CUPRINS

Capitolul 1 INSTITUŢII FINANCIARE INTERNAŢIONALE ......................3

1.1. Fondul Monetar Internaţional ............................................................................4
1.1.1. Sfera de activitate a FMI ............................................................................4
1.1.2. Operaţii şi tranzacţii derulate de FMI ..........................................................9
1.1.3. Principiul condiţionalităţii ............................................................................6
1.1.4. Creditele şi facilităţile FMI ..........................................................................7
1.1.5. Drepturile speciale de tragere (DST)..........................................................9
1.1.6. Cotele de participare şi sistemul de vot în cadrul FMI ..............................10
1.2. Grupul Băncii Mondiale...................................................................................12
1.2.1. Agenţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA) .......................................13
1.2.2. Banca Internatională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) .............14
1.2.3. Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) ...............................................18
1.3. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare....................................19
1.4. Banca Europeană de Investiţii (BEI) ...............................................................18
1.5. Fondurile Uniunii Europene adresate ţărilor membre şi ţărilor candidate .......20
1.6. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.)
– Indicatorul de dezvoltare umană.........................................................................24

Capitolul 2 BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNĂ..........................................28

2.1. Funcţii, definire, structură ...............................................................................28
2.2. Echilibrul balanţei de plăţi externe ..................................................................33
2.3. Instrumente şi politici de echilibrare a balanţei de plăţi externe ......................34
2.4. Poziţia investiţională internaţională .................................................................35
Aplicaţie: Balanţa comercială a SUA în perioada 1992-2005 ...............................37
Probleme propuse spre rezolvare ..........................................................................40
2

Capitolul 3 CURS DE SCHIMB ŞI REGIMURI

DE CURS DE SCHIMB .........................................................................42
3.1. Definire şi tipuri de curs de schimb .................................................................42
3.2. Structura, operaţiunile specifice şi funcţiile pieţei FOREX ..............................45
3.3. Teorii privind formarea cursului de schimb .....................................................47
3.4. Tipuri de curs de schimb.................................................................................56
Probleme propuse spre rezolvare ..........................................................................65
Studiu de caz Politica monetară şi valutară a Poloniei în perioada 1998-2003 .....69

Capitolul 5 PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A DATORIEI EXTERNE............73

5.1. Tendinţe pe piaţa creditării externe în Europa Centrală şi de Est,
înaintea integrării în UE .........................................................................................74
5.2. Criza datoriei externe (criza datoriei Lumii a Treia) ........................................75
5.3. Piaţa secundară a datoriei externe .................................................................78
5.4. Operaţiunile specifice pieţei secundare a datoriei externe ..............................82
5.5. Clubul de la Paris............................................................................................84
Datoria externă în ţările emergente .......................................................................86

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.................................................................93
 3

Capitolul 1
INSTITUŢII FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Adâncirea cooperării economice internaţionale, procesul de globalizare,

precum şi accentuarea disparităţilor între diferitele regiuni şi ţări ale lumii au
determinat creşterea rolului instituţiilor financiare internaţionale pe pieţele financiare
internaţionale. Printre obiectivele comune ale acestora se numără dezvoltarea
durabilă a tuturor ţărilor, reducerea inegalităţilor economice şi sociale, promovarea
comerţului internaţional şi acordarea de asistenţă statelor care se confruntă cu
situaţii de criză economică şi socială.

Activitatea instituţiilor financiare internaţionale poate fi sintetizată astfel:

procurarea de resurse financiare din ţările dezvoltate şi alo carea lor în ţările în curs
de dezvoltare, în scopul derulării de investiţii productive.

Instituţiile financiare internaţionale se împart în două categorii:

 Bănci de dezvoltare multilaterale, care au ca misiune principală

reducerea sărăciei.
4

o Cele mai cunoscute bănci de dezvoltare multilaterală sunt:

Banca Mondială, Banca Europeană de Investiţii şi Banca
Nordică de Investiţii.
o Băncile de dezvoltare multilaterală regională sunt: BIRD, Banca
de Dezvoltare Inter-Americană, Banca de Dezvoltare Africană şi
Banca de Dezvoltare Asiatică.
 Agenţii de credit pentru export, care încurajează exporturile şi
investiţiile străine directe.

În continuare, ne propunem să analizăm în detaliu activitatea şi modul de

funcţionare a principalele instituţii internaţionale, cu vocaţie în domeniul economic şi
financiar: Fondul Monetar Internaţional (FMI), Grupul Băncii Mondiale, Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) şi Banca Europeană de Investiţii (BEI).

1.1. Fondul Monetar Internaţional

1.1.1. Sfera de activitate a FMI

Fondul Monetar Internaţional (FMI) este o instituţie financiară internaţională şi

multinaţională cu atribuţii în domeniul monetar, prin încheierea de aranjamente
financiare cu ţările membre. Obiectivele fundamentale ale FMI sunt următoarele:

 Promovarea comerţului internaţional şi a dezvoltării sale echilibrate;

 Asigurarea stabilităţii cursurilor de schimb, pe plan internaţional şi
monitorizarea unui sistem multilateral de plăţi;
 Limitarea restricţiilor valutare şi a acordurilor discriminatorii între ţări,
care frânează dezvoltarea comerţului internaţional;
 Spijinirea ţărilor care experimentează deficite temporare ale balanţei de
plăţi;
 Constituirea unui cadru adecvat pentru adoptarea deciziilor monetare,
cu efecte pe plan internaţional.

FMI este rezultatul conferinţei monetar-financiare de la Bretton Woods, SUA

din 1944, la care au luat parte reprezentanţi din 44 ţări, în scopul adoptării unor
 5

soluţii comune pentru înlăturarea instabilităţii monetare pe plan internaţional. Cu

ocazia conferinţei au fost supuse dezbaterilor Planul Keynes şi Planul White
(american). Înfiinţarea FMI se datorează adoptării Planului White, care a ieşit
învingător din disputa la nivel ideologic.

Printre rezultatele conferineţei se numără nu numai înfiinţarea FMI, dar şi a

Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). Participarea unei ţări
la BIRD este însă condiţionată de participarea la FMI.

În prezent FMI numără 184 ţări membre şi are angajaţi 2600 de funcţionari din
110 ţări membre.

Principalele momente care au marcat istoric activitatea FMI, prin creşterea

semnificativă a necesarului de finanţare şi asistenţă tehnică la nivel global, pot fi
redate succint astfel:

 În anii 1970 (1971-1973) criza internaţională a petrolului a făcut

necesară intervenţia FMI în multe ţări membre FMI, ţări care au fost
afectate negativ de efectele crizei, la nivelul balanţei de plăţi externe.
 În anii 1980, FMI a fost considerat „ultimul împrumutător” şi consultant
pentru ţările îndatorate, în relaţie cu ţările şi băncile creditoare.
 În anii 1990, trecerea ţărilor din fostul bloc comunist la valorile
economiei de piaţă şi crizele care ulterior au afectat economiile ţărilor
emergente au impus alocarea unui volum sumplimentar de resurse
financiare.

Organul suprem al FMI, cu cele mai mari atribuţii în procesul de luare a

deciziei, este Consiliul Guvernatorilor. Consiliul guvernatorilor se întruneşte o dată
pe an. Din structura sa fac parte miniştrii de finanţe sau guvernatorii Băncilor
Centrale din fiecare ţară membră.

1.1.2. Operaţii şi tranzacţii derulate de FMI:

Activitatea FMI se centrează pe trei direcţii principale:

6

 Monitorizarea activităţii economice şi financiare a ţărilor membre FMI şi

propunerea de soluţii de politică economică pentru prevenirea crizelor în
aceste ţări. Supravegherea situaţiei economice în ţările membre vizează în
principal următoarele domenii:
 Cursul de schimb, politica monetară şi fiscală
 Politicile structurale
 Supravegherea sectorului financiar şi prevenirea transmiterii
crizelor din domeniul bancar
 Continua evaluare a riscului şi vulnerabilităţii induse de
volatilitatea fluxurilor de capital, specifice economiei globale.

 Acordarea de asistenţă financiară, în principal sub formă de credite, pentru

ţările care se confruntă cu dezechilibre temporare de balanţă externă. În mod
particular sunt sprijinite ţările cu cele mai scăzute venituri, în cursa pentru
reducerea sărăciei.

 Acordarea de asistenţă tehnică şi training în domeniile de competenţă ale

Fondului (politică macroeconomică, monetară şi fiscală, managementul
cheltuielilor publice, sustenabilitatea sectorului financiar) destinate în special
ţărilor din Africa Sub-Sahariană şi Asia. Aceste fonduri sunt destinate întăririi
capacităţilor de funcţionare a acestor ţări şi promovării unei creşteri economice
durabile.

1.1.3. Principiul condiţionalităţii

Creditele acordate de FMI impun acceptarea de către ţara beneficiară a unor

aranjamente de credit privind instituirea unor măsuri de politică ec onomică agreate
de FMI, care să faciliteze în principal echilibrarea balanţei de plăţi a ţării respectiv e.
Programul economic care se implementează în baza acordului de credit cu FMI va fi
transmis spre analiză Comitetului Executiv al FMI, sub forma unei scrisori de
intenţie. După ce programul este aprobat de către Comitet, prima tranşă de credit va
fi deblocată.

Procesul prin care FMI condiţionează acordarea unui credit şi deblocarea

tranşelor suucesive de credit de realizarea unor obiective prevăzute în p rogramul
 7

economic conceput de ţara beneficiară împreună cu FMI poartă denumirea de

Principiul condiţionalităţii. Deşi aplicarea principiului condiţionalităţii de către FMI a
fost deseori asociată de către opinia publică cu intervenţia brutală în problemele
interne ale ţării şi încălcarea suveranităţii naţionale, raţiunea sa este una justificată:
Accesul la tranşele următoare de credit trebuie condiţionat de alocarea justificată a
fondurilor obţinute. Aceasta serveşte la îndeplinirea obiectivului major ( echilibrarea
balanţei de plăţi) şi la prevenirea utilizării fondurilor respective în scopuri populare, de
natură să mărească masa monetară şi inflaţia, ca de exemplu sub forma unui
consum definitiv şi nu a unei alocări productive.

1.1.4. Creditele şi facilităţile FMI

Activitatea de finanţare a FMI îmbracă în principal forma creditelor stand-by şi

a asistenţei financiare nerambursabile, adică a facilităţilor de finanţare.

a) Creditele stand-by

Aceste operaţii ale FMI au fost introduse în 1952, modificate în 1956 şi

revizuite periodic de atunci până în prezent. Prin intermediul creditelor stand-by se
mobilizează cel mai mare volum de resurse financiare de la FMI, în scopul finanţării
ţărilor care se confruntă cu dezechilibre pe termen scurt ale balanţelor de plăţi.
Creditele de tip stand-by reprezintă astfel o modalitate de a atrage resurse
financiare de la Fond, cu condiţia de a accepta implementarea unui program de
ajustare structurală în ţara solicitantă. Datorită intensificării operaţiunilor de creditare
ale FMI la mijlocul anilor 1980, aranjamentele stand-by, care erau iniţial concepute
pentru perioade de 3 ani, au fost extinse pentru perioade mai lungi.
În prezent, creditele stand-by sunt acordate în tranşe eşalonate pe perioade
de 12-18 luni iar rambursarea lor se face într-o perioadă de 2-4 ani. În mod normal, o
ţară membră FMI poate să împrumute maxim 140% din cota sa la FMI, pe o perioadă
de 3 ani, şi numai în mod excepţional poate primi credite în valoare de maxim 185%
din cota de participare.

b) Facilităţile FMI
8

Sunt acordate pentru perioade scurte de timp şi răspund unei nevoi particulare
a unei ţări sau un grup de ţări. Printre facilităţile acordate de-a lungul timpului de FMI
se numără:

- Facilitatea petrolieră (1973-1974, 1979-1980) -> este acordată pe fondul

creşterii preţului petrolului în această perioadă, şi totodată ca urmare a
acumulării de deficite înalte în balanţa de plăţi a ţărilor membre în curs de
dezvoltare. În această perioadă, ţările dezvoltate au înregistrat presiuni
inflaţioniste severe, care au condus la creşterea ratelor dobânzii şi la
reducerea importurilor.

- Facilitatea rezervelor suplimentare -> a fost introdusă în 1997 în scopul

de a întâmpina nevoile de finanţare pe termen foarte scurt, la scară mare.
Apariţia acestei facilităţi este legată de criza financiară care s-a propagat în
ţările emergente în anii 1990. In acest context, ieşirile masive de capital din
ţările emergente au făcut necesară intervenţia financiară a FMI, intervenţie
fără precedent până în acel moment. Rambursarea creditelor prevedea
termene de maxim 2-2.5 ani şi impunea plata unor rate de dobândă mai
înalte decât cele obişnuite pentru creditele FMI.

- Facilităţile de ajustare structurală şi Facilitatea de ajustare structurală

extinsă -> sunt programe de creditare acordate pe termen mediu, cu o
perioadă de graţie şi o rată preferenţială de dobândă. Sunt asemănătoare
cu creditele stand-by, din punct de vedere al mecanismului de acordare.
Singura diferenţă este legată de perioada de acordare.

- Facilitatea de reducere a sărăciei şi promovare a creşterii economice

(1999) -> facilitează accesarea de împrumuturi de către ţările cele mai
sărace în scopul reducerii sărăciei. În 2005, 78 de ţări cu venit mic erau
eligibile pentru acest tip de facilitate. Creditele acordate în cadrul a cestui
program implică plata unei rate a dobânzii de 0.5% pe an.

- Facilitatea de prevenire şi combatere a şocurilor exogene 1 -> oferă

sprijin financiar ţărilor cu venituri mici, care se confruntă cu şocuri exogene

1
Şocurile exogene se definesc ca fiind acele evenimente care afectează negativ economia unei ţări şi care nu pot
fi controlate de către guvern.
 9

precum: variaţii ale preţului materiilor prime (inclusiv petrol), calamităţi

naturale şi conflicte regionale de natură să obstrucţioneze relaţiile
comerciale ale ţării respective. De altfel, toate ţările membre FMI pot
accesa temporar împrumuturi prin Programul de Asistenţă în caz de
Urgentă („Emergency Assistance Policy”).

Cu excepţia ultimelor două facilităţi, toate celelalte implică plata unei dobânzi
aferente perioadei de acordare a facilităţii respective, care se determină pe baza unei
rate de dobândă FMI de piaţă, numită „rate of charge” 2.

1.1.5. Drepturile speciale de tragere (DST)

DST-urile reprezintă unitatea monetară internaţională de rezervă emisă de

FMI printr-un amendament la statutul FMI în 1969. Introducerea DST s-a produs în
timpul regimului de cursuri de schimb fixe, care a rezultat după conferinţa financiar-
monetară de la Bretton Woods (1944). Conform regimului de cursuri de schimb fixe,
emisiunea monetară era strâns legată de menţinerea unui nivel minim de rezerve în
aur şi devize de largă circulaţie internaţională. Deoarece creşter ea fără precedent a
comerţului internaţional în acea perioadă a depăşit oferta principalelor active de
rezervă din acea perioadă (aur şi dolarul american), comunitatea financiară
internaţională a decis crearea unei noi monede de rezervă internaţională, sub stricta
reglementare a FMI. Astfel s-a născut DST. De-a lungul timpului, unităţile de cont
DST au permis creşterea lichidităţii internaţionale, în mod suplimentar faţă de
lichiditatea generată de monedele ţărilor membre.

În prezent, rolul DST s-a restrâns considerabil. DST a rămas unitatea de cont
şi moneda de rezervă a FMI şi intermediază obţinerea de devize străine contra
monedei naţionale.

Din 1974 până în 1980, valoarea DST se determina pe baza unui coş format
din monedele naţionale a 16 ţări membre FMI. Începând cu 1980, ea a fost
reevaluată la fiecare 5 ani, pe baza monedelor primelor 5 ţări exportatoare ale lumii :
dolarul american, marca germană, yenul japonez, francul francez şi lira sterlină . În
1999, francul francez şi marca germană au fost înlocuite cu moneda Euro, astfel
încât în prezent valoarea DST se determină ca medie ponderată a următoarelor
2
La 31 martie 2006, nivelul acestei rate de dobândă era de 4.85%.
10

valute: dolarul american, euro, yenul japonez şi lira sterlină. Începând cu 1 ianuarie
2006, în funcţie de rolul jucat în comerţul şi finanţele internaţionale, ponderilor
monedelor care intră în compoziţia DST au fost stabilite după cum urmează:

Monedă DST Pondere în coşul

DST
USD 44%
EUR 34%
JPY 11%
GBP 11%

O nouă revizuire a coşului DST va fi efectuată de Consiliul Guvernatorilor FMI

în anul 2010.
Alocările de DST pentru fiecare ţară în parte depind de mărimea cotei sale de
participare. Alocările de DST îmbracă două forme:

 Alocările generale de DST sunt supuse dezbaterilor la fiecare 5 ani,

deşi decizii în acest sens au fost luate doar de două ori în istoria FMI
(1970-1972 şi 1979-1981).
 O propunere privind alocările speciale de DST a fost aprobată de
Consiliul Guvernatorilor în 1997 şi a avut ca efect dublarea alocărilor
cumulative de DST la 42.8 miliarde DST. Scopul l-a constituit împărţirea
pe baze echitabile a alocărilor de DST, dat fiind faptul că ţările care au
intrat în FMI după 1981 (aproximativ 20%) nu au primit niciodată DST.

1.1.6. Cotele de participare şi sistemul de vot în cadrul FMI

Veniturile FMI sunt asigurate din mai multe surse. Principala sursă o constituie
cotele de participare ale ţărilor membre. Însă atunci când ele sunt insuficiente, FMI
poate să apeleze şi la „aranjamentele de împrumut suplimentar” („General
Arrangements to Borrow” - GAB) şi la „Noile aranjamente de împrumut” („New
Arrangements to Borrow” - NAB), prin care ţările dezvoltate se angajează să pună la
 11

dispoziţia FMI resurse financiare suplimentare. Suma totală de care dispune FMI în
cadrul GAB şi NAB este de 34 miliarde DST (49 miliarde dolari).

Iniţial, cotele de participare la FMI erau stabilite în funcţie de mai multe criterii:

 Mărimea PIB
 Mărimea rezervelor oficiale de aur şi dolari
 Volumul importului şi exportului

Treptat, cele trei criterii prezentate mai sus s-au ajustat şi au devenit mai
flexibile comparativ cu primii ani de activitate FMI. În principal, există o relaţie directă
între nivelul de dezvoltare economico-socială a fiecărei ţări şi mărimea cotei sale de
participare la Fond. Astfel, cotele iniţiale de participare se stabilesc pe baza poziţiei
economice relative a ţării respective faţă de restul ţărilor membre.

La constituirea FMI, 25% din cotă se vărsa în aur şi 75% în monedă naţională.
În 1978 „tranşa aur” s-a transformat în „tranşă rezervă”, conform celui de-al doilea
amendament al FMI. În prezent, cota de subscriere la Fond se varsă imediat după
acceptarea ţării respective în cadrul FMI. 25% din cotă se varsă în DST sau devize
care se bucură de o largă recunoaştere pe plan internaţional (dolarul american, euro,
lira sterlină sau yenul japonez).

Cotele de participare sunt denominate în prezent în Drepturi Speciale de

Tragere (DST) – unitatea de cont a FMI. Valoarea totală a cotelor de participare la
FMI erau la sfărşitul lunii martie 2006 de 213 miliarde DST (308 miliarde dolari). Cea
mai mare cotă de participare aparţine SUA şi este egală cu 37.1 miliarde DST (53.5
miliarde dolari), în timp ce cea mai mică cotă aparţine ţării Palau (3.1 milioane DST
sau 4.5 milioane dolari). În 2006, cota României la FMI era de 1030,2 milioane DST,
reprezentând un procent de 0.48% din total, ceea ce îi conferă dreptul la un număr
de 10.552 voturi, respectiv 0.48% din total. Participarea României la FMI este
comparabilă în termeni procentuali cu cea a Turciei, Egiptului, Filipine, Singapore,
Portugalia, Ungaria, Noua Zeelandă şi Pakistan.

Consiliul Guvernatorilor FMI revizuieşte periodic cotele de participare. Orice

modificare a acestora se adoptă cu o majoritate de 85%. Revizuirea lor are la bază
12

modificarea poziţiei economice relative a unei ţări în economia mondială sau nevoile
reale de finanţare a ţărilor membre.

Mărimea cotei de participare delimitează principalele coordonate ale relaţiei

fiecărei ţări cu FMI, după cum urmează:

 Mărimea cotei de participare determină numărul de voturi al ţării respective în

procesul de luare a deciziilor. Din oficiu, fiecare ţară dispune de un număr de 250
de voturi, pe lângă care mai dispune de încă un vot pentru fiecare 100.000 DST
aduşi ca aport suplimentar la dispoziţia FMI. Deseori FMI a fost acuzat de practici
discriminatorii în activitatea de acordare de facilităţi şi credite, iar acest lucru este
strâns legat de procesul de luare a deciziei în interiorul FMI. O mare parte din
volumul total al cotelor de participare provine de la ţările dezvoltate (aproximativ
¾ din volumul total), care dispun astfel de majoritatea voturilor. SUA exercită o
mare influenţă asupra deciziilor adoptate de FMI (371.743 voturi, respectiv 17.1%
din total voturi FMI), prin faptul că deţine aproximativ jumătate din cota de
participare a ţărilor dezvoltate.

 Cota de participare a fiecărei ţări determină capacitatea sa de împrumut de la

FMI. Activitatea de finanţare a FMI îmbracă forma creditelor stand-by şi a
facilităţilor de credit. O ţară membră a FMI poate să împrumute anual o sumă
egală cu 100% din cota sa de participare, astfel încât valoarea cumulată a
alocărilor FMI să nu depăşească în nici un moment 300%.

 În funcţie de mărimea cotei de participare se stabileşte volumul alocărilor DST

pentru fiecare ţară membră.

1.2. Grupul Băncii Mondiale

Banca Mondială este o instituţie internaţională specializată în acordarea de

asistenţă financiară şi tehnică pentru ţările în curs de dezvoltare sau subdezvoltate şi
nu funcţionează precum o bancă propriu-zisă. Din structura Băncii Mondiale fac parte
trei instituţii internaţionale: Banca pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA) şi Corporaţia Financiară
 13

Internaţională (CFI). Ambele instituţii sunt implicate în lupta pentru combaterea

sărăciei şi creşterea nivelului de trai, însă în mod diferit.

Principalele obiective ale Băncii Mondiale în lupta de eradicare a sărăciei în

ţările în curs de dezvoltare şi subdezvoltate sunt:
 Dezvoltarea capacităţii guvernamentale şi instituţionale
 Construirea şi modernizarea infrastructurii
 Combaterea şi eliminarea corupţiei
 Dezvoltarea pieţei financiare

1.2.1. Agenţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA)

IDA a fost înfiinţată în 1960 şi sprijină ţările cele mai sărace (ţările Lumii a
Treia) în efortul de reducere a sărăciei, în lupta pentru creşterea nivelului de trai şi în
creşterea economică durabilă. Activitatea sa constă în acordarea de credite fără
dobândă şi granturi pentru programele economice anti-sărăcie.

Ţările finanţate de IDA sunt cele în curs de dezvoltare, care se confruntă cu

probleme economice grave precum: dificultăţi în rambursarea datoriei externe, o
incidenţă mare a virusului HIV/ SIDA, dezastre naturale etc. Printre ţările receptoare
ale programelor IDA se numără: India, Vietnam, Bangladesh, Pakistan, Etiopia,
Ghana, Tanzania, Nigeria, Uganda şi Afganistan 3.

IDA aplică trei criterii în analiza eligibilităţii ţărilor care vor primi asistenţă
financiară:
 PNB/ locuitor trebuie să se situeze sub pragul de 965 USD/ an.
 Credibilitate scăzută privind capacitatea de rambursare a creditelor, ceea
ce face dificil accesul acestor ţări pe piaţa internaţională a creditării.
 Disponibilitatea implementării de politici economice şi sociale, de creştere
susţinută şi reducere a sărăciei, cu efecte pe termen lung.

Principalele proiecte care cad sub incidenţa IDA în ţările asistate financiar
vizează îmbunătăţirea serviciilor sociale şi dezvoltarea umană. Ele se încadrează în

3
Aceste ţări sunt prezentate în ordine descrescătoare a sumelor atrase de la IDA în anul 2005.
14

următoarele domenii: educaţie, sănătate, industrie, drept, justiţie şi administraţie

publică, infrastructură, agricultură, dezvoltare agricolă şi rurală.

1.2.2. Banca Internatională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD)

BIRD este una dintre insituţiile financiare ale Băncii Mondiale care a luat
naştere la 27 decembrie 1945, ca rezultat al Conferinţei Financiar-Monetare de la
Bretton Woods din SUA (1 iulie-22 iulie 1944). Iniţial misiunea sa era de reconstrucţie
a ţărilor afectate de al doilea Război Mondial (Europa şi Japonia), prin finanţarea
proiectelor de construcţie de autostrăzi, aeroporturi şi uzine energetice. În prezent
misiunea BIRD vizează grupa ţărilor în curs de dezvoltare (inclusiv a ţărilor est -
europene şi Rusia, începând cu anul 1990). Programele derulate urmăresc în
principal reducerea sărăciei şi creşterea nivelului de trai.

Pentru realizarea obiectivelor de finanţare, BIRD dispune anual de aproximativ

12-15 miliarde de dolari, atraşi de la ţările dezvoltate membre , prin emisiunea de
obligaţiuni pe pieţele financiare internaţionale. Obligaţiunile BIRD au cel mai înalt
rating posibil AAA, ceea ce face posibiliă plata unor rate de dobândă foarte mici.
Accesibilitatea unor surse de finanţare ieftine face posibilă acordarea unor credite
ieftine. La creditele acordate, marja adăugată de BIRD peste nivelul ratei dobânzii
contractate, este foarte redusă (1% în medie) şi este destinată acoperirii costurilor
administrative.

Principalii beneficiari ai creditelor BIRD sunt:

- Guvernele;
- Companiile de stat.

1.2.3. Corporaţia Financiară Internaţională (CFI)

CFI este instituţia Băncii Mondiale creată în 1956 pentru sprijinirea dezvoltării
sectorului privat, reducerea sărăciei şi îmbunătăţirea nivelului de trai în ţările
membre. CFI are în vedere reducerea sărăciei în ţările membre prin promovarea
creşterii economice, care este posibilă numai prin stimularea dezvoltării sectorului
privat şi a activităţii antreprenoriale. Astfel, CFI finanţează proiecte din sectorul privat,
capabile să genereze valoare adăugată pe termen lung şi să fie sustenabile din
punct de vedere ecologic şi social.
 15

CFI are 177 de ţări membre iar participarea la CFI este condiţionată de
participarea la BIRD. Capitalul CFI provine din cotele de participare ale ţărilor
membre, care totalizează în prezent cu 2.45 miliarde dolari. Capitalul disponibil al
CFI însuma la sfârşitul lui iunie 2005 9.8 miliarde dolari

Una dintre activităţile de bază ale CFI este sprijinirea companiilor private în
managementul optim al riscului şi în atragerea de surse financiare de pe pieţele
financiare naţionale şi internaţionale la costuri reduse. Printre produsele financiare
oferite în acest scop de către ţărilor beneficiare ale asistenţei CFI se numără:

 Împrumuturi sindicalizate, împrumuturi în contul CFI şi împrumuturi

denominate în monedele locale ale ţărilor solicitante, în scopul eliminării
expunerii la riscul valutar
 Participarea la acţionariatul unor companii private, selecţionate pe criterii de
profitabilitate
o În acest scop, CFI achiziţionează pachete de acţiuni în proporţie de
5-15% din capitalizarea totală (maxim 35%) şi niciodată nu participă
ca acţionar majoritar la capitalul unei firme.
 În cadrul portofoliului său, CFI achiziţionează şi unităţi ale unor fonduri de
investiţii (inclusiv de tip joint-venture), pe pieţele emergente.
o Prin acest mecanism financiar, CFI facilitează accesul investitorilor
străini pe pieţele de capital emergente şi permite IMM-urilor locale
să utilizeze surse de finanţare pe termen lung.
 Recent, CFI a dezvoltat o gamă diversificată de produse financiare pe care le-
a pus la dispoziţia ţărilor în curs de dezvoltare şi emergente. Aceste ţări nu ar
fi avut altfel acces în mod direct la aceste instrumente pe piaţa financiară
internaţională.
o Exemple: garantarea parţială a creditelor, facilităţi de diversificare a
riscului şi securitizare.
 CFI oferă o gamă diversificată de servicii în domeniul intermedierii financiare,
pentru ca microîntreprinderile şi IMM-urile din ţările membre să nu suporte
costuri înalte de intermediere pe pieţele financiare internaţionale .
 Finanţarea de către CFI, împreună cu Banca Mondială, a instituţiilor publice
locale, fără a necesita o garanţie guvernamentală
16

 În 2005 a fost lansat Programul de Finanţare a Comerţului Global, care are ca

scop promovarea comerţului cu ţările emergente, pretutindeni în lume, şi a
comerţului de bunuri şi servicii pe axa sud-sud.

Domeniile de interes pentru proiectele CFI sunt în principal: pieţele financiare

globale, agricultură, producţie şi servicii, infrastructura, informatică şi telecomunicaţii,
fonduri municipale, mediu şi relaţii sociale, sănătate şi educaţie.

1.3. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)

BERD s-a înfiinţat în 1991 pentru a sprijini ţările europene din fostul Bloc
Comunist în dezvoltarea sectorului privat şi adoptarea valorilor specifice economiei
de piaţă. Iniţial, BERD s-a adresat unui număr de 27 de ţări din Europa Centrală şi de
Est, şi din fosta Uniune Sovietică. România a aderat la BERD la 29 mai 1990, cu o
cotă de subscriere de 96 milioane euro.
Fondurile BERD provin de la 60 de ţări şi două instituţii interguvernamentale şi
sunt destinate în general sprijinirii sectorului privat în ţările de destinaţie. Prin fonduri
BERD sunt finanţate atât companiile private din industrie, sectorul bancar şi
comercial, cât şi fondurile de investiţii, societăţile de leasing sau companiile de stat
aflate în proces de privatizare sau restructurare.

Activitatea BERD poate fi redată succint astfel:

 Sprijinirea investiţiilor străine directe în ţara beneficiară a asistenţei BERD
 Acordarea de asistenţă tehnică, împrumuturi şi facilităţi de leasing
 Promovarea privatizării, a competiţiei libere, a înfăptuirii de reforme
structurale şi sectoriale şi a principiilor guvernanţei corporative
 Mobilizarea capitalului autohton
 Sprijinirea dezvoltării infrastructurii, ca o condiţie a creşterii economice
durabile.

În activităţile pe care le desfăşoară, BERD urmăreşte protejarea mediului

înconjurător, deoarece acesta face parte dintr-o strategie economică durabilă.
Politicile de protejare a mediului înconjurător urmăresc două aspecte esenţiale:
sprijinirea dezvoltării infrastructurii mediului înconjurător şi îmbunătăţirea
randamentului energetic.
 17

Succint, instrumentele financiare cu care operează BERD în proiectele iniţiate

în parteneriat cu ţările de destinaţie a fondurilor sunt:

 Împrumuturi cu scadenţe de 5-7 ani şi o perioadă de graţie de 1-2 ani. Rata

de dobândă se exprimă ca marjă peste nivelul ratei LIBOR.

 Investiţii în capitalul social pentru sprijinirea unor proiecte de investiţii

aflate în stadiile iniţiale. În acest caz, planurile de finanţare trebuie să
indice în mod clar strategia de ieşire din companie, adică momentul şi
modul în care va fi vândută participaţia BERD. Condiţia participării BERD
la capitalul social este cea de eficienţă.
Exemple de programe care vizează participarea BERD la capitalul
companiilor locale: Fondul Alliance ScanEast, East European Food Fund,
New Europe Investment Fund şi New Europe Insurance Ventures.

 Facilităţile comerciale reprezintă forma sub care BERD sprijină băncile

locale să dobândească notorietate, atât pe plan naţional, cât şi
internaţional. Modul concret de acţiune BERD în cadrul acestui program
este de emitere a unor garanţii parţiale de plată pentru susţinerea
scrisorilor comerciale emise de băncile locale.

Cele mai importante criterii de eligibilitate a proiectelor de investiţ ii pentru

obţinerea unei finanţări BERD se referă la cofinanţarea şi eficienţa investiţiilor.

 Proiectele finanţate de BERD trebuie să genereză valoare adăugată (să

aibă un efect multiplicator) şi să genereze beneficii directe sau indirecte
comunităţii locale.
 Finanţarea BERD atinge maxim 35% din costul total al unei investiţii de tip
„greenfield” (proiect nou) sau din valoarea capitalizării totale a unei
companii deja construite. Cofinanţarea investitorului se poate face atât sub
formă de capital, cât şi sub formă de echipamente tehnice.
 BERD nu agrează de obicei acordarea de credite în scopul achiziţiei de
acţiuni. Facilităţile de finanţare BERD nu sunt disponibile pentru companiile
cu capital majoritar de stat sau pentru proiectele garantate de guvern.
18

Valoarea proiectelor finanţate BERD variază între 5 milioane dolari şi 230

milioane dolari, astfel încât proiectele mici pot fi finanţate numai cu ajutorul
intermediarilor financiari 4, precum bănci comerciale, bănci de afaceri, fonduri de
investiţii şi bănci de afaceri. Creditele BERD urmăresc atât identificarea unor
oportunităţi pe pieţele emergente, cât şi constituirea de parteneriate viabile cu
investitori locali în domensiul productiv.
La nivelul anului 2006, capacitatea de împrumut a BERD (în calitate de
debitor) era de 2-3 miliarde dolari. Datoria BERD este tranzacţionabilă şi pe piaţa
secundară. La 1 ianuarie 2006 volumul finanţărilor BERD sub forma emisiunii de
obligaţiuni totaliza 27.2 miliarde euro, finanţările fiind denominate în 33 de valute .

BERD se implică în dezvoltarea de produse noi pe pieţele de capital naţionale.

Printre produsele dezvoltate de BERD pe aceste pieţe se numără:

 Produse legate de acţiuni sau indici bursieri (precum instrumente de

tipul datoriei) tranzacţionate pe o piaţă de capital
 Produse care au la bază rate swap sau câştiguri rezultate din operaţiile
swap
 Produse care depind într-o anumită măsură de performanţa unor rate
de curs de schimb sau de dobândă
 Produse combinate cu performanţele unui fond de investiţii.

Activitatea BERD s-a extins treptat şi pe pieţe financiare exotice, precum:

Africa de Sud, Taiwan, Mexic, Turcia şi Brazilia, unde a emis o varietate de tipuri de
obligaţiuni.

1.4. Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Banca Europeană de Investiţii este instituţia financiară a Uniunii Europene 5,

înfiinţată la 1 ianuarie 1959 prin Tratatul de la Roma. Ca şi celelalte instituţii din
cadrul UE, BEI acţionează în sensul adâncirii integrării, a realizării coeziunii
economice şi sociale (obiectivul fundamental a UE) şi a promovării unei creşteri
economice echilibrate.

4
De-a lungul activităţii sale, BERD a finanţat peste 1 milion de proiecte de mică anvergură.
5
Este o instituţie autonomă, cu personalitate juridică.
 19

Fiind o instituţie membră a UE, îţi adaptează continuu activitatea sa la

dinamica politicilor comunitare. În calitate de „bancă” a UE , obţine resurse financiare
de pe pieţele de capital internaţionale, în vederea investirii lor în proiecte de capital
rentabile.
Acţionarii BEI sunt chiar ţările membre ale UE iar organul său de conducere
este Consiliul Guvernatorilor, din care fac parte miniştrii de finanţe ai statelor
membre. Consiliul stabileşte politicile de creditare în interiorul şi afara UE, aprobă
bilanţul şi raportul anual, şi totodată adoptă decizii cu privire la majorările de capital.
Activitatea BEI constă în acordarea de împrumuturi şi garanţii, uneori în
cofinanţare cu fondurile structurale sau alte instituţii financiare ale UE. Scopul este
finanţarea proiectelor de investiţii eficiente. Proiectele finanţate de BEI sunt viabile
din punct de vedere economic, financiar, tehnic şi ecologic.
Împrumuturile sunt acordate de obicei pentru atenuarea decalajelor de
dezvoltare dintre regiuni, modernizarea şi tehnologizarea întreprinderilor şi derularea
de proiecte de interes comun pentru mai multe ţări membre UE.

Împrumuturile acordate de BEI au 5 obiective majore:

 Coeziune economică şi socială
 Protecţia mediului şi creşterea calităţii vieţii
 Implementarea „Iniţiativei de inovare 2010”6
 Dezvoltarea ajutorului comunitar şi politici de cooperare a ţărilor
partenere
 Pregătirea ţărilor candidate pentru integrarea în UE

În afară de obiectivele majore, BEI mai are şi alte obiective, precum:

 Finanţarea de împrumuturi globale şi operaţiuni de risc
 Dezvoltarea reţelelor trans-europene
 Susţinerea formării şi dezvoltării capitalului uman, prin investiţii în
sănătate.

Resursele financiare BEI provin atât din surse proprii, cât ş i din surse atrase
prin emisiunea de obligaţiuni pe pieţele financiare internaţionale. Atractivitatea
creditelor oferite de BEI constă de fapt în ratele de dobândă avantajoase pe care le

6
În cadrul acestei iniţiative, BEI promovează dezvoltarea spiritului antreprenorial şi a resurselor umane prin
acordarea de credite pe termen mediu şi garanţii bancare IMM-urilor.
20

oferă beneficiarilor. Fiind o instituţie financiară cu un risc de cre dit de tip AAA şi cu o
reputaţie incontestabilă pe pieţele financiare internaţionale, BEI poate atrage resurse
financiare la costuri foarte scăzute. În condiţiile în care nu este o instituţie motivată
de creşterea profitabilităţii, marja adăugată de BEI la creditele acordate este redusă.

BEI nu finanţează niciodată mai mult de 50% din valoarea totală a unui proiect
de investiţii, deoarece urmăreşte încurajarea cofinanţării din partea altor instituţii
financiare. Creditele acordate pot să aibă însă scadenţe foarte mari.

1.5. Fondurile Uniunii Europene adresate ţărilor membre şi ţărilor

candidate

În acest capitol nu ne propunem să prezentăm instituţiile sau politicile Uniunii

Europene, ci să schiţăm succint programele de finanţare adresate ţărilor membre şi
candidate la UE. Considerăm că este importantă cunoaşterea acestora, întrucât
aderarea României la UE în 2007 deschide perspectiva accesării unor noi programe
de finanţare.

Obiectivul fundamental al politicii regionale a UE este întărirea coeziunii

economice şi sociale pentru dezvoltarea armonioasă a ţărilor candidate, prin
„reducerea disparităţilor privind nivelul de dezvoltare a diferitelor regiuni a UE şi a
lipsei de progres a regiunilor defavorizate” (art. 158 al Tratatului Comunităţilor
Europene). Acest obiectiv trebuie văzut în strânsă legătură cu obiectivul strategic
fixat de Consiliul de la Lisabona: se doreşte ca UE să devină „cea mai competitivă si
dinamică economie bazată pe cunoastere din lume, capabilă de crestere economică
susţinută, cu locuri de muncă mai multe si mai bune si cu o mai mare coeziune
socială”.

a) Fonduri UE destinate ţărilor membre

Instrumentele prin care se implementează politica regională în interiorul UE

sunt Fondurile Structurale, Fondul de Coeziune şi alte instrumente financiare. Ele se
încadrează în trei obiective prioritare:

 Obiectivul 1: Dezvoltarea regiunilor rămase în urmă;

 21

 Obiectivul 2: Reconversiunea socio-economică a zonelor industriale,

urbane şi rurale sau dependente de activitatea de pescuit;
 Obiectivul 3: Promovarea sistemelor de formare profesională.

În completarea obiectivelor prezentate mai sus vin iniţiativele comunitare şi

măsurile inovatoare. Iniţiativele comunitare au rolul de a stimula în interiorul UE
cooperarea trans-frontalieră, trans-naţională şi inter-regională (INTERREG III),
relansarea zonelor vitale aflate în criză (URBAN II), accesul egal al indivizilor pe piaţa
forţei de muncă (EQUAL) şi dezvoltarea zonelor rurale (LEADER +). Ele absorb
5.35% din bugetul fondurilor structurale iar misiunea lor comun ă este de a identifica
soluţii la problemele care afectează întreaga Uniune. Măsurile inovatoare facilitează
experimentarea şi aplicarea de noi idei, pentru dezvoltarea regională economică şi
socială. Bugetul lor reprezintă 0.5% din alocările specifice Fondurilor Structurale.

Fondurile structurale ale UE sunt gestionate de Comisia Europeană şi pot fi

accesate numai de ţările membre UE, şi nu şi de cele în curs de aderare la UE. Ele
sunt:

 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) este principalul

instrument al politicii regionale a UE şi are ca scop promovarea
dezvoltării regiunilor rămase în urmă, susţinerea reconversiei
economice şi dezvoltarea zonelor cu probleme structurale. Fondul
finanţează proiecte de infrastructură, sprijinirea IMM -urilor, realizarea
de investiţii (IT, de exemplu) şi crearea de locuri de muncă.
 Fondul Social European (FSE) este orientat asupra formării
profesionale şi asupra oportunităţilor de angajare a şomerilor şi
muncitorilor pe Piaţa Unică.
 Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA –
Orientare) vizează dezvoltarea sectorului agricol şi a zonelor rurale
precum şi acordarea de ajutoare pentru fermieri.
 Instrumentul Financiar pentru Orientarea Politicii Pescuitului
(IFOP) este conceput pentru a sprijini dezvoltarea acestui sector de
activitate.
 Fondul de Coeziune a fost creat ca urmare a Tratatului de la
Maastricht şi destinat finanţării infrastructurii şi proiectelor de mediu în
22

ţările mai puţin dezvoltate ale UE. Aceastea sunt ţările al căror PIB/ loc.
este sub 90% din media Comunităţii. Fondul nu cofinanţează programe,
ci furnizează finanţare directă pentru proiecte individuale.

Fondurile structurale sunt alimentate de la bugetul UE şi absorb aproximativ o

treime din volumul acestora (37% în 2000). Bazele programului de finanţare prin
Fonduri Structurale pentru perioada 2000-2006 au fost puse în 1999 la Berlin, unde
s-au stabilit obiectivele prioritare, direcţiile de finanţare şi principiile comune, în cadrul
Agendei 2000. Dincolo de aspectele comune legate de mecansimul finanţării,
adaptarea lor la procesul de extindere a UE, Comisia accentuează rolul
parteneriatului şi avansează ideea că principiul descentralizării nu trebuie să
conducă la „renaţionalizare mascată”. Pentru intervalul de timp 2000-2006 a fost
alocat un total de 195 de miliarde EURO pentru UE 15 şi peste 15 miliarde EURO
pentru ţările nou-intrate între 2004 şi 2006.
Începând cu 2007 se vor implementa noile fonduri structurale aferente
perioadei 2007-2013, care trebuie să răspundă nevoilor de finanţare din partea
ultimelor 10 ţări intrate în UE din Europa Centrală şi de Est. Priorităţile definite pentru
acest interval corespund componentelor: convergenţă, competitivitate şi cooperare.
În perioada 2007-2013, bugetul UE va însuma 336 miliarde EURO, din care
30 miliarde EURO sunt destinate României, care în această perioadă va avea o
contribuţie netă de aproximativ 6 miliarde EURO. Deşi suma alocată României pentru
acest interval de timp prin programe de finanţare este considerabilă, ea nu
garantează obţinerea ei necondiţionată. Aceasta depinde de eligibilitatea şi succesul
propunerilor de proiecte din partea României.

Se apreciază că principalele dificultăţi şi obstacole în calea accesării fondurilor

europene de către investitorii români, după aderarea României la UE, sunt
următoarele:

 Spre deosebire de fondurile de pre-aderare, fondurile structurale nu permit

obţinerea resurselor financiare rambursabile pe parcursul derulării
proiectului de investiţii. Ele vor fi încasate numai în etapa finală, ceea ce
permite condiţionarea alocării fondurilor nerambursabile de realizarea
obiectivelor prevăzute în proiectul iniţial.
 23

 Din caracteristica prezentată mai sus se desprinde şi dificultatea accesării

fondurilor structurale, din punct de vedere al cofinanţării şi finanţării
proiectelor pe întreaga durată de derulare.
 Trecerea de la fondurile de pre-aderare la cele structurale implică
creşterea rolului sectorului privat în cadrul proiectelor propuse spre
finanţare.

b) Fonduri UE destinate ţărilor în curs de aderare

În perioada de pre-aderare, ţările candidate la UE pot accesa o serie de

programe de finanţare care au ca scop susţinerea financiară a tranziţiei de la o
economie centralizată la o economie bazată pe valorile economiei de piaţă, precum
şi adoptarea cadrului legislativ, a valorilor şi regulilor UE.

Principalele fonduri instituite pentru a facilita integrarea ţărilor canditate în UE

sunt:
 PHARE
 SAPARD
 ISPA

PHARE

Programul Phare a fost conceput în vederea acoperirii a trei obiective majore:

 Dezvoltare instituţională prin consolidarea administraţiei publice şi a instituţiilor

din ţările candidate, în scopul funcţionării lor eficiente în interiorul UE.
 Realizarea de investiţii pentru sprijinirea aplicării legislaţiei comunitare.
 Realizarea de investiţii în domeniul coeziunii economice şi sociale.

În perioada 1990-2000 România a fost a doua ţară beneficiară după Polonia, din
punct de vedere a mărimii fondurilor alocate, şi a beneficiat de peste 1.5 miliarde
Euro din fonduri Phare.

ISPA
24

Este un program destinat finanţării proiectelor de infrastructură şi mediu în ţările

candidate la UE. Finanţarea oferită de UE prin intermediul programului Phare în
perioada de pre-aderare va îmbrăca forma Fondului de Coeziune, după integrarea
acestor ţări în UE.

Prin proiectul ISPA pot fi finanţate proiecte de finanţare în următoarele domenii de

activitate:
 Mediu: rezerva de apă potabilă, tratarea apelor reziduale, administrarea
deşeurilor solide şi periculoase şi poluarea aerului.
 Transport: lărgirea drumurilor naţionale, construirea de autostrăzi,
ocolitoare şi reabilitarea reţelei de căi ferate.

Beneficiari ai proiectelor Phare pot fi autorităţile locale şi central, precum şi regiile

autonome şi companiile naţionale. Deşi componenta nerambursabilă este
predominantă (75%), solicitanţii trebuie să găsească şi surse complementare de
finanţare. Acestea pot să provină din resursele bugetare sau împrumuturile de la
instituţiile financiare internaţionale.

SAPARD

Fondurile alocate ţărilor candidate prin programul Sapard se utilizează pe baza

programului naţional pentru agricultură şi dezvoltare rurală şi au ca scop:

 Dezvoltarea agriculturii şi alinierea acesteia la cadrul legal comunitar

 Dezvoltarea zonelor rurale

Obiectivele programului Sapard sunt detaliate pe 15 măsuri, care sunt active în

perioade diferite de timp. În general, accesarea finanţării UE presupune o cofinanţare
de 50% din partea beneficiarului proiectului. Cuantumul finanţării nerambursabile
poate atinge, în unele situaţii până la 75% sau chiar 100% din costul proiectului.

1.6. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.) –

Indicatorul de dezvoltare umană

P.N.U.D. a introdus începând cu anii ’80 conceptul de dezvoltare umană

durabilă, pornind de la diferenţierea conceptelor de creştere economică şi dezvoltare
 25

economică7. Noul concept al dezvoltării umane durabile presupune extinderea gamei

de posibilităţi oferite individului prin asigurarea atât a condiţiilor economice cât şi a
celor sociale, culturale, politice favorabile, toate fiind considerate esenţ iale în
asigurarea unui nivel de trai decent.
Dezvoltarea umană se măsoară prin intermediul Indicelui Dezvoltării Umane
(IDU), care este menţionat pentru prima dată în Raportul PNUD din 1990. După
această dată este preluat şi utilizat în comparaţiile internaţionale de dezvoltare. IDU
este aşadar un indicator multidimensional, mondoeconomic, de analiză comparativă
a nivelului de dezvoltare a ţărilor pe plan internaţional.

Deşi a fost conceput ca un indice multidimensional, care să ia în considerare

un ansamblu de factori explicativi, experţii PNUD au propus măsurarea dezvoltării
umane numai pe baza a trei indicatori:

 Speranţa de viaţă la naştere (longevitatea)

 Nivelul educaţiei
 Potenţialul economic dat de nivelul veniturilor 8

În legătură cu ultimul indicator se poate formula o distincţie esenţială privind

concepţia de măsurare, între Banca Mondială şi P.N.U.D. Banca Mondială consideră
că nivelul de bunăstare este reflectat de nivelul veniturilor, în timp ce P.N.U.D
consideră că venitul este doar unul dintre indicatorii esenţiali în aprecierea nivelului
de trai a populaţiei.

Toţi indicatorii care intră în componenţa IDU se calculează după următoarea

formulă generală:

Indice = (valoarea efectivă – valoarea minimă) / (valoarea maximă – valoarea

minimă)

Metodologia PNUD oferă cadrul de determinare şi evaluare a indicatorilor care

intră în calculul indicelui IDU:

7
P.N.U.D. utilizează conceptual de dezvoltare economică, deoarece, spre deosebire de cel al creşterii economice,
utilizat de Banca Mondială care utilizează criteriul venitului naţional/locuitor, dezvoltarea economică integrează
şi apropierea socială.
8
Acest ultim indicator este mai dificil de apreciat. Banca Mondială sugerează utilizarea indicatorului de venit
naţional/locuitor iar P.N.U.D. cel de P.N.B./locuitor.
26

a) Longevitatea

Speranţa minimă de viaţă este în prezent de 42 de ani (Sierra Leone) şi

speranţa de viaţă maximă este de 78.6 ani (Japonia).

b) Nivelul de educaţie

Indicele „nivelul de educaţie” este un indice compozit, care se calculează după

următoarea formulă:
Indice = (2  indicele gradului de alfabetizare + 1  indicele gradului de
cuprindere în învăţământ)/ 3

c) Componenta economică

În determinarea acestei componente se porneşte de la nivelul real al

P.I.B./locuitor din ţara respectivă, calculat la paritatea puterii de cumpărare. Acest
nivel se ajustează în cazul în care depăşeşte un nivel mediu mondial al
P.I.B./locuitor, stabilit pentru anul respectiv. Ajustarea se face cu ajutorul formulei lui
Atkinson de utilitate marginală a venitului.

Standardul de viaţă = (P.I.B./loc. al ţării de analiză – P.I.B./loc.(minim)

mondial) / (P.I.B./loc.(maxim) – P.I.B./loc.(minim))

Venitul naţional /locuitor presupune luarea în considerare a două aspecte:

 Se consideră pragul de sărăcie Y care serveşte pentru indicarea

minimului de supravieţuire şi totodată pentru diferenţierea veniturilor.
 Se utilizează teoria randamentelor descrescătoare a venitului, atunci
când nivelul de venit depăşeşte pragul de sărăcie.

Analiza comparativă dintre ţări, deşi se limitează la cele trei dimensiuni ale
nivelului de trai, excluzând o serie de alte aspecte ale dezvoltării umane, este utilă
atât în stabilirea locului deţinut de fiecare ţară în ierarhia mondială, cât şi în
determinarea acelor aspecte ale dezvoltării umane care, la nivelul fiecărei ţări în
parte, influenţează în mod negativ IDU.
 27

Pornind de la valoarea IDU, ţările lumii se definesc prin aparten enţa la 3

grupe:

IDU mai mare sau egal cu 0.8 ţări cu nivel ridicat al dezvoltării umane
IDU între 0.5 şi 0.799 ţări cu nivel mediu al dezvoltării umane
IDU inferior lui 0.5 ţări cu nivel scăzut al dezvoltării umane

În Rapport Mondial sur le Developpment Humain, elaborat de P.N.U.D. în

1998, sunt ierarhizate 174 de ţări ale lumi după nivelul IDU. Pe primul loc se află
Canada (IDU=0.960), urmată de Franţa (IDU=0.946), Norvegia şi SUA (IDU=0.943).
Luxemburg, ţara cu cel mai mare PIB/locuitor la PPC şi anume 34004 $ ocupă abia
locul 26. România este cuprinsă în grupa ţărilor industrializate şi ocupă locul 74 cu
IDU=0.767. Începând cu anul 1995 România elaborează un Raport Naţional al
Dezvoltării Umane, care se bazează pe metodologia PNUD şi este realizat cu
sprijinul reprezentanţei PNUD în România. În România, în fiecare an acest raport are
o tematică specifică – un aspect particular al dezvoltării umane.

Deşi este un instrument de analiză comparativă foarte important pe plan

internaţional, el a fost supus multor critici legate de metodologia de calcul a IDU.
Astfel indicele scoate în evidenţă importanţa PIB-ului, diminuând-o pe cea a venitului
naţional, deşi datorită sistemului informaţional deficitar mai ales în ţările în curs de
dezvoltare, PIB-ul este recunoscut ca un indicator insuficient.
28

Capitolul 2
BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNĂ

2.1. Funcţii, definire, structură

Balanţa de plăţi este un instrument macroeconomic, cu rol informativ, care are

rolul de a măsura echilibrul extern al unei ţări.

Definire:

Balanţa de plăţi este un tablou statistic care sintetizează ansamblul

tranzacţiilor internaţionale derulate de o ţară cu restul lumii, într -o anumită perioadă
de timp (de regulă, un an). În structura sa regăsim totalitatea fluxurilor real e, de
servicii şi financiare din economia naţională.

Principii de înregistrare:

Principiul care stă la baza funcţionării balanţei de plăţi este principiul dublei
înregistrări contabile. Conform acestuia, fiecare operaţiune se înregistrează simultan,
atât în creditul balanţei, cât şi în debitul ei. Orice intrare de valută în ţară se
 29

înregistrează în credit, cu semnul plus (ex., vânzările de active), în timp ce ieşirile de

resurse din ţară se înregistrează în debit, cu semnul minus (ex., achiziţiile de activ e).

Exemple:

1. Un investitor englez cumpără un pachet de acţiuni listate la bursa de la

Viena pentru care plăteşte 100 GBP, prin intermediul brokerului său.
Compania emitentă depozitează suma respectivă la o bancă din Marea
Britanie, astfel încât investiţia de portofoliu a cumpărătorului englez, în
valoare de 100 GBP, dă naştere unui debit de 100 GBP în contul de capital
al Marii Britanii (pentru că a achiziţionat active ale unei companii străine) şi
unui credit de 100 GBP în contul de capital al Austriei (pentru ca acea
companie vieneză şi-a extins deţinerile de active exprimate în lire sterline).
2. În timpul unei călătorii în SUA, un turist român plăteste consumaţia la
restaurant utilizând un card de credit . Această operaţiune se va înregistra în
în debitul contului curent, fiind considerată un import de serviciu pentru
România. Pe de altă parte, efectuarea plăţii prin cardul de credit este
echivalentă cu vânzarea unui activ către SUA şi generează înregistrarea
sumei respective şi în creditul contului de capital.

Structura balanţei de plăţi:

Tranzacţiile care se desfăşoară între o ţară şi străinătatea se înregistrează în

balanţa de plăţi, pe conturi şi subconturi, în funcţie de tipul lor.

În structura balanţei de plăţi identificăm următoarele conturi:

1. Contul curent
2. Contul de capital
3. Contul rezervelor oficiale

Corespunzător acestor conturi distingem trei tipuri de fluxuri economice:

a) Fluxurile reale

Fluxurile reale se referă la tranzacţiile cu bunuri. Importurile şi exporturi de

bunuri generează aşadar fluxuri financiare pe termen scurt şi se înregistreză în
30

contul „balanţă comercială”, din cadrul contului curent. Echilibrul dintre exporturi şi
importuri este redat de soldul balanţei comerciale. Dacă importurile sunt mai mari
decât exporturile, balanţa comercială este în deficit, iar dacă importurile sunt mai mici
decât exporturile, balanţa comercială este în excedent.
În momentul înregistrării tranzacţiilor trebuie să ţinem cont de două principii:
i. Mărfurile pot fi evaluate la preţ FOB sau CIF.
ii. Data înregistrării poate fi cea a realizării efective a tranzacţiilor sau
cea a decontării lor.

b) Fluxurile de servicii

Fluxurile de servicii constau din importul şi exportul de invizibile şi se

înregistrează în balanţa serviciilor din contul curent. Principalele serv icii care se
regăsesc în structura balanţei serviciilor sunt: turism, transporturi de pasageri şi
mărfuri, asigurări, servicii rezultate din schimbul de tehnologie, servicii financiare
(dobânzi, dividende şi salarii), juridice, comerciale, profesionale şi tehnice.
În România, acestea sunt structurate pe următoarele componente: transport,
turism-călătorii şi alte servicii. În cadrul contului curent există şi poziţia numită
transferuri. În contul de transferuri curente se înregistrează toate plăţile care nu au ca
suport tranzacţiile cu bunuri şi servicii, precum: ajutoarele din străinătate sau cele
acordate unor ţări, cadourile primite sau oferite, bursele, premiile, pensiile încasate,
economiile trimise în ţară de către muncitorii care lucrează în străinătat e etc.

c) Fluxurile financiare

Tranzacţiile care implică vânzarea şi cumpărarea de active dau naştere

fluxurilor financiare pe termen lung şi se înregistrează în contul de capital. Soldul
contului de capitaluri este egal cu diferenţa dintre intrările şi ieşirile de capitaluri.
Există situaţii în care se face distincţia dintre fluxurile de capitaluri pe termen lung şi
scurt. Contul de capital include trei poziţii principale: investiţii străine directe, investiţii
de portofoliu şi alte investiţii. Aşadar, contul curent sintetizează rezultatul comerţului
cu bunuri şi servicii, în timp ce contul de capital şi financiar reflectă transferurile de
capital, investiţiile, datoria externă şi rezervele.
 31

În vederea înregistrării corecte a investiţiilor în contul de ca pital şi financiar, se

impune diferenţierea investiţiilor de portofoliu de cele străine directe.

- Investiţiile de portofoliu sunt acele investiţii financiare (constând în

achiziţia de titluri financiare: acţiuni, obligaţiuni) care au ca scop
obţinerea de profituri speculative, fără a urmări îndeplinirea vreunui
obiectiv strategic.
- Investiţiile străine directe (ISD) reprezintă achiziţionarea pachetului
majoritar de acţiuni la o companie, în vederea preluării acesteia, şi nu
a realizării de profituri speculative.

Dat fiind faptul că orice operaţie dă naştere unei duble înregistrări, atât în
debitul, cât şi în creditul balanţei de plăţi externe, ne putem întreba cum iau naştere
deficitul sau excedentul extern. Răspunsul este că atât debitul cât şi creditul se
însumează pe conturile prezentate mai sus, ceea ce implică explicarea deficitelor
sau excedentelor separat, pe fiecare cont în parte. Astfel, putem explica de exemplu,
un deficit de cont curent, sau de balanţă comercială şi un excedent de cont de
capital.

Soldul balanţei de plăţi este întotdeauna egal cu zero, deoarece conform

regulilor contabile, activul este egal cu pasivul. Astfel, orice deficit de cont curent se
acoperă printr-un excedent de cont de capital şi invers.

Deoarece în practică întâlnim neconcordanţe între datele disponibile, privind

momentul colectării lor, gradul de acoperire, acurateţea lor, balanţa de plăţi poate să
se găsească uneori în dezechilibru. Teoretic, acest lucru nu are cum să se întâmple
din moment ce modul de întocmire este cel al unui tablou contabil, în care creditul
este egal cu debitul. De aceea, pentru readucerea balanţei la starea de echilibru, în
structura balanţei de plăţi s-a introdus un cont numit „Erori şi Omisiuni” (în engl.
„Statistical Discrepancy”). Majoritatea situaţiilor care conduc la apariţia acestor
probleme statistice sunt omisiunile privind înregistrarea anumitor servicii (ex. cadouri
nedeclarate).

Contul curent al balanţei de plăţi cuprinde aşadar ansamblul tranzacţiilor cu

bunuri şi servicii. Aici sunt incluse:
32

- Comerţul cu mărfuri
- Venituri provenind din dividende, dobânzi şi câştigurile firmelor
naţionale ce îşi desfăşoară activitatea în străinătate
- Alte servicii (turism, asigurări etc)
- Veniturile provenind din investiţiile străine
- Transferurile unilaterale (plăţi care nu au corespondent în bunuri şi
servicii).

Veniturile generate de investiţiile străine sunt incluse în balanţa de plăţi din

motive legate de distincţia dintre PIB şi PNB. Dacă o companie japoneză
construieşte o fabrică în Franţa, atunci venitul generat de această investiţie este
considerat un export de serviciu din Japonia în Franţa, fapt pentru care acest venit va
intra în calculul PNB al Japoniei.

Contul de capital înregistrează fluxurile financiare internaţionale la care

participă ţara respectivă, inclusiv tranzacţiile internaţionale la care participă băncile
centrale. Scăderea nivelului rezervelor oficiale internaţionale sau contractarea unor
împrumuturi de la băncile centrale străine determină adâncirea deficitului extern.

În România, structura balanţei de plăţi este următoarea:

1. Contul curent
a. Bunuri şi servicii
i. Bunuri
ii. Servicii
b. Venituri
c. Transferuri curente
2. Contul de capital şi financiar
a. Transferuri de capital
b. Investiţii directe
c. Investiţii de portofoliu
d. Alte investiţii de capital (inclusiv
conturi în tranzit şi de cliring)
e. Active de rezervă
3. Erori şi omisiuni
 33

Evoluţia balanţei comerciale, într-o anumită perioadă, este reflectată de mai

mulţi indicatori:
 ponderea importului în PIB
 ponderea exportului în PIB
 ponderea soldului balanţei comerciale în PIB
 ponderea soldului balanţei comerciale în soldul contului curent
 gradul de deschidere al economiei: (export+import)/PIB.

2.2. Echilibrul balanţei de plăţi externe

Suma dintre soldul contului curent şi cel de capital este întotdeauna egală cu
zero. Astfel, balanţa de plăţi se găseşte întotdeauna în echilibru. Conceptele de
„deficit” şi „excedent” al balanţei de plăţi se referă de fapt la dezechilibrele contului
curent sau ale contului de capital, şi nu la balanţa de plăţi.
Deficitul extern nu este o problemă gravă în sine, ci mai degrabă o imagine a
schimburilor comerciale ale unei ţări cu exteriorul. Un deficit mare reflectă în primul
rând dependenţa consumului intern de importuri (pe fondul ineficienţei producţiei
interne), lipsa competitivităţii externe şi a unui avantaj competitiv real pentru acea
economie. Sunt cazuri în care deficitul extern se acutizează şi datorită fluctuaţiilor la
preţurile internaţionale ale materiilor prime, cu consecinţe negative nu numai asupra
balanţei comerciale, ci şi asupra inflaţiei. Implicaţiile unor astfel de situaţii sunt în
general negative pentru economie:

 Necesitatea găsirii unor surse de finanţare pentru importuri, care de multe

ori generează presiuni inflaţioniste în economie;
 Variaţii ale cursului de schimb, sub regimul unui curs flexibil sau
administrat;
 Perturbaţii pe piaţa financiară;
 Scăderea credibilităţii externe, pe piaţa financiară internaţională şi
creşterea riscului de ţară.

Menţinerea în mod deliberat a unui deficit sau excedent extern este facilitată
de managementul adecvat al rezervelor oficiale. Sub un regim al cursurilor de schimb
fixe, soldul contului curent şi cel al contului de capital vor fi egale ca mărime, dar de
semn opus modificărilor în contul rezervelor oficiale. În cadrul unui regim al cur surilor
34

de schimb flexibile, soldul contului curent este egal dar opus ca semn celui de
capital, deoarece Banca Centrală nu trebuie să menţină un anumit nivel al rezervelor
oficiale.

În SUA, de-a lungul timpului s-au conturat două curente de opinie cu privire la
dezvoltarea deficitului cronic al balanţei comerciale. Un prim curent explică faptul că
menţinerea deficitului comercial american a făcut necesară existenţa unui excedent
al balanţei de capital. Există însă şi opinii contrare, conform cărora acest e xcedent,
favorizat de ratele înalte ale dobânzii care s-au perpetuat de-a lungul timpului, a
constituit de fapt cauza deficitului extern cronic, prin aprecierea continuă a dolarului
american.

2.3. Instrumente şi politici de echilibrare a balanţei de plăţi externe

Guvernul poate urmări reducerea deficitului extern prin aplicarea unui set de
măsuri de politică guvernamentală precum:

 Politici monetare şi bugetare restrictive

 Atragerea de investiţii străine directe, cu multiple efecte pozitive pentru
economia ţării gazdă
o Acestea determină direct sau indirect îmbunătăţirea soldului balanţei
comerciale.
 Stimularea dezvoltării producţiei interne, care trebuie să fie principalul motor
de creştere economică
o Aceasta se poate realiza prin descurajarea importurilor şi prin
impunerea de bariere tarifare şi netarifare.
 Crearea unor avantaje competitive reale
 Deprecierea reală a monedei naţionale, în scopul creşterii competitivităţii
externe, în măsura în care acest lucru este permis de instituţiile financiare
internaţionale la care ţara respectivă este membră sau de politicile comune la
care ea a aderat.
 Încurajarea exporturilor prin acordarea de stimulente fiscale, credite
subvenţionate, prin garantarea creditelor la export etc.
o O parte din aceste metode sunt de natură necompetitivă, deoarece
obstrucţionează fluxurile comerciale internaţionale.
 35

Un deficit extern nu reprezintă însă o situaţie negativă în sine, precum un

excedent nu reprezintă un avantaj al ţării respective, în plan macroeconomic.
România a consemnat importante progrese pe linia reducerii datoriei externe în anii
1980, însă cu preţul restricţionării severe a importurilor, a unei creşteri artificiale a
exporturilor şi a realizării unor economii interne care au obstrucţionat puternic
consumul, conducând la scăderea continuă a nivelului de trai. Realizarea de
progrese macroeconomice în planul atingerii echilibrului extern, a generat în acest
caz consecinţe nefavorabile pe plan social, şi nu poate fi considerată un succes de
politică economică.
Deficitul comercial al SUA, din timpul guvernării Reagan poate fi însă considerat
un aspect pozitiv al politicii economice. El este asociat cu creşterea pronunţată a
cheltuielilor guvernamentale destinate apărării, într-o perioadă în care preşedintele
Reagan se confrunta cu probleme de politică externă, în relaţie cu Uniunea
Sovietică. Creşterea acestor cheltuieli s-a realizat din fonduri externe împrumutate,
ceea ce a condus la adâncirea deficitului. Cu toate acestea, nu putem considera că
mărirea cheltuielilor publice în domeniul apărării în SUA reprezintă singura cauză a
prăbuşirii imperiului sovietic.

Atunci când economiile importate sunt utilizate pentru finanţarea consumului

intern, deficitul extern nu este o situaţie atât de rea. Dacă ele sunt direcţionate în
totalitate spre finanţarea consumului, atunci perspectivele investiţionale vor fi
sumbre, pe termen mediu şi lung. În acest caz, putem considera că satisfacerea
consumului prezent se face prin sacrificarea consumului viitor. Această situaţie
caracterizează în prezent atât economia SUA, cât şi cea a României.

2.4. Poziţia investiţională internaţională

Este un alt tablou sintetic, derivat din balanţa de plăţi externe, care arată poziţia
investiţională a unei ţări la un moment dat, în raport cu restul lumii. Este util în special
pentru proiectarea de politici macroeconomice capabile să atragă resurse financiare
externe, în completarea resurselor interne de care dispune ţara respectivă şi în
elaborarea strategiilor de finanţare a deficitelor de cont curent sau a deficitelor
bugetare.
36

Poziţie investiţională internaţională arată structura investiţiilor directe, a

investiţiilor de portofoliu, a împrumuturilor financiare şi comerciale, depozitelor,
conturilor de cliring şi activelor de rezervă. Activele şi pasivele exte rne sunt detaliate
după provenienţă, scadenţă şi destinaţia acestora.

Elementele care intră în compoziţia poziţiei investiţionale internaţionale sunt:

I. Active externe de rezervă (BNR, bănci comerciale)

a. Aur
b. DST
c. Valute convertibile
II. Datoria externă pe termen mediu şi lung, pe tipuri de creditori
a. Organisme internaţionale
i. FMI
ii. BIRD
iii. BEI
iv. BERD
b. Relaţii bilaterale (prezentare pe ţări creditoare)
c. Investiţii de portofoliu (detaliere pe instituţii)
d. Bănci private (prezentare pe ţări)
e. Credite furnizori (prezentare pe ţări)
f. Alţi creditori
III. Datoria externă pe termen mediu şi lung, pe tipuri de debitori (grupată pe
scadenţe)
a. Datorie publică
b. Datorie public garantată
c. Datorie privată
IV. Datoria externă pe termen mediu şi lung, pe tipuri de debitori (pe tipuri de
dobândă)
a. Dobânzi variabile
i. Dobânda standard BIRD
ii. Dobânda standard FMI
iii. LIBOR (pentru USD şi EURO, la diferite scadenţe)
iv. EURIBOR (la 3 luni şi la 6 luni)
b. Dobânzi fixe
 37

V. Investiţii străine
a. Investiţii directe
b. Investiţii de portofoliu
i. Acţiuni
ii. Obligaţiuni şi instrumente ale pieţei monetare
c. Alte investiţii (detaliat pe: autoritatea monetară, sectorul
guvernamental, sectorul bancar, nebancar)
i. Numerar şi cecuri
ii. Ordine de plată, creanţe, operaţiuni ale băncilor
iii. Credite comerciale
iv. Împrumuturi/ Depozite
v. Conturi de cliring
vi. Alte active
d. Active de rezervă
i. Valute convertibile
1. Numerar şi cecuri
2. Disponibilităţi la bănci şi organisme internaţionale
3. Bonuri de tezaur
ii. Aur

Aplicaţie:
Balanţa comercială a SUA în perioada 1992-2005

Încă de la începutul anilor 1980, în SUA a început să se contureze tendinţa de

a importa mult mai mult în raport cu volumul exporturilor. Acest dezechilibru de la
nivelul contului curent a început să se adâncească în timp şi să se transforme într-o
situaţie obişnuită pentru balanţei de plăţi a SUA.

Excepţia o reprezintă perioada 1987-1991, când deficitul extern s-a redus

considerabil. Acest lucru s-a întâmplat deoarece dolarul s-a depreciat în termeni reali
cu aproximativ 30%, ceea ce a condus la creşterea competitivităţii externe a SUA şi
descurajarea importurilor. Anii 1990 au marcat începutul unei perioade de boom
economic, care e culminat în a doua jumătate a deceniului cu aprecierea reală a
dolarului. În aceste condiţii, deficitul extern al SUA a crescut şi mai tare. Situaţia
38

deficitului extern s-a îmbunătăţit în anul 1991, când SUA a intrat în recesiune, însă
între timp deficitul american a devenit o problemă cronică, care suscită nu numai
atenţia autorităţilor americane, ci şi interesul opiniei internaţionale.

În evoluţia deficitului extern a SUA identificăm două etape principale:

 Expansiunea consumului în anii 1980, care a făcut dificilă abordarea
deficitului extern în acea perioadă.
 Expansiunea stocului de capital în anii 1990, care nu a implicat
asumarea unui nivel ridicat de risc şi astfel nu a necesitat ajustări
importante.

În ambele perioade menţionate mai sus, SUA a rămas o destinaţie foarte

atractivă pentru capitalurile străine, ceea ce a condus la continuarea aprecierii reale
a dolarului. În anii 2000, avântul investiţional a mai fost temperat de incertitudinile
care planează, în special după 11 septembrie 2001, asupra perspectivelor de
creştere economică în SUA.

SUA este ţara cu cea mai mare datorie externă din lume, însă şi cu cel mai
înalt nivel al PNB. Datorită faptului că datoria externă este susţinută de valoa rea
PNB, riscul de neplată este extrem de redus în condiţiile actuale. De altfel, poziţia de
debitor nu este una nefavorabilă, atâta timp cât are loc realizarea de investiţii interne.
După anii 1980, SUA a finanţat însă mai degrabă deficitele bugetare decât proiectele
investiţionale, ceea ce a făcut dificilă rambursarea creditelor contractate.

Dinamica balanţei comerciale a SUA

An Sold balanţă comericală (milioane $) Modificare sold (%)

SUA (total) Europa1 Japonia2
1992 -39.212 Nesemnif. -49.601 -22.65%
1993 -70.310 Nesemnif. -59.355 -79.31%
1994 -98.493 Nesemnif. -65.668 -40.08%
1995 -96.384 Nesemnif. -59.136 +2.14%
1996 -104.065 Nesemnif. -47.580 -7.97%
1997 -108.310 -18.167 -56.114 -4.08%
 39

1998 -165.009 -32.865 -64.014 -52.35%

1999 -263.394 -52.956 -73.397 -59.62%
2000 -378.272 -69.318 -81.555 -43.61%
2001 -362.729 -72.248 -69.021 +4.11%
2002 -421.180 -97.239 -69.979 -16.11%
2003 -494.814 -111.534 -66.032 -17.48%
2004 -617.583 -128.178 -75.562 -24.81%
2005 -723.616 -144.065 -82.681 -17.17%

1
Balanţa comercială a SUA în relaţie cu Europa
2
Balanţa comercială a SUA în relaţie cu Japonia

Spre deosebire de SUA, Japonia a înregistrat un excedent de cont curent, în

mod continuu, începând cu 1991, deşi în tot acest timp yenul s-a apreciat până la
mijlocul anilor 1990. Explicaţia este legată de investiţiile masive realizate de Japonia
în alte ţări, investiţii care au luat în principal forma activelor financiare, imobiliare şi
obiectelor de artă. Astfel, Japonia a devenit de-a lungul timpului cel mai mare stat
creditor al lumii, în timp ce SUA a devenit cel mai mare stat debitor al lumii. În cadrul
contului curent, Japonia a înregistrat după anul 2000 un deficit continuu al balanţei
transferurilor curente şi serviciilor.

Marea Britanie a experimentat în trecut, ca şi SUA, deficite continue de cont

curent, pe fondul unor excedente de cont de capital. Pe de altă parte, Germania este
asociată, în mod tradiţional, cu un cont curent excedentar, până în 1991 (anul
reunificării Germaniei) când situaţia s-a inversat datorită eforturilor de reconstrucţie în
Germaniei de Est.

Evidenţe empirice pe plan internaţional

(soldul balanţei comerciale în milioane $)

Ţara 2000 2001 2002 2003 2004 2005

SUA -413.45 -385.70 -473.94 -530.67 -665.94 -724.49
Canada 19.72 16.15 14.44 17.05 26.04 28.30
Japonia 119.60 87.79 112.61 136.24 171.81 157.22
40

China 20.52 17.40 35.42 45.88 70.00 76.49

Australia 15.31 -8.22 -16.58 -30.24 -39.39 -38.93
Arabia
14.34 9.37 11.91 29.70 49.28 79.00
Saudită
Rusia 44.63 33.42 30.93 35.41 59.61 85.94
Kuweit 14.67 8.33 4.25 7.32 15.10 23.22
Germania 25.74 1.57 43.13 51.76 96.41 110.47
Austria -4.95 -3.70 0.35 -2.31 -1.98 -3.31
Franţa 17.98 21.52 14.50 4.99 -5.41 -9.85
Belgia 9.04 8.87 14.13 13.34 14.91 16.80
Italia -5.78 -0.65 -6.74 -21.94 -24.82 -23.91
Norvegia 26.06 26.16 24.44 28.32 34.36 46.30
Elveţia -0.08 -0.06 0.07 0.01 -0.01 -0.06
Suedia 9.94 9.74 12.13 22.99 28.02 23.51
Portugalia -11.09 -10.42 -8.86 -8.02 -13.27 -13.18
Spania -19.40 -16.43 -15.94 -23.55 -49.16 -54.30
Croaţia -0.46 -0.73 -1.92 -1.77 -1.79 -1.75
Ungaria -4.03 -3.24 -4.68 -7.45 -8.93 -9.22
România -1.70 -2.61 -2.02 -3.90 -5.37 -5.51
Polonia -10.00 -5.36 -5.01 -4.08 -3.64 -6.54
Argentina -8.99 -3.86 8.60 7.39 3.06 -2.12
Brazilia -24.22 -23.22 -7.64 4.18 11.67 8.04
Columbia 0.74 -1.11 -1.37 -1.19 -1.01 -2.87

Probleme propuse spre rezolvare

1. Explicaţi modul în care următoarele tranzacţii influenţează debitul şi creditul

balanţei de plăţi şi locul în care ele se evidenţiază în cadrul balanţei:

a. Un cetăţean român achiziţionează un pachet de 100 de acţiuni de la

NYSE, SUA, în valoare de 1500 USD, pe care le plăteşte printr-un cec
emis la o bancă elveţiană.
 41

b. Un excursionist german plăteşte cu cec un de călătorie American

Express contravaloarea cinei la un restaurant din România, în valoare
de 100 euro.
c. O filială românească a unei companii franceze achiziţionează
echipamente de producţie în valoare de 150.000 RON din România.
d. Un muncitor român care lucrează în Olanda trimite în ţară o parte din
economiile sale, în valoare de 5000 euro, prin Western Union.
e. Un fost angajat al Băncii Mondiale primeşte o pensie lunară în valoare
de 2000 euro de la instituţia la care a lucrat ultimii 10 ani.
f. O companie elveţiană achiziţionează bonuri de tezaur americane în
valoare de 50.000 euro, pe care le plăteşte din contul bancar deţinut la
o bancă din Manhattan.
g. Un inginer IT din România este angajat de o companie olandeză pentru
prestarea de servicii de consultanţă şi este remunerat cu suma de 5000
euro, sumă pe care o primeşte în contul deschis la o bancă din
România.

2. Analizaţi implicaţiile pe care următoarele tipuri de tranzacţii le au asupra

balanţei de plăţi americane:

a. Achiziţionarea de bonuri de tezaur americane de către nerezidenţii

americani;
b. Realizarea de investiţii străine directe în străinătate, de către rezidenţii
americani;
c. Efectuarea de plasamente financiare, în scop speculativ, de către
investitorii non-americani, pe piaţa financiară americană.
d. Transferul economiilor realizate de către muncitorii nerezidenţi care
lucrează în SUA, în ţările lor de origine.
42

Capitolul 3
CURS DE SCHIMB ŞI REGIMURI DE CURS DE SCHIMB

3.1. Definire şi tipuri de curs de schimb

Def. Cursul de schimb reprezintă preţul unei unităţi monetare din moneda unei
ţări, exprimat în unităţi monetare ale altei ţări. O definiţie mai exactă a cursului de
schimb ia în considerare tipul de cotaţie care leagă cele două monede participante la
raportul de schimb.
În literatura de specialitate se face distincţia între mai multe tipuri de curs d e
schimb, după cum urmează:

a) Cotaţie directă, cotaţie indirectă

Criteriul de delimitare dintre cele două tipuri de cotaţii constă în modul de

raportare al uneia dintre monede la cealaltă. Regula generală este că raportul de
schimb trebuie astfel exprimat încât valoarea acestuia să fie supraunitară.

 Cursul de schimb exprimat în cotaţie directă se defineşte ca fiind

numărul de unităţi monetare naţionale egale cu o unitate monetară
străină.
Exemplu: Cursul de schimb 1.1855 USD/ EUR implică o cotaţie directă a Euro
şi o cotaţie indirectă a dolarului. Deşi se utilizează mai rar, cursul de schimb stabilit
 43

printr-un raport invers între cele două monede, 0.8435 EUR/ USD implică o cotaţie
indirectă pentru Euro şi directă pentru dolar.

 Cursul de schimb exprimat în cotaţie indirectă se defineşte ca număr de

unităţi monetare străine egale cu o unitate monetară naţională.
Exemplu: Cursul de schimb 2.2568 GBP/CHF presupune o cotaţie indirectă a lirei
sterline şi o cotaţie directă a francului elveţian. Cursul de schimb 0.4431 CHF/ GBP
are la bază o cotaţie indirectă în Elveţia. Cursul de schimb 0.4431 CHF / GBP din
exemplul de mai sus se mai numeşte şi „valoarea externă a francului elveţian”.
„Valoarea internă a francului elveţian” este in acest caz 2.2568 GBP /CHF.
b) Curs de schimb spot, curs de schimb forward

Distincţia dintre cursul de schimb la vedere şi cel la termen se referă la momentul

decontării tranzacţiei, raportat la momentul stabilirii termenilor contractuali.

 Cursul de schimb spot este acel curs de schimb cu o valabilitate şi un

termen de execuţie de maxim 2 zile lucrătoare.
 Cursul de schimb forward este acel curs de schimb care permite
executarea tranzacţiei la un termen viitor, specificat în momentul iniţial
(30, 60, 90, 180, 270 sau 360 de zile). În legătură cu acest curs de
schimb se poate determina prima sau discountul forward, ca diferenţă
procentuală între cursul de schimb spot (S) şi cursul de schimb forward
(F).

SF 360
f    100
F nr. zile

Exemplu: În cazul raportului de schimb JPY/USD, dacă S=111.86 JPY/ USD,

F=108.56 JPY/ USD şi numărul de zile forward este 90, atunci prima/ discountul
procentual anual se determină astfel:

111.86  108.56 360

f    100  12.16%
108.56 90
44

Valoarea pozitivă a lui f indică faptul că yenul japonez se vinde forward la o primă
anuală de 12.16% peste dolarul american (este nevoie de +12.16% mai mulţi dolari
pentru a obţine un yen la un curs forward la 90 de zile).

c) Cotaţii bid şi ask

Adesea aceste cotaţii sunt asociate cu cotaţiile interbancare.

 Cotaţia bid este preţul la care un dealer cumpără o monedă contra altei
monede.
 Cotaţia ask este preţul la care un dealer vinde o monedă contra altei
monede.

 Diferenţa dintre cotaţiile ask şi bid se numeşte în literatura internaţională spred

şi reprezintă profitul dealerilor.
 Pe pieţele de schimb monetar cotaţia bid pentru o monedă este egală cu
cotaţia ask pentru cealaltă monedă care participă la tranzacţie. Exemplu: Un
trader interesat să cumpere EUR contra GBP, va oferi spre vânzare în mod
simultan GBP contra EUR.

d) Cursuri de schimb încrucişate (cross rates)

Cursurile de schimb încrucişate se utilizează atunci când anumite monede nu

sunt tranzacţionate activ pe piaţa de schimb monetar. În această situaţie, cursul de
schimb dintre aceste monede se determină prin intermediul unei a treia monede,
care este intens tranzacţionată în relaţie cu celelalte două.

Exemplu:

Stabilirea unui curs de schimb între Dolarul Singapore (SGD) şi Rubla rusească
(RUB) este dificil de realizat, deoarece cele două monede nu se tranzacţionează
reciproc în mod activ pe pieţele valutare internaţionale. Cu toate acestea, este
posibilă stabilirea unei cotaţii încrucişate prin intermediul dolarului american (USD).

Cunoaştem următoarele cursuri de schimb:

1RUB = 0.0349917 USD
1USD = 28.5782 RUB
 45

1SGD = 0.605078 USD

1USD = 1.65268 SGD

 1RUB = 0.05783 SGD (rubla este exprimată în cotaţie directă în cadrul acestui
raport de schimb)
 1SGD = 17.29204 RUB (rubla este exprimată în cotaţie indirectă în cadrul
acestui raport de schimb)

e) Termeni de schimb europeni versus termeni de schimb americani

Deoarece majoritatea tranzacţiilor pe piaţa de schimb internaţională implică

dolarul american, considerăm că este important să cunoaştem tehnicile de
determinare a cursurilor de schimb ale fiecărei monede în raport cu dolarul. Aceste
cotaţii pot fi exprimate în două moduri:

 Cotaţii europene, care permit identificarea preţului unui dolar american

exprimat în unităţi monetare străine.
 Cotaţii americane, care exprimă preţul unei unităţi monetare străine în
dolari americani.

În general, devizele euro, lira sterlină, dolarul australian şi dolarul neo-zeelandez

cotează doar în termeni americani.

3.2. Structura, operaţiunile specifice şi funcţiile pieţei FOREX

Piaţa forex (foreign exchange) este cea mai mare piaţă financiară din lume şi
include ansamblul tranzacţiilor valutare spot şi futures sau de opţiuni asupra cursului
de schimb. Este o piaţă de tip over-the-counter, adică nu există anumite centre sau
instituţii la care investitorul trebuie să fie conectat pentru a derula operaţiuni de
schimb valutar.Tranzacţionarea se desfăşoară 24 din 24 de ore, de luni până vineri,
începând din Wellington şi continuând în celelalte centre financiare de pe glob: Noua
Zeelandă, apoi Sydney, Tokio, Hong Kong, Singapore, Bahrain şi restul Estului
Mijlociu. Se continuă apoi în Londra, după care în restul Europei şi în final ajunge la
New York şi în restul SUA. Londra este cel mai important centru financiar pe această
piaţă, iar New York este cel mai important centru de tranzacţionare din SUA.
46

Piaţa forex cuprinde aşadar tranzacţiile derulate între două valute, depozitele şi
creditele bancare denominate într-o valută străină, finanţarea comerţului internaţional
realizată într-o valută străină, swap-ul valutar, precum şi tranzacţiile futures şi de
opţiuni, având ca activ suport valutele.

Participanţii la tranzacţiile derulate pe piaţa Forex sunt persoanele fizice sau

juridice care efectuează operaţii de schimb valutar. Ei se împart în mai multe
categorii:

 Investitorii individuali, care constituie grupul cel mai numeros pe

această piaţă.
 Băncile centrale, comerciale şi de investiţii, care asigură lichiditatea
tranzacţiilor, în primul rând prin tranzacţiile desfăşurate între ele. Cele
mai reprezentative bănci care participă pe piaţa Forex sunt: Bank of
America, First Boston, Morgan Stanley, Goldman Sachs, HSBC, J.P.
Morgan, Credit Suisse, UBS Warburg şi Dean Whiter.
 Alţi participanţi sunt: corporaţii, fonduri de hedging, instituţii financiare,
companii de import-export etc.

Mecanismul tranzacţiilor pe piaţa Forex

Pe piaţa Forex, tranzacţiile se desfăşoară prin intermediul societăţilor de brokeraj.

Acestea execută ordinele clienţilor pe baza unui comision variabil în funcţie de
mărimea tranzacţiei. În ultimii ani se observă o tendinţă de scădere a comisioanelor
pe această piaţă, datorită creşterii concurenţei între companiile de intermediere.
Efectul este pozitiv pentru investitorii pe piaţa Forex. Pentru a atrage noi clienţi,
brokerii oferă servicii noi şi gratuităţi, precum: alerte gratuite în cadrul procesului de
tranzacţionare, bonusuri în contul de client, servicii de consultanţă şi informare
gratuite etc.
Investitorii îşi ghidează deciziile de investiţii pe piaţa Forex, utilizând analiza
tehnică şi analiza fundamentală. Analiza tehnică oferă instrumentele necesare
realizării de predicţii, pe baza datelor istorice, în timp ce analiza fundamentală se
aplică prin intermediul indicatorilor economico-financiari şi este utilă în special pentru
adoptarea de decizii pe termen lung.
 47

3.3. Teorii privind formarea cursului de schimb

Teoriile de formare a cursului de schimb se concentrează în jurul a trei abordări:

1. Teoria condiţiilor de paritate internaţională

2. Teoria balanţei de plăţi
3. Abordarea pe baza activelor

1. Teoria condiţiilor de paritate internaţională

Condiţiile de paritate internaţională explică formarea cursului de schimb pe

baza modificărilor produse în nivelul preţurilor şi a ratelor de dobândă. Ele nu se
aplică în practică în explicarea modului de formare al preţului de echilibru pe piaţa de
schimb monetar, însă pot fi utilizate pentru ilustrarea unor tendinţe care se manifestă
în cadrul acestei pieţe.

a) Paritatea puterii de cumpărare şi legea preţului unic

Legea Preţului Unic

În condiţii de concurenţă perfectă, adică în absenţa cheltuielilor de transport, a

restricţiilor la vânzări şi a altor tipuri de restricţii, preţul unui produs care este vândut
pe două pieţe diferite ar trebui să fie acelaşi.

Pornind de la Legea Preţului Unic, putem determina cursul de schimb dintre

monedele celor două ţări din care provin bunurile respective :

PEUR  CS = PUSD

Unde PEUR este preţul produsului exprimat în euro, P USD este preţul aceluiaşi
produs, exprimat în USD iar C S este cursul de schimb spot dintre cele două monede
(USD/ EUR).
48

Spre deosebire de Legea Preţului Unic, Teoria parităţii puterii de cumpărare

(PPC) nu se aplică asupra tuturor bunurilor şi serviciilor, ci numai asupra seturilor
individuale de preţuri. Varianta absolută a PPC permite, în condiţii de piaţă eficientă,
identificarea cursului de schimb spot pe baza preţurilor relative ale unor coşuri de
bunuri similare. Conform variantei relative a PPC, modificarea relativă a preţurilor
între două ţări (adică în diferenţialul de inflaţie) într-o anumită perioadă, determină
implicit modificarea cursului de schimb în acea perioadă.

Din cele expuse mai sus se observă că teoria PPC în ambele variante se
aplică doar în condiţii de piaţă eficientă. Ori, în realitate piaţa eficientă nu se
întâlneşte, deoarece în practică există cheltuieli de transport, diferenţe de calitate,
produse specifice, produse care nu fac obiectul comerţului internaţional etc. În
general, PPC nu constituie o bază solidă pentru a face predicţii privind evoluţia
cursului de schimb. De aceea, aplicarea lor în practică trebuie să se limiteze la
expunerea unor tendinţe.

Principala interpretare care poate fi făcută în legătură cu rata de schimb este

următoarea: dacă o ţară experimentează o rată de inflaţie mai înaltă decât cea a
partenerilor săi comerciali, în condiţiile în care cursul de schimb nu se modifi că,
atunci exporturile provenind din această ţară devin mai puţin competitive, comparativ
cu cele provenind din alte ţări, iar importurile provenind din afară sunt mai
competitive comparativ cu preţurile interne. Astfel, un diferenţial de inflaţie este de
natură să conducă la apariţia sau la adâncirea deficitului de cont curent.

b) Efectul Fisher şi teoria parităţii ratei dobânzii

Efectul Fisher

Irwing Fisher este autorul teoriei parităţii ratelor dobânzii, conform căreia ratele
dobânzii nominale în fiecare ţară sunt egale cu rata aşteptată de câştig real plus o
primă pentru inflaţia aşteptată:

i = (1+r) (1+Π)-1 = r + Π + rΠ 9

9
În calculele matematice, de multe ori se renunţă la termenul compus rΠ, datorită valorii sale neglijabile.
 49

Unde, i este rata nominală a dobânzii, r este rata reală a dobânzii şi Π este
rata aşteptată a inflaţiei pe perioada în care sunt împrumutate fondurile.
Evidenţele empirice au arătat că efectul Fisher se identifică în realitate şi se
aplică în cazul titlurilor guvernamentale emise pe termen scurt (bonuri de tezaur).
Titlurile cu maturităţi ridicate nu verifică efectul Fisher, deoarece au asociat un risc
financiar ridicat, datorat fluctuaţiilor de pe piaţa de capital.

Efectul internaţional Fisher

Relaţia dintre modificarea procentuală a cursului de schimb spot şi diferenţa

dintre rate comparabile de dobândă pe diferite pieţe de capital naţionale se numeşte
efectul internaţional Fisher.

C S 1  C S 2 i EUR  i USD

CS 2 1  i USD

Unde, iUSD şi iEUR sunt ratele naţionale de dobândă iar C S este cursul de
schimb exprimat în cotaţie indirectă, în două perioade de timp.

Dacă, de exemplu, dorim să determinăm cursul de schimb forward JPY/EUR

la 90 de zile ( F90JPY / EUR ) şi dispunem de următoarele date: cursul spot este S=136.154
JPY/EUR, rata anualizată a dobânzii la depozitele în euro pe 90 de zile este 2.13% şi
rata anualizată a dobânzii la depozitele în yeni japonezi pe 90 de zile este 0.05563%,
atunci putem aplica următoarea formulă:

  90 
1   0.0005563  360 
 
F90JPY / EUR  136.154 JPY / EUR    135.45163 JPY / EUR
  90 
1   0.0213  360 
  

Efectul internaţional Fisher poate fi explicat pornind de la următorul exemplu:

Să considerăm că un investitor achiziţionează obligaţiuni cu maturitatea de 10 ani,
denimonate în euro care îi vor aduce un câştig de 5% anual. El le preferă pe acestea
obligaţiunilor pe 10 ani, denominate în lire sterline, care generează un câştig anual
de 6.5% anual. Criteriul de selecţie îl constituie în acest caz aşteptările de apreciere
a 2% a monedei euro, comparativ cu lira sterlină, pe parcursul celor 10 ani. Dacă
50

aşteptările se vor îndeplini, atunci investitorul va avea un câştig de 0.5% la scadenţă.

Concluzia care se desprinde este că investitorii ar trebui să fie indiferenţi între
alternativele de investiţii oferite de piaţa de capital (obligaţiuni exprimate în euro,
comparativ cu obligaţiuni exprimate în lire sterline, conform exemplului anterior),
întrucât toţi investitorii de pe piaţă vor avea acces egal la aceleaşi oportunităţi
investiţionale.

Evidenţele empirice sprijină doar parţial efectul internaţional Fisher deoarece

pe termen scurt s-au observat deviaţii de la teorie.

Teoria parităţii ratei dobânzii

Conform acestei teorii, în lipsa costurilor de tranzacţie, diferenţa dintre ratele

naţionale de dobândă aferente titlurilor cu acceaşi scadenţă şi nivel de risc ar trebui
să fie egale, dar opuse ca semn primei/ discount-ului ratei forward.
Dacă câştigurile generate de două alternative de investiţii sunt egale, atunci se
consideră că ratele spot şi forward sunt la paritatea ratelor dobânzii. Astfel, pentru ca
două oportunităţi de investiţii să fie egale, orice diferenţă între ratele dobânzilor
trebuie să se reflecte în ratele de schimb spot şi forward.

F (1  i x )

S (1  i y )

Unde, S este cursul de schimb spot, F este cursul de schimb forward şi i x, iy

sunt ratele de dobândă aferente pieţelor celor două monede x, y.

2. Teoria balanţei de plăţi

Această teorie se abordează diferenţiat, în funcţie de regimul de curs de schimb

existent la un moment dat în ţara de referinţă.

a) Sub regimul cursului de schimb fix

În cadrul acestui regim, guvernul este responsabil să menţină un nivel apropiat

de 0 al soldului balanţei comerciale. În cazul în care nivelul soldului este d iferit de 0,
 51

guvernul intervine prin cumpărarea (în cazul unui sold negativ) sau vânzarea (în
cazul unui sold pozitiv) de monedă naţională contra monedă străină, pentru a
restabili echilibrul extern.
Exemplu: Agravarea deficitului contului curent al Thailandei între 1991 şi 1998,
care a avut ca şi consecinţă deprecierea monedei naţionale numită baht.

b) Sub regimul cursului de schimb flotant

Spre deosebire de mecanismul prezentat mai sus, sub regimul cursului de
schimb flotant guvernul nu intervine pentru restabilirea echilibrului balanţei de plăţi,
deoarece acest lucru se produce automat (cel puţin din punct de vedere teoretic, pe
termen mediu sau lung).

c) Sub regimul flotării administrate

Principala particularitate a flotării adminsitrate constă în intervenţia neanunţată

a autorităţii monetare pe piaţa de schimb monetar în scopul aducerii cursului de
schimb în limitele dorite. Unul dintre mecanismele urmate în acest sens este
modificarea ratelor relative de dobândă. Astfel, creşterea ratei dobânzii determină
intensificarea intrărilor de capital din străinătate şi atrage astfel aprecierea monedei
naţionale. Costul acestei intervenţii constă în scumpirea creditului intern, scumpire
care însă se răsfrânge în mod negativ asupra activităţii întreprinzătorilor.

3. Abordarea pe baza activelor de piaţă

Decizia de a investi pe o piaţă străină, atât sub forma ISD-urilor cât şi a

investiţiilor de portofoliu, depinde de mai mulţi factori:

- ratele relative de dobândă

- nivelul de lichiditate pe piaţa de capital
- previziunile macroeconomice
- infrastructura economică şi socială
- riscul politic, care este o componentă fundamentală a riscului de ţară
- modul în care o ţară este afectată de crizele economice din ţările vecine.

În esenţă, această teorie consideră cursul de schimb ca fiind preţul relativ al

activelor (reprezentate de două devize în cazul nostru) tranzacţionate pe o piaţă
52

financiară eficientă. Cursul de schimb depinde de deţinerile investitorilor exprimate în

cele două devize şi de aşteptările viitoare privind evoluţia econom ică.

Studii de caz:
Exemple privind instabilitatea financiară, pe fondul unui context regional
nefavorabil

1. Criza peso-ului

Un exemplu privind mecanismul propagării crizelor este cazul Uruguay -ului, o

ţară caracterizată de stabilitate financiară mulţi ani, într-un context regional
nefavorabil, instabil. Riscul redus de ţară, regimul fiscal permisiv care a condus la
identificarea sa cu un paradis fiscal şi legea secretului bancar au favorizat atragerea
de investiţii în Uruguai, provenind din restul ţărilor din America Latină. La începutul
anul 2002, devalorizarea monedei Argentinei şi impunerea unui control strict asupra
capitalurilor au produs scăderea drastică a depozitelor deţinute în Uruguay. În luna
iunie, ca răspuns la măsurile financiare asumate de Argentina, peso-ul din Uruguay a
scăzut cu 45%, după o perioadă de flotare accentuată. Pentru a susţine moneda
naţională, pentru a stopa ieşirile masive de capitaluri din ţară şi pentru a ajuta astfel
la redresarea situaţiei financiare, SUA a acordat un împrumut Uruguay-ului în valoare
de 1.5 miliarde dolari iar FMI a aprobat acordarea unui ajutor financiar.

Concluzia care se desprinde este că fiecare ţară este supusă riscului financiar,
atunci când participă indirect la o criză financiară la n ivelul regiunii din care face
parte.
 53

2. Criza financiară din Argentina din 2002

Argentina este una dintre ţările care au experimentat cele mai diverse soluţii
monetare din America Latină, graţie problemelor şi dezordinei financiare care au
afectat regiunea respectivă. Situaţia economică a Argentinei a fost întotdeauna
influenţată de puterea peso-ului argentinian.

La începutul anului 1991 peso-ul argentinian a fost legat de dolarul american

printr-un curs de schimb fix de 1/1, în cadrul regimului de curs de schimb numit
consiliu monetar. Rezervele oficiale erau exprimate în dolari americani. Doar
creşterea nivelului de rezerve (aur sau dolari SUA), ca urmare a intensificării relaţiilor
comerciale cu SUA, era de natură să permită creşterea ofertei de bani în economia
internă, conform regulilor consiliului monetar.

Politica fiscală rămâne singura pârghie macroeconomică întrucât datorită

instituirii consiliului monetar, politica monetară şi-a pierdut această valenţă.

Ideea care a stat la baza reducerii inflaţiei şi care a definit reforma monetară în
Argentina, a fost următoarea: creşterea ofertei de monedă trebuie să se limiteze la
rata intrărilor nete de dolari americani, rezultate din relaţiile comerciale.

Pe de altă parte, băncile au permis deponenţilor să deţină monedă fie în dolari

americani, fie în peso. Creşterea ponderii deţinerilor în dolari americani (a conturilor
în eurodolari10) a declanşat criza peso-ului. În aceste condiţii, pentru a atenua din
presiunea indusă asupra băncilor şi pentru a stopa ieşirile masive de capital în afara
Argentinei, guvernul a anunţat închiderea acestora pe 1 decembrie 2001.

Principala temere a guvernului argentinian în această perioadă a fost legată

de menţinerea unui curs de schimb fix. Diferenţialul de rată a dobânzii între peso
(uşor mai ridicată, comparativ cu dolarul) şi dolar, numită primă de risc, reflectă riscul
la care se expun deponenţii în peso, risc legat de posibilitatea „modificării” cursului
de schimb fix.

În ianuarie 2002, după o perioadă de 3 ani de recesiune economică şi

instabilitate economică şi politică, se renunţă la regimul consiliului monetar. Pe data

10
Conturile de eurodolari reprezintă conturi denominate în dolari, deţinute în băncile din afara SUA.
54

de 6 ianuarie, peso-ul suferă o devalorizare, scăzând de la 1.00 Ps/$ la 1.40 Ps/$. În

zilele următoare declinul continuă şi majoritatea autorităţilor locale din afara Buenos
Aires încep tipărirea propriilor bani numiţi script sub forma biletelor la ordin emise la
nivel local. Motivul emisiunilor îl reprezintă aşadar lipsa resurselor financiare.
Deoarece biletele la ordin nu sunt emise de guvern, acestea nu sunt acceptate în
toate provinciile, şi astfel se propagă o criză a lichidităţilor pe cuprinsul întregii ţări.

Pe data de 3 februarie 2002 guvernul anunţă flotarea peso-ului. Din acest

moment, începe o lungă fază de depreciere a peso-ului.

În lunile februarie şi martie 2002, în cadrul negocierilor dintre Argentina şi FMI,

s-a pus accentul de necesitatea demarării reformei fiscale, pentru reducerea
deficitului bugetar. Datorită măsurilor restrictive impuse, FMI a atras nemulţumirea
generalizată a populaţiei.

Indicatori de performanţă macroeconomică (Argentina, 1991-2000)

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Rata de 10.5 9.6 5.8 5.8 -2.8 5.5 8.2 3.9 -3.5 -0.4
creştere
a PIB
real (%)
Rata 6.3 7.2 9.1 11.7 15.9 16.3 14.2 14.1 15.5 15.0
şomaj
Rata 172 24.6 10.6 4.3 3.3 0.2 0.5 0.9 -1.2 -0.9
inflaţiei
Datoria 65.4 71.9 60.3 69.6 68.2 105.2 123.2 139.0 149.0 123.7
externă
(mld.$)
Contul -0.6 -5.5 -8.1 -11 -5.3 -6.9 -12.4 -14.5 -11.9 -8.9
curent
(mld.$)
Soldul -1.01 -0.07 -1.5 -1.8 -1.4 -5.24 -4.35 -4.15 -8.13 -6.86
 55

bugetar
(mld.$)

Din tabelul de mai sus se observă că implementarea de măsuri monetare

restrictive generează atât efecte pozitive cât şi negative.

 Rata inflaţiei s-a redus brusc de la 172% în 1991 la o singură cifră

începând cu 1994. În toată perioada de analiză, se verifică curba
Philips (rata inflaţiei şi rata şomajului evoluează invers proporţional).
 Pe fondul implementării de măsuri restrictive orientate în special în
direcţia scăderii inflaţiei, remarcăm încetinirea ratei de creştere
economică, şi chiar obţinerea unor rate negative.
 Datoria externă a crescut treptat, împreună cu accentuarea deficitului
extern şi a celui bugetar.

Declinul economic datorat implementării măsurilor restrictive în plan monetar a

declanşat o stare de recesiune, care părea să nu ia sfârşit nici după 10 ani. În
această perioadă peso-ul argentinian a fost supraevaluat iar deficitul bugetar a
scăpat de sub controlul autorităţilor. Cheltuielile bugetare au început să crească
treptat, pentru a acoperi nevoile sociale alimentate de adâncirea şomajului şi de
recesiunea economică, în timp ce veniturile bugetare au rămas relativ constante.

De reţinut!
Perioada de recesiune din Argentina din anii 1991-2001 a demonstrat faptul
că menţinerea consiliului monetar pe o perioadă îndelungată privează guvernul de
posibilitatea aplicării unor alternative de politică monetară şi determină adâncirea
deficitului bugetar.

Soliditatea unei economii trebuie însă analizată şi în contextul economiei

regionale, pentru a vedea modul în care este afectată de crizele economico-
financiare din regiune. Este cunoscut faptul că vecinul Argentinei cu cea mai instabilă
economie este Brazilia. Ca răspuns la hiperinflaţia şi incapacitatea de plată a datoriei
externe din anii 1980-1990, Brazilia a introdus în 1994 o nouă monedă numită reais,
în cadrul regimului de curs de schimb al parităţii glisante. Noua monedă se
56

prăbuşeşte în 1999 şi ca urmare scade şi puterea de absorbţie a populaţiei pentru

importuri provenind din Argentina. De altfel, cu excepţia peso-ului argentinian
majoritatea monedelor din America Latină înregistrează fluctuaţii puternice, ceea ce
determină scumpirea exporturilor argentiniene în ţările de destinaţie.

În cadrul acestui studiu de caz am ales să examinăm cazul Argentinei,

deoarece acesta este relevant pentru analiza trecerii de la perioade de stabilitate la
instabilitate financiară, şi invers. După ce o lungă perioadă de timp, Argentina a fost
considerată una dintre cele mai puternice şi stabile economii din America de Sud, în
primăvara 2002 ea se afla în miezul unor grave probleme economice, sociale şi
financiare.

Probleme de discutat:
1. Care au fost principalele etape ale crizei financiare din Argentina în perioada
2001-2002?
2. Ce soluţii s-au aplicat pentru ieşirea din criză şi care au fost urmările lor? Ce
alte soluţii ar fi putut fi implementate?

3.4. Tipuri de curs de schimb

Cursurile de schimb se împart în mai multe categorii şi tipuri, care permit

trecerea graduală de la cursurile de schimb fixe spre cursurile de schimb flotante
(flexibile). În practică, pe plan internaţional, se manifestă tot mai pregnant tendinţa de
renunţare la cursurile de schimb intermediare în favoarea celor extreme (fixe rigide şi
flotarea pură). Această tendinţă este mult mai evidentă în cazul ţărilor de pe pieţele
emergente, care recurg de cele mai multe ori fie la floatarea liberă a monedei
naţionale, fie la consiliul monetar sau la procesul de dolarizare.

Conform clasificaţiei Fondului Monetar Internaţional, regimurile de curs de

schimb se împart în 8 categorii, după cum urmează:

1. Aranjamentele de schimb monetar fără monede naţionale

În cadrul acestui regim de curs de schimb, moneda unei anumite ţări circulă şi
pe teritoriul altei ţări în calitate de monedă oficială unică (dolarizarea ) sau în cadrul
 57

unei uniuni monetare aceeaşi monedă oficială circulă în fiecare stat membru (de ex.,
Uniunea Monetară Europeană).

Exemple:
 Cel mai „fix” regim de curs de schimb este cel al zonei euro, deşi în relaţie cu
celelalte ţări din afara zonei monetare, euro flotează liber.
 Mali, Niger, Senegal, Cameroon şi Chad participă la zona Francului Africii
Centrale (CFA)
 Ecuador (începând cu 2000) şi Panama (începând cu 1907) au adoptat
dolarul SUA ca monedă oficială în cadrul procesului de dolarizare.

Adoptarea monedei unice într-o anumită zonă generează trei efecte principale
asupra ţărilor participante la acest regim valutar:

1. Nu mai este necesar ca zona respectivă să deţină rezerve pentru

acoperirea deficitului balanţei de plăţi, iar întreprinzătorii din i nteriorul
zonei nu vor mai fi afectaţi de volatilitatea cursului de schimb.
2. Sistemul se bucură de încrederea indivizilor din ţările membre, datorită
certitudinii privind evoluţia cursului de schimb viitor. Nu există probleme
de lichiditate.
3. Ajustarea dezechilibrelor nu se poate realiza prin politica de curs de
schimb (întrucât acesta este fix) sau prin politici monetare (deoarece
politica monetară a ţărilor din zona respectivă va fi o politică comună).
Ajustarea se face în acest caz prin mobilitatea factorilor de producţie
(surplusul de forţă de muncă într-o regiune va fi redirecţionat spre o altă
regiune, afectată de un deficit de forţă de muncă).

Zona monetară optimă

Din caracteristicile de mai sus ale zonei monetare rezultă particularităţile unei
zonei monetare optime: mobilitatea forţei de muncă, mobilitatea capitalului,
specializarea regională şi un sistem fiscal comun. Cu cât mai multe ţări aderă la o
zonă monetară, cu atât mai mică este instabilitatea internă şi externă, şi cu atât mai
eficientă este zona monetară respectivă (Robert Mundell). Din acest punct de
vedere, optimul teoretic îl reprezintă o monedă mondială. De altfel, atât ideea de
58

zonă monetară, cât şi participarea la un sistem monetar internaţional avantajează în

primul rând ţările mici şi mai slab dezvoltate, deoarece în absenţa acestora,
economiile dezvoltate domină restul economiilor.

Dolarizarea

Dolarizarea reprezintă acel regim de curs de schimb în cadrul căruia dolarul

american este utilizat ca monedă oficială într-o altă ţară decât SUA. Principala
caracteristică a acestui regim o constituie renunţarea la o politică monetară naţională
şi la un curs de schimb propriu. Acestea sunt înlocuite cu instrumentele politicii
monetare a SUA. Ca orice regim de curs de schimb, dolarizarea presupune o serie
de avantaje şi dezavantaje, precum:

Avantaje:
 Prin instituirea unui curs de schimb fix în relaţie cu dolarul SUA, se elimină
posibilele fluctuaţii ale monedei naţionale şi se previne apariţia unor crize
monetare.
 Se adânceşte gradul de integrare economică şi financiară cu SUA.
 În cazul în care anumite ţări situate într-o anumită regiune participă împreună
la procesul de dolarizare, pot fi obţinute avantaje suplimentare, mai ales în
planul relaţiilor comerciale dintre ele.

Dezavantaje:
 Pierderea independenţei politicii monetare.
 Datorită renunţării la o politică monetară proprie, ţara supusă procesului de
dolarizare îşi pierde funcţia de emisiune şi tipărire de bani, şi ca urmare pierde
dreptul de seniorage (profitul obţinut din tipărirea propriilor bani).
 Banca Centrală îşi pierde funcţia de „ultim împrumutător” sau de „bancă a
băncilor”, ceea ce amplifică riscul la nivelul întregului sistem bancar.

2. Consiliul Monetar (în engl. Currency Board)

Reprezintă un regim de curs de schimb fix, în cadrul căruia se renunţă la

moneda naţională în locul unei monede străine, numite valută ancoră. În ţara care
adoptă un astfel de regim se renunţă la banca centrală şi se înfiinţează instituţia
consiliului monetar. Această nouă instituţie este transparentă şi veghează la
 59

respectarea unui set de reguli impuse prin lege. Renunţarea la cursul de schimb fix
este posibilă însă numai prin decizii parlamentare şi constituţionale.

Consiliul monetar nu reprezintă numai un regim de curs de schimb, ci şi o

măsură antiinflaţionistă, introducerea sa fiind oportună în special în ţările afectate de
hiperinflaţie. Una dintre cele mai importante reglementări a consiliului monetar este
cea care limitează emisiunile monetare la nivelul rezervelor oficiale deţinute şi
exprimate în monede puternice (inclusiv în cea a valutei ancoră), în scopul reducerii
drastice a inflaţiei. Consiliul monetar cumpără şi vinde titluri de valoare străine, într -o
proporţie de minim 100%.

Implementarea setului de măsuri monetare extrem de restrictive conduce de

obicei la dezechilibre sociale, ceea ce face necesară aplicarea de măsuri
suplimentare de protecţie socială şi de încurajare a investiţiilor străine directe, care
să absoarbă surplusul de pe piaţa forţei de muncă. Adoptarea acestui regim se
reflectă şi în viaţa politică, deoarece consiliul monetar este un regim de curs de
schimb profund nepopular.
Exemple de ţări care au adoptat consiliul monetar: Argentina, Hong Kong,
Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania etc. În general, introducerea consiliului monetar
în Europa s-a dovedit a fi un real succes pentru economiile foste comuniste, în timp
ce adoptarea sa în ţările din America Latină a constituit un eşec datorat în principal
lipsei disciplinei financiare şi a dezordinii financiare, care au caracterizat mai a les
perioada imediat următoare ieşirii din regimul consiliului monetar.

3. Cursul de schimb fix

Moneda naţională este raportată la o altă monedă sau la un coş de devize

printr-un curs de schimb fix, care fie se modifică discreţionar, fie oscilează într-o
limită de ±1% faţă de un etalon.
Un astfel de regim valutar este cel impus în cadrul acordurilor monetare
internaţionale de la Bretton Woods (1944).

4. Curs de schimb fix cu bandă orizontală

Valoarea unei monede este menţinută în interiorul unui interval definit sub
forma unei abateri procentuale mai mari de ±1% faţă de un etalon.
60

5. Paritate glisantă (engl. Crawling peg)

Cursul de schimb este modificat de autoritatea monetară periodic, la intervale

scurte de timp, cu o rată preanunţată numită rată pivot, care de multe ori se situează
sub rata inflaţiei. Modificările de curs sunt răspunsul evoluţiei indicatorilor
macroeconomici.

Spre deosebire de cursul de schimb fix, cursul de schimb ajustabil (indiferent

de tipul său, conform clasificării de mai sus) permite politicii monetare să finanţeze
deficitul bugetar sau să menţină o anumită rată a inflaţiei. În literatura de specialitate,
acest tip de curs de schimb a fost deseori discreditat şi considerat cel mai
dezavantajos dintre toate regimurile de curs de schimb, în timp ce regimul cursului
de schimb fix este deseori apreciat ca cel mai eficient regim.

6. Flotare administrată (în engl. Managed float)

Autorităţile monetare intervin activ pe piaţa de schimb monetar pentru a aduce

cursul de schimb al monedei naţionale în limitele dorite, fără a anunţa momentul şi
mărimea intervenţiei sale.

Regimul flotării administrate reprezintă o pârghie de reducere a deficitului

extern atunci când teoria elasticităţilor critice permite acest lucru, adică atunci când
suma dintre elasticitatea cererii de import şi cea a cererii de export este supraunitară.
Dar, îndeplinirea oblictivelor unei politici monetare restrictive este cel puţin
problematică, deoarece acest regim de curs are o orientare mai degrabă socială.
Este uşor de menţinut şi se bucură de largă susţinere socială şi politică.

Flotarea administrată a fost regimul adoptat de România imediat după ieşirea

din comunism şi a fost menţinut mai mult de 10 ani. Pe fondul acestui regim,
România a traversat o tranziţie foarte lungă, fără progrese imediate în plan
macroeconomic.

7. Flotare liberă (în engl. Independent float, free float)

Cursul de schimb se determină în mod liber pe piaţa de schimb monetar, fără

intervenţia autorităţilor monetare. În practică, acest regim de curs se regăseşte în
multe ţări, unde autorităţile monetare intervin pe piaţă pentru a preveni fluctuaţiile
 61

puternice, destabilizatoare de curs de schimb şi nu în scopul de a-l aduce la nivelul

dorit.
Acest regim este utilizat în ţările cele mai dezvoltate, dar şi în ţările pieţ elor
emergente, care în încercarea de a impune un curs de schimb fix, sunt nevoite de
piaţă să lase moneda să floteze liber în anumite perioade.

Exemple:
 Ţări dezvoltate: SUA, Japonia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia, Canada,
Australia, Noua Zeelandă
 Ţări pe pieţele emergente: Korea, Filipine, Brazilia, Indonezia, Mexic şi
Thailanda.

Coordonatele regimului optim de curs de schimb

Din considerente teoretice şi empirice nu putem afirma că există un regim de

curs de schimb „ideal”. Coordonatele unui astfel de regim depind de contextul
macroeconomic din ţara respectivă, deoarece aplicarea unui regim de curs ar trebui
să se reflecte în performanţele macroeconomice viitoare.
Deşi „moneda ideală” nu se regăseşte în nici un regim de curs de schimb, se
consideră că pentru a se apropia de acest deziderat, ea ar trebui să îndeplinească
trei condiţii, cunoscute sub denumirea de „triada imposibilă”:

a) Stabilitatea cursului de schimb

b) Deplina integrare financiară şi circulaţia liberă a capitalurilor dintr -o ţară în alta
c) Independenţa monetară.

Îndeplinirea simultană a celor trei condiţii este imposibilă în practică. Respectarea

a două din condiţiile expuse mai sus presupune sacrificarea celei de-a treia.

De exemplu,
O ţară care aplică un regim de curs de schimb flotant poate dispune de o politică
monetară independentă, de un grad ridicat de integrare financiară privind mişcarea
capitalurilor însă nu poate menţine stabilitatea cursului, care va înregistra perioade
de fluctuaţii (cazul SUA).
62

Cele 8 regimuri prezentate mai sus se pot încadra în trei categorii de curs de
schimb:
 Cursuri de schimb fixe
 Cursuri de schimb intermediare
 Cursuri de schimb flotante

Fiecare dintre aceste categorii prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje, care

trebuie luate deopotrivă în considerare atunci când se doreşte schimbarea regimului
de curs. De accea, fiecare categorie sau regim se analizează prin prisma efectelor
pe care le generează asupra inflaţiei, şomajului, balanţei comerciale şi creşterii
economice.

Cursurile de schimb fixe induc în timp următoarele avantaje şi dezavantaje:

Avantaje:
 Sunt de natură să permită reducerea inflaţiei, în condiţiile aplicării unor măsuri
monetare şi fiscale restrictive.
 Determină stabilitatea preţurilor, reprezentând un instrument de mare utilitate
în stimularea relaţiilor comerciale internaţionale.
 Înlătură incertitudinea şi riscul privind evoluţiile monedei naţionale în raport cu
altele monede; permite realizarea de scenarii pertinente privind rezultatele
financiare ale companiilor.

Dezavantaje:
 În baza relaţiei Philips din economie, reducerea inflaţiei prin intermediul
instituirii cursurilor de schimb fixe va genera agravarea şomajului şi deci a
problemelor sociale.
 Menţinerea unui curs de schimb fix implică păstrarea unui volum mare de
rezerve internaţionale necesare pentru ca autorităţile monetare să poată
interveni pe piaţa de schimb monetar, în scopul menţinerii parităţii oficiale.
 Cursurile de schimb fixe sunt rigide deoarece presupun constanţa lor în timp.
Pot fi modificate doar prin acte adminstrative şi legislative, însă nu în timp util
şi nu în mod repetat, deoarece modificarea lor repetată ar sugera inconstanţă
şi nesustenabilitate. Din această cauză, cursurile fixe sunt incompatibile cu
 63

schimbările produse în economie şi nu permit ajustarea la nevoile reale de

natură macroeconomică.

Indiferent de tipul de regim de curs de schimb, acestea trebuie să aibă la bază un

compromis între respectarea unui set de reguli, intervenţie „discreţionară”, cooperare
şi independenţă. În prezent, sistemul monetar internaţional se caracterizează prin
lipsa unui set de reguli şi prin diferite grade de cooperare.

Coordonatele regimului de curs de schimb pot fi sintetizate astfel:

Set de reguli

Sistemul etalon aur Bretton Woods

Sistemul Monetar European

(1979-1999)

Lipsa cooperării Cooperare

între ţări între ţări

Dolarul SUA Spre ce ne îndreptăm

(1981-1985) în viitor?
Politică discreţionară

În interiorul Europei, dezbaterea cu privire la regimul optim de curs de schimb

se identifică de fapt cu susţinerea sau nu a procesului de integrare în Uniunea
Europeană. De-a lungul timpului, au fost aduse o serie de argumente pro şi contra
participării la o zonă monetară. Istoric, cel mai relevant exerciţiu privind eficienţa
64

zonelor monetare este dat de constituirea şi extinderea Uniunii Monetare Europene

(UME).

Argumente pro aderării la UME:

 Participarea la politica comună a UE

 Eliminarea costurilor de imprimare a unei monede naţionale
 Asigurarea unui nivel al ratei inflaţiei, egal cu nivelul mediu din
UE
 Reducerea costurilor de tranzacţie şi a incertitudinii privind cursul
de schimb, în relaţiile comerciale cu parteneri membrii ai UE
 Participarea la procesul decizional de stabilire a ratei inflaţiei în
interiorul UE.

 Disciplină monetară şi fiscală, prin instituirea mecanismelor de control automat

 Evitarea substituirii politicii de curs de schimb diferitelor interese naţionale
 Obţinerea de avantaje strategice în lupta de concurenţă internaţională, cu
restul ţărilor lumii (Japonia, China, SUA etc.).

Argumente contra aderării la UME:

 Pierderea independenţei politicii monetare

 Obligativitatea alinierii la molitica monetară comună şi la nivelul
de referinţă al inflaţiei din interiorul zonei monetare
 Necesitatea acceptării gradului de integrare impus de
participarea la zona monetară a Uniunii
 Renunţarea la politica naţională de curs de schimb
 Renunţarea la creşterea cheltuielilor guvernamentale prin creştere a stocului
monetar.
 Unul dintre motivele adesea invocate împotriva participării la UME este
pierderea suveranităţii naţionale, deşi în spatele acestui motiv se ascund de
obicei alte interese, de natură politică.
 Dorinţa de protejare a secretului privind statisticile naţionale. Fosta Uniune
Sovietică a optat pentru rămânerea sa în afara FMI din acest motiv.
 65

Probleme propuse spre rezolvare:

1. Să se analizeze alternativele de finanţare la 3 luni a contravalorii unui import din

Germania, exprimat în Euro, în condiţiile în care importatorul român dispune de
următoarele date:

 Rata dobânzii EUR (3 luni): 4% pe an

 Rata dobânzii ROL (3 luni): 18% pe an
 Curs forward EUR/ ROL (3 luni): 35.350.
 Curs spot EUR/ ROL: 35.150
Este mai avantajoasă cumpărarea de Euro la termen sau aplicarea metodei
depozitelor de eurovalute?

2. Care reprezintă cea mai avantajoasă alternativă de finanţare pe piaţa valutară

internaţională, în condiţiile în care dispunem de următoarele date?

 Dobânda anuală la creditele exprimate în euro este 10%, indiferent de modul

de rambursare şi perioada de creditare;
 O instituţie de credit specializată oferă următoarea schemă de finanţare: credit
rambursat în tranşă finală, exprimat în USD, cu o rată anuală de dobândă de
11%;
 Posibilitatea scontării de efecte comerciale denominate în euro, la o taxă de
scont de 8%.
Analizaţi alternativele de finanţare, prin prisma raportului risc -rentabilitate,
considerând că în momentul iniţial cursul de schimb este EUR/ USD 1.20.

3. Se consideră următoarele serii statistice privind rata estimată a inflaţiei în Rusia,

Grecia şi Elveţia:

1999 2000 2001 2002

Rusia 24% 28% 29% 31%
Grecia 3% 3.2% 3.4% 3.6%
66

Elveţia 1.6% 1% 0.6% 0.5%

Considerând că ratele de inflaţie au fost determinate pe baza preţurilor de

consum, să se aplice teoria parităţii puterilor de cumpărare şi să se arate efectul
evoluţiei preţurilor de consum asupra cursului de schimb dintre monedele celor trei
ţări.

4. Să se analizeze comparativ ratele de inflaţie din anul 2002 prezentate mai jos şi să
se cuantifice efectul acestora asupra cursului de schimb dintre monedele acestor ţări.

SUA China Canada România Japonia Grecia

1.6% - 0.8% 2.2% 22% - 0.8% 3.6%

5. Pornind de la teoria parităţii puterilor de cumpărare să se determine cursul de

schimb EUR/ ROL, în cazul în care economia este formată din următoarele bunuri:

Produse Pondere (%) Preţ UE (Euro) Preţ România

(ROL)
A 10% 15 600.000
B 30% 60 2.400.000
C 20% 10 450.000
D 40% 90 4.000.000

6. Pe baza teoriei parităţii ratelor dobânzii să se dete rmine cursul la termen de 6 luni,
în condiţiile în care se cunosc următoarele date:

 cursul spot EUR/ ROL 30.500

 rata anuală a dobânzii la plasamentele pe 6 luni în euro 4%
 rata anuală a dobânzii la plasamentele pe 6 luni în lei 15%

7. Care este cursul de schimb la termen de 3 luni EUR/ USD, atunci când cursul la
vedere este EUR/ ROL 1.21, rata anuală a dobânzii la plasamentele pe 3 luni în euro
este 4% iar în USD este 3.5%. Cum evoluează cursul la termen, dacă rata dobânzii
la USD creşte cu 0.5% anual? Dar dacă rata dobânzii la euro scade cu 1% anual?
 67

8. Se cunosc următoarele date privind cursul de schimb USD/ CAD în perioada

1999-2002:

Curs de 1999 2000 2001 2002

schimb
USD/ CAD 1.48 1.48 1.54 1.57

Presupunem că se exportă un produs din Canada în SUA, la preţ de export

1500 CAD. Pe piaţa americană acelaşi produs costă 900 USD. Să se determine
efectul aprecierii USD în raport cu CAD asupra volumului exporturilor canadiene în
SUA.

9. Se cunosc următoarele date despre economia Canadei:

 Cursul de schimb USD/ CAD 1.5;

 Se exportă 150 de produse la preţul 1000 CAD;
 Se importă 400 de produse la preţul 300 USD;
 Elasticitatea preţului de import este 0.72 şi elasticitatea preţului de export este
0.71.

Să se determine, utilizând teoria elasticităţilor critice, c are este nivelul noului curs
USD/ CAD care asigură echilibrul balanţei comerciale a Canadei.

10. Să se determine prin metoda cursului de schimb încrucişat cursul de vânzare şi

cursul de cumpărare EUR/ CAD, cunoscând următoarele cursuri de schimb:
 curs de cumpărare EUR/ ROL 40.400
 curs de vânzare EUR/ ROL 40.700
 curs de cumpărare USD/ ROL 34.000
 curs de vânzare USD/ ROL 34.400.
68

11. Care este cursul de vânzare şi cumpărare EUR/ JPY, în condiţiile în care cursul
de vânzare EUR/ ROL este 30.500, cursul de cumpărare EUR/ ROL este 30.200,
cursul de vânzare JPY/ ROL este 305 şi cursul de cumpărare JPY/ ROL este 300.

12. Să se determine cursul de schimb DST/ EUR şi DST/ GBP cunoscând cursul
valutar al valutelor din coş în raport cu USD (în cotaţie directă şi cotaţie indirectă) şi
aportul tuturor monedelor din coş la DST.

VALUTA APORT LA DST CURS VALUTAR CURS VALUTAR

(COTAŢIE DIRECTĂ) (COTAŢIE INDIRECTĂ)
USD 0.577 1 1
EUR 0.426 1.18 0.84
JPY 21 0.0087 114.68
GBP 0.0984 1.75 0.57

Ce se întâmplă cu rata de schimb DST în raport cu celelalte valute dacă USD

se apreciază în raport cu EUR cu 10% în luna următoare? Dar dacă USD se
apreciază în raport cu EUR şi GBP cu 5%?

13. Rata inflaţiei în SUA se estimează că va fi în următorii ani 1.5% pe an. În aceeaşi
perioadă, în Uniunea Europeană rata aşteptată a inflaţiei este 2% pe an. În prezent,
raportul de schimb este EUR/ USD 1.19. Pe baza PPP în variantă relativă, să se
estimeze raportul de schimb în următorii 2 ani.

14. Cursul de schimb spot USD/ SFR este 1.2746 iar cursul de schimb la termen de
1 an este 1.26. Rata dobânzii fără risc în SUA este 3% iar în Elveţia 4%. Există o
oportunitate de arbitraj? Cum o putem valorifica?

15. Identificarea regimul valutar optim

Să se analizeze principalii indicatori macroeconomici ce caracterizează

evoluţia economiei Cehiei în perioada februarie – octombrie 2003 şi să se
argumenteze pe baza lor în favoarea adoptării unui regim de curs de schimb, din
 69

perspectiva necesităţii corectării celor mai acute probleme identificate în cadru l

analizei macroeconomice.

Indicator % 02/ 03/ 04/ 05/ 06/ 07/ 08/ 09/

03 03 03 03 03 03 03 03
Inflaţie m/m 0.2 -0.1 0.2 0 0 0.1 -0.2 -0.5
Inflaţie y/y -0.4 -0.4 -0.1 0 0.3 -0.1 -0.1 0
Preţuri y/y -0.7 -0.4 -0.7 -0.8 -0.9 -0.6 -0.4 0
industriale
Producţia % 5.2 7 5.6 3.2 6.2 4.8 8 5.5
industrială
Vânzări % 5.2 5.3 6.3 2.1 7.5 3.3 8.2 6
industriale
Şomaj % 10.2 10 9.6 9.4 9.5 9.9 10 10.1
Balanţa CZK -2.2 -1.7 -7.8 -2.5 -3.2 -11.9 -7 -0.8
com. mld.
Balanţa CZK -24.9 -31.8 -64.4 -74.6 -53.4 -62.1 -71.9 -80.3
bugetară mld.
PRIBOR med 2.45 2.39 2.45 2.45 2.33 2.25 2.06 2.11
3M .
CZK/EUR med 31.65 31.76 31.63 31.39 31.41 31.88 32.29 32.35
.
CZK/USD med 29.37 29.39 29.16 27.10 26.94 28.04 29 28.85
.

Studiu de caz:
Politica monetară şi valutară a Poloniei în perioada 1998-2003

Contextul macroeconomic

Din grupa ţărilor în tranziţie, Polonia este una dintre cele mai dezvoltate
economii. Factorul care a stat la baza ritmului de creştere susţinută de 5% în medie
70

pe an, începând cu anul 1996, a fost activitatea investiţională care a ajuns să

reprezinte 21% din PIB în 2002. După ce în anii ‘90 obiectivul prioritar l -a constituit
reducerea ratei şomajului sub 10%, în anii imediat următori ţinta politicilor
macroeconomice a devenit creşterea economică durabilă.

Problemele macroeconomice acute au fost legate în primul rând de proporţia

ridicată a forţei de muncă concentrate în agricultură, având o productivitate redusă a
muncii. Alte aspecte negative ale economiei au fost procesul lent de privatizare şi de
înfăptuire a reformelor structurale, salariile relativ înalte din industria de stat şi
ponderea excesivă deţinută de industriile cărbunelui şi oţelului în cadrul economiei.

Indicatori 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

macroeconomici
PIB (%) 6.0 6.8 4.8 4.1 4 1 1.4
Inflaţie 19.9 14.9 11.9 7.3 10.1 5.5 1.9
Şomaj 14.3 11.5 10 12 13.9 16.2 17.8
Cont curent/ PIB -1 -3 -4.4 -7.2 -6.3 -4.2 -3.8
Buget de stat/ PIB -2.4 -1.3 -2.4 -2 -2.2 -4.3 -5.1
Fluxuri ISD/ PIB 1.9 2.1 3.1 4.1 5.2 4 2.1
Producţia 9.4 11.2 4.9 4.4 7.6 0.3 1.3
industrială

Politica valutară a Poloniei a urmărit în perioada analizată reducerea inflaţiei,

cu menţinerea competitivităţii externe, prin intermediul cursului de schimb al parităţii
glisante, care presupune deprecierea lunară a zlotului cu o rată preanunţată.
La sfârşitul anului 2000, recesiunea economică şi măsurile de restrângere
monetară au determinat declinul activităţii investiţionale, creşterea deficitului de cont
curent, diminuarea câştigurilor corporaţiilor şi scăderea cons umului gospodăriilor.
 71

Creşterea ratei dobânzilor a dus la restrângerea termenilor de creditare , dar şi la

atragerea de investiţii de portofoliu, care au creat premise pentru aprecierea zlotului.
Banca Centrală a Poloniei a relaxat politica monetară doar în anul 2001, ca
urmare a încetinirii dinamicii producţiei totale, mai ales a celei industriale. Creşterea
exporturilor a constituit principalul factor de creştere economică în perioada 2002 -
2003, deşi capacitatea de absorbţie a UE a fost limitată, ca urmare a extinderii sale.

Evoluţia politicii valutare

Începând cu anul 1990, principala ţintă a politicii monetare pe termen mediu a

fost controlul agregatului monetar M2. Liberalizarea preţurilor a condus ca şi în alte
ţări în tranziţie la creşterea preţurilor de consum (1100% în 1990-1991). Măsurile
guvernamentale de restrângere a masei monetare au determinat creşterea deficitului
extern şi scăderea competitivităţii exportatorilor polonezi. În acest context, Banca
Centrală a instituit paritatea glisantă, cu o rată lunară de depreciere a zlotului de
1.8% în 1991 până în 1997-1998.
În septembrie 1998 Banca Naţională declară reducerea inflaţiei, ca ţintă
principală a politicii valutare şi a regimului de curs de schimb. Scopul principal al noii
politici l-a constituit creşterea credibilităţii politicii monetare şi temperarea aşteptărilor
inflaţioniste în economie. Dar cursul de schimb a rămas tot paritatea glisantă, care
contravine teoretic obiectivului de reducere a inflaţiei. Acesta a fost însă instituit ca
răspuns la crizele financiare ale economiei din Rusia, de care economia Poloniei
este strâns legată. Politica fiscală implementată în această perioadă a condus la
creşterea preţurilor bunurilor alimentare şi a combustibilului, astfel încât toate
rezultatele obţinute în sensul reducerii inflaţiei, a aşteptărilor inflaţioniste şi a
consolidării încrederii populaţiei în politica monetară au fost pierdute în decurs de un
an. Reacţia Băncii Centrale a constat în creşterea ratelor dobânzii.

În perioada 1998-2000 a fost redus ritmul de depreciere a zlotului în acelaşi

timp cu creşterea bandei de fluctuare. Astfel, în anul 2000, este modificată ţinta de
inflaţie de la un nivel de 8-8.5% la un nivel de 6.6-7.8% şi este abandonată definitiv
paritatea glisantă în favoarea flotării libere. În 2001 se renunţă la vechea ţintă de
inflaţie în favoarea unui nou interval de 5.4-6.8%, care se modifică în ianuarie 2002
la 6-8% şi în 2003 la 3-5%. Obiectivul scăderii inflaţiei se menţine în continuare,
conform unui plan de aducere a nivelului său la 2% până în 2004.
72

Politica monetară a Poloniei şi-a îndeplinit în final obiectivul de 4% stabilit în

mod iniţial, chiar dacă obiectivele pe termen scurt nu au fost atinse. În 2003, măsurile
de „răcire” a economiei şi de acoperire împotriva riscului de deflaţie au la bază însă o
politică monetară mult prea restrictivă, în comparaţie cu ţările vecine şi cu cele din
Uniunea Europeană Monetară.

Începând cu anul 2003, politica fiscală ajunge în prim plan datorită legăturii
sale cu relansarea economiei poloneze de la sfârşitul 2003 şi înlăturarea incertitudinii
pe piaţa financiară. În 2004, un deficit bugetar prognozat de 5.6% din PIB, cu
perspectiva creşterii cu 50% în 2005 şi 55% în 2006 impune adoptarea unei politici
fiscale restrictive care să faciliteze adoptarea criteriilor de la Maastricht privind
consolidarea fiscală până în 2008.
 73

Capitolul 5
PIAŢA INTERNAŢIONALĂ A DATORIEI EXTERNE

În cadrul acestui capitol ne propunem să aprofundăm modul în care ţările în

curs de dezvoltare şi cele subdezvoltate pe de o parte, şi cele dezvoltate pe de altă
parte au abordat problema datoriei externe pe plan internaţional. Vom analiza
dimensiunile datoriei externe provenind din ţările în curs de dezvoltare, impactul său
asupra economiei mondiale şi metodele de soluţionare a acesteia.

Definiţie:

Una dintre cele mai vechi abordări ale datoriei externe face distincţia dintre
deficit şi datorie externă în termeni de flux şi stoc: deficitul este un concept legat de
flux, în timp de datoria externă este un concept legat de stoc.
Conform Clubului de la Paris, definiţia datoriei externe trebuie raportată la
criteriul rezidenţei, întrucât generează efecte directe asupra balanţei comerciale a
ţării debitoare. Astfel, ea reprezintă datoria entităţilor publice sau private dintr-o ţară,
faţă de creditori nerezidenţi.

Clasificare:

Datoria externă se clasifică şi analizează în funcţie de tipul celor doi

participanţi la relaţia de credit.

În funcţie de tipul creditorului:

74

 Creditori multilaterali – Datoria externă este contractată în acest caz

prin intermediul instituţiilor financiare internaţionale (FMI, Banca
Mondială sau bănci regionale de dezvoltare).
 Creditori oficiali bilaterali – Aceste relaţii de credit implică guvernele şi
instituţiile ţărilor creditoare, care pot să facă parte sau nu din Clubul de
la Paris. Drepturile de creanţă rezultă, în acest caz, fie din garantarea
de către guverne a unor credite comerciale destinate finanţării
importurilor, fie din acordarea unor împrumuturi direct guvernelor
respective.
 Creditori privaţi – Ex.: Bănci comerciale şi deţinători de obligaţiuni.

În funcţie de tipul debitorului:

 Debitorul este un guvern suveran
 Debitorul este o companie publică
 Debitorul este o companie privată

5.1. Tendinţe pe piaţa creditării externe în Europa Centrală şi de Est,

înaintea integrării în UE

În structura datoriei externe se observă de-a lungul timpului că datoria dinspre

şi spre companiile private a crescut ca şi pondere în totalul datoriei externe, pe plan
internaţional, atât la nivelul ţărilor industrializate, cât şi la nivelul ţărilor în curs de
dezvoltare.

În anii premergători integrării în Uniunea Europeană, ţările din Europa

Centrală şi de Est au experimentat ritmuri înalte de creştere a îndatorării externe,
ajungând în unele cazuri aproape de limita prag de 60% din PIB, recomandată de
FMI (Polonia în 2002 şi 2003, de exemplu). În România, în 2004 şi 2005 datoria
externă a atins rate de creştere record, majorându-se în numai doi ani cu 50%. În
perioada imediat următoare, angajarea guvernului în proiecte de anvergură
(infrastructură, reforma sistemului de pensii, învăţământ etc) va impune o majorare a
datoriei externe.

Destinaţia împrumuturilor externe o reprezintă în principal cofinanţarea

proiectelor finanţate în principal de UE şi investiţia în infrastructură. În România, în
mod particular, instituţiile financiare bancare sau nebancare au atras fonduri din
 75

străinătate pe care le-au plasat clienţilor la dobânzi superioare celor din ţările vestice.
Aceste fonduri au fost alocate populaţiei sub forma creditelor de consum, conducând
la creşterea deficitului de cont curent la 9.4% în 2004.

În Polonia, Cehia şi Ungaria, înainte de anul integrării în Uniunea Europeană,

datoria externă a înregistrat salturi spectaculoase, atingând valori de peste 15% în
mai mulţi ani consecutivi:
 În Ungaria, începând cu 1995, împrumuturile externe au crescut în
medie cu 15% pe an, iar în 2005 cu 19% pe an.
 În Cehia, datoria externă a crescut în medie cu 6% pe an până în 2004,
când creşterea a fost de 20%.
 În Polonia, până în 2002 ritmul de creştere a împrumuturilor externe era
de 10% iar în 2002 şi 2003, creşterea a fost de 20% faţă de 2000 şi
2001.

Ponderea statului în structura datoriei externe a crescut în anii dinaintea

integrării, ajungând la 60% în Ungaria, 45% în Polonia şi 33% în Cehia, în anul 2004.
În România, în 2004, pentru prima dată ponderea datoriei contractate de sectorul
public a scăzut în favoarea celei contractate de sectorul privat. În toate aceste foste
ţări în tranziţie, rolul instituţiilor de credit în majorarea şi contractarea datoriei externe
a crescut de la an la an, ajungând în 2004 la 12% în Polonia, 38% în Ungaria şi 33%
în Cehia.

Creşterea datoriei externe în ţările care au aderat la Uniunea Europeană în

mai 2004 amplifică riscul de adâncire a deficitului de cont curent şi de corecţie a
cursului de schimb. În România, de exemplu, pentru plata ratelor la datoria externă
instituţiile şi guvernul cumpără valută de pe piaţa valutară, antrenând uneori oscilaţii
de 1 miliard de euro pe lună.
În aceste condiţii, nevoia de sustenabilitate a deficitului bugetar şi a datoriei
externe implică implementarea unor măsuri fiscale restrictive, în scopul încetinirii
creşterii economice.

5.2. Criza datoriei externe (criza datoriei Lumii a Treia)

Dimensiunea problemei internaţionale a datoriei externe

76

Criza datoriei externe, pe plan internaţional, s-a declanşat pe data de 20

august 1982, când Mexicul a anunţat imposibilitatea de plată a serviciului datoriei
externe. Valoarea datoriilor acumulate la peste 100 de bănci americane şi străine se
ridica la 68 miliarde dolari şi reprezenta aproximativ 30.7% din PNB. În perioada
imediat următoare, Brazilia, Argentina şi alte ţări în curs de dezvoltare au lansat
anunţuri similare.

În perioada de apogeu a crizei, totalul datoriei extrene a ţărilor Lumii a Treia

atingea 1.2 mii de miliarde de dolari. Banca Mondială aprecia că în 1989, 19 dintre
ţările Lumii a Treia aveau o datorie externă mai mare de 53.6% din PNB. Numai
cuantumul dobânzilor aferente împrumuturilor externe contractate reprezentau 22.3%
din valoarea încasărilor din exporturi.

Dimensiunile şi amplitudinea fără precedent a problemei internaţionale a

datoriei externe a afectat întreaga comunitate internaţională. Pentru prima dată în
istorie se menţiona faptul că datoria externă nu mai reprezintă doar o criză pasageră
de lichidităţi, ci o problemă de solvabilitate.

Rădăcinile crizei datoriei externe

La originea declanşării acestei crize stă problema internaţională a petrolului şi

activitatea OPEC de la începutul anilor 1970. În această perioadă, poziţia de
monopol deţinută de OPEC a condus la creşterea preţului internaţional al petrolului,
într-un ritm foarte alert. Încasările rezultate din tranzacţiile derulate de OPEC (100
miliarde de dolari în 1976) erau depuse în acea perioadă în depozite de eurodolari,
plasate la diferite eurobănci. Deoarece sumele reprezentând dobânzile depozitelor
de eurodolari (petrodolari) creşteau vertiginos, aceste bănci se confruntau cu
problema găsirii unor surse de acoperire a acestora. O primă explicaţie a crizei
datoriei externe de mai târziu este legată de asumarea de către bănci a unor riscuri
mult prea înalte.

Una dintre sursele posibile de atragere a unor capitaluri pentru acoperirea

dobânzii la depozitele în eurodolari o constituia finanţarea dezvoltării economice şi a
importurilor de petrol, specifice ţărilor în curs de dezvoltare. Pentru a părea atractive
pe piaţa internaţională a creditării, unele dintre ţările cu nevoi de finanţare invocau
descoperirea unor zăcăminte de petrol, ca o garanţie privind rambursarea creditelor
 77

(ex. Mexic, 1976). Cu timpul, acest proces a devenit cunoscut sub denumirea de
„reciclarea petrodolarilor”.

Continuarea scumpirii petrolului a condus la creşterea inflaţiei şi agravare a

şomajului pe plan internaţional. Ţările industrializate au răspuns acestor probleme
prin implementarea de măsuri monetare restrictive, care au determinat declanşarea
recesiunii şi scăderea cererii pentru bunuri de consum la sfârşitul anilor 1970.
Creşterea ratelor dobânzii a avut efecte negative asupra debitorilor, inclusiv a ţărilor
în curs de dezvoltare, care aveau deja contractate împrumuturi denominate în
eurdolari. În condiţiile în care aceste ţări nu au mai putut să îşi ramburseze creditele,
prima măsură luată a fost de a stopa importurile.

În concluzie, printre cauzele declanşării crizei internaţionale a datoriei externe

se numără atât acumularea unor sume importante în depozitele de eurodolari la
eurobănci, cât şi lipsa de prudenţă din partea acestor bănci în acordarea creditelor
spre ţările Lumii a Treia. Experienţa a arătat faptul că riscurile ridicate la care s -au
expus băncile creditoare au avut un rol covârşitor în apariţia şi extinderea acestei
crize.

Una dintre soluţiile extreme de rezolvare a problemei datoriei externe o

reprezintă ştergerea parţială sau totală a datoriei externe. Printre argumentele în
favoarea anulării datoriei externe se numără constituirea în cadrul ţărilor debitoare a
unor fonduri de finanţare a unor sectoare publice, în special sănătatea şi
învăţământul.

- În Benin, 54% din sumele rezultate din anularea datoriei externe au fost
mobilizate spre finanţarea sănătăţii, în special în mediul rural, şi prevenirea
transmiterii virusului HIV.
- În Tanzania, această operaţie a condus la creşterea numărului de copii
cuprinşi în procesul de învăţământ, prin eliminarea taxelor de şcolarizare.
- În Mozambic, sumele astfel obţinute au fost utilizate pentru imunizarea
copiilor împotriva unor boli cu transmitere.
- În Uganda, anularea datoriei externe a permis conectarea a 2.2 milioane de
locuitori la reţeaua de apă potabilă.
78

Există însă argumente împotriva ştergerii datoriei externe a ţărilor îndatorate.

Astfel, plata unui „cec în alb” guvernului ţării îndatorate este deseori asociată cu
probleme de corupţie şi cu permanentizarea datoriei externe. Va fi foarte probabil ca
guvernul ţării în curs de dezvoltare să contracteze un alt credit extern, care ulterior va
fi şters din nou etc. Opozanţii ideii de anularea a datoriei externe consideră că
sumele astfel obţinute de guvernele îndatorate vor fi utilizate în favoarea clasei
bogate, a intereselor politice, vor adânci inegalitatea socială şi vor avea cu siguranţă
efect neproductiv în economie.
Ex.: Uganda a utilizat sumele obţinute din anularea datoriei externe pentru
creşterea cu 24% a cheltuielilor militare.

5.3. Piaţa secundară a datoriei externe

Criza datoriei externe din anii ’80 a condus la dezvoltarea pieţei secundare a
datoriei externe. Aceasta a apărut prin tranzacţionarea drepturilor de creanţă cu
discount faţă de valoarea nominală, prin intermediul a 50 de instituţii de credit (bănci
comerciale şi de investiţii).

Principala operaţiune derulată pe această piaţă este swapul datoriei externe

în acţiuni (debt-for-equity swaps). Ea se încadrează în categoria acordurilor de
reeşalonare a datoriei externe, încheiate între sindicatele băncilor creditoare şi
guvernele ţărilor debitoare. Mecanismul constă în vânzarea drepturilor de creanţă de
către banca creditoare unor companii multinaţionale, la un preţ exprimat în dolari, dar
cu discount faţă de valoarea lor nominală. Companiile multinaţionale pot fi interesate
de achiziţionarea unor pachete de acţiuni la firmele locale sau la filialele lor din ţările
debitoare. Băncile Centrale ale ţărilor în curs de dezvoltare puteau achiziţiona
datoria deţinută de băncile creditoare, direct de la multinaţionale, în monedă locală.
Sumele astfel atrase de multinaţionale ar fi putut fi folosite pentru demararea unor
proiecte investiţionale în ţările în curs de dezvoltare.

Toate părţile implicate în operaţiunea de swap a datoriei externe beneficiază

de avantaje rezultate din participarea la tranzacţie:

 Pentru banca creditoare:

 79

- Îşi poate recupera o parte din împrumutul neperformant, prin acceptarea

transmiterii drepturilor de creanţă, cu discount, faţă de valoarea
nominală.
 Pentru intermediar (companiile multinaţionale):
- Câştigă fie din diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare al
drepturilor de creanţă, fie doar din achiziţionarea lor sub valoarea de
piaţă sau sub valoarea nominală.
 Pentru ţara debitoare:
- Îşi poate stinge obligaţiile în contul datoriei externe, cu discount faţă de
valoarea nominală, utilizând propria monedă naţională, deşi împrumutul
este denominat într-o valută puternică. Totodată, ţara respectivă
beneficiază şi din investiţiile productive derulate de companiile
multinaţionale, investiţii care sunt de natură să stimuleze dezvoltarea
economică. Cele mai importante tipuri de proiecte investiţionale care au
fost demarate în aceste ţări se încadrează în următoarele domenii de
activitate: tehnologie de vârf, industrii orientate spre export, turism şi
producţia manuală.

Criza datoriei externe, care s-a încheiat cu etapa managementului acesteia, a

generat pierderi mari pentru băncile implicate, deoarece valoarea nominală a
creditelor acordate nu a fost recuperată în întregime, şi nici reeşalonată în vederea
unor plăţi viitoare. Extinderea scadenţelor, utilizarea instrumentelor specifice pieţei
secundare a datoriei şi implicarea multinaţionalelor au permis recuperarea parţială a
sumelor împrumutate ţărilor în curs de dezvoltare şi Lumii a Treia.

Exemple şi studii de caz:

 Compania Crysler

Compania Crysler a investit echivalentul a 100 milioane de dolari în peso în

filiala sa Crysler din Mexic, din banii obţinuţi prin vânzarea datoriei Mexicului la 56%
discount faţă de valoarea nominală.

 City Bank
80

Citi Bank (cel mai mare creditor la Mexicului) a plătit altei bănci 40 de milioane
dolari pentru echivalentul unei datorii asupra Mexicului, în valo are de 60 de milioane
dolari, care au fost ulterior schimbaţi printr-o operaţiune de swap derulată cu Banca
Centrală a Mexicului, pentru echivalentul în peso a 54 milioane dolari. Această sumă
exprimată în peso a fost utilizată în final de Nissan pentru extinderea unei fabrici în
afara oraşului Mexico City.

 Obligaţiunile Brady

În 1989, pentru a veni în ajutorul băncilor creditoare şi pentru a facilita

recuperarea creanţelor deţinute asupra ţărilor în curs de dezvoltare, Nicholas Brady,
secretarul Trezoreriei SUA în timpul Administraţiei Bush, propune băncilor creditoare
trei soluţii:

1. Convertirea împrumuturilor în obligaţiuni, care să fie emise la o

valoare nominală egală cu 65% din valoarea împrumutului iniţial.
2. Convertirea împrumuturilor în obligaţiuni garantate, la o rată anuală a
dobânzii de 6.5%.
3. Acordarea unor împrumuturi suplimentare acestor ţări, destinate
creşterii şi dezvoltării economice. Se urmăreşte astfel întărirea
capacităţii de plată a serviciului datoriei externe.

Cea de-a doua alternativă a fost aleasă de majoritatea băncilor creditoare. Ea

a permis extinderea scadenţelor la creditele vechi cu 10-30 de ani şi achiziţionarea
de către ţările debitoare a unor obligaţiunilor cu cupon zero. Aceste obligaţiuni, care
au luat astfel naştere din convertirea creditelor neperformante, se numesc obligaţiuni
Brady.

Aşadar, obligaţiunile Brady sunt obligaţiuni denominate în dolari americani,

emise pe pieţele emergente (în special în America Latină) şi garantate prin
obligaţiuni emise de Trezoreria SUA, cu cupon zero. De multe ori, astfel de
obligaţiuni includ şi cupoane de warrant utile pentru achiziţionarea de materii prime în
ţara de origine.
 81

Aranjamente de tipul obligaţiunilor Brady au fost negociate cu multe ţări în

curs de dezvoltare, precum: Filipine, Mexi, Brazilia, Argentina, Uruguay, Nigeria etc.
Aproximativ 100 miliarde de dolari rezultate din dreturile de creanţă deţinute de bănci
asupra ţărilor în curs de dezvoltare au fost convertite în obligaţiuni Brady.

Pentru acest tip de obligaţiuni, rata dobânzii este superioară celei oferite de
obligaţiunile emise de Trezoreria SUA. De altfel, anii 1990 au adus dezvoltarea
economică a ţărilor în curs de dezvoltare debitoare. Toţi aceşti factori au condus la
creşterea treptată a atractivităţii obligaţiunilor Brady pe piaţa financiară internaţională.

Anul 1994 a deschis însă seria de evenimente care aveau să modifice

interesul investitorilor pentru obligaţiunile Brady. Astfel, mai multe acţiuni politice cu
consecinţe negative s-au succeadat în perioada imediat următoare în ţările debitoare
(asasinate politice, ocuparea unor oraşe de trupe rebele etc). Pe de altă parte,
Sistemul Federeal de Rezerve (FED) a crescut rata dobânzii de intervenţie în
economie, care a dus la scăderea atractivităţii instrumentelor de debit specifice
pieţelor emergente. În mod particular, economia Mexicului a fost marcată în anii
1990-1995 de o perioadă de instabilitate atât în plan economic, cât şi politic. Peso-ul
a fost aliniat la dolar, printr-un curs de schimb fix, care a fost în final abandonat în
favoarea unui curs de schimb flotant. Acesta a determinat deprecierea treptată a
peso-ului, depreciere care a avut efecte comerciale competitive. În toată această
perioadă, obligaţiunile Brady au rămas un instrument financiar apreciat de investitori,
în special în Argentina, Brazilia şi Filipine, dar atent analizat prin prisma riscului
politic al ţărilor emitente.

 Reducerea datoriei externe a statului Guyana

În 1996, Clubul de la Paris a acordat o reducere a datoriei externe statului

Guyana. Ca urmare a acestei reduceri acordate, la sfârşitul anului, datoria externă a
totalizat 585 milioane dolari, însă nivelul ei a rămas tot ridicat, reprezentând 24.6%
din valoarea exporturilor Guyanei.

Această facilitate a însemnat derularea în paralel a două operaţii, şi anume:

- Anularea a 67% din obligaţiile acumulate sau reducerea valorii prezente
nete a datoriei, în valoare de 807 milioane dolari;
82

- Anularea unei părţi din datoria anterioară, supusă reeşalonării, în

valoare de 110 milioane dolari.

 Datoria externă în Ghana

Soluţionarea problemei datoriei externe depinde în primul rând de solvabilitatea şi

de capacitatea de rambursare a datoriei, specifice ţării debitoare. Datorită creşterii
PIB şi a volumului exportului, Ghana reuşeşte să reducă serviciul ui datoriei externe
de la 39% în 1995 la 15.4% în 2002 iar serviciul datoriei externe publice raportat la
total PIB de la 326.8% în 1995 la 130.3% în 2002. Deşi ultimii ani au marcat
progrese serioase în plata serviciului datoriei externe, aducerea sa la u n nivel
acceptabil pe la internaţional rămâne o problemă serioasă.

5.4. Operaţiunile specifice pieţei secundare a datoriei externe

În grupa operaţiunilor specifice pieţei secundare a datoriei externe se încadrează

în primul rând swap-ul datoriei externe. Prin intermediul acestei operaţiuni se evită
reeşalonarea sau anularea datoriei externe, care ar aduce prejudicii financiare
severe ţărilor creditoare.

Swapul datoriei externe îmbracă mai multe forme:

 Schimbul datoriei cu programe de protecţie a mediului (debt for nature)

Este un aranjament încheiat între o ţară îndatorată şi unul sau mai mulţi creditori
externi, prin care creditorii acceptă anularea drepturilor lor de creanţă, în schimbul
derulării unor programe de protecţie a mediului înconjurător. Ace st tip de swap a
apărut în 1980, din necesitatea de a minimiza efectele negative pe care datoria
externă le are asupra ţărilor debitoare, şi totodată de a combate distrugerea mediului
natural în aceste ţări (ex. Protejarea pădurilor tropicale).
Printre ţările îndatorate care au derulat astfel de operaţii se numără Bolivia, Costa
Rica, Ecuador şi Filipine.

 Schimbul datoriei cu ajutor pentru sănătate/ HIV (debt for aids)

Datorită creşterii incidenţei virusului HIV în rândul populaţiei Lumii a Treia, recent,
s-a propus acceptarea de către ţările creditoare a schimbului unei părţi din datoria
 83

externă provenind din cele mai sărace ţări, cu mobilizarea de fonduri pentru
combaterea răspândirii HIV în aceste ţări.

 Schimbul datoriei cu acţiuni (debt for equiy swaps)

Această operaţiune constă în schimbul datoriei externe cu pachete de acţiuni la

companiile din ţările îndatorate. În mod particular, acest tip de swap generează
avantaje pentru ambele părţi implicate în tranzacţie. Astfel, creditorul este stimulat de
potenţialul de creştere al afacerii şi de pachetul de acţiuni deţinute la acea companie
(care îl cointeresează în mod direct), iar debitorul reuşeşte să rezolve problema
datoriei externe şi simultan să atragă investiţii străine directe, de natură să favorizez e
creşterea economică.

Operaţia implică asumarea unui risc de către creditor, care acceptă să

investească în firme considerate neproductive, într-o ţară cu risc ridicat. De obicei, în
derularea unor astfel de tranzacţii, considerentele de ordin politic dom ină
considerentele de ordin economic.

Rusia, de exemplu, a încercat să reintegreze astfel piaţa energiei electrice în

zona fostei Uniuni Sovietice, în scopul câştigării unei poziţii de vârf pe piaţa
internaţională şi consolidării poziţiei strategice în zo nă. Principalul instrument utilizat
de Rusia în negocierile purtate cu Armenia, Azerbaijan, Georgia şi Kazakhstan a fost
swapul datoriei cu acţiuni.

 Plata datoriei externe în monedă locală (local currency debt swaps)

Prin această operaţie de swap, ţara debitoare are posibilitatea să stingă drepturile
de creanţă ale creditorului în moneda locală, şi nu în cea prevăzută în contract. De
obicei, se previne astfel neplata sau reducerea datoriei externe, deoarece plata ei în
altă valută decât cea locală expune debitorul la riscul de volatilitate a cursului de
schimb.

De foarte multe ori, accesul la resursele financiare este strict condiţionat de

obţinerea creditelor în diferite valute (euro, dolari). Această condiţionarea poate
constitui un impediment foarte serios în accesarea împrumuturilor externe, mai ales
pentru afacerile de mici dimensiuni şi pentru proiectele de infrastructură, pentru care
expunerea la riscul valutar este dificilă.
84

Prin operaţii de swap, Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) faciliteaz ă

convertirea datoriei externe a unor ţări în curs de dezvoltare denominată în valute
puternice, în datorie exprimată în monedă locală. Ea pune astfel la dispoziţia ţărilor
debitoare înstrumente de hedging valutar foarte avantajoase.

Unul dintre domeniile de acţiune ale CFI îl reprezintă dezvoltarea şi consolidarea

pieţei de capital a ţărilor de pe pieţele emergente, prin utilizarea unor instrumente
denominate în moneda naţională a ţărilor receptoare. Pentru aceasta, CFI se implică
în derularea de operaţiuni de swap şi în dezvoltarea unor structuri de finanţare în ţara
gazdă, utilizând drept pârghii instrumente de piaţă, care să permită dezvoltarea pe
termen lung, precum: garantarea parţială a creditelor, securitizarea creditelor şi
facilităţi de acoperire împotriva riscului valutar.

Studiu de caz:
Acţiunea CFI în Mexic

În 2005 Mexicul se confrunta cu un mare deficit de locuinţe, datorat parţial unui

sistem ineficient de creditare. Pentru a stimula dezvoltarea acestui segment al
creditării, CFI s-a implicat în sprijinirea creditelor ipotecare, utilizând instrumente
denominate în moneda locală.
În prima etapă, CFI a demarat dezvoltarea unei pieţe primare a creditelor
ipotecare, angrenând în acest proces instituţii de credit locale. S-a implicat direct în
acordarea unor facilităţi de creditare de tip revolving, oferind mai multe alternative de
finanţare, fie pe baza unei dobânzi fixe, fie pe baza unei dobânzi variabile.
În a doua etapă, CFI s-a implicat în dezvoltarea unei pieţe secundare a creditului
ipotecar, în cadrul căreia a facilitat deschiderea şi accesarea unor linii de credit,
acceptând drept garanţie mărfurile aflate în depozit, exprimate în monedă naţională,
alături de alte instrumente specifice acestei pieţe.

5.5. Clubul de la Paris

Este un grup informal (fără valenţe instituţionale) alcătuit din creditori oficiali, a
cărui principală misiune este de a găsi soluţii sustenabile şi coordonate pentru ţările
debitoare care se confruntă cu dificultăţi în soluţionarea problemei datoriei externe.
Ei decid asupra posibilităţii de reeşalonare a datoriei şi de reducere a acesteia, în
 85

anumite cazuri. În cadrul Grupului există 19 membrii permanenţi, respectiv guverne,

care deţin drepturi de creanţă de valoarea mare asupra altor guverne, pretutindeni în
lume.

Acest grup a luat naştere în 1956, când Argentina a acceptat să îşi

întâlnească creditorii în Paris, în vederea găsirii unor soluţii coordonate. De atunci,
până în prezent, Grupul de la Paris a încheiat aproximativ 400 de aranjamente
privind 81 de ţări debitoare. Ţările creditoare se întrunesc de obicei de 10 ori pe an,
la Paris, în cadrul sesiunilor de negociere sau în scopul de a discuta problema
datoriei externe a unor ţări debitoare.

Începând cu 1983, suma aranjamentelor încheiate de membrii Clubului cu

guvernele ţărilor debitoare atinge suma de 504 miliarde dolari.

Clubul de la Paris este guvernat de 5 principii:

1. Grupul acţionează în mod diferit de la caz la caz, luând în considerare, în cadrul

analizei de reeşalonare, nevoile particulare ale fiecărei ţări debitoare.
2. Deciziile în interiorul Grupului se iau pe bază de consens.
3. Datoria externă este reeşalonată doar în cazul în care există o nevoie reală în
acest sens, şi doar atunci când ţara debitoare s-a angajat în înfăpuirea unui set
de reforme, sub recomandarea FMI.
4. Creditorii care sunt membrii ai Clubului trebuie să fie de acord cu soluţiile
adoptate de Club, conform principiului solidarităţii.
5. Soluţiilor Clubului privind valorificarea drepturilor de creanţă ale mai multor
creditori în relaţie cu aceeaşi ţară debitoare sunt supuse comparaţiilor, atunci
când se referă la acelaşi debitor.

Problema datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare este abordată de Clubul

de la Paris printr-o analiză foarte detaliată a solvabilităţii şi lichidităţii debitorului ,
întrucât soluţiile adoptate trebuie să faciliteze sustenabilitatea datoriei. Astfel, dacă
se ajunge la concluzia că datoria este o problemă de natura lichidităţii, ea va fi diferit
abordată comparativ cu situaţia în care se observă că ea este o problemă de
solvabilitate. În orice caz, reducerea datoriei externe, adică a principalului sau a
valorii actualizate nete, se va aplica numai în cazuri extreme.
86

Procesul de soluţionare a datoriei externe este corelat cu analiza dinamică a

indicatorilor de performanţă macroeconomică şi cu un management eficient al
datoriei publice, aplicat de guvernul ţării debitoare. Îmbunătăţirea indicatorilor se
realizează în timp, pe fondul implementării reformelor propuse de FMI. Acestea ar
trebui să determine creşterea capacităţii de rambursare a împrumuturilor şi să ajute
ţările creditoare în recuperarea drepturilor de creanţă.

Datoria externă în ţările emergente

Datoria externă reprezintă, în anumite cazuri, şi o importantă sursă de finanţare

sau un instrument macroeconomic, utilizat în cursa pentru dezvoltare. Conform
Băncii Mondiale, în anul 2004, fluxurile nete de capital spre ţările emergente, inclusiv
cele în tranziţie, realizate sub forma investiţiilor străine directe au atins suma de 165
miliarde dolari. Din această sumă, 27 miliarde dolari au îmbrăcat forma investiţiilor de
portofoliu, 84 miliarde dolari au luat forma împrumuturilor noi şi 47 miliarde dolari s -
au acordat sub forma granturilor.
 87

CAPITOLUL
REGLEMENTĂRI INTERNAŢIONALE ÎN DOMENIUL BANCAR

1. Prezentarea contextului internaţional

În anul 1974 a avut loc la Basel prima reuniune a comitetului pentru

supraveghere bancara – BCBS – Basel Committe on Banking Supervision, organism
constituit din reprezentanţii băncilor centrale şi forurilor de r eglementare din SUA,
Japonia, Canada, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia (adică grupul G7), Elveţia,
Suedia, Olanda, Belgia şi Luxemburg. Acest Comitet a avut ca rol fundamental
promovarea stabilităţii sistemului bancar global.
Prin intermediul primelor reglementări au fost împărţite sferelor de influenţă pe
diferite regiuni, ceea ce a nemulţumit instituţiile din toată lumea, ajungându-se în
1988 la un prim acord de reglementare propriu-zisă a pieţei monetare. Acordul Basel
I, care a luat naştere în anul 1988, a stabilit o cuantificare a riscului de expunere a
băncilor, cea mai importantă reglementare fiind aceea de stabilire a unui prag de 8%
pentru raportul dintre capitalul propriu şi expunerea unei bănci. Acordul Basel I a fost
menit să reglementeze cerinţele de capital minim, luând în considerare riscul de
credit şi riscul de piaţă. De fapt, acest acord aduce în prim plan performanţa în
gestionarea portofoliului de credite.
La sfârşitul anului 2003 a apărut Acordul Basel II, care pune accentul pe
metodologia internă, pe supraveghere, pe disciplina pieţei şi îmbunătăţirea evaluării
riscurilor (prin introducerea riscului operaţional). Acordul Basel II a apărut din
necesitatea de a aborda la un nivel mai aprofundat metodologiile de calcul a riscului,
şi în special de a cuantifica şi analiza şi riscul operaţional, care a fost complet ignorat
de Basel I.
Basel II aduce modificarea procedurilor şi organizării interne, fiind construit pe
principiul guvernării corporatiste. Specific acestei este precizar ea foarte clară a
responsabilităţilor care revin fiecărei structuri de conducere.
Într-o abordare conceptuală, la baza Acordului Basel II stau 3 piloni care definesc
principalele sale obiective.
 Pilonul I
88

Pilonul I conţine cerinţele minime de capital şi are ca scop îmbunătăţirea

managementului riscului bancar. Adecvarea capitalului unei bănci este orientată spre
managementul corespunzător al celor trei componente majore ale riscului:
- riscul de creditare
- riscul operaţional
- riscul pieţelor
Spre deosebire de Basel I, care aborda într-o manieră foarte sumară cele trei
tipuri de riscuri enumerate mai sus, Basel II prevede mai multe modalităţi de evaluare
a fiecăruia dintre ele. La acest nivel se iau în considerare doar aceste trei riscuri,
apreciindu-se că restul riscurilor nu pot fi cuantificate.
 Pilonul II
Pilonul II abordează problema supravegherii şi controlului în sistemul bancar, prin
mecanisme superioare celor propuse de Basel I. În plus, această componentă oferă
băncilor comerciale un cadru de analiză pentru alte riscuri bancare, precum riscul de
lichiditate, riscul legislativ şi riscul de marcă.
 Pilonul III
Al treilea pilon este orientat spre creşterea transparenţei bancare, prin obligarea
băncilor de a publica informaţii mai numeroase. Disciplina bancară este principala sa
prioritate. Metodele de raportare se vor uniformiza prin introducerea la nivelul
sistemului bancar a Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară.

2. Stadiul implementării Basel II în România si pe plan internaţional

Majoritatea ţărilor (peste 100 de sisteme bancare din întreaga lume) şi-au stabilit
calendare precise pentru adoptarea prevederilor Basel II în următorii trei ani.
Realizarea acestei etape pe plan internaţional va conduce probabil la trecerea la noi
reglementări bancare, sub forma Basel III.
Datele impuse pentru implementarea noului Acord de Capital sunt relativ
apropiate pentru cele mai reprezentative sisteme bancare pe plan internaţional, după
cum urmează:
- Europa: 1 ianuarie 2007 – 1 ianuarie 2008
- SUA: 1 ianuarie 2009 (pentru primele 10-20 bănci din sistem)
- Australia: 1 ianuarie 2008
 89

- Japonia: 31 martie 2007.

Întârzierile în adoptarea prevederilor Basel II nu sunt specifice numai României.
Multe dintre ţările din Europa Centrală şi de Est depăşesc termenele asumate. SUA,
pe fondul reticenţei faţă de adoptarea noului Acord, a hotărât amânarea
implementării sale până în anul 2009. De altfel, noile prevederi nu vor fi aplicate în
SUA tuturor celor 7000 de instituţii financiare, ci numai primelor 20 dintre acestea.
În România, la 1 ianuarie 2007 (data iniţială a trecerii băncilor românesti la Basel
II), doar 4 bănci îndeplineau condiţiile necesare adoptării reglementărilor Basel II şi
începeau să aplice aceste reglementări. Însă acestea sunt reprezentantele unor
grupuri financiare europene. Restul băncilor au ales varianta standard, care
presupune costuri mai reduse. Această alegere a marii majorităţi a instituţiilor
bancare din România are la bază lipsa unor date istorice complete şi costul foarte
ridicat impus de Basel II.
Soluţiile informatice adoptate de către băncile comerciale trebuie să includă trei
componente fundamentale:
- Consolidarea datelor într-un data Warehouse
- Transformarea şi procesarea datelor, prin aplicarea prevederilor Basel II
- Prezentarea informaţiilor între-un tablou de bord, pentru managementul băncii.

3Progrese în adoptarea noului acord de capital în România

Una dintre noutăţile aduse de acordul Basel II este că permite băncilor să opteze
între un model de bază - în care calculul porneşte în principal de la factori cantitativi
– şi mai multe modele avansate, care pun accentul pe factorii calitativi ai portofoliului.
Totodată, acordul presupune şi modificarea organizării interne, prin stabilirea de noi
proceduri şi prin definirea nivelelor de responsabilitate.
Acordul Basel II ar fi trebuit să fie aplicat în sistemul bancar românesc începând
cu 1 ianuarie 2007. Problemele care au apărut între timp şi întârzierile inerente
datorate dificultăţilor de implementare, au făcut ca momentul introducerii acordului să
se amâne cu încă un an. Pachetul de acte normative BNR-CNVM privind cerinţele de
capital se va implementa treptat, astfel încât instituţiile de credit şi SSIF-urile au
posibilitatea să opteze ca până la 1 ianuarie 2008 să calculeze cerinţele de capital în
baza metodologiei actuale (regulamentul 9/ 2004), sau în baza noilor reglementări.
90

Ulterior acestei date, cerinţele de capital ale intermediarilor se vor calcula exclusiv pe
baza noilor reglementări.
Deşi băncile comerciale au întâmpinat mari dificultăţi în finalizarea noilor sisteme
informatice, BNR a făcut o serie de progrese în sensul adaptării legislaţiei primare şi
secundare la noile cerinţe Basel II. Dintre acestea, considerăm că cele mai
importante sunt următoarele:
- Modificarea legislaţiei primare, în luna decembrie 2006, în conformitate cu
cerinţele Basel II.
- Finalizarea legislaţiei secundare, în primul rând a legii privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului.
- În iulie 2005 BNR a lansat un program prin care au fost definite obie ctivele,
strategia şi planul de acţiuni a noului Acord de Capital. Proiectul este
coordonat de Steering Commitee, din care fac parte reprezentanţii Băncii
Centrale, ai Ministerului Finanţelor Publice, ai CNVM-ului şi ai Asociaţiei
Române a Băncilor.
- Realizarea unui site intranet, care permite consultarea proiectelor de acte
normative care privesc implementarea noului Acord de Capital.
În iunie 2006 a fost realizat un studiu asupra impactului cantitativ pe care care
noile reglementări le va avea asupra necesarului de fonduri proprii ale instituţiilor de
credit, folosindu-se datele bilanţiere ale băncilor la 31 decembrie 2006. Acesta a
contribuit decisiv la definirea cadrului legal de reglementare pe plan naţional, şi va fi
urmat de adaptarea sistemului de raportări prudenţiale şi la elaborarea ghidurilor de
validare a modelelor interne de rating ale instituţiilor de credit.
Legea privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului conţine o serie de
prevederi referitoare la condiţiile de acces şi desfăşura rea a activităţii bancare,
supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi a societăţilor de investiţii
financiare, supravegherea sistemelor de plăţi şi a celor de decontare a operaţiunilor
cu instrumente financiare.
Acordul Basel II nu conţine numai reglementări privind activitatea instituţiilor
bancare, ci şi a celor financiare nebancare. Sunt prevăzute cerinţe minime de capital
pentru instituţiile de credit şi SSIF-uri şi pentru fondurile proprii ale acestora. Ele vor fi
supravegheate pe bază consolidată de către autoritatea bancară centrală.
Deşi adoptarea noului acord se face cu asumarea unui mare efort investiţional, se
consideră că băncile comerciale care vor adopta mai repede prevederile respective
 91

prin introducerea unor metode de management al riscului vor avea un avantaj

competitiv pe piaţă. Acest avantaj constă în faptul că, pentru acelaşi profil de risc,
cerinţele de capital vor fi mai mici în cadrul Basel II decât în cadrul Basel I. În
românia, cerinţa minimă de capital va scădea de la 12% (Basel I) la 8% (Basel II).

4. Costurile adoptării prevederilor Basel II

Una dintre cele mai mari probleme pe care le ridică trecerea la Basel II este costul
foarte ridicat al implementării, resimţit la nivelul băncilor comerciale. Acest obstacol al
costurilor ridicate este mai uşor de trecut de băncile mari, puternice, care au un nivel
ridicat al capitalizării, decât de băncile tinere sau de cele mici. Marile concerne
bancare din vestul Europei au tendinţa de a transfera pur şi simplu procedurile din
vest, fără a le mai adapta cerinţelor particulare ale pieţei locale. Pentru aceste bănci,
instituţia-mamă suportă o mare parte a cheltuielilor, precum: sistemele de rating şi
raportare, precum şi consultanţa şi trainingul. În aceste condiţii, una dintre tendinţele
care se conturează pe piaţa bancară este cea a achiziţiilor, absorbţiilor şi fuziunilor,
cel puţin pentru firmele mici şi pentru firmele locale. Principalele investiţii impuse
băncilor constau în adaptarea sistemelor informatice şi organizarea de p rograme de
training în managementul riscului pentru angajaţi.
Conform unui studiu realizat de firma de consultanţă Ernst & Young împreună cu
revista The Economist asupra a peste 300 de bănci europene (din care trei
româneşti), costul mediu al implementării va fi de 70 milioane de dolari. Băncile mici,
care nu vor opta pentru modelul de bază vor cheltui mai puţin, probabil sub 50
milioane de dolari, fiind dat de exemplu un grup bancar din Grecia care a estimat
costurile undeva între 25 şi 35 de milioane dolari.
La nivel mondial se remarcă un volum foarte mare de investiţii pe care băncile
comerciale le fac în domeniul IT, pentru a implmenta noile sisteme prevăzute. Aceste
cheltuieli au crescut spectaculos în ultimii 2 ani pe plan mondial, ajungând la zeci de
miliarde de euro. În România costul final ce trebuie suportat de o instituţie financiară
pentru a trece la Basel 2 variază între 200.000 euro în cazul unei bănci mici, până la
30 milioane de euro, în cazul unei bănci mari.
În ultima vreme se conturează tendinţa de standardizare a tranzacţiilor financiare
şi de adecvare a costurilor la expunerea percepută de bancă în relaţia cu clientul, ca
92

urmare a reglementărilor din sfera riscului operaţional şi a celor de prudenţialitate, în

administrare, management corporatist şi controlul activităţii bancare.

5. Consideraţii finale

Deşi implementarea Acordului Basel II presupune asumarea unor costuri ridicate

din partea băncilor comerciale şi a autorităţilor centrale, efectele sale pozitive pe
termen lung, în contextul procesului de globalizare, sunt incontestabile. Marea parte
a reglementărilor Basel II privesc adecvarea capitalului băncilor şi sunt orientate spre
un bun management a riscului bancar. Ele se concretizează în adoptarea de măsuri
cu mare impact asupra activităţii interne a instituţiilor financiare, şi mai puţin asupra
populaţiei. Totuşi, atât persoanele fizice, cât şi cele juridice, vor resimţi efectele
reglementărilor Basel II.
 Companiile pot apela la agenţiile de rating independente, pentru a obţine
un punctaj mai bun şi un cost mai redus al finanţării.
 Clienţii vor fi împărţiţi pe grupe de risc şi vor fi consiliaţi de personalul
băncii, în sensul alegerii acelor produse şi servicii bancare care se
potrivesc cel mai bine profilului investiţional pe care îl reprezintă.
Efectele pozitive ale introducerii acordului Basel II se vor resimţi însă indirect
în primul rând asupra populaţiei şi IMM-urilor. Băncile vor beneficia de un surplus de
capital prin reducerea provizioanelor obligatorii, surplus care va pute a fi direcţionat
prin acordarea altor credite şi programe de finanţare.
 93

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. Atrill, P., Financial Management for Decision Makers, Prentice Hall

Financial Times, Pearson Education 2006.
2. Blake, D., Financial Market Analysis, McGraw-Hill Book Company 1990.
3. Bodie, Z., Kane, A., Margus, A., Investments, Irwin 1996.
4. Campbell, T., Kracaw, W., Financial Risk Management. Fixed Income and
Foreign Exchange, HarperCollins College Publishers 1993.
5. Campbell, T., Kracaw, W., Financial Institutions and Capital Markets,
HarperCollins College Publishers 1994.
6. Campbell, T., Kracaw, W., Financial Risk Management: Fixed Income and
Foreign Exchange, HarperCollins College Publishers 1993.
7. Daigler, R., Financial Futures Markets, HarperCollins College Publishers,
SUA, 1993.
8. Dufey, G., Giddy, I., Cases in International Finance, Addison-Wesley
Publishing Company, 1987.
9. Eun, C., Resnick, B., International Financial Management, Irwing McGraw-
Hill, 1998.
10. Gaftoniuc, S., Finanţe Internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti 2000.
11. Gregory J. Millman, Around the World on a Trillion Dollars a Day, Bantam
Press, New York, 1995.
12. Halpern, P., Finanţe Manageriale, Ed. Economică 1998.
13. Krugman, P., Obstfeld, M., International Economics. Theory and Policy,
Addison-Wesley Publishing Company, 2000.
14. Levy, H., Post, T., Investments, Prentice Hall Financial Times, Pearson
Education 2005.
15. Miron, D., Păun, C., Aspecte Financiar-Monetare al Relaţiilor Economice
Internaţionale, Ed. ASE Bucureşti 2001.
16. Mishkin, F, Eakins S., Financial Markets and Institutions, Pearson
International Edition, Addison Wesley 2006.
94

17. Sarno, L.,Taylor, M., The economics of Exchange Rates, Cambridge

University Press 2002.
18. Shapiro, A., Modern Corporate Finance, McMillan Publishing Company, New
York 1991.
19. Stancu, I., Finanţe, ed. Economică Bucureşti 2002.
20. Stoica, V., Ionescu, E., Pieţe de Capital şi Burse de Valori, Ed. Economică
2002.
21. Stolojan, T., Integrarea şi politica fiscală europeană, ed. Infomarket 2002.
22. Zmeskal, Z., Financial models, ed.VSB – Technical University of Ostrava
2002.
23. An Introduction to Derivatives, The Reuters Financial Training Series, 1999
Reuters Ltd.