetul AELS
Tabelul nr. 19
Bugetul anual al secretariatului AELS.
(Buget exprimat in Franci Elvetieni - CHF)
Trade Relations 4,540,000
Managing the EEA Agreement 9,624,000
EFTA/EU-Statistical cooperation 885,000
Secretary/General Services 2,160,000
EU-EFTA and EFTA cooperation programmes 3,471,000
Internal activities 4,330,000
Total EFTA Secretariat 25,010,000
Sursa: www.efta.int
Tabelul nr. 20
Contributia la bugetul AELS 2010
Member State Share Contributions (in CHF)
Iceland 4.81 % 1,204,000
Liechtenstein 0.88 % 219,000
Norway 56.29 % 14,079,000
Switzerland 38.02 % 9,508,000
Total 100.00 % 25,010,000
Sursa: www.efta.int
198
OEC
Figura nr. 4
Informaţii generale 2009
Sursa: Oficiul National de Statistica,

Eurostat si Site-uri oficiale ale Guvernului
Tabelul prezintă datele generale referitoare la cele patru ţări

membre AELS pentru anul 2009.
De notat sunt formele diferite de guvernamant: Islanda –
Guvern Parlamentar; Lichtenstein – Monarhie Constituţională;
Norvegia – Monarhie Constituţională; Elveţia – Republică
Federală.
Trei dintre cele patru tari sunt reprezentate in guvern de catre
un prim-ministru. Elveţia este o excepţie acordand şefului de stat
şi atribuţii de prim-ministru.
Diferenţe notabile se remarcă şi la nivelul populaţiei şi al
densitaţii populaţiei. Cele patru ţă ri prezintăa diferenţte
semnificative; dacă Norvegia se întinde pe o suprafaţă de peste
350 de mii de kilometri pătraţi, Lichtenstein are o suprafaţă totală
de 160 de kilometrii pătraţi numărându-se printre statele cu cea
mai mică suprafaţa a lumii.
19
9
Figura nr. 5
Indicatori economici: 2007
Sursa: Oficiul National de Statistica,

Tabelul prezintă indicatorii economici înregistraţi la nivelul

anului 2007. Datele sunt exprimate în milioane Euro şi procente
pentru diferitele valori.
Toate datele din acest tebel care fac referire la cele patru ţări
membre AELS, pot fi comparate cu ultima coloană care prezintă
situaţia anului 2007 ale celor 27 ţări mambre UE.
Putem remarca faptul că indicatorii de creştere economică nu
variază considerabil comparativ cu cei UE. Islanda, Norvegia şi
Lichtenstein înregistrează o creştere a PIB apropiată de valoarea
de 5,8% înregistrată de ţările membre UE. Doar Elveţia
înregistrează un procent de 0,7%, considerabil mai mic
comparative cu celelalte ţări AELS.
Tabelele de mai jos sunt o reprezentare grafică a volumului
de export şi import pe care îl realizează statele membre AELS cu
diferitele ţări, uniuni vamale sau de liber schimb.
Se observă că majoritatea importurilor şi exporturilor de
mărfuri au ca destinaţie Statele Unite, China, Japonia, Rusia şi o
reţea de parteneri FTA care asigură accesul pe o piaţă de peste 400
de milioane de consumatori.
Din aceste două grafice sunt excluse cele 27 ţă ri membre UE. În
tabelul următor cel reprezentat in Fig.4 – se pot observa pe larg
partenerii cu care AELS face schimb de mărfuri. Preţurile
200
OEC
sunt exprimate în Dolari Americani şi procente.

Figura nr. 6
Principalele destinaţii pentru import şi export
Sursa: Oficiul National de

Statistica,
Figura nr. 7
Principalii parteneri ai EFTA în merchandise: 2007
(în milioane dolari şi procentual)
Sursa: Oficiul National de

Statistica,
20
1
Figura nr. 8:
Comerţul statelor EFTA în lume
Figura nr. 9:
Evoluţia comerţului statelor EFTA în lume
Nivelul diferit de dezvoltare economică
Acordurile de liber schimb ale AELS iau în considerare

nivelurile de dezvoltare economică ale ţărilor partenere. Deoarece
statele membre ale AELS au eliminat în mod normal toate tarifele,
precum şi alte restricţii cu privire la produsele industriale, în
202
OEC
momentul intră rii în vigoare a acordurilor de liber schimb, ţările

partenere cu o economie mai puţin dezvoltată pot beneficia în
urma perioadelor de tranziţie. Aceste perioade oferă ţărilor
partenere timpul necesar pentru ca acestea să-şi adapteze
economia la condiţiile de comerţ liber.
Agricultură
În cadrul acordurilor de liber schimb, AELS la fel ca şi UE,

în general face distincţie între produsele agricole industriale de
bază şi cele prelucrate. În principiu AELS subvenţionează
comerţul liber la produsele prelucrate, dar menţine anumite
măsuri de compensare a costurilor ridicate pentru materiile prime
utilizate în industria de prelucrare.
Produsele agricole de bază sunt tratate separat în acorduri
bilaterale realizate între fiecare stat AELS şi ţara parteneră, având
în vedere faptul că ţările AELS nu au o politică agricolă comună.
Peşte şi alte produse marine
Sectorul pescuitului reprezintă aproape jumă tate din totalul

exporturilor de bunuri ale Islandei, fiind şi o parte importantă din
exportul industrial al Norvegiei. Liberalizarea comerţului la peşte
şi alte produse marine constituie un element important în cadrul
acordurilor de liber schimb ale AELS ca urmare a faptului că
ţările AELS exportă peşte în întreaga lume.
Reguli cu privire la originea mărfii
Regulile privitoare la originea mă rfii sunt esenţiale pentru

funcţionarea liberă a unui acord de liber schimb, deoarece acestea
determină care produse pot beneficia de condiţii preferenţiale.
Pentru a califica anumite mărfuri ca fiind „originare” în
conformitate cu un acord de liber schimb, produsele – atât cele
industriale cât şi cele agricole, trebuie să fie „în întregime
20
3
obţinute” ori „suficient de prelucrate sau transformate” într-o ţară

cu care există încheiate acorduri de comerţ liber. Deoarece
procesele de producţie se dezvoltă şi desfăşoară în tot mai multe
ţări, regulile de origine specifică în ce măsur ă produsele naţionale
conţin materiale importate dintr- o ţară terţa, fără a pierde statutul
preferenţial în cadrul acordurilor de liber schimb.
Servicii şi investiţii
Acordurile de liber schimb ale AELS cu ţările europene şi

mediteraneene conţin, în mod normal, clauze evolutive cu scopul
de a realiza liberalizarea treptată şi reciprocă ş i deschiderea
pieţelor în domeniul serviciilor. Există şi alte acorduri de
liberalizare a comerţului cu servicii, ce acoperă toate modurile de
aprovizionare şi anexe speciale pentru anumite sectoare de
importanţă deosebită, spre exemplu în serviciile financiare şi
telecomunicaţii. Aceste dispoziţii se bazează pe Acordul General
al OMC privind Comer ţul cu Servicii (GATS), ce cuprinde
angajamente îmbunătăţite pentru anumite sectoare ale serviciilor.
Referitor la investiţii, acordurile de liber schimb încheiate de
statele membre ale AELS urmăresc modele sau tipare diferite.
Trebuie menţ ionat şi faptul că previziuni sau dispoziţii
substanţiale au fost incluse în special în acordurile de liber schimb
încheiate cu Chile, Columbia, Mexic şi Singapore.
Aceste acorduri liberalizează afacerile investitorilor pe de o
parte şi de asemenea pot fi extinse şi asupra altor aspecte cum ar fi
promovarea investiţiilor şi mişcările de capital.
Achiziţii publice
Deschiderea pieţelor de achiziţii publice asigură o

concurenţă loială şi promovează transparenţ a, prevenind astfel
corupţia şi practicile ilicite. În mai multe din acordurile recente
ale AELS au fost incluse capitole cu privire la achiziţ ii publice în
baza principiilor de reciprocitate, ne discriminare şi transparentă.
204
OEC
Drepturi de proprietate intelectuală
Protecţia efectivă a drepturilor de proprietate intelectuală

(DPI) este crucială pentru comerţul internaţional. Acordurile de
liber schimb ale AELS prevăd standarde înalte pentru protecţia
acestora şi includ măsuri de punere în aplicare a drepturilor de
proprietate intelectuală împotriva pirateriei, contrafacerii şi
încălcării acestor drepturi. Dispoziţiile sunt constituite pe baza
principiului naţional şi cel al naţiunii celei mai favorizate, aşa cum
este prevăzut în Acordul OMC privind Aspectele Comerciale
legate de Drepturile de Proprietate Intelectuală (TRIPS).
Concurenţa
Acordurile de liber schimb ale AELS conţin reguli referitoare

la concurenţă, având în vedere că liberalizarea comerţului este
subliniată de practici de afaceri care să împiedice limitarea sau
denaturarea concurenţei între agenţii economici care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul zonelor de liber schimb. Aceste prevederi se
aplică şi activităţilor desfăşurate de întreprinderile publice şi
monopolurilor.
Declaraţiile comune de Cooperare
●pot reprezenta primul pas spre liberalizarea comerţului în

relaţiile dintre parteneri;
●reprezintă un mod de cooperare pe problemele legate de
comerţ, referitoare: la barierele tehnice şi alte restricţii din calea
schimburilor comerciale, barierele vamale şi cele referitoare la
originea mărfii, la drepturile de proprietate intelectuală;
●au scopul de a îmbunătăţi condiţiile pentru proiectele de
cooperare din sectorul privat;
●presupun înfiinţarea unui Comitet mixt pentru a examina
cooperarea între parteneri, căile şi mijloacele de liberalizare a
comerţului şi a investiţiilor între părţi, şi pentru a discuta orice
problemă de interes comun;
20
5
●AELS a semnat declaraţii cu privire la cooperare cu

următoarele state: Albania, Algeria, Columbia, Consiliul de
Cooperare din Golf (GCC), Piaţa Comună de Sud
(MERCOUSUR), Mongolia, Muntenegru, Serbia şi Ucraina.
Asistenţa tehnică
Aspectele despre asistenţa tehnică sunt incluse în unele

acorduri de liber schimb ale AELS, având ca obiectiv principal
acordarea asistenţei partenerilor în relaţiile de liber schimb, în
punerea în aplicare a acordurilor şi pentru a întări capacitatea lor
de a beneficia de pe urma accesului preferenţial la pieţele AELS.
Capacitatea de construcţie, formarea profesională şi transfer
al kow-how-ului în chestiuni legate de comerţ se află în centrul
activităţii de asistentă.
Pentru a realiza cea mai bună utilizare a resurselor
disponibile, asistenţa tehnică se concentrează pe zonele în care
statele AELS pot oferi expertize optime, spre exemplu: standarde
tehnice, reguli cu privire la originea mărfii şi proceduri generale
vamale, pescuit, comerţ în servicii, drepturi de proprietate
intelectuală şi promovarea exportului către statele AELS.
Cu toate acestea abordarea acordurilor de liber schimb ale
AELS este flexibilă şi permite o analiză a tuturor cererilor de
asistentă, venite din partea ţărilor partenere, în conformitate cu
liniile directoare stabilite de către Consiliul AELS.
Este de remarcat faptul că în timp ce statele AELS urmăresc
o politică de consolidare şi extindere a propriei reţele de comerţ
liber, acestea continuă să anexeze cea mai mare prioritate pentru o
mai bună funcţionare a sistemului comercial multilateral sub
egida OMC.
Istoric al evenimentelor importante pentru AELS
1960 - Asociaţia Europeanã a Liberului Schimb (AELS) este

fondată de cãtre Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia,
Suedia, Elveţia şi Marea Britanie
206
OEC
1961 - Finlanda devine un membru asociat al AELS

1970 - Islanda devine membru al AELS
1972 - Danemarca şi Regatul Unit AELS lasă să se alãture
Comunităţii Economice Europene (CEE). Restul AELS membre
semneazã acorduri bilaterale de liber schimb (FTA) cu CEE
1977 - Eliminarea tarifele pentru bunurile industriale în
comertul între CEE şi statele AELS
1979 - Acordul de liber schimb semnat cu Spania
1984 - Declaraţia cu privire la Luxemburg mai larg de
cooperare între CEE şi AELS
1985 - Portugalia părăseşte AELS pentru a deveni un
membru al CEE
1986 - Finlanda devine un membru cu drepturi depline al
AELS
1989 - Începerea negocierilor privind un Spaţiul Economic
European, mai târziu a devenit Spaţiul Economic European.
Acordul privind comerţul liber în peºte între statele AELS
1991 - Liechtenstein devine membru al AELS. Acordul de
liber schimb semnat cu Turcia
1992 - Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE)
este semnat la Porto, Portugalia. Acordurile de liber schimb
semnat cu fosta Cehoslovacie, Israel, Polonia şi România.
Declaraţia cu privire la cooperare semnat cu Albania. Elveţia
respinge participarea la SEE prin referendum
1993 - Acordul de liber schimb semnat cu Bulgaria şi
Ungaria. Protocolul privind succesiunea din Republica Cehă şi
Republica Slovacã la Acordul AELS- Cehoslovac
1994 - Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE)
intră în vigoare. Mecanismul Financiar SEE este stabilit pentru
perioada 1994-1998 (500 milioane de ECU pentru a acorda
sprijin)
1995 - Austria, Finlanda ş i Suedia se alătură Uniunii
Europene. Liechtenstein devine un participant cu drepturi depline
în Acordul CEE. Acordurile de liber schimb semnate cu Estonia,
Letonia, Lituania şi Slovenia. Declaraţiile privind cooperarea
semnat cu Egipt, Maroc si Tunisia
20
7
1996 - Declaraţiile privind cooperarea semnat cu Macedonia

si palestinian Organizaţia de Eliberare a Palestinei
1997 - Acordul de liber schimb semnat cu Maroc.
Declaraţiile privind cooperarea semnate cu Iordania şi Liban
1998 - Acordul interimar semnat cu Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei, în numele Autoritătii Palestiniene.
Negocierile formale privind un acord de liber schimb a început cu
Canada, Cipru, Egipt şi Iordania
1999 - Acordurile de liber schimb cu OEP şi cu Marocul
intra în vigoare
2000 - Acordurile de liber schimb semnate cu Macedonia şi
Mexic. Declaraţiile privind cooperarea semnata cu Croaţia,
Ucraina, Consiliul de Cooperare al Golfului, sub piaţa comună
(MERCOSUR) şi Serbia ş i Muntenegru. Un nou Instrument
Financiar SEE este stabilit pentru perioada 1999-2003 (119.6
milioane EUR pentru acordarea de sprijin)
2001 - Convenţia semnatã în cadrul reuniunii ministeriale a
AELS în Vaduz, Liechtenstein la data de 21 iunie. Acordurile de
liber schimb semnate cu Croaţia şi Iordania
2002 - Actualizat AELS (Convenţia de la Vaduz) a intrat în
vigoare la 1 iunie. Un acord de liber schimb semnat cu Singapore
şi o Declaraţie privind cooperarea semnată cu Algeria. Cerere
pentru aderarea la SEE a zece tări care au aderat la UE
2003 - Lansarea negocierilor de extindere a SEE din 9
ianuarie. Acordul privind extinderea CEE, semnat la 11
noiembrie. Un nou Mecanism Financiar CEE, precum şi o bază
bilaterală norvegiană. Mecanismului Financiar este stabilit în
sprijinul coeziunii economice şi sociale pentru perioada 2004 -
2009. Acordul de liber schimb semnat cu Chile
2004 - Spaţiul Economic European (CEE) a crescut în
membrii; include 28 de ţări dintre care zece ţări aderă la Uniunea
Europeană la 1 mai. Acordul de liber schimb semnat cu Libanul şi
Tunisia.
2005 - AELS a semnat cu Republica Coreea două acorduri de
recunoaştere reciprocă (MRAs). Negocierile cu ţările din Africa de
Sud a uniunii vamale (SACU) sunt finalizate. Lansarea oficială
208
OEC
a negocierilor de liber schimb cu Thailanda.

2006 - Începerea negocierilor cu Bulgaria şi România privind
aderarea la CEE. Lansarea oficială a negocierilor de liber schimb
cu Comunitatea de Cooperare a Golfului (CCG).
2007 - Acordul privind extinderea CEE cu Bulgaria şi
România este semnat. Negocierile privind un ALS cu Canada sunt
finalizate. Începerea negocierilor privind un ALS cu Columbia,
Peru şi Algeria. Declaraţia cu privire la cooperare este semnată cu
Mongolia. ALS cu Egiptul intră în vigoare. Lansarea Grupul de
Studiu comun cu Rusia.
2008 - AELS semnează cu Canada ş i Columbia. Începerea
negocierilor privind un ALS cu India. ALS cu ţările din Africa de
Sud a uniunii vamale (SACU) intră în vigoare. Raportul comun cu
Grupul de Studiu finalizat cu Rusia.
20
9
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare

Economică (OCDE)
Organisation for Economic Cooperation and
Development (OECD)
Una dintre trăsăturile noi, definitorii ale economiei mondiale

postbelice este poliferarea organizaţiilor economice internaţionale;
într-un timp relativ scurt, numărul lor a crescut neînchipuit de
repede. Mai mult încă, ele joacă un rol din ce în ce mai important în
viaţa economiei mondiale. Astăzi, nu există stat suveran,
independent care să nu facă parte dintr-o astfel de organizaţie.
Organizaţiile economice internaţionale (OEI) nu au şi nu pot
avea o existenţă de sine stătătoare. Ele sunt o emanaţie a voinţei
unor state independente. Statul şi funcţiile acestor organizaţii sunt
cele conferite de statele membre, reflectând preocupările acestora.
În interiorul unei organizaţii, devine posibil ca un stat să
întreţină, concomitent, raporturi cu mai multe state, ceea ce
deschide noi posibilităţi de progres pentru fiecare economie
naţională în parte.
Este necesar ca OEI să asigure tuturor membrilor libera
participare, egală în drepturi, indiferent de orânduirea socială, de
mărime sau de nivelul dezvoltării lor economice. Acestea au fost
create ca urmare a preocupărilor comune ale unui anumit grup de
state. Atunci când statele lumii au început să fie confruntate cu
probleme globale, de interes general, a căror dezvoltare impunea
cooperarea întregii comuntăţi internaţionale, au fost înfiinţate
OEI. Unele dintre aceste organizaţii nu sunt specializate, deoarece
îşi concentrează eforturile asupra unui anumit domeniu.
Pă rţile candidate la integrarea într-o astfel de organizaţie
trebuie să se afle la un nivel de dezvoltare aproximativ egal şi
între ele să nu existe decalaje economice. Organizaţiile trebuie să
coopereze în interiorul ţărilor membre şi pentru progresul
economiei mondiale în ansamblul ei.
Organizaţ ia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
reprezintă un for internaţional de dezbatere a politicilor
economice şi sociale la nivel global, o asociaţie apolitică a ţărilor
210
OEC
cel mai bine dezvoltate din punct de vedere economic, având

drept misiune construirea unei economii puternice în statele
membre, îmbunătăţirea eficienţei, perfecţionarea sistemelor de
piaţă, extinderea comerţului liber şi contribuţia la dezvoltarea
economică. OCDE este o organizaţie mondială cu caracter
permanent, s-a înfiinţat în anul 1961 ş i este localizată în capitala
Franţei, Paris. Aceasta are în prezent 30 de ţări membre şi un
buget de 303 milioane de euro. Limbile oficiale sunt engleza şi
franceza, secretariatul organizaţiei are 2500 de angajaţi, numărul
publicaţiilor este de 250 pe an, sloganul fiind următorul: ,,Pentru
o economie mai puternică, mai curată şi mai cinstită.’’
Preliminări ale integrării economice. Scurt istoric.
La numai câţiva ani după terminarea Celui de-al Doilea

Război Mondial, în plin ă perioadă de reconstrucţie economică,
este creată Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
(OECE) în anul 1948.
Scopul imediat constă într-o mai riguroasă şi mai eficientă
administrare a ajutorului american acordat ţărilor vest-europene în
cadrul aşa-numitului Plan Marshall.
Pe parcurs, se conturează preocuparea organizaţiei pentru
dezvoltarea unui regim multilateral de schimburi viabile şi
echilibrate. Ulterior, în anul 1968, locul OECE este luat de
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE),
organ consultativ, cu o competenţă mai cuprinzătoare, incluzând
nu numai ţări din Europak, ci şi din alte continente.
După această preluare din anul 1961, aptitudinea OCDE este
de a construi economii puternice în ţările membre, de a îmbună
tăţi eficienţa, de a extinde comerţul liber şi de a contribui la
dezvoltarea ţărilor industrializate, precum şi a celor în curs de
dezvoltare.
După mai mult de patru decenii, OCDE se concentrează pe
propriile ţări şi îşi stabileşte atracţiile de analiză cu privire la
acestea. În prezent, aproape întreaga lume se ocupă de economia
de piaţă.
211
Făcând o comparaţie între OECE şi OCDE se pot formula

următoarele concluzii:
● trecerea de la o instituţie la alta reprezintă saltul de la o
altă organizaţie subregională la alta interregională;
● din punct de vedere al măsurilor instituţionale, OECE s-a
situat pe un plan superior; lipsa de amploare a măsurilor OECE se
explică prin condiţiile economico-politice diferite, prin activitatea
sa, desfăşurată în paralel cu un număr apreciabil de organizaţii
internaţionale, înainte de toate cu CEE (Comunitate Economică
Europeană). De activitatea sa trebuie legate o serie de iniţiative
importante, cum ar fi crearea în 1950 a Uniunii Europene de Plăţi
(UEP), organ al OECE destinat să realizeze ,,echilibrul general al
plăţilor între statele membre”; tot OECE realizează premisele
trecerii din 1958 la convertibilitarea monetară;
● OCDE este, în schimb, cea mai largă formă instituţională
de cooperare a ţărilor capitaliste dezvoltate. În cadrul său au loc
dezbateri cu caracter general privind elaborarea strategiei sau
stabilirea tacticilor menite să conducă la dezvoltarea diferitelor
probleme cu care se confruntă ţările membre. Intră, de asemenea,
în atribuţiile organizaţiei definirea unor platforme comune în
preajma unor regiuni internaţionale. Pentru cooperare cu fostele
colonii, în cadrul OCDE funcţioneză un Comitet de Ajutor pentru
Dezvoltare (CAD).
Propagarea protecţionismului de la o ţară la alta prin
mecanismul măsurilor de retorsiune, a făcut ca, în proporţii şi
sectoare diferite, aproape toate statele să promoveze asemenea
practici. Însă, pe lista ţărilor care recurg la protecţionism, pe
primele locuri se înscriu ţările industriale avansate. În schimb, pe
lista celor afectate se situează ţările în curs de dezvoltare recent
industrializate (Extremul Orient, America Latină). Tensiunile
protecţioniste sunt deosebit de puternice şi în relaţiile dintre ţările
membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică. Dintre ele, cel mai frecvent vizată este Japonia, care
promovează şi ea un protecţionism excesiv, prin măsuri cu
caracter netarifar, deosebit de sofisticate şi subtile.
Dintre organizaţiile regionale, succesele cele mai mari, pe
212
OEC
linia promovării, cooperării şi rezolvării unor probleme globale

le-a raportat OCDE. Comitetele pe probleme economice ale
OCDE şi-au adus un mare aport, la promovarea cooperării statelor
dezvoltate în domeniile de vârf ale electronicii, energiei nucleare,
industriilor aero-spaţiale, precum şi în studierea evoluţiei
conjuncturii economice.
Prin gama largă a avantajelor reciproce pe care le oferă,
cooperarea economiei internaţionale s-a dovedit a fi una dintre cele
mai adecvate forme de realizare a schimbului internaţ ional de
activitate şi este larg practicată şi preferată de toate statele lumii.
Partea fundamentală ia în considerare fiecare domeniu politic
din cadrul fiecărui stat membru pentru a analiza modul în care
interacţionează unele dintre ele, între ţări şi chiar dincolo de zona
OCDE. De exemplu, modul în care politica socială afectează
funcţionarea economiei sau globalizarea care va schimba
economiile lumii prin deschiderea de noi perspective pentru
creşterea acestora sau poate, punerea în mişcare de rezistenţă
manifestată în protecţionism.
Aşa cum se deschide pentru noi contacte din întreaga lume,
OCDE va extinde domeniul ei de aplicare, privind în perspectivă
un post-industrial mai vechi, prin care se îndreaptă spre o
economie mai compusă a organizaţiei într-o bază de cunoaştere
mai prosperă şi mai crescută a acesteia.
Misiunea OCDE
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică este

un forum unic unde guvernele a 30 de democraţii conlucrează
pentru a răspunde provocărilor economice, sociale, a celor ce ţin
de globalizare şi de exploatarea oportunităţilor globalizării.
OCDE alătură guvernele ţărilor implicate la democraţie şi la
piaţa economică din întreaga lume având următoarele scopuri:
• de a sprijini şi de a susţine creşterea economică;
• de a lansa noi locuri de muncă;
• de a creşte nivelul de trai;
• de a menţine stabilitatea financiară;
21
3
• de a ajuta la dezvoltarea economică a altor ţări;

• de a contribui la dezvoltarea comerţului mondial.
Organizaţia stabileşte întâlniri între guverne pentru a
compara experienţe politice, pentru a rezolva probleme comune,
pentru a identifica cele mai bune practici şi pentru a coordona
politici domestice şi internaţionale . Aceasta este un forum, unde
presiunea egală poate ac ţiona ca un stimulent puternic pentru
îmbunătăţirea politicii şi pentru implementarea instrumentelor
independente care, ocazional, pot conduce la semnarea unor
tratate. De asemenea, OCDE face schimb de experienţă cu peste
100 de alte ţări. OCDE face eforturi pentru a înţelege şi a ajuta
guvernele să răspundă la noi dezvoltări şi preocupări. Acestea
cuprind comerţul şi ajustarea structurală, securitatea online şi
provocările legate de reducerea sărăciei în lumea dezvoltată.
Pentru mai mult de 40 de ani, OCDE a fost una dintre cele
mai largi şi mai de încredere surse de statistică comparabilă,
economie, informaţii sociale şi colecţionare de date. OCDE
monotorizează aceste date, analizează şi prognozează dezvoltarea
economică şi cercetarea schimburilor sociale. De asemenea,
elaborează metode în domeniul comerţului, ambianţei,
agriculturii, tehnologiei etc.
OCDE este unul dintre cei mai largi editori ai lumii în
domeniul economiei şi politicilor sociale. Editările organizaţiei
sunt o primă modalitate de a răspândi producţia intelectuală a
acesteia atât pe hârtie, cât şi online.
De-a lungul ultimei decade, OCDE a rezolvat o serie de
probleme sociale, economice şi legate de mediu, adâncindu-şi
legătura cu afacerile, uniunile comerciale şi alţi reprezentanţi ai
societăţii civile. Negocierile de la OCDE în privinţa taxelor şi a
preţurilor de transfer au deschis drumul tratatelor bilaterale în
jurul lumii.
Cei 30 de membri ai OCDE
20 dintre ţările membre OCDE au aderat la 14 decembrie în

anul 1960, atunci când a fost semnată Convenţia stabilită de către
214
OEC
organizaţie. Celelalte ţări au devenit membre ale organizaţiei de-a

lungul anilor, ultima ţara admisă fiind Republica Slovacă, în
decembrie 2000. Cele 30 de ţări, precum şi data aderării la
organizaţie sunt următoarele:
Australia (7 iunie 1971), Austria (29 septembrie 1961),
Belgia (13 septembrie 1961), Canada (10 aprilie 1961), Republica
Cehă (21 decembrie 1995), Danemarca (30 mai 1961), Finlanda
(28 ianuarie 1969), Franţa (7 august 1961), Germania (14
decembrie 1961), Grecia (27 septembrie 1961), Ungaria (7 mai
1996), Islanda (5 iunie 1961), Irlanda (17 august 1961), Italia (29
martie 1962), Japonia (28 aprilie 1964), Coreea (12 decembrie
1996), Luxemburg (7 decembrie 1961), Mexic (18 mai 1994),
Olanda (13 noiembrie 1961), Noua Zeelandă (29 mai 1973),
Norvegia (4 iulie 1961), Polonia (22 noiembrie 1996), Portugalia
(4 august 1961), Republica Slovacă (14 decembrie 2000), Spania
(3 august 1961), Suedia (28 septembrie 1961), Elveţia (28
septembrie 1961), Turcia (2 august 1961), Marea Britanie (2 mai
1961), SUA (12 aprilie 1961).
În prezent, statele membre ale organizaţiei deţin împreună
peste 70% din producţia şi comerţul mondial cu bunuri şi servicii
şi peste 90% din volumul investiţiilor străine directe la nivel
mondial, fapt pentru care organizaţ ia a fost numită ,,clubul ţărilor
bogate”. Valoarea şi valabilitatea recomandărilor şi rezoluţ iilor
Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică este atât
de mare, încât se constituie practic într-o matrice de funcţionare a
economiei mondiale. Acolo unde Organiza ţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică decide să dezvolte programe, reuşeşte să
mobilizeze fonduri, fie din resurse proprii, fie din alte resurse,
cum ar fi cele ale Uniunii Europene, Comisia Europeană făcând
parte din Consiliul OCDE.
Într-un protocol suplimentar al convenţiei OCDE, statele
membre au decis implicarea Comisiei Comunităţii Europene în
activitatea organizaţiei. Această participare îi dă comisiei statutul
de simplu observator, conferindu-i totodată şi statutul de membru.
O prioritate actuală OCDE o reprezintă procesul de extindere
a organizaţiei, conform strategiei aprobate în anul 2004,
“Strategia
21
5
pentru Extindere şi Colaborare cu Statele Nemembre OCDE”,

cunoscută sub denumirea de Raportul Noboru.
În mai 2007, ţările OCDE au convenit asupra posibilităţii de
integrare a ţărilor Chile, Estonia, Israel, Rusia şi Slovenia,
totodată dorind să atragă în organizaţ ie şi Brazilia, China, India,
Indonezia şi Africa de Sud. În luna decembrie a aceluiaşi an,
membrii organizaţiei au pus în aplicare planul cu privire la primii
numiţi.
În contrast cu multe alte organizaţii intenaţionale, aderarea
unei ţări candidate la organizaţie nu implică automat acceptarea
acesteia ca membru OCDE. Membrii consiliului organizaţiei se
reunesc pentru a stabili ţările propuse pentru aderare şi condi ţiile
care trebuiesc îndeplinite. Această decizie se ia la sfârşitul aşa
numitului ,, proces de dezvoltare”.
Criteriile de aderare vor deveni mai selective în privinţa
aderării unor noi membri prin suplimentarea criteriilor cum ar fi:
• existenţa unei economii de piaţă şi a unei democraţii;
• dimensiunea şi importanţa economică a unui stat;
• principiul beneficiar reciproc din care aderarea unui nou
stat să fie benefică atât pentru statul respectiv, cât şi pentru
OCDE;
• consideraţii globale, nu neapărat limitat la diversitatea
geografică.
Partenerii mondiali
De-a lungul timpului, interesele OCDE cu privire la

integrarea economiilor non-membre s-a intensificat, ajungând
astăzi să întreţină relaţii corporative cu peste 70 dintre ele.
Centrul de Cooperare cu Non-membrii dezvoltă şi
supraveghează orientările relaţiilor globale ale organizaţiei cu
non-membrii. 10 foruri globale au fost însărcinate cu rezolvarea
problemelor legate de graniţă, acolo unde relevanţa activităţii
OCDE este dependentă de comunicarea cu non-membrii.
Iniţiativele regionale cuprind Europa, Asia, America Latină
216
OEC
şi Africa.
Ajutând tranziţia economiilor Europei Centrale şi de Est, se
obţine o îmbunătăţire a guvernării, a societăţii civile, a
parlamentului şi a organizaţiilor.
De la înfiinţare, OCDE a fost însărcinată cu problemele
societăţii civile, acest lucru fiind vizibil prin Comitetul de Afaceri
şi Consultanţă în Industrie (BIAC- Business Industry Advisory
Committee) şi prin Comitetul de Consultanţă în Comerţul Uniunii
(TUAC- Trade Union Advisory Committee).
OCDE menţine, de asemenea, relaţii strânse cu societatea
civilă şi cu parlamentarii ţărilor membre, remarcabili prin
legăturile lor apropiate şi de lungă durată cu Consiliul Europei, cu
Adunarea Parlamentarilor şi cu Comitetul Economic al N.A.T.O.
OCDE mai are relaţii oficiale şi cu alte organizaţii internaţionale,
cum ar fi Organizaţia Internaţională a Muncii( ILO-International
Labour Organisation), Organizaţ ia Agriculturii, FMI, Banca
Mondială, Agenţia Internaţională a Energiei Atomice şi multe alte
naţiuni unite.
Conform aprecierilor O.C.D.E. globalizarea s-a realizat în
trei etape:
• prima fază, a internaţionalizării, s-a desfăşurat în primele
trei decenii postbelice, caracterizându-se prin intensificarea
schimburilor comerciale, ţările lumii păstrându-şi caracterul
naţional;
• a doua etapă, a transnaţionalizării, specifică perioadei
1970 - 1990, se caracterizează printr-un dinamism extraordinar al
fluxurilor de investiţii străine şi al implantărilor în străinătate;
• a treia etapă, a globalizării propriu-zise, a debutat în anii
’90 şi a marcat apariţia economiei fără frontiere sau a economiei
globale, se caracterizează prin apariţia unor reţele (fluxuri)
mondiale de producţie, informaţii şi schimburi financiare. Din
punct de vedere economic, scopul globalizării îl reprezintă
creşterea profitului şi menţinerea în viaţă a diferitelor firme pentru
care spaţiul naţional se dovedeşte insuficient, în condiţiile creşterii
costurilor legate de cercetare-dezvoltare, reducerea duratei de
viaţă a produselor şi creşterii exigenţelor de calitate.
21
7
Convenţia OCDE
Convenţia Organizaţiei s -a semnat la Paris în data de 14

decembrie 1960, guvernele participante fiind următoarele:
Republica Austria, Belgia, Canada, Regatul Danemarca,
Republica Franceză, Germania, Grecia, Republica Islanda,
Irlanda, Republica Italiană, Marele Ducat al Luxemburgului,
Regatul Ţărilor de Jos, Regatul Norvegiei, Republica Portugheză,
Spania, Regatul Suediei, Confederaţia Elveţiană, Republica Turcă,
Regatul Unit al Marii Britaniei şi Irlandei de Nord şi SUA. Aceste
guverne:
• au în vedere că puterea economică şi prosperitatea sunt
esenţiale pentru a-şi atinge scopul Organizaţiei Naţiunilor Unite,
de prezervare a libertăţii individuale şi de creştere a bunăstării
generale;
• cred că ei pot continua aceste obiective cel mai eficient
prin consolidarea tradiţiei de cooperare care a evoluat între ele;
• recunosc că recuperarea economică şi progresul Europei la
care participă OCDE au avut o contribuţie majoră şi au deschis
noi perspective pentru consolidarea tradiţiei şi aplicarea de noi
sarcini şi obiective mai largi;
• sunt convinse că o cooperare mai largă va avea o
contribuţie esenţială la relaţiile paşnice şi armonioase între
popoarele lumii;
• recunosc interdependenţa în creşterea economiilor lor;
• sunt determinate de consultare şi cooperare pentru a utiliza
mai eficient capacităţile şi potenţialul lor, astfel încât să
promoveze cea mai mare creştere economică şi bunăstarea socială
a popoarelor lor;
• cred că naţiunile mai avansate din punct de vedere
economic ar trebui să coopereze la cel mai bun nivel al lor pentru
a asista ţările în procesul de dezvoltare economică;
• recunosc că extinderea continuă a comerţulului mondial
este unul dintre cei mai importanţi factori care favorizează
dezvoltarea economică a ţărilor şi îmbunătăţirea relaţiilor
218
OEC
economice internaţionale;
• sunt hotărâte să urmărească aceste scopuri într-un mod
compatibil cu obligaţiile care le revin în alte organizaţii
internaţionale sau instituţii la care participă sau în conformitate cu
acordurile la care iau parte;
• au convenit asupra următoarelor dispoziţii pentru
reconstituirea Organizaţiei pentru Cooperare Economică
Europeană ca fiind ale OCDE:
- obiectivele OCDE sunt realizarea celei mai mari
creşteri economice durabile şi de ocupare a forţei de muncă,
menţinerea stabilităţii financiare, contribuirea la expansiunea
economică atât în cadrul Organizaţiei, cât şi la nivel mondial,
precum şi dezvoltarea comerţului mondial;
- pentru îndeplinirea acestor obiective, membrii au
convenit asupra utilizării eficiente a resurselor economice,
asupra dezvoltării resurselor de care dispun în domeniul
ştiinţific şi tehnologic, asupra formării profesionale, asupra
punerii în aplicare a unor politici referitoare la creşterea
economică şi la stabilitatea financiară, precum şi la evitarea
punerii acesteia în pericol. De asemenea, se urmăresc atât
reducerea sau chiar eliminarea obstacolelor din calea
schimburilor de bunuri şi servicii precum şi extinderea
procesului de liberalizare a mişcărilor de capital.
• părţile contractante la această convenţie trebuie să fie
membrii ai organizaţiei;
• deciziile luate în cadrul organizaţiei sunt valabile pentru
toţi membrii, cu excepţia cazurilor speciale în care se prevede
altfel;
• deciziile nu vor fi obligatorii pentru nici un stat până când
acesta nu a respectat cerinţele propriilor proceduri constituţionale.
Ceilalţi membri pot opta pentru aplicarea provizorie a deciziei pe
teritoriul lor;
• un Consiliu format din toţi membrii trebuie să fie un
organism de la care provin toate actele organizaţiei. Consiliul se
poate întruni în sesiuni de Miniştri sau de reprezentanţi
21
9
permanenţi;
• Consiliul desemnează în fiecare an atât un preşedinte care
prezidează la sesiunile sale ministeriale, cât si doi vicepreşedinţi;
• Consiliul stabileşte un Comitet Executiv care este necesar
pentru realizarea obiectivelor organizaţiei;
• Consiliul desemnează cu un mandat de 5 ani un secretar
general responsabil pentru activitatea Consiliului. Acesta va fi
asistat de către mai mulţi secretari generali adjuncţi. El sprijină şi
face propuneri Consiliului cu privire la activităţile organizaţiei;
• Consiliul Organizaţiei trebuie să comunice cu statele non-
membre sau alte organizaţii, să stabilească şi să menţină relaţii cu
acestea, precum şi să le invite la activităţile acestora;
• Consiliul poate decide să invite orice guvern pregătit să-şi
asume obligaţiile de stat membru şi de a adera la organizaţie;
• orice parte contractantă poate rezilia aplicarea convenţiei,
notificând guvernul depozitar cu 12 luni înainte;
• sediul central al organizaţiei se află la Paris, cu excepţia
cazului în care Consiliul convine astfel;
• în fiecare an, în confornitate cu reglementările financiare
adoptate de către Consiliu, Secretarul General va prezenta
acestuia un buget anual pentru aprobare atât pentru sediul central,
cât şi pentru filiale.
Convenţia a fost adoptată la Paris în 14 decembrie 1960, în
engleză şi în franceză, ambele versiuni fiind egal autentice, într-un
singur exemplar. Acestea au fost depuse la guvernul depozitar, iar
copiile au fost trimise tuturor membrilor.
Consiliul OCDE
Corpul de conducere al Organizaţiei este Consiliul OCDE,
format din reprezentanţii ţărilor membre. El oferă asistenţă asupra
activităţii comitetelor şi decide asupra bugetului anual.
Puterea deciziilor Consiliului OCDE este semnificativă.
Acestea sunt luate prin consens de către reprezentantul fiecărei
ţări membre, dar şi un reprezentant al Comisiei Europene.
220
OEC
Consiliul se întâlneşte regulat la nivelul reprezentanţilor

permanenţi OCDE. De asemenea, acesta se întâlneşte ş i la nivel
ministerial, o dată pe an pentru a discuta probleme cheie şi pentru
a fixa priorităţile activităţii OCDE, care este îndeplinită de către
secretariatul acesteia la hotărârea Consiliului.
Comitetele
Cei 30 de reprezentanţi ai Organizaţiei se întâlnesc în
comitete specializate pentru a dezvolta idei si pentru a discuta
progresul din diferite domenii cum ar fi: economie, comerţ,
ştiinţă, resurse umane, educaţie şi pieţe financiare.
Aceste comitete sunt aproximativ 200, reprezentând grupuri
funcţionale şi experte. Cam 40.000 de superiori oficiali din
administraţiile naţ ionale merg la întâlnirile comitetelor OCDE, în
fiecare an pentru a cere, a discuta, a contribui şi a îndeplini
sarcinile date de către secretariatul OCDE. Odată ce ei se întorc
acasă, aceştia au acces direct la documente şi pot schimba
informaţii printr-o reţea specială.
Secretariatul OCDE
Secretariatul din Paris conţine 2500 de oameni angajaţi care
sprijină activitatea comitetelor şi îndeplinesc activităţile de care
răspund în funcţie de priorităţile alese de către consiliu.
Personalul include economişti, avocaţi, oameni de ş tiinţă şi alţi
profesionişti. Mul ţi dintre aceşti membri sunt stabiliţ i în Paris,
dar sunt câţiva care lucrează şi la alte centre OCDE din alte ţări.
Bugetul
Bugetul OCDE pentru 2009 este de 303 milioane Euro.
Organizaţia este finanţ ată de către 30 de ţări membre.
Contribuţiile naţ ionale se bazează pe o formulă care să ţină seama
de dimensiunea fiecărui membru al economiei. Cel mai mare
contribuitor sunt Statele Unite, care prevede aproape 25% din
buget, urmat de Japonia.
Cu aprobarea Consiliului, ţările pot face, de asemenea,
contribuţii voluntare pentru programe speciale nefinanţate din
22
1
bugetul principal de stat.

Dimensiunea bugetului şi al programului de lucru OCDE
sunt stabilite pe o bază de doi ani de că tre ţările membre.
Organizaţiile de planificare, bugetare şi de management sunt
organizate pe un sistem bazat pe rezultate. Independenţa de audit
extern a Organizaţiei de conturi şi gestiune financiară se
realizează de către Instituţia Supremă de Audit, un stat membru al
OCDE, numit de către Consiliu în ianuarie 2003.
Departamentul de audit este format din 4 membri ai
instituţiilor de audit naţional din ţările membre, numiţ i de către
Consiliul OCDE. Acesta certifică validitatea conturilor contabile,
iar consiliul aprobă apoi managementul secretarului general. Spre
deosebire de Banca Mondială sau Fondul Monetar Internaţional,
OCDE nu dispensează subvenţii ş i nu acordă împrumuturi.
Principiile OCDE
Implementarea principiilor guvernării corporatiste
În Uniunea Europeană, conceptul de guvernare corporatistă a

început să se contureze mai clar după 1997, când majoritatea
ţărilor au adoptat coduri de guvernare corporatistă, care aveau
însă caracter opţional.
Principiile guvernării corporatiste elaborate de OCDE aduc
indicaţii specifice, de natură să amelioreze reglementările juridice.
Acestea formulează propuneri practice în atenţ ia
autorităţilor bursiere, a investitorilor şi a altor pioni care intervin
în guvernarea companiei.
În elaborarea acestor principii s-a pornit de la identificarea
elementelor comune din coduri, a celor mai eficiente modele
practice de guvernare.
Principiile guvernării corporatiste au fost publicate pentru
prima oară în 1999, devenind referinţă internaţională în materie de
guvernare corporatistă. Pentru a ţine cont de evoluţia intervenită
după 1999, principiile au fost revizuite în 2003, în cadrul unui
vast proces de consultări regionale. Noile principii au fost
aprobate de guvernele ţărilor OCDE în aprile 2004.
222
OEC
Potrivit principiilor OCDE, implementarea unui regim

eficace de guvernare corporatist ă trebuie să conducă la
transparenţa şi eficienţ a pieţelor, să fie compatibilă cu statul de
drept şi să definească în mod clar repartiţia responsabilităţilor
între instanţ ele competente în materie de supraveghere, de
reglementare şi de aplicare a dispoziţiilor legale.
Trebuie să încurajeze o cooperare activă între socităţile şi
diferitele părţi participante, pentru a crea bogăţie şi locuri de
muncă şi a asigura perenitatea societăţilor sănătoase din punct de
vedere financiar.
Guvernarea corporatistă reflectă modul în care o societate
este condusă şi controlată. În definirea acestui concept se merge
pe ideea că performanţa globală a companiei are la bază teoria
deţinătorilor de interese.
Relaţiile OCDE – România

Evoluţii recente importante în relaţia România - OCDE
Unul dintre obiectivele de politică externă în plan

multilateral îl reprezintă dezvoltarea şi intensificarea relaţiilor cu
OCDE în vederea îndeplinirii condiţ iilor de admitere a României
în grupurile şi structurile de lucru ale organizaţiei.
În perioada ianuarie 2003 – iulie 2004, România a asigurat
co-preşedinţia Investment Compact (iniţiativă a Pactului de
Stabilitate pentru Europa de Sud – Est), alături de Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică şi Austria, fiind prima
ţară din regiune care a avut această calitate.
La 28 aprilie 2004, Guvernul României a trimis oficial
canditatura României de aderare la OCDE. În prezent, România
participă în cadrul următoarelor structuri de lucru:
A. în calitate de membru:
Centrul de Dezvoltare DEV/OCDE, din 30 martie 2004. Centrul
de Dezvoltare (DEV) beneficiază de principiul autonomiei de
selecţie a programelor pe care le derulează, obiectivul său principal
fiind colaborarea cu parteneri nemembri OCDE pentru
22
3
susţinerea politicilor din domeniul dezvoltării. Începând cu 2007,

România contribuie financiar la proiectul DEV al Raportului
economic pentru regiunile Marea Neagră şi Asia Centrală
(BSECAO), ca parte a Programului de Lucru DEV/OCDE pentru
perioada 2007 - 2008. Acest raport, urmăreş te monitorizarea
sistematică, precum şi evaluarea performanţei economice şi a
politicilor corelate acesteia din regiunile Marea Neagră şi Asia
Centrală, furnizând analize comparative între ţări în scopul
facilitării diseminării informaţiilor şi a dialogului dintre factorii de
decizie.
Programul de Dezvoltare Economică Locală (LEED) al
OCDE. La Consiliul OCDE din 16 decembrie 2004, România a
fost admisă ca membru cu drepturi depline în cadrul Programului
LEED. Acest program a fost creat în anul 1982, la iniţiativa
Franţei şi Italiei, pentru dezvoltarea şi stimularea forţei de muncă
la nivel local. În prezent, din structura sa de lucru fac parte 28 de
ţări membre din Europa şi din afara acesteia, la care se adaugă
Comisia Europeană, Banca Mondială, Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (Iniţiativa Central-Europeană) şi
Banca de Dezvoltare Inter-Americană. Din 1994, programul
LEED face parte din Serviciul de Dezvoltare Teritorială OCDE,
constituind totodată un pilon important al Centrului pentru
Antreprenoriat, IMM -uri şi Dezvoltare Locală, lansat de OCDE
în anul 2004 şi din care România face parte din anul 2005.
Misiunea programului LEED consistă în îmbunătăţirea calităţii
politicii publice din domeniul economic, social şi al pieţei forţ ei
de muncă la nivel local. Datorită demersurilor României pe lângă
conducerea Programului LEED, precum şi a implicării în
susţinerea locală a proiectelor acestuia, Centrul LEED pentru
Dezvoltare Locală de la Trento, unul dintre cele două centre
regionale LEED, creat în 2003 şi dedicat coordonării zonei
Europei Centrale şi de Sud-Est, a selectat România ca ţară din
Europa de Sud - Est pentru participarea în anul 2005 la Studiul
LEED privind Politicile de Integrare a Forţei de Muncă şi
Dezvoltare Economică - derulat în parteneriat cu Ministerul
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi la Studiul privind
224
OEC
Antreprenoriatul feminin în România - derulat în parteneriat cu

Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici ş i Mijlocii şi
Cooperaţie. De asemenea,în vederea consolidării cooperării în
cadrul LEED / OCDE, România, prin intermediul Ministerului
Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi a Ministerului pentru
Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale,
a organizat în iunie 2007 reuniunea Comitetului Director al
Programului LEED, precum şi Conferinţa Internaţională cu tema
„Întreprinderi sociale”. Scopul Conferinţ ei a fost de a informa
asupra avantajelor pe care le oferă acest tip de activitate pentru
finanţare. Antreprenoriatul social aplică principiile de business
pentru rezolvarea unor probleme sociale, creând o structură de
dezvoltare şi nu o dependenţă imediată. Întreprinderile sociale
creează locuri de muncă, în general, pentru persoane cu venituri
mici sau aflate în dificultate.
Comitetul Oţelului, din 27 octombrie 2005. Declaraţia pentru
Investi ţii Internaţionale şi Companii Multinaţ ionale (DCIIM) din
cadrul Comitetului pentru Investiţii, aderarea având loc în aprilie
2005.
Declaraţia reprezintă unul din codurile strategice de
liberalizare urmărite de organizaţie ca etapă obligatoriu de parcurs
pentru examinarea oricărei ţări candidate, viitoare membră a
OCDE. În mai 2005, s-a deschis oficial Punctul Naţional de
Contact, în cadrul Agenţiei Române pentru Investiţii Străine,
organism înfiinţat în vederea aplicării Ghidului OCDE pentru
Întreprinderi Multinaţionale, în conformitate cu statutul României
de ţară aderantă la Declaraţie.
B. cu statut de observator
● Grupul de lucru al Comitetului pentru Construcţii Navale.
● Comitetul pentru Dreptul Nuclear din cadrul Agenţiei
pentru Energia Nucleară.
● Schema II a Comitetului pentru Agricultură (Sistemele
OCDE de certificare a seminţelor furajere, a cerealelor, a sfeclei
de zahăr, a seminţelor de legume şi Regimul OCDE de aplicare a
normelor internaţionale pentru legume şi fructe).
22
5
● Comitetul Transporturilor Maritime.

● Comitetul pentru Concurenţă. Statutul, dobândit în 2005,
este acordat pentru o perioadă de doi ani, până la sfârşitul anului
2007.
● Comitetul Turismului.
● Grupul de Lucru pentru Întreprinderi Mici si Mijlocii,
statutul de observator al României fiind obţinut în 2007.
● Grupul de lucru al Comitetului de construcţii Navale, cu
statut de observator
● Comitelul pentru Dreptul Nuclear din cadrul Agenţiei
pentru Energia Nucleară, cu statut de observator
● Comitelul Oţelului, cu statut de observator
● Schema II a Comitetului pentru Agricultură, cu statut de
observator
● Comitetul Transporturilor Marititime, cu statut de
observator
● Centrul de Dezvoltare OCDE, cu statut de membru cu
drepturi depline şi având un loc în cadrul Governing Board
(Organismul de Coordonare a Centrului)
● Declaraţia OCDE privind investiţiile internaţionale şi
companiile multinaţionale, alături de celelalte 38 de ţări
semnatare, cu statut de membru
● Membru cu drepturi depline în cadrul Programului de
Dezvoltare Economică Locală (LEED) al OCDE Local Economic
Employment Development.
România a semnat cu OCDE un număr de trei Acorduri
cadru:
● Declaraţia privind cooperarea în domeniul dezvoltării
durabile industriale;
● Declaraţia privind cooperarea în domeniul luptei împotriva
corupţiei;
● Declaraţia privind înfiinţarea Centrului Român de
Informare şi Documentare OCDE la Bucureşti.
Centrul Român de Informare şi Documentare OCDE îşi
propune să asigure în timp real accesul la documentele şi
publicaţiile elaborate de OCDE şi să devină principala interfaţă
226
OEC
între experţii români şi Organizaţie, fiind în acest sens singurul

centru din Europa de Sud-Est.
Cooperarea Economică Asia - Pacific (APEC)

Economic Cooperation Asia - Pacific (ECAP)
Prezentare generală
Forumul Cooperarea Economică Asia Pacific (APEC) a fost
fondat în anul 1989 pentru capitalizarea creşterii interdependenţei
economiilor din regiunea Asia-Pacific. Prin încurajarea creşterii
economice, prin intensificarea cooperă rii tehnice şi economice şi
sentimentului de comunitate, APEC tinde să îmbunătăţească
nivelul de trai al populaţiei din această regiune.
Din APEC fac parte Australia, Brunei, Canada, Chile, China,
SUA, Indonezia, Japonia, Malayezia, Coreea de Sud, Hong Kong,
Mexic, Noua-Zeelandă, Papua Noua-Guinee, Filipine, Peru,
Rusia, Singapore, Taiwan, Thailanda şi Vietnam.
APEC este un forum unic, funcţionând pe bazele dialogului
deschis şi a respectului pentru punctele de vedere ale tuturor
participanţilor. Nu există obligaţ ii legale: conformitatea se obţine
prin discuţii ş i suport reciproc, sub forma cooperării tehnice şi
economice. În APEC, toate economiile au drept egal de decizie şi
luarea de decizii se realizează prin consens. Încă de la înfiinţare,
APEC s-a dezvoltat, devenind una dintre cele mai importante grup
ări regionale din lume. Cele 21 de economii membre sunt casă
pentru mai mult de 2,6 miliarde de oameni şi reprezintă
aproximativ 56% din PIB (produsul intern brut) al lumii şi 49%
din comerţul mondial. Din punct de vedere economic, APEC este
cea mai dinamică regiune din lume. Pornind de la targetul pe cinci
ani, de reducere a costurilor pentru tranzacţii comerciale cu 5%,
stabilit în Shanghai, în anul 2001, economiile membre APEC au
stabilit un nou target pentru o reducere de încă 5% până în 2010.
Forumul se adaptează permanent, pentru a permite
membrilor să discute despre noi provocări economice importante.
Acestea includ facilitarea comerţului electronic, iniţierea
repartizării digitale, lupta împotriva terorismului şi introducerea
22
7
de măsuri de protecţie împotriva bolilor infecţioase.
Ce este Cooperarea Economică Asia-Pacific?
Cooperarea economic ă Asia-Pacific sau APEC este primul

forum pentru facilizarea dezvoltării economice, cooperării,
comerţului şi investiţiilor în regiunea Asia-Pacific.
APEC este singura grupare interguvernamentală din lume
care funcţ ionează pe baza lipsei de obligaţii legale, a dialogului
deschis şi a respectului egal pentru punctele de vederea ale tuturor
participanţilor. Spre deosebire de WTO (World Trade
Organization - Organizaţia Mondială a Comerţului) sau de alte
companii de comerţ multilaterale, APEC nu solicită obliga ţii de
tratat participanţilor săi. Deciziile luate în cadrul APEC sunt
rezultatul consensului, iar obligaţiile sunt asumate voluntar.
APEC are 21 de membre - denumite „economii membre” –
care reprezintă aproximativ 41% din populaţia mondială,
aproximativ 56% din produsul intern brut mondial şi 49% din
comerţul mondial.
Scopuri şi obiective
APEC a fost fondat în anul 1989, în vederea intensificării

creşterii economice şi îmbunătăţirii nivelului de trai din regiune,
precum şi pentru consolidarea comunităţii Asia-Pacific.
Încă de la înfiinţare, APEC a lucrat pentru reducerea tarifelor
şi a altor bariere comerciale existente de-a lungul regiunii Asia-
Pacific, creând economii interne eficiente şi sporind dramatic
exporturile. Cheia pentru îndeplinirea viziunii APEC sunt ceea ce
denumim „obiectivele Bogor” pentru un comerţ liber şi deschis şi
pentru investiţii în Asia-Pacific; obiective stabilite pentru a fi
îndeplinite până în anul 2010 pentru economiile industrializate şi
până în anul 2020 pentru economiile în curs de dezvoltare. Aceste
obiective au fost adoptate de către Liderii APEC, la întâlnirea care
a avut loc în anul 1994, în Bogor, Indonezia. Comerţul liber şi
deschis şi investiţiile ajută la dezvoltarea economiilor, crează
228
OEC
locuri de muncă şi oferă oportunităţi mai mari pentru comerţ

internaţional ş i investiţii. În contrast, protecţionismul menţine
preţurile mari şi protejează ineficienţa în anumite industrii.
Comerţ ul liber şi deschis ajută la scăderea costurilor de producţie
şi prin aceasta la reducerea implicită a preţurilor bunurilor şi
serviciilor - un beneficiu direct pentru toţi.
APEC lucrează, de asemenea, prin politica de aliniere şi
cooperarea economică ş i tehnică, la crearea unui mediu sigur şi
eficient pentru circulaţia bunurilor, serviciilor şi a populaţiei peste
graniţele regiunii, APEC funcţionează ca un forum de cooperare
economică multilaterală şi de comerţ. Economiile membre
participă la acţiuni individuale şi colective, în vederea deschiderii
pieţelor şi a promovării creşterii economice.
Creşterea economică
Încă de la fondarea sa, în anul 1989, regiunea APEC a fost

constant, din punct de vedere economic, cea mai dinamică parte a
lumii. În prima decadă de la fondare, economiile membre APEC
au generat aproximativ 70% din creşterea economică mondială şi
regiunea APEC a depăşit constant restul lumii, chiar şi în timpul
crizei financiare asiatice.
Economiile membre APEC lucrează împreună pentru susţinerea
creş terii economice prin obligaţie faţă de un comerţ liber, investiţ ii
şi reformă economică. Prin reducerea progresivă a tarifelor şi a altor
bariere puse comerţului, economiile membre APEC au devenit mai
eficiente şi exporturile s-au înmulţit semnificativ. Consumatorii din
regiunea Asia-Pacific au beneficiat direct şi indirect de pe urma
acţiunilor individuale şi colective ale economiilor membre APEC.
Printre beneficiile directe se numără şi creşterea oportunităţilor în
domeniul locurilor de muncă, existenţa mai multor programe de
instruire, protecţie socială mai puternică şi diminuarea sărăciei. Pe
larg, pe termen mediu, economiile membre APEC se vor bucura de
costuri de întreţinere mai mici datorită reducerii barierelor
comerciale şi de o regiune mai competitivă economic care va scădea
preţurile bunurilor şi ale
22
9
serviciilor, de care are fiecare nevoie zilnic, de la mâncare, la

haine şi telefoane mobile.
Cooperarea economică Asia-Pacific (APEC) acţionează în
trei direcţii mari pentru a veni în întâmpinarea obiectivelor Bogor
pentru un comerţ liber şi deschis şi pentru investiţii în regiunea
Asia-Pacific, obiective care trebuie atinse de către economiile
dezvoltate până în anul 2010 şi de către economiile în curs de
dezvoltare, până în anul 2020.
APEC se concentrează pe trei direcţii cheie:
• liberalizarea comerţului şi investiţiilor;
• facilitarea afacerilor;
• cooperarea economică şi tehnică.
Finalitatea acestor trei direcţii va permite economiilor
membre APEC să fortifice economiile proprii prin exploatarea
resurselor din regiune şi prin atingerea eficienţei. Beneficii
tangibile sunt oferite şi consumatorilor din regiunea APEC, prin
creş terea oportunităţilor de angajare şi de instruire, prin oferirea
mai multor posibilităţi de alegere pe piaţă, prin bunuri şi servicii
mai ieftine, precum şi prin acees îmbunătăţit la pieţele
internaţionale.
Liberalizarea comerţului şi a investiţiilor

Liberalizarea comerţului şi a investiţiilor reduce şi, în cele
din urmă, elimină tarifele şi barierele netarifare puse comerţului şi
investiţiilor. Protecţionismul este costisitor, deoarece creşte
preţurile bunurilor şi ale serviciilor. În consecinţă, liberalizarea
comerţului şi a investiţiilor se concentrează pe pieţele deschise, în
vederea creşterii comerţului şi a investiţiilor în cadrul
economiilor, şi are drept rezultat creşterea economică a
economiilor membre APEC şi a standardului de viaţă pentru toţi.
Facilitarea afacerilor
Facilitarea afacerilor se concentrează asupra reducerii
costurilor tranzacţiilor, a îmbună tăţirii accesului la informaţ iile
legate de comerţ, asupra politicii de aliniere şi a strategiilor de
afaceri pentru facilitarea creşterii comerţului liber şi deschis. În
230
OEC
esenţă, facilitarea afacerilor ajută importatorii şi exportatorii din

Asia-Pacific să se întâlnească şi să conducă afacerile mai eficient,
reducând astfel costurile de producţie şi conducând la creşterea
comerţului, la bunuri şi servicii mai ieftine, la mai multe
oportunităţi de angajare, toate datorită unei economii dezvoltate.
Cooperarea economică şi tehnică (ECOTECH)

ECOTECH se dedică asigurării de instruire şi cooperare, în
vederea dezvoltării capacităţii, astfel încât toate economiile
membre APEC, să poată beneficia de comerţul global şi de noua
economie. Această direcţie dezvoltă capacitatea la nivel
insituţional şi personal pentru a putea asista economiile membre
APEC şi populaţiile acestora în obţinerea abilităţilor necesare
satisfacerii potenţialului economic.
APEC - un forum economic multilateral
Forumul APEC
Forumul APEC a fost lansat în 1989, la iniţiativa primului
ministru australian, crearea sa fiind puternic sprijinită de Japonia.
Ideea fondării unui forum multilateral care să sporească
cooperarea economică dintre economiile din regiune îşi are
geneza în circumstanţele specifice ale sfârsitului anilor 1980.
Uniunea Europeană încerca să îşi consolideze uniunea vamală şi
să creeze Spatiul Economic European, Canada şi SUA negociau
extinderea zonei lor de comerţ liber (CUSFTA) şi includerea
Mexicului pentru a forma NAFTA, iar negocierile din runda
Uruguay erau blocate. Economiile asiatice erau în pericol de a fi
lăsate în afara valului de regionalizare într-o perioadă când
colapsul sistemului comercial multilateral era o ameninţare reală.
Australia era îngrijorată de perspectiva de a rămâne în afara unei
organizaţii regionale asiatice, propusă de Malaezia.
APEC a avut un început ezitant şi a fost privit cu destul de
mult scepticism. Iniţial, obiectivul principal al forumului APEC a
fost cooperarea şi consultarea economică.
APEC şi-a început activitatea prin întâlniri între Miniştrii de
23
1
Externe şi cei ai Economiei din statele membre şi prin punerea în

practică a unor proiecte de mică anvergură. Treptat, activitatea
forumului a fost extinsă şi către alte domenii de interes pentru
participanţi, iar la reuniunile anuale au început să ia parte şi şefii
de stat.
Cooperarea economică Asia-Pacific (APEC) acţionează ca un
forum economic multilateral, de cooperare şi comerţ. Este unic,
datorită faptului că reprezintă singura grupare interguvernamentală
din lume, angajată în reducerea barierelor comerciale şi în creşterea
investiţiilor, fără a solicita membrilor săi să semneze obligaţii legale.
Forumul reuşeş te prin promovarea dialogului, prin respect egal faţă
de punctele de vederea ale tuturor participanţilor şi prin luarea
deciziilor pe baza aprobării unanime, să realizeze un comerţ liber şi
deschis şi obiectivele de investiţii.
Economiile membre APEC acţionează individual ş i colectiv
în vederea deschiderii pieţelor şi pentru promovarea creşterii
economice.
Economia gazdă
În fiecare an, una dintre cele 21 de economii membre APEC
joacă rolul de gazdă pentru întrunirile APEC şi îndeplineşte rolul
de preşedinte APEC. Economia gazdă APEC este responsabilă de
prezidarea întâlnirii anuale a liderilor economici, a întâlnirilor
ministeriale de elită, a întâlnirilor responsabililor la nivel ierarhic
superior, a Consiliul Consultativ APEC ş i a Consorţiul centrelor
de studii APEC şi deţine funcţia de Director executiv al
Secretariatului APEC. Funcţia de Director executiv adjunct este
ocupată de către un diplomat de nivel ierarhic superior, din
economia care va găzdui în anul următor.
Finanţare
APEC nu este o organizaţie donator. În schimb, activităţile
APEC sunt finanţate în mare parte de o contribuţie anuală mic ă a
economiilor membre APEC - din anul 1999 a ajuns la un total de
3,38 milioane de dolari anual. Aceste contribuţii sunt folosite
pentru finanţarea unui Secretariat în Singapore şi pentru diverse
232
OEC
proiecte de susţinere a obiectivelor economice şi de comerţ ale

APEC. Din anul 1997, Japonia a furnizat fonduri suplimentare
(între 2,7 şi 4,2 milioane dolari annual, în funcţie de sumă şi ratele
de schimb) pentru proiecte care susţin liberalizarea comerţului şi
investiţiilor şi obiectivele de facilizare.
Economiile membre APEC furnizează, de asemenea, resurse
considerabile pentru ajutorarea operaţiunilor APEC. Acestea
includ suplimentarea personalului specializat din Secretariat,
găzduirea de întâlniri şi finanţarea parţială (sau completă) a unor
proiecte.
Politica de dezvoltare
Politica de conducere a forumului Cooperării Economice
Asia - Pacific (APEC) este furnizată de către cele 21 de economii
lider APEC. Propunerile de strategie furnizate de către miniş trii
APEC şi de către Consiliul Consultativ APEC sunt considerate de
către economiile lider APEC parte din acest proces.
Pentru configurarea politicii de conducere APEC, sunt
organizate anual următoarele întâlniri:
● întâlnirea liderilor economici APEC (are loc o dată pe an,
în economia gazdă APEC), întâlnirea ministerială APEC,
întâlnirea anuală ministerială APEC a miniştrilor de comerţ /
economie străini (are loc imediat după întâlnirea liderilor
economici APEC),
● întâlnirile ministeriale sectorale (au loc regulat, acoperind
domenii precum educaţie, energie, mediu înconjurător şi
dezvoltare susţinută, finanţe, dezvoltarea resurselor umane,
cooperare tehnico-ştiinţifică regională, întreprinderi mici şi
mijlocii, telecomunicaţii şi industria informaţiilor, turism, comerţ,
transport). Propunerile de la aceste întâlniri sunt furnizate liderilor
economici APEC pentru a fi luate în calcul.
Consiliul Consultativ APEC (ABAC)

ABAC furnizează liderilor economici APEC, printr-un raport
formal, în cadrul unei întâlniri anuale o perspectivă de afaceri în
problemele APEC. Raportul anual conţine propuneri pentru
23
3
îmbunătăţirea mediului de afaceri şi investiţii din regiunea APEC.

De asemenea, ABAC se întruneşte de patru ori pe an şi are un
reprezentant care participă la întâlnirile ministeriale.
Cooperarea economică Asia - Pacific (APEC) are trei
observatori oficiali: Secretariatul Asociaţiei naţiunilor din sud-
estul Asiei, Consiliul de cooperare economică a Pacificului,
Secretariatul forumului Insulelor din Pacific. Aceşti observatori
participă la întâlnirile APEC ş i au acces complet la documentele
şi informaţiile legate de aceste întâlniri. Grupurile de observatori
oferă parteneriat, expertiză şi privire din interior, care ajută APEC
în atingerea obiectivelor şi în implementarea iniţiativelor.
Secretariatul Asociaţiei naţiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN) În

Declaraţia Asociaţiei naţiunilor din Sud-Estul Asiei sunt
menţionate ţelurile şi scopurile Asociaţiei care sunt:
● accelerarea creşterii economice, progresul social şi
dezvoltarea culturală în regiune, prin unirea eforturilor în spiritul
egalităţii, parteneriatului, în scopul consolidării fundaţiei
comunităţii a naţiunilor din Sud-Estul Asiei prospere şi paşnice;
● promovarea stabilităţii şi păcii în regiune, prin respectarea
justiţiei şi a literii legii în relaţiile dintre ţările din regiune şi prin
aderarea la principiile Cartei Naţiunilor Unite.
Consiliul pentru cooperare economică în Pacific (PECC)

PECC este un parteneriat tripartit unic al unor responsabili la
nivel ierarhic superior din domeniul afacerilor, industriei, din
domeniul guvernamental, academic şi din alte cercuri intelectuale.
Toţ i participă în calitatea privată şi discută liber probleme
curente, practice, de politică a regiunii Asia-Pacific.
PECC are ca scop deservirea ca forum regional pentru
cooperare şi pentru politică de coordonare în vederea promovării
dezvoltării economice în regiunea Asia-Pacific, pornind de la
următoarele premise:
● forţa proprie afacerilor şi industriei, forţa proprie
guvernamentală, academică şi a altor cercuri intelectuale se poate
concentra mai bine asupra promovării accelerării creşterii
234
OEC
economice, a progresului social, a dezvoltă rii tehnico-ştiinţifice şi

a calităţii mediului înconjurător al regiunii;
● atunci când se dezvoltă în spiritul parteneriatului, a
corectitudinii, a respectului şi a cooperării veritabile, comerţul,
asumarea comună a riscurilor, ajutorul reciproc şi alte forme de
colaborare duc la consolidarea fundaţiei necesare pentru o regiune
a Pacificului prosperă, progresivă şi paşnică.
Secretariatul Forumului Insulelor din Pacific (PIF)

PIF este forumul interguvernamental regional suprem din
Pacificul de Sud. PIF se ocupă de probleme precum comerţul
regional, dezvoltarea economică, aplicarea legii în regiune şi în
împrejurimi, cooperare şi securitate în Pacificul de Sud.
Secretariatul APEC are sediul în Singapore şi acţionează ca
principal mecanism de întreţinere pentru funcţionarea APEC.
Furnizează asistenţă tehnică, consultativă şi de coordonare,
precum şi servicii de managementul informaţiilor, comunicaţii şi
de interes public.
Proiecte APEC aflate în desfăşurare
SCE este împuternicit să raporteze anual activităţile ECOTECH

(Cooperarea economică şi tehnică) ale APEC. În 2007, acest raport
se bazează pentru prima dată pe o listă consolidată de priorităţi
ECOTECH, aprobată de miniştrii în 2006. Această listă a îmbinat şi
a adus la zi priorit ăţile Cadru Manila 1996 şi priorităţile
ECOTECH-APEC aprobate în 2003, ca urmare
a apelurilor liderilor şi miniştrilor, pentru sporirea accentului pus
pe cooperarea economică şi tehnică APEC şi asupra obiectivelor
pentru dezvoltarea capacităţii.
Priorităţile APEC pentru cooperare economică şi tehnică
sunt:
• dezvoltarea capitalului uman;
• dezvoltarea de pieţe stabile şi eficiente prin intermediul
reformei structurale;
• consolidarea infrastructurii economice;
23
5
• facilitarea fluxurilor tehnologice şi echiparea tehnologiilor

pentru viitor;
• protejarea calităţii vieţii printr-o creştere solidă a calităţii
mediului înconjurător;
• dezvoltarea şi consolidarea dinamismului întreprinderilor
mici şi mijlocii (IMM);
• integrarea în economia globală;
• dezvoltarea capacităţilor pentru securitate umană şi luptă
împotriva terorismului;
• promovarea dezvoltării economiilor bazate pe cunoaştere;
• preocuparea pentru dimensiunea socială a globalizării.
Acest capitol subliniază faptul că unele proiecte au fost
preluate în anul 2007, de diferite foruri APEC în vederea
susţinerii cooperării economice şi tehnice. Comitetul pentru Buget
şi Management (BMC) a aprobat 76 de proiecte ECOTECH
pentru implementare în 2007 (excluzând proiectele CTI,
Comitetul Economic (EC) şi Asociaţia Miniştrilor de Finanţe).
Dezvoltarea capitalului uman
Un număr mare de proiecte APEC ajută la dezvoltarea

capitalului uman din regiune. De exemplu, Grupul de lucru pentru
dezvoltarea resurselor umane (HRD) a ţinut un simpozion cu tema
dezvoltă rii capacităţilor pentru liberalizarea investiţiilor. Proiectul
mizează pe creşterea capacităţii sectoarelor publice şi de afaceri,
implicate în dezvoltarea legislaţiei interne, a elaborării de politici
şi a sistemului social, în domeniul investiţiilor străine directe.
Doreşte să trateze probleme legate de măsuri de reformă
economică, de proceduri legale aferente ciclului de viaţă al
investiţiei (înfiinţarea, funcţionarea şi dizolvarea unei afaceri) şi
legate de alte proceduri pentru crearea unui mediu de investiţii
atractiv.
236
OEC
Dezvoltarea de pieţe stabile şi eficiente prin intermediul

reformei structurale
Majoritatea activităţilor de susţinere a acestor priorităţi sunt

întreprinse de către Comitetul Economic şi de către Asociaţia
Mini ştrilor de Finanţe. De exemplu, la sfârşitul anului 2007, a
avut loc Cel de-al Doilea Dialog pentru politica de dezvoltare a
pieţei de economii şi capital. O alt ă activitate întreprinsă de către
Asociaţia Miniştrilor de Finanţe este Capacitatea regulatorie
prudentă de intensificare a programului de instruire pentru
asigurări de viaţă, care va instrui în cele mai noi practici din
domeniul industriei asigurărilor generale şi va sublinia experienţ
ele economiilor dezvoltate în reglementarea respectivelor
industrii.
Consolidarea infrastructurii economice
Grupul de lucru pentru telecomunicaţii şi informaţii

(TELWG) şi Grupul de lucru pentru transport (TPTWG) sunt
principalele foruri APEC care întreprind activităţi pentru
consolidarea infrastructurii economice. TEL implementează
proiectul WTO - Dezvoltarea capacităţii pentru reglementările
interne în vederea familiariză rii membrilor APEC cu disciplinele
reglementările interne WTO, GATS şi cum sunt aplicate aceste
reglementări în sectorul de tehnologia informării şi comunicării
(ICT). Economiile au discutat pe marginea exemplelor de cele
mai bune practici şi a unui set de directive pentru implementarea
regulamentelor interne în sectorul ICT. Aceste directive vor ajuta
economiile în curs de dezvoltare să dezvolte sau să reformeze
structurile de politică şi de reglementare şi să devină conforme cu
standardele WTO.
Activitatea principală este un studiu consultativ care va
identifica şi va clasifica diversele tipuri de acorduri existente pe
rutele actuale de comerţ ale APEC. Aceste acorduri vor fi evaluate
în funcţie de importanţa lor pentru comerţul APEC ş i a
argumentelor pro şi contra pentru comisionari, exportatori şi alţi
23
7
acţionari. Va evalua mai apoi aspectele non-competitive ale

acordurilor şi vor propune directive pentru a le trata.
Facilitarea fluxurilor tehnologice şi echiparea

tehnologiilor pentru viitor
Grupul de lucru pentru ştiintă şi tehnologie industrială

(ISTWG) se concentrează asupra riscului izbucnirii de boli
infecţioase, şi va conduce un proiect în două etape care vizează
intensificarea capacităţii regiunii de folosire a tehnologiei
convergente, adică: două sau mai multe tehnologii sau discipline
diferite, care se unesc pentru a contribui la prevenirea şi
managementul riscului izbucnirilor de boli infecţioase care s-ar
putea răspândi în toată lumea, pornind din regiunea APEC. Prima
etapă va identifica un grup de tehnologii convergente, folosind
analiza bibliometrică şi planificarea strategică. Cea de-a doua
etapă constă în organizarea de ateliere de lucru în Japonia şi
Taipeiul Chinez sau Coreea. În cadrul acestor ateliere de lucru vor
fi invitaţi experţi din diferite domenii tehnologice, din cadrul
APEC, pentru a realiza împreună, foile de parcurs ale acestor
tehnologii.
Un proiect al Grupului de lucru pentru ştiintă şi tehnologie
industrială va furniza un mediu pentru informaţii mai eficient,
precis şi potrivit pentru a asista Centrul pentru Climă al APEC -
Servicii de informare asupra climei. Acest proiect va duce
tehnologia şi capacităţile de prevedere a climei disponibile la ora
actuală, la următorul nivel de acurateţe, astfel încât economiile
membre să poată proteja mai eficient populaţia de evenimentele
climatice extreme.
Protejarea calităţii vieţii printr-o creştere solidă a mediului

înconjurător
Grupul de lucru pentru conservarea resurselor marine

(MRCWG) va susţine o iniţ iativă de dezvoltare a unui proiect
TILF fondat anterior, care a identificat principiile şi politica de
238
OEC
mediu folosite în administrarea acvaculturii (acvacultura este

consideratã o formã de agriculturã care include cultivarea,
procesarea şi marketingul vieţuitoarelor acvatice: peşti, crustacee,
moluşte şi plante acvatice) şi a rolului lor în liberalizarea
comerţului şi investiţiilor.
Economiile APEC reprezintă aproape 90% din toate
acvaculturile din lume şi consumă 70% din producţia mondială de
peşte. Toate economiile APEC caut ă să menţină mările regionale
şi oceanele comune în stare bună, pentru a putea asigura astfel
susţinerea producţiei de peşte pentru viitor. Republica Coreea a
investit considerabil în cercetarea ştiinţelor oceanului şi în
dezvoltarea de strategii care ajută la menţinerea unui echilibru
ecologic în ecosistemele marine. Grupul de lucru pentru
conservarea resurselor marine susţine Coreea pentru organizarea
de cursuri de instruire de scurtă durată, în cadrul cărora Coreea va
împărtăş i cunoştinţele sale, economiilor în curs de dezvoltare din
regiune.
În 2007, Grupul de lucru pentru energie (EWG) şi-a asumat
responsabilitatea pentru un număr de proiecte de îmbunătăţire a
fabricilor de că rbune din regiune. De asemenea, şi-a asumat
responsabilitatea pentru promovarea proiectului Monitorizarea
mediului înconjurător al centralelor electrice pe bază de cărbuni,
în vederea dezvoltării economiilor asiatice APEC şi pentru un
proiect care se concentrează asupra lecţiilor învăţate prin aducerea
la zi şi recondiţionarea unor centrale termice pe bază de cărbuni
vechi - cel mai bun ghid practic pentru economiile APEC în curs
de dezvoltare.
Dezvoltarea şi consolidarea dinamismului

întreprinderilor mici şi mijlocii
Grupul de lucru pentru întreprinderile mici şi mijlocii

(SMEWG) va conduce o instruire de scurtă durată, ca parte a
proiectului său de intensificare a dezvoltării pieţei industriilor
culturale locale din APEC. Industriile culturale locale există în
aproape toate economiile APEC şi sunt destinate asistenţei
23
9
guvernamentale. Produsele lor sunt atractive pentru cumpă rătorii

străini şi din această cauză au un potenţial de export ridicat. Acest
proiect are drept scop ajutorarea lor în extinderea pieţelor în arena
internaţională, cu ajutorul comerţului electronic şi anume prin:
dezvoltarea capacităţii comerţului electronic şi transformarea
diviziunilor digitale în oportunităţi digitale, constituirea unei
platforme pentru industriile culturale locale, pentru expunerea
produselor lor şi pentru creşterea oportunităţilor de afaceri pe
pieţele străine şi consolidarea cooperării transfrontaliere în
regiunea APEC pentru promovarea dezvoltării pieţelor de peste
ocean.
Grupul de lucru pentru întreprinderile mici ş i mijlocii va
conduce, de asemenea, un seminar pe tema Cele mai bune
practici pentru internaţionalizarea întreprinderilor mici şi
mijlocii. Proiectul va intensifica dezvoltarea capacităţii
economiilor APEC de generare de locuri de muncă , dezvoltarea
potenţialului furnizat de resursele umane, stimularea creşterii
economice, consolidarea dinamismului întreprinderilor mici şi
mijlocii şi creşterea exporturilor prin promovarea potenţialului
antreprenor de export.
În plus, proiectul Grupului de lucru pentru întreprinderile
mici şi mijlocii va dezvolta un model aprobat pentru dezvoltarea
întreprinderilor mici şi microîntreprinderilor prin intensificarea
legăturilor comerciale interne şi internaţionale. Se va baza pe
combinarea celor mai bune practici existente în domeniu pentru
dezvoltarea microîntreprinderilor, cu accent în special pe femei şi
pe populaţia indigenă.
Integrarea în economia globală
Activităţile de susţinere a integrării în economia globală se

desfăşoară în diferite foruri, inclusiv în cel pentru promovarea
comerţului prin dezvoltarea standardelor de-a lungul regiunii, şi în
cel pentru îmbunătăţirea competitivităţii prin dezvoltarea
capacităţii şi educaţiei şi pentru îmbunătăţirea vămilor şi
proceselor de punere în carantină. Exemplele includ programul
Motoarele electrice, programe pentru alinierea standardelor şi
240
OEC
pentru cele mai bune practici existente în domeniu, al grupului de

lucru pentru energie (EWG) din cadrul APEC, care au ca scop
promovarea folosirii de motoare eficiente în economiile membre,
prin alinierea metodelor de testare cu standardele de performanţă
energetică. Se dezvoltă pe baza unui acord IEC pentru crearea
unei metode unice, acceptată de către lumea experţilor tehnici,
pentru măsurarea eficienţei motorului. Proiectul are ca scop
facilitarea folosirii unui singure metode de testare comune şi
aprobării nivelurilor de eficienţă şi funcţionare adecvate, în rândul
economiilor membre. Folosirea unei metode comune de testare şi
stabilirea unei funcţionări aliniate la niveluri „de mare eficienţă”
va pemite furnizorilor să desfacă mai uşor produse eficiente, în
cadrul economiilor APEC.
Securitate umană şi dezvoltarea capacităţii

în lupta împotriva terorismului
Grupul de sinteză pentru lupta împotriva terorismului ţine

anual o conferinţă pe tema Comerţ sigur în regiunea APEC
(STAR). Cea de-a cincea conferinţă STAR a avut loc la Sidney în
27-28 iunie 2007. Constituie o iniţiativă importantă, intensificând
parteneriatul public-privat, în scopul asigurării unui comerţ sigur
printr-o metodă eficientă şi prin reducerea oricărui impact
secundar al activit ăţilor anti-teroriste asupra comerţului şi
investiţiilor. În acest mod, ajută şi la dezvoltarea şi îmbunătăţirea
securităţii umane şi luptei împotriva terorismului din regiunea
APEC.
Grupul de sinteză pentru lupta împotriva terorismului a
dezvoltat şi un program de redresare a comerţului (TRP), care
reprezintă un set de propuneri, care vor stabili cadrul pentru
viitoarele activităţi în APEC, îmbunătăţind dezvoltarea capacităţii
economiilor pentru securitate umană şi luptă împotriva
terorismului.
Grupul de sintez ă aniti-corupţie şi experţi în transparenţă
(ACT) va conduce un atelier de lucru de dezvoltare a capacităţii
pentru combaterea corupţiei legate de spălarea de bani. Scopul
24
1
acestui atelier de lucru este schimbul de cele mai bune practici

existente în domeniul autorităţilor competente din regiunea APEC şi
trezirea conştiinţei prin aducerea spălării de bani şi a corupţiei în
fruntea înţelegerii în rândul oficialilor şi a publicului. Prin
intermediul acestui atelier de lucru, vor fi clarificate un nivel minim
de standarde şi o reţea de profesioni şti anti-corupţie şi anti-spălare
de bani pentru a împăr ţi informaţ ii şi practici. Atelierul de lucru va
sublinia diseminarea experţilor în informaţii şi studii de caz ale
autorităţilor guvernamentale competente şi a altor intelectuali,
punând accentul pe propunerile grupului de sintez ă al acţiunii
financiare şi implementarea lor în economiile membre.
Grupul de lucru pentru cooperare tehnico-agricolă (ATCWG)
a ţinut un seminar pentru a împărtăşi experienţele dobândite în
managementul ameninţării cu gripă aviară H5N1, va furniza
economiilor APEC oportunitatea să identifice factorii cheie în
diferite metode de pregătire şi ripostare împotriva gripei aviare şi
relevanţa acestor factori în propriile lor situaţii.
Grupul de sinteză pentru sănătate (HWG) a ţinut de
asemenea un atelier de lucru pe tema Implemenarea planului de
acţiune APEC pentru prevenirea şi eradicarea pandemiilor de
gripă aviară. Obiectivul principal al acestui atelier de lucru este
crearea de oportunităţi pentru economiile membre, de împărtăşire
a informaţiilor, de implementare a unui plan de acţiune,
identificarea necesităţilor de dezvoltare a capacităţii, discutarea
ariilor de lucru prioritare şi discutarea viitoarelor activităţi de
dezvoltare a capacităţii.
Promovarea dezvoltării economiilor

bazate pe cunoaştere
Promovarea dezvoltării economiilor bazate pe cunoaştere

este preluată de mai multe foruri, inclusiv de către Grupul de
lucru pentru telecomunicaţii şi informaţii (TEL), ECSG ş i
HRDWG. De exemplu, în 2007, TEL a susţinut un proiect de
lansare a Inspectorului Şef al Serviciului de informaţii (CIO),
model de instruire în regiunea APEC pe perioada anului 2007.
Proiectul
242
OEC
stabileşte cadrul pentru întărirea legăturilor CIO, atât în interiorul

regiunii, cât şi în afara ei.
ECSG a întreprins un proiect de dezvoltare a capacităţii
pentru comerţ fără hârtii (electronic). Proiectul APEC pentru
Dezvoltarea capacităţii pentru comerţ fără hârtii şi pentru
protecţia proprietăţii intelectuale va îmbunătăţi dezvoltarea
capacităţii pentru comerţul fără hârtii, care a devenit punctul cheie
pentru strategia APEC de dezvoltare a comerţului fără hârtii.
Capacitatea de comerţ fără hârtii are 2 aspecte:
● dezvoltarea mediului pentru comerţ fără hârtii (inclusiv
infrastructuri, reglementări, politică, standardizare, securizare,
etc.) şi
● nivelul digitalizării comeţului fără hârtii în spaţiul vămilor,
administraţia comerţului, transporturi, reglemetnare financiară,
servicii faţă de terţi, managementul în întreprinderi.
Grupul de lucru pentru pescării (FWG) contribuie la
dezvoltarea economiilor bazate pe cunoaştere prin două proiecte
aflate în desfăşurare: „Dezvoltarea conservării şi managementului
rechinilor în regiunea APEC” care este destinat dezvoltării
capacităţii membrilor APEC din Pacificul de est pentru obţinerea
aprobării perscăriilor de rechini şi „Reţeaua de acvacultură pentru
Americi” care continuă şi care va furniza mijloacele necesare
schimbului de informaţii între economii, ca bază pentru
planificarea, coordonarea şi managementul iniţiativelor
acvaculturale în cadrul economiilor.
Fundaţia pentru educaţie al APEC (AEF) continuă să
protejeze cooperarea APEC în educaţie, dezvoltarea resurselor
umane şi dezvoltarea capacităţii prin aprobarea programelor. Din
2006, AEF a susţinut şase proiecte din cadrul a cinci economii
(Coreea, Peru, Filipine, Rusia şi Vietnam) pentru dezvoltarea
tineretului defavorizat prin oportunităţi educaţionale utile.
De la înfiinţare, AEF a acordat sprijin financiar în valoare de
2,4 milioane de dolari pentru 19 proiecte de intensificare a
oportunităţilor digitale şi încurajare a dezvoltării capacităţii pentru
grupurile defavorizate din regiune.
24
3
Preocuparea pentru dimensiunea socială a globalizării

Un proiect sponzorizat de către Grupul de lucru pentru pescă rii
(FWG) va face o evaluare a impactului economic, social şi de mediu
a pescuitului ilegal, nedeclarat şi nereglementat (IUU), precum şi
provocările şi obstacolele în calea implementării măsurilor de luptă
împotriva pescuitului ilegal, nedeclarat şi nereglementat. Se
estimează că proiectul se va transforma în propuneri de acţiuni
pentru economiile APEC, pentru economiile nemembre APEC din
regiunea Asia - Pacific, organizaţ ii regionale (inclusiv organizaţii de
management al pescăriilor regionale, organizaţ ii non -
guvernamentale şi organizaţii interguverna-mentale) şi oricare altă
parte interesată de atenuarea pescuitului ilegal, nedeclarat şi
nereglementat din regiunea Asia-Pacific.
Grupul de lucru pentru ştiintă şi tehnologie industrială
(ISTWG) a aprobat un atelier de lucru pentru participarea femeilor şi
a comunităţilor etnice în forţa de muncă din domeniul ştiin ţei şi
tehnologiei (S&T). În cadrul atelierului de lucru, planificat a avea loc
la Seul, toate economiile membre participante vor întocmi un raport
asupra propriei economii, inclusiv statistici defavorabile sex/etnie şi
analiza politicii de educaţie, forţă de muncă din domeniul ş tiinţei şi
tehnologiei (S&T). Împărtăşind şi comparând, se speră o mai bună
înţelegere a situaţiei cu care se confruntă femeile şi minorităţile
entice în sectorul ştiintei şi tehnologiei.
244
OEC
Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră

(OCEMN)
Black Sea Economic Cooperation Organization
(BSECO)
Înfiinţarea organizaţiei şi obiectivele ei

Crearea unei structuri de cooperare în zona Mării Negre a
fost avansată pentru prima oară în 1990, de fostul preşedinte al
Turciei, Turgut Ozal, în cursul unei vizite oficiale în România. La
iniţiativă au subscris România, Bulgaria şi URSS.
Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) a fost oficial
lansată, prin semnarea Declaraţiei de la Istanbul, la 25 iunie 1992.
Membrii fondatori ai CEMN sunt: Albania, Bulgaria, Grecia,
România, Turcia, R. Moldova, Rusia, Ucraina şi trei ţări
caucaziene (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia) . Regiunea CEMN
se întinde, ca suprafaţă, de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific
şi cuprinde în arealul său un număr de opt mări.
Cele două documente adoptate la Istanbul la 25 iunie 1992
(„Declaration on Black Sea Economic Cooperation” şi
„Bosphorus Statement”) arată că obiectivul central al CEMN îl
constituie accelerarea dezvoltării economice şi sociale a statelor
membre în scopul realizării unui grad superior de integrare în
economia europeană şi mondială, prin intensificarea cooperării
multilaterale şi folosirea avantajelor care decurg din proximitatea
geografică şi complementaritatea economiilor naţionale. În mod
deliberat, a fost evitată includerea unor obiective de natură
politică sau de securitate, considerate neadecvate momentului.
Regiunea Mării Negre are o importanţă strategică
recunoscută, care este dat ă de resursele naturale foarte bogate, în
special petrol şi gaz, şi de o piaţă potenţial ă de peste 350
milioane consumatori. Comerţul cumulat al regiunii reprezintă
peste 5% din comerţul mondial.
Componenta strategică a regiunii s-a accentuat, în ultimul
timp, ca urmare a declanşării campaniei antiteroriste; SUA sunt
interesate de evoluţiile din regiune, iar UE îşi substanţiază
asistenţa pentru ţările din zonă prin Politica de Nouă Vecinătate.
24
5
Evoluţ ia cooperării economice în bazinul Mării Negre poate

fi împărţită în trei etape:
1. de formare, lipsită de rezultate şi fără o organizare clară, a
durat până la întâlnirea de la Bucureşti, din anul 1996, când
miniştrii de externe au adoptat un „Plan de acţiune” care a
îmbunătăţit cooperarea;
2. de introducere a sistemului Troicii ministeriale, în cursul
căreia a început finanţarea comună a Secretariatului Internaţional
Permanent (PERMIS) de la Istanbul şi s-au intensificat reuniunile
la toate nivelele. În iunie 1998, la Yalta, s-a semnat „Carta
CEMN”;
3. de asumare a caracteristicilor unei organizaţii regionale.
La 30 aprilie 1999, la Reuniunea miniştrilor de externe din statele
CEMN de la Tbilisi, a fost înfiinţată Organizaţia Cooperării
Economice a Mării Negre (OCEMN), care a devenit o structură
regională de cooperare în domeniul economic. OCEMN a
dobândit statutul de observator la ONU începând cu 8 octombrie
1999, urmare adoptării Rezoluţiei A/54/5.
La 25 iunie 2002, la Istanbul, şefii de stat şi de guvern din
regiunea Mării Negre au marcat, în cadrul unei reuniuni
extraordinare, aniversarea a zece ani de la crearea Cooperării
Economice a Mării Negre. La Summit-ul aniversar OCEMN, a
fost semnată „Declaraţia Decenială”, prin care se marchează
trecerea organizaţiei într-o nouă etapă şi în care sunt creionate
domeniile viitoare de acţiune, cum sunt cele legate de securitatea
şi stabilitatea regională, cooperarea cu Uniunea Europeană şi
colaborarea cu alte iniţiative şi structuri regionale.
La 25 iunie 2007, la Istanbul, a avut loc Summit-ul Aniversar
al OCEMN (15 ani de la înfiinţarea organizaţiei). A fost adoptată
o Declaraţie Aniversară.
Relaţia cu UE a constituit unul din cele mai importante
puncte ale preşedinţiei elene (noiembrie 2004-aprilie 2005).
Reuniunea de la Komotini a adoptat o declaraţie ministerială care
se referă la necesitatea unei platforme de cooperare UE-OCEMN.
La 14 februarie 2008, la Kiev, a avut loc Reuniunea specială a
Consiliului miniştrilor afacerilor externe ai statelor membre ale
246
OEC
OCEMN şi ai statelor membre ale UE, fiind lansat procesul

Sinergiei Mării Negre.
Organizare şi structuri instituţionale
State membre: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria,

Georgia, Grecia, R.Moldova, România, Federaţia Rusă, Serbia –
Muntenegru, Turcia şi Ucraina.
Observatori: Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia,
Tunisia, Fran ţa, Germania, Conferinţa Cartei Energiei, Black Sea
Commission, International Black Sea Club (cu statut mai vechi),
SUA, Rep. Cehă, Croaţ ia şi Belarus (din octombrie 2005).
Ungaria şi Marea Britanie deţin statutul de partener pentru dialog
sectorial cu OCEMN.
Alte organizaţii şi instituţii internaţ ionale, printre care
Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei, OECD,
CEE/ONU, PNUD, ONUDI, FAO, OMC, OIM, BERD, BEI şi
Banca Mondială sprijină activităţile OCEMN.
Intâlniri periodice ale sefilor de state si guverne: Istanbul -
25 iunie 1992; Bucureşti - 30 iunie 1995; Moscova - 25 octombrie
1996; Yalta - 5 iunie 1998; Yalta- 10-11 septembrie 1999,
reuniunea extraordinară pe tema „Cooperării Marea Baltică -
Marea Neagră”; Istanbul -17 noiembrie 1999; Istanbul – 25 iunie
2002, Istanbul, la 25 iunie 2007
Consiliul miniştrilor afacerilor externe: Este forul de decizie
al OCEMN (Consiliul Ministerial) care se întruneşte semestrial în
ţara care deţine Preş edinţia în exerciţiu. La reuniunile miniş trilor
de externe, deciziile se adoptă prin consens pentru primirea unor
noi membri, acordarea statutului de observator, crearea de noi
mecanisme sau modificarea structurii acestora, adoptarea sau
modificarea regulilor de procedură şi a regulamentelor financiare.
Pentru alte decizii este nevoie de o majoritate de 2/3 din voturile
exprimate.
La reuniunea specială a Consiliului Ministerial, de la
Istanbul din 25 iunie 2004, s-a adoptat o declaraţie comună a
miniştrilor de externe ai statelor membre OCEMN cu privire la
contribuţia
24
7
organizaţiei la securitatea ş i stabilitatea în regiunea Mării Negre,

ceea ce marchează intrarea cooperării în sfera politicului (aspect
neabordat iniţial).
Comitetului Înalţilor Funcţionari (CIF) din ministerele de
externe ale statelor membre analizează principalele probleme ale
organizaţiei şi formulează propuneri înaintate Consiliului
Ministerial. Reuniunile CIF pot fi:
• reuniuni ordinare - au loc în perioadele premergătoare
reuniunilor Consiliului Ministerial, fiind destinate pregătirii
acestora;
• reuniuni extraordinare – pot fi convocate de Preşedinţia în
exerciţiu pentru discutarea problemelor urgente. Asemenea
întâlniri au fost organizate de Federaţia Rusă în anul 2000 (pentru
finalizarea Agendei Economice a OCEMN si examinarea
problematicii lărgirii organizaţiei), de Azerbaidjan în sem.I. 2004
(cu scopul reformării instituţionale a OCEMN) şi de Georgia în
sem.II. 2004 (pentru pregătirea Declaraţiei asupra securităţii şi
stabilităţii în zona Mării Negre şi respectiv creşterea eficienţei
activităţii OCEMN).
Troica OCEMN: Asistă Preşedinţia în exerciţiu la
îndeplinirea mandatului încredinţat de Consiliul Ministerial. Este
formată din statul care exercită preşedinţia, cel de la care s-a
preluat preşedinţia şi cel care o va prelua.
Grupurile de lucru, la care se adaugă întâlniri ale grupurilor
create ad-hoc şi ale experţilor, acoperă domeniile: energie,
transporturi, comunicaţii, mediu, situaţii de urgenţă, turism, ştiinţă
şi tehnologie, ocrotirea sănătăţii şi domeniul farmaceutic,
promovarea şi protejarea investiţiilor, cooperare industrială şi
comercială, IMM, finanţe şi bănci, schimb de date statistice şi
informaţii economice, agricultură şi industrie alimentară,
combaterea criminalităţii organizate.
Secretariatul Internaţional Permanent ( PERMIS ), cu sediul
la Istanbul, funcţionează sub autoritatea Preşedintelui în exerciţiu
al OCEMN şi această autoritate se exercită de către Secretarul
General.
248
OEC
Organisme înrudite
Adunarea Parlamentară a OCEMN - organ consultativ,

constituită în 1993, este formată din 70 de parlamentari ai ţărilor
membre şi un Secretariat cu sediul la Istanbul.
Consiliul OCEMN al Oamenilor de Afaceri, are un
Secretariat separat la Istanbul.
Centrul Internaţional de Studii privind Marea Neagră -
Atena.
Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre, cu sediul
la Salonic.
Centre afiliate
În urma deciziei Consiliului Ministerial şi în vederea

promovării intereselor ţărilor membre în domenii specifice de
cooperare, au fost înfiinţate: Centrul regional pentru energie –
Sofia, Centrul de coordonare a datelor statistice – Ankara,
Centrul pentru întreprinderi mici şi mijlocii – Bucureşti,
Asociaţia Camerelor de Comerţ din Regiunea Mării Negre etc.
Proiecte şi acţ iuni prioritare
La summit-ul din 2002 şi la reuniunile ulterioare ale

Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe, organizaţia a început să
acorde atenţie sporită proiectelor.
În baza deciziei Consiliului Ministerial de la Tirana, din 25
octombrie 2002, a fost constituit Fondul de Dezvoltare a
Proiectelor (FDP) prin contribuţii voluntare ale statelor membre,
iar în baza deciziei CM de la Istanbul, din 14-15 iulie 2003, s-a
înfiinţat un Comitet Director al FDP însărcinat cu gestionarea
fondurilor acumulate.
Într-o primă etapă, la constituirea FDP au contribuit
„voluntar” numai 5 state, Grecia, Federaţia Rusă, România şi
Turcia (cu 30.000 USD fiecare) şi Azerbaidjanul (cu suma
simbolică de 1.500 USD). Ulterior, au mai contribuit cu sume
24
9
variabile Consiliul de Afaceri al OCEMN şi Centrul Internaţional

de Studii privind Marea Neagră, astfel încât fondurile acumulate
s-au ridicat la cca 130.000 USD. În anul 2006, Bulgaria a
contribuit la FDP cu 30.000 USD, iar R. Moldova şi-a anunţat
intenţia de a contribui cu o sumă similară. FDP r ămâne deschis
participării şi altor state şi organizaţii interesate din afara zonei.
Datorită volumului restrâns de fonduri, sumele ce se acordă
promotorilor de proiecte regionale nu depăşesc cifra de 15.000
USD / proiect şi servesc prioritar pentru finanţarea studiilor de
pre-fezabilitate. Până în prezent, au fost alocate fonduri pentru
implementarea unor proiecte regionale, cu caracter mai mult de
cercetare, în domeniile comerţului, transportului rutier de mărfuri,
politicilor energetice, protecţiei mediului înconjurător, sănătăţii şi
farmaciei.
Pe măsura degajării consensului politic şi a identificării
surselor de finanţ are necesare, statele membre OCEMN vor trece
la implementarea unor proiecte de dimensiuni mai mari, după cum
urmează:
1. interconectarea reţelelor electrice şi conectarea lor la
sistemele din vestul Europei;
2. dezvoltarea infrastructurilor de transport, prin prelungirea
către Est a marilor magistrale europene;
3. construirea unor conducte pentru transportul petrolului şi
gazelor naturale;
4. modernizarea şi interconectarea sistemelor de comunicaţii.
În baza deciziei Consiliului Ministerial (CM) de la Tirana,
din 25 octombrie 2002, a fost constituit Fondul de Dezvoltare a
Proiectelor (FDP) prin contribuţii voluntare ale statelor membre,
iar în baza deciziei CM de la Istanbul, din 14 - 15 iulie 2003, s-a
înfiinţat un Comitet Director al FDP însărcinat cu gestionarea
fondurilor acumulate.
Fondul urmăreşte facilitarea elaborării şi promovării
proiectelor cu impact economic regional mărit în regiunea
OCEMN.
250
OEC
Contribuţii ale României la activităţile OCEMN
România:
● A susţinut constant necesitatea strângerii relaţiilor de
colaborare între OCEMN si Uniunea Europeană. O asemenea
abordare este favorizată atât de trecerea OCEMN în faza
operaţională, cât şi de curentul favorabil creat prin „Politica
Europeană de Vecinătate”.
● A iniţiat procesul de implicare a OCEMN pe dimensiunea
de securitate şi stabilitate în regiunea Mării Negre, contribuind la
elaborarea unui concept viabil în materie şi la identificarea
mijloacelor de creştere a contribuţiei organizaţiei în acest
domeniu.
● A lansat procesul de reformă şi restructurare a OCEMN, în
vederea creşterii eficienţei şi vizibilităţii sale pe plan regional şi
internaţional. „Declaraţia de la Bucureşti - Către cea de-a 15-a
aniversare a OCEMN”, adoptată prin consens, exprimă acordul
statelor membre de a trece la realizarea următoarelor obiective:
monitorizarea implementării deciziilor, reforma şi restructurarea
OCEMN, creşterea contribuţiei statelor observatoare la activităţile
Organizaţiei.
În calitate de ţară-coordonatoare a Grupului de lucru pentru
cooperare în domeniul combaterii crimei organizate, a contribuit
substanţial la încheierea unui Protocol Adiţional la Acordul CEMN
în materie, cu accent particular pe combaterea terorismului şi a iniţiat
încheierea unui Memorandum de Înţelegere între OCEMN şi Central
SECI de la Bucureşti, în vederea transferării experienţei acestui
centru în zona Mării Negre.
Prin statutul deţinut pe plan internaţional, de membru al
NATO şi al UE, România îşi aduce o contribuţie semnificativă la
promovarea obiectivelor OCEMN în cadrul forurilor
internaţionale şi la creşterea vizibilităţii organizaţiei.
Priorităţile României pe durata Preşedinţiei la OCEMN
(noiembrie 2005 - aprilie 2006)
România a exercitat preşedinţia OCEMN în intervalul
noiembrie 2005 - aprilie 2006, iar obiectivele promovate au fost
25
1
următoarele:
1. dezvoltarea unei relaţii de parteneriat între OCEMN şi UE;
2. lansarea şi, eventual, finalizarea unui proces de reflecţie
asupra viitorului OCEMN, inclusiv din perspectiva restructurării
Organizaţiei;
3. consolidarea dimensiunii de securitate şi stabilitate în
cadrul OCEMN;
4. sprijinirea eforturilor statelor din Europa de Est şi Caucaz
de consolidare a proceselor democratice şi a reformelor impuse de
tranziţia la economia de piaţă, concomitent cu crearea unui mediu
de afaceri sigur şi atractiv;
5. mobilizarea statelor membre pentru a trece la elaborarea şi
implementarea cât mai rapidă a unor proiecte de dezvoltare
consistente, cu impact şi vizibilitate pentru întreaga regiune;
6. dezvoltarea schimburilor comerciale între statele din
bazinul Mării Negre;
7. extinderea colaborării OCEMN cu alte organizaţii
regionale şi internaţionale.
Pentru îndeplinirea obiectivelor, România a organizat o serie
de evenimente la Bucureşti şi la sediul organizaţei din Istanbul,
dintre care menţionăm 4 reuniuni ministeriale (transporturi,
mediu, afaceri interne şi afaceri externe), o Conferinţă regională a
Energiei, un Salon special destinat promovării turismului în
regiunea Mării Negre şi o serie de reuniuni ale Grupurilor de
Lucru din OCEMN (în total cca. 34 evenimente).
Atât statele membre, cât şi Secretariatul OCEMN au
menţionat că România a exercitat o preşedinţie de succes a
OCEMN, cu rezultate notabile în reformarea şi restructurarea
OCEMN şi în apropierea de Uniunea Europeană.
Cu ocazia reuniunii miniştrilor de externe din statele membre
UE şi statele din regiunea Mării Negre (Kiev, 14.02.2008),
România a anunţat disponibilitatea de a promova patru proiecte
noi, în domeniul urgenţelor civile, protecţiei mediului, educaţiei şi
dezvoltării contactelor dintre societatea civilă. Au fost distribuite
conceptele acestor proiecte. A fost anunţat şi interesul pentru
lansarea unei platforme regionale privind migraţia.
252
OEC
La 23 iunie 2008, a avut loc, la Bucureşti, evenimentul de

lansare a studiului BSECAO (Black Sea and Central Asian
Economic Outlook Study), proiect iniţiat în cadrul CIF OCEMN
(semestrul I/2006) ş i aprobat la CM Moscova (noiembrie 2006).
OCEMN, alături de OECD şi OSCE, are calitatea de partener de
proiect cu rol de coordonator pentru celelalte structuri regionale.
SG OCEMN a participat la acest eveniment.
Presedinţia turcă şi ucraineană
La reuniunea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe din

statele membre OCEMN de la Belgrad (19 aprilie 2007) s-au
semnat cele două Memorandumuri de Înţelegere privind
dezvoltarea Automagistralei Inelare a Mării Negre şi, respectiv,
dezvoltarea Autostrăzilor Maritime.
În urma reuniunii ministeriale de la Belgrad, din 19 aprilie
2007, Turcia a preluat preşedinţia în exerciţiu a OCEMN şi a
organizat Summit-ului aniversar al OCEMN (Istanbul, 25 iunie).
La acest Summit, Comisia Europeană a primit statutul de
observator la OCEMN. La 25 octombrie 2007, mandatul de
conducere a organizaţiei a fost preluat de Ucraina.
Preşedinţia turcă nu s-a remarcat prin rezultate notabile.
Summit-ul a survenit pe fondul unei situaţii politice interne
extrem de complexe, însă a beneficiat de prezenţa tuturor şefilor
de state.
Consiliul Ministerial de la Ankara (25 octombrie 2007) nu a
adoptat decizii importante pentru evoluţia OCEMN. Principalul
proiect, respectiv înfiinţarea unui mecanism modelat după
conceptul „Europei cu mai multe viteze” („fast track mechanism”,
în terminologia OCEMN) nu a fost adoptat.
Progresele înregistrate, în perioada în care Preşedinţia a fost
asigurată de Ucraina, sunt moderate. Singurele excepţii notabile
sunt lansarea Sinergiei Mării Negre şi adoptarea noului buget
restructurat. Succesul reuniunilor ministeriale sectoriale (energie
şi transporturi), dar şi ale Consiliului Miniştrilor Afacerilor
Externe a fost umbrit de absenţa consensului pentru transmiterea
25
3
unui mesaj politic comun (toate cele trei declaraţii comune

adoptate la nivelul miniştrilor au fost însoţite de declaraţii
unilaterale).
Presedinţia albaneză (mai – octombrie 2008)
Are în vedere următoarele obiective:

1. implementarea reformelor structurale pentru ca OCEMN
să devină mai activă si mai eficientă;
2. amplificarea cooperării OCEMN-UE prin utilizarea
mecanismelor troicii şi a grupurilor ad-hoc de experţi în domeniul
interacţiunii OCEMN-UE, implicarea statelor membre UE cu
statut de observator OCEMN, extinderea relaţiilor cu ONU şi
agenţiile specializate ale acesteia, extinderea interacţiunii cu alte
iniţiative regionale, active în regiunea extinsă a Mării Negre.
3. intensificarea cooperării multilaterale în zona Mării Negre,
în special în domeniile: energie, transport, turism, cultură,
protecţia mediului, combaterea crimei organizate şi a terorismului.
Perspective
Principalele probleme aflate în atenţia OCEMN pentru etapa

viitoare sunt:
• restructurarea şi reorientarea activităţilor astfel încât
acestea să fie în măsură să răspundă noilor evoluţii de pe plan
regional şi internaţional şi mai ales aşteptărilor legitime ale
statelor membre;
• identificarea unor priorităţi de acţiune care să fie
menţinute în atenţie pe parcursul mai multor preşedinţii ale
organizaţiei, de natură să permită finalizarea proiectelor şi
programelor de cooperare demarate anterior (eliminarea
fragmentărilor de până acum prin schimbarea la fiecare 6 luni a
priorităţilor);
• revitalizarea activităţii unor grupuri de lucru din cadrul
OCEMN şi consolidarea statutului de instituţie coordonatoare, ca
premise esenţiale pentru asumarea de către statele membre a unor
254
OEC
responsabilităţi directe în promovarea de proiecte de cooperare;

• intensificarea demersurilor pentru stabilirea unor relaţii de
parteneriat cu Uniunea Europeană, în contextul favorabil creat de
noua politică europeană de vecinătate;
• sprijinirea eforturilor statelor din Europa de Est şi Caucaz
de consolidare a proceselor democratice şi a reformelor impuse de
tranziţia la economia de piaţă, precum şi asigurarea unei cooperări
susţinute cu comunitatea euro-atlantică;
• creşterea contribuţiei OCEMN la consolidarea securităţii
si stabilităţii în zona Mării Negre, inclusiv prin atragerea SUA,
UE şi a NATO la asemenea acţiuni;
• extinderea colaborării OCEMN cu alte organizaţii şi
structuri de cooperare regională.
25
5
Organizaţiile Economice Internaţionale

ale Ţărilor din Africa
International Economic Organizations of the African
Africa este al doilea continent ca mărime de pe Terra.

Reprezintă peste 20% din suprafaţa uscată a Terrei, iar populaţia
cca. 8,5% din populaţia mondială.
În evoluţia grupărilor economice intra-africane se disting
câteva etape.
Pentru început, s-au constituit organizaţii în cadrul a două
zone lingvistice, anglofonă si francofonă, ca urmare a grupărilor
existente în perioada colonială, apoi etapa în care apropierea între
state a fost determinată de motive politice, iar începând cu anul
1962 se remarcă o nouă orientare ş i anume, formarea
49
organizaţiilor subregionale pe criterii sau din necesităţi reale .
În timp, în Africa au fost adoptate noi tratate pe lângă cele
existente, au fost revizuite programele ce vizau cooperarea prin
formarea de noi instituţ ii şi/sau încorporarea de noi concepte
desemnate să întărească organiza ţiile existente. Ca şi în alte
regiuni, Africa pune în aplicare apropieri pentru cooperarea
regională şi subregională .
Pentru consolidarea spaţiului economic african, în special
prin crearea de grupări economice subregionale care să ducă la
realizarea unei Pieţe Comune la nivelul continentului, este nevoie
însă de eficientizarea grupărilor economice existente prin
mobilizarea mai intensă a resurselor financiare interne şi externe
necesare realizării proiectelor de dezvoltare în toate domeniile
importante: industrie, agricultură, infrastructură, precum şi
dezvoltarea schimburilor comerciale.
49 Dumitrescu, S., Economie Mondială, Ed. Microinformatica, Cluj, 1992
256
OEC
50
Organizaţia Unităţii Africane (OUA)
Deşi nu este o organizaţie cu caracter economic, trebuie

amintită pentru că această organizaţie a facilitat procesul de
apropiere dintre ţările continentului.
Este o organizaţie interguvernamentală regională creată în
anul 1963, cu sediul la Addis Abeba, are ca membri 51 de state, la
care se adaugă şi Republica Sud-Africană .
A fost creată în scopul dezvoltării colaborării politice şi
economice a statelor membre, apărării solidarităţii, integrităţii
teritoriale şi independenţei tărilor africane, eliminării
colonialismului de pe continentul african.
Drepturi si obligaţii ale statelor membre

Carta Organizaţiei Unităţii Africane era alcătuită din 32 de
articole, împărţite pe mai multe domenii de funcţionare .
Principalele obiective ale organizaţiei se regăseau în articolul
II al cartei, acesta fiind alcătuit din 2 puncte. Ele erau enumerate
la punctul 1, iar în vederea realizării acestora era nevoie de o
coordonare şi armonizare a intereselor comune în câmpurile
politicii, diplomaţiei şi apărării, ţinându-se cont în acelaşi timp de
domeniile socio-economice şi tehnico-ştiinţifice.
În concordanţă cu aceste scopuri, statele membre sunt
obligate să respecte anumite principii: egalitatea suverană a
tuturor, neimplicarea organizaţiei în treburile interne ale vreunui
stat membru, respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a
fiecăruia dintre acestea, reglementarea pe cale paşnică a oricărui
conflict, condamnarea asasinatului politic, devotamentul faţă de
cauza emancipării tuturor teritoriilor africane aflate încă sub
stăpânire colonială, şi nu în ultimul rând, neutralitatea totală faţă
de cele două poluri ce îşi disputau supremaţia mondială, dat fiind
faptul că în acea vreme ne aflam în plin război rece.
Articolul IV stipulează că orice stat independent şi suveran
50 Dicţionar REI, Ed. Enciclopedica, Bucureşti, 1993
25
7
din Africa poate face parte din organizaţie. Totuşi nu orice stat
care îndeplinea aceste condiţii se putea considera membru, această
prevedere fiind completată de punctul 2 din articolul XXVIII, care
stipula că aderarea unui stat poate fi decisă doar printr-o
majoritate simplă a statelor membre. Astfel, teritoriile dependente
şi mişcările naţionale (în general rebele) nu puteau fi membre ale
organizaţiei, ele având rolul de observator.
Un membru al organizaţiei nu putea fi exclus sau suspendat
din aceasta. În acest sens, a existat o propunere venită din partea
Senegalului, prin care se urmărea eliminarea acelor membri care
nu-şi îndeplinesc obligaţiile prevăzute de cartă, dar aceasta a fost
respinsă de ceilalţi participanţi.
Statele membre pot însă să părăsească organizaţia oricând
vor ele, conform articolului XXXII. De altfel, a şi existat un
asemenea caz, atunci când Marocul s-a retras din structurile
organizaţiei în 1982, datorită faptului că a fost inclusă Republica
Sahara Occidentală, teritoriu pe care marocanii îl considerau a fi
al lor. Tot atunci, Zairul, ca aliat al Marocului, s- a retras şi el în
semn de protest, însă după patru ani, Mobutu a revenit asupra
deciziei, ceea ce nu s-a întâmplat şi în cazul Marocului, acesta
nefiind, nici în ziua de azi, membru al Uniunii Africane.
Articolul V specifică faptul că toţi membrii au drepturi egale
şi în acelaşi timp datorii egale. Singura excepţie în ceea ce
priveşte datoriile egale se referă la contribuţia statelor la bugetul
organizaţiei. Articolul XXIII prevede că bugetul trebuie realizat
prin contribuţia statelor membre în conformitate cu nivelul
contribuţiei acestora la bugetul ONU, asta însemnând că sumele
trimise sunt inegale.
Acest lucru se vede şi din formularea folosită în articolul
XXIII, prin care se specifică faptul că bugetul trebuie realizat prin
contribuţia statelor, în engleză „shall be provided by the member
states”. În limbajul internaţional, cuvântul „shall” înseamnă o
obligaţie. Această situaţie se poate explica prin teama că membrii
nu î şi vor onora la timp contribuţia stipulată. Mai mult, în 1979, a
fost introdusă o sancţiune suplimentară pentru rău-platnici.
258
OEC
Instituţii principale
Conform articolului VII din cartă, Organizaţia Unităţii
Africane are patru instituţii principale, acestea fiind Adunarea
Şefilor de Stat şi de Guvern, Consiliul de Miniştri, Secretariatul
General şi Comisia Medierii, Concilierii şi Arbitrajului.
A. Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern

Adunarea şi Consiliul sunt cele mai importante organe
politice ale Organizaţiei.
Ca ş i organ suprem al OUA, Adunarea poate revoca deciziile
celorlalte instituţii, inclusiv pe cele ale Consiliului. Aceasta este
alcătuită din şefii de stat şi de guvern, sau de reprezentanţii lor
acreditaţi în acest sens, şi trebuie să se întâlnească cel puţin o dată pe
an. Dacă un stat membru solicită întrunirea, iar această cerere este
acceptată de două treimi din membri, Adunarea se va întruni în
sesiune extraordinară, conform articolului IX din Cartă. În această
sesiune extraordinară , se stabileşte prin majoritate simplă data şi
locul întrunirii, locul putând fi la Addis-Abeba, unde se află sediul
central al organizaţiei, sau în altă locaţie.
Fiecare stat membru avea dreptul la un singur vot, iar
deciziile şi rezoluţiile puteau fi adoptate numai dacă două treimi
din numărul total al membrilor erau de acord. Se pare că această
decizie a fost luată pentru a se combate eventualul absenteism, dar
mai ales pentru a se evita ca hotă rârile importante să fie luate de
o minoritate. Totuşi, chestiunile de procedur ă necesită doar
prezenţa a două treimi din membri, acest număr fiind valabil şi
pentru constituirea unui forum pentru o întrunire specială
(meeting), ce se desfăşura în particular (art. X.3 şi X.4).
La începutul fiecă rei sesiuni anuale, Adunarea alegea un şef
de stat ca preşedinte, el fiind secondat de nu mai puţin de opt
vice-preşedinţi, aleşi în urma unui meeting. Împreună, cei nouă
constituiau Biroul Adunării, preşedintele având atribuţii limitate.
B. Consiliul de Miniştri
Prima referire a Cartei la organizarea Consiliului de Miniştri
25
9
apare în articolul XII, de unde aflăm că acesta poate fi alcătuit din

miniştrii de externe aI ţărilor membre, sau oricare alt ministru
desemnat de guvernul statului respectiv. De asemenea, şi
ambasadorii sau alţ i oficiali acreditaţi puteau fi reprezentanţi în
Consiliu. Acesta se întrunea oficial de două ori pe an, iar atunci
când vreun membru solicita acest lucru şi două treimi din state
erau de acord, se întrunea în sesiune extraordinară.
Prima sesiune anuală era programată a se desfăşura în luna
februarie, având pe ordinea de zi stabilirea bugetului precum şi a
programului Organizaţ iei pentru următorul an fiscal. Cealaltă
sesiune, oficial, trebuia să aibă loc în luna august, dar, de regulă,
se desfăşura în lunile iunie sau iulie.
Întrunirile Consiliului se desfăşurau la sediul central al
Organizaţiei de la Addis Abeba, însă oricare membru putea
propune găzduirea pe teritoriul său a întrunirilor Consiliului. De
obicei, aceste întruniri se desfăşurau cu uşile închise, însă dacă
jumătate din membri erau de acord, şedinţa putea fi şi publică.
Agenda de lucru la o întrunire obişnuită a Consiliului era stabilită
de către Secretarul General, şi trebuia să conţină dezbaterea
asupra raportului anual elaborat de acesta, discuţii despre
întrunirea precedentă, despre activitatea Comisiilor Speciale,
statele membre sau alte probleme.
La începutul fiecărei sesiuni, Consiliul trebuia să aleagă, prin
vot secret şi majoritate simplă, un preşedinte, trei vice-preşedinţi
şi un raportor. Mandatul acestora se întinde pe o perioadă de şase
luni, de regulă perioada dintre cele două sesiuni. Ca şi în cazul
Adunării, cei aleşi vor forma şi Biroul Consiliului.
Consiliul răspundea în faţa Adunării, pregătind chiar şi
conferinţele acesteia. De asemenea, el trebuia să vegheze punerea
în aplicare a deciziilor Adună rii şi să coordoneze formele
cooperării pan-africane, conform articolului II.2 din Cartă şi cu
instrucţiunile Adunării, ce se regăseau în articolul XIII.
Alte două atribuţii importante ale Comisiei, stabilite prin
Cartă, se regăseau în articolele XXII şi XXXI ale acesteia. Primul
dintre ele stabilea că regulile de funcţionare a Comisiilor Speciale
trebuiau aprobate de Comisie, în timp ce, conform articolului
260
OEC
XXXI, Comisia decidea privilegiile şi nivelul imunităţii ce urmau

a fi acordate oficialilor OAU ce lucrau în statele membre.
C. Secretariatul General
Acest organ avea un rol administrativ, fiind condus de un
Secretar General. Mandatul acestuia era de patru ani, însă o
persoană putea să fie realeasă de mai multe ori. Conform
Regulilor 32-34 din Regulamentul de Procedură al OAU, el era
ales de către Adunarea Generală prin vot secret, trebuind să
beneficieze de o majoritate de două treimi. Tot aici se precizează
ca, în timpul votului, Secretarul General să nu fie ales pe
considerente regionale. În schimb, asistenţii Secretarului erau
aleşi exclusiv pe acest criteriu, trebuind să reprezinte diferitele
regiuni ale continentului. Totuşi, în ambele cazuri, principalul
criteriu de selecţie trebuia să fie competenţa profesională.
Conform Cartei şi Regulamentului, Secretariatul General era
organul central şi permanent al Organizaţiei Africii Unite. Rolul
să u era acela de a superviza implementarea deciziilor Consiliului
în diferite zone ale cooperării. De asemenea, această instituţie
avea largi prerogative administrative, cum ar fi acordarea de
sprijin tehnic şi administrativ diverselor organisme, organizarea
sesiunilor, păstrarea documentelor, întocmirea unui raport anual,
pregătirea programului anual şi întocmirea bugetului spre a fi
trimis Consiliului, acesta urmând să-l supună dezbaterilor, şi
multe alte atribuţii.
Deşi teoretic, Secretarul General şi asistenţii săi nu aveau
dreptul de a participa la deliberările celorlalte organe, practic ei
puteau să asiste la întrunirile acestora, fă ră însă a putea influenţa
sau revoca vreo decizie a acestora. Acest lucru se datorează lipsei
de prerogative din Cartă care să-i permită să desfăşoare activit ăţi
politice, cum este spre exemplu cazul Secretarului General al
ONU, ale că rui competenţe sunt menţionate în articolul 99 al
Cartei acestei organizaţii.
Totuş i, în decursul anilor, poziţia Secretarului nu a fost
upgradată, deşi se avea în vedere acest lucru, la începutul anilor
’90, rolul acestuia în Organizaţie devenind unul mai mult
26
1
decorativ.
D. Comisiile OAU
Conform Cartei OAU, Adunarea Generală poate decide
crearea a cinci comisii, acestea fiind alcătuite din miniş trii
statelor membre, sau din reprezentanţ ii legali ai acestora. Cele
mai importante dintre acestea erau: Comisia Economică şi
Socială, Comisia Educaţiei, Ştiinţei, Culturii şi Sănătăţii şi
Comisia de Apărare.
În 1964, o dată cu izbucnirea conflictului frontalier dintre
Algeria ş i Maroc şi succesul OAU în rezolvarea paşnică a acestui
diferend, s-au pus bazele unei noi comisii, ce s-a numit Comisia
de Mediaţiune, Conciliere şi Arbitraj. Aceasta a fost înfiinţată în
baza unuia dintre principiile OAU care milita pentru
reglementarea paşnică a diferendelor. Reglementarea juridică a
comisiei a fost realizată printr-un Protocol, anex ă la Carta OAU,
ce a fost semnat la Cairo, în iulie 1964. Aceasta era alcătuită din
21 de membri, dintre care cinci erau aleşi special, în funcţie de
situaţiile care trebuiau să fie soluţionate.
Comisia putea fi sesizată la solicitarea statelor părţi la
diferend, de comun acord sau doar de unul dintre aceste state. De
asemenea, ea mai putea fi sesizată de Consiliul de Miniştri sau de
Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern. Dacă era acceptată
competenţa Comisiei, aceasta putea proceda la anchete, exercita
medierea, putând chiar să exercite rolul unui organ arbitral. În
1977, în cadrul Conferinţei Adunării Generale a Şefilor de Stat şi
de Guvern s -a decis suspendarea alegerii membrilor Comisiei,
aceştia fiind înlocuiţi de către un Comitet ad-hoc compus din
reprezentanţii a nouă state precum şi de alţi trei, numiţi de
Preşedintele Adunării. Totuşi, în ciuda acestor prevederi,
Organizaţia nu a reuşit să menţină, aşa cum şi-ar fi dorit, pacea şi
securitatea continentului. Drept urmare, în 1993 la Conferinţa
anuală a Adunării OAU, a fost adoptată o rezoluţie ce prevedea
crearea Mecanismului Special de prevenire, gestionare şi
soluţionare a conflictelor în Africa, acesta fiind axat pe diplomaţia
preventivă, mediere şi bune oficii.
262
OEC
Uniunea Vamală şi Economică

51
a Africii Centrale (UVEAC)
Este considerată organizaţia care reprezintă cel mai bine pe

continentul african procesul de integrare. A luat fiinţă prin dorinţa
statelor de a lichida prin efort comun starea de rămânere în urmă,
în care se aflau. Organizaţia a fost construită pe baza Tratatului de
la Brazaville (Congo) intrat în vigoare în 1966 şi a fost alcătuită
iniţial din 5 state: Camerun, Republica Africa Centrală, Ciad (care
a părăsit organizaţia în 1969), Congo şi Gabon .
Obiectivele propuse erau realizarea unei uniuni vamale şi
economice prin eliminarea barierelor tarifare dintre ţările membre,
adoptarea unui tarif extern comun, coordonarea planurilor de
dezvoltare a politicilor în domeniul dezvoltării industriale şi
transporturilor etc.
Dintre obiectivele propuse, s-au materializat în special cele
privind crearea uniunii vamale. Au fost obţinute rezultate
importante şi pe linia realizării unei uniuni economice pentru că,
în afara acestor măsuri cu caracter comercial, s-a pus în practică o
procedură de repartizare a unor proiecte de industrializare şi
coordonare a programelor de dezvoltare în diferite sectoare.
Aceast ă grupare s-a lărgit prin semnarea în 1983,la
Libreville (Gabon), a unui tratat cu privire la constituirea Comunit
52
ăţii Economice din Africa Centrală (CESAC) , care cuprindea 10
state din zonă şi care şi-a propus să creeze o Piaţă Comună a
Africii Centrale (Burundi, Camerun, Republica Africa Centrală,
Congo, Gabon, Guineea Ecuatorială, Rwanda, Sao Tomé şi
Principe, Ciad şi Zair).
Semnarea, în martie 1994, a unui nou tratat a creat
Comunitatea Economică şi Monetară a Africii Centrale
(CEMAC), care a înlocuit de fapt cea mai veche grupare de
integrare subregională în Africa, numită Uniunea Vamală şi
51 Dicţionar REI, Ed. Enciclopedica, Bucureşti 1993

52 Suta, M., Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura Economică,
Bucureşti, 1995
26
3
Economică a Africii Centrale (UVEAC).
Comunitatea Economică Africană (CEA)
A fost creată prin Tratatul de la Abuja (Nigeria), semnat în

iunie 1991, cu ocazia celei de-a 27 -a întâlniri la nivel înalt a
şefilor de state şi guverne din toate ţările membre ale Organizaţiei
Unităţii Africane.
A intrat în vigoare în mai 1994 şi a propus realizarea unor
obiective majore de integrare şi cooperare la scară regională, care
implică însă voinţa politică a statelor şi realizarea de programe
economico-sociale reale la nivel subregional şi naţional, şi
53
anume :
• promovarea dezvoltării economice, sociale şi culturale şi
integrarea economiilor africane pentru realizarea unei creşteri
economice şi promovarea unei dezvoltări susţinute şi endogene;
• stabilirea, la scară continentală, a unei scheme de
dezvoltare, mobilizare şi utilizare a resurselor umane şi materiale
ale Africii cu scopul de a obţine o dezvoltare proprie;
• promovarea unei cooperări în toate domeniile cu scopul
de a ridica standardul de viaţă al popoarelor africane şi de a
menţine şi asigura stabilitatea economică, relaţii apropiate şi
paşnice cu toate statele membre şi de a contribui la progresul,
dezvoltarea şi integrarea economică a continentului;
• coordonarea şi armonizarea politicilor între comunităţile
economice existente şi viitoare cu scopul de a grăbi stabilizarea
graduală a comunităţii continentale.
La nivel continental, Tratatul Abuja expune un plan ce
necesită o raţionalizare a instituţiilor integrării în Africa sub
auspiciile CEA şi asigură crearea unui Parlament Pan African şi
stimularea unor organe executive ale comunităţii, considerate ca o
măsură care va spori participarea la procesul integrării.
În perspectivă, acest tratat va dezvolta un plan pentru
53 National Strategies on Communication and Advocacy, U.N, Development

Programme, 1996
264
OEC
stabilirea graduală a Comunităţii în 6 etape:

• prima etapă (ce nu va depăşi 5 ani): intrarea comunităţilor
economice regionale existente şi stabilirea de noi comunităţi în
regiunile unde acestea nu există;
• a doua etapă (ce nu va depăşi 8 ani): la nivelul fiecărei
comunităţi regionale, stabilirea barierelor tarifare existente, a
taxelor vamale şi a taxelor interne, pregătirea şi adoptarea unor
studii care să determine cum va decurge abrogarea barierelor
tarifare în comerţul regional şi intercomunitar şi pentru
armonizarea taxelor vamale; întărirea integrării pe sectoare la
nivel regional şi continental în toate domeniile de activitate, în
special în comerţ, agricultură, finanţe, transporturi şi comunicaţii,
industrie şi energie; coordonarea şi armonizarea activităţilor în
cadrul comunităţilor economice prezente şi viitoare;
• a treia etapă (ce nu va depăşi 10 ani): la nivelul fiecărei
comunităţi regionale, stabilirea unei zone de liber schimb,
conform unui plan, pentru ridicarea graduală a barierelor tarifare
pentru comerţul intra-comunitar;
• a patra etapă (ce nu va depăşi 2 ani): coordonarea şi
armonizarea sistemelor tarifare în cadrul diferitelor comunităţi
economice regionale cu privire la stabilirea unei uniuni vamale la
nivel continental prin adoptarea unui tarif extern comun;
• a cincea etapă (ce nu va depăşi 4 ani): realizarea unei Pieţe
Comune Africane prin adoptarea unei politici comune în mai
multe domenii (agricultură, transport şi comunicaţii, industrie,
energie, cercetare ştiinţifică), armonizarea politicilor pieţei
monetare, financiare şi fiscale, aplicarea principiului liberei
mişcări a persoanelor, constituirea resurselor necesare pentru
CEA.
• a şasea etapă (ce nu va depăşi 5 ani): consolidarea şi
intrarea structurii Pieţei Comune Africane prin libertatea de
mişcare a persoanelor (precum şi dreptul la rezidenţă şi de
stabilire în orice zonă), bunuri, capitaluri şi servicii; integrarea
sectoarelor economice, politice, sociale şi culturale şi stabilirea
unei singure pieţe interne, precum şi o Uniune Economică şi
26
5
Monetară Pan Africană.

În acest fel, se consideră c ă au fost adoptate noi modalităţi şi
instrumente, care vor impune formarea unei comunităţi pentru
dezvoltare , în vederea creării unui spaţiu economic viabil.
Comunitatea Economică a Statelor din

Africa Occidentală (CEAO )54
A luat fiinţă la Bamako (Mali) în 1970 şi cuprindea 7 state

africane: Benin, Coasta de Fildeş, Mali, Mauritania, Niger,
Senegal, Volta Superioară (care ulterior s-a retras, devenind numai
observator).
Acest organism a reprezentat un sistem de cooperare orientat
spre dezvoltarea comunitară a tuturor activităţilor economice din
zonă. Chiar de la începerea activităţii, au fost organizate şi
pregătite reuniuni ale diferitelor grupuri de experţi, întâlniri ale
miniştrilor şi şefilor de stat şi s- a efectuat pe scară comunitară o
muncă intensă de cunoaştere a realităţilor economice, sociale,
financiare , din zonă.
Ca urmare, au devenit tot mai evidente interdependenţele
economice ale ţărilor din Africa de Vest, ceea ce a dus la ideea
constituirii unei Comunităţ i Economice Vest-Africane mai largi,
care să includă toate statele din zonă.
Pe această temă au avut loc mai multe întâlniri ş i, în 1973, la
Lome, s-a desfăşurat o conferinţă la care s-a discutat crearea unei
Comunităţi Economice a statelor Africii de Vest (CESAV) la care
au participat 16 tări: Benin, Burkina Faso, Insulele Capului Verde,
Coasta de Fildeş Gambia, Ghana, Guineea, Guineea Bissau,
Liberia, Mali , Mauritania, Niger, Nigeria, Senegal, Sierra- Leone,
Togo.
54 Suta, M., Comerţ internaţional şi politici comerciale, Editura Economică,

Bucureşti, 1995
266
OEC
Comunitatea Economică
a Statelor Africii de Vest (CESAV)
Este o grupare economică guvernamentală care succede

celeilalte şi a fost creată în 1975 prin semnarea Tratatului de la
Lagos.
Ţările membre sunt: Benin, Burkina Faso, Cabo verde, Cote
d’Ivoire, Gambia, Ghana, Guineea, Guineea Bissau, Liberia, Mali,
Niger, Nigeria, Senegal, Sierra Leone şi Togolese.
Şi-a propus crearea unei Uniuni Economice a statelor
membre prin suprimarea progresivă şi reciprocă a taxelor vamale
şi a altor taxe echivalente, desfiinţarea obstacolelor din calea
liberei circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor, şi
capitalurilor, adoptarea unei politici comerciale comune şi a unui
tarif vamal unic faţă de importurile din alte ţări (cu excepţia
mărfurilor provenite din CEE), armonizarea politicilor agricole,
promovarea de proiecte comune în transporturi ş i în domeniul
financiar şi monetar, crearea unui fond comunitar de cooperare,
compensare şi dezvoltare.
În iulie 1993, Tratatul prin care a fost creată în 1975 CESAV,
a fost revizuit. Acest tratat revizuit conferă organizaţiei putere
deplină de a lua decizii legate de instituţiile comunităţii, crează
condiţiile pentru crearea unui Parlament, a unui Consiliu
economic şi social, a 8 comisii tehnice, asigură cooperarea şi
securitatea regională prin instituirea unui impozit comunitar care
va crea resursele financiare ale comunităţii. CESAV de acum va fi
unica comunitate economică din vestul Africii.
Comunitatea Africii de Est (CAE)55
Este o grupare economică guvernamentală creată în

1967 prin semnarea Tratatului de la Kampala de către Kenya,
Tanzania, Uganda ş i care a înlocuit Organizaţia Serviciilor Est-
Africane, fondată în 1964.
55 Dictionar REI, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993
26
7
Obiectivele stabilite au fost crearea unui sistem comun de tarife

vamale şi de taxe de consum, liberalizarea comerţului dintre membrii
comunităţii, realizarea unei politici agrare comune, fondarea unei
bănci pentru finanţarea dezvoltării, armonizarea legislaţiilor
comunitare, realizarea unor servicii comune de transport etc. CAE
urmăreste întărirea relaţiilor de colaborare în domeniul industriei,
comerţului si în alte activităţi, în scopul asigurării dezvoltării
accelerate şi echilibrate a ţărilor membre.
Acordul de Cooperare, Dezvoltare şi Comerţ Trade,

Development and Cooperation Agreement (TDCA)
A fost semnat între Africa de Sud şi Uniunea Europeană la 11

Octombrie 1999. A intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 2000, cu
aplicare parţială pentru unele capitole, dar începând cu 01.05. 2004
are funcţionalitate completă.
Este primul acord de cooperare şi comerţ pe termen lung,
încheiat de UE cu o ţară de pe continentul african şi are drept scop
furnizarea unui cadru juridic potrivit şi oportun cu noile schimbări ce
au avut loc atât în Africa de Sud, cât şi pe plan european.
Sus ţine şi încurajează eforturile depuse în domeniul economic
şi social în procesul de tranziţie, promovează cooperarea regională
(SADC şi SACU), încurajează dezvoltarea şi liberalizarea comerţului
cu produse, servicii şi capital, susţine integrarea Africii de Sud pe
planul economiei mondiale şi promovează cooperarea între U.E si
RSA şi implicit facilitează comerţul cu ţările din Africa şi Australia
strâns legate de exporturile şi importurile din RSA.
Acordul de cooperare, dezvoltare şi comerţ acoperă mai multe
domenii dintre care amintim:
• comerţ de liber schimb;
• politicile comerciale şi instrumente de apărare comercială;
• proprietatea intelectuală;
• dezvoltare economică;
• aspecte politice (respectarea democraţiei şi a drepturilor
omului);
• aspecte sociale, culturale, mediul înconjurător şi altele .
268
OEC
270
Bibliografie:
Albu C., Fondul monetar internaţional (Documentar), Ed.

Politică, Bucureşti, 1973
Bibere, O., Uniunea Europeană între virtual şi real, Ed. ALL,
1999
Cajal, A., Relaţii monetare ş i financiare internaţionale, Ed.
Bucura Nouă, Bucureşti, 1997
Constantin P., Organizaţii internaţionale, Ed. ASE, Bucuresti,
2007
Constantin, P, Organizaţii internaţionale, vol. 2, Ed. ASE,
Bucureşti, 2007
Cristureanu, C., Economia imaterialului: tranzacţiile
internaţionale cu servicii, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999
Dicţionar REI, Ed. Enciclopedică, Bucuresti, 1993
Drăgan, G.; Ilie, F.; Gologan, O.; Dobrot, G.; Ferezdoun, A.K.,
Le nouvel ordre commercial mondial. Du
GATT à l’ OMC, Nathan, 1995
Dumitrescu, S.; Bal, A., Economia mondială Ed. Economică,
Bucureşti, 2002
Fontaine, P., Construcţia europeană de la 1945 până în zilele
noastre, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999
Frunzeti, T., Organizaţii internaţionale
Gaftoniuc, S., Finanţe internaţionale, Ed. Economică,
Bucureşti, 2000
Ghibuţiu, A., Serviciile şi dezvoltarea. De la prejudecăţi la noi
orizonturi, Ed. Expert, Bucureşti, 2000
Gilpin, P., Economia globală în secolul XXI. Provocarea
capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004 Ioncică, M.,
Economia serviciilor, Ed. Uranus, Bucureşti, 1997
Jivan Al., Managementul serviciilor, Ed. de Vest, Timişoara,
1998
Maziliu D., Dreptul comerţ ului internaţional, Ed. Lumina
Lex, Bucuresti, 1999
National Strategies on Comunication and Advocacy, U.N.,
Development Programme, 1996
Negrus, M.; Toma, R., Instituţii bancare internaţionale, Ed.
Alma Mater, Sibiu, 2002
OMC, Agreement on subsidies and countervailing measures
OMC, Grupul de lucru privind interacţiunea dintre comerţ şi
politica în domeniul concurenţei, The
fundamental WTO principles of national
treatment, most – favourednation treatment
and transparency (WT/WGTCP/W/114), 1999
ONU, Trade and Development Board, Commission on
Investment, Technology and Related Financial Issues,
Intergovernmental Group of Experts on Competition
Law and Policy, Ways in which possible international
agreements on competition might apply to developing
countries, including through preferential or differential
treatment, with a view to enabling these countries to
introduce and enforce competition law and policy
consistent with their level of economic development, 5
septembrie 2005 OMC, Understanding WTO, ediţia
2005
Petre, C., Organizaţii internaţionale. Vol. II: Ordinea

economico - financiară a lumii. Regimurile
internaţionale sectoriale. Sistemul multietajat de
securitate, Ed. ASE, Bucureşti, 2007
Păun, N.; Păun, A. C., Istoria construcţiei europene, vol. I, Ed.
Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj
Napoca, 2000
Petre, C., Ordinea economico - financiară a lumii. Volumul II.
Regimurile internaţionale sectoriale. Sistemul
multietajat de securitate, Ed. ASE, Bucureşti,
2007
Poenaru, M., Organizaţii economice internaţionale, Ed. Era,
Bucureşti, 2000
Popescu A., Dinu A., Jinga I., Organizaţii economice şi
euroatlantice, Ed. Economică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2008
Dumitrescu, S., Economie mondială, Ed. Microinformatica,
Cluj, 1992
Prof. Suta, M., Comerţ internaţional şi politici comerciale, Ed.
Economică, Bucureşti, 1995
Profiroiu, A.; Profiroiu, M., Introducere în realităţile
europene, Ed. Economică, 1999
Ruşanu, D. R.; Nicolae, F., Mecanisme de susţinere şi
promovare a exportului, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2006
Scaunas S., Organizaţii internaţionale ş i instituţii europene,
Editura Burg, Sibiu, 2008
Soros, G., Criza capitalismului global: societatea deschisă în
primejdie, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Soros, G., Despre globalizare, Ed. Polirom, 2002
Sută, N., A zecea Sesiune a UNCTAD, Bangkok, Thailanda, 12
- 19 februarie 2000, Ed. Independenţa
Economică, Brăila, 2000
Sută, N., Comerţ internaţional şi politici comerciale
contemporane, Ed. Economică, 2003
Sută, N.; Sută - Selejan, S., Comerţ internaţional şi politici
comerciale contemporane, Ed. Economică,
Bucureşti, 2003
Şaguna, D.D, Drept financiar şi fiscal, Ed. Allbeck, Bucureşti,
2003
Tofan, M., Drept European, Integrarea României în structurile
Uniunii Monetare Europene, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008
The World Bank and the APEC Region Trade and Investment
2006
Tileagă, C., Organizaţii economice internaţ ionale, Ed.
Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2009
Ţinca, O., Drept comunitar general, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
Vese, V.; Ivan, A. L., Istoria integrării europene, Ed. Presa
Universitară Clujeană, 2001
WTO – The General Agreement in Trade in Services -
objectives, coverage and disciplines.
*
* *
web.worldbank.org/WBSITE/EXTERNAL/COUNTRIES
wto.org/english/tratop_e/serv_e/gatsqa_e.htm
www. actrus.ro
www.apec.com
www.apecef.org
www.bnro.ro/ Relatia - cu - Banca - Internationala - pentru -
Reconstructie - si- Dezvoltare - (BIRD)-1448. aspx
www.capitalul.ro/ finante - banci / bird - ar - putea - anula -
unele - imprumuturi - acordateromaniei. html
www.comm.ecowas.int
www.curierulnational.ro
www.dce.gov.ro –îndrumător de afaceri în Africa de Sud
www.ebrd.com/about/faq/index.htm#apply
www.ebrd.com/about/index.htm
www.ebrd.com/country/country/romania/sign.pdf
www.ebrd.com/projects/eias/39417.htm
www.ebrd.com/projects/psd/stages.htm
www.ebrd.com/pubs/factsh/country/romaniar.pdf
www.economistul.eu
www.efta.int
www.eumed.net
www.eumed.net/ecorom/XVI.%20Organisme%20economice%
20internationale/2%20grupul_bancii_mondiale.htm www.fdi.net
www.financiarul.com
www.fmi.ro
www.fmi.ro
www.imf.com
www.mae.ro
www.mae.ro
www.mae.ro
www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=5066
www.manager.ro
www.mediafax.ro
www.mfa.gov.md
www.mfinante.ro
www.miga.org
www.ocde.org
www.scritube.com
www.standard.money.ro
www.terraiii.ngo.ro
www.unctad.org
www.wikipedia.org
www.wikipedia.org
www.wordpress.com
www.worldbank.org
www.worldbank.org, BIRD, Statut de înfiinţare, art.I, secţ. VII
www.worldbank.org.ro
www.wto.org
www.zf.ro
www.zf.ro

Organizatii Economice Internationale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Organizatii Economice Internationale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Organizații

Perioda de profunde transformări prin care trece astăzi

I. Organizaţii financiare internaţionale.............................................3

Fondul Monetar Internaţional..........................................................5

II. Organizaţii internaţionale de comerţ.......................................107

Organizaţia Mondială a Comerţului..........................................109

Fondul Monetar Internaţional (FMI)

Un rol important în derularea şi orientarea fluxurilor

Evenimente majore în evoluţia împrumuturilor FMI

Organele de conducere ale FMI sunt: Consiliul

Rolul cel mai important pe care îl deţine Fondul este acela de

În func ţie de obiectivele sale şi de mijloacele de care dispune

mai importante ale activităţii sale1:

a) Funcţia de supraveghere. Coordonarea politicilor

b) Funcţia financiară. Fondul Monetar Internaţional pune la

c) Funcţia de asistenţă tehnică. Această formă de asistenţă,

Resursele FMI vin în mare parte din capitalul subscris pe

cota plătită de noii membri este proporţională cu mărimea relativă

participarea statelor membre la luarea deciziilor este proporţională

rezervelor în dolari. Drepturile Speciale de Tragere reprezintă

• funcţia de mijloc de plată, limitată la plata de dobânzi şi

Instrumente de împrumut ale FMI şi

FMI asigură împrumuturi sub o varietate de facilităţi care au

instituţională şi administrativă precară.

B. Facilitaţile de finanţare. Spre deosebire de mecanismul

7. Facilităţile concesionale sunt credite propriu - zise pe care

4 Constantin, P., Organizaţii internaţionale. Vol.II : Ordinea economico -

împrumuturilor sale. Ţara împrumutată trebuie să ramburseze

Relaţiile României cu FMI -ul

România a aderat la Fondul Monetar Internaţional la 15

În urma aderării la FMI, România a obţinut următoarele

internaţionale, evoluţia importurilor şi a exporturilor, balanţa de

• acceptarea unor rate ale dobânzilor în economie puternic

Aprobarea noului aranjament a declanşat disponibilizarea

reluarea creşterii economice. Împrumutul a fost pus la dispoziţie

relansarea reformei în România. Dincolo de sumele necesare

aproximativ 362 milioane de dolari. Politicile cheie de stabilizare

În afara sprijinului financiar pe care-l poate primi de la

Opinii critice la adresa FMI

În ultimii ani, criticile la adresa FMI s-au înmulţit,

retorică pune atat de mult accent pe transparenţă” (Diane Coyle).

Cele mai serioase critici care îi sunt aduse FMI sunt:

2) Programele de ajustare propuse de FMI nu funcţionează.

tranziţiei, determină o seamă de deficienţe majore (privatizarea

în ţările în curs de dezvoltare, ci şi în sânul clientelei sale mult

le menţine interesate să suporte o parte din resursele necesare

programe pentru toate ţările membre, indiferent de sistemul lor

nu poate continua prea mult, deoarece rezervele se vor epuiza, iar

sau sărace, dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

a vizat nu doar deschiderea şi mai largă a pieţelor, ci eliminarea

Banca Mondială (BM)

9 Gilpin. R., Economia globală în secolul XXI. Provocarea capitalismului

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Asociaţ ia Internaţională pentru Dezvoltare (AID) –

apă) şi sus ţine reforme şi investiţii destinate creş terii productivităţii

Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) – înfiinţată în

Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (AGMI)

încurajarea investiţiilor străine şi dezvoltarea mediului de afaceri

Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din

stat membru care, de regulă, este ministrul finanţelor. Acest

Banca Mondială acordă împrumuturi guvernelor şi agenţiilor

înregistrează un venit anual pe cap de locuitor sub pragul minim

- reuniunea cunoştinţelor la nivel global şi folosirea lor

Destinaţiile împrumuturilor acordate de către Banca