Universitatea din Craiova

Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor

Programul de studii Finanțe și Bănci

LUCRARE DE LICENȚĂ

Conducător Științific
Prof. univ. dr. Jenica Popescu

Absolvent
Ramona Elena Lixandru

Craiova, 2016

1
 Universitatea din Craiova
Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor
Programul de studii Finanțe și Bănci

STABILITATEA MONETARĂ ȘI STABILITATEA

FINANCIARĂ - OBIECTIVE ESENȚIALE ALE
BĂNCILOR CENTRALE

Conducător Științific
Prof. univ. dr. Jenica Popescu

Absolvent
Ramona Elena Lixandru

Craiova, 2016
CUPRINS
INTRODUCERE...............................................................................................................4
2
1. STABILITATEA MONETARĂ..................................................................................5

1.1. Politica monetară în perioada antecriză....................................................5

1.1.1. Strategii de politică monetară..................................................5

1.1.2. Obiectivele politicii monetare..................................................6

1.2. Reconfigurarea obiectivelor de politică monetară în perioada

postcriză.............................................................................................................9

1.2.1. Măsuri convenționale de politică monetară. Stabilitatea prețurilor și

stabilitatea financiară - obiective divergente sau convergente ale politicii
monetare? ...........................................................................................9

1.2.2. Măsuri neconvenționale de politică monetară..........................10

1.3. Consecințele separării celor două funcții stabilizatoare – stabilitatea

prețurilor și stabilitatea financiară..................................................................11

2. STABILITATEA FINANCIARĂ.................................................................................13

2.1. Stabilitatea financiară – între provocări teoretice și practice................13

2.1.1. Elemente care definesc stabilitatea financiară.........................13

2.1.2. Modalități de definire a stabilității financiare..........................14

2.1.3. Măsuri care contribuie la menținerea stabilității

financiare............................................................................................16

2.2. Stabilitatea financiară și riscul sistemic....................................................18

2.3. Stabilitatea financiară – cadrul de reglementare și politici macropudențiale

în România....................................................................................................................21

2.3.1. Strategia politicii macroprudențiale a BNR................................21

2.3.2. Instrumente macroprudențiale implementate pentru menținerea

stabilității financiare..............................................................................23

2.3.3. Riscuri la adresa stabilității financiare......................................25

CONCLUZII ......................................................................................................................29

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................32

INTRODUCERE

3
 Această lucrare își propune prezentarea noțiunilor de stabilitatea monetară și
financiară, identificarea punctelor de instabilitate și măsurile adoptate de băncile centrale în
vederea contracarării acestora.
În contextul actual, noțiunea de stabilitate a devenit un deziderat al instituțiilor
centrale care încearcă pe toate planurile să prevină sau să limiteze factorii cu influență
negativă asupra economiei. Dat fiind faptul că economia este privită ca un organism viu, ale
cărei instrumente sunt într-o continuă evoluție, caracterizată de traseul pe care îl parcurge
(creștere economică,stagnare,regres,colaps), cu provocări la tot pasul atât pentru specialiști cât
mai ales pentru mine, toate acestea au constituit motivația în alegerea temei mele.
Băncile centrale constituie autoritatea monetară iar prin funcțiile ce le-au fost atribuite
s-au afirmat ca organisme multilaterale de maximă importanță în economia statelor
contemporane.
În condițiile economiei actuale, statul se folosește de băncile de emisiune cu scopul de
a acționa pe diverse planuri însă acest fapt nu impune obligativitatea subordonării lor față de
guverne ci dimpotrivă este necesară o independență a acestora față de puterea politică pentru
a lupta contra inflației. Mirela Roman consideră că această ,,independență, ce vine la pachet
cu responsabilitatea, le permite și le cere băncilor centrale să fie raționale”.
Scopul acestor bănci este desemnat prin expresia ,,dezvoltare economică sustenabilă”
iar obiectivul pe care acestea îl urmăresc astăzi, respectiv protejarea puterii de cumpărare a
monedei naționale și menținerea stabilității financiare, apare ca un mijloc de atingere a acestui
scop.
De cele mai multe ori realitatea economică este imprevizibilă asa cum ,,Marea
Moderație” de la sfârșitul anilor 80 și până la declanșarea crizei din 2007 nu a putut să
oprească colapsul anunțat de hazardul moral dar total neașteptat pentru restul lumii.
În vederea justificării rolului pentru care au fost create, autoritățiile centrale analizează
și elaborează programe, caută soluții și încheie acorduri, care au ca principale ținte de atins
asigurarea stabilității financiare, monetare și garanția unei creșteri economice sănătoase. Însă
nu numai specialiștii de la nivel central lucrează la atingerea acestora ci și cei din mediul
academic caută să identifice instrumentele de prevenire a crizelor financiare și tratamentele
care trebuie aplicate în contextul declanșării lor.
Evoluția în aplicarea politicii monetare de mai bine de jumătate de secol ne
demonstrează faptul că impactul politicii monetare diferă în funcție de orizontul de timp și că
sarcina acesteia este de a asigura stabilitatea macroeconomică pe termen scurt. Astfel pe
termen scurt, impactul politicii monetare se manifestă asupra producției și drept urmare
asupra locurilor de muncă existând un compromis trade-off între inflație și șomaj după cum
prezintă observațiile empirice referitor la salarii și rigiditatea prețurilor iar pe termen lung are
impact doar asupra ratei inflației.
Cu privire la stabilitatea financiară o analiză a acesteia constituie o provocare în
contextul creșterii interdependențelor dintre piețe și instituții (atât financiare cât și
nefinanciare), apariției noilor tehnici și instrumente financiare, formării grupurilor financiare
și nefinanciare și intensificării fluxurilor internaționale de capital.
În ceea ce privește strict România putem spune că se numără printre țările emergente
ale căror sisteme financiare au suferit transformări importante în ultima perioadă și drept
urmare analiza stabilității financiare constituie un subiect de actualitate și de maximă
importanță. Aderarea acesteia la Uniunea Europeană a marcat nașterea solidarității
instituțiilor noastre cu instituțiile financiare internaționale în vederea contracarării efectelor
nefaste ale crizelor dar și intensificarea fluxurilor financiare cu statele membre.

1. STABILITATEA MONETARĂ

4
 În contextul unei managerieri superficiale a politicilor monetare și financiare din
partea autorităților internaționale și naționale care nu au luat în calcul potențialele riscuri,
efectul din partea economiei nu a întarziat să apară fiind reprezentat de criza financiară.
Acest bumerang care a pus lumea în fața faptului împlinit, a fost cel care a determinat
conștientizarea impactului pe care riscul sistemic îl poate avea asupra fiecărei economii
naționale și asupra întregului sistem financiar.
Din punctul meu de vedere, greșeala care a condus la ,,zguduirea din temelii” a
economiilor naționale și internaționale în 2007 a fost neatenția acordată semnalelor din
economie, faptul că aceasta a fost privită din ansamblu și nu analizată cu rigurozitate prin
complexitatea instrumentelor sale. Ca argument al opiniei mele aduc realitatea economică ce
vină să contrazică punctul de vedere convențional potrivit căruia targetul reprezentat de
controlarea inflației asigură în mod automat stabilitatea macroeconomică.
Referitor la conceptul de stabilitate cu cele doua ramuri ale sale (monetară și
financiară), acesta constituie obiectivul esențial pe care statele și l-au impus să-l atingă prin
intermediul băncilor centrale.
În acest capitol mi-am propus să creez o imagine de actualitate a economiei prin
prisma stabilității monetare cu atingerea următoarelor puncte: prezentarea cadrului actual al
politicii monetare, țintele și strategiile sale precum și necesitatea reconfigurării acestuia prin
adaptarea la realitate în vederea prevenției unui colaps în contextul unei noi depresiuni
economice.
„Pot depune mărturie că activitatea băncii centrale reprezintă, în practică, în aceeaşi
măsură artă şi ştiinţă. Cu toate acestea, în timp ce practicam această artă obscură, întotdeauna
am observat că ştiinţa nu strică deloc”. (Alan Blinder,1997)
Declanșarea crizei financiare globale nu a răsturnat doar economia, care totul în jurul
ei din acel moment s-a rezumat la stabilitate sau instabilitate, ci și teorii, modele economice
determinând pe specialiști să cerceteze în amănunt evoluția fenomenului, să înțeleagă
necesitatea elaborării unor noi măsuri și a reconfigurării instrumentelor de intervenție pentru a
face față unor asemenea șocuri. Consider că semnalul de alarmă pe care criza l-a declanșat a
fost imboldul de care aveam nevoie pentru a ne adapta realității economice și de a ne opri în a
trăi economia prin prisma teoriilor.
Pentru a putea întelege unde anume s-a greșit și cauzele care au declanșat starea de
alertă din 2007 este necesară o retrospectivă a situației politicii monetare.

1.1. Politica monetară în perioada antecriză

În perioada anterioară crizei a predominat încrederea excesivă și de neclintit în
obiectivele privind bunăstarea populației și ale instuțiilor financiare. În ceea ce privește
băncile centrale, ele au dezvoltat strategii bazate pe,,știința politicii monetare”, politica
monetară fiind caracterizată de niveluri reduse ale inflației și care a fost percepută ca de
succes în țările OECD. Acestea din urmă s-au remarcat printr-o volatilitate scăzută din
perspectiva stabilității macroeconomice, perioada rămânând în istorie sub denumirea de
,,Marea Moderație”. Politica monetară nu a fost singura cauză a Marii Moderații, factorii
structurali au conlucrat cu politica monetară la creșterea credibilității băncilor centrale în lupta
contra inflației iar în mod paradoxal, tocmai această credibilitate a favorizat apariția crizei
punând sub semnul întrebării activitatea băncilor centrale.

1.1.1. Strategii de politică monetară

Strategiile de politică monetară ale băncilor centrale s-au bazat pe ipoteza că
stabilitatea monetară conduce automat la stabilitatea financiară și că ambele contribuie la o
creștere economică durabilă, concepție care a părut să fie confirmată de Marea Moderație.
Criza a demonstrat că realitatea economică este cu totul alta și că o politică de
stabilitate monetară poate să favorizeze apariția bulelor speculative și a dezechilibrelor
financiare.
5
 În ceea ce privește băncile centrale, ale țărilor cu economie de piață emergentă ca și
cele din țările dezvoltate, au acordat o atenție mult prea mare cursurilor de schimb neglijând
influența acestora asupra inflației, fapt care a afectat de asemenea politica lor monetară.
Paradoxul ,,credibilității” s-a alăturat paradoxului ,,linistii” evidențiat în 90 de Minsky.
Potrivit analizei respective ,,criza datoriilor se naște tocmai în perioada în care lucrurile merg
bine iar agenții economici profită de creșterea economică și de dobânzile mici nu numai
pentru a se împrumuta, ceea ce este rațional din punct de vedere individual, ci și pentru a se
împrumuta foarte mult și într-o manieră contagioasă. Atunci când dobânzile cresc în particular
din cauza înăspririi politicii monetare, datoriile, care la nivelul anterior al dobânzilor păreau
suportabile, devin de nesusținut”.1
Măsurile de politică monetară au fost contestate, datorită lipsei reluării creșterii
economice după ce falimentul și pierderile masive suferite de multe instituții financiare în
2007 și 2008 au fost tratate prin injecții masive și concomitente de lichiditate din partea celor
cinci bănci centrale ale căror monede sunt active de rezervă internațională.

1.1.2. Obiectivele politicii monetare

Obiectivele politicii monetare sunt dominate și în prezent de două abordări diferite și

anume:
prima consideră ca principal obiectiv asigurarea stabilității prețurilor;
a doua abordare definește obiectivul final al politicii monetare în termeni de limitare a
inflației și de reducere a ecartului dintre PIB actual și PIB potențial.
Dezbaterile ideologice între cele mai importante școli de gândire, unele promovând
teoria monetaristă iar altele teoria keynesistă, au condus la statornicirea obiectivului
fundamental de politică monetară ca fiind menținerea stabilității prețurilor, obiectiv necesar
pentru asigurarea unei creșteri economice sustenabile.
Școala Monetaristă prin reprezentantul său Milton Friedman prezintă inflația ca fiind
întotdeauna un fenomen monetar, pe când cea keynesistă identifică șocurile de ofertă drept
cauzele principale ale inflației. În urma confruntării celor două teorii se poate spune că
unanim acceptată a fost cea a lui Friedman, conform căreia unui nivel ridicat al inflației îi
corespunde aplicarea unei politici monetare expansioniste.
În baza acestui considerent, decidenții în materie de politică monetară folosesc ca
pârghie de intervenție agregatele monetare pentru limitarea creșterii nesusținute de prețuri.
Această pârghie impune aplicarea unei politici monetare restrictive care să aibe în
vedere controlarea creșterii agregatelor monetare, cu scopul de a elimina excesul de lichiditate
din economie, exces care în final ar conduce la reducerea puterii de cumpărare a monedei
naționale. Dintre acestea o importanță deosebită o prezintă agregatul monetar M3 datorită
faptului că redă fidel gradul de lichiditate a activelor financiare (care caracterizează evoluția
economiei și sistemului financiar) și că ajută la atingerea stabilității monedei unice.
Contribuția acestui agregat la eficiența politicilor aplicate este următoarea:
 furnizarea de informații referitoare la evoluția prețurilor pe termen mediu și lung, prin
rata de creștere a ratei dobânzii;
 crearea relațiilor edificatoare pentru zona euro între: bani, prețuri, rata dobânzii și
economia reală;
 examinarea amănunțită a lichidității, fiind un indicator de bază în anticiparea prețurilor
pe piață. (Dumitru Miron,2002)
,,Urmărind stabilitatea preţurilor, politica monetară diminuează incertitudinea din
economie şi contribuie la o alocare eficientă a resurselor:
-facilitează formularea de planuri de afaceri/investiţii pe termen lung
-îmbunătăţeşte funcţionarea piețelor, potenţând rolul de semnal al modificărilor de preţ
1
Mishkin, F. (2011): Monetary Policy Strategy: Lessons from the Crisis
6
 -descurajează activităţile speculative
-elimină efectele redistribuţionale nedorite (inflaţia neanticipată)
-facilitează formarea resurselor pentru investiţii (economisire) şi antrenarea acestora în
activităţi productive”. (Mugur Isărescu,2013)
Ca obiectiv pe termen lung, stabilitatea prețurilor este obiectivul fundamental adecvat
al politicii monetare. Stabilitatea prețurilor reprezintă un obiectiv în sine, dar și mijloacele
pentru atingerea acestuia, fiind o contribuție majoră la dezvoltarea economică sustenabilă și la
stabilitatea macroeconomică. (Bernanke, 2006)
De asemenea, promovarea stabilității prețurilor, pe lângă faptul că este cea mai
eficientă direcție de acțiune a autoritățiilor monetare are și o contribuție reală la bunăstarea
socială. Potrivit Statutului de Înființare a Comunității Europene ,,principalul obiectiv al
Sistemului European al Băncilor Centrale este menținerea stabilității prețurilor”, același
sistem fiind cel care susține și un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă, creșterea
neinflaționistă, competitivitatea și convergența performanțelor economice.
Ca o concluzie cu privire la menținerea stabilității prețurilor pot spune că atingerea
acestui obiectiv atrage cu sine și alte obiective economice mai ample cum ar fi: creșterea
economică durabilă, creșterea gradului de ocupare a forței de muncă și creșterea nivelului de
trai.
Revenind la ,,știința politicii monetare” pe care am enunțat-o la începutul capitolului și
care a ghidat acțiunile băncilor centrale, pot spune că are la bază principii științifice care se
păstrează și în prezent având nevoie doar de o adaptare la contextul economic actual.
Mishkin a evidențiat aceste principii în lucrările sale iar prin îmbinarea ideologiei și
practicilor care au guvernat lumea economică până în 2007 a ajuns la următoarele concluzii:

 inflația este întotdeauna un fenomen monetar;

 stabilitatea prețurilor aduce beneficii importante în economie;
 nu există un compromis pe termen lung între șomaj și inflație;
 anticipațiile inflaționiste joacă un rol important în determinarea inflației și în
transmiterea politicii monetare în macroeconomie;
 ratele reale ale dobânzilor trebuie să crească mai mult pentru a tempera inflația
(Principiul lui Taylor);
 politica monetară se confruntă cu problema ,,inconsistenței temporale”;
 independența băncii centrale crește eficiența politicii monetare;
 regimul monetar bazat pe o ancoră nominală aduce rezultate favorabile;
 fricțiunile financiare joacă un rol important în ciclurile de afaceri.2

Atunci când vorbim de politică monetară nu trebuie neglijat nici cursul de schimb din
următoarele considerente:
-ajută politica monetară la exercitarea influenței sale asupra cererii agregate și inflației;
-influențează echilibrul extern;
-variațiile sale au consecințe în planul stabilității financiare.

Cu privire la cea de a doua abordare a politicii monetare, respectiv menținerea inflației

în anumite limite, băncile centrale au adoptat o strategie de țintire a inflației constând într-un
angajament puternic privind aducerea inflației la un nivel prestabilit și pe termen lung dar
vizează și politici de stabilizare a inflației pe termen scurt.
Criza financiară a generat dezbateri cu privire la nivelul dezirabil al inflației anuale, în
urma cărora s-a hotarât ca el să se situeze între 0 și 2 la sută însă Blanchard sugerează
oportunitatea modificării acestuia între 2 și 4 la sută ,,acceptarea unei inflații mai ridicate ar

2
Mishkin, F. (2011): Monetary Policy Strategy: Lessons from the Crisis
7
oferi politicii monetare un spațiu mai mare de manevră în fața șocurilor adverse, permițând
variații mai ample ale dobânzii nominale”.
Adoptarea strategiei de țintire a inflației s-a așteptat să permită țărilor să evite
posibilitatea apariției unei capcane deflaționiste, de genul celei experimentate de multe țări în
anii 1930, când așteptările privind deflația au devenit mulțumitoare.3
În practică este utilizat frecvent tipul flexibil de țintire a inflației datorită faptului că
urmărește stabilitatea prețurilor în relație cu performanțele economiei reale și nu ca obiectiv
independent. În aplicarea acestui concept se constată existența unui compromis în procesul de
elaborare și implementare a politicii monetare respectiv cel dintre stabilizarea inflației și
stabilizarea producției.
Întrebarea care se pune este dacă aceste măsuri sunt suficiente pentru ca o politică
monetară să fie eficientă?
În vederea asigurării eficienței politicii monetare este necesară înțelegerea piețelor
privind obiectivele, raporturile dintre acestea și măsurile prescrise. În acest context,
transparența are un rol esențial deoarece permite piețelor să vadă dacă băncile centrale sunt
responsabile de rezultatele pe care le înregistrează, ceea ce antrenează o mai mare disciplină
în conceperea și aplicarea politicii monetare. Rolul transparenței se extinde și asupra atingerii
nivelurilor unor diferite variabile monetare în contextul publicării obiectivelor strategice.
Partizanii în țintirea inflației pledează pentru o comunicare permanentă a băncii
centrale cu publicul atât din considerentele enunțate mai sus dar și pentru faptul că o anunțare
a intențiilor permite băncii centrale să contribuie la reducerea volatilității piețelor financiare,
prin reducerea primei de risc și altor categorii de prime.
Deși primii ani de implementare a strategiei de politică monetară (țintirea directă a
inflației) s-au caracterizat prin ratarea țintei de inflației ca urmare a manifestării a o serie de
dificultăți și riscuri, acestea nu contestă succesele obținute în țările emergente și dezvoltate ca
urmare a aplicării strategiei.
Dificultăţile au ţinut de o serie de condiţii minimale care descriu cadrul politicii
monetare:
- un angajament al instituţiei care conduce politica monetară faţă de stabilitatea
preţurilor ca obiectiv principal şi pe termen lung şi atingerea ţintei de inflaţie. Însă, multe ţări
practică o ţintire flexibilă a inflaţiei, acordând o anumită importanţă şi stabilizării output-ului
(rezultatului macroeconomic) în jurul nivelului potenţial, şi chiar urmărind alte obiective într-
o anumită măsură;
- un obiectiv explicit al politicii monetare prin publicarea unor ţinte numerice pentru
rata inflaţiei pe un anumit orizont de timp, fie sub formă de puncte (2 la sută anual), fie ca
interval (1-3 la sută), fie ca punct cu eroare acceptată (2 la sută ±1 punct procentual);
- un proces intern de decizie în care variabilele ţintă au un rol proeminent şi banca
centrală stabileşte instrumentul său (rata nominală a dobânzii pe termen foarte scurt) astfel
încât obiectivul să fie atins;
- creşterea transparenţei politicii monetare şi a răspunderii băncii centrale în raport cu
îndeplinirea principalelor sale obiective. (Mishkin, 2001)

1.2. Reconfigurarea obiectivelor de politică monetară în perioada postcriză

1.2.1. Măsuri convenționale de politică monetară. Stabilitatea prețurilor și

stabilitatea financiară-obiective divergente sau convergente ale politicii monetare?

3
Woodford, M. (2012): Inflation Targeting and Financial Stability
8
 Criza financiară globală a anilor 2007-2009 n-a fost numai un tsunami care a aplatizat
economia, dar în ochii unora a aplatizat și știința politicii monetare, fapt ce a impus o
regândire totală a priorităților și mijloacelor în domeniul politicii monetare.4
După cum am prezentat anterior băncile centrale și-au focusat atenția pe menținerea
stabilității prețurilor ca măsură de bază în vederea asigurării unei politici monetare care să
permită o funcționare sănătoasă a economiei. Deși stabilitatea prețurilor este benefică, o
politică monetară bazată exclusiv pe acest obiectiv nu este suficientă pentru a crea un mediu
proprice dezvoltării economice. Unele studii teoretice recente sugerează că mediile economice
blânde promovează asumarea excesivă de riscuri și pot spori vulnerabilitatea sistemului
financiar.5
Totodată, dacă politica monetară este orientată către stabilitatea prețurilor reduce
riscurile și are la dispoziție un pachet de instrumente care ar putea menține și stabilitatea
financiară. Potrivit lui Tinbergen, autoritățile care elaborează politicile au ,,mână liberă” în
alegerea instrumentelor pentru atingerea obiectivelor dintr-o varietate de posibilități și trebuie
să identifice coordonatele unei politici monetare optime. Regula lui Tinbergen presupune ca
unui instrument să îi fie atribuit un singur obiectiv de îndeplinit, această combinație ,,optimă”
ducând la maximizarea rezultatelor.
În prezent sistemele bancare sunt expuse la fragilitate financiară și risc de contagiune
ceea ce determină o reconsiderare a rolului băncilor centrale, a instrumentelor de care dispun
și a autorității centrale însărcinată cu promovarea și stabilitatea macroeconomică.
Dincolo de funcțiile tradiționale de bază precum: monitorizarea sistemului bancar, a
sistemelor de plăți și funcția de împrumutător în ultimă instanță (funcții microeconomice) și
stabilitatea prețurilor (funcție macroeconomică), există o dimensiune macroprudențială care
introduce o altă funcție macroeconomică și anume stabilitatea financiară. Prin urmare se
constată că realitatea economică este cea care le-a schimbat viziunea și le-a demonstrat că
alături de stabilitatea monetară este necesară și stabilitatea financiară, în acest scop
reconfigurând regulamentul și autoritățile acestora în materie de stabilitate macroeconomică și
politică monetară.
Apariția și implementarea acordului Basel III, pilon esențial pentru stabilitatea
financiară, a avut drept țintă consolidarea stabilității sistemului bancar prin îmbunătățirea
calității bazei de capital, oferirea de noi standarde în managementul lichidității care să le
permită băncilor să absoarbe eventualele șocuri și efectul de pârghie, toate aceste măsuri
având ca target diminuarea efectelor negative ale crizelor financiare. Noile standarde au în
vedere perfecționarea riscurilor, creșterea cerințelor de transparență și rezolvarea problemelor
băncilor de importanță sistemică.
Punerea în discuție a unui nou obiectiv de politică monetară a antrenat dihotomia
dintre politica monetară și cea de stabilitate financiară conform căreia cele două politici sunt
tratate separat, fapt perceput de majoritatea specialiștilor economici ca o greșeală deoarece
aceștia susțin că cele două stabilități (monetară și financiară) se află în relații de
interdependență atât convergente cât și divergente și trebuie să fie urmărite împreună. Aceste
influențe bilaterale se pot manifesta pozitiv și negativ existând situații când stabilitatea
monetară favorizează sau nu stabilitatea financiară și invers.
Chiar dacă dihotomia între politica monetară tradițională și stabilitatea financiară
reprezintă un compromis pe termen scurt în literatură 6, există puncte de vedere care susțin că
cele două obiective converg în stabilitatea sistemului financiar . Un exemplu relevant ar fi în
cazul unui șoc pozitiv în domeniul cererii, al unui șoc inflaționist, regăsirea celor două
stabilități necesită aceeași măsură respectiv creșterea ratei dobânzii. Stabilitatea monetară
4
Mishkin, F. (2011): Monetary Policy Strategy: Lessons from the Crisis
5
Gambacorta, L. (2009): Monetary Policy and the Risk-Taking Channel, BIS Quarterly Review

6
Goodhart, Ch. (2010): The Changing Role of Central Banks

9
poate impune creșterea dobânzilor având drept efect creșterea costului creditului care ar spori
instabilitatea financiară, prin acest exemplu dorind să ilustrez divergența celor două.
Totuși această dihotomie reprezintă o accepțiune viabilă atunci când economia
traversează o perioadă cu inflație ridicată și băncile sunt vulnerabile. Pentru a ameliora
presiunile inflaționiste, băncile centrale de obicei cresc rata dobânzii și cum această creștere
amplifică vulnerabilitate sistemului, băncile nu pot decât să renunțe la această măsură ratând
ținta inflației.
Într-o economie cu inflație moderată sau scăzută, băncile acordă de obicei
împrumuturi cu rată fixă. Un proces de dezinflație ar avea drept urmări rate reale ale
dobânzilor mai ridicate, reducerea cash-flow-urile și creșterea instabilității financiare. Legat
de acest proces, când autoritățile monetare doresc să-l promoveze trebuie să aibe în vedere
sănătatea sistemului financiar și toleanța sa la schimbare.
Argumente privind oportunitatea unei politici monetare care să includă ambele
obiective (stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară) sunt multe și le regăsim printr-o
scurtă analiză a literaturii de specialitate, însă am să mă opresc la două pe care le consider
principale:

 Influența politicii monetare asupra condițiilor de credit și prețurilor activelor. Cadrul

politicii monetare afectează inevitabil mediul financiar, nivelul efectului de levier al
instituțiilor financiare și probabilitatea apariției unei crize;
 Desfășurarea activităților de îmbunătățire a cadrului de reglementare, atât la nivel de
instituție financiară cât și la scară largă, pentru a întări supravegherea prudențială și
pentru a schimba economia într-o dimensiune anticiclică.

Mishkin care afirma că ,,atât o creștere susținută a nivelului prețurilor, cât și o scădere
a acestora sub acest nivel al așteptărilor reprezintă surse de instabilitate”.
Dincolo de argumente există și puncte de vedere care identifică anumite restricții cu
care s-ar lovi politica monetară prin extinderea angajării sale asupra stabilității financiare:
 Ar putea exista conflicte între cele două obiective;
 Cadrul extins al politicii monetare ar trebui să aibă la bază o ancoră pentru așteptările
inflaționiste pe termen lung;
 Suportul tehnic și experiența în implementarea unei politici anti-ciclice sunt
insuficiente;
 Aspecte practic legate de extragerea informațiilor relevante din dezechilibrele
financiare într-un mod care să permită implementarea unei politici anticipative rămâne
extrem de dificil.

1.2.2. Măsuri neconvenționale de politică monetară

Pentru a contrabalansa impactul crizei, băncile centrale au recurs și la măsuri

neconvenționale de politică monetară, anti-criză sau anti-ciclice, diferite de politica standard a
ratei dobânzii și anume:
 provizioane pentru riscuri și cheltuieli prin care băncile centrale au extins
creditarea atât către bănci, cât și către alte instituții financiare;
 achiziționarea activelor sub formă de titluri guvernamentale și active private la
costuri reduse pentru gospodării;
 relaxare cantitativă;
 managementul așteptărilor, prin care băncile centrale s-au angajat să mențină
rata de referință la niveluri scăzute pentru o lungă perioadă de timp.
Prin intermediul acestor măsuri băncile centrale s-au angajat în cumpărarea masivă de
active ale guvernelor și sectorului privat și au acordat lichidități sectorului bancar.
10
 Consecința derulării acestor operațiuni bilanțiere non-standard, a fost divizarea
responsabilităților între politica monetară și cea fiscală, fenomen care a devenit problematic,
evoluând mai ales în condițiile creșterii datoriei publice și sporirii riscului de țară.
Tot măsurile neconvenționale au fost cele care au temperat criza financiară
internațională și au condus la numeroase injectări de lichidități pentru ameliorarea
instabilității financiare și a riscului de cotagiune care propagă dezechilibrul financiar.
Se impune o atenție deosebită în cazul apelării la aceste injectări deoarece ele pot fi
utilizate greșit de unele bănci generând condiții economice adverse, politica monetară
expansionistă favorizând creșterea fragilității sistemului financiar.
Reconfigurarea obiectivelor de politică monetară ale băncilor centrale ca urmare a
crizei este un proces ce trece prin două opinii diferite. Prima reprezintă perspectiva
continuității și susține păstrarea cadrului politicii monetare, cu obiectivele și instrumentele
sale iar a doua susține ajustarea politicii monetare.
Potrivit continuității se consideră că țintirea flexibilă a inflației nu necesită adoptarea
unor măsuri privind dezechilibrul financiar și prețul activelor, unul dintre reprezentanții săi
fiind L.Svensson, un expert în țintirea inflației. Esența acestei gândiri surprinde criza
financiară ca fiind cauzată de eșecuri repetate de supraveghere și reglementare, impulsuri
deformate și condiții macroeconomice greșit gestionate și nu se datorează politicii monetare
adoptate de către băncile centrale iar obiectivul politicii monetare ar trebui să rămână
stabilitatea prețurilor fără să includă condițiile financiare. Pentru susținerea acestei abordări
voi puncta următoarele argumente:
 Stabilitatea financiară și stabilitatea prețurilor, deși interconectate, rămân obiective
diferite, cu instrumente diferite de îndeplinire;
 Țintirea directă a inflației de sine stătătoare nu poate genera stabilitate financiară.
Revenind la principiul lui Tinbergen, unde fiecare obiectiv trebuie să aibă propriul
instrument de operare, acesta denotă că rata dobânzii nu este suficientă pentru a urmări și
menține stabilitatea financiară;
 Alte instrumente decât ratele dobânzii (credit/PIB, standarde de capital, Loan-to-
Value) sunt mai eficiente în evitarea creșterii excesive a creditului și a boom-urilor prețurilor
activelor, fiind indicate să ajute la menținerea stabilității financiare;
 Extinderea obiectivelor de politică monetară ar însemna împovărarea excesivă a
politicii monetare și reducerea eficienței acesteia în atingerea obiectivului fundamental.
Băncile centrale trebuie să reconsidere cadrul de politică monetară în direcția
asigurării unei simetrii în conducerea unei politici monetare care să depășeasca ciclicitatea
economiei și să internalizeze externalitățile asociate cu răspândirea politicii monetare
globale. (Borio, 2011)

1.3. Consecințele separării celor două funcții stabilizatoare - stabilitatea

prețurilor și stabilitatea financiară

,,Marea moderație” a favorizat cadrul apariției unor tensiuni financiare pe care băncile
centrale nu le-au putut combate datorită stricteții cu care cele două funcții au fost separate.
Potrivit principiului separării, băncile centrale reacționează la turbulențele financiare
numai în situația în care constituie o amenințare iminentă la adresa stabilității prețurilor.
Băncile centrale au omis divergența dintre cele funcții și au privit stabilitatea numai
din optica monetară spre cea financiară. S-a plecat de la ipoteza că atâta timp cât se menține
stabilitatea monetară instabilitatea financiară se reabsoarbe de la sine.
G.Rudebush explică că din punct de vedere analitic este un model de echilibru parțial
conform căruia condițiile necesare pentru ca evoluția prețurilor activelor financiare să
influențeze politica monetară sunt:
-existența unei bule speculative;
-spargerea acestei bule poate declanșa consecințe macroeconomice importante;
11
 -efectele creșterii ratei dobânzii asupra bulei sunt certe și puțin costisitoare.7
Convingerea băncilor centrale în teoria lor precum și faptul că verificarea condițiilor
anterior menționate se face destul de greu, au condus la dezinteresul autorităților bancare în
prevenirea formării bulelor și a tensiunilor financiare.
Un exemplu în acest context ar fi evoluția prețurilor din sectorul imobiliar manifestată
în faza de boom anterioară crizei, unde cu toate că FED a avertizat împotriva ,,exuberanței
iraționale”, măsurile nu au fost formulate niciodată.
Sigure pe teoriile și măsurile lor, băncile centrale au arătat o oarecare ,,inconștiență” și
atunci când au ignorat avertismentele formulate de BRI prin s-a evidențiat fragilitatea sporită
a intermediarilor financiari: creșterea suspectă a gradului de îndatorare, reducerea marjelor de
profit la operațiunile de creditare, speculația în sens unic a prețurilor activelor financiare.

Ignorarea semnalelor de alarmă și conformarea la separarea celor două funcții au

arătat, din punctul meu de vedere, o limitare la propria convingere și o miză prea mare pe care
bancile centrale au jucat-o fără să ia în calcul complexitatea și evoluția sistemului financiar.
Drept urmare au subestimat și pericolele pe care instabilitatea financiară le crează pentru
situația macroeconomică de ansamblu. Miza a fost pusă pe influența stabilității monetare
asupra celei financiare iar efectul a fost tocmai invers în condițiile în care se știe că un sistem
financiar eficace și solid contribuie la creșterea economică și la întărirea economiei la șocuri.

2. STABILITATEA FINANCIARĂ

2.1. Stabilitatea financiară-între provocări teoretice și practice

2.1.1. Elemente care definesc stabilitatea financiară

Potrivit lui Garry Schinași ,,conceptul de stabilitate financiară nu se referă la o singură

poziție stabilă sau o anumită traiectorie în timp, la care sistemul financiar revine după un șoc,
ci mai degrabă la un scop sau la un fenomen continuu”. Acesta a realizat un studiu amplu
privind modalitatea de definire a stabilității financiare în 2004, în urma căruia stabilește 5
principii cheie8:

7
Rudebusch G. (2005) Monetary Policy Inertia Fact or Fiction?
8
Schinași G. (2008) Defining financial stability and a framework for safeguarding it
12
 1) Stabilitatea financiară reprezintă un concept extins, incluzând diferite aspecte ale
sistemului financiar: infrastructura, instituțiile și piețele;
2) Stabilitatea financiară nu implică numai alocarea de către finanțe a resurselor,
gestionarea riscurilor, mobilizarea economiilor și facilitarea acumulării bunăstării,
dezvoltare, creștere ci și o funcționare corespunzătoare a sistemului de plăți;
3) Stabilitatea financiară este legată nu numai de absența crizelor financiare ci și de
abilitatea sistemului financiar de a limita dezechilibrele, înainte ca acestea să
constituie amenințări pentru procesul economic printr-un mecanism de autocorecție;
4) Stabilitatea financiară trebuie privită în funcție de potențialele consecințe asupra
economiei reale;
5) Stabilitatea poate fi analizată atunci când reprezintă un fenomen continuu.
Datorită faptului că vedem tot mai des la televizor și în mas-media că se pune semnul
de egalitate între noțiunea de stabilitate financiară și cea de echilibru financiar se impune
precizarea faptului ca sunt diferite și nu sinonime.
Stabilitatea financiară reprezintă un concept dinamic și continuu, în timp ce echilibrul
financiar este atins pentru o scurtă perioadă de timp, nefiind un fenomen continuu. Atât
economia cât și sistemul financiar pentru a ajunge dintr-un punct de echilibru dinamic într-
altul trec printr-o situație de dezechilibru.
Altă confuzie care se face este asocierea dezechilibrului cu instabilitatea financiară, cu
excepția cazului în care sistemul financiar nu se îndreaptă spre un nou punct de echilibru iar
starea de dezechilibru se prelungește putând degenera într-o criză financiară.
Criza reprezintă un caz extrem al stării de instabilitate, intervenind în principal în
condițiile în care măsurile preventive și de remediere nu au avut rezultatele scontate, sistemul
financiar putând să treacă rapid de la stabilitate la criză în special când se înregistrează un șoc
exogen puternic.
Important de precizat este faptul că în mare parte a timpului sistemele financiare sunt
stabile și numai un șoc puternic le-ar putea destabiliza.
Schinași afirma că un dezechilibru în una din componentele sistemului poate să pună
în pericol stabilitatea întregului sistem financiar. Însă,dacă sistemul financiar funcționează
suficient de bine pentru a-și exercita funcțiile ,o problemă individuală nu atentează la adresa
stabilității globale. În consecință definiția stabilității financiare nu trebuie să prevadă orice
schimbare în mediu ca sursă de instabilitate.
Stabilitatea financiară este un bun public. De ce spun asta? Deoarece la asigurarea
stabilității financiare participă mai multe instituții publice, semnificative, ale căror obiective
sunt bine stabilite.
Fiind un bun public, acțiunile efectuate trebuie să fie transparente însă ,,deși
transparența trebuie să reprezinte o caracteristică a definiției stabilității financiare , fenomenul
nu este complet observabil, deoarece nu este posibil să cunoști exact cum reacționează o
economie la diferite șocuri”.9
Fiind cea mai importantă categorie de intermediari financiari din sistem, băncile (în
special a țărilor aflate în tranziție) nu trebuie neglijate deoarece fragilitatea acestora poate
destabiliza întreg sistemul financiar. Atunci când se ia decizia de a sprijini anumite instituții
bancare în dificultate pentru evitarea unei crize bancare, apare problema riscului moral,
asistența fiind acordată pentru evitarea problemelor recurente și a riscului moral.
Incontestabil băncile rămân principalul canal de mobilizare a economiilor interne și
de finanțare a investițiilor, în special în țările aflate în tranziție ,însă potrivit lui Jangryoul
Kim la fel de importante sunt și asigurările datorită ,,complexității conglomeratelor financiare

9
Allen W.,Wood G., (2005) Defining and achieving financial stability , p.6
13
și a capacității de absorbție a șocurilor”.10 Drept urmare eliminarea eventualelor deficiențe ale
societăților de asigurări contribuie la întărirea solidității sectorului financiar.
Mishkin afirma că declinul pieței de capital joacă un rol important pentru instabilitatea
financiară, determinând reducerea valorii de piață a firmelor, ceea ce echivalează cu un
declin în valoarea activelor.11 Piața de capital inter-relaționează din ce în ce mai mult cu
sectorul bancar și cum activele de pe această piață sunt extrem de volatile, băncile pot fi
afectate de crize declanșate pe piata titlurilor și vice-versa. Așadar este nevoie de o
reglementare și o supraveghere strictă a acestor piețe.
Asimetria informațiilor reprezintă un alt element important care trebuie analizat
înainte de a încerca să definim stabilitatea financiară. Pe langă formele sale cele mai
cunoscute și anume riscul moral și selecția adversă, apare și problema pasagerului clandestin
(freerider) caracteristic în special pieței de capital. (Mishkin,1997)

Din cele prezentate se observă că există o multitudine de elemente care influențează

conceptul de stabilitate financiară și care fac dificilă definirea acestuia. Pentru asigurarea unui
sistem financiar solid și stabil, condițiile premergătoare sunt foarte importante : stabilitatea
macroeconomică, o strategie adecvată pentru reglementarea și supravegherea financiară și un
cadru politic favorabil stabilității.

2.1.2. Modalități de definire a stabilității financiare

În contextul creșterii interdependențelor dintre piețe și instituții (atât financiare cât și

nefinanciare), apariției noilor tehnici și instrumente, intensificării fluxurilor internaționale de
capital, analiza stabilității financiare a căpătat noi valențe.
Stabilitatea sistemului financiar reflectă situația în care sistemul poate face față
perturbărilor din economie fiind capabil să medieze finanțarea din cadrul economiei, să
gestioneze plățile și să redistribuie riscurile într-o manieră satisfăcătoare.
De subliniat este faptul că stabilitatea financiară sistemică se referă la stabilitatea
sistemului în ansamblu și nu la stabilitatea financiară a unei instituții individuale sau a unui
activ.
Banca Centrală Europeană definește stabilitatea financiară,, drept o situație în care
sistemul financiar – intermediari, piețe și infrastructuri de piață – poate să facă față șocurilor
fără perturbări majore la nivelul intermedierii financiare și al ofertei generale de servicii
financiare.”
Aparent un exercițiu simplu, definirea stabilității financiare este destul de dificilă
deoarece nu există un consens printre specialiști cu privire la acest fenomen. De aceea în
vederea definirii sale corecte este nevoie de a identifica factorii care caracterizează
fenomenul.
,,Stabilitatea financiară a devenit componenta extrem de importantă a stabilității
macroeconomice, întrucât fluxurile de capital exploatează vulnerabilitățile sistemului
financiar pentru a sancționa cu promptitudine erorile sau inconștiențele din politica
economică”.12
Pornind de la citatul anterior, în literatura de specialitate regăsim diferite modalități de
definire a stabilității financiare. Adesea este definită prin lipsa instabilității datorită faptului că
sunt mai ușor de identificat elementele de instabilitate financiară, context în care vorbim de o

10
Kim J. (2010) Efficieny and Stability Issues in Monetary Policy ,Global Economic Review Perspectives on
East Asian Economies and Industries
11
Mishkin F. (1997) The Causes and Propagation of Financial Instability, p.59
12
Isărescu M. (2008) Probleme ale politicii monetare într-o țară emergentă,Publicațiile Academiei Regale de
Științe Economice și Financiare Barcelona, p.16
14
definire a stabilității financiare într-o manieră ,,negativă”. Din această categorie fac parte
specialiști precum Allen și Wood, Andrew Crockett și Mishkin.
Allen și Wood definesc mai întâi instabilitatea financiară ca ,,orice deviație de la
planul optim de economii-investiții al oricărei economii, cauzată de imperfecțiunile din
sectorul financiar” și apoi stabilitatea financiară ca ,,o stare de fapt în care un episod de
instabilitate financiară este improbabil să apară”. Definiția nu este operațională deoarece orice
deviație, indiferent de mărirea ei, reflectă o situație de instabilitate și nimeni nu cunoaște care
este planul optimal de economii-investiții.
Andrew Crockett consideră că ,,reprezintă o situație în care performanțele economice
sunt potențial afectate de către fluctuația prețurilor activelor sau de către incapacitatea unei
instituții financiare de a-și respecta obligațiile contractuale”.13 Crockett subliniază astfel patru
aspecte: existența costurilor economice reale, importanța dezastrului potențial, luarea în
considerare și a altor instituții în afara băncilor și considerarea băncilor drept instituții
financiare aparte. Totodată face distincția între cele două tipuri de instabilitate financiară
respectiv cea a instituțiilor și cea a piețelor.
Mishkin arată că instabilitatea financiară ,,apare atunci când șocurile sistemului
financiar interferează cu fluxul de informații astfel încât sistemul financiar nu poate să-și mai
îndeplinească sarcinile de a canaliza fondurile către oportunitățile de investiții productive”.
Autorul susține că termenul de instabilitate financiară este adesea înlocuit cu cel de
fragilitate financiară sau vulnerabilitate financiară, toate cele trei noțiuni reflectând o stare a
sistemului financiar care nu permite funcționarea corespunzătoare a acestuia.

Lipsa unei delimitări clare a conceptelor de stabilitate, instabilitate și criză în

literatură a determinat lărgirea spectrului de definiții.
Un prim set de definiții sunt cele care vizează caracteristicile fenomenului.
De exemplu,Michael Foot afirma că ,,există stabilitate financiară atunci când există
stabilitate monetară, o rată a șomajului apropiată de cea naturală, încredere în piețe și instituții
financiare cheie și când nu există o mișcare a prețurilor activelor reale sau financiare care să
conducă la o creștere a ratei inflației sau șomajului”.14
Un al doilea set de definiții date stabilității financiare, se referă direct la conceptul de
stabilitate. Acestea sunt definiții mai simple (Banca Centrală a Suediei și cea a Austriei) dar și
definiții complexe cum este cea a lui Schinași.
Banca Centrală a Suediei consideră că stabilitatea financiară este redată de prevenirea
riscului de către bănci15. Banca Centrală a Austriei definește stabilitatea financiară ca situația
în care piețele financiare își îndeplinesc funcțiile de alocare a resurselor, într-o manieră
satisfăcătoare, chiar în cazul apariției unor șocuri.
Schinași este de părere că ,,un sistem financiar se află în situația de stabilitate atunci
când este capabil să faciliteze performanțele economiei și să înlăture dezechilibrele financiare
care apar din interiorul său, ca rezultat al evenimentelor adverse și neanticipate”.16
Pe aceași traiectorie de gandire se află și guvernatorul BNR considerând stabilitatea
financiară ,,situația în care sistemul financiar este capabil să atragă și să plaseze fonduri
bănești în mod eficient și să reziste la șocuri fără a aduce prejudicii economiei reale”.17
Un sistem financiar este stabil atunci când el se îndreaptă întotdeauna către o stare de
echilibru dupa ce a suferit șocuri interne și externe fiind capabil să-și exercite funcțiile

13
Crockett A. (2001) Monetary policy and financial stability, p.5
14
Foot M. (2003) What is financial stability and how do we get it,Financial Services Authority,The Roy Bridge
Memorial Lecture
15
Jacobson T.,Molin J. și Vredin A. (2001) How can central banks promote financial stability? În Economic
Review, p.10
16
Schinași G.,op.cit.
17
Isărescu M.,op.cit.,p.11
15
obișnuite. În acest context vorbim despre șocuri care pot destabiliza sistemul și nu șocuri
obișnuite.
„Cu toate că beneficiem de un cadru bine structurat pentru discutarea şi aplicarea
politicii monetare, gândirea noastră în ceea ce priveşte stabilitatea financiară este mai puţin
avansată”. (Jaime Caruana,2005)
Personal consider că un sistem financiar sănătos trebuie să fie capabil să-și echilibreze
forțele în urma apariției unui șoc, să amortizeze amplitudinea sa și să prevadă apariția unuia.

2.1.3. Măsuri care contribuie la menținerea stabilității financiare

Instumentele utilizate pentru menținerea stabilității financiare nu sunt la fel de

eficiente dacă nu sunt completate de anumite măsuri care să contribuie la buna funcționare a
sistemului financiar.
În vederea asigurării stabilității, Allen și Wood disting două mari categorii de măsuri:
1) Măsuri preventive - luate pentru corectarea dezechilibrelor din sistem înainte ca
acestea să conducă la un episod de instabilitate financiară;
2) Măsuri de remediere - luate atunci când măsurile preventive au fost ineficiente ,
sistemul financiar aflându-se într-o perioadă de instabilitate.

Din prima categorie de măsuri fac parte următoarele:

Legile
Legislația comercială reglementează procedurile de urmat în caz de insolvabilitate și
drepturile deținătorilor de garanții asupra creditelor. Se promovează astfel un comportament
prudent însă uneori acest lucru descurajează investițiile. Luând în calcul acestea, se observă că
în formularea legilor trebuie să se ia în considerare stabilitatea financiară.
Agențiile oficiale și regulile lor
Având în vedere importanța pe care stabilitatea financiară a căpătat-o, în multe țări au
fost înființate autorități de supraveghere financiară, acestea fiind independente de banca
centrală, rolul lor fiind acela de a reglementa activitatea instituțiilor financiare.
FMI prin intermediul Programelor de Evaluare a Sectorului Financiar identifică
vulnerabilitățile din sistemele financiare naționale.
Convențiile de piață
Au scopul de a preveni neînțelegerile dintre participanți, sunt flexibile, putând fi
schimbate odată cu circumstanțele sau nevoile legislative, însă impun respectarea
regulamentelor și a ghidurilor de bune practici, la întocmirea cărora participă toți actorii de pe
piețe.

Furnizarea de informații publice

Măsura se referă la publicarea în reviste, internet sau transmiterea la televizor, a
rapoartelor privind condițiile macroeconomice, previziunile guvernelor și băncilor centrale,
explicarea și justificarea deciziilor de politică monetară și fiscală. Rapoartele includ
principalele riscuri care atentează la stabilitatea financiară și instrumentele de contracarare a
acestora.
Infrastructura fizică
Există părți din infrastructură fizică care pot afecta stabilitatea financiară, un exemplu
în acest sens fiind sistemele de plăți de mari valori (large value payment systems). Într-un
sistem de plăți deficitar, incapacitatea de plată a unui membru poate amenința solvabilitatea
celorlalți participanți.

În cazul instituțiilor financiare, intervențiile de remediere se referă adesea la funcția de

împrumutător în ultimă instanță. Din această categorie fac parte:
16
 1. Suportul de lichiditate
Intervine spre exemplu dacă sistemul IT al unei bănci nu funcționează corect.
Acțiunile clasice de împrumutător în ultima instanță presupun injectarea de lichidități în aceea
bancă.
2. Suportul de solvabilitate
Când o mare instituție financiară sau nefinanciară devine insolvabilă acest lucru
constituie o problemă gravă. În acest context, guvernul este constrâns să decidă dacă se
impune asistența oficială de urgență. Sprijinul trebuie acordat pentru prevenirea distorsiunii
activității economice, protejarea creditorilor și eliminarea riscului de contagiune. Deoarece
aceste acțiuni induc riscul moral, există rețineri în acordarea ajutorului de urgență datorită
contribuției pe care o are la acumularea datoriilor și a riscului pe care și-l asumă pe bani
publici.
Pe lângă cele două categorii de măsuri, se adaugă o a treia categorie -măsuri de
corecție a disfuncționalităților din sistem sau de restructurare a sistemului. Aici se includ:
 măsurile de management a crizelor - vizează o analiză echilibrată a situației și
identifică sursele financiare necesare pentru ieșirea din criză. De cele mai multe ori
aceste măsuri implică participarea mai multor instituții din aceeași țară sau din țări
diferite;
 identificarea costurilor economice și sociale ale crizei - este o situație extrem de
delicată deoarece necesită analiza impactului crizei și identificarea categoriilor de
agenți economici care trebuie sprijiniți pentru ieșirea din criză;
 identificarea factorilor declanșatori ai crizelor și reducerea influenței lor viitoare -
aceștia sunt numeroși și înregistrează o evoluție continuă.

Donath și Cismas au o abordare distinctă, nevorbind despre măsuri, ci despre condiții

care trebuie îndeplinite pentru asigurarea unui sistem financiar stabil:
 condiții macroeconomice favorabile - obținute prin politici care vizează
sustenabilitatea creșterii economice, stabilitatea prețurilor, soliditatea finanțelor
publice sau o rată de economisire adecvată;
 condiții structurale adecvate - susținute de o fiscalitate care să promoveze piețe
financiare competitive și eficiente;
 o infrastructură instituțională a piețelor financiare - care să permită evidențierea clară a
drepturilor și obligațiilor participanțiilor la tranzacțiile financiare.18

2.2. Stabilitatea financiară și riscul sistemic

În fața stabilității financiare apar numeroase provocări generate de creșterea

deschiderii economiilor, de liberalizarea financiară, de sporirea complexității piețelor și
produselor financiare, însă nu trebuie neglijată importanța implicațiilor pe care procesul
globalizării financiare le are asupra stabilității financiare.
Apariția unor factori perturbatori, spre exemplu neîndeplinirea obligațiilor de plată de
către un participant care poate să provoace dificultăți altora, declanșând asa numitul ,,blocaj în
lant”, pot duce la creșterea probabilității ca sistemul de plăți și decontări să nu mai
funcționeze, favorizând apariția crizei financiare, în acest context fiind vorba despre riscul
sistemic.
În prezent partenerii se cunosc din ce în ce mai puțin, decontările depăsesc cu mult
fondurile lor proprii și posibilitățile de obtinere a unei lichidități imediate de valori mari,
acestea fiind consecințe declanșate de creșterea puternică a decontărilor, extinderea lor pe
plan mondial, a globalizării și a plăților electronice cu decontare rapidă. Aspectele negative
Donath L. și Cismas L. (2008) Determinants of financial stability,în Romanian Economic Jurnal,ASE
18

București,p.27-44
17
pot fi și mai mult amplificate dacă se combină riscurile dintre partenerii nonbancari cu
riscurile băncilor, mai mult decât atât lipsa de informație asupra activității celorlalți parteneri
și lipsa informației privind disponibilitatea băncilor în acordarea creditelor determinând
fenomenul domino.
Din dorința de a face mai rezistent sistemul financiar, de a asigura supraviețuirea
instituțiilor financiare și în cazul expunerii unor șocuri puternice, au fost create ,,plase de
siguranță” care reprezintă raționamentul acordului Basel III. Acordul presupune respectarea
unor cerințe legale mai stricte în ceea ce privește volumul și calitatea fondurilor proprii, a
lichidității și constituirea, în perioade favorabile, de rezerve suplimentare din care să-și
acopere eventualele pierderi.
Astfel rezerva ,,de conservare a fondurilor proprii” este menită să împiedice excesele
în materie de salarizare și de distribuire de dividende în perioadele favorabile, excese care în
trecut au contribuit la destabilizarea întregului sistem financiar.
,,Rezerva de conservare” va fi completată de o ,,rezervă anti-ciclică” a cărei mărime
depinde de caracteristicile mediului macrofinanciar în care operează intermediarii financiari,
(exemplu-expansiunea creditului). Așadar se observă că acest sistem de rezerve a fost
conceput în vederea limitării prociclității inerente a sectorului financiar, prociclitate care
constituie în sine o formă de risc sistemic.
BCE este răspunzătoare de identificarea vulnerabilităților sistemului financiar și de
consolidarea acestuia, prin monitorizarea evoluțiilor înregistrate de sectoarele bancare din
zona euro și din Uniune în ansamblu precum și alte sectoare financiare și prin aplicarea de
măsuri corectoare adecvate.
În domeniul stabilității financiare, BCE consideră că are două misiuni principale:
 Identificarea riscurilor - vizează monitorizarea evoluțiilor ciclice și structurale ale
sectoarelor bancare din zona euro, din Uniune în ansamblu și alte sectoare financiare,
BCE îndeplinind misiunea prin colaborare cu băncile centrale din Eurosistem si cu
Sistemul European al Băncilor Centrale;
 Evaluarea riscurilor – are în vedere impactul potențial al riscurilor sistemice asupra
sistemului financiar, evaluarea prin instrumente adecvate a gradului de rezistență al
acestuia și testarea la stres la nivel macroeconomic, BCE colaborând în acest context
cu Comitetul European pentru risc sistemic.

Conceptul de ,,risc sistemic” este din ce în ce mai utilizat și dezbătut ca urmare a

importanței dezvăluite de criza financiară și economică .
În esenţă, acesta se referă la riscul ca instabilitatea financiară să fie atât de mare, încât
să împiedice funcţionarea sistemului financiar şi să aibă consecinţe grave asupra creşterii
economice şi bunăstării.19
Cercetătorii, O. de Bandt și P. Harmann, plecând de la definirea riscul sistemic pe baza
a trei concepte: evenimentul sistemic, șocul sistemic și mecanismul de propagare, ajung la să
stabilească riscul sistemic, în sens general, ca un fenomen al economiei și al sistemului
financiar.
Deși nu prezintă o definiție unanim acceptată, riscul sistemic apare ca rezultatul unor
șocuri macroeconomice severe (exogene sau endogene), a unor dezechilibre financiare cum ar
fi: expansiunea excesivă a creditului, gradul de îndatorare și necorelări ale scadențelor și
efectele de contagiune. Având în vedere haosul pe care acestea îl pot creea într-o economie,
politicile macroprudențiale au trasat principalele traiectorii de limitare a riscurilor:
 prevenirea acumulării excesive de riscuri generate de factori externi și de deficiențe
ale pieței, pentru atenuarea fluctuațiilor ciclului financiar (dimensiune temporală);
 sporirea rezilienței sectorului financiar și limitarea efectelor de contagiune
(dimensiune transversală);

19
ECB, The Concept of Systemic Risk, Financial Stability Review, December 2009, p. 134.
18
  încurajarea unei perspective la nivelul sistemului în ansamblu în domeniul
reglementării financiare, pentru a crea un set corespunzător de stimulente pentru
participanții pe piață (dimensiune structurală).

Teoria economică și experiența crizei, au arătat că în fața șocurilor globale (catastrofe

naturale, războaie, recesiune profundă, etc), mecanismele autoreglatoare ale piețelor nu au
putere de contracare darămite de limitare a acestora, deoarece afectează simultan un număr
mult prea mare de intermediari și piețe financiare.
Dezechilibrele financiare, indiferent de intensitatea lor, necesită o analiză profundă și
intervenirea la timp pentru corectare, deoarece în caz contrar, acumularea lentă a
dezechilibrelor generează riscuri sistemice. Minsky demonstrează că în perioada de avânt a
economiei, ca urmare a creșterii consumului și investițiilor, există tendința de ignorare a
augumentării lente a riscurilor. În această situaţie, chiar şi evenimentele benigne pot
determina o reevaluare generală a riscurilor şi o încetinire a expansiunii creditului, ceea ce
afectează concomitent numeroşi agenţi şi mai multe pieţe.20
Totuși, nu numai dezechilibrele sunt declanșatoare de riscuri sistemice ci și
caracteristicile specifice ale sistemelor financiare:
 externalitățile - prezintă importanță prin prisma complexității și dinamismului rețelei
de expuneri reciproce între principalii intermediari financiari. Interconexiunile
multiple prezintă două fațete opuse în funcție de perioadele în care se desfăsoară și
anume: în perioade normale constituie un mecanism eficient de divizare a riscurilor iar
în perioade tensionate un canal periculos de transmitere a instabilității;
 asimetria informațiilor – apare ca urmare a mobilizării fondurilor unor agenți
economici care nu cunosc exact oportunitățile de investiții sau sunt nepăsători față de
acestea și repartizarea acestor resurse altor agenți care cunosc oportunitățile de afaceri,
sunt dornici să acționeze însă nu dispun de capitalurile necesare.

Acest proces de mobilizare-repartizare a resurselor de către sistemul financiar, este

cunoscut în literatură sub denumirea Agency Problem, el relevând conflictul de interese
(declanșat de urmărirea unor obiective diferite), ce apare între creditori, acționari și manageri.
Rezolvarea problemei stă în încheierea unor contracte subdiacente, contracte care necesită o
atenție sporită în elaborarea lor deoarece strecurarea unor informații negative legate de
proiectele de investiții la care se adaugă și asimetria informațiilor, împiedică creditorii să
cunoască care proiecte de investiții vor mai fi afectate, motiv suficient pentru sistarea
finanțării, aparând fenomenul numit ,,selecție negativă”.
Alături de caracteristicile menționate anterior, sistemul financiar prezintă și unele
particularități care intensifică și generalizează efectele negative amintite:
 Complexitatea rețelei de expuneri intensifică procesul de transmitere, de la un
intermediar la altul, a problemelor: lipsa de lichidităţi, discordanţa dintre scadenţele
activelor şi pasivelor (maturity mismatches), aşa-numitul „efect de levier” etc.
 Datorii mult mai mari decât capitalurile proprii și împrumuturile pe termen scurt,
obținute de pe piață în perioadele de criză, pot conduce la blocarea completă a
creditului.

Profesorul universitar, Cerna Silviu, identifică două perspective asupra riscului

sistemic și subliniază distincția dintre acestea: perspectiva ,,orizontală” care vizează
concentrarea atenției asupra sistemului financiar și perspectiva ,,verticală” unde atenția este

20
Minsky H., A theory of systemic fragility, în: Altman E., Sametz A., (eds.), Financial Crises:
Institutions and Markets in a Fragile Environment, Wiley, 1977; Kindleberger C., Manias, Crashes and Panics:A
History of Financial Crises, Macmillan, 1978
19
focalizată pe interacțiunile, în dublu sens, între sistemul financiar și economie în general.
Același profesor este cel care consideră că periculozitatea riscurilor sistemice se determină
prin evaluarea efectelor pe care acestea le produc asupra consumului, investițiilor și bunăstării
economice în general.
Riscul sistemic prezintă două dimensiuni:
 structurală - reflectă distribuirea riscului în cadrul sistemului financiar la un moment
dat;
 temporală - urmărește evoluția riscului în timp.
Pentru a reflecta tensiunile existente în componentele principale ale sistemului
financiar respectiv: intermediarii financiari, piața monetară, piața acțiunilor și obligațiunilor,
piata valutară, se apelează la indicatori macroeconomici, cu rolul de a determina gradul de
instabilitate financiară. În Uniunea Europeană, analiza instabilității sistemice se realizează
prin ,,indicatorul compus al tensiunilor sistemice”, construit de D. Hollo, K. Kremer și M. Lo
Duca21, care arată că situația a degenerat din septembrie 2008 într-o criză sistemică, îndeosebi
prin falimentul băncii ,,Lehman Brothers”, procesul respectiv oprindu-se în mai 2010 din
cauza crizei datoriei suverane a Greciei.22
Indubitabil sistemele financiare sunt mai bine cunoscute ca în trecut și au evoluat mult
în ultimii ani, în prezent fiind extrem de dificilă înțelegerea esenței anumitor inovațiilor
financiare și previzionarea modului în care acestea influențează funcționarea sistemelor
financiare.
Noile produse financiare sunt interconectate, acțiunea lor se potențează reciproc și
bineînțeles necesită elaborarea de metode noi de evaluare.
Pentru a ține pasul cu evoluția sistemului financiar, pe lângă modelele care reflectă
riscurile sistemice apărute în sectorul bancar, se impune și utilizarea modelelor care explică
felul în care intermediarii financiari nebancari contribuie la transmiterea instabilității.
Criza a demonstrat ca și aceștia din urmă au contribuit la declanșarea ei. Drept
exemple amintesc intermediarii tip,, hedge fund”, considerați investitori sofisticați, care au
investit masiv în active tehnologice în loc să fie o forță de corecție a prețurile activelor
financiare precum și operațiunile efectuate de unele societăți de asigurare în faza de
expansiune a creditului.
Interconexiunile dintre instituțiile financiare de importanță sistemică (Systemically
Important Financial Institutions-SIFI) și externalitățile importante pe care acești intermediari
le pot exercita altor intermediari și asupra întregului sistem, au determinat unii economiști să
propună ca acești intermediari să fie obligați la sporirea fondurilor proprii sau la plata unui
impozit/prelevare, proporțional cu riscul de apariție a externalităților. Deoarece în practică
sursele și tipurile de externalități sunt multiple și de natură diversă, introducerea unor
suprataxe asupra fondurilor proprii sau a lichidității dimensionate în funcție de aceste
elemente, este complexă și dificilă.
În domeniul reglementării la nivel internațional se înscriu ca direcții : reducerea
probabilității de faliment a SIFI, limitarea consecințelor falimentului acestora, întărirea
supravegherii SIFI, întărirea infrastructurii lor financiare. Actualmente se efectuează o serie
de cercetări pentru identificarea SIFI și evaluarea capacității lor suplimentare de a-și acoperi
pierderile, determinată prin coroborarea cerințelor de capital propriu cu alte instrumente
inovatoare, de exemplu volumul datoriilor care pot fi convertite în acțiuni în caz de criză
(contingent capital) sau volumul datoriilor de tip bail-in-able (permit imputarea pierderilor
asupra creditorilor sau pot fi convertite în acțiuni în caz de criză). În paralel, se depun eforturi
considerabile pentru creșterea capacității SIFI de a-și recupera creanțele.
21
Hollo D., Kremer K., Lo Duca M., CISS – A “Composite Indicator of Systemic Stress” in the Financial
System, November 10, 2010. CISS este prezentat succint în: ECB, Analytical models and
tools for the identification and assessment of systemic risk, Financial Stability Review, June 2010.
22
Trichet J., Les défis intellectuels qui se posent à l’analyse de la stabilité financière à l’ère de la
surveillance macroprudentielle, Revue de la stabilité financière, N° 15, Février 2011, Banque de France, p. 161.
20
 Pentru ca riscul de contrapartidă (counterparty risk) să fie gestionat mai eficient și
operațiunile de recuperare mai rapide, se preconizează concentrarea decontării tranzacțiilor
financiare la casele centrale de compensare rezolvând astfel problemele de contagiune și
impunând o supraveghere strictă a instituțiilor de importanță sistemică.
La nivel european, crearea ,,Comitetului European Pentru Riscul Sistemic” (European
Systemic Risk Board -ESRB) a însemnat un pas important în supravegherea macro-
prudențială a sistemului financiar din UE, fiind abilitat cu supravegherea riscului sistemic,
emiterea de avertismente și formularea de recomandări, crearea de noi instrumente care să fie
compatibile evoluțiilor din sectorul financiar.
Cerna Silviu consideră că știința economică actuală se află față în față cu cea mai
incitantă provocare teoretică și anume resuscitarea intervenției statului în economie, chiar și în
acest cadru al reglementărilor.
Străluciți economiști contemporani, reprezentanți ai școlii de gandire austriece, se află
în antiteză cu părerea enunțată anterior și privesc intervenţia statului în domeniul monetar, al
creditului şi al pieţelor financiare, în care domnesc coerciţia sistematică a băncilor centrale,
erorile metodologice şi confuzia teoretică este, fără nici un dubiu, nocivă şi, în ultimă instanţă,
responsabila directă de apariţia succesivă şi regulată a recesiunilor economice.23

2.3. Stabilitatea financiară-cadrul de reglementare și politici macroprudențiale în

România

2.3.1. Strategia politicii macroprudențiale a BNR

Responsabilitățile Băncii Naționale a României ce decurg din ipostaza de autoritate

monetară și prudențială îi conferă acesteia un rol intrinsec în menținerea stabilității financiare.
Provocările pe plan intern la adresa stabilității financiare precum și evoluțiile rapide
pe plan european privind reglementările prudențiale, au determinat BNR să înțeleagă că
pentru a le face față și a le reflecta în timp util, este necesar ca din 2016 Raportul asupra
stabilității financiare să fie publicat de două ori pe an (aprilie și octombrie), aliniindu-se astfel
la practica instituită de Banca Centrală Europeană.
Criza financiară internațională a arătat fragilitatea sistemului financiar,
superficialitatea cu care a fost tratat, motiv pentru care din acel moment specialiștii au înțeles
complexitatea sistemului, astăzi insistându-se tot mai mult pe rolul jucat de politicile
macroprudențiale în asigurarea stabilității financiare. Realitatea economică a demonstrat că
soliditatea sistemului financiar după criza din 2007, depinde de analiza riscurilor și a
vulnerabilităților completate de măsuri specifice.
Prin legea adoptată la 16 martie 2016 de către Parlamentul României privind
supravegherea macroprudențială a sistemului financiar, se înființează Comitetul Național
pentru Supraveghere Macroprudențială (CNSM), după modelul Comitetului European pentru
Risc Sistemic (CERS). CNSM nu are personalitate juridică, presupune o cooperare inter-
instituțională, cu rolul de a stabili politicile macroprudențiale și instrumentele prin care
acestea pot fi aplicate. Din cadrul comitetului fac parte autorități importante în asigurarea
stabilității financiare (BNR,ASF și guvernul) iar odată cu operaționalizarea acestuia își va
înceta activitatea Comitetul Național pentru Stabilitate Financiară(CNSF).
Rolul de operaționalizare este jucat de strategia macroprudențială care stabilește
legătura între obiective, indicatori și instrumente, al cărei conținut este armonizat cu
prevederile Comitetului European pentru Risc Sistemic din 4 aprilie 2013 (CERS/2013/1).

23
Huerta de Soto J., Şcoala austriacă. Piaţa şi creativitatea antreprenorială, ed. cit., p. 131-132.
21
 Pentru a-si atinge scopul și anume salvgardarea stabilității sistemului financiar, BNR a
selectat obiectivele intermediare ale politicii macroprudențiale recomandate de UE la care a
adăugat două obiective naționale specifice, însoțite de instrumentele adecvate.

Cu privire la primul obiectiv, este cunoscut faptul ca instituțiile de credit reprezintă

principalii intermediari financiari însă felul în care acestea și-au jucat cartea cu populația au
dus la diminuarea încrederii în activitatea lor și chiar la ,,fuga” de acestea, fapt relevat de
nivelul indicatorului de intermediere financiară (cel mai scăzut la nivel UE), motiv pentru
care BNR dorește să schimbe modalitatea de abordarea a băncilor în relațiile cu clienții
precum și ,,spălarea imaginii” în vederea atragerii de noi clienți.
Riscurile la care sunt expuse instituțiile de credit sunt diverse, iar pentru asigurarea
unei activități de creditare sustenabile se impune cuantificarea corespunzătoare a riscurilor,
BNR stabilind în acest sens ca instrumente macroprudențiale: o pregătire adecvată a
personalului pe analiza riscurilor, transparența și diseminarea informațiilor publicate de BNR
pe categorii de debitori și indicatori bancari, precum și atragerea în țară a împrumuturilor de
calitate superioară cesionate și pe cele acordate companiilor nefinanciare românești de bănci
nerezidente.
Al doilea obiectiv înscris ca tematică și pe agenda UE are în vedere asigurarea
accesului, nediscriminatoriu și la costuri rezonabile, al consumatorilor la servicii de plăți de
bază (cont bancar care să permită încasarea veniturilor, retragerea de numerar, efectuarea
de plăți, inclusiv printr-un card de debit atașat etc.)
Aceste intrumente au fost folosite într-un număr limitat de situații și pe perioade scurte
de timp astfel că ele nu garantează atingerea rezultatelor preconizate, BNR urmând să
realizeze evaluări și analize pe parcursul aplicării lor rezervându-și dreptul de a revizui sau
actualiza periodic atât obiectivele cât și instrumentele.

24
Raport asupra stabilității financiare aprilie 2016, p.89
22
 25

2.3.2. Instrumente macroprudențiale implementate pentru menținerea stabilității

financiare

Crearea unui nou cadru de reglementare a fost impusă de declanșarea crizei financiare
internaționale, CRD IV/CRR26 prevede posibilitatea ca autoritățile naționale competente să
solicite instituțiilor de credit să mențină, suplimentar față de cerințele minime de fonduri
proprii, o serie de amortizoare de capital constituite din fonduri proprii de
nivel 1 de bază, respectiv: (i) un amortizor de conservare a capitalului; (ii) un amortizor
anticiclic de capital; (iii) un amortizor pentru instituțiile globale de importanță
sistemică (amortizorul G-SII) sau un amortizor pentru alte instituții de importanță
sistemică (amortizorul O-SII); (iv) un amortizor pentru riscul sistemic.
Operaționalizarea strategiei de politică macroprudențială prin Recomandarea CNSF nr.
1/26.11.2015 privind implementarea amortizoarelor de capital în România și Recomandarea
CNSF nr. 3/18.12.2015 privind implementarea amortizorului pentru riscul sistemic în
România, au determinat BNR să introducă următoarele amortizoare:
25
Raport asupra stabilității financiare aprilie 2016, p.89
26
Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la
activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și
Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele
prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții. Cadrul de reglementare CRD IV/CRR a fost
implementat în legislația națională prin Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerințe prudențiale pentru
instituțiile de credit.
23
 27

Având în vedere că traversăm o perioadă de creștere economică și că ajută la atingerea

obiectivului intermediar, respectiv limitarea creșterii nesustenabile a creditării și a gradului de
îndatorare, amortizorul de conservare a capitalului constituie rezerva necesară pentru a
îmbunătăți capacitatea de absorbție a pierderilor generate de criză având o natură obligatorie
și permanentă (neciclică) fiind aplicabil tuturor instituțiilor de credit persoane juridice
române.
BNR a adoptat acest mod de implementare deoarece nu generează presiune asupra
băncilor din punct de vedere al costurilor de capital și ca urmare nu afectează activitatea de
creditare în sectorul real.

Ca o măsură de siguranță contra pierderilor care pot fi induse de o creștere excesivă a

creditării, amortizorul anticiclic de capital are rolul de a crește reziliența sectorului bancar.
Rata amortizorului anticiclic de capital se exprimă ca procent din valoarea totală a
expunerii la risc, putând fi stabilită între 0 la sută și 2,5 la sută, calibrată în funcție de valoarea
deviației indicatorului credit în sens larg raportat la PIB de la tendința sa pe termen lung în
raport cu pragurile definite (pragul inferior de 2 puncte procentuale, respectiv pragul superior
de 10 puncte procentuale). În cazuri justificate, se poate stabili o rată a amortizorului
anticiclic de capital mai mare de 2,5 la sută din valoarea totală a expunerii la risc.
Analizele efectuate de BNR, în ceea ce privește creșterea creditului și îndatorarea
sectorului neguvernamental, au evidențiat că nu există presiuni semnificative din perspectiva
îndatorării sectorului privat fapt pentru care s-a stabilit impunerea unei rate a amortizorului
anticiclic de capital de 0 la sută începând cu 1 ianuarie 2016. La adoptarea deciziei a
contribuit și analiza în structură, după tipul debitorului, care a arătat ca nici aici nu există
presiuni dinspre îndatorarea populației sau dinspre cea a companiilor nefinanciare, îndatorarea
acestora raportată la PIB situându-se sub nivelul pe termen lung.
De asemenea și acest amortizor contribuie la atingerea obiectului intermediar
respectiv limitarea creșterii nesustenabile a creditării și a gradului de îndatorare.

27
BNR-Raport asupra stabilității financiare aprilie 2016, p.91
24
 Amortizorul pentru alte instituții de importanță sistemică ( amortizorul O-SII) sporește
capacitatea acestor instituții de a absorbi pierderile, reduce probabilitatea apariției tensiunilor
și impactul pe care acestea îl pot avea, și cel mai important aspect al acestui amortizor, este
eficacitatea în atingerea obiectivului intermediar - limitarea impactului sistemic al
stimulentelor nealiniate în vederea reducerii hazardului moral.
Pe baza datelor aferente lunii iunie 2015, BNR a identificat următoarele bănci ca fiind
de importanță sistemică:
 nouă instituții de credit persoane juridice române - BCR, BRD, UNICREDIT BANK,
RAIFFEISEN BANK, BANCA TRANSILVANIA, ALPHA BANK, GARANTI
BANK, CEC BANK, BANCPOST
 o sucursală - ING BANK
Băncile identificate au un rol semnificativ în sectorul bancar românesc, deținând 72 la
sută din active, 75 la sută din depozite și 73 la sută din creditele acordate.
Începând cu 1 ianuarie 2016, instituțiile de credit identificate cu caracter sistemic în
anul 2015 sunt obligate să înregistreze un amortizor de capital de 1 la sută din valoarea totală
a expunerii la risc.

Amortizorul pentru risc sistemic a fost introdus de BNR în urma evoluțiilor

nefavorabile ale ratingului asociat țării de origine a băncii-mamă, care pot contamina filialele
din România pe canalul creșterii costurilor de finanțare, fondurile proprii putând fi afectate.
Acesta este conceput ca un instrument flexibil aflat la îndemâna autorităților naționale,
poate fi aplicat la nivelul expunerilor considerate să aibe un grad ridicat de risc, al instituțiilor,
al grupurilor de instituții sau al sistemului bancar în ansamblu, nivelul amortizorului putând să
varieze în funcție de contribuția pe care o are în procesul de acumulare a riscului și
particularitățile sistemului financiar național.

2.3.3. Riscuri la adresa stabilității financiare

Contextul internațional continuă să prezinte evoluții incerte, acest lucru tensionând

stabilitatea financiară la nivel global.
Prognozele de creștere economică rămân sub semnul întrebării, pe fondul ajustărilor
importante ale economiei Chinei, regresului piețelor emergente, evoluțiilor economice
modeste în unele state europene, tensiunilor geopolitice și corecțiilor notabile ale prețurilor
materiilor prime.
Evoluțiile macroeconomice interne au rămas robuste. Avansul susținut al economiei
s-a datorat în special majorării consumului, pe fondul creșterii veniturilor salariale. Creșterea
previzionată pentru anul în curs se situează la al doilea cel mai mare nivel
din UE (după Irlanda).
Cu toate aceste, esențială pentru menținerea stabilității financiare și asigurarea unei
creșteri economice sustenabile pe termen lung, rămâne păstrarea echilibrelor macroeconomice
și a dozajului adecvat de politici fiscal-bugetare și monetare.

Pentru anul acesta harta riscurilor la adresa stabilității financiare se prezintă astfel:

25
 28

BNR a identificat două riscuri sistemice noi:

 unul intern, de intensitate maximă, respectiv riscul unui cadru legislativ incert și
impredictibil în domeniul financiar-bancar;
 unul extern, de intensitate ridicată, declanșat de o posibilă ieșire a Marii Britanii din
UE (Brexit).

Creșterea presiunii asupra activității bancare este percepută de specialiști un risc

sistemic ridicat datorită caracterului schimbător al inițiativelor legislative care privesc
activitatea bancară, unele dintre ele fiind retroactive iar o adoptare a aestora face posibilă
apariția unui impact sistemic.
Anul 2015 a fost unul important pentru sectorul bancar și când afirm acest lucru nu mă
refer la faptul că au crescut valorile de lichiditate, solvabilitate și profit, ci la inițiativele
legislative menite să reglementeze domeniul financiar bancar, cele mai importante fiind
reprezentate de:
1) legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor
asumate prin credite;
2) programul de protecție a populației împotriva riscului de depreciere semnificativă
asociat expunerii la creditele în valută.

În ceea ce privește legea dării în plată, BNR identifică neajunsurile și amenințările pe

care această lege le generează dacă este adoptată în forma sa inițială ,,creează risc sistemic,
reduce disciplina la plată, induce hazard moral pentru că nu distinge între cei care nu mai vor
să plătească și cei care nu mai pot să plătească, limitează accesul la creditare pentru populația
tânără și pentru cei cu venituri reduse, afectează profitabilitatea și solvabilitatea băncilor și
pune în discuție garanția suverană a statului”.
Banca Națională a României s-a exprimat clar împotriva acestei legi, iar după
solicitarea de reexaminare de la Președinție, a formulat o serie de amendamente care, dacă vor
28
BNR-Raport asupra stabilității financiare aprilie 2016, p.5
26
fi adoptate, vor reduce implicațiile sistemice ale legii, o vor face aplicabilă doar persoanelor
vulnerabile, identificate prin criterii sociale clare, și vor elimina programul „Prima Casă” din
sfera de aplicare a legii.29

30

Din punctul meu de vedere, această lege omite rolul jucat de bănci în economie și
anume acela de intermediar financiar, adică atragere de resurse financiare- plasare de resurse
financiare. Doresc să subliniez cuvintele resurse financiare deoarece această lege creează o
poartă de ieșire pentru cei care au contractat un credit și care nu mai sunt mulțumiți să
plătească, să lase cheile la ghișeele băncii, transformând astfel băncile în agenți imobiliari
ceea ce nu este normal. Băncile au acordat credite în bani și în bani trebuie să le fie restituite
fiindcă peste 80 la sută din creditele acordate sunt din banii deponenților care se așteaptă ca
pentru banii constituiți ca depozit să primească dobânda pasivă în bani și nu în chei.Consider
propunerile BNR având un fundament solid, avantajând numai persoanele vulnerabile și
protejând sistemul bancar.
Aprecierea puternică a francului elvețian (ianuarie 2015) a reprezentat factorul
declanșator a numeroase dezbateri și revolte din parte debitorilor a căror capacitate de plată a
fost depășită de fluctuațiile valutare motiv pentru care au apărut cele două inițiative menite să
favorizeze debitorii afectați.
Programul presupune împărțirea povarei riscului valutar între creditor, debitor și stat,
în vederea diminuării valorii principalului rămas și implicit a ratelor lunare.
Important de precizat este faptul că nu orice debitor este eligibil pentru program, ci
doar cei cu un grad mare de îndatorare.
În cursul anului 2015, peste 27 de mii credite în această valută – reprezentând circa o
treime din totalul creditelor în franci elvețieni – au fost renegociate direct cu succes (din care
peste 17 mii au fost convertite în lei, iar peste 10 mii au fost restructurate în franci). Spre
deosebire de soluțiile colective impuse prin lege, soluțiile bilaterale agreate de părți nu
afectează dreptul de proprietate și nu lovesc în funcționarea economiei de piață.
În România, creditarea în franci elvețieni nu reprezintă un risc sistemic, ponderea
creditelor denominate în CHF fiind de 1,15 la sută din PIB, respectiv 9,5 la sută din totalul
creditelor imobiliare.

29
BNR-Raport asupra stabilității financiare aprilie 2016, p.6
30
BNR-rap.cit. p.101
27
 Posibila ieșire a Marii Britanii din UE constituie un risc sistemic palpabil care deși
este exogen și indirect, poate afecta România prin faptul că pune în discuție forma de
funcționare a UE, Uniune care reprezintă pentru țara noastră ancora de dezvoltare. Dacă
decide să rămână, va duce la schimbarea raportului de forțe din cadru UE, creșterea costurilor
și reducerea transferurilor de fonduri europene către România. Dacă iese, UE este pusă la
răscruce de drumuri putând să aleagă ori să-si continue procesul de integrare însă într-un ritm
mai accentuat ori să continue drumul deschis de Brexit.Ca atare se observă că indiferent de
alegere, vor exista consecințe negative, importante, asupra țării noastre.

Având în vedere cele prezentate în acest capitol, consider stabilitatea financiară la fel
de importantă ca și stabilitatea monetară, băncile centrale trebuind să adopte măsuri adecvate
pentru fiecare dintre ele, să le acorde aceeași atenție și să le considere interdependente, însă să
nu mai mizeze pe stabilitatea uneia dintre ele în atingerea celeilalte deoarece așa cum am
arătat fiecare prezintă caracteristici proprii și particularități.

28
 CONCLUZII
În contextul unei managerieri superficiale a politicilor monetare și financiare din
partea autorităților internaționale și naționale care nu au luat în calcul potențialele riscuri,
efectul din partea economiei nu a întarziat să apară fiind reprezentat de criza financiară.
Acest bumerang care a pus lumea în fața faptului împlinit, a fost cel care a determinat
conștientizarea impactului pe care riscul sistemic îl poate avea asupra fiecărei economii
naționale și asupra întregului sistem financiar.
Declanșarea crizei financiare globale nu a răsturnat doar economia, care totul în jurul
ei din acel moment s-a rezumat la stabilitate sau instabilitate, ci și teorii, modele economice
determinând pe specialiști să cerceteze în amănunt evoluția fenomenului, să înțeleagă
necesitatea elaborării unor noi măsuri și a reconfigurării instrumentelor de intervenție pentru a
face față unor asemenea șocuri.
Strategiile de politică monetară ale băncilor centrale s-au bazat pe ipoteza că
stabilitatea monetară conduce automat la stabilitatea financiară și că ambele contribuie la o
creștere economică durabilă, concepție care a părut să fie confirmată de Marea Moderație.
În prezent sistemele bancare sunt expuse la fragilitate financiară și risc de contagiune
ceea ce determină o reconsiderare a rolului băncilor centrale, a instrumentelor de care dispun
și a autorității centrale însărcinată cu promovarea și stabilitatea macroeconomică.
Dincolo de funcțiile tradiționale de bază precum: monitorizarea sistemului bancar, a
sistemelor de plăți și funcția de împrumutător în ultimă instanță (funcții microeconomice) și
stabilitatea prețurilor (funcție macroeconomică), există o dimensiune macroprudențială care
introduce o altă funcție macroeconomică și anume stabilitatea financiară.
Apariția și implementarea acordului Basel III, pilon esențial pentru stabilitatea
financiară, a avut drept țintă consolidarea stabilității sistemului bancar prin îmbunătățirea
calității bazei de capital, oferirea de noi standarde în managementul lichidității care să le
permită băncilor să absoarbe eventualele șocuri și efectul de pârghie, toate aceste măsuri
având ca target diminuarea efectelor negative ale crizelor financiare. Noile standarde au în
vedere perfecționarea riscurilor, creșterea cerințelor de transparență și rezolvarea problemelor
băncilor de importanță sistemică.
Punerea în discuție a unui nou obiectiv de politică monetară a antrenat dihotomia
dintre politica monetară și cea de stabilitate financiară conform căreia cele două politici sunt
tratate separat, fapt perceput de majoritatea specialiștilor economici ca o greșeală deoarece
aceștia susțin că cele două stabilități (monetară și financiară) se află în relații de
interdependență atât convergente cât și divergente și trebuie să fie urmărite împreună.
Chiar dacă dihotomia între politica monetară tradițională și stabilitatea financiară
reprezintă un compromis pe termen scurt în literatură, există puncte de vedere care susțin că
cele două obiective converg în stabilitatea sistemului financiar. Un exemplu relevant ar fi în
cazul unui șoc pozitiv în domeniul cererii, al unui șoc inflaționist, regăsirea celor două
stabilități necesită aceeași măsură respectiv creșterea ratei dobânzii. Stabilitatea monetară
poate impune creșterea dobânzilor având drept efect creșterea costului creditului care ar spori
instabilitatea financiară, prin acest exemplu dorind să ilustrez divergența celor două.
Totuși această dihotomie reprezintă o accepțiune viabilă atunci când economia
traversează o perioadă cu inflație ridicată și băncile sunt vulnerabile.
Argumente privind oportunitatea unei politici monetare care să includă ambele
obiective (stabilitatea prețurilor și stabilitatea financiară) sunt multe și le regăsim printr-o
scurtă analiză a literaturii de specialitate, însă am să mă opresc la două pe care le consider
principale:
- influența politicii monetare asupra condițiilor de credit și prețurilor activelor
-desfășurarea activităților de îmbunătățire a cadrului de reglementare, atât la nivel de instituție
financiară cât și la scară largă.

29
 ,,Marea moderație” a favorizat cadrul apariției unor tensiuni financiare pe care băncile
centrale nu le-au putut combate datorită stricteții cu care cele două funcții au fost separate.
Potrivit principiului separării, băncile centrale reacționează la turbulențele financiare
numai în situația în care constituie o amenințare iminentă la adresa stabilității prețurilor.
Băncile centrale au omis divergența dintre cele funcții și au privit stabilitatea numai
din optica monetară spre cea financiară, plecându-se de la ipoteza că atâta timp cât se menține
stabilitatea monetară, instabilitatea financiară se reabsoarbe de la sine.
În fața stabilității financiare apar numeroase provocări generate de creșterea
deschiderii economiilor, de liberalizarea financiară, de sporirea complexității piețelor și
produselor financiare, însă nu trebuie neglijată importanța implicațiilor pe care procesul
globalizării financiare le are asupra stabilității financiare.
Dezechilibrele financiare, indiferent de intensitatea lor, necesită o analiză profundă și
intervenirea la timp pentru corectare, deoarece în caz contrar, acumularea lentă a
dezechilibrelor generează riscuri sistemice.
Totuși, nu numai dezechilibrele sunt declanșatoare de riscuri sistemice ci și
caracteristicile specifice ale sistemelor financiare: externalitățile și asimetria informațiilor.
Noile produse financiare sunt interconectate, acțiunea lor se potențează reciproc și
bineînțeles necesită elaborarea de metode noi de evaluare.
Pentru a ține pasul cu evoluția sistemului financiar, pe lângă modelele care reflectă
riscurile sistemice apărute în sectorul bancar, se impune și utilizarea modelelor care explică
felul în care intermediarii financiari nebancari contribuie la transmiterea instabilității. Criza a
demonstrat ca și aceștia din urmă au contribuit la declanșarea ei.
Crearea ,,Comitetului European Pentru Riscul Sistemic” a însemnat un pas important
în supravegherea macro-prudențială a sistemului financiar din UE, fiind abilitat cu
supravegherea riscului sistemic, emiterea de avertismente și formularea de recomandări,
crearea de noi instrumente care să fie compatibile evoluțiilor din sectorul financiar.
Responsabilitățile Băncii Naționale a României ce decurg din ipostaza de autoritate
monetară și prudențială îi conferă acesteia un rol intrinsec în menținerea stabilității financiare.
Realitatea economică a demonstrat că soliditatea sistemului financiar după criza din
2007, depinde de analiza riscurilor și a vulnerabilităților completate de măsuri specifice.
Riscurile la care sunt expuse instituțiile de credit sunt diverse, iar pentru asigurarea
unei activități de creditare sustenabile se impune cuantificarea corespunzătoare a riscurilor,
BNR stabilind în acest sens ca instrumente macroprudențiale: o pregătire adecvată a
personalului pe analiza riscurilor, transparența și diseminarea informațiilor publicate de BNR
pe categorii de debitori și indicatori bancari, precum și atragerea în țară a împrumuturilor de
calitate superioară cesionate și pe cele acordate companiilor nefinanciare românești de bănci
nerezidente.
BNR a identificat două riscuri sistemice noi: unul intern, de intensitate maximă,
respectiv riscul unui cadru legislativ incert și impredictibil în domeniul financiar-bancar; unul
extern, de intensitate ridicată, declanșat de o posibilă ieșire a Marii Britanii din UE (Brexit).
Creșterea presiunii asupra activității bancare este percepută de specialiști un risc
sistemic ridicat datorită caracterului schimbător al inițiativelor legislative care privesc
activitatea bancară, unele dintre ele fiind retroactive iar o adoptare a aestora face posibilă
apariția unui impact sistemic.
Posibila ieșire a Marii Britanii din UE constituie un risc sistemic palpabil care deși
este exogen și indirect, poate afecta România prin faptul că pune în discuție forma de
funcționare a UE, Uniune care reprezintă pentru țara noastră ancora de dezvoltare. Dacă
decide să rămână, va duce la schimbarea raportului de forțe din cadru UE, creșterea costurilor
și reducerea transferurilor de fonduri europene către România. Dacă iese, UE este pusă la
răscruce de drumuri putând să aleagă ori să-si continue procesul de integrare însă într-un ritm
mai accentuat ori să continue drumul deschis de Brexit.Ca atare se observă că indiferent de
alegere, vor exista consecințe negative, importante, asupra țării noastre.
30
 Sigure pe teoriile și măsurile lor, băncile centrale au arătat o oarecare ,,inconștiență”
când au ignorat avertismentele formulate de BRI prin s-a evidențiat fragilitatea sporită a
intermediarilor financiari: creșterea suspectă a gradului de îndatorare, reducerea marjelor de
profit la operațiunile de creditare, speculația în sens unic a prețurilor activelor financiare.
Personal consider că un sistem financiar sănătos trebuie să fie capabil să-și echilibreze
forțele în urma apariției unui șoc, să amortizeze amplitudinea sa și să prevadă apariția unuia.
Percep stabilitatea financiară și stabilitatea monetară ca fiind la fel de importante, băncile
centrale trebuind să adopte măsuri adecvate pentru fiecare dintre ele, să le acorde aceeași
atenție și să le trateze ca interdependente, însă să nu mai mizeze pe stabilitatea uneia dintre ele
în atingerea celeilalte deoarece așa cum am arătat fiecare prezintă caracteristici diferite și
particularități.

BIBLIOGRAFIE

31
Allen, W.,Wood, G., ,, Defining and achieving financial
stability” , Journal of Financial Stability,
2005

Cerna, S., ,,Stabilitatea financiară”, Editura de Vest,

Timișoara, 2007

Crockett, A., ,, Monetary policy and financial stability”,

2001

Donath, L., Cismas, L., ,,Determinants of financial stability,

Romanian Economic Jurnal”, ASE
București, 2008

Foot, M., ,,What is financial stability and how do we

get it”, The Roy Bridge Memorial Lecture,
2003

Gambacorta, L., ,, Monetary Policy and the Risk-Taking

Channel”, BIS Quarterly Review, 2009

Goodhart, Ch., ,, The Changing Role of Central Banks”,

2010

Huerta de Soto, J., ,, Şcoala austriacă. Piaţa şi creativitatea

antreprenorială”, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011

Isărescu, M., ,, Probleme ale politicii monetare într-o țară

emergentă”, Publicațiile Academiei Regale
de Științe Economice și Financiare
Barcelona, 2008

Jacobson, T., Molin, J., Vredin, A., ,, How can central banks promote financial
stability? ”, Economic Review, 2001

Kim, J., ,, Efficiency and Stability Issues in Monetary

Policy ”, Global Economic Review
Perspectives on East Asian Economies and
Industries, 2010

Minsky, H., ,, A theory of systemic fragility”, Institutions

and Markets in a Fragile Environment,
Wiley, 1977

Mishkin, F., ,, The Causes and Propagation of Financial

Instability”, Kansas, 1997

32
Rudebusch, G., ,, Monetary Policy Inertia Fact or Fiction? ”,
London, 2005

Schinași, G., ,, Defining financial stability and a

framework for safeguarding it”, London,
2008

Basel Committee on Banking supervision, Report and recommendations of the cross-border

bank resolution group, BIS, Basel, March 2010

ECB, The Concept of Systemic Risk, Financial Stability Review, December 2009, p. 134.

ECB, Analytical models and tools for the identification and assessment of systemic risk,
Financial Stability Review, June 2010.

33