UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE STIINŢE ECONOMICE

SPECIALIZAREA: FINANŢE ŞI BĂNCI

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator:
Asist. univ. drd. ALINA HAGIU

Absolvent:
BAICU DORIN ADRIAN

Piteşti
2012

1
 UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
SPECIALIZAREA: FINANŢE ŞI BĂNCI

RELAŢIA ROMÂNIEI CU FONDUL MONETAR

INTERNAŢIONAL

Coordonator:
Asist. univ. drd. ALINA HAGIU

Absolvent:
BAICU DORIN ADRIAN

Piteşti
2012
2
 CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………… 4

CAPITOLUL I – ROLUL ŞI IMPORTANŢA FONDULUI MONETAR

INTERNAŢIONAL ………………………………………………………………... 6
1.1. Premisele creării Fondului Monetar Internaţional………………………………. 6
1.2. Rolul FMI………………………………………………………………………... 10
1.3. Structura organizatorică a FMI………………………………………………….. 11
1.4. Funcţiile FMI……………………………………………………………………. 12
1.5. Resursele FMI…………………………………………………………………… 14
1.6. Facilităţile de finanţare…………………………………………………………... 15

CAPITOLUL II – ECONOMIA ROMĂNIEI ŞI NECESITATEA

FINANŢĂRII DE LA FMI…………………………………………………………. 23
2.1. Consideraţii generale privind relaţia României cu FMI…………………………. 23
2.2. Supraveghere…………………………………………………………………….. 24
2.3. Asistenţă tehnică………………………………………………………………… 29
2.4. Pregătire profesională…………………………………………………………… 29
2.5. Asistenţa financiară……………………………………………………………… 29
2.5.1. Caracteristici generale ale acordurilor stand-by încheiate de România
cu FMI înainte de 1989……………………………………………………………… 30
2.5.2. Caracteristici generale ale acordurilor stand-by încheiate de România
cu FMI după 1989……………………………………………………………………. 31
2.5.3. Acordul stand-by încheiat de România în 2009………………………… 33
2.5.3.1. Cauzele care au determinat încheierea acordului…………......... 33
2.5.3.2. Obiectivele Macroeconomice…………………………………... 35
2.5.3.3. Evaluările realizate de Misiunea Fondului Monetar Internaţional. 42
2.5.3.4. Efectele încheierii acordului stand-by la nivel macroeconomic.... 46
2.5.3.5. Acordul Stand-by încheiat de România cu FMI în 2011………... 47

CONCLUZII………………………………………………………………………… 52

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………. 55

ANEXE………………………………………………………………………………. 56

3
 INTRODUCERE

Scopul lucrării „Relaţia României cu Fondul Monetar Internaţional” – scopul acestei

lucrări se doreşte a fi o analiză a intervenţiilor FMI în special în România, ca factor important
de macrostabilizare prin programele de reformă iniţiate, soldate atât cu costuri sociale
considerabile ca şomaj, scăderea nivelului de trai pe o perioadă scurtă de timp, cât şi cu
stabilizarea principalelor echilibre macroeconomice pe termen mediu şi lung.
Fondul Monetar Internaţional trebuie să acţioneze în direcţia creşterii transparenţei în
implementarea programelor de reforme economice în ţările în curs de dezvoltare axate pe
combaterea sărăciei, corupţiei, creşterea gradului de ocupare, ridicarea standardului de viaţă a
populaţiei în ansamblul său.
Deci, Fondul Monetar Internaţional este o componentă principală în dezvoltarea
teritorială a ţării, lucru subliniat şi de ţările dezvoltate.
De asemenea, pe parcursul lucrării am accentuat rolul jucat de factorul intern în
implementarea programelor de reformă FMI, în limitele şi ţintele stabilite de Fond. Acest mod
de abordare, diferit de la ţară la ţară, a avut rezultate diferite, în funcţie de gradul de absorbţie
socială a acestor reforme, rezistenţa la schimbare, resursele financiare disponibile, gradul de
înzestrare tehnică. Elementele de noutate ale lucrarii constau în modul diferit de abordare a
relaţiei ţări în tranziţie - FMI, cu accent pe analiza efectelor economico-sociale, impactul
asupra creşterii şi dezvoltării economice.
FMI este o instituţie centrală a sistemului monetar internaţional – sistemul de plăţi
internaţionale şi rate de schimb între valutele naţionale ce face posibil business-ul între
diferite ţări.
Scopul său este de a preveni crizele sistemului încurajând ţările să adopte politici
economice solide; este de asemenea – aşa cum şi numele sugerează – un fond ce poate veni în
ajutorul membrilor ce au nevoie de finanţare temporară pentru a redresa probleme de balanţă
a plăţilor.
FMI activează în sprijinul prosperităţii globale promovând:
• expansiunea echilibrată a comerţului mondial,
• stabilitatea ratelor de schimb,
• evitarea devalorizărilor competitive,
• corectarea disciplinată a problemelor de balanţă a plăţilor.
Lucrarea conţine două capitole, prima parte trateză aspectele teoretice legate de tema
aleasă. În primul capitol sunt prezentate noţiunile fundamentale privind rolul şi importanţa
Fondului Monetar Internaţional, premisele creării Fondului Monetar Internaţional, rolul şi
autonomia FMI, adoptarea deciziilor, precum şi facilităţile de finanţare ale fondului.
Sistemul monetar internaţional actual are în vedere stabilitatea fluctuaţiilor monetare,
identificarea costurilor şi beneficiilor flotării ratelor de schimb, impactul acestora asupra
economiilor în curs de dezvoltare, încurajarea creşterii economice globale. În acest context se
încadrează şi optica FMI-ului care încurajează ţările în curs de dezvoltare la schimbarea
mentalităţii în ceea ce priveşte folosirea banilor publici, a resurselor financiare, în virtutea
economiei de piaţă, a legilor concurenţiale.
Programele FMI au contribuit la scoaterea din impas a creditorilor şi investitorilor,
aceştia acţionând adesea în mod iresponsabil, ceea ce a creat instabilitate în cadrul sistemului
monetar internaţional. FMI este o organizaţie internaţională care are 185 de ţări membre,
înfiinţată pentru a promova cooperarea monetară internaţională, stabilitatea valutară şi
acorduri valutare sistematice, pentru a stimula creşterea economică şi niveluri înalte de
folosire a forţei de muncă şi pentru a acorda asistenţă financiară temporară ţărilor membre, în
condiţii adecvate, pentru a contribui la ajustarea balanţei de plăţi.
Potrivit Articolului 1 din statutul său, F.M.I. are următoarele obiective majore:
 să promoveze cooperarea monetară;
 să faciliteze expansiunea comerţului internaţional;

4
 să înlăture restricţiile valutare din calea comerţului internaţional şi a fluxurilor
financiare internaţionale;
 să acorde ţarilor membre credite pe termen scurt şi mijlociu, în vederea reducerii
dezechilibrelor temporare din balanţa de plăţi externe provocate de cauze imprevizibile, fără
ca aceste ţări să recurgă la măsuri care ar putea impieta asupra prosperităţii naţionale şi
internaţionale;
 să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca
mijloc de concurenţă internaţională;
să scurteze durate şi să micşoreze dezechilibrul balanţelor de plăţi externe ale ţărilor
membre.
Partea a doua a lucrării numită Economia românească şi necesitatea finanţării de la
FMI conţine analiza componentelor economiei României înainte de 1989, caracteristice
generale ale acordurilor stand-by încheiate de România cu FMI înainte de 1989, precum şi
aspecte generale privind activitatea FMI, supravegherea, asistenţa financiară şi tehnică,
pregătirea profesională şi acordurile României cu FMI. Ultima parte a capitolului al 2 lea este
rezervată direcţiei de dezvoltare a României prin Acordul României 2009-2011 şi efectele
indicatorilor macroeconomici.
Obiectivele şi rolul Fondului Monetar de Investiţii au devenit din ce în ce mai
importante şi din simpla cauză a creşterii numărului de membri.Acest număr de state membre
a crescut de peste 4 ori faţă de iniţialul de 45 de state implicate în creearea lui, fapt ce reflectă
obţinerea independenţei politice a mai multor state în curs de dezvoltare şi mai recent a
colapsului blocului sovietic.
Expansiune numărului de state membre împreună cu schimbările petrecute în
economia mondială au obligat Fondul Monetar Internaţional să se adapteze într-o mare
varietate de moduri pentru a continua să servească aceleaşi scopuri în mod eficient.
Alaturi de FMI în 1944 a fost creată (BIRD) Banca Internaţionala pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, cunoscută şi sub numele de Bancă Mondială, care a fost creată
pentru dezvoltare economică pe termen lung, incluzând finanţarea proiectelor de
infrastructură. În timp ce FMI este preocupat cu performanţa şi politici financiare
macroeconomice BIRD se ocupă cu dezvoltarea pe termen lung şi soluţii pentru eliminarea
sărăciei la nivel mondial.
În conformitate cu statutul său, F.M.I. realizează activităţi care se încadrează în
structura pieţelor internaţionale ale sistemului (operaţiuni de creditare, de producere a
informaţiilor financiar-monetare etc), dar, mai cu seamă, activităţi care se încadrează în
conexiunea de reglare a sistemului financiar şi monetar internaţional.

5
 Capitolul I
ROLUL ŞI IMPORTANŢA FONDULUI MONETAR INTERNAŢIONAL

1.1. Premisele creării Fondului Monetar Internaţional

După al doilea război mondial, situaţia dificilă cu care se confruntau toate statele lumii
a impus organizarea de reuniuni internaţionale care să găsească soluţii în vederea relansării
economiei mondiale. Desfăşurată între 1 şi 22 iulie 1944, conferinţa de la Bretton Woods a
rămas în amintirea participanţilor ca una dintre cele mai strălucite reuniuni internaţionale
consacrate vreodată unor scopuri specifice. Această conferinţă internaţională s-a ţinut în
staţiunea estivală Bretton Woods, din statul New Hampshire (SUA), şi la ea au participat
câteva mii de specialişti în probleme economice, politice şi financiare, doctrinari, experţi,
jurişti, reprezentanţi ai 44 de state.
Fondul Monetar Internaţional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului Bretton-
Woods, fiind instituţia responsabilă cu asigurarea condiţiilor monetare şi financiare propice
unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezintă primul sistem monetar internaţional
din istoria relaţiilor internaţionale şi vizează un ansamblu de principii şi reglementări
coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb şi al cooperării
monetare multilaterale1
Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a
avut drept iniţiatori Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat
majoritatea aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce Acordurile reprezintă
punctul de plecare oficial al instituţiilor Bretton-Woods, planificarea lor a început, de fapt, la
începutul anilor ‘40. În acest proces de durată au fost implicate două personalităţi marcante,
John Maynard Keynes, de partea britanică, şi Harry Dexter White, de partea americană.
Idealul lor călăuzitor a fost construirea unui sistem care să împiedice reapariţia unor recesiuni
economice de proporţii, precum şi izbucnirea unui nou război mondial. Un spirit comun de
liberalism a animat procesul de planificare, iar multilateralismul a devenit soluţia comună
pentru fondarea unei noi ordini postbelice. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau
asigurarea păcii mondiale printr-o instituţie globală care să fie o versiune îmbunătăţită a Ligii
Naţiunilor. Din punct de vedere economic, pacea şi prosperitatea urmau să fie sprijinite de
comerţul liber între naţiuni. Astfel, pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost
reprezentat de Organizaţia Internaţională a Comerţului. Plecând de la lecţiile perioadei
interbelice, politicile monetare şi ale ratei de schimb au fost considerate instrumente necesare
comerţului liber; ele nu puteau fi niciodată considerate ca scop economic în sine. Pentru
consacrarea acestei lecţii în modul de funcţionare al economiei internaţionale s-a avut în
vedere fondarea unei instituţii financiare internaţionale care să monitorizeze politicile
monetare şi de schimb ale statelor membre. Datorită diferenţei semnificative dintre poziţia
internaţională (politică şi economică) a Marii Britanii şi a SUA, la acea oră, cele două planuri
iniţiale au evidenţiat câteva puncte de dezacord. Keynes era preocupat în principal de
asigurarea izolării economiilor naţionale în cazul importului de tendinţe deflaţioniste şi de
furnizarea de lichidităţi internaţionale pentru ţările cu deficit, pe când White era interesat de
convertibilitatea şi stabilitatea cursurilor şi de eliminarea acordurilor bilaterale restrictive în
privinţa comerţului liber. Totuşi, similitudinile au fost mult mai importante. Ambii economişti
au crezut ferm în importanţa unei ordini mondiale organizate conform principiului
“comerţului liber”, pentru asigurarea păcii şi prosperităţii internaţionale. Pe plan naţional,
ocuparea totală a forţei de muncă şi un puternic stat al bunăstării urma sa sprijine astfel de
ţeluri. Controlul capitalului, control direcţionat împotriva mişcărilor speculative şi ratele
stabile de schimb au fost percepute drept mijloacele necesare comerţului şi prin urmare,
supuse cerinţelor acestuia.

1
http://bogdanmandru.wordpress.com/fondul-monetar-international-istoric-structura-si-functii/

6
 Acordurile fondatoare au păstrat spiritul acestei viziuni, deşi în negocierile politice
dintre cele două părţi s-au pierdut mai multe elemente importante. Propunerile americane au
avut câştig de cauză ţinând cont de circumstanţele economice şi politice care făceau din SUA,
la acea oră, cea mai importantă putere şi cel mai important creditor al lumii, deţinând 75% din
rezervele monetare mondiale.
Câteva principii fundamentale stăteau astfel la baza sistemului monetar internaţional
inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetară internaţională, universalitatea sistemului –
orice stat care recunoaşte prevederile statutului FMI poate adera la această organizaţie şi,
implicit, poate deveni membru al sistemului monetar internaţional, fixitatea parităţii şi
cursurilor valutare, convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desfiinţarea restricţiilor
asupra plăţilor curente, în vederea multilateralizării plăţilor, convertibilitatea în aur a
dolarului, la care se raportează celelalte monede şi asigurarea unor rezerve de mijloace de
plată internaţionale în concordanţă cu nevoile de echilibrare a balanţei de plăţi externe ale
ţărilor membre (pentru evitarea unor dezechilibre pe termen scurt)2
Resursele FMI, esenţiale pentru îndeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe baza
contribuţiilor (cotelor) membrilor săi. Fiecare ţară plătea o cotă în aur şi valută naţională,
proporţională cu mărimea economiei sale. Pe lângă furnizarea de fonduri, cotele au fost
esenţiale în determinarea puterii de vot a membrilor. Fiecărui membru i s-a alocat un număr
de bază de 250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare echivalent a 100.000 dolari SUA din
cota sa. Cota şi numărul de voturi au asigurat de la început o poziţie superioară a Statelor
Unite, în interiorul instituţiei. Aceasta poate fi percepută ca o primă breşă în spiritul idealist şi
multilateralist al planurilor fondatoare, dar a fost o evoluţie menită să asigure Congresul că
SUA şi-au păstrat un cuvânt greu în legătură cu fondurile pe care le-au alocat noii
instituţii, fără de care nu şi-ar fi dat acordul pentru participarea la fondarea ei.
Spiritul planurilor iniţiale a fost subminat încă de la bun început sub mai multe
aspecte. Reticenţa Congresului, care se temea că resursele americane vor fi canalizate, prin
intermediul FMI, pentru a contribui la reconstrucţia întregii Europe (ceea ce includea statele
comuniste), laolaltă cu dificultăţile tranziţiei postbelice, mult mai mari decât cele prevăzute în
1944, au împiedicat lansarea imediată a Fondului. Evoluţiile ulterioare ostile dintre SUA şi
URSS au avut un impact negativ decisiv. În acest context, SUA au decis că multilateralismul
avut în vedere la sfârşitul războiului nu mai era adecvat. Reconstrucţia Europei de Vest,
devenită de interes strategic+militar, trebuia asigurată unilateral, prin Planul Marshall.
Fondurile oferite prin acest plan şi condiţiile lor au adus FMI în situaţia de a fi, la sfârşitul
anilor ’40, o instituţie prea puţin prezentă pe scena internaţională.
La momentul terminării reconstrucţiei Europei, când toate ţările au declarat totala
convertibilitate (1958), a apărut un sistem comun de rate de schimb fixe, cu valute a căror
valoare era fixată în raport cu dolarul, la rândul lui raportat la etalonul aur. Mai rigid decât
fusese plănuit, sistemul monetar postbelic a avut o viaţă scurtă. Mecanismul prin care
monedele statelor membre ale FMI primeau o echivalare fixă în dolari, iar dolarul era raportat
la o cantitate fixă de aur a fost, o perioadă, în avantajul SUA. Dolarul reprezentând principala
valută forte, SUA nu mai trebuiau să fie preocupate, în politica lor economică, de echilibrarea
balanţei de plăţi externe, întrucât însuşi sistemul monetar presupunea existenţa unei cantităţi
mari de dolari în afara SUA, cu alte cuvinte, o balanţă de plăţi deficitară.
Problemele au apărut atunci când SUA au supra-utilizat acest mecanism, astfel că s-a
ajuns la situaţia în care exista o ofertă foarte mare de dolari pe pieţele internaţionale,
provenită din exporturi de capital, dar şi din numeroase cheltuieli militare. Dolarii s-au
acumulat treptat în conturi din străinătate, generând credite în lanţ, astfel că, în anii ‘60 deja,
cantitatea de dolari existentă în lume, în circulaţie, depăşise stocurile de aur ale SUA. Odată
atinse limitele încrederii în paritatea oficială dolar aur, unele bănci centrale au cerut SUA
schimbarea dolarilor deţinuţi în rezervele lor, cu aur. Spirala creată a generat o criză
monetară, cu repercusiuni asupra sistemului monetar internaţional. Incertitudinea şi temerile
2
http://bogdanmandru.wordpress.com/fondul-monetar-international-istoric-structura-si-functii/

7
băncilor centrale, referitoare la sustenabilitatea convertibilităţii dolarului, exporturile de
capital ale SUA, resursele importante pe care le-a absorbit războiul din Vietnam, toate aceste
fenomene au contribuit la evoluţia Statelor Unite dintr-un creditor mondial, în poziţia de
debitor mondial. La această situaţie s-a adăugat reticenţa ţărilor europene în ceea ce priveşte
ajustarea şi reaprecierea valutelor, astfel că sistemul a acumulat tot mai multă presiune asupra
dolarului, a cărui convertibilitate în aur a devenit incertă, ceea ce a alimentat în spirală alte
presiuni. Fiind cvasi-inutil pentru o perioadă atât de lungă, FMI nu a avut prea multe de spus
în rezolvarea crizei. În final, preşedintele Nixon a decis să soluţioneze problema printr-un act
unilateral, anunţând la 15 august 1971 suspendarea convertibilităţii dolarului. În urma acestor
evoluţii, o parte din sarcinile FMI au rămas fără obiect. Nu numai că lumea a început să se
îndrepte către un sistem de valute flexibile, dar ea a devenit cu fiecare zi o piaţă financiară tot
mai integrată. Schimbările tehnologice şi ascensiunea corporaţiilor multinaţionale au erodat
autonomia naţională economică şi financiară. În acest mediu, Fondul s-a confruntat cu
ameninţarea de a deveni un anacronism instituţional. În 1974, Robert Aliber, un economist
american, afirmă că singurul vestigiu al sistemului gestionat de FMI după 1945 este FMI
însuşi, adică „un fond comun de rezerve de dimensiune modestă şi de utilitate discutabilă,
dată fiind creşterea rapidă a rezervelor internaţionale, şi 1800 de funcţionari remuneraţi
generos care au sarcina de a veghea la aplicarea unor reguli de joc care nu mai există.”
 În anii ‘70, după denunţarea convertibilităţii dolarului în aur, la nivel internaţional s-a
pus foarte serios problema rolului FMI pe viitor, în termenii permanenţei sau desfiinţării
instituţiei. Treptat, s-a conturat opinia potriva căreia Fondul rămâne forul cel mai adecvat
pentru discuţiile referitoare la reformarea sistemului monetar internaţional. Pentru reflecţia
privind posibile modalităţi de reformare, în septembrie 1972 s-a constituit Comitetul celor 20,
organism ce şi-a încheiat activitatea în 1974 şi a fost înlocuit de Comitetul interimar.
Deliberările din cadrul Comitetului celor 20 au stabilit că, în conjunctura politică, economică
şi socială a acelor ani, reforma treptată, eşalonată, a sistemului monetar internaţional era
versiunea de preferat. Consecinţele crizei petrolului, ale crizei economice mondiale, stag-
flaţia ca nou fenomen afectând economiile dezvoltate, toate acestea aduseseră foarte multe
bulversări în plan economic şi social, astfel că noi reaşezări ale sistemului ar fi adus prea
multe incertitudini şi consecinţe incontrolabile.
În anii ’70 au avut loc însă şi alte evoluţii, în care FMI a identificat noi “nişe de
oportunitate”. Crizele petrolului au disponibilizat mari sume de “petrodolari”, din partea
statelor exportatoare, pentru împrumuturi pe piaţa internaţională. Către sfârşitul decadei însă,
condiţiile economice şi financiare s-au schimbat, astfel că statele care luaseră împrumuturi
uşor accesibile pe pieţele private, mai ales ţări aflate în curs de dezvoltare, s-au trezit în
situaţia de a avea datorii imense, cu ai căror termeni de plată nu mai puteau ţine pasul. Criza
economică din anii ’70 a lovit cel mai puternic ţările în curs de dezvoltare, care au pierdut
resurse financiare, pe de o parte, prin faptul că rezervele lor valutare erau exprimate
preponderent în dolari americani, monedă care s-a depreciat puternic şi, pe de altă parte, prin
faptul că, în condiţiile inflaţiei şi oscilaţiilor ratelor de schimb, dobânzile la creditele
acumulate au crescut semnificativ. Tot mai multe ţări în curs de dezvoltare au început să aibă
dificultăţi importante în plata datoriei lor externe, adăugate efortului economic intern orientat
spre exporturi, pentru obţinerea valutei necesare plătirii ei. S-a ajuns astfel ca datoriile externe
ale unor ţări în curs de dezvoltare să devină o problemă majoră pentru sistemul economic şi
financiar internaţional, rămasă ca atare pe agenda internaţională până astăzi. Fiind singura
organizaţie interguvernamentală cuprinzătoare, specializată pe chestiuni monetare şi
financiare, FMI a decis să intervină şi a început să ofere împrumuturi ţărilor aflate în curs de
dezvoltare, pentru a le asista în transformarea economiilor lor în economii viabile, care să
poată susţine plata la zi a datoriei externe şi a penalităţilor adăugate, fără a rezulta probleme
macroeconomice deosebite. Din responsabilitatea iniţială de supraveghere a economiilor
statelor membre, Fondul a recuperat ideea de consultanţă pentru ţările datornice, consultanţă
referitoare la modul de ajustare a politicilor şi de eliminare a problemelor structurale. Pornind

8
de la această practică, împrumuturile au dobândit prevederi şi condiţionări, care au luat forma
unor politici economice, monetare şi financiare recomandate de Fond, negociate cu guvernele
ţărilor în cauză, asumate în final de acestea pentru perfectarea acordurilor de împrumut.
FMI şi-a păstrat rolul de creditor al ţărilor în curs de dezvoltare pe tot parcursul anilor
’80. În 1985, cu prilejul reuniunii FMI şi BM de la Seul, secretarul trezoreriei americane,
James Baker, a pledat pentru reomandări de politici, în cadrul programelor de ajustare
structurală, care să fie nu atât defavorabile creşterii cheltuielilor publice şi expansiunii cererii
interne, cât mai ales favorabile creşterii economice. Acest nou curent a generat adaptări
doctrinare în cadrul FMI. Echilibrul balanţei de plăţi rămâne obiectivul primordial, dar
răspunsul la problema dezechilibrului ei vizează înlăturarea oricăror obstacole structurale în
calea creşterii economice, inclusiv prin dereglementarea pieţelor interne şi liberalizarea
ofertei. În urma acestor adaptări doctrinare, au rezultat cinci domenii pentru politici publice
reformiste:
 reforma fiscalităţii - eliminarea impozitelor progresive, reducerea taxelor pe exporturi;
 calitatea cheltuielilor publice - reducerea acestora, mai ales a cheltuielilor
neproductive (militare, de exemplu) şi investirea în infrastructura fizică şi în capitalul uman,
ca măsuri favorabile creşterii;
 liberalizarea comerţului exterior – deschiderea economiei spre comerţul global;
 reforma pieţelor financiare – facilitarea mobilizării economisirii interne, ameliorarea
politicilor monetare, liberalizarea ratei dobânzii.
Aceste programe vor înregistra succese, mai ales în ţări ale Asiei de sud-est şi ale
Americii Latine, dar nu vor reuşi să reducă sărăcia în Africa şi nici disparităţile de venituri în
America Latină.3
Ca urmare a răsturnării regimurilor comuniste din Europa de Est, statele din regiune
au iniţiat, în 1989, reforme politice şi economice de o amploare fără precedent. Transformarea
economiilor centralizate comuniste înspre economii de piaţă nu se putea face fără ajutor
internaţional, dat fiind că guvernelor angajate pe calea reformelor le lipseau atât fondurile, cât
şi expertiza (teoretică şi tehnică) necesară. Exisa însă o instituţie internaţională abilitată să
supervizeze şi să ofere consultanţă în domeniul financiar şi monetar. Prin urmare, FMI a
început să pună la dispoziţia guvernelor postcomuniste împrumuturi şi să vegheze activ, prin
condiţionarea complexă a împrumuturilor, la evoluţia acestor ţări către o economie de piaţă.
În 2005, Fondul este încă implicat în câteva dintre ţările din regiune, cu toate că evoluţiile
recente i-au deschis o altă perspectivă.
Criza financiară din Mexic, din 1995 şi, mai ales, criza din Asia de sud-est, începută în
1997, care a degenerat într-o criză globală a sistemului financiar internaţional, s-au constituit
în noi ameninţări la adresa stabilităţii pieţelor globale. În consecinţă, FMI a fost
”redescoperit” de către membrii săi marcanţi, mai cu seamă de SUA, drept o sursă posibilă de
ajutor financiar în cazuri limită (atât datorită fondurilor proprii, cât şi fondurilor pe care le
poate mobiliza din resurse internaţionale private), pentru ţări al căror eşec economic ameninţă
stabilitatea economiei globale. Dezbaterea în ceea ce priveşte evoluţia instituţională recentă a
FMI, ca instituţie creditoare de ultimă instanţă, este o dezbatere încă deschisă. Nu vom insista
asupra ei, cu atât mai mult cu cât, pentru cercetarea de faţă, activitatea FMI ca instituţie
implicată în reformele economice şi politice ale statelor angajate pe drumul dezvoltării este
mult mai importantă.

1.2. Rolul FMI

3
http://bogdanmandru.wordpress.com/fondul-monetar-international-istoric-structura-si-functii/

9
 FMI4 este o organizaţie internaţională care are 185 de ţări membre, înfiinţată pentru a
promova cooperarea monetară internaţională, stabilitatea valutară şi acorduri valutare
sistematice, pentru a stimula creşterea economică şi niveluri înalte de folosire a forţei de
muncă şi pentru a acorda asistenţă financiară temporară ţărilor membre, în condiţii adecvate,
pentru a contribui la ajustarea balanţei de plăţi.
Potrivit Articolului 1 din statutul său, F.M.I. are următoarele obiective majore:
 să promoveze cooperarea monetară;
 să faciliteze expansiunea comerţului internaţional;
 să înlăture restricţiile valutare din calea comerţului internaţional şi a fluxurilor
financiare internaţionale;
 să acorde ţarilor membre credite pe termen scurt şi mijlociu, în vederea reducerii
dezechilibrelor temporare din balanţa de plăţi externe provocate de cauze imprevizibile, fără
ca aceste ţări să recurgă la măsuri care ar putea impieta asupra prosperităţii naţionale şi
internaţionale;
 să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare ca
mijloc de concurenţă internaţională;
să scurteze durate şi să micşoreze dezechilibrul balanţelor de plăţi externe ale ţărilor membre.
În funcţie de obiectivele sale şi de mijloacele de care dispune F.M.I. pentru realizarea
lor, se pot distinge următoarele segmente mai importante ale activităţii sale:
 acordarea de credite membrilor săi pe bază de garanţii (în monedă naţională), astfel
încât, pe de o parte, aceştia să fie sprijiniţi la nevoie în eforturile proprii de echilibrare a
balanţelor de plăţi, iar, pe de altă parte, să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral al
decontări, care să faciliteze tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale. în principiu,
ţara membră a F.M.I. care a primit un credit de la Fond este obligată să-1 folosească numai
pentru echilibrarea balanţei sale de plăţi;
 limitarea cât mai mult posibil a restricţiilor valutare care frânează dezvoltarea
comerţului internaţional. În acest sens, membrii F.M.I. simt obligaţi să evite restricţiile
valutare asupra plăţilor curente. în acelaşi timp, F.M.I. are sarcina de a veghea şi interzice
încheierea de acorduri valutare discriminatorii între ţările membre;
 menţinerea parităţii monedelor naţionale ale ţărilor membre şi urmărirea stabilităţii
cursului de schimb. Potrivit prevederilor statutare iniţiale ale F.M.L, cursul de schimb al
monedei unei ţâri membre putea să oscileze în raport cu valutele celorlalţi membri în cadrul
unei marje înguste, de ± 1% faţă de paritatea oficială. Acest principiu însă nu se mai aplică
după 15 august 1971, când s-a declanşat criza sistemului monetar internaţional iniţiat la
Bretton - Woods, cursurile de schimb ale monedelor fiind lăsate să floteze liber.
FMI este o instituţie centrală a sistemului monetar internaţional – sistemul de plăţi
internaţionale şi rate de schimb între valutele naţionale ce face posibil business-ul între
diferite ţări.
Scopul său este de a preveni crizele sistemului încurajând ţările să adopte politici
economice solide; este de asemenea – aşa cum şi numele sugerează – un fond ce poate veni în
ajutorul membrilor ce au nevoie de finanţare temporară pentru a redresa probleme de balanţă
a plăţilor.
FMI activează în sprijinul prosperităţii globale promovând:
• expansiunea echilibrată a comerţului mondial,
• stabilitatea ratelor de schimb,
• evitarea devalorizărilor competitive,
• corectarea disciplinată a problemelor de balanţă a plăţilor.
Scopurile statutare ale FMI includ promovarea unei expansiuni echilibrate a
comerţului mondial, stabilitatea ratelor de schimb, evitarea devalorizărilor competitive, şi
corectarea disciplinată a problemelor de balanţă a plăţilor.
4
www.imf.org

10
 Deşi FMI s-a schimbat semnificativ de-a lungul anilor, proprile ei publicaţii susţin
răspicat că scopurile statutare ale FMI sunt şi astăzi aceleaşi cu cele formulate în 1944.
FMI a fost asemuit cu o uniune de credit internaţională, membrilor săi, care contribuie
rezerve, oferindu-li-se oportunitatea să împrumute în funcţie de nevoi. În plus, FMI este în
stare sa obţină fonduri împrumutând de la ţările membre sau din pieţe financiare private. FMI
pretinde că nu a ridicat încă bani prin această ultimă metodă.

1.3. Structura organizatorica a FMI

F.M.I. are două categorii de membri: membri originari şi alţi membri. Membrii
originari sunt considerate acele ţări care au ratificat acordul de creare a F.M.I. până la intrarea
lui în vigoare (27 decembrie 1945). Alţi membri sunt socotite toate celelalte ţări care au aderat
la F.M.I. după intrare în vigoare a acordului. Această delimitare a membrilor F.M.I. în
membri originari şi alţi membri are, în principal, caracter onorific, dar uneori se ţine cont de
acest lucru m desfăşurarea activităţii F.M.I. Conform statutului F.M.I, orice ţară membră se
poate retrage oricând de la Fond, pe baza unui aviz scris. Totodată, orice ţară membră poate să
fie privată de drepturile sale de a folosi resursele F.M.I, dacă nu-şi îndeplineşte obligaţiile
asumate prin semnarea acordului.
Pentru constituirea, la dispoziţia F.M.I., a unei rezerve de aur şi devize, potrivit
statutului iniţial, fiecare membru este obligat să subscrie o sumă (cotă), vărsată integral la
aderare, din care 25% se varsă în aur şi 75% în monedă naţională. Aurul este depus la unul
dintre cei patru „depozitari" acreditaţi: Banca (Sistemul) Federal de Rezerve din New - York,
Banca Angliei, Banca Franţei şi Banca Indiei, iar moneda naţională este păstrată într-un cont
special la Banca centrală sau o altă bancă a ţării emitente, la dispoziţia F.M.I. Acest nivel de
75 % din cotă are o importanţă deosebită în activitatea Fondului. El reprezintă “ poziţia
neutră “ sau “ ideală “ a unei ţări fata de Fond, în care ţara nu este nici creditoare nici
debitoare a Fondului.
Ca urmare, Statutul FMI interzice ţărilor membre sa reducă prin răscumpărare disponibilităţile
Fondului în moneda naţională sub 75 % din cotă; totodată el interzice ca la răscumpărare să se
utilizeze o valută care ar determina majorarea disponibilităţilor Fondului în aceasta valută la
peste 75 % din cota statului membru. In aceste condiţii, sumele în moneda naţională cu care
disponibilităţile Fondului depăşesc nivelul de 75 % din cotă, reflectă datoria ţării membre faţă
de Fond, iar sumele cu care disponibilităţile sunt inferioare acestui nivel reflectă datoria
Fondului faţă de ţara membră. Aceasta din urmă provine din creditele pe care FMI le-a
acordat în aceasta monedă la solicitarea ţărilor membre.
Mărimea cotei fiecărei ţări membre, exprimată în dolari, a fost stabilită iniţial în
funcţie de o formulă, bazată pe: mărimea P.I.B., mărimea rezervelor oficiale de aur şi devize
convertibile şi volumul comerţului exterior . Stabilirea cotelor ţărilor care au aderat după 1963
s-a făcut după criterii mai elastice, prevalând comparaţia cu cotele ţârilor membre care au
aproximativ acelaşi nivel de dezvoltare. Prin prevederile celui de-al doilea amendament al
F.M.I. (1978), „tranşa-aur" s-a transformat în „tranşa-rezervă" şi ea poate fi vărsată, la
alegere, în: Drepturi Speciale de Tragere (DST) sau valute acceptate de Fond.
Periodic, pentru a permite F.M.I. să facă faţă solicitărilor de credite din ce în ce mai mari, se
procedează la o majorare generală a cotelor de participare, anterior la 5 ani, în prezent la 3
ani, care însă nu se face în mod uniform, ci diferenţiat de la ţară la ţară. După ultima majorare
a cotelor (1994), volumul total al acestora, exprimate în D.S.T., a crescut de la 28,4 miliarde
în 1970 la 59,6 miliarde în 1980, la 91,1 miliarde în 1990 şi la 144,9 miliarde în 1994. Ţările
dezvoltate deţin împreună 88,4 miliarde DST, iar ţările în dezvoltare 56,5 miliarde DST. Cota
de participare a unei ţări care prezintă cerere de admitere la FMI este determinată după o
formula cu variabile financiar-economice, cum ar fi, PIB contul curent al balanţei de plăţi şi
mărimea rezervelor oficiale. Atunci când o ţară aderă la FMI experţii calculează cota şi o
compară cu mărimea cotelor pentru celelalte ţări de acelaşi nivel economic.

11
 Serviciile FMI propun o cotă arte iniţială într-un document pe care îl supun examinării
unui comitet emanat din Consiliul de Administraţie. După ce ţara a acceptat condiţiile de
aderare la FMI şi cota-parte, Consiliul de Administraţie examinează recomandările
Comitetului şi după ce le-a aprobat, întocmeşte un proiect de hotărâre de admitere către
Consiliul Guvernatorilor. O data aprobata de către Guvernator şi îndeplinite formalităţile
aferente, ţara semnează Statutul şi devine membră a FMI. Mărimea cotei de participare este
hotărâtoare pentru poziţia unei ţări în cadrul F.M.I: de ea depinde numărul voturilor de care
dispune ţara respectivă, precum şi capacitatea sa de împrumut de la Fond.
Cotele cele mai mari le au ţările dezvoltate, care deţin 3/4 din cotele de participare şi,
deci, din voturi. Statele Unite ale Americii, singure, deţin o cotă de participare de aproximativ
20% din resursele totale ale F.M.I. (aproape jumătate din cota de participare totală a ţârilor în
dezvoltare), având astfel putere de veto asupra deciziilor importante, luate în cadrul Fondului
cu o majoritate de 4/5. Dreptul de a primi credite în valută şi alocaţii de DST de la FMI este şi
el proporţional cu cotele-părţi vărsate Fondului.
Acest fapt creează diferenţieri accentuate în redistribuirea resurselor Fondului.
Diferenţierile se manifestă cel puţin sub două aspecte. Astfel, ţările cu o bună situaţie
economică şi financiară au şi posibilităţi mai mari de a apela la creditele FMI şi, în plus,
primesc cele mai mari alocaţii de DST, ceea ce constituie un paradox, deoarece nevoi
suplimentare de resurse manifestă ţările în curs de dezvoltare, ţări cu situaţie financiară slabă,
reflectată şi în mărimea cotei lor subscrise şi vărsate Fondului. Deci după acest sistem de
repartizare sunt dezavantajate ţările în curs de dezvoltare, cărora le este limitat accesul la
resursele Fondului. Reglementările de conduită a ţărilor sunt impuse de către organele
conducătoare ale FMI, de regulă prin condiţionarea ce însoţeşte acordarea de credite. La
nivelul anului 1994, după ultima majorare generală, cota de participare la F.M.I. a S.U.A. se
ridica la 26,5 miliarde D.S.T. (cca 38,5 miliarde dolari), în timp ce, spre exemplu, cota
României este de 754 milioane D.S.T. (cca 1,1 miliarde dolari).
În cadrul F.M.I. se aplică un sistem de vot ponderat cu cota de participare. Fiecărei ţări
membre îi sunt acordate 250 de voturi, la care se adaugă câte un vot suplimentar pentru
fiecare facţiune de 100 000 dolari din cota de participare a ţării respective; astfel că
participarea statelor membre la luarea deciziilor este proporţională cu numărul total de voturi.
Totuşi, pentru anumite hotărâri de importanţă deosebită pentru ţările membre (de exemplu
modificarea cotelor de participare) este necesară unanimitatea. Organele de conducere ale
F.M.I. sunt reprezentate de: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul de Administraţie şi Directorul
General. Forul conducător al F.M.I. este Consiliul Guvernatorilor, unde fiecare ţară membră
este reprezentată de un guvernator, care, în general, este preşedintele Băncii Centrale sau
Ministrul de Finanţe, şi un supleant, numiţi de ţara respectivă pe o perioadă de 5 ani. în
atribuţiile exclusive ale Consiliului Guvernatorilor intră: primirea de noi membri, retragerea
membrilor, modificarea statutului F.M.L, stabilirea şi revizuirea cotelor de participare,
încheierea de aranjamente de cooperare cu alte organizaţii internaţionale ş.a. De regulă, în
luna septembrie a fiecărui an, Consiliul Guvernatorilor se întruneşte într-o sesiune ordinară, în
cadrul căreia se examinează activitatea Fondului în cursul anului financiar încheiat (1 aprilie -
31 martie) şi se stabilesc liniile directoare ale activităţii viitoare.

1.4. Funcţiile FMI

Preocupările FMI sunt legate atât de asigurarea echilibrului valutar al ţarilor membre
cât si de administrarea Sistemului Monetar Internaţional. Pornind de la obiectivele Fondului
Monetar Internaţional, care vizeaza susţinerea expansiunii şi a creşterii echilibrate a
comerţului internaţional şi promovarea dezvoltării economice a ţarilor lumii, fiecare ţara
membră este chemată să implementeze politici economice şi financiare care să asigure
cresterea economică în condiţii de stabilitate a preţurilor şi să elimine factorii care perturbă

12
echilibrul financiar si valutar. Aceste obiective ale Fondului Monetar Internaţional se
realizează prin următoarele funcţii:
a) supravegherea politicilor cursurilor valutare practicate de ţarile membre şi
adoptarea unor principii specifice în vederea orientării ţărilor membre spre astfel de politici.
Supravegherea politicilor financiar-valutare internaţionale a constituit scopul iniţial al
Fondului, care se manifesta şi în prezent prin supravegherea politicilor promovate de ţările
membre, politici care trebuie să fie în concordantă cu obligaţiile acestora, prevăzute în Statut.
Aceste ţări sunt obligate să colaboreze cu Fondul şi cu ceilalţi membri pe probleme de natură
financiar-valutară şi de politica macroeconomică;
b) acordarea de asistenţă tehnica ţărilor membre. FMI acordă ţărilor membre asistenţă
tehnică în domenii diverse, cum sunt politicile fiscale şi monetare, balanţa de plăţi externe,
sistemul bancar etc. În ultima perioadă se constată o diversificare din ce în ce mai mare a
asistenţei tehnice, concretizată în: trimiterea gratuită de specialişti în domeniile de expertiză
ale FMI, asigurarea de consultanţă în domeniul politicilor economice şi financiare, sprijin în
elaborarea şi implementarea politicilor valutare şi fiscale, susţinerea creării unor instituţii
financiare (infiinţarea de bănci centrale şi a trezoreriilor), sprijin în revizuirea şi chiar
elaborarea legislaţiei în domenii specifice, asistenţă gratuită în domeniul colectării şi
prelucrăii datelor statistice şi perfecţionarea funcţionarilor publici s.a. Asistenţa tehnică
reprezintă aproximativ a cincea parte din bugetul operaţional al FMI, iar finanţarea acesteia se
face atât din resurse interne cât şi externe (donaţii primite);
c) acordarea de asistenţă financiară ţărilor care se confruntă cu dificultăţi în
echilibrarea balanţei de plăti. Această asistenţă constă în acordarea unei ţări, a dreptului de a
cumpăra cu moneda naţională o monedă a altei ţări membre, cu obligaţia acesteia de a-şi
răscumpăra moneda naţională la un anumit interval de timp. La acordarea unui credit de acest
tip de către FMI unei tări membre sunt solicitate de la această garanţii speciale, care constau
în obligaţia guvernului ţării beneficiare a împrumutului de a asigura realizarea anumitor
indicatori de stabilitate macroeconomică, definiţi în cadrul strategiei proprii de relansare a
economiei sau stabiliţi în cooperare cu reprezentanţii Fondului. Aceşti indicatori
macroeconomici vizează politica monetară, cea bugetară, cea fiscală şi politicile structurale
macroeconomice. De asemenea, ţara beneficiară a creditului trebuie să îndeplinească o serie
de condiţii, cum sunt: să facă dovada că valuta solicitată îi este neapărat necesară pentru plăţi
compatibile cu principiile FMI, să nu fi fost anterior declarată ca neadmisă la resursele
Fondului, din diverse motive, să facă dovada că îşi poate răscumpăra propria monedă la
scadenţă împrumutului etc. Cele mai importante credite acordate de FMI sunt orientate spre
ţările cu un PNB/locuitor scăzut. Activitatea de sprijin financiar a Fondului a fost extinsă în
ultima vreme prin acordarea de către acesta a unor împrumuturi specifice, şi anume:
- finanţarea compensatorie, care se acordă în cazul unor variaţii puternice ale preţurilor unor
produse primare, care pot avea ca efect provocarea de dezechilibre ale balanţelor de plăţi
externe;
- finanţarea stocurilor tampon, care se acordă ţărilor în curs de dezvoltare care stochează
produse primare în vederea reducerii ofertei excesive de pe pieţele internaţionale, susceptibilă
să conducă la prăbusirea preţurilor;
- finanţarea extinsă, care se acordă ţărilor care se confruntă cu dezechilibre ale balanţei de
plăţi externe şi care se confruntă cu dificultăţi în dezvoltarea economică etc.
În concluzie flotarea monedelor nu a împiedicat expansiunea comerţului internaţional
ci a făcut-o posibilă în contextul unor dezechilibre ale balanţei de plăţi, şocurilor petroliere şi
a diferenţelor considerabile dintre ratele inflaţiei. Dezordinea a fost generată de trecerea de la
un sistem în care o monedă juca rolul principal, la altul, în care mai multe devize se află în
concurenţă: dolarul, yenul şi ECU.

1.5. Resursele FMI

13
 Resursele FMI sunt grupate în două categorii distincte: ordinare/obisnuite şi
împrumutate. Cele ordinare provin din cotele de participare ale ţărilor membre în valută, în
DST şi în moneda naţională.
Parametrii pe baza cărora organele de conducere ale FMI adoptă unele decizii sunt cotele
de participare ale statelor membre. Astfel, mărimea cotei de participare determină puterea de
vot a fiecărei tări membre, tragerile în tranşe, aranjamentele stand-by şi alte mecanisme de
finanţare, precum şi alocarea de DST se realizează şi se obţin în funcţie de cota de participare
a unei ţări membre. Conform Statutului FMI din 1944 , cotele de participare se achitau în
aur(25% din cota de participare sau 10% din rezervele oficiale nete de aur şi dolari SUA),
valuta şi moneda naţională(diferenţa de 75% din cota de participare se plăteşte în monedă
naţională, exprimând “poziţia neutră” a unei ţări membre). După cea de-a doua modificare a
Statutului FMI, cota se exprimă în DST şi se achită în proporţie de 25% în valută şi restul de
75% în monedă naţională.
În cazul în care cerinţele de finanţare sunt mai mari resursele ordinare, se apelează la
împrumuturi.La baza accesului ţărilor membre la resursele Fondului Monetar Internaţional,
stau urmatoarele principii:
a) accesul egal la resursele sale, în sensul aplicării pricipiului tratamentului egal şi
nediscriminatoriu;
Resursele Fondului Monetar Internaţional se pun la dispoziţia ţărilor membre în mod uniform,
iar prin Statutul FMI accesul ţărilor membre la resursele financiare se află sub incidenţa
principiului tratamentului egal şi nediscriminatoriu. Uneori, aplicarea acestui principiu este
criticată datorită faptului că drepturile şi obligaţiile nu au efecte echivalente asupra ţărilor
membre.
b) accesul depinde de situaţia balanţei de plăţi – în funcţie de necesităţile ţărilor
membre privind corectarea dezechilibrelor acesteia, dar şi de capacitatea de ajustare a
economiei şi de restituire a sumelor către FMI. În acelaşi timp, Fondul Monetar Internaţional
susţine programele ce se aplică de ţările membre şi pe seama asistenţei financiare din alte
surse, respectiv creditori privaţi, oficiali sau în calitate de intermediari ce asigură
redistribuirea fondurilor de la ţările cu surplus la ţările cu deficit al balanţei de plăţi.
c) accesul liber la resurse – relaţiile ţărilor membre cu FMI se derulează la cererea
ţării respective, respectând prerogativelor sale asupra politicilor economice şi financiare, ceea
ce nu exclude examinarea de către experţii FMI a acestora;
Ţările membre pot fi încurajate să adopte unele programe şi măsuri în vederea reducerii
deficitului balanţei de plăţi externe pe seama resurselor ordinare atunci când se constată un
dezechilibru al balanţei de plăţi sau pentru a preveni un dezechilibru extern
d) condiţionalitatea în utilizarea resurselor – cu excepţia tragerilor în cadrul tranşei de
rezervă ce sunt necondiţionate, celelalte forme de acces la resursele sale implică elaborarea şi
aplicarea de către ţările membre a unor programe economice, în vederea eliminării cauzelor
dezechilibrelor externe. Principalele destinaţii o constituie împrumuturile acordate cu scopul
de a restabili echilibrul balanţei de plăţi.
Principiul condiţionalităţii în utilizarea resurselor FMI urmăreşte să asigure certitudinea că
ţara care solicită o sumă de la FMI va acţiona în direcţia eliminării cauzelor dezechilibrului
extern şi va fi în măsură să răscumpere moneda naţională de la Fond în termenul stabilit5.
Exigenţele FMI la acordarea asistenţei financiare către ţările membre se justifică prin
faptul că asigură protecţia resurselor şi accelerarea procesului de ajustare în ţările beneficiare.
În vederea asigurării protecţiei resurselor şi pentru a accelera procesul de ajustare în ţările
beneficiare se impun criterii exigente de către FMI la acordarea de asistenţă financiară
acestora.
Dacă dezechilibrul extern se datorează unor factori temporari care determină scăderea
încasărilor din exporturi ţara membră se angajează să aplice anumite politici economice în
5
Ariel Buira, “Reflections on the International Monetary System”, Princeton University, New Jersey, 1995, p.
24

14
vederea restabilirii echilibrului. În cazul unui dezechilibru determinat de modificarea
structurii comerţului exterior, de cererea internă excesivă, de reducerile intrărilor nete de
capital sunt necesare schimbări profunde în politicile şi programele pe care le aplică ţara
membră. Programul de ajustare depinde de dezechilibrul manifestat în balanţa de plăţi externe
a ţării membre şi de factorii care îl determină. În cazul în care corectarea deechilibrului
necesită schimbări structurale perioada necesară ajustării este mai mare datorită transformării
factorilor de producţie6.
Pentru cererile de trageri asupra fondurilor FMI este necesară întocmirea unei scrisori
de intenţie sau memorandum-ul asupra politicilor economice prin care se descrie programul
economic pe care guvernul vrea să-l pună în practică şi se justifică necesitatea fondurilor de la
FMI. Aceste scrisori conţin angajamente precise ale puterii publice privind măsurile de
redresare, iar Fondul poate verifica buna lor punere în practică.
Criteriile de îndeplinit constituie obiectivele, cel mai adesea trimestriale fixate pe baza
proiecţiilor economice realizate de guvernul în cauză împreună cu misiunile Fondului.
Respectarea acestor criterii permite accesul la resursele fondului, în vreme ce neîndeplinirea
lor atrage oprirea plăţilor.Înainte de încheierea unui aranjament stand-by, ţara membră trebuie
să îndeplinească anumite condiţii pentru a exista certitudinea că resursele FMI se vor utiliza
pentru realizarea politicilor elaborate.
Uneori7, Fondul Monetar Internaţional este criticat pentru faptul că aplică un model
ţărilor cărora le acordă asistenţă financiară fără a ţine seama de particularităţile economiei lor.
Fondul Monetar Internaţional urmăreşte reformele macroeconomice, recomandă devalorizarea
monedei petru restabilirea schimburilor externe, măsuri de reducere a cheltuielilor publice şi
creşterea dobânzilor. Devalorizarea nu restabileşte în toate cazurile echilibrul extern.

1.6. Facilităţile de finanţare

 Aranjamentele stand-by
În afară de tragerile pe tranşe, ţările membre pot încheia cu Fondul un acord de credit „stand-
by” (credit confirmat), pe baza căruia beneficiarul va putea dispune de o linie de credit. Linia
de credit8 se caracterizează prin existenţa unei sume-plafon aprobate pentru un anumit scop,
cu dreptul beneficiarului de a o utiliza succesiv, pe măsura nevoilor, într-o perioadă
convenită.
Aranjamentele stand-by reprezintă înţelegeri prin care ţările membre au dreptul de a cumpăra
o sumă într-o anumită valută de la FMI, în cursul unei perioade date, dacă respectă criteriile şi
condiţiile stabilite.
Statutului FMI defineşte aranjamentul stand-by ca fiind „o decizie a FMI prin care o
ţară membră are dreptul să cumpere o sumă într-o valută din contul de resurse generale până
la un nivel specificat în condiţiile stabilite şi în cadrul unei perioade determinate”.
Aranjamentele stand-by au o durată cuprinsă între 12-24 luni sau 3-5 ani la un acord
extins. Aranjamentele stand-by pentru perioada de 12-24 luni urmăresc finanţarea deficitelor
temporare sau ciclice ale balanţei de plăţi. În cazul în care deficitele balanţei de plăţi sunt
determinate de schimbările structurale ale producţiei şi comerţului sau unor distorsiuni de
lungă durată în preţuri şi costuri sunt necesare programe pe durate mai extinse.
De asemenea, aranjamentul cuprinde termenii şi condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească ţara beneficiară cu privire le eşalonarea cumpărărilor la termenele la care
resursele sunt disponibile, nivelul minim al rezervelor, cuantumul şi scadenţă datoriilor pe
termen mediu şi lung.
Respectarea principiul condiţionalităţii este asigurată prin eşalonarea cumpărărilor în
funcţie de criteriile de performanţă. Prin aceasta se asigură şi utilizarea resurselor primite de

6
“Articles of Agreement”, International Monetary Fund, Washington DC, 1985, art. V, p. 14-15
7
Patrick Lenain, “FMI-ul”, Ed. CNI Coresi S. A., Bucureşti, 2000, p. 73
8
Kiriţescu Costin, “Relaţii valutar-financiare internaţionale”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978

15
la FMI în scopurile solicitate şi în concordanţă cu programele elaborate de ţările membre.
Ţara poate să obţină pe baza programelor de ajustare economică finanţare şi din alte surse.
Eşalonarea tragerilor la aranjamentele stand-by depinde de politicile şi măsurile de ajustare
aplicate de ţara respectivă, precum şi de momentele calculării unor agregate macroeconomice
(bugetul de stat, creditul bancar, exporturile, rezervele).
Printre trăsăturile acordurilor stand-by se mai numără9:
 acordurile de credit stand-by nu reprezintă acorduri internaţionale şi nu implică utilizarea
termenilor de natură comercială;
 acordurile stand-by includ clauze ce prevăd desfăşurarea unor consultaţii între
reprezentanţii FMI şi ţările membre pe toată perioada aranjamentului;
 programele de ajustare finanţate pe baza aranjamentelor stand-by se analizează periodic în
şedinţele Consiliului Executiv.
 Facilitatea de finanţare extinsă
Fondul Monetar Internaţional a instituit în anul 1974 facilitatea extinsă în vederea asigurării
asistenţei financiare ţărilor membre pentru perioade mai mari şi în procente mai ridicate faţă
de cota de participare. Facilitatea extinsă se adresează ţărilor membre ale căror economii
înregistrează dezechilibre structurale în producţie, în comerţ, distorsiuni la nivelul preţurilor şi
costurilor. Tragerile din cadrul acesti facilităţi pot depăşi cu 140% cota de participare, iar
termenul de plată (de scadenţă) este mai lung decât în cazul celorlalte facilităţi: amortizarea
începe după 4 ani, în timp ce întregul împrumut trebuie înapoiat după 10 ani.
Prin intermediul acestei facilităţi, Fondul Monetar Internaţional finanţează programele de
ajustare pe termen mediu care se implementează de către ţările membre.
 Politica accesului lărgit – (1981-1992)
Facilitatea de acces lărgit a fost introdusă în 1981, când a expirat mecanismul lărgit de
credit, pentru a finanţa dezechilibrele masive ale unor ţări membre în raport cu cotele lor.
Acestea trebuiau să facă dovadă că au nevoie de această asistenţă suplimentară pentru a face
faţă unor probleme pe termen lung. Aceste trageri sunt supuse condiţionalităţii aplicabile celor
mai mari tranşe de credit. Rambursarea se face într-un interval de 3 – 7 ani. După revizuirea
cotelor de participare din anul 1992 s-a renunţat la politica accesului lărgit.
 Facilitatea suplimentară de rezervă
În timpul crizei financiare asiatice (1997-.1998) FMI a acordat fonduri uriaşe
totalizând mai mult de 36 miliarde de dolari Indoneziei,Coreei şi Tailandei pentru a-şi realiza
reformele şi a-şi stabiliza economiile. În 1997 fondul a introdus “ facilitatea rezervei
suplimentare” pentru a ajuta ţările care au nevoie mare de finanţare pe termen scurt datorate
unor pierderi neaşteptate de încredere pe piaţă reflectate în scurgeri de capital.
Facilitatea suplimentară de rezervă furnizează o finanţare adiţională pe termen scurt
ţărilor membre care au dificultăţi la balanţa plăţilor datorită unor neaşteptate pierderi de
încredere pe piaţă reflectate în scurgeri de capital.
În vederea obţinerii acestei facilităţi, FMI solicita ţărilor corectarea dezechilibrelor din
balanţa de plăţi prin introducerea unor politici de ajustare.
Finanţarea are loc pe o perioadă de maxim un an la solicitarea ţărilor membre în
funcţie de capacitatea lor de rambursare, a calităţii programelor şi a rezultatelor obţinute în
utilizarea resurselor FMI. Rambursarea se efectuează într-un interval de un an şi jumătate.
Această facilitate a fost înfiinţată pentru a oferi asistenţă financiară unei ţări membre
care trece prin dificultăţi excepţionale privind plăţile datorită unei mari investiţii pe termen
scurt, provenită din o bruscă pierdere a încrederii pieţei, ceea ce se reflectă în presiunea pe
capital si pe rezerve. Asistenţa în cadrul acestei facilităţi este disponibilă când este de aşteptat
ca implementarea unor politici puternice de corectare şi finanţare corespunzătoare vor
produce în termen scurt o corectare primară a dificultăţilor de plată. Această facilitate trebuie
văzută ca un efort a FMI de a încuraja statele membre să implementeze politici
corespunzătoare pentru a evita o criză.
9
Gheorghe Voinea, „Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale”, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2001

16
 Când este aprobată o cerere pentru a folosi resursele FMI în cadrul acestei decizii,
FMI va lua în considerare şi finanţarea oferită şi de alţi creditori. Pentru a minimiza
problemele morale, un stat membru care foloseşte aceste resurse este încurajat sa menţină
participarea creditorilor, atât oficiali cat şi particulari, până când presiunea asupra plăţilor va
dispărea. FMI intenţionează să finalizeze cât de curând studii privind mecanismele prin care
se poate limita finanţarea facilităţii suplimentare de rezervă, sub forma unor resurse adiţionale
care se află în aşteptare sau sub o înţelegere extinsă, va fi prevăzută pe un an şi va fi
disponibilă în două sau mai multe tranşe.
Prima tranşă se alocă imediat ce se aprobă finanţarea, adică imediat ce se aprobă
înţelegerea corespunzătoare, nevoia de finanţare oficială în cazul unei crize a încrederii
pieţei.
FMI va determina suma finanţării disponibilă în cadrul facilităţii suplimentare de
rezervă luând în considerare nevoile financiare ale statului membru, capacitatea de achitare, în
special eficacitatea programului său economic, folosirea curentă şi anterioară a resurselor
FMI, cooperarea cu FMI, cât şi lichiditatea FMI.
Ţările care se împrumută în cadrul facilităţii suplimentare de rezervă ar trebui să achite
datoriile în timp de un an – un an şi jumătate de la data fiecărui împrumut. Comisia are
dreptul de a extinde această perioadă cu până la un an.
 Facilitatea finanţării compensatorii şi contingentate
Aceasta este o facilitate menită să preia din problemele balanţei de plăţi, ca urmare a
unei diminuării temporare a câştigurilor din exporturi. Această facilitate interesează în primul
rând ţările producătoare de mărfuri de bază care riscă eşecuri în export, din cauze fără
posibilitate de control cum ar fi compromiterea recoltelor sau declinul temporar al comerţului
mondial.
În anul 1979 facilitatea finanţării compensatorii a fost extinsă pentru a acoperi
reducerea veniturilor din serviciile de turism şi din resursele provenite de la persoanele
rezidente în străinătate , iar din 1981 facilitatea respectivă a beneficiat de o variantă separată
pentru acoperirea exceselor temporare în preţul cerealelor de export.
Din 1988 în sfera acestei facilităţi s-au inclus deficitele ţărilor importatoare de petrol şi
au fost sprijinite ţările membre pentru elementele neprevăzute, compensarea fiind posibilă, în
anumite condiţii şi pentru alte contingente, cum ar fi creşterea nivelului internaţional al ratei
dobânzii, a reducerii preţurilor la export şi creşterii preţurilor la import.
Din anul 1990 această finanţare s-a extins şi pentru veniturile nerealizate din serviciile
de tranzit internaţional şi construcţii.
Elementul compensator de export din cadrul facilităţii de finanţare compensatorie şi
contingentă asigură finanţarea în timp util ai membrilor care trec prin o scădere temporară a
câştigurilor din export sau un exces a costului importurilor, din cauza unor factori pe care
statul membru nu poate să le controleze. Acest element a fost folosit în special de exportatorii
de mărfuri. Elementul de contingenţă permite membrilor care au un aranjament cu FMI să îşi
menţină programul atunci când survine un şoc extern.
Variabilele care pot fi afectate includ veniturile din export, preţurile de import, şi
ratele internaţionale ale dobânzii. În timpul anului fiscal 1997/98 nici un membru nu a folosit
facilitatea de finanţare compensatorie şi contingentă. În iulie 1998, FMI a aprobat, în cadrul
facilităţii de finanţare compensatorie şi contingentă, suportul financiar pentru Rusia pentru a
compensa o scădere a veniturilor din export datorită preţului scăzut a petrolului.
Deficitul rezultat din evoluţia exporturilor pe o perioadă de 12 luni anterioare
formulării cererii de tragere se determină prin compararea veniturilor efective din perioada
respectivă cu veniturile din export pe termen mediu (cinci ani).
Condiţiile pentru finanţarea compensatorii sunt următoarele:
 Încasările realizate din exporturi sunt determinate de impactul unor factori
imprevizibili

17
  Ţara care beneficiază de finanţarea compensatorie se angajează să coopereze cu FMI
în eliminarea influenţei factorilor ce au generat dezechilibrul din balanţa de plăţi
Unei ţări membre finanţarea compensatorie se asigură:
 până la cota de 20% din cota de participare, în cazul reducerii pe termen scurt a
veniturilor din exporturi
 de 23% în situaţia creşterii importului de cereale
 20% în cazul finanţării contingentate.
Termenul de răscumpărare a sumelor trase în cadrul finanţării compensatorii este de 3
½ până la 5 ani., tragerile din cadrul finanţării compensatorii acordându-se independent de
utilizarea tranşelor de credit normale.
 Asistenţa de urgenţă
O altă facilitate specială de finanţare oferită de FMI se adresează membrilor care
datorită unor dezastre naturale sau situaţii post-conflict înregistrează dezechilibre ale
balanţelor de plăţi este asistenţa de urgenţă.
Introdusă în 1962 pentru a ajuta membrii să se descurce cu probleme de plăţi datorită
unor dezastre naturale, această formă de asistenţă a fost extinsă în 1995 pentru membrii care
au „ ieşit” din conflicte militare cu capacitatea instituţională şi administrativă precară.
Prin intermediul acestei facilităţi de finanţare se urmăreşte sprijinirea eforturilor prin
eliminarea factorilor care au generat dezechilibrul balanţei de plăţi, ea fiind limitată la 25%
din cota de participare cu excepţia unor cazuri în care aceasta poate fi mai mare.
Din anul 1962, 38 de ţări membre FMI au beneficiat de 2,9 miliarde de USD prin
facilitatea specială de asistenţă de urgenţă.
Din anul 1995, politica FMI asupra asistenţei de urgenţă s-a extins pentru acoperirea şi
ţărilor aflate în situaţii de post conflict. Această asistenţă este limitată la circumstanţele în care
o ţară membră cu un dezechilibru grav al balanţei de plăţi este incapabilă să dezvolte şi să
implementeze un program economic cuprinzător, deoarece capacitatea sa a fost afectată de un
conflict.
Limita de acces privind asistenţa de urgenţă oferită de FMI este de 25% din cota de
participare, ea acordându-se în mod excepţional şi până la nivelul maxim de 50%.
Începând cu anul 1995, FMI a acordat asistenţă de urgenţă privind dezastrele naturale
pentru 12 ţări member (table nr.1.1), iar pentru 14 ţări asistenţă post-conflict (table nr.1.2).
Termenul de răscumpărare a sumelor trase în cadrul finanţării facilităţii este de 3¼ -5 ani.
Tabel nr.1.1. Asistenţă de urgenţă privind dezastrele naturale
Ţara An Eveniment Sumă De contingent
Banglades 1998 Inundatii 138,2 25,0
Dominican Republic 1998 Uragan 55.9 25.0
Haiti 1998 Uragan 21.0 25.0
Honduras 1998 Uragan 65.6 50.0
St. Kitts and Nevis 1998 Uragan 2.3 25.0
Turkey 1999 Cutremur 501.0 37.5
Malawi 2002 Deficit alimente 23.0 25.0
Grenada 2003 Uragan 4.0 25.0
Grenada 2004 Uragan 4.4 25.0
Maldives 2005 Tsunami 6.3 50.0
Sri Lanka 2005 Tsunami 158.4 25.0
Dominica 2008 Uragan 3.3 25.0

Sursa: http://www.imf.org/external/np/exr/facts/conflict.htm

Tabel nr.1.2. Asistenţă de urgenţă privind situaţiile post-conflict

Tara An Suma (milioane $) Cota
Bosnia Hertegovina 1995 45.0 25.0

18
 Rwanda 1997 12.2 15.0
Albania 1997 12.0 25.0
Rwanda 1997 8.1 10.0
Tajikistan 1997 10.1 12.5
Tajikistan 1998 10.0 12.0
Congo 1998 9.6 12.5
Sierra Leone 1998 16.0 15.0
Guinea Bissau 1999 2.9 15.0
Sierra Leone 1999 21.4 15.0
Guinea Bissau 2000 1.9 10.0
Sierra Leone 2000 13.3 10.0
Congo 2000 13.6 12.5
Iugoslavia 2000 151.0 25.0
Burundi 2002 12.7 12.5
Burundi 2003 13.4 12.5
Africa Centrala 2004 8.2 10
Iraq 2004 435.1 25.0
Haiti 2005 30.3 25.0
Africa Centrala 2006 10.2 12.5
Lebanon 2006 76.8 25.0
Cote d’Ivoire 2007 62.2 12.5
Guinea Bissau 2008 2.8 12.5
Sursa: http://www.imf.org/external/np/exr/facts/conflict.htm

 Facilităţi speciale desfiinţate

- Facilitatea finanţării stocurilor tampon
În anul 1969 pentru a se diminua inflaţia variaţiei preţurilor unor produse de pe pieţele
internaţionale asupra situaţiei financiare a unor ţări membre a fost instituită facilitatea de
finanţare a stocurilor tampon sau a stocurilor regulatorii de materii prime.
Prin această facilitate financiară, oferită de FMI ţărilor membre se pot asigura stocurile
de materii prime necesare pentru evitarea impactului variaţiei preţurilor internaţionale asupra
situaţiei financiare externe.
Finanţarea stocurilor tampon de către FMI a vizat ţările membre pentru care
dezechilibrul balanţei de plăţi era fundamentat de variaţia preţurilor produselor de pe pieţele
internaţionale, creditele fiind rambursate într-o perioadă de 3 ½ - 5 ani.
Ţara membră care beneficia de BSFF se angaja să adopte măsurile necesare în vederea
reducerii impactului preţurilor produselor de pe pieţele internaţionale asupra echilibrului
balanţei de plăţi, iar această facilitate se realize separate de alte trageri până la maximum 45
% din cota la participare a ţărilor membre.
- Facilitatea de transformare sistemică
Pentru sprijinirea ţărilor din Europa de Est care au înregistrat deficite ale balanţelor de
plăţi ca urmare a unor transformări profunde din comerţul internaţional şi datorită trecerii
comerţului la principiile de piaţă (determinând creşterea importurilor şi reducerea veniturilor
din exporturi), în anul 1993 a fost instituită facilitatea de transformare sistemică.
Angajamentele ţărilor membre vis-a-vis de obţinerea acestei facilităţi financiare oferită
de FMI au fost cooperarea cu diferiţi parteneri oficiali precum şi neaplicarea unor noi
restricţii. În această privinţă ele au întocmit o listă cu privire la politicile economice,
programele macroeconomice şi măsurile fiscale.
Acest tip de finanţare se acordă în două tranşe:
 Prima la data adoptării facilităţii de transformare sistemică;
 A doua poate fi disponibilă după 6 luni, dar nu mai târziu de 12 luni după prima
cumpărare, în funcţie de politicile implementate şi cooperarea ţării membre.
19
 Totodată, răscumpărările se realizează într-un termen de 4 ½ -10 ani de la prima
cumpărare iar accesul la această facilitate poate ridica până la 50% din cota ţării membre.
Ţara membră care doreşte o asemenea finanţare trebuie să realizeze o cerere de
finanţare însoţită de o scrisoare în care sunt menţionate obiectivele politicii economice,
proiecţiile macroeconomice, programul de asistenţă tehnică, precum şi măsurile monetare şi
valutare.
- Facilitatea petrolieră
Această facilitate a funcţionat temporar în anii 1974-1975 şi a fost destinată să
finanţeze ţările membre care au înregistrat deficite ale balanţelor de plăţi ca urmare a
majorării preţului ţiţeiului, consecinţă a primului „şoc" petrolier (octombrie 1973). O a doua
facilitate a fost creată în aprilie 1975 pentru acordarea unor facilităţi suplimentare şi a fost
desfiinţată în martie 1976.
- Linia de Credit
Linia de Credit a fost creată în 1999 de către FMI în sprijinirea ţărilor membre care se
confruntau cu crize financiare. Din diferite motive această facilitate nu a fost utilizată,
expirând în septembrie 2003.
- Facilităţi privind susţinerea datoriilor
O politică de susţinere a datoriilor iniţiată în 1989 a fost un element cheie a
răspunsului FMI în legătură cu criza datoriilor. Această politică s-a dovedit utilă pentru
facilitarea reducerilor datoriilor bancare, dar la sfârşitul anilor 1990 nu mai avea rost, aşa că a
fost scoasă în anul 2000.
- Politica fondului de stabilizare asupra cursului valutar
Politica asupra fondului stabilizării cursului valutar a fost înfiinţată în anul 1995, ca un
mijloc de a asigura un suport adiţional şi preventiv, în timpul tratativelor din cadrul unui
stagiu preliminar a unui program de stabilizare a cursului valutar. Nici o ţară membră nu a
beneficiat de această facilitate, ea fiind desfiinţată in anul 2000.
Linie Flexibila de Credit (2009) Instrument flexibil în tranşe de credit pentru toate balanţele
de plăţi potenţiale sau actuale. Fundamente macroeconomice puternice, politica economică
cadru şi politica de palmares. Acces aprobat privilegiat la încheierea perioadei de aranjament
prin revizuirea intermediară pentru aranjamentele de 1 an.
 Facilitate de Credit Extinsă (2010) Asistenţa pe termen mai lung
pentru dificultăti profunde ale balanţei de plăţi, dificultăţi de natură structurală; având drept
scop reducerea durabilă a sărăciei. Adoptarea pe 3 ani a Faciltăţii Extinse de Credit. Plăţi
semianuale (trimestriale sau ocazionale) privind respectarea criteriilor de performanţă şi
comentarii.
 Facilitatea de Credit Stand-By (2010) Asistenţa pe termen mediu
pentru ţările cu deficit al balanţei de plăti pe termen scurt. Adoptarea pe 12-24 de luni a
Facilităţii de Credit Stand-By.

 Facilitatea de Credit Rapidă (2010) Asistenţa rapidă pentru

echilibrarea balanţei de plăţi, ca urmare a unui soc exogen sau dezastru natural în cazul în care
alt tip de facilitate nu este necesară sau fezabilă. Nu este necesar un program pe baza de
reexaminare sau post condiţionalitate. De obicei într-o plată unică.
În scopul sporirii lichidităţii monetare internaţionale, cu prilejul sesiunii anuale a
Consiliului Guvernatorilor al F.M.I, din luna septembrie 1969, a fost hotărâtă crearea de
„drepturi speciale de tragere" asupra Fondului. Noul activ de rezervă creat în cadrul F.M.I.
sporeşte posibilităţile ţărilor membre de tragere asupra Fondului. El a fost denumit „drepturi
speciale de tragere", întrucât - spre deosebire de drepturile de tragere obişnuite asupra F.M.I. -
sumele care sunt utilizate în cadrul noilor drepturi de tragere urmează să fie rambursate în
proporţie de 30%, restul de 70% fiind alocate cu titlul nerambursabil, iar folosirea D.S.T. se
face fără îndeplinirea formalităţilor şi condiţiilor care însoţesc drepturile obişnuite de tragere.
Alocarea de DST însemnă deci transcrierea în „contul de drepturi speciale" al unui stat

20
membru al F.M.I, a unei sume proporţionale cu cota sa de participare la Fond. D.S.T.
constituie o linie automată de credit asupra F.M.I. şi dau posibilitatea ţărilor membre la Fond
cu balanţă de plăţi deficitară să obţină devize libere de la ţările membre care au balanţe de
plăţi excedentare, prin intermediul F.M.I, pentru echilibrarea acesteia. Avantajele DST pentru
participanţii la FMI sunt numeroase. Astfel, achiziţionând D.S.T în locul dolarilor., ţările
dezvoltate îşi reduc riscurile legate de operarea pe pieţele valutare. Ţările în curs de
dezvoltare pot oferi creditorilor o garanţie, alocările de DST pentru împrumuturile bancare
obţinând astfel mai multe fonduri. Noile emisiuni de DST contribuie la ameliorarea imaginii
şi credibilităţii FMI.
Tranzacţiile şi operaţiile în D.S.T. (tragerile speciale) pot fi grupate în două categorii:
• tranzacţii şi operaţii între deţinătorii de D.S.T.: tranzacţii de desemnare, tranzacţii prin
acord direct şi alte utilizări;
• tranzacţii şi operaţii între ţările membre şi Contul de Resurse Generale al F.M.I.
Tranzacţiile de desemnare constituie mecanismul iniţial de utilizare al D.S.T. În cadrul acestui
mecanism, ţărilor membre li se asigură posibilitatea de a cumpăra D.S.T în schimbul valutelor
liber-convertibile numai dacă exista un dezechilibru al balanţei de plăţi. F.M.I. este cel care
decide dacă una dintre ţările membre va primi D.S.T. şi va da în schimb, echivalentul în
valută liber-convertibilă. Funcţionarea acestui mecanism este asigurată de Directorii Executivi
ai Fondului, care trimestrial înlocuiesc lista ţărilor şi sumele pentru care fiecare dintre acestea
ar putea fi desemnate în următoarele trei luni.
Stabilirea sumelor de D.S.T. pe care fiecare ţară poate fi desemnată să le primească,
contra valuta convertibilă, se face pe baza unor principii. Statutul F.M.I. stabileşte ca un stat
membru nu poate furniza moneda atunci când disponibilităţile sale de D.S.T. ating triplul
alocaţiilor sale cumulative nete. Tranzacţiile cu desemnare reprezintă mecanismul principal de
utilizare al D.S.T. de către ţările membre ale F.M.I. Totuşi, din septembrie 1987 nu a avut loc
nici o tranzacţie cu desemnare.
Tranzacţiile prin acord de credit sunt prevăzute în noul statut al F.M.I.. Acesta prevede
ca ţările membre şi ceilalţi deţinători acceptaţi prin acord direct, fără a mai fi nevoie de
intermedierea Fondului. Prin aceste tranzacţii ţările membre şi deţinătorii acceptaţi pot sa
schimbe D.S.T. contra oricărei monede pentru care Fondul a stabilit un curs reprezentativ,
printr-un acord mutual. Nu exista obligaţia de a demonstra că există nevoi de balanţă şi nici de
a cere aprobarea Fondului. Singura obligaţie este de a informa Fondul despre efectuarea
tranzacţiilor respective.
Alte utilizări ale D.S.T - urmărind ameliorarea caracteristicilor D.S.T ca unitate de
rezerva internaţională, F.M.I. a autorizat pe deţinătorii de D.S.T. să le utilizeze şi în alte
operaţii. Aceste utilizări suplimentare sunt efectuate tot pe baza de acord direct între
participanţi. În prezent există următoarele modalităţi de utilizări de acord:
• în acordurile de swap, în cadrul cărora o ţară poate transfera D.S.T. altei ţări în schimbul
echivalentului în altă monedă sau în alt activ monetar, altul decât aurul;
• în operaţiile la termen, statele membre sau alţi deţinători pot cumpăra sau vinde D.S.T. cu
livrare la o data ulterioară, în schimbul unei monede sau a altui activ monetar la un curs
convenit mai înainte cu un alt deţinător;
• pentru efectuarea de împrumuturi în D.S.T., însoţite de dobânda şi scadenţa convenită intre
părţi; pentru reglementarea obligaţiilor financiare;
Oferind o mare varietate de facilităţi de finanţare, Fondul Monetar Internaţional rămâne
pilonul de bază al Sistemului Monetar Internaţional actual. Nu sunt puţine cazurile în care
însă recomandările sau politice "impuse" de F.M.I. ca o condiţie prealabilă acordării
fondurilor solicitate s-au dovedit a avea efecte contrare asupra economiilor vizate, adâncind şi
mai mult criza acestora. Există în ultima perioadă tot mai multe voci care susţin reformarea
acestei instituţii şi adaptarea ei la noile condiţii din economia mondială. În spiritul acestei
reforme se acţionează în prezent pentru crearea unui „cod de bună conduită economică"
agreat de toate cele 181 de ţări membre care să includă o serie de angajamente din partea

21
acestora în vederea crearea unui mediu economic favorabil economiilor sectorului privat,
reducerea inflaţiei, pornind de la credibilitatea acceptată dificil în materie de politică monetară
restrictivă, încurajarea trecerii la convertibilitatea monedelor şi la libera circulaţie a
capitalurilor, adoptarea unei gestiuni sănătoase a sectorului public, respectându-se legea şi
lupta contra corupţiei sau întărirea supravegherii sistemului bancar, pentru a controla şi
elimina riscurile şi a lupta contra falsificării banilor.

Capitolul II
22
 ECONOMIA ROMÂNIEI ŞI NECESITATEA
FINANŢĂRII DE LA FMI

2.1. Consideraţii generale privind relaţia României cu FMI

România este membră a Fondului Monetar Internaţional (FMI) din anul 1972, cu o
cotă de participare care în prezent este de 1030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală.
România deţine 10 552 voturi, reprezentând 0,49% din total.
În cadrul FMI, România face parte din grupa de ţări care include: Olanda, Ucraina,
Israel, Cipru, Moldova, Georgia, Armenia, Bulgaria, Bosnia Herţegovina, Croaţia,
Macedonia. Grupa de ţări este reprezentată în Consiliul executiv al FMI de un director
executiv olandez. În cadrul biroului directorului executiv, România are un reprezentant care
îndeplineşte funcţia de consilier al acestuia.
Guvernatorul României la FMI este Guvernatorul BNR; Guvernator Supleant este
Secretarul de Stat din Ministerul Finanţelor Publice cu responsabilităţi în domeniu.
Cota-parte de participare a României la Fond a fost de 1.030,2 milioane DST, care a
reprezentat 0,48% din total. Vărsarea acestei cote i-a conferit ţării noastre un numar de 10.552
voturi, reprezentând 0,49% din total. România dispune în prezent de disponibilităţi la FMI
care pot fi trase în urma unor acorduri stand-by, tragerile fiind posibile în limitele
implementării programelor de reforma convenite cu Fondul. România contribuie la luarea
deciziilor în cadrul Consiliului Guvernatorilor al FMI prin guvernatorul BNR, Mugur Isărescu
şi ministrul finanţelor, Varujan Vosganian, care îndeplineşte funcţia de guvernator supleant.
După aderarea sa la Fond, România a participat activ, în perioada 1972-1974, la
lucrările Comitetului celor 20 pentru reforma sistemului monetar, iar în perioada 1974-1976 la
lucrările Comitetului interimar pentru modificarea statutului FMI.
În urmă aderării la FMI, România a oţinut următoarele drepturi:
- dreptul de a obţine credite în regim normal sau ca facilităţi. Începând cu anul 1990, România
a beneficiat de facilităţi sub forma tragerilor curente, acordurilor stand-by, finanţărilor
compensatorii şi a facilităţilor de transformare sistematică;
- dreptul de a obţine credite în monedele altor ţări membre sau în DST din resursele generale
ale Fondului, în schimbul unei sume în moneda naţională, în condiţii mult mai avantajoase
decât cele ale pieţei, fiind obligată să respecte în schimb o serie de condiţii impuse de FMI
tuturor ţărilor membre aflate în postura de debitor faţă de Fond;
- dreptul de alocări de DST în cazul unor noi emisiuni de DST. Datorită faptului că FMI a
întrerupt emisiunile de DST începând din 1972, România nu a putut beneficia de astfel de
alocări decât începând cu anul 1979;
- dreptul de participare la luarea deciziilor în cadrul FMI. România deţine un număr de voturi
corespunzător cotei sale de participare, iar acest drept de vot se exercită prin intermediul unui
grup format din 12 ţări (Armenia, Bosnia şi Hertegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Georgia,
Israel, Macedonia, Moldova, Olanda şi Ucraina), grup condus de reprezentantul Olandei, care
reprezintă şi interesele ţării noastre în Consiliul Executiv al FMI;
- dreptul de aderare la BIRD şi la filialele sale;
În urma aderarii la FMI, ţara noastră si-a asumat şi o serie de obligaţii, şi anume:
- subscrierea şi vărsarea cotei-parti de capital;
- convenirea cu FMI a unui curs reprezentativ al leului faţă de dolarul american;
- să nu aplice restricţii asupra efectuării plaţilor curente în relaţiile economice internaţionale;
- să se consulte cu FMI şi să colaboreze cu celelalte ţări membre;
- să furnizeze informaţii cu caracter economic şi financiar privitoare la deţinerile oficiale de
aur şi de mijloace de plată internaţionale, evoluţia importurilor şi a exporturilor, balanţa de
plăţi, investiţiile străine, cursul de schimb şi altele.
2.2. Supraveghere

23
 Funcţia de supraveghere este stipulată în Articolul IV al Statutului FMI, modificat în
2007, după aproximativ 30 de ani de la precedenta modificare, care a avut loc la sfârşitul
anilor 70.
În România, FMI conduce procesul de supraveghere în mod regulat prin Cosultările
din cadrul Articolului IV.
S-a manifestat o tendinţă generală de creştere a datoriei externe de la un an la altul, cu
excepţia perioadei anului 2006, când aceasta a înregistrat o scădere faţă de anul 2005, urmând
ca în 2007 să se reia creşterea cu 4,28%.

Tabel nr.2.1 Datoria publică externă directă şi garantată între 2001-2009 (mil. USD)

Indicat 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
ori
DPE – 8,354. 9,684. 11,935. 12,481. 13,815. 12,11 14,067. 15,479. 16,886.
total 94 33 79 67 62 8.6 67 48 83
DPE- 5,397. 7,531. 9,399.9 9,340.7 9,899.5 9,108. 11,176. 12,892. 14,847.
directă 30 54 2 4 6 68 43 98 77
DPE- 2,957. 2,152. 2,535.8 3,916.0 3,916.0 3,009. 2,891.4 2,586.4 2,039.0
garantat 64 79 7 6 6 24 9 9 6
ă
Sursa: http://www.economic.upit.ro/buletin_stud/Buletin%20stiintific%20Sesiune%20studenteasca%202010.pdf

Ponderile datoriei publice externe directe şi garantate în totalul datoriei publice

externe a fluctuat puţin în perioada 2002 (77,75% respective 21,25%), faţă de anul 2009
(87,93%, respective 12,07%), ceea ce demostrează că oportunităţile sectorului privat de a
obţine garanţii pentru împrumuturi au rămas aproximativ aceleaşi în decursul celor 9 ani.

Figura nr. 2.1. Evoluţia datoiriei publice externe a României (directe şi garantate)

Sursa: http://www.economic.upit.ro/buletin_stud/Buletin%20stiintific%20Sesiune%20studenteasca
%202010.pdf

Figura nr. 2.2. Evoluţia datoiriei publice externe a României (directe şi garantate)

Sursa: http://www.economic.upit.ro/buletin_stud/Buletin%20stiintific%20Sesiune%20studenteasca
%202010.pdf

24
 De menţionat că la sfârşitul anului 2002, cei mai mari debitori din împrumuturi
garantate de stat erau: CONEL, Romtehnica, Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Tarom,
romtelecom; Serviciul de telecomunicaţii Speciale, Grand Hotel, SNCFR.
Structura pe creditori a fost marcată de sporirea într-un ritm descendent de la un an la
altul a împrumuturilor contractate de la creditoru multilaterali, păstrându-şi însp aproximativ
aceeaşi pondere în total, precum şi de diminuarea accentuată a împrumuturilor pe baye
bilaterale, atât cu valoare absolută, cât şi ca pondere în total (de la 103,24% în 2001 la 3,89%
în 2009). Aceste descreşteri au fost compensate de emisiunile de obligaţiuni în creştere,
precum şi de împrumuturile contractate de la bănci provate.
În octombrie 2001 a încheiat un nou accord stand-by cu FMI pe 18 luni, de
aproximativ 383 mil. USD, condiţiile impuse fiind legate de salariile şi reducerea numărului
de salariaţi în întreprinderile de stat şi măsuri pentru reducerea deficitului cvasi-fiscal, generat
în principal de sectorul energetic. În septembrie 2002 s-a semnat al 2lea împrumut pentru
ajustarea structurală a sectorului privat (PSAL II) şi împrumutul asociat acestuia, destinat
consolidării capacităţii instituţionale în sectoarele public şi privat. Obiectivul principal al
proiectului îl constituia relansarea economiei naţionale, opţiunile strategice vizând asigurarea
creşterii economice, realizarea unei macrostabilităţi consolidate şi îmbunătăşirea substanţială
a mediului de afaceri. Programul PSAL II conţinea măsuri adresate privatizării sectorului
bancar şi măsuri adresate privatizării, restructurării sau lichidării întreprinderilor de stat.
La începutul lunii iulie 2004, FMI a aprobat derularea, pe o perioadă de 2 ani, a unui
nou accord stand-by de tip preventiv cu România, care nu presupunea tragerea sumelor
creditului. Obiectivele principale avute în vedere în cadrul noului aranjament se refereau la
consolidarea stabilizării macroeconomice, reducerea graduală a inflaţiei p’nă în 2006,
menţinerea deficitului de cont în limite sustenabile ţi a unor reserve valutare la un nivel
confortabil.
Apariţia crizei economice şi diminuarea accesului la pieţele financiare face ca în
octombrie 2008 România să încheie un nou accord stand-by cu FMI, Comisia Europeană,
Banca Mondială şi BERD pentru o finanţare de circa 20 miliarde euro pentru doi ani.
România are un accord stand-by cu FMI pe doi ani, pentru suma de 12,95 miliarde euro, bani
care intră în rezerva BNR, pachetul total de finanţare externă, de la Fond, Uniunea Europeană
(5 miliarde de la CE), BM (1miliard) şi BERD-BEI-International Finance Corporation
(1miliard) însumând 19,95 miliarde euro.
Prima tranşă a împrumutului de la FMI, în sumă de 5 miliarde de euro, a fost
contractată de către Banca Naţională a României, pentru susţinerea balanţei de plăţi şi a avut
ca destinaţie consolidarea rezervelor valutare ale ţării,iar fondurile respective au jucat un rol
important în reducerea rezervelor minime obligatorii în valută ale băncilor româneşti, ajutând
la crearea de lichidităţi corespunzătoare în piaţa monetară.Acest împrumut nu reprezintă
datorie publică potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr 64/2007 privind datoria
publică, rambursarea urmând sa fie efectuată din sursele proprii ale BNR.
A doua tranşă de la FMI a avut ca destinaţi bugetul de stat, pentru a acoperi o parte din
deficit, şi nu la reuerva valutară de la BNR, aşa cum s-a întâmplat la prima tranşă. Luna
septembrie 2009 a marcat obţinerea aprobării Consiliului Executiv al FMI pentru eliberarea
celei de-a doua tranşe din împrumut, în valoare de 1,9 miliarde de euro.
Serviciul datoriei externe –pe termen scurt, mediu şi lung- a însumat în primele zece
luni din acest an 24,95 miliarde dolari, din care 76,5% (26,771 miliarde dolari) a fost pe
partea datoriei pe termen scurt, potrivit estimărilor băncii centrale.
Rata serviciului datoriei externe pe termen mediu şi lung sau raportul dintre serviciul
datoriei şi exporturi a fost de 27,9% în primele zece luni din 2009, comparative cu 31,5% în
2008, iar gradul de acoperire a rezervei oficiale de valute şi aur a României a fost de 8,7 luni
de import la 31 noiembrie 2009, de la 5,6 luni de import la finalul anului trecut.
Destinaţiile împrumuturilor reprezentând datoria publică externă şi garantată la
sfîrşitul anului 2001 evidenţiază sporirea, comparative cu sfârşitul perioade anterioare(1996-

25
2000), ponderii utilizate pentru susţinerea balanţei de plăţi (40%), în detrimental proiectelor
(60%).
În anul 2005, creditele contractate direct de stat au fost utilizate pentru ajustarea
structurală a economieri, infrastructurile municipale şi rurale, dezvoltarea întreprinderilor mici
şi mijlocii, restructurarea transporturilor, modernizarea sistemului informaţional în
agricultură, înlăturarea efectelor inundaţiilor. În ceea ce priveşte creditele garantate de stat,
acestea au fost destinate în special sectorului energetic (importului de combustibil) şi
extinderii centralelor termice.
Se observă o tendinţă de creştere pe ansamblu a împrumuturilor contractate pe toate
tipurile de scadenţe, cu excepţia anului 2005, când, datorită existenţei unei datorii publice
externe în scădere comparative cu anul 2004 s-a diminuat şi volumul împrumuturilor cu
scadenţe între 1 şi 5 ani (cu 38,67%), respective între 5 şi 10 ani ) cu 8,25). De asemenea,
ponderea datoriei publice externe cu scadenţă de pânp la 5 ani a cunoscut o scădere de
aproape 50% în 2006 faţă de 2005, ceea ce indică o situaţie favorabilă care nu îngreunează cu
mult serviciul datoriei publice externe din anii următori. In acelaşi timp, această pondere s-a
diminuat pe tot parcursul perioadei: dacă în 2001 era de a19,05% în 2006 reprezenta 4,98%
din totalul datoriei publice externe.
Evoluţia favorabilă s-a manifestat pe întreaga perioadă, sugerând îmbunătăţirea
managementului datoriei publice externe, prin contractarea de împrumuturi cu scadenţe mai
lungi şi ţinând cont ca acestea să nu se aglomereze foarte mult într-o anumită perioadă.
În general, s-a manifestat o tendinţă de diminuare a ponderii serviciului datoriei
publice externe garantate, ajungând la sfârşitul perioadei la 13,73% (faţă de 35,39% la
începutul perioadei), respective o creţtere a ponderii serviciului afferent datoriei directe a
statului, la 64,60% în 2001, comparative cu 87,92% în 2009.
România înregistra la finalul lunii noiembrie 2009 o datorie externă în creştere cu
6,47% faţă de finalul lui 2008, conform raportării BNR.
Datoria pe termen mediu şi lung reprezenta 8072% din totalul datoriei externe a
României la finalul lunii noiembrie 2009, potrivit datelor BNR, iar ponderea datoriei pe
termen scurt a scăzut uşor la 19,28%.
Din punctual de vedere al structurii se pot observa două trenduri:
- până în 2007 a fost un trend de creştere a datoriei pe termen scurt în totalul datoriei
externe de la 14,91% în 2004 la 33,97% în 2007
- începând cu 2008 un trend de diminuare, ajungând de la 32,57% în noiembrie
2008 la 19,28% în noiembrie 2009.
Produsul Intern Brut a înregistrat în ultimele trei luni ale anului 2008 o scădere de
1,5% în termeni reali , comparativ cu trimestrul trei, astfel că economia României nu a ieşit
din recesiune, pe întreg anul 2009 declinul fiind de 7,2%, potrivit datelor publicate de
Institutul Naţional de Statistică în 12 februarie 2009. Pentru 2010 se prognozează că
economia naţională va avea o creştere de 1,3%.
Din punct de vedere al evoluţiei, datoria publică, a cunoscut un trend descendent în
perioada de după 1999 şi până în 2006, urmând sa crească uşor în 2007, accelerando-se odată
cu apariţia crizei economice în 2008. La sfârşitul lui 2008, datoria publică totală era de 109,75
miliarde lei şo reprezenta 21,78% din PIB, urcând brusc cu 7,65% în 2009 la 29,43%.
Ca structură, în 2009, datoria publică a fost contractată prin împrumuturi de stat
(37,95%), urmată de certificate de trezorerie (15,44%) şi obligaţiuni de stat (14,09%). De
asemenea, 7,24% din datoria publică a fost contractată prin eurobonduri, 0,07% prin leasing
financiar, iar 25,2% prin alte surse.
Produsul Intern Brut în 2008 a fost de 503,958.7 miliarde lei, iar datoria publică era de
51,7% în lei, 35,9% era denominată în euro, 6,8% era în dolari, 1,5% în yeni japonezi, iar
restul în alte valute.10

10
http://www.economic.upit.ro/buletin_stud/Buletin%20stiintific%20Sesiune%20studenteasca%202010.pdf

26
 Potrivit Ministerului Finanţelor Publice, din totalul titlurilor emise de stat aflate în
derulare la 31 noiembrie 2009 de 37,2 miliarde lei, 58,08% aveau scadenţă pe termen scurt de
mai puţin de un an, 38,44% erau pe termen mediu, iar 3,48% urmau să ajungă la scadenţă
peste mai mult de 5 ani. Titlurile luate în calcul de Ministerul Finaţelor Publice în această
evidenţă nu include embondurile şi certificatele de deposit adresate populaţiei, dar curpind
obligaţiunea de stat denominată în euro. Valoarea medie a scadenţei rămase pentru titlurile de
stat active la 31 octombrie 2009 este de 1,7 ani.

Figura nr.2.3. Evoluţia datoriei publice externe a României pe categorii de creditori

Sursa: http://www.economic.upit.ro/buletin_stud/Buletin%20stiintific%20Sesiune%20studenteasca%202010.pdf

Figura nr.2.4. Evoluţia comparativă a datoriei publice externe a României , a serviciului

datoriei publice externe şi a ponderii SDPE în DPE

Sursa: http://www.economic.upit.ro/buletin_stud/Buletin%20stiintific%20Sesiune%20studenteasca%202010.pdf

Figura nr.2.5. Evoluţia comparativă a datoriei publice externe şi a ponderii datoriei

publice externe în PIB

Sursa: http://www.economic.upit.ro/buletin_stud/Buletin%20stiintific%20Sesiune%20studenteasca%202010.pdf
În perioada de referinţă aprilie 2009 – martie 2010, rata medie anuală a inflaţiei IAPC
înregistrată de România s-a situat la 5,0%, nivel net superior valorii de referinţă de 1,0%
corespunzătoare criteriului privind stabilitatea preţurilor11.

11
http://www.fmi.ro/index.php?programs&pid=5&lg=ro

27
 Analiza retrospectivă pe o perioadă mai îndelungată arată că, în România, inflaţia
măsurată prin preţurile de consum s-a poziţionat pe un trend clar descendent, dar a rămas
totuşi ridicată, la o valoare medie de aproximativ 5,6% în anul 2009. Evoluţia inflaţiei pe
parcursul ultimului deceniu trebuie analizată în contextual unei creşteri robuste a PIB până la
jumătatea anului 2008, urmată de un declin puternic al activităţii economice. Majorarea
câştigurilor salariale a depăşit dinamica productivităţii, ceea ce a alimentat creşterea costului
unitar cu forţa de muncă şi presiunile de supraîncălzire, conducând la erodarea
competitivităţii. Analizând evoluţiile recente, inflaţia IAPC s-a accelerat la finele anului 2009,
urcând până la 5,2% în luna ianuarie 2010 şi ulterior scăzând la 4,2% în luna martie 2010.
Această creştere temporară s-a datorat îndeosebi majorării accizelor la produsele din tutun. În
pofida declinului semnificativ al activităţii economice, inflaţia a avut un character deosebit de
persistent, reflectând rigidităţile marcante pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe cea a forţei de
muncă, precum şi creşterea puternică, deşi într-un ritm mai lent, a costului unitar cu forţa de
muncă.
Inflaţia a scăzut de la 6,9% în februarie la 5,1% în iulie 2009, ajutată de diminuarea
cererii interne şi de factorii de ofertă, cum ar fi recenta stabilitate a cursului de schimb,
reducerea preţurilor administrate şi scăderea preţurilor la produsele alimentare. Scăderea
preţurilor la produsele alimentare a fost şi principalul factor ce a stat la baza decelerarii
inflaţiei de bază la 4,6% în iulie, care altfel ar fi persistat în pofida deficitului de producţie din
ce în ce mai mare

Figura nr.2.6. Exporturilor şi importurilor balanţei comerciale.

Sursa: http://www.scribd.com/doc/46952086/Raportul-Echipei-FMI-Romania

Figura nr.2.7. Inflaţia preţurilor de consum – ţintă

Sursa: http://www.fmi.ro/img/File/Raportul%20Echipei.pdf accesat la data 09.05.2011

Cele mai recente prognoze disponibile privind inflaţia, furnizate de principalele

instituţii internaţionale, relevă că rata inflaţiei variază între 4,0% şi 4,4% în anul 2010 şi între
3,0% şi 3,5% în anul 2011. Riscurile în sensul creşterii la adresa perspectivelor inflaţiei sunt
generate în principal de evoluţia preţurilor administrate şi ale materiilor prime. În ceea ce
priveşte riscurile în sensul scăderii, diminuarea presiunilor asupra preţurilor interne ar putea fi
mai puternică sau mai prelungită, comparativ cu prognozele actuale, în situaţia în care ritmul
de redresare a activităţii economice va fi mai lent decât cel anticipat în prezent. Într-o
perspectivă mai îndelungată, este probabil ca procesul de recuperare a decalajelor să exercite

28
un impact asupra inflaţiei şi/sau asupra cursului de schimb nominal în următorii ani, ţinând
seama de faptul că nivelul PIB pe locuitor şi cel al preţurilor sunt în continuare semnificativ
mai reduse în România decât în zona euro. Cu toate acestea, este dificil de evaluat amploarea
exactă a efectelor generate de procesul de recuperare a decalajelor.

2.3. Asistenţă tehnică

Asistenţa tehnică oferită de FMI sprijină dezvoltarea resurselor productive ale ţărilor
membre, ajutându-le să-şi formuleze politici economice şi fiscale în sprijinul creşterii
economice. FMI ajută aceste ţări să-şi consolideze capacităţile umane şi instituţionale, şi să
formuleze politici macroeconomice, structurale şi fiscale corespunzătoare. Asistenţa tehnică
reprezintă aproximativ o cincime din bugetul operaţional al FMI. Finanţarea asistenţei tehnice
se face atât din resurse interne cât şi externe, cele din urmă reprezentând fonduri din partea
donatorilor bilaterali şi multilaterali. FMI a oferit României asistenţă tehnică în numeroase
domenii, cum ar fi administrare fiscală şi vamală, politici fiscale, managementul cheltuielilor
bugetare, politici monetare şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară, ţintirea
inflaţiei, statistică şi practici procedurale şi instituţionale pentru prevenirea spălării banilor.12

2.4. Pregătire profesională

FMI asigură instruire profesională prin intermediul cursurilor şi seminariilor

organizate la sediul central şi prin sponsorizarea Joint Vienna Institute. Aceste programe sunt
astfel concepute încat să fie la nivelul cerinţelor în creştere ale ţărilor membre. În acest scop,
programul de bază include cursuri elementare, medii şi avansate despre programare şi politici
financiare şi management macroeconomic, statistica balanţei de plăţi, operaţiuni monetare şi
valutare, conturi naţionale şi statistici guvernamentale etc. Obiectivul de bază al acestor
programe este instruirea profesională a oficialilor din ţările membre ale Fondului. Instruirea
are scopul de a creşte nivelul calitativ al elaborării politicii economice în ţările membre şi de a
îmbunătăţi înţelegerea reciprocă a unor chestiuni, de către oficialii ţărilor membre şi
personalul FMI.
Până acum, prin programele sale, Institutul FMI şi Joint Vienna Institute au contribuit
la instruirea profesională a numeroşi oficiali români, în domeniile: programare şi politica
financiară, tehnici de analiză şi programare financiară, politici de sector extern, finanţe
publice, operaţii valutare şi monetare, statistică. De asemenea, Biroul Regional al FMI pentru
România organizează cursuri de pregătire profesională în ţările respective.13

2.5. Asistenţa financiară

Una dintre responsabilităţile principale ale FMI este să acorde împrumuturi ţărilor care
au dificultăţi de balanţă de plăţi, oferind  acestor ţări posibilitatea de a-şi reface stocul de
rezerve internaţionale, de stabilizare a cursului valutar, de continuare a plăţii importurilor şi
de reinstaurare a condiţiilor de creştere economică. Spre deosebire de băncile de dezvoltare,
FMI nu acordă împrumuturi pentru proiecte specifice.14

Tipuri de împrumuturi
De-a lungul anilor, FMI a dezvoltat o serie de tipuri de credit, numite şi "facilităţi",
concepute astfel încat să răspundă nevoilor specifice fiecărei ţări membre. Ţările cu venituri
reduse pot lua împrumuturi cu dobândă preferenţială, prin Facilitatea de Creştere Economică
şi Reducere a Săraciei şi prin Facilitatea privind Socurile Externe. Împrumuturile

12
http://www.fmi.ro/index.php?pid=16&mid&lg=ro
13
http://www.fmi.ro/index.php?pid=15&mid&lg=ro
14
http://www.fmi.ro/index.php?programs&lg=ro

29
 nepreferenţiale sunt în general de tipul Acordului Stand-by, ocazional folosindu-se şi
Facilitatea Extinsă, Facilitatea de Suplimentare a Rezervelor şi Facilitatea de Finanţare
Compensatorie. FMI oferă şi asistenţă financiară de urgenţă, pentru a susţine refacerea
economiilor în urma dezastrelor naturale şi a conflictelor, uneori la dobânda preferenţială. În
cadrul Strategiei pe Termen Mediu, FMI discută posibilitatea introducerii unui nou instrument
de finanţare pentru economiile emergente, care rămân vulnerabile la şocurile externe, în ciuda
politicilor interne solide. Acest instrument ar oferi finanţarea necesară menţinerii încrederii şi
reducerii riscului de criză.
Asistenţa financiară pentru România s-a materializat în programe de împrumut de
tipul Acord Stand-by. Începand cu 1972, România a folosit resursele FMI în nouă ocazii
(detaliate mai jos) ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului. Ultimul
acord, al zecelea, aprobat în iulie 2004 a fost un acord Stand-by de tip preventiv, pe 24 de
luni, din care autorităţile române nu au intenţionat sa facă trageri. Nici acest acord nu a fost
finalizat. Totalul creditelor nerambursate la sfârşitul lunii septembrie 2007 se ridică la 13.8
milioane DST, respectiv 1.33% din cotă.

Tabel nr.2.2. Acorduri Stand-by cu FMI

Tipul Acorduli Data Aprobării Data Expirării sau Suma Aprobată Suma Trasă
Rezilierii (milioane SDR) (milioane SDR)
Stand-by 10/03/75 10/02/76 95.0 95.0
Stand-by 09/09/77 09/08/78 64.1 64.1
Stand-by 06/15/81 01/14/84 1,102.5 817.5
Stand-by 04/11/91 04/10/92 380.5 318.1
Stand-by 05/29/92 03/28/93 314.0 261.7
Stand-by 05/11/94 04/22/97 320.5 94.3
Stand-by 04/22/97 05/21/98 301.5 120.6
Stand-by 08/05/99 02/28/01 400.0 139.75
Stand-by 10/31/01 10/15/03 300.0 300.0
Stand-by 07/07/04 07/07/06 250.0 0 (nefinalizat)
preventiv
Stand-by 05/04/2009 03/15/2011 11443.0 10569
Stand-by 03/31/2011 03/31/2013 3090.6 0
preventiv
Sursa:http://www.economic.upit.ro/buletin_stud/Buletin%20stiintific%20Sesiune%20studenteasca
%202010.pdf
Suma trasă este zero deoarece acesta a fost un Acord Stand-by preventiv. Programul
nu a fost finalizat, numai prima evaluare fiind încheiată.

2.5.1. Caracteristici generale ale acordurilor stand-by încheiate de România cu FMI

înainte de 1989
Începând cu anul 1972, ţara noastră a încheiat până în prezent cu Fondul Monetar
Internaţional 10 acorduri stand-by, ca suport financiar al programelor economice.
Până în anul 1989, România a încheiat cu FMI trei acorduri stand-by, primul fiind
semnat după trei ani de la momentul aderării României la această instituţie. Acordurile stand-
by sunt acorduri încheiate cu FMI prin care ţările membre au dreptul de a cumpăra o sumă
într-o anumită valută de la FMI, în cursul unei perioade date, cu condiţia respectării de către
acestea a unor criterii şi condiţii stabilite prin programul elaborat şi aprobat de Consiliul
Executiv al FMI.
Primul acord stand-by al României cu FMI a fost aprobat pe 3 octombrie 1975 şi a fost
finalizat cu succes pe 2 octombrie 1976, desfăsurându-se pe o perioadă de 12 luni, în care
România a primit 95 de milioane DST. Al doilea acord a fost aprobat pe 9 septembrie 1977 şi
a fost încheiat pe 8 septembrie 1978, România primind 64,1 milioane DST. Cel de-al treilea

30
acord, în valoare de 1.102,5 milioane DST a fost încheiat pe 15 iunie 1981, însă a fost reziliat
după 30 de luni de la semnarea lui, pe 14 ianuarie 1984, după ce România a reuşit să tragă de
la FMI suma de 817,5 milioane DST. De reţinut ca până la sfârşitul anilor ’90, România nu
avea datorii externe nici faţă de celelalte state şi nici faţă de FMI, împrumuturile primite fiind
achitate eşalonat, în mai multe tranşe.

2.5.2 Caracteristici generale ale acordurilor stand-by încheiate de România cu FMI

după 1989
După 1989, primul acord cu Fondul a fost încheiat în aprilie 1991, pe o durată de 12
luni, pentru 380,5 milioane DST. Acesta a avut ca scop accelerarea reformei economice şi a
fost orientat în special pe reforma sistemului financiar-bancar. Suma aprobată a fost de 380,5
DST, memorândum-ul încheiat cu guvernul român vizând o stabilizare graduală a economiei,
prin liberalizarea treptată a preţurilor, reducerea inflaţiei, devalorizarea cursului de schimb şi
introducerea unei rate de schimb flotante, eliminarea dobânzilor real-negative, instituirea unor
impozite şi taxe corelate cu veniturile încasate, stimularea procesului de economisire şi a
investiţiilor.
În mai 1992 a fost încheiat un alt acord cu FMI, pentru o sumă de 314 milioane DST.
Obiectivele acordului vizau diminuarea inflaţiei, încheierea mişcării corective a preţurilor şi
liberalizarea cursului de schimb al leului, menţinerea deficitului bugetar la un nivel care să
poată fi finanţat fară consecinţe inflaţioniste, redresarea poziţiei externe a ţarii prin
ameliorarea situaţiei balanţei de plăti externe şi creşterea rezervelor valutare.
Al treilea acord stand-by cu FMI de după 1989 a fost semnat în mai 1994 şi a fost
reziliat în aprilie 1997. Suma aprobată de FMI a fost de 301,5 iar cea trasă de 120,6 DST.
Măsurile se refereau de această dată la devalorizarea substanţială a cursului valutar oficial,
eliminarea subvenţiilor acordate de stat, stabilirea unei rate a dobânzii real-pozitive, stabilirea
unor obiective de restructurare a sistemului financiar-bancar şi în domeniul privatizării. În
aprilie 1997, a fost semnat un nou acord pentru 13 luni şi o sumă de 301,5 milioane DST.
Suma trasă de către România a fost de 120,6 DST. Printre obiectivele aranjamentului se
numărau menţinerea deficitului bugetar la un nivel rezonabil, reducerea ratei inflaţiei,
liberalizarea pieţei valutare şi a preţurilor utilităţilor, creşterea rezervelor BNR sau şi starea
creditelor discreţionare.
În august 1999, a fost aprobat următorul acord cu Fondul, pentru suma de 400
milioane DST. Erau vizate atunci diminuarea deficitului de cont curent, scăderea inflaţiei,
consolidarea fiscală şi restricţionarea creşterii salariilor, creşterea rezervelor valutare ale
BNR, reducerea pierderilor întreprinderilor publice şi implicarea mai puternică a pieţei de
capital în procesul de atragere a capitalurilor străine.
După anul 2000, România a mai încheiat cu FMI înca 3 acorduri. Astfel, în octombrie
2001 a fost încheiat un acord cu FMI, în sumă de 300 milioane DST, acesta fiind reziliat în
2003. Programul guvernului a vizat atunci susţinerea procesului de dezinflaţie şi menţinerea
deficitului de cont curent, concomitent cu accelerarea reformelor structurale şi intărirea
perspectivelor de creştere economică. Odată cu semnarea acordului, Consiliul director al
Fondului a recomandat României în octombrie 2001 să continue eforturile destinate reducerii
inflaţiei, punerea în practică a programelor solide din domeniul fiscal şi al privatizării, precum
şi reformele structurale, în special în sectorul energetic. Împrumutul a fost eliberat în mai
multe tranşe. Prima tranşă a fost eliberată imediat după aprobare, iar Guvernul a solicitat FMI
să acorde simultan următoarele două tranşe.
În luna martie 2002, Executivul a remis conducerii FMI o scrisoare suplimentară de
intenţie pentru acordul stand-by, ce a inclus şi măsurile legate de creşterea veniturilor
bugetare, angajamentele Guvernului privind numărul de salariaţi şi fondurile de salarii din
sectorul bugetar, îmbunătăţirea gradului de colectare la utilităţi şi accelerarea procesului de
privatizare.

31
 În vederea acordării tranşelor 2 şi 3 din acord, una dintre cerinţele din acord a fost
reducerea personalului din industrie cu 4.400 de angajaţi, precondiţie considerată îndeplinită
de autorităţile române prin concedierile făcute de către SNP Petrom, precum şi de
producătorii şi distribuitorii de energie şi sectorul minier. În martie 2002, Guvernul României
şi echipa de negociatori a Fondului Monetar Internaţional au căzut de acord asupra termenilor
unei scrisori suplimentare de intenţie la acordul stand-by. În scrisoare se prevedea o creştere a
preţului energiei electrice cu 14% de la 1 aprilie şi un preţ al gigacaloriei de 20 de dolari
începând cu 1 iulie.
A patra tranşă a împrumutului din 2001, în valoare de 55,11 milioane DST
(aproximativ 75 milioane dolari), a fost aprobată de către FMI la 25 aprilie 2003. Cerinţele
FMI în domeniul politicii fiscal-bugetare pentru împrumutul acordat în perioada 2001-2003
au vizat: susţinerea în continuare a procesului de reducere a inflaţiei, îmbunătăţirea
administraţiei fiscale; alocarea de fonduri suplimentare pentru investiţii publice şi pentru
susţinerea protecţiei sociale în vederea atenuării impactului creşterii preţului la energie şi
restructurării companiilor de stat.
În domeniul reformei sectorului energetic s-a cerut întărirea disciplinei financiare, prin
creşterea gradului de colectare a facturilor la utilităţi sau întreruperea furnizării de energie
pentru companiile care nu plătesc facturile, precum şi continuarea procesului de restructurare
şi privatizare.
În domeniul privatizării a fost impusă accelerarea procesului de privatizare în special a
societaţilor cu număr mare de salariaţi, implementarea unor programe de restructurare a
companiilor cu pierderi pentru a le face mai atractive la privatizare; continuarea procesului de
privatizare a BCR.
Următorul acord, încheiat în iulie 2004, de 250 milioane DST, a fost un acord stand-
by de supraveghere preventivă, care a cuprins angajamentele luate de România în privinţa
politicilor macroeconomice pentru perioada 2004-2006.
În 2005, din cauza divergenţelor dintre partea română şi FMI, cu privire la evaluarea
performanţelor şi căilor de acţiune macro-economică. Acordul a fost suspendat, fară implicaţii
financiare, nefiind necesară accesarea fondurilor.
După expirarea ultimului acord, în iulie 2006, colaborarea României cu FMI în domeniul
macroeconomic a continuat sub forma consultărilor anuale. Executivul şi reprezentanţii
Fondului Monetar International (FMI), au convenit în perioada 14-23 iunie 2005, asupra unei
scrisori suplimentare de intenţie în domeniul politicilor economice şi fiscale din perioada
2005-2006.FMI consideră că programul prezentat de autorităţile române oferă o bază solidă
pentru temperarea presiunilor excesive pe partea de cerere, care au apărut pe finalul anului
2004, alimentate de creşterea rapidă a salariilor în termeni reali şi de creditul de consum aflat
într-o expansiune puternică. Măsurile discutate au luat în considerare priorităţile imediate ale
autorităţilor şi necesitatea de a aloca în continuare fonduri pentru combaterea efectelor
inundaţiilor din 2005, precum şi pentru continuarea procesului de recalculare a pensiilor şi
pentru atenuarea efectelor majorării preţurilor la utilităţi pentru familiile cu venituri mici.
La 30 octombrie 2005 FMI a considerat că Acordul stand-by poate fi considerat “deraiat”,
deoarece, după prima analiză a Acordului, realizata în septembrie 2004, politicile economice
s-au relaxat şi, în pofida unor îndelungate negocieri în cadrul celor de-a doua şi a treia analize,
nu s-a ajuns la nici un acord.
Cel mai recent acord pe care România l-a încheiat cu FMI datează din 4 mai 2009,
când Consiliul Executiv al FMI a aprobat, acordul stand-by cu România pe o perioadă de 2
ani, în valoare de 12,95 miliarde euro. Guvernul României s-a angajat atunci să finalizeze în
2009 legea sistemului unic de salarizare în sectorul public şi legea reformei sistemului public
de pensii.
Executivul s-a angajat, de asemenea, să finalizeze legea sistemului unic de salarizare în
sectorul public pâna la finele lunii octombrie, legea responsabilităţii fiscale (care va limita

32
numărul rectificărilor bugetare) pâna la sfârsitul lunii noiembrie, iar legea reformei sistemului
public de pensii pâna la finalul anului 2009.
La 10 iunie 2009, FMI a dat publicităţii memorandumul tehnic privind acordul cu
România. Programul de sprijin prevede astfel cinci condiţionalităţi, referitoare la evoluţia
plafoanelor privind capitalul extern, cheltuielile guvernamentale, garanţiile guvernamentale,
interzicerea restanţelor la datoriile externe şi la datoria publică.

2.5.3. Acordul stand-by încheiat de România în 2009

2.5.3.1. Cauzele care au determinat încheierea acordului

România a înregistrat un boom economic în perioada 2003-2008, ce a condus la
supraâncălzire şi la dezechilibre nesustenabile. Creşterea medie a PIB s-a situat la peste 6½
% pe an în perioada 2003-2008, investiţiile străine directe şi intrările de capital (parţial prin
filialele bancilor străine din România) contribuind la o creştere semnificativă a consumului şi
investiţiilor. Creşterea robustǎ a exporturilor către ţǎrile U.E. a reflectat un proces de
integrare din ce în ce mai mare cu economiile vest-europene. Creşterea cererii interne a fost
însǎ şi mai rapidǎ, generând deficite de cont curent din ce în ce mai mari, ce au culminat cu
nivelul de 14% din PIB atins în 2007. Economia în supraîncălzire şi intrările rapide de capital
au complicat politica monetarǎ, fapt ce a atras dupǎ sine incapacitatea BNR de a realiza ţinta
de inflaţie în pofida majorărilor ratelor dobânzilor şi ale rezervelor minime obligatorii. Rata
realǎ efectivǎ de schimb (RRES) s-a apreciat cu aprox. 50% în perioada dintre jumǎtatea
anului 2004 şi jumǎtatea anului 2007, fiind determinatǎ de intrǎrile masive de capital şi de
aşteptǎrile legate de convergenţa economicǎ ca urmare a intrǎrii în U.E. Politica fiscalǎ a
jucat un puternic rol prociclic, deficitul bugetar crescând de la sub 1% din PIB în 2005 la
aproape 5% din PIB pânǎ în 2008.15
Creşterea rapidǎ a creditului ce a alimentat boom-ul a determinat o expunere mare a
României la dificultǎţile financiare mondiale şi la volatilitatea ratei de schimb.
Împrumuturile externe ale sistemului bancar au determinat o creştere rapidǎ a
creditului intern, acesta ajungând la o medie de 50% pe an în ultimii patru ani. Pasivele
externe nete ale bǎncilor au crescut de la 22% din PIB în 2003 la +19% în 2008. Accesul
companiilor la credite externe a contribuit şi el la boom, acesta majorându-se de la un net de
4% din PIB în 2005 la aproape 11% în 2007. Mai mult, peste jumǎtate din împrumuturile
private interne sunt în valutǎ, o mare parte dintre acestea aparţinând populatiei sau
companiilor expuse riscului, ceea ce genereazǎ o expunere indirectǎ substanţialǎ a bǎncilor la
riscuri valutare chiar dacǎ în bilanţurile bǎncilor respective nu existǎ disparitǎţi valutare mari.
Structura maturitǎţii datoriei externe s-a deteriorat şi ea în ultimii ani, gradul de acoperire a
datoriei externe pe termen scurt din rezervele internaţionale brute scǎzând la aproximativ 75%
în februarie 2009 de la peste 170% în 2003.
BNR a luat o serie de mǎsuri importante pentru a reduce inflaţia şi a limita
expansiunea creditului, mai ales a creditǎrii în valutǎ. Între 2004 şi 2008, banca centralǎ: (i) a
majorat ratele dobânzii de politicǎ monetara (la 10,25%) şi ale rezervelor minime obligatorii
(la 18% pentru pasivele în monedǎ naţionalǎ şi la 40% pentru pasivele în valutǎ); (ii) a luat
mǎsuri de limitare a expunerii datoriei populaţiei, mai ales în ceea ce priveşte datoria
ipotecarǎ; (iii) a întǎrit reglementǎrile prudenţiale pentru a limita creditarea în valuta către
populaţie şi către firmele expuse riscului valutar şi a înǎsprit restricţiile referitoare la plafonul
datoriei populaţiei. Aceste mǎsuri au contribuit la frânarea ulterioarǎ a creşterii creditului
gospodǎriilor, dar presiunea indusǎ de politica fiscalǎ expansionistǎ şi de intrǎrile de capital
au fǎcut ca BNR sǎ nu îşi atingă ţinta de inflaţie în 2007 şi 2008.
Politicile laxe în domeniul fiscal şi al veniturilor au contribuit de asemenea la
supraîncǎlzirea economiei şi la vulnerabilitǎţile sale actuale. Creşterea excesivǎ a
cheltuielilor, mai ales a cheltuielilor cu salariile şi pensiile a reprezentant principala problemǎ
15
http://www.fmi.ro/img/File/Staff%20report%20aprilie%202009_modificat-fara%20track%20changes-new.pdf

33
şi a contribuit la alimentarea creşterii cererii interne. Pe mǎsurǎ ce pieţele financiare s-au
deteriorat, finanţarea deficitului s-a realizat din ce în ce mai mult la maturitǎţi foarte scurte,
expunând guvernul la riscuri de roll-over şi de finanţare într-un mediu în continuǎ deteriorare.
Activitatea economicǎ a avut o scǎdere accentuatǎ la sfârşitul anului 2008 şi a
continuat sǎ scadǎ la începutul anului 2009, dar inflaţia se menţinea relativ ridicatǎ.
Creşterea realǎ a PIB a încetinit de la o medie de 9% (trimestru-la-trimestru, anualizat) în
primele trei trimestre ale anului 2008 pânǎ la un declin de 13% în ultimul trimestru – una
dintre rǎsturnǎrile cele mai abrupte în rândul pieţelor emergente. Declinul a fost determinat de
o scǎdere a cererii interne. Pentru primul trimestru al anului 2009, primii indicatorii
(încredere, producţie industrialǎ, vânzǎri cu amǎnuntul, veniturile fiscale) au indicat în
continuare o scǎdere severǎ a PIB. Creşterea exporturilor a intrat şi ea pe o pantǎ puternic
negativǎ, dar importurile au scǎzut încǎ şi mai accentuat, demarând o corecţie rapidǎ a
deficitului de cont curent care a ajuns la jumǎtate în perioada ianuarie-februarie 2009,
comparativ cu aceeaşi perioadǎ a anului anterior. Inflaţia s-a mai ameliorat puţin faţǎ de
valoarea sa de 9,1% din iulie 2008, dar se menţinea totuşi în jur de 7%.

Figura nr.2.8. Exportul si importul de bunuri

Sursa:http://www.fmi.ro/img/File/Staff%20report%20aprilie%202009_modificat-fara%20track%20changes-
new.pdf
Figura nr. 2.9. Producţia industrială şi indicatorii de încredere

Sursa:http://www.fmi.ro/img/File/Staff%20report%20aprilie%202009_modificat-fara%20track%20changes-
new.pdf

Pieţele financiare şi pieţele activelor au fost grav afectate de recesiunea economicǎ şi

de efectele crizei globale. Bursa de valori de la Bucureşti, la fel ca pieţele de peste tot, a fost
grav afectatǎ, pierzând 65% din valoarea sa de la vârful atins în august 2008. Piaţa
interbancarǎ a fost tulburatǎ în luna octombrie 2008 de problemele de lichiditate la o bancǎ

34
comercialǎ, ratele atingând niveluri extrem de ridicate şi menţinându-se relativ ridicate
datoritǎ îngrijorǎrilor remanente ce ţin de riscul de contrapartidǎ, de aversiunea faţǎ de riscuri
ridicate ţi de segmentarea pieţei din cauza unei distribuiri neuniforme a activelor (Titluri de
Stat) eligibile în operaţiunile cu BNR. Presiunile asupra balanţei de plǎţi au determinat o
depreciere de 15% a leului faţǎ de Euro din octombrie 2008, generând presiuni asupra
populaţiei, bilanţurilor companiilor şi bǎncilor. În ciuda deprecierii, condiţiile financiare s-au
înǎsprit semnificativ urmare creşterii primelor la instrumente derivate cum ar fi swap-ul
privind riscul de neplată al statului şi înǎspririi politicii monetare. Rating-ul internaţional de
ţarǎ al României a fost redus la sfârşitul anului 2008 (la sub ‘investment grade’ în cazul
agenţiei Fitch) cu o marjǎ mai mare decât cea a altor ţǎri din regiune, reflectând îngrijorǎrile
pieţei în legǎturǎ cu sustenabilitatea deficitului mare de cont curent pe care îl are România,
incertitudinile din jurul perspectivelor de politicǎ fiscalǎ şi politicǎ de venituri, şi sǎnǎtatea
financiarǎ a bǎncilor ce au sucursale sau filiale în România. Aceasta s-a tradus în costuri
semnificativ mai mari ale împrumuturilor externe pentru bǎncile şi companiile româneşti.

Figura nr. 2.10. România : Nominal şi cursului real efectiv

Sursa:http://www.fmi.ro/img/File/Staff%20report%20aprilie%202009_modificat-fara%20track%20changes-
new.pdf

Rata de schimb s-a depreciat semnificativ de la începutul recesiunii, marcând un

început al inversǎrii aprecierii acumulate în ultimii ani. Pânǎ la sfârşitul anului 2008, RRES
s-a depreciat cu aproximativ 7% faţǎ de valoarea sa maximǎ din iulie 2007. În ianuarie şi
februarie 2009, RRES s-a mai depreciat cu încǎ 7% ca urmare a scǎderii nominale a leului.

2.5.3.2. Obiectivele Macroeconomice

Programul susţinut de Fond a fost menit sǎ amortizeze efectele scǎderii severe a
intrǎrilor de capital, încercând în acelaşi timp sǎ rezolve dezechilibrele externe şi fiscale ale
României şi sǎ consolideze sectorul financiar. Obiectivele programului includeau: reducerea
dezechilibrului fiscal pentru a aduce deficitul înapoi la valori sub 3% din PIB pânǎ în 2011;
menţinerea unei capitalizǎri adecvate a bǎncilor şi a lichiditǎţii pe pieţele financiare interne;
aducerea şi menţinerea inflaţiei în interiorul intervalului de ţintit de BNR; şi asigurarea unei
finanţǎri externe suficiente şi îmbunǎtǎţirea gradului de încredere. Reprezentanţii Comisiei
Europene au lucrat împreunǎ cu echipa Fondului în cursul negocierilor pe marginea
programului şi UE a sprijinit ASB cu o asistenţǎ financiarǎ de 5 miliarde de Euro.
Programul combina mǎsuri de politicǎ puternice, foarte vizibile, cuplate cu un sprijin
financiar considerabil. Împreunǎ, era de aşteptat ca aceşti doi piloni sǎ stabilizeze aşteptǎrile
pe principalele pieţe, susţinând astfel ratele de roll-over pentru datoria externǎ scadentǎ şi
punând bazele unei redobândiri a încrederii în rândul investitorilor.
• Program economic solid: Cheia pentru redobândirea încrederii era o inversare a
majorării semnificative a cheltuielilor publice ce a avut loc recent, majorare ce a condus la
acumularea unui deficit mare chiar şi în perioada de creştere economicǎ puternicǎ. Reducerile
bugetare pe termen scurt au fost combinate cu reforme de politicǎ fiscalǎ, pentru a plasa
finanţele publice într-o poziţie mai sustenabilǎ pe termen mediu. Mǎsurile din sectorul bancar
au avut o contribuţie în a oferi asigurǎri cǎ bǎncile sunt suficient de puternice pentru a face
35
faţǎ recesiuniii economice şi au permis autoritǎţilor sǎ soluţioneze într-o manierǎ eficientǎ
dificultăţile ce ar fi putut să apară. Flexibilitatea continuǎ a ratei de schimb a amortizat şi pe
mai departe efectele reale ale recesiunii.
• Asistenţa financiarǎ externǎ mare era esenţialǎ pentru minimizarea riscului de
retragere de pe piaţa datoriei şi piaţa valutară din România, dat fiind stocul mare al datoriei
externe. Asistenţa financiarǎ a contribuit şi la evitarea destabilizǎrii excesive a ratei nominale
de schimb, cu toate dificultǎţile pe care le-ar fi generat aceasta pentru sistemul bancar. În
acelaşi timp, creditorii mari din sectorul privat - în mod special bǎncile mamǎ strǎine ale
bǎncilor principale – au fost încurajaţi sǎ îşi menţinǎ expunerea faţǎ de România şi au rǎspuns
în mod favorabil acestei solicitǎri (vezi mai jos).
Programul a contribuit şi la reducerea vulnerabilitǎţilor regionale şi a efectelor
colaterale ce ar fi putut rezulta de pe urma unei recesiuni mai profunde în România.
Stabilizarea condiţiilor economice şi financiare din ţările europene cu filiale bancare în
Romania au contribuit la evitarea propagării efectelor negative din acele ţări asupra ţǎrilor
emergente din Europa prin intermediul presiunilor din sectorul bancar. O mai mare stabilitate
în România a contribuit de asemenea la evitarea efectelor negative în ceea ce priveşte
încrederea ce ar fi putut să apară pentru celelalte ţǎri din regiune.
Era de aşteptat ca recesiunea mondialǎ sǎ afecteze grav economia României.
Condiţiile economice din ţarǎ s-au înrǎutǎţit deja substanţial, şi indicatorii arătau în mod
constant o deteriorare continuǎ în primul trimestru al anului 2009. Echipa anticipa cǎ pe tot
parcursul anului creşterea ar fi continuat sǎ rǎmânǎ negativǎ. Se anticipa o scǎdere a cererii
interne pe mǎsurǎ ce consumul şi investiţiile private se contractau, reflectând o înrǎutǎţire a
condiţiilor în sectorul corporatist şi în cel al gospodǎriilor. Se proiecta şi o cerere externǎ
slabǎ, proiecţiile actuale indicând o puternicǎ contracţie şi în rândul partenerilor comerciali ai
României. Comprimarea anticipatǎ a importului a condus, totuşi, la o contribuţie pozitivǎ a
exporturilor nete la creşterea PIB.
Datǎ fiind recesiunea pe plan mondial şi pe plan naţional, programul autoritǎţilor a
avut la bazǎ proiecţii macroeconomice prudente pentru perioada 2009-2010, şi o revigorare
treptatǎ pe termen mediu:
• Producţia era de aşteptat sǎ se contracte cu circa 4 procente în 2009. Investiţiile
strǎine directe şi intrǎrile de capital, ce înainte au contribuit la finanţarea consumului mare şi a
creşterii investiţiilor, au scǎzut mult. Presiunea financiarǎ sporitǎ, înǎsprirea standardelor de
creditare şi accesul limitat la finanţare externǎ au descurajat acordarea de împrumuturi
sectorului privat. Pe mǎsurǎ ce încrederea era restabilitǎ şi bilanţurile erau reajustate, se
anticipa o revenire lentǎ a cererii interne, creşterea redevenind pozitivǎ din al doilea trimestru
al anului 2010. Oricum, creşterea se menţinea în jur de zero în 2010, înainte de a reveni la
valoarea de 5% în 2011.
• Inflaţia era de aşteptat sǎ scadǎ de la 6,7% în martie, pânǎ la intervalul ţintit oficial
(3,5%, plus sau minus 1%) pânǎ la sfârşitul anului 2009 şi sǎ se menţinǎ în interval pe
parcursul lui 2010. Se anticipa cǎ slǎbirea presiunilor din partea cererii precum şi preţurile
internationale în scǎdere la alimente şi la energie, combinate cu o politicǎ monetarǎ
conservatoare, au contrabalansat presiunile de creştere a inflaţiei determinate de recenta
depreciere a ratei de schimb.
• Se anticipa o scǎdere a deficitului de cont curent de la 12½% din PIB în 2008 la 7½
% în 2009 şi în continuare la 6½ % în 2010, acesta ajungând la un nivel pe care analiza
realizatǎ de echipǎ îl sugera ca fiind sustenabil pe termen mediu (inclusiv transferurile nete de
capital de la UE proiectate ce se situau în jur de 1½ 22% din PIB pe an). Acest proces de
ajustare a fost determinat pe termen scurt de o scǎdere abruptǎ a importurilor generatǎ de o
scǎdere a cererii interne şi de deprecierea ratei reale de schimb, iar pe termen mediu de
creşterea regeneratǎ a exporturilor şi de o reluare a transferurilor de sume efectuate de cei ce
lucreazǎ peste hotare. Cǎderea leului din ultimele luni, conjugatǎ cu inflaţia internǎ în scǎdere,

36
ar fi trebuit sǎ conducǎ la deprecierea în continuare a RRES în 2009, ameliorând îngrijorǎrile
legate de competitivitate.
• Era de aşteptat ca soldul contului financiar şi de capital sǎ scadǎ de la un excedent de
18,8 miliarde € în 2008 la un deficit de 2,7 miliarde € în 2009. ISD au scǎzut considerabil în
2009, şi contractele de credit comercial au urmat linia impusǎ de comprimarea importurilor,
conform evoluţiilor din ultimele luni. Se anticipa cǎ acest cont ar fi atins un excedent de 3,8
miliarde € în 2010, ca urmare a unei revigorǎri timide a ISD şi a ieşirilor controlate de capital.
• Date fiind condiţiile internaţionale dificile, programul era fundamentat pe premise
prudente cu privire la ratele de roll-over pentru datoria externǎ scadentǎ. Premisa utilizatǎ de
program pentru ratele de rollover la obligaţiile externe ale sectorului bancar din România era
de puţin peste 80% la începutul anului 2009.

Tabel nr. 2.3. România: Previziuni Macroeconomice

sursa:http://www.fmi.ro/img/File/Staff%20report%20aprilie%202009_modificat-fara%20track%20changes-
new.pdf
Previziunile erau, însǎ, condiţionate de incertitudini şi riscuri excepţionale. Pe termen
scurt, producţia s-ar fi putut comprima şi mai mult prin intermediul efectelor bilanţiere
determinate de o depreciere mai mare a leului, mai ales dacǎ ieşirile de capital erau mai mari
decât s-a anticipat. Producţia ar fi fost de asemenea afectatǎ şi de o înrǎutǎţire mai mare a
perspectivelor de creştere la nivel mondial. Pe partea pozitivǎ, o restabilire rapidǎ a încrederii
consumatorilor şi investitorilor ar fi putut atenua scǎderea cererii interne, iar mǎsurile de
întǎrire a sectorului financiar ar fi putut produce o revenire mai rapidǎ a disponibilitǎţii
creditului. Riscurile aferente scenariului de bazǎ erau mari, fiind înclinate cǎtre partea
negativǎ, reflectând lipsa de predictibilitate în ceea ce priveste viteza cu care se stabilizau
pieţele financiare şi profunzimea recesiunii economice externe.
Cheltuielile publice excesive din ultimii ani şi actualul mediu de finanţare rigid nu
lăsau loc unor politici fiscale contra-ciclice. Între 2005 şi 2008, cheltuielile guvernamentale
s-au dublat în termeni nominali, iar ponderea statului în activitatea economicǎ a crescut de la
32% din PIB la 37%. Cheltuielile salariale din sectorul public au crescut de mai mult de douǎ
ori din cauza majorǎrilor salariale importante şi a creşterii
numǎrului de angajaţi în sectorul guvernamental. Condiţiile de finanţare s-au înrǎutǎţit şi ele
în ultimele luni datoritǎ crizei financiare globale, punând guvernul în imposibilitatea de a
finanţa un deficit mare la un cost rezonabil. În perioada premergǎtoare alegerilor, la sfâşitul
anului 2008, majorǎrile masive de cheltuieli au fost finanţate pe termen scurt cu maturitǎţi de
pânǎ la 3 luni.
Actualul guvern, care şi-a preluat mandatul în ultima parte a lunii decembrie, a făcut
deja paşi importanţi în direcţia consolidării poziţiei fiscale. Fǎra o modificare de politicǎ
bugetară, deficitul fiscal al anului 2009 era prognozat sǎ ajungǎ la aproape 9% din PIB.
Programul prevedea înǎsprirea în continuare a fiscalitǎţii pentru a reduce deficitul
buegtar. Date fiind presiunile puternice pe partea de cheltuieli şi vulnerabilitǎţile încǎ mari,
pentru restabilirea viabilitǎţii fiscale pe termen mediu erau necesare ajustǎri fiscale
suplimentare. Mǎsurile fiscale, concentrate pe reducerea cheltuielilor şi pe generarea a 1,1%
din PIB în 2009, au fost implementate ca precondiţie în cadrul programului (SI 11). Se
anticipa cǎ aceste mǎsuri vor diminua deficitul la 4,6% din PIB în 2009, deficitul fiscal
structural diminuându-se cu aproape 3 puncte procentuale din PIB (de la 6,7% la 3,8% din

37
PIB). Autoritǎţile îşi propuneau ca eforturile suplimentare de ajustare din 2010 sǎ aducǎ
deficitul pânǎ la aproximativ 3⅔ % din PIB în acel an, şi la sub 3% în 2011 pentru a îndeplini
criteriul Maastricht referitor la deficit.

Figura nr. 2.11. Dinamica deficitului fiscal

Sursa:http://www.fmi.ro/img/File/Staff%20report%20aprilie%202009_modificat-fara%20track%20changes-
new.pdf

Pentru a realiza deficite bugetare mai mici sustenabile, autoritǎţile au propus o serie
de reforme fiscale menite sǎ limiteze principalele presiuni pe partea de cheltuieli şi sǎ
îmbunǎtǎţeascǎ procesul bugetar. O componentǎ cheie a acestor reforme a fost înaintarea la
parlament a proiectului de lege privind responsabilitatea fiscală şi elaborarea unui plan de
implementare. Aceste reforme legale şi procedurale ar fi trebuit sǎ ofere guvernului
posibilitatea de a simplifica procesul bugetar, de a asigura disciplina în cadrul planificǎrii
bugetare şi de a garanta sustenabilitatea fiscalǎ pe termen mediu. Principalele caracteristici ale
acestor reforme au inclus: un cadru de elaborare mai bunǎ a bugetelor multianuale; limite
privind rectificǎrile bugetare efectuate în cursul anului; reglementările fiscale privind
cheltuielile, datoria publicǎ si deficitul primar; crearea unui consiliu fiscal independent; un
cadru de emisiune şi gestionare a garanţiilor şi a altor obligaţii colaterale.
Programul propunea reforme în domeniul politicii fiscale şi de cheltuieli, în domeniul
administraţiei fiscale şi în cel al supravegherii întreprinderilor publice. Cu asistenţǎ tehnicǎ
de la Fond, Banca Mondialǎ şi Comisia Europeanǎ în 2009, autoritǎţile îşi propuneau sǎ
îmbunǎtǎţeascǎ managementul financiar public, administratia fiscalǎ şi eficienţa cheltuielilor
publice în cursul anului 2010. Autoritǎţile revizuiau de asemenea, codul fiscal şi codul de
procedurǎ fiscalǎ, pentru a armoniza aceste reglementǎri cu porcedurile şi regulamentele
Comisiei Europene. Întreprinderile publice au fost supravegheate mai strict pentru controla
mai bine cheltuielile şi a reduce subvenţiile.
Programul prevedea aprobarea legii unitare de salarizare în sectorul public, pentru a
crea o structură a salariilor mai echitabilă, mai simplă şi mai usor de administrat. Multiplele
sporuri reprezintau peste 50% din remuneraţia totalǎ, iar salariile de bazǎ aferente unor
activitǎţi similare difereau mult de la minister la minister. Legislaţia propusǎ a stabilit o grilǎ
de salarizare simplificatǎ şi a reformat sistemul sporurilor, inclusiv prin limitarea sporurilor şi
reducerea numǎrului acestora, şi prin standardizarea salariilor de bazǎ. Pentru a permite o
restructurare progresivǎ si pentru a proteja salariaţii cu salarii mici, perioada de introducere
treptatǎ a fost de pânǎ la 3 ani.
Unul dintre riscurile cele mai mari pentru stabilitatea fiscalǎ pe termen mediu a fost
reprezentaă de actualul sistem de pensii, care era de asteptat sǎ se confrunte cu deficite mari
în anii urmǎtori. Proiecţiile curente prevedeau un deficit al pensiilor de 2% din PIB în 2011,
acesta ajungând la peste 6% din PIB pânǎ în anul 2050. Programul avea în vedere reforme ale
parametrilor de pensie, pentru a putea controla mai bine costurile sistemului, reforme ce ar fi
redus semnificativ acest deficit. Actualul sistem de pensii indexeazǎ pensiile cu salariile,
permite majorǎri discreţionare ale pensiilor, prevede o vârstǎ de pensionare redusǎ şi exclude
anumite grupuri de angajaţi din sectorul public de la contribuţiile la pensii. Legislaţia propusǎ
a prevăzut trecerea treptatǎ la indexarea pensiilor cu preţurile de consum; au fost introduse

38
treptat contribuţii pentru grupurile excluse; şi ajustarea gradualǎ a vârstei de pensionare a
continuat dincolo de graficul actual pentru a asigura o mai bunǎ armonizare a vârstei de
pensionare cu cea din economiile avansate. A continuat introducerea treptatǎ a celui de-al
doilea pilon de pensii, cu majorǎrile de contribuţii programate.
Guvernul era decis sǎ amortizeze efectele ajustǎrii fiscale şi ale reformelor bugetare
prin majorarea cheltuielilor cu protecţia socialǎ şi prin protejarea cheltuielilor de capital. În
program erau prevǎzute cheltuieli suplimentare cu protecţia socialǎ de 250 milioane RON în
2009 şi de 500 milioane RON în 2010 pentru a contribui la protejarea grupurilor celor mai
vulnerabile, şi în mod special pentru a extinde schema de venit minim garantat. În reformele
ce se aveau în vedere pentru salariile şi pensiile din sistemul public, guvernul intenţiona sǎ ia
mǎsuri pentru a proteja angajaţii cu cele mai mici salarii şi pensionarii cei mai sǎraci.
Autoritǎţile acordau prioritate de asemenea şi menţinerii cheltuielilor de capital cofinanţate
din fonduri UE, pentru a asigura un potenţial de creştere mai puternic pe termen mediu.
BNR a reacţionat pompt în octombrie 2008 la presiunile de lichiditate semnificative
de pe pieţele interbancare interne prin lǎrgirea gamei de garanţii acceptate şi prin acordarea
de linii de credit prin intermediul cadrului sǎu de asistenţǎ de urgenţǎ privind lichiditatea.
Deşi presiunile aupra lichiditǎţii în pieţele interbancare s-au diminuat, lichiditatea din piaţǎ
era limitatǎ în prezent la operaţiuni cu scadenţe foarte scurte nu cu mult peste 10 zile. Accesul
la finanţare internǎ şi externǎ continua sǎ fie dificil, fapt reflectat de costurile ridicate de
împrumutare atât pentru leu cât şi pentru valutǎ, dar şi de stagnarea acordǎrii de împrumuturi
de cǎtre bǎnci. Bǎncile strǎine raportau în general cǎ liniile de credit din strǎinǎtate sunt – în
cel mai bun caz – nemajorate în 2009, ceea ce ducea la o scǎdere severǎ a lichiditǎţilor noi.
Sectorul bancar românesc a intrat în perioada de turbulenţǎ financiarǎ cu o poziţie
de solvabilitate puternicǎ, dar presiunile se acumulau şi împrumuturile neperformante au
crescut foarte rapid. Rata medie de adecvare a capitalului a ajuns la 12,3% la sfârşitul lui
2008, dar presiunile asupra ratei de schimb au contribuit la o calitate mai redusǎ a activelor,
deoarece 55% din împrumuturile din România erau exprimate în valutǎ. Bǎncile se confruntau
deja cu o deteriorare a calitǎţii împrumuturilor. Împrumuturile Neperformante au început deja
sǎ creascǎ din al patrulea trimestru al anului 2008 (de la 10% la 12%), cu creşterea rapidǎ a
nevoii de a constitui provizioane.

Figura nr. 2.12. Indicatorii sectorului financiar

Sursa:http://www.fmi.ro/img/File/Staff%20report%20aprilie%202009_modificat-fara%20track%20changes-
new.pdf

Majorǎrile de capital efectuate recent de un numǎr de bǎnci au contribuit la

soluţionarea problemelor cauzate de un mediu economic în continuă deteriorare, dar
vulnerabilitǎţile în acest sector persistau. Supraveghetorii bancari de la BNR au încurajat în
mod activ anumite bǎnci sǎ îşi majoreze capitalul la sfârşitul lui 2008. Riscurile au fost
agravate de înrǎutǎţirea semnificativǎ a perspectivei economice în ultimele luni. Majoritatea

39
bǎncilor au indicat cǎ aveau intenţia de a continua practica din trecut de a adǎuga cea mai
mare parte a profiturilor anului 2008 la capitalul local, dar era foarte probabil ca în mai multe
cazuri sǎ fie necesarǎ o întǎrire adiţionalǎ a poziţiilor de capital.
Mǎsurile financiare din cadrul programului includeau aranjamente menite sǎ asigure
cǎ bǎncile din România continuau sǎ rǎmânǎ capitalizate adecvat pe tot parcursul
programului (SI 19). Programul prevedea menţinerea unor importante rezerve de capital la
bǎncile comerciale. În acest sens, BNR a efectuat teste de stress asupra bilanţurilor bǎncilor
pentru peste 90% din activele din sistemul bancar ca preconditie în cadrul programului,
pornind de la testele de stres efectuate în cursul recentei actualizǎri FSAP, şi beneficiind de
nivelul înalt de expertizǎ dezvoltat la BNR în acest domeniu. Testele de stress au avut la bazǎ
douǎ scenarii macroeconomice, unul dintre ele utilizând premisele macroeconomice ale
programului, şi celǎlalt utilizând premise mai pesimiste. Elaborarea analizei s-a desfǎsurat în
strânsǎ consultare cu echipa Fondului.
Rezultatele testelor de stres au fost folosite pentru a evalua majorǎrile preventive ale
capitalurilor bǎncilor. Pe baza rezultatelor testelor de stres, BNR estima majorǎrile de fonduri
pe care trebuia sǎ le efectueze fiecare bancǎ astfel încât sǎ se asigure cǎ rata de adecvare a
capitalului se menţinea peste 10% pe toatǎ perioada programului. Bǎncile au fost contactate şi
li s-a cerut sǎ îşi consolideze fondurile proprii în conformitate cu rezultatele testelor de stres
pânǎ la sfârsitul lui septembrie 2009, şi conform celor agreate în linii mari în declaraţia finalǎ
a întâlnirii de coordonare a sectorului financiar ce a avut loc pe 26 martie (Tabela 2,3).
Majoritatea băncilor erau deţinute de capital străin si majoritatea băncilor mamǎ se
aflau în zona Euro cu acces la lichidităţi prin facilităţile BCE. Băncile mamǎ ale principalelor
bănci care operează în România s-au angajat sǎ sprijine continu filialele lor, angajându-se sǎ
îşi menţină expunerea globalǎ faţǎ de România pe durata programului şi sǎ îi recapitalizeze
filialele în funcţie de necesitǎţi. BNR, împreunǎ cu organismele de supraveghere bancarǎ din
ţările de domiciliu au monitorizat îndeaproape acest angajament.

Tabel nr. 2.4.România: Distribuţia băncilor majoritar străine, iunie 2008

Sursa :http://www.fmi.ro/img/File/Staff%20report%20aprilie%202009_modificat-fara%20track%20changes-
new.pdf

Angajamentul bǎncilor de a-şi menţine sau spori expunerea şi de a majora capitalul

în funcţie de necesitǎţi reprezintă un element cheie în îmbunǎtǎţirea stabilitǎţii financiare şi a
condiţiilor monetare. În eventualitatea în care condiţiile monetare evoluau favorabil, BNR era
gata sǎ relaxeze treptat condiţiile privind rezervele minime obligatorii fapt ce ar fi promovat
la rândul sǎu stabilitatea bancarǎ. Un regim preferenţial temporar a fost instituit pe perioada
programului pentru bǎncile ce se angajeau sǎ îşi menţinǎ expunerea faţǎ de România pe
întreaga duratǎ a programului şi sǎ majoreze capitalul sucursalelor lor în România în funcţie
de necesităţile potenţiale, aşa cum au fost evaluate pe parcursul exerciţiului de testare la stres.
Pentru aceste bǎnci, orice datorie nouǎ subordonatǎ subscrisǎ fie de proprietari, fie de

40
IFI era scutitǎ de constituirea de rezerve minime obligatorii la BNR. Aceastǎ datorie
subordonatǎ şi instrumente similare erau clasificate ca şi capital de rang 1, regulile privind
rata de adecvare a capitalului continuând să se aplice. Conform principiilor UE, era disponibil
pentru toate bǎncile stabilite în România, indiferent de naţionalitatea proprietarilor.
Pentru a spori încrederea în capacitatea autoritǎţilor de a face faţǎ oricǎror
potenţiale dificultǎţi în sectorul bancar, programul includea planuri de amendare a legii
bancare şi a legii de lichidare pentru a putea rǎspunde într-o maniera rapidǎ si
eficientǎ în eventualitatea în care o bancǎ se confrunta cu dificultǎţi. Un obiectiv principal al
amendamentelor era acela de a spori puterile administratorului special de a trata cu bǎnci
aflate într-o poziţie financiarǎ fragilǎ (reper structural). Puterile coercitive ale BNR erau de
asemenea întarite prin prevederi care ii dădeau dreptul sa solicite actionarilor importanţi
majorarea capitalului şi sprijinirea financiara a băncii şi să interzică sau să limiteze
distribuirea profitului. Autoritǎţile erau de asemenea conştiente de necesitatea de a simplifica
şi perfecţiona procedurile judiciare de lichidare a bǎncilor şi intenţionau sǎ depunǎ în
continuare eforturi în acest domeniu într-o etapǎ viitoare.
S-au luat mǎsuri de asigurare a încrederii în sistemul de garantare a depozitelor.
România, la fel ca mai multe ţǎri din Europa, a acţionat în vederea consolidǎrii sistemului sǎu
de garantare a depozitelor (FRGD), prin majorarea nivelului de acoperire a depozitelor la cel
puţin 50.000 Euro în 2008. Pentru a întări în continuare FRGD, autoritǎţile au completat
actuala finanţare a FRGD cu accesul, în caz de necesitate, la încasǎrile din privatizare pǎstrate
în contul Trezoreriei de la BNR (în prezent 11,6 miliarde de RON). Totodatǎ, au fost aduse
amendamente legale pentru a lǎrgi bazele de activare a garantǎrii depozitelor şi pentru a
accelera plăţile.
BNR a continuat sǎ îmbunătăţească cadrul de reglementare şi supraveghere
bancarǎ. Acesta a inclus cerinţe de raportare mai detaliatǎ cu privire la lichidităţi şi, la
momentul potrivit, cresterea nivelului minim al ratei de adecvare a capitalului de la 8% la
10%. Autoritǎţile se angajau de asemenea sǎ alinieze standardele de contabilitate financiarǎ
române practicii internaţionale, asa cum era ea reflectatǎ în Standardele Internaţionale de
Raportare Financiarǎ (IFRS)16. Adoptarea standardele internaţionale de reportare financiară a
redus poverile de reglementare pentru corporaţiile şi băncile transnaţionale, şi a asigurat un
cadru mai transparent pentru ISD.
Politica monetarǎ a vizat micşorarea treptatǎ a inflaţiei pânǎ la ţinta oficialǎ (3,5 %
plus sau minus 1%) pânǎ la sfârsitul anului 2009. Autoritǎţile erau ferm hotǎrâte sǎ menţină
cadrul de ţintire a inflaţiei pentru politica monetarǎ alături de un regim valutar flexibil.
Programul includea o ţintǎ pentru AEN (Active Externe Nete, care cuprindea atât
rezervele proprii ale BNR cât şi rezervele minime obligatorii în valută ale bǎncilor) ce aveau
în vedere o creştere a rezervelor brute de 3,0 miliarde de Euro pe perioada programului.
Aceastǎ majorare a limitat posibilitatea BNR de a reduce rezervele obligatorii (mai ales la
depozitele în valută) şi garanta cǎ o relaxare a politicii monetare nu facilita fuga capitalului.
S-a îmbunǎtǎţit şi gradul de acoperire din rezerve a obligaţiilor externe pe termen scurt de la
76% la finele lunii februarie 2009 pânǎ la aprox. 100% la finele anului 2010, reducând astfel
în mod considerabil vulnerabilitǎţile externe şi sporind încrederea în economie.17

2.5.3.3. Evaluările realizate de Misiunea Fondului Monetar Internaţional

În urma primei evaluări in cadrul acordului Stand-by în Septembrie 2009 au rezultat
următoarele condiţii
1. Politicile s-au menţinut în linii mari în cursul stabilit în pofida unei deteriorari
semnificative a mediului economic intervenite după agrearea programului. Declinul
16
IFRS- Standardele Internaţionale de Raportare Financiarǎ
17
AEN- Active Externe Nete

41
activităţii economice a fost mai profund decât se anticipase în program. PIB real s-a contractat
cu 7,6% în prima jumătate a anului 2009, comparativ cu 2⅔ procente proiectat în cadrul
programului, datorită unei scăderi masive a cererii interne, mai ales a consumului. Această
evoluţie a reprezentat o provocare deosebită pentru finanţele publice, deoarece veniturile în
scădere au impus reduceri temporare semnificative de cheltuieli pentru a se asigura
îndeplinirea ţintelor ce s-au dovedit a fi prea stranse din punct de vedere structural. Cu toate
acestea, implementarea politicii iniţiale s-a încadrat în linii mari în calendarul stabilit, toate
criteriile cantitative de performanţă şi ţintele indicative stabilite pentru finele lunii iunie 2009
fiind îndeplinite, cu excepţia plafonului privind arieratele la intern ale Bugetului General
Consolidat, pentru care autorităţile au solicitat o derogare. Echipa a fost de acord cu
această derogare cu condiţia adoptarii de masuri corective. Inflaţia s-a situat în interiorul
intervalului mecanismului de consultare pe inflaţie şi toate obiectivele structurale stabilite
pentru finele lunii august au fost îndeplinite. În baza acestor rezultate şi a unor angajamente
suplimentare cuprinse în Scrisoarea de Intentie anexată, echipa a susţinut solicitarea
autorităţilor de finalizare a primei evaluări în cadrul Acordului Stand-By.
2. Recesiunea economică mai severă a impus o recalibrare a politicilor prevăzute în
program, în special în vederea stabilirii unui echilibru corespunzator între răspunsul pe
termen scurt al politicilor fiscale la ciclul economic şi obiectivele de consolidare pe termen
mediu.
 Politicile Fiscale. Pentru a nu da un impuls negativ masiv cererii, ţintele fiscale au
fost relaxate pentru a integra în jur de trei sferturi din deteriorarea ciclică în deficitul din 2009.
Necesitatea de a continua consolidarea fiscală în direcţia ţintei de deficit de 3 procente a
impus însă un efort suplimentar de ajustare şi măsuri structurale comprehensive care să
asigure sustenabilitatea pe termen mediu. Prin urmare, programul revizuit: a concentrat efortul
suplimentar de ajustare pe măsuri care să asigure reduceri permanente în cheltuielile
guvernamentale; a consolidate angajamentele în ceea ce priveşte reforma structurală în
domeniile salariilor şi pensiilor; şi a impus noi reforme menite să întarească controlul asupra
performanţelor unităţilor aflate în afara administraţiei centrale care au ridicat riscuri
semnificative din punct de vedere fiscal . Acest ultim set de măsuri a fost de asemenea
proiectat să soluţioneze potenţiala acumulare de arierate în afara bugetului general consolidat,
în legatură cu care datele preliminare sugerau că ar fi putut reprezenta o problemă pentru
implementarea iniţială a programului. În jur de jumătate din deficitul rezultat în urma relaxării
ţintelor fiscale a fost finanţat din tragerile de la Fond în perioada rămasă până la sfarşitul
2009, diferenţa fiind finanţată de pe pieţele private.
 Politicile monetare. Politicile monetare şi valutare au continuat să fie ancorate pe
ţintirea inflaţiei pe termen mediu. Rata mai scăzută a inflaţiei efective şi a celei progonozate a
permis Băncii Naţionale a României (BNR) să-şi relaxeze în mod prudent poziţia monetară în
acel an. În perspectivă, deşi mai era loc pentru relaxare, echipa a considerat că era esenţial ca
abordarea să fie prudentă, având în vedere că inflaţia din România continua să se menţină
peste media UE, că mai puteau interveni presiuni legate de preţuri şi că în continuare
economia ramânea vulnerabilă la presiunile considerabile de depreciere şi la ieşirile masive de
capital.
 Politicile financiare. Măsurile prevăzute în programul iniţial, ce se bazau în mare
parte pe recomandările actualizate ale FSAP pe 2008, continuau să fie adecvate pentru
soluţionarea provocărilor pe care criza le ridica sistemului financiar. Au fost implementate
reformele de întărire a prerogativelor BNR de gestionare a crizei şi de îmbunătăţire a schemei
de garantare a depozitelor, deşi echipa a încurajat autorităţile să devanseze data la care intrau
în vigoare noile reglementari privind garantarea depozitelor şi să majoreze sursele de
finanţare a schemei. Reformele de consolidare a cadrului de restructurare a băncilor au fost
amânate cu câteva luni în vederea armonizării acestora cu prevederile UE. Autorităţile
rămâneau în continuare vigilente la orice semne de tensiune în sectorul bancar şi ar fi acţionat
cu promptitudine în cazul în care ar fi fost necesar.

42
 3. Deşi cele mai multe dintre ţintele programului iniţial au fost atinse, presiunile ce se
acumulaseră pe frontul fiscal ar fi impus vigilenţă în mersul mai departe. În mod deosebit,
cauza de îngrijorare a fost structura cheltuielilor în prima parte a anului, cu depăşiri ale
cheltuielilor curente - mai ales ale cheltuielilor de personal din sectorul public - compensate
de subexecuţia bugetului de capital. Această depaşire a cheltuielilor curente - mai ales în afara
bugetului general consolidat - ar fi putut periclita îndeplinirea obiectivelor fiscale şi ar fi putut
conduce la alte reduceri nedorite ale cheltuielilor de capital dacă nu se implementau cu succes
reformele menite să aducă aceste cheltuieli sub control. În mod similar, acumularea de
arierate atât la nivelul administraţiei centrale cât şi la nivelul administraţiei locale sugera
necesitatea unui control mai strâns al angajamentelor şi al unor proceduri de execuţie bugetară
mai ferme. Totodată, au fost în creştere şi presiunile de utilizare a garanţiilor de stat pentru
sprijinirea activităţii economice în faţa constrangerilor bugetare mai aspre. Deşi plafonul
privind garanţiile prevăzut de program limita riscurile pe termen scurt, autorităţile ar fi trebuit
să direcţioneze garanţiile înspre proiectele cu cele mai mari beneficii nete, cum au fost cele
finanţate din fonduri structurale de la UE, şi ar fi trebuit să se asigure că legea responsabilităţii
fiscale care era în stadiul de elaborare introducea controlul pe termen mediu al obligaţiilor
contingente.
4. Riscurile privind implementarea programului se menţineau prin urmare. Deşi
lăudabile, mai multe dintre remediile fiscale propuse de autorităţi - cum ar fi fost reducerea
numărului de angajaţi în sectorul public şi controlul mai strict al cheltuielilor curente la
entităţile descentralizate - s-ar fi putut dovedi dificil de realizat în timpul scurt avut în vedere.
5. România se găsea în mijlocul unei recesiuni severeActivitatea economică s-a
contractat cu 7,6% în prima parte a anului 2009, comparativ cu 2⅔ % proiectat în program.
Aceasta aducea scăderea cumulată a producţiei în perioada de criză la 8,4% de la vârful din al
doilea trimestru al anului 2008, comparativ cu o scădere medie de 6,3% în regiune, fără ţările
baltice. Sectorul extern a avut de curând un impact pozitiv datorită importurilor în contracţie
severă. Ritmul declinului economic a început să încetinească în trimestrul doi al anului 2009,
dar nu se aşteapta ca rata creşterii economice să fi revenit la valori pozitive până la sfârşitul
anului 2009 sau începutul anului 2010.

Figura nr. 2.13. Pierderea de ieşire cumulativă la varf

Sursa: http://www.fmi.ro/img/File/Raportul%20Echipei.pdf

Figura nr. 2.14. Contribuţii reale faţă de anul precedent

43
Sursa: http://www.fmi.ro/img/File/Raportul%20Echipei.pdf

6. Contracţia cererii interne a determinat o corecţie severă a dezechilibrelor externe

şi a contribuit la slăbirea presiunilor inflaţioniste.
 Deficitul de cont curent a scăzut în prima jumătate a anului 2009 la aproximativ un
sfert din nivelul înregistrat în aceeaşi perioadă a anului 2008 (2,4 miliarde Euro), reflectând în
principal o contracţie a balanţei comerciale, deoarece importurile au scăzut mai repede decât
exporturile (37 şi respectiv 20 procente). Ritmul ajustării a fost mult mai rapid decât se
anticipase în programul iniţial, deşi în ultimele luni se mai calmase (figura text).
 Inflaţia a scăzut de la 6,9% în februarie la 5,1% în iulie 2009, ajutată de
diminuarea cererii interne şi de factorii de ofertă, cum ar fi recenta stabilitate a cursului de
schimb, reducerea preţurilor administrate şi scăderea preţurilor la produsele alimentare.
Scăderea preţurilor la prodursele alimentare a fost şi principalul factor ce a stat la baza
decelerării inflaţiei de bază la 4,6% în iulie, care altfel ar fi persistat în pofida deficitului de
producţie din ce în ce mai mare.

Figura nr.2.15. Importurile şi exporturile balanţei comerciale

Sursa: http://www.scribd.com/doc/46952086/Raportul-Echipei-FMI-Romania

Figura nr .2.16. Inflaţia indicilor preăţurilor de consum

44
Sursa : http://www.scribd.com/doc/46952086/Raportul-Echipei-FMI-Romania

7. Tensiunea financiară a slăbit considerabil datorită pachetului de asistenţă

financiară internaţională şi pieţelor financiare globale în revenire, dar condiţiile
de creditare se menţineau dure. De la anunţarea programului SBA, cursul de schimb
Leu/Euro s-a menţinut stabil în linii mari, ceea ce i-a permis băncii centrale să nu mai
intervină în susţinerea monedei şi să injecteze lichidităţi semnificative în lei în sistemul
bancar. Bursa continua să crească, cu 120 de procente faţă de valoarea din februarie şi
întorcându-se aproape de nivelul său pre-Lehman. Un indice de stres financiar, care ilustra
volatilitatea de pe diferite pieţe, a avut un vârf în ultima parte a lui 2008 şi la începutul lui
2009, dar de atunci a revenit la nivelurile aceluiaşi indice din ţările similare României.
Condiţiile de creditare rămâneau în continuare strânse, totuşi, având în vedere standardele de
creditare mai stricte, deteriorarea calităţii activelor şi cererii mai scăzute, iar creşterea
creditului real a încetinit considerabil de la 25% an la an la sfârşitul lui 2008 la 5% până la
jumătatea lui 2009.

Figura nr. 2.17. Indicele de stres financiar pentru pieţele europene emergente

Sursa: World Economic Outlook

8. Sistemul bancar a suportat relativ bine recesiunea până în anul 2009, dar era de
aşteptat că deteriorarea continuă a calităţii creditului să fi exercitat presiuni aspra evoluţiei
capitalului băncilor. La sfârşitul lui iunie 2009, rata medie de adecvare a capitalului pentru
întregul sistem era de 13,5%, în general stabilă în decursul ultimilor doi ani. Rata de
solvabilitate a fost susţinută de caştigurile reţinute pe 2008 şi de majorarile de capital de la
mai multe bănci, asigurând tuturor băncilor un nivel de peste 10% (comparativ cu nivelul
minim reglementat de 8%). Cu toate acestea, calitatea creditului continua să se deterioreze, cu
NPL (îndoielnice şi pierderi) ce aproape s-au dublat în cursul anului până în iunie până la 11
45
 3
procente. În pofida unei majorări similare a provizioanelor în cursul primei jumătăţi a
4
anului 2009, sistemul în ansamblul său a continuat să fie usor profitabil datorită marjelor mai
mari de dobânzi şi costurilor reduse. Era probabilă o deteriorare în continuare a calităţii
activelor, şomajul în creştere şi scăderea profitabilităţii companiilor intensificând tensiunile
asupra evoluţiei poziţiilor de capital ale băncilor. În urma testelor de stres din aprilie 2009,
majoritatea băncilor pentru care se anticipase de capital în 2009 şi 2010 şi-au majorat deja
fondurile proprii până la un nivel care să le permită să îşi menţină rata de adecvare a
capitalului peste 10% pe întreaga perioadă a programului, în timp ce celelalte au înregistrat
progrese semnificative în această direcţie.18
9. Finanţarea externă a făcut faţă mai bine decat se anticipase. Deşi intrarile de
capital au scăzut în prima jumătate a lui 2009 - cu un nivel al ISD mai mic cu aproximativ
45% comparativ cu 2008, şi cu un deficit de refinanţare a datoriei externe scadente - intrarile
nete de capital au fost mai bune decât se anticipase în cadrul programului. Rollover-ul datoriei
externe a fost de 82% în prima jumătate a anului, cumva peste proiecţiile din program, ratele
de rollover îmbunătăţindu-se atât pentru bănci cât şi pentru corporaţii în al doilea trimestru,
după încheierea acordului. Intrarile de ISD au fost si ele mai puternice decat se proiectase în
program, acoperind cu prisosinţă deficitul de cont curent în prima jumătate.
10. In pofida presiunilor exercitate asupra finanţelor publice de activitatea economică
mai slabă, rezultatele din prima parte a anului au fost în linii mari în conformitate cu
programul. Deficitul total a fost de 2,9% din PIB-ul estimat până în iunie 2009, în
concordanţă cu programul. Dar, veniturile au scăzut cu aprox. 12% în termeni reali faţă de
aceeaşi perioadă a anului 2008 şi cu 0,7 puncte procentuale din PIB faţă de program, cea mai
mare parte a acestei scăderi reflectând o scădere severă a TVA, a contribuţiilor la asigurările
sociale şi a veniturilor nefiscale. Scăderea veniturilor a fost temporar compensată prin
controale stricte ale cheltuielilor, dar s-au acumulat presiuni considerabile pe partea de
cheltuieli. În special, cheltuielile curente în afara administraţiei centrale nu au fost ţinute sub
control prin măsurile de reducere a sporurilor şi a numarului de angajaţi 19, iar impactul
majorărilor masive de salarii şi pensii din ultimele luni ale anului 2008 a fost mai mare decat
se anticipase.
11. În absenţa unor măsuri suplimentare, deficitul pe 2009 a crescut considerabil din
cauza declinului ciclic. Deficitul a sărit la 8,1% din PIB de la 4,6% prevăzut în program, din
cauza unei scăderi ciclice de venituri (inclusiv colectarea unor sume mai mici din impozite şi
taxe).
12. Programul revizuit şi-a propus să realizeze un echilibru corect între răspunsul pe
termen scurt dat de politicile fiscale evoluţiei ciclice şi obiectivele de consolidare pe termen
mediu. Având deja o ajustare fiscală semnificativă în curs de desfăşurare în 2009, o ajustare şi
mai mare ar fi exacerbat recesiunea, iar renunţarea la consolidare către ţinta de deficit de 3%
pe termen mediu ar fi putut avea efecte negative asupra încrederii pieţei şi asupra
perspectivelor de aderare la zona euro. Echipa şi autorităţile au fost aşadar de acord că
integrarea celei mai mari părţi a deteriorării ciclice în deficit în 2009-2010 însoţită de o
consolidare suplimentară şi de măsuri care să asigure sustenabilitatea ajustării ar fi reprezentat
echilibrul cel mai potrivit între obiectivele pe termen scurt şi cele pe termen mediu.

2.5.3.4. Efectele încheierii acordului stand-by la nivel macroeconomic

Programul anti-criză susţinut de Fondul Monetar Internaţional , de Uniunea Europeană
şi de Banca Mondială a continuat să joace un rol crucial în stabilizarea economiei româneşti,
inversarea dezechilibrelor economice, reclădirea încrederii pieţelor financiare şi crearea

18
Necesităţile potenţiale de capital estimate în aprilie 2009 rămâneau valabile, deoarece rezultatele sub cele
anticipate au fost compensate de un curs de schimb mai apreciat şi de rate mai scăzute ale dobânzilor în impactul
lor asupra NPL şi ratei de adecvare a capitalului.
19
Cheltuielile de personal au crescut în aceste sectoare cu până la 20%, comparativ cu 6% în administraţia
centrală.

46
premiselor pentru creşterea economică durabilă. Activitatea economică s-a stabilizat şi a fost
de aşteptat ca în lunile următoare să fi asistat la o reluare a creşterii, aceasta ajungând la
aproximativ 1½ procente în 2011. Inflaţia a crescut brusc în ultimele luni datorită efectelor
majorării TVA din iulie şi presiunilor impuse de preţurile alimentelor. S-a anticipat că inflaţia
va atinge un nivelul maxim de aproximativ 8% la finele anului 2010 înainte de a începe să
revină în intervalul ţintit de Banca Naţională a României în cursul anului 2011. Rezultatele în
ceea ce priveşte ţintele cantitative şi programul de reforme structurale au fost semnificative.
 Criteriile de performanţă cantitativă şi ţintele indicative. Au fost îndeplinite toate
criteriile de performanţă cantitativă şi ţintele indicative stabilite pentru finele lunii septembrie
2010, cu excepţia celui referitor la arieratele bugetului general consolidate. S-au luat însă
măsuri pentru a se asigura că arieratele bugetului de stat erau aproape de zero şi că rămâneau
la acest nivel pe toată durata rămasă din program. Ţinta indicativă referitoare la soldul
operaţional al întreprinderilor de stat cu pierderi nu a fost nici ea atinsă. Inflaţia s-a menţinut
în intervalul interior al mecanismului de consultare pe inflaţie pe întreaga perioadă.
 Criterii structurale de referinţă. Toate criteriile structurale de referinţă stabilite pentru
finele lui decembrie au fost îndeplinite, chiar dacă în unele cazuri au existat întârzieri. S-a
reformat regimul de finanţare al Fondului de Garantare a Depozitelor (FGD) şi s-a revizuit
structura de guvernanţă a acestuia până la sfârşitul lui septembrie, aşa cum fusese planificat.
Legea salarizării unitare a fost aprobată de către parlament în decembrie, (doar cu o uşoară
întârziere faţă de data limită care era stabilită pentru finele lui octombrie. A existat o
întârziere în aprobarea de către parlament a unora dintre măsurile de austeritate şi s-a anticipat
că acestea s-ar fi aprobat în contextul aprobării bugetului pe anul 2011. S-au înregistrat
progrese semnificative în ceea ce priveşte alte criterii structurale de referinţă din cadrul
programului.

2.5.3.5. Acordul Stand-by încheiat de România cu FMI în 2011

- Economia s-a stabilizat şi în prezent se reia creşterea.
- Programul va fi finalizat în mare pe traiectoria stabilită.
- ASB următor se va concentra pe stimularea potenţialului de creştere prin reforme
structurale.
- Vor continua ajustările fiscale.
- Sistemul bancar a suportat bine criza, fiind în continuare bine capitalizat şi lichid.
- Economia românească începe să se redreseze.
- Inflaţia a atins un nivel maxim în decembrie 2010, acum fiind probabilă o scădere a acesteia.
- Presiunile de pe piaţa financiară s-au menţinut relativ reduse în ultimele luni.
- Poziţia externă a României continuă să se întărească.

A) Performanţele în cadrul programului 2009-2011

În cadrul ASB s-au înregistrat progrese semnificative în direcţia consolidării fiscale şi
protejării sectorului financiar.20 Deşi recesiunea din 2009–2010 s-a dovedit a fi mai profundă
şi de mai lungă durată decât se anticipase iniţial, eforturile importante de ajustare din cadrul
ASB au plasat România în poziţia de a genera o creştere durabilă în anii ce au urmat. Un
deficit fiscal structural de aproape 9% din PIB a fost redus la jumătate până în 2010, iar
finanţele publice sunt în linii mari pe traiectoria de a respecta limita de deficit Maastricht de
3% din PIB în 2012. Măsurile din sectorul financiar au contribuit la menţinerea unei
capitalizări adecvate a băncilor şi a lichidităţii pe pieţele naţionale, asigurând astfel stabilitatea
sectorului bancar. Au fost evitate ieşirile masive de capital , şi au fost create premisele unei
ajustări ordonate a contului curent, fără volatilitatea necesară a cursului de schimb. Reformele
structurale din administrarea fiscală, pensii, salarizare şi numărul de angajaţi în sectorul
public, precum şi din sectorul prestaţiilor sociale, au condus la slăbirea presiunilor fiscale pe

20
ASB- Acordul Stand-by

47
termen mediu, eficientizând în acelaşi timp sectorul public şi creând cadrul unor îmbunătăţiri
mai ample ale climatului de afaceri.
Majoritatea criteriilor de performanţă şi criteriilor de referinţă structurale au fost
îndeplinite pe parcursul programului, inclusiv cele stabilite pentru a şaptea şi ultima
evaluare.21 Criteriile de performanţă stabilite pentru garanţiile guvernamentale, arieratele
externe şi activele externe nete au fost în mod consecvent îndeplinite pe parcursul
programului, inclusiv pentru a şaptea evaluare. Pentru a şapte evaluare, a fost ratată ţinta
indicativă privind cheltuielile curente, pentru că autorităţile au direcţionat o parte din
veniturile încasate peste nivelul anticipat către cheltuieli discreţionare mai mari.

B) Obiectivele noului program

Programul succesor propus viza asigurarea unui sprijin de tip preventiv împotriva
potenţialelor şocuri economice viitoare, şi asistarea în acelaşi timp, a României în
continuarea ajustării economince
Politica fiscală a fost ancorată pe angajamentul autorităţilor de a reduce deficitul la
3% din PIB până în 2012
Reforme structurale au vizat eliminarea barierelor în calea creşterii impulsionând în
acelaşi timp investiţiile şi crearea de locuri de muncă

C) Cadrul Macroeconomic şi Riscurile

Noul program se baza pe prognoza unei reluări treptate a creşterii în 2011–2012, a
unor presiuni inflaţioniste din ce în ce mai mici şi a unui cont curent stabil.
- Creşterea.
Figura nr. 2.18. România – concepţii macroeconomice

Sursa : http://www.fmi.ro/img/File/Romania%20--%20staff%20report%20martie%202011%20RO.pdf
- Inflaţia.
Figura nr.2.19. Ţintele de inflaţie a rezultatelor

Sursa : http://www.fmi.ro/img/File/Romania%20--%20staff%20report%20martie%202011%20RO.pdf
- Poziţia externă.

21
Pe data de 7 ianuarie 2011a fost acordată o derogare pentru ţinta de arierate la finele lui decembrie 2010

48
 - Riscuri.
D) Politici Fiscale
Actuala politică fiscală a fost în mare parte adecvată pentru a aduce deficitul fiscal la un
nivel sustenabil pe parcursul noului program. Efectul la nivelul întregului an al pachetului de
ajustare implementat în iulie 2010 completat de restrângerea continuă a cheltuielilor ar fi
trebuit să contribuie la atingerea ţintei agreate pentru deficitul cash, de 4,4% din PIB în 2011
(de la 7,3% din PIB în 2009). Măsurile principale includeau prelungirea perioadei de
îngheţare a pensiilor, reducerea în continuare a numărului de angajaţi în sectorul public,
eliminarea fondurilor de stimulente (criteriu de referinţă structural pentru finele lunii iunie),
lărgirea bazei pentru contribuţia la fondul de sănătate pentru a include mai mulţi pensionari, şi
înlocuirea subvenţiilor de încălzire cu o asistenţă socială ţintită, precum şi realizarea de
economii suplimentare ca urmare a reformelor din sănătate şi educaţie.
În pofida progreselor realizate, încă mai existau probleme fiscale semnificative ce au
fost abordate în acordul succesor. Pe parte de venituri, stabilizarea crizei din România s-a
bazat într-o măsură considerabilă pe majorarea cotelor de impunere până la niveluri relativ
ridicate, în timp ce eficienţa colectării fiscale a rămas foarte redusă. Cota generală de VA era
de 24%, iar contribuţiile sociale erau de peste 40% din salarii. Simplicitatea şi uşurinţa
efectuării plăţilor în sistemul fiscal au fost şi ele sub standarde 22. În cadrul noului program,
autorităţile au continuat reformele administrării fiscale (cu consultanţă din partea DAF) şi au
realizat o analiză cuprinzătoare a sistemului fiscal, în vederea unei simplificări fiscale neutre
din punctul de vedere al veniturilor. După eliminarea multiplelor declaraţii fiscale, au fost
analizate posibilităţile de a reduce frecvenţa declarării şi de a crea o declaraţie fiscală
unificată, precum şi opţiunea de a extinde declararea electronică. A fost adoptată o hotărâre de
guvern privind metodele indirecte de control (acţiune prealabilă) şi au fost elaborate o
strategie şi un plan de acţiune pentru încorporarea acestor metode în funcţiile de asigurare a
conformării23.
Reformele din sectorul de sănătate au fost esenţiale pentru asigurarea consolidării
fiscale. În ultimii ani au fost generate presiuni semnificative de cheltuială datorită unei
neconcordanţe fundamentale între drepturile de a beneficia la asistenţă medicală şi resursele
disponibile de la buget, presiuni ce au contribuit la acumularea de arierate. Măsurile prevăzute
în noul program includeau: reformarea pachetului de servicii medicale asigurate de Stat,
pentru a exclude acoperirea unor servicii neesenţiale costisitoare; introducerea unui mecanism
în care „banii urmează pacientul”; utilizarea medicamentelor generice în locul celor de marcă
oricunde era posibil acest lucru; şi reducerea excesului de paturi în sistemul spitalicesc public,
în vederea atingerii mediei UE în anul 2013. Autorităţile au progresat de asemenea şi în
procesul de introducere a cardurilor naţionale de sănătate, a fişelor electronice ale pacienţilor,
şi a reţetelor electronice.
- Deşi în actualul program au fost realizate reforme semnificative în ceea ce priveşte
numărul de salariaţi în sectorul public, au fost necesare măsuri suplimentare. Numărul de
angajaţi în sectorul public a scăzut de la 1,4 la 1,3 milioane de persoane în cursul anului 2010,
cea mai mare scădere înregistrându-se la autorităţile locale şi în sectorul educaţie, datorită
implementării normelor de personal la autorităţile locale şi apropierii raportului
elevi/profesori de media UE. Cu toate acestea, s-a impus raţionalizarea în continuare a
numărului de angajaţi în contextul recentelor analize funcţionale efectuate de Banca
Mondială, mai ales având în vedere că noua schemă unificată de salarizare a fost pe deplin
aplicabilă în timp.

22
Conform unui studiu recent al Băncii Mondiale efectuat împreună cu PricewaterhouseCoopers, România se
situează pe locul 151 din 183 de ţări din punct de vedere al uşurintei cu care se plătesc impozitele şi taxele, şi pe
locul 182 din punct de vedere al numărului de plăţi obligatorii. Vezi Plata Impozitelor şi Taxelor 2011:
Imaginea Globală, Washington, DC: Banca Mondială, 2010
23
Metodele indirecte de control reprezintă un pas esenţial în direcţia modernizării administrării fiscale. Printre
altele, aceste metode ar trebui să fie utile în noua iniţiativă privind impunerea persoanelor fizice cu averi mari.

49
 Figura nr. 2.20. Ocuparaea forţei de muncă din sistemul public

Sursa : Ministerul finantelor publice

- Politicile de investiţii publice au necesitat reforme semnificative pentru a se spori

eficienţa şi a se întări absorbţia fondurilor structurale UE. România a cheltuit o mare parte a
PIB-ului său pe investiţii publice (în medie cam 6% din PIB în ultimii ani), dar cheltuielile de
capital au fost târâte de ineficienţă, iar din fondurile structurale UE disponibile în valoare de
19 miliarde de Euro au fost utilizate mai puţin de 3 procente.
- Strategia de finanţare fiscală a fost axată pe trecerea de la susţinerea bugetară
multilaterală la bazarea totală pe pieţele financiare.

E) Reforme Structurale
Întreprinderi de Stat
- ÎS constituia o povară fiscală semnificativă şi împiedica creşterea sectorului privat.
Procesul de privatizare post-comunist din România a încetinit în ultimii ani, lăsând companii
ineficiente de stat dominante în sectoarele economice cheie cum ar fi transporturile şi energia.
ÎS primeau subvenţii bugetare ce se situau anual la aproximativ ½ procente din PIB şi multe
dintre ele au generat pierderi considerabile din exploatare.24
- Pentru a genera o creştere sustenabilă mai mare, noul program a vizat reforme
profunde în sectorul ÎS. Planurile de acţiune elaborate pentru principalele companii au
clasificat aceste instituţii în instituţii ce urmau să fie lichidate, privatizate sau restructurate, şi
care conţineau strategii concrete de reducere a arieratelor (criteriu de referinţă structural,
finele lui aprilie 2011).
- Reformele s-au concentrat pe sectoarele transporturi şi energie, unde problemele de
reglementare şi de stabilire a preţurilor, combinate cu dominanţa ÎS, au frânat creşterea
economică.
- În sectorul energie, autorităţile au redat autorităţii de reglementare autonomia
funcţională şi financiară deplină şi au eliminat treptat preţurile reglementate la electricitate şi
gaze, protejând în acelaşi timp grupurile cele mai vulnerabile. Investitori privaţi minoritari
şi/sau strategici au fost aduşi la companiile energetice principale, inclusiv Transelectrica,
Transgaz, Romgaz, şi Petrom25, precum şi la companiile planificate a fi incluse în cei doi
“campioni naţionali” (a căror înfiinţare ar fi compromis, în viziunea echipei, viabilitatea
activelor bune din energie prin combinarea lor cu cele indezirabile). Companiile miniere
neprofitabile au fost diminuate în continuare, activele viabile fiind separate. Şi în cazul
Termoelectrica a urmat o strategie similară de separare a activelor viabile. În sectorul
transporturi, serviciile de transport feroviar de pasageri şi de infrastructură feroviară au fost
restructurate, reducându-se acoperirea acestora (închiderea a 1000 km de linii de cale ferată
necirculate până la sfârşitul lunii august), s-au organizat licitaţii competitive pentru servicii
publice şi întreţinerea infrastructurii şi o reducere semnificativă a pierderilor şi arieratelor. A
fost programată o mai bună recuperare a costurilor prin tarife mai mari la transportul feroviar
de pasageri şi sistemul bucureştean de transport subteran. Pentru compania feroviară de marfă

24
În 2010, pierderile celor mai mari zece ÎS cu pierderi au fost estimate în 2010 la 1,1% din PIB
25
Petrom are deja un acţionar majoritar privat; statul va vinde încă o tranşă de 10%.

50
(CFR Marfa) s-a încercat identificarea unui investitor strategic, ca şi în cazul companiei de
transport aerian (Tarom).26
- Reforma prestaţiilor sociale şi reforma pieţei muncii au jucat de asemenea un rol
important în consolidarea fiscală şi îmbunătăţirea creşterii

F) Politici din Sectorul Financiar

- Ritmul de creştere a împrumuturilor neperformante a încetinit semnificativ în
ultimele luni, iar sectorul bancar s-a menţinut lichid şi bine capitalizat
- În cadrul actualului program, autorităţile au realizat reforme semnificative de
întărire a plasei de siguranţă financiară. S-au înregistrat însă unele întârzieri în reforma prin
care se permitea Fondului de Garantare a Depozitelor (FGD) să finanţeze noile instrumente de
lichidare şi restructurare, această reformă urmând a fi finalizată în noul program. BNR
(împreună cu FGD) a elaborat proceduri de lucru şi planuri pentru situaţii neprevăzute de
instituire a noilor instrumente de lichidare.
- Şi pe frontul de reglementare s-au produs reforme importante
- BNR a trebuit să îşi menţină vigilenţa

G) Politica Monetară şi Politica Valutară

Banca centrală şi-a întrerupt ciclul de relaxare, aşteptând un semnal clar că
presiunile inflaţioniste au dispărut. După o reducere cumulată de 4 puncte procentuale a
ratelor dobânzii de la începutul anului 2009, BNR a păstrat nemodificată rata cheie de politică
din iulie datorită incertitudinilor asociate majorării TVA şi a preţurilor la alimente şi
combustibili.
În pofida deciziei BNR de a întrerupe relaxarea politicii, condiţiile monetare s-au
moderat în continuare, reflectând reducerea continuă a ratelor la depozite şi credite din
sistemul bancar.
Ţinta stabilită în program pentru AEN a avut în vedere o majorare treptată pe
parcursul anului 2011, în paralel cu majorarea rezervelor brute, în principal datorită
intrărilor oficiale şi o îmbunătăţire modestă în cursul anului 2012

MODALITĂŢILE PROGRAMULUI
a) Acces
- Nu era de aşteptat ca România să se confrunte cu necesităţi reale de finanţare a balanţei
de plăţi în 2011 şi 2012, deşi riscurile financiare se menţineau.
- Cu toate acestea, dacă riscurile ca finanţarea şi creşterea să fie inferioare celor
prognozate se materializaseră, autorităţile puteau apela la trageri în cadrul noului program.
- Acordul succesor ar fi început pe 31 martie, după finalizarea celei de-a şaptea evaluări şi
anularea actualului ASB.
b) Capacitatea de a Rambursa datoria către Fond şi Riscurile aferente Programului
- Capacitatea României de a rambursa datoria către Fond a continuat să fie puternică.
c) Monitorizarea şi Condiţionalităţile Programului
- Programul a fost monitorizat prin evaluări trimestriale.
- BNR a înregistrat progrese în ceea ce priveşte recomandările cuprinse în evaluarea
realizată în cadrul politicii privind protejarea resurselor sale financiare efectuată în contextul
aprobării ASB din mai 2009.27

Concluzii

26
Anexa Nr.1
27
Anexa Nr.2

51
 Colaborarea României cu FMI a avut un rol important în implementarea unor
programe de reformă economică menite să asigure liberalizarea economiei, reducerea
inflaţiei, scăderea şomajului prin creşterea investiţiilor, creşterea producţiei, atragerea
investiţiilor străine prin liberalizarea pieţei de capital şi a fluxurilor monetare, restructurarea
întreprinderilor nerentabile etc.
FMI a jucat un rol activ în procesul de tranziţie din România, condiţionând acordarea
de împrumuturi financiare, de efectuarea unor reforme radicale în economia românească. FMI
poate fi considerat responsabil de realizarea tranziţiei în România şi în celelalte ţări foste
comuniste în măsura în care acestea au implementat programele de reforma în legătura directă
cu respectarea condiţionărilor impuse de această instituţie şi cu dezideratele proprii fiecarei
ţări privind reforma economică. Pentru România, relaţia cu FMI a fost uneori controversată,
atât ca urmare a lipsei de profunzime a reformelor promovate în ţara noastră în diversele
perioade ale tranziţiei, cât şi a rigidităţii FMI în ceea ce priveşte unele pachete de programe
propuse, inadecvate structurii economiei româneşti.
F.M.I. este o instituţie specializată a O.N.U., supraveghează buna funcţionare a
sistemului. Alături de O.N.U. şi G.A.T.T., este una dintre cele mai mari construcţii
instituţionale concepute de Statele Unite şi într-o măsură mai mică de Regatul Unit al Marii
Britanii, la sfârşitul celui de al doilea război mondial.
Scopul său este clar: să împiedice revenirea catastrofelor din anii '30 (scăderea bruscă
a activităţii economice, închiderea frontierelor, manipulările monetare, venirea la putere a
regimurilor dictatoriale), printr-un liberalism organizat, combinând, cu ajutorul statelor,
respectul faţă de disciplinele precise cu o cooperare internaţională puternică, în scopul de a le
ajuta pe cele care se află în dificultate. Acesta este rolul F.M.I.-ului în domeniul monetar).
"Sistemul ideal ar consta în mod sigur în fondarea unei bănci supranaţionale care să
aibă cu toate băncile centrale naţionale relaţii asemănătoare celor care există între fiecare
bancă centrală şi băncile sale subordonate").
Scopul iniţial al FMI a fost promovarea eficientă a alocaţiei resurselor la nivel mondial
prin comerţ, stabilitate monetară şi dezvoltare. Problemele internaţionale ale mileniului viitor
nu pot fi rezolvate de organizaţii care joacă mai multe roluri, în paralel cu rolurile altor
organizaţii. Ar trebui ca operaţiile FMI să fie convergente şi să elimine suprapunerea
operaţiilor. Dată fiind proximitatea geografică şi similarităţile structurale şi organizaţionale,
costurile procesului ar fi minime. Dat fiind deficitul procesului democratic, trebuie făcut un
nou bilanţ al populaţiei, puterii economice şi factorilor de resurse umane. Acesta ar trebui să
ţină cont de dificultăţile ţărilor în curs de dezvoltare, legate şi de decalajul tehnologic.
Prin destrămarea sistemului, prin renunţarea la majoritatea principiilor în loc de
perfecţionarea şi lărgirea acestora pentru adaptarea la condiţiile noi create în lume, s-a slăbit
colaborarea dintre state într-un domeniu important al vieţii economice.
Experienţa ultimilor zece ani în domeniul relaţiilor monetare internaţionale a dovedit
din plin contribuţia la starea de instabilitate şi incertitudine pe care a adus-o renunţarea la
cursurile fixe, controlul circulaţiei fondurilor în afara celor necesare pentru operaţiuni curente,
convertibilitatea, disciplina balanţelor de plăţi etc.
Profundele transformări economico-sociale de la sfârşitul acestui secol au demonstrat
necesitatea creşterii preocupărilor pentru realizarea unui nou sistem internaţional monetar,
care să analizeze şi să ia în considerare mutaţiile survenite în structura economică a statelor.
Convulsiile monetare repetate înregistrate în ultimii ani (criza francului în 1993, cea a pesou-
lui mexican în decembrie 1994 ş.a.) au determinat ONU să preconizeze o "nouă ordine
politico-economică mondială”.
În supravegherea politicilor economice ale statelor membre se observa faptul că FMI
este interesat în principal de performanţa unei economii ca un tot – adesea referindu-se la
performanţele ei macroeconomice,acestea cuprinzând totalul cheltuielilor, veniturile, rata
somajului, inflaţia, rata somajului în statul respectiv, precum şi balanţa de plăţi a acestuia.

52
 FMI îşi concentrează atenţia în mod deosebit asupra politicilor macroeconomice ceea
ce înseamnă strategii referitoare la bugetul guvernului, managementul banilor şi creditului,
rata de schimb a politicilor din sectorul financiar, incluzând supravegherea băncilor şi a altor
instituţii financiare. În plus FMI acordă atenţie binemeritată politicilor structurale care sunt
capabile să afecteze în măsura destul de mare performanţele la nivel macroeconomic ceea ce
include politica statală faţa de piaţa muncii, care afectează rata şomajului şi creşterea sau
scăderea nivelului salariului de baza.
FMI oferă consultanţă fiecărui membru în ceea ce priveşte modul de abordare a
acestor arii menţionate mai sus, pentru a permite realizarea obiectivelor cu o eficienţă crescută
obiective precum: inflaţie şi rată a somajului scăzută şi creştere economică susţinută
Resursele FMI vin în mare parte din capitalul subscris pe care statele îl depun când
intră în această organizaţie, sau din revizuiri periodice ale acestor cote care pot fi mărite.
Statele membre plătesc 25% din capitalul subscris în (DSR) Drepturi Speciale de
Tragere, sau monede de circulaţie internaţională cum ar fi dolarul american sau yenul
japonez; în ceea ce priveşte restul de 75% al sumei FMI poate cere statului respectiv să îl
plătească în moneda proprie. Aceste cote plătite determină puterea votului deţinută de un stat
în cadrul FMI, cantitatea de bani cu care acesta poate fi finanţat în caz de nevoie, sau chiar
procentul deţinut în Drepturi Speciale de Tragere.
Astfel cota plătită de noii membrii este proporţională cu mărimea relativă a economiei
statului în cadrul economiei mondiale. Deci S.U.A având cea mai puternică economie
contribuie cu cea mai mare parte din totalul cotelor adică 17,6%.
FMI asigură împrumuturi sub o varietate de facilităţi care au evoluat de-a lungul anilor pentru
a satisface complet nevoile statelor membre. Durata, termenul de plată al datoriei şi condiţiile
de împrumut ataşate acestor facilităţi variază reflectând tipul balanţei de plăţi şi
circumstanţele cărora se adresează.
Acordurile Stand-by formează miezul politicii de împrumut al FMI. Un acord Stand-
By asigură un stat membru că poate să obţină o cantitate de bani stabilită, de obicei în termen
de 12-18 luni, pentru a rezolva probleme pe termen scurt în ceea ce priveşte balanţa de plăţi.
Asistenţă de urgenţă a fost introdusă în 1962 pentru a ajuta membrii să se descurce cu
probleme de plăţi datorită unor dezastre naturale, această formă de asistenţă a fost extinsă în
1995 pentru membrii care au „ ieşit” din conflicte militare cu capacitatea instituţională şi
administrativă precară
În prezent, împrumutaţii de FMI sunt fie ţări în curs de dezvoltare,ţări în tranziţie de la
planificarea centralizată la sistemul economiei de piaţă ori ţări care se refac din crize
financiare. Multe din aceste ţări au acces limitat la pieţele de capital internaţionale datorită
dificultăţilor economice. FMI nu este o agenţie de întrajutorare sau o bancă de dezvoltare.
Împrumută pentru a-şi ajuta membrii să se descurce cu probleme la balanţa de plăţi sau pentru
a reface creşterea economică susţinută. Spre deosebire de împrumuturile agenţiilor de
întrajutorare fondurile FMI nu sunt alocate pentru activităţi sau proiecte particulare.
Acordarea împrumuturilor FMI sunt condiţionate de anumite politici: ţara împrumutată
trebuie să adopte politici pentru a corecta balanţa plăţilor. Astfel aceste condiţii asigură că ţara
respectivă nu va amâna deciziile grele, sau nu va acumula în continuare datorii şi va putea să
devină puternică şi astfel va putea restitui creditul. Ţara împrumutată şi FMI trebuie să se
înţeleagă în privinţa politiclor economice ce sunt necesare.FMI alocă fondurile în tranşe
legate de nevoile ţării respective în politicile economice adoptate.
FMI este mai bine cunoscut pentru politica de consiliere şi pentru cea de împrumut în
cazul crizelor economice. Dar FMI se mai ocupă şi cu asistenţă tehnică şi instruire într-o arie
largă de domenii cum ar fi: banca centrală, politici monetare şi valutare, politici
administrative şi de taxe şi statistici oficiale. Scopul este cel al îmbunătăţirii situaţiei ţării în
domeniul respective.
Globalizarea a creat o nouă încercare pentru FMI. Două dintre cele mai importante şi
mai dificile încercări sunt: cum să întăreşti sistemul financiar global ( pentru a fi mai puţin

53
vulnerabil la crize financiare şi cum să se descurce când crizele apar) şi cum să avansezi în
lupta împotriva îndatorării ţărilor slab dezvoltate.
Globalizarea a demonstrat că poate aduce mari beneficii pentru multe ţări şi persoane
din lume. Pentru creşterea nivelului de trai ţările trebuie să se integreze în economia
globală.Dar globalizarea pe lângă creşterea volumului şi vitezei capitalurilor internaţionale a
crescut şi riscul unor crize financiare.Şi în acelaşi timp ţările slab dezvoltate care nu
beneficiază din globalizare se pot „depărta” şi mai mult de nivelul celorlalte ţări.
Fondul Monetar Internaţional este o instituţie internaţională ce asigură cooperarea
interguvernamentală în domeniul monetar şi financiar, reglementarea comportamentului
statelor membre, sprijinirea ţărilor membre care se confruntă cu deficite ale balanţelor de
plăţi, promovarea unor politici şi strategii prin care membrii acţionează în direcţia susţinerii
creşterii economice şi a stabilităţii sistemului monetar internaţional.
FMI se preocupă şi de inegalitatile de distribuire a veniturilor şi discută regulat cu
membrii săi politici în domeniul sănătăţii, locuinţelor, somajului, pieţelor de muncă,
cheltuielilor militare sau managementul sectorului public. FMI mai joacă, de asemenea, un rol
de investitor particular, prin crearea şi, implicit, prin garantarea unui climat de afaceri
profitabil. Mai mult, acordul dat politicii economice a unui membru îmbunătăţeşte valoarea
riscului pentru creditori şi investitori particulari. De obicei, investitorii particulari nu îşi
investesc banii într-o ţăra pînă cînd FMI nu încheie acorduri.Fiecare ţară achită cota sa la
Fond în proporţie de 25% într-una dintre valutele acceptate pe plan internaţional sau în DST,
iar restul de 75% în moneda naţională. Cotele sunt revizuite la fiecare 5 ani.
Conţinutul Fondului Monetar Internaţional este asigurat din contribuţia statelor membre, prin
plata unor cote în funcţie de puterea economică a fiecărei ţări.
Fondul Monetar Internaţional este înfiinţat ca o instituţie permanentă însărcinată să
menţină o funcţionare armonioasă a sistemului monetar internaţional. Pentru aceasta el trebuie
să favorizeze schimburile de informaţii între ţările membre, să încurajeze o apropiere între
responsabilii monetari şi să pună în funcţiune mecanisme de cooperare internaţională, cu
scopul de a împiedica acţiuni unilaterale.
Supravegherea FMI implică monitorizarea evoluţiilor economice şi financiare şi
furnizarea de consiliere, în special în scopul prevenirii crizelor. Fondul împrumută, de
asemenea, ţările cu dificultăţi în balanţa de plăţi, pentru a asigura finanţare temporară şi
pentru a sprijini politicile ce ţintesc corectarea problemelor. De-a lungul istoriei sale FMI a
oferit împrumuturi, în anumite condiţii, ţărilor aflate în dificultate economică. Împrumuturile
pentru ţările cu venituri mici sunt destinate reducerii saărăciei. A treia atribuţie a Fondului
este asistenţa tehnică pe care o furnizează ţărilor şi formarea de personal în această arie de
expertiză. FMI are, de asemenea, un rol important în lupta împotriva spălării banilor şi
contraterorism.
Raţiunea obiectivă a apariţiei FMI îşi are originea în necesitatea existenţei unei
instituţii cu putere de acţiune la nivel mondial, care, prin competenţele cu care este abilitată,
să acorde sprijin financiar ţărilor care se confruntă cu deficite ale balanţelor de plăţi. S-a creat,
astfel, cadrul instituţional pentru prevenirea extinderii la dimensiuni globale a dezechilibrelor
financiare locale şi regionale, evitându-se dezordinea economico-monetară internaţională, din
anii ’30.

BIBLIOGRAFIE

54
1 Bîrlan Popescu Liliana - Construcţia Uniunii Europene, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2009.
2 Beşteliu Raluca Miga - Drept internaţional public, vol. I+II, Editura CH Beck,
2008.
3 Bran Paul, Costică - Relaţii Financiare şi Monetare Internaţionale, Editura
Ionela Economică, Bucureşti 1999
4 Cobzaru Ionel - Relaţii economice internaţionale, Editura Economică,
Bucureşti 2000
5 Constantin Floricel - Relaţii valutar financiare internaţionale, Editura Naţional,
Bucureşti 2000

6 Constantin Petre - Organizaţii internaţionale, Vol.I+II, Editura ASE,

Bucureşti, 2007.
7 Dardac Nicolae, Barbu - Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura Didactică şi
Teodora Pedagogică, Bucureşti 2005
8 Gaftoniuc Simona - Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti
2000
9 Hagiu Alina, Pîrvu - Activitatea financiar monetară internaţională în economia
Daniela, Clipici Emilia contemporană, Editura Sitech, Craiova, 2009.
10 Iordan Gheorghe - UE – Politicile Extinderii, Editura Tritonic, Bucureşti,
2006.
11 Manolescu Gheorghe - Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti
1997
12 Petre  Constantin - Organizaţii internaţionale, Vol.I+II, Editura ASE,
Bucureşti, 2007.
13 Popescu Andrei, Dinu - Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Economică,
Alina, Jinga Ion Bucureşti, 2005.
14 Poenaru Maria - Organizaţii Economice Internaţionale, Editura Antet,
Bucureşti, 2000
15 Rusu Ion - Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002.
16 Vătăman Dan - Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2008.
17 *** - http://www.fmi.ro/index.php?programs&lg=ro
18 *** - www.europa.eu , Sursa: Raportul de convergenta- mai
2010
19 *** - http://www.fmi.ro/img/File/Raportul%20Echipei.pdf
accesat la data 09.05.2011

Anexa Nr.1

55
Întreprinderile de Stat în România: Inventarierea
Lista întreprinderilor de stat din România cuprinde în prezent pachete majoritare la 154 de
companii, numeroase pachete minoritare, precum şi în jur de 25 de instituţii autonome numai
la nivelul autorităţilor centrale. În plus, portofoliul agenţiei de privatizare, AVAS, cuprinde 19
pachete majoritare şi cam 350 de pachete minoritare.
Informaţii detaliate există doar pentru cele 154 de companii. Acestea au peste 250.000 de
angajaţi, reprezentând cam 6% din totalul angajaţilor. Situaţia financiară a acestor companii
continuă să se deterioreze. Cheltuielile au scăzut puţin în pofida măsurilor de reducere a
costurilor, inclusiv o reducere de 28.000 a numărului de angajaţi de la sfârşitul anului 2008. În
anul 2010, veniturile au crescut, în principal datorită majorării tarifelor, ce a inclus şi
introducerea unui sistem electronic de taxă de drum, precum şi datorită unor tarife mai mari la
transportul feroviar de pasageri. În primele trei trimestre ale anului 2010, subvenţiile plătite
acestor companii au crescut la aproape ½ procent din PIB. În plus, stocul de arierate a depăşit
4% din PIB. Din aceste 154 de companii, 83 se găsesc în portofoliul Ministerului Economiei
(în special cele din domeniul energetic) şi 36 în cel al Ministerului Transporturilor şi
Infrastructurii. Pierderile din exploatare sunt concentrate la Ministerul Transporturilor,
Ministerul Agriculturii şi Ministerul Comunicaţiilor. Subvenţiile sunt în mare parte plătite
companiilor aflate sub controlul Ministerului Transporturilor, Ministerului Economiei şi
Ministerului Agriculturii. În esenţă, întregul stoc de arierate a fost acumulat de companiile
aflate sub controlul Ministerului Economiei (57%) şi Ministerului Transporturilor (42%).
Arierate si personal 2008 - 10

Intreprinderi de stat: Veniturile, cheltuielile, subvenţiile si profitul 2008 - 2010

Anexa Nr.2

56
România: Criterii de Acces Excepţional
Echipa apreciazǎ ca România îndeplineşte în continuare cele patru criterii de acces
excepţional. Accesul total propus în cadrul ASB ar fi echivalent cu 3,6 miliarde de Euro
(3.090,6 milioane DST, 300 % din cotǎ). Totuşi, accesul total al României la resursele
generale ale Fondului (fără achiziţiile programate) depǎşeşte limitele normale de acces, şi de
aceea este necesarǎ o evaluare pentru cadrul de acces excepţional. Dupǎ pǎrerea echipei,
România îndeplineşte aceste criterii:
Criteriul 1: Membrul se confruntǎ sau existǎ posibilitatea de a se confrunta cu presiuni
excepţionale de balanţǎ de plǎţi asupra contului curent sau contului de capital care duc la
necesitatea ca Fondul sǎ acorde o finanţare ce nu se încadreazǎ în limitele normale.
România nu se confruntă cu presiuni reale în ceea ce priveşte balanţa de plăţi. Cu toate
acestea, ea este expusă riscurilor de probleme economice şi financiare în Europa.
Materializarea scenariului de stress ar putea conduce la necesităţi de finanţare, ce ar implica
accesul cumulat peste limitele normale de acces.
Criteriul 2: O analizǎ sistematicǎ, riguroasǎ indicǎ o probabilitate ridicatǎ ca datoria publicǎ
a membrului sǎ fie sustenabilǎ pe termen mediu. Totuşi, în cazurile în care există incertitudini
serioase care fac greu de afirmat categoric că probabilitatea ca acea datorie să fie sustenabilă
pe această perioadă de timp este mare, accesul excepţional este justificat atunci când există un
risc mare de efecte sistemice internaţionale.
Datoria publicǎ este scǎzutǎ (33% din PIB), şi nu se anticipeazǎ că va genera riscuri pe
perioada programului şi pe termen mediu. Ajustarea fiscală continuă va plasa rata datoriei
publice pe un trend descendent clar, asigurând sustenabilitatea datoriei cu o probabilitate
mare. Excluzând evenimentele neprevăzute, şi obligaţiile potenţiale eventuale ale Statului vor
fi limitate. Datoria externă totală a crescut la 75% din PIB în 2010 şi se anticipează ca va
atinge un nivel maxim de 79% în 2012. Începând din 2012, rambursările către Fond, un
deficit de cont curent gestionabil şi o creştere economică mai mare vor reduce treptat datoria
externă pe termen mediu.
Criteriul 3: Membrul are perspective de a câştiga sau recâştiga accesul la pieţe private de
capital în intervalul de timp în care sunt restante resursele de la Fond
România a recâştigat accesul la pieţele de capital privat şi este de aşteptat să păstreze acest
acces pe perioada în care are o datorie faţă de Fond. La începutul anului 2010, a fost plasată
cu succes o emisiune de Eurobond-uri de 1 miliard de Euro, în timp ce în iulie şi noiembrie au
fost plasate emisiuni interne de instrumente în Euro în valoare totală de 2,4 miliarde de Euro.
Începând din 2011, autorităţile vor iniţia programul de titluri pe termen mediu (TTM) care se
prognozează că va genera între 2 şi 2,5 miliarde de Euro pe an în următorii patru ani. Totuşi,
riscurile ridicate din zona Euro ar putea afecta negativ intrările prognozate a fi realizate prin
programul TTM.
Criteriul 4: Programul de politici prevede perspective de succes rezonabile, incluzând nu
numai planurile de ajustare ale membrului, dar şi capacitatea sa instituţionalǎ şi politicǎ de a
realiza acea ajustare.
Programul are perspective bune de a reuşi şi va consolida sustenabilitatea economică a
României. Rezultatele autorităţilor în cursul actualului program conferă încredere în
capacitatea lor instituţională şi politică de a continua implementarea unor politici sănătoase.

57