CURSUL 10 ADOPTAREA DECIZIILOR

MANAGERIALE ÎN CONDIŢII DE CERTITUDINE

CUPRINS:
1. FUNDAMENTAREA ŞTIINŢIFICĂ A DECIZIILOR ŞI ATENUAREA
FACTORILOR DE RISC
2. OPTIMIZAREA DECIZIILOR PRIVIND AFACERILE PRIN METODA”
ESTIMĂRII UTILITĂŢILOR”. STUDIUL DE CAZ Nr.8

Obiectivele didactice: înţelegerea necesităţii utilizării metodelor moderne de calcul şi

optimizare a deciziilor manageriale luate în condiţii de risc; însuşirea algoritmului
metodei şi a modelului matematic specific; formarea unor abilităţi necesare
rezolvării corecte a unor situaţii privind afacerile în condiţii de risc.
Bibliografia recomandată:
Horobet A., - Managementul riscului în investiţiile internaţionale. Editura All. Bech,
2005, Bucureşti
Iliescu C., - Mangementul riscului, Editura Dacia, 2000, Bucureşti
Iliescu C., - Mangementul riscului, Editura Dacia, 2000, Bucureşti
Ilies L., - Managementul firmei. Editura Dacia, 2003, Bucureşti
 1. FUNDAMENTAREA ŞTIINŢIFICĂ A DECIZIILOR ŞI ATENUAREA
FACTORILOR DE RISC
 Cibernetica este ştiinţa care are ca obiect studiul matematic al legăturilor, comenzilor şi
controlului în sistemele tehnice şi în organismele vii. Ca ştiinţă are un domeniu teoretic
(teoria informaţiei şi teoria cercetării operaţionale) şi unul practic (realizarea sistemelor
automate de conducere şi realizarea calculatoarelor electronice).
 Teoria informaţiei are ca obiect de studiu prelucrarea informaţiilor (culegerea, sintetizarea,
prelucrarea, păstrarea, codificarea şi decodificarea informaţiilor).
 Teoria cercetării operaţionale are ca obiect de studiu problema alegerii soluţiilor pentru
asigurarea şi conducerea proceselor sau operaţiilor precis orientate. Această teorie a apărut
din necesitatea perfecţionării manageriale (a conducerii). Primele studii au fost efectuate în
1937 şi au vizat: analiza sistemelor de armament; cercetarea şi optimizarea acţiunilor;
calculul raţional. Ştiinţele matematicii au pus la dispoziţia cercetării operaţionale aparatul
matematic adecvat. După cel de-al II-lea Război Mondial, metodele cercetării operaţionale
s-au extins şi în domeniul economic. În anul 1950, cercetarea operaţională a devenit
disciplină de studiu în învăţământul superior.
 Cercetarea operaţională poate fi definită în mai multe variante:
 D1. Este un domeniu al ştiinţei manageriale care studiază problema alegerii soluţiilor
pentru asigurarea şi conducerea proceselor sau operaţiilor precis orientate.
 D2. Reprezintă aplicarea metodelor şi tehnicilor realizate prin mijloace ştiinţifice, la
problemele referitoare la un sistem, pentru a pune la dispoziţia managementului, soluţiile
optime.
 D3. Reprezintă aplicarea metodelor ştiinţifice în studiul alternativelor care apar într-o
situaţie ce descrie o anumită problemă, având drept scop precizarea unor baze cantitative
pentru a se ajunge la o soluţie optimă conform obiectivelor propuse.
 Etapele cercetării operaţionale sunt:
 Pregătirea cercetării - se referă la: culegerea datelor iniţiale; sortarea şi sinteza
acestora; prelucrarea statistică; organizarea datelor pe suporturi fizice; alegerea
datelor iniţiale variabile şi a celor constante.
 Cercetarea teoretică – în care se rezolvă: elaborarea modelului matematic;
întocmirea algoritmilor; programul de rezolvare pe calculatorul electronic. Etapa
cuprinde două etape:
 b1) Prelucrarea tactic-operaţională a problemei: formularea problemei;
descrierea tactic-operaţională; întocmirea algoritmului tactic-operaţional de
rezolvare a problemei.
 b2) Prelucrarea matematică a problemei: elaborarea modelului matematic;
întocmirea algoritmului matematic de rezolvare; întocmirea schemelor logice de
program sau sistem; elaborarea programului concret pe CE în limbajul adecvat.
 Metodele cercetării operaţionale
 Sunt instrumentele de lucru necesare pentru identificarea, analiza, elaborarea şi
optimizarea soluţiilor alternative precum şi pentru alegerea variantei optime.
Aceste metode pot fi clasificate în funcţie de: conţinutul metodei (matematice,
intuitive); natura deciziilor (deterministe, probabilistice); numărul criteriilor
(unicriteriale, multicriteriale), etc. Formarea dimensiunilor profesionale ale
domeniului managerial impune ca în programele de instruire, un loc important să
se aloce însuşirii şi aplicării cu eficienţă a metodelor cercetării operaţionale sub
forma unor discipline distincte cum sunt: modelarea matematică şi simularea
proceselor economice; tehnici cantitative de decizie; teoria deservirii; previziune
macroeconomică, etc.
 2. Metoda estimării utilităţilor (Neuman-Mongestern)
 Managerul (echipa managerială) foloseşte metoda pentru a alege o
variantă de acţiune dintre mai multe variante posibile. Algoritmul
metodei se bazează pe axiomele:
 a) Dacă X şi Y sunt consecinţele a două variante de acţiune, atunci
varianta cu consecinţa X este preferată variantei cu consecinţa Y dacă şi
numai dacă U(X)>U(Y), unde U(X)=utilitatea variantei cu consecinţa X
 U(Y)=utilitatea variantei cu consecinţa Y
 b) Dacă se consideră cunoscute utilităţile a două dintre variante din
mulţimea variantelor posibile, în funcţie de acestea pot fi determinate
utilităţile celorlalte funcţii;
 c) Dacă funcţia de utilitate are proprietăţile a şi b, atunci ea poate suferi
o transformare liniară profitivă.
 Consecinţa este o valoare numerică care se atribuie fiecărui criteriu
stabilit de către organul care decide corespunzător fiecărei variante de
acţiune. Consecinţa se exprimă în unităţi de măsură diferite (lungime,
greutate, timp, cantitate etc.).
 Utilitatea este o valoare numerică care permite exprimarea unitară
(adimensională) a consecinţei (pentru a se putea efectua operaţii
aritmetice cu consecinţele).
 ALGORITMUL METODEI
 Stabilirea variantelor de acţiune managerială.
 Stabilirea criteriilor după care se analizează fiecare variantă.
 Stabilirea consecinţelor pentru fiecare criteriu şi fiecare
variantă de acţiune.
 Transformarea consecinţelor în utilităţi.
 Ierarhizarea criteriilor.
 f)Calculul coeficienţilor de importanţă pentru fiecare
criteriu.
 Stabilirea funcţiei utilitate pentru fiecare variantă prin
ponderea cu valoarea coeficientului de importanţă.
 h)Alegerea variantei optime (aplicând axioma „a”).Studiu de
caz:
STUDIUL DE CAZ Nr.8
Firma „AGRO S.R.L.” a prospectat 3 pieţe posibile pentru lansarea produsului „TON-
2000”. Analiza pieţelor se face în baza următoarelor criterii:
C1 = calitatea produsului;
C2 = costul produsului;
C3 = valoarea medie a vânzărilor pe zi;
C4 = rata de risc
Consecinţele pentru fiecare criteriu şi fiecare variantă sunt date în matricea de mai jos
(aceste valori au rezultat prin măsurare, evaluare, calcule):
Ci
C1 C2 C3 C4
Vi

V1 1,5/1 1,2/1 46 0,6

V2 1/1 0,8/1 80 0,4
V3 0,9/1 1,4/1 33 0,8

Să se stabilească varianta optimă de acţiune managerială pentru firma „AGRO S.R.L.”

Rezolvare:
a) variantele de acţiune sunt reprezentate de cele 3 pieţe - pe care se pot lansa produsele (V1
= piaţa nr. 1, V2 = piaţa nr. 2, V3 = piaţa nr. 3)
b) criteriile după care se analizează fiecare variantă sunt stabilite astfel încât să rezulte
consecinţele cele mai relevante pentru firmă (calitatea produsului, costul produsului,
valoarea medie a vânzărilor pe zi, rata de risc).
c) consecinţele rezultate prin măsurare, evaluare, comparare, calculul matematic, sunt
determinate de specialişti şi trecute pentru fiecare variantă şi criteriu. În cazul de faţă :
C11= 1,5/1 şi exprimă raportul între calitatea produsului propriu (al firmei) şi
calitatea produsului similar, existent pe piaţa nr. 1.
C12= 1/1, exprimă raportul dintre costul produsului propriu (al firmei) şi costul
produsului similar existent pe piaţa nr. 1.
C13= 46, reprezintă valoarea medie a vânzărilor produsului firmei / zi;
C14= 0,6, coeficientul de risc asumat în situaţia în care se ia decizia de lansare
a produsului firmei pe piaţa nr. 1.
d) Pentru transformarea consecinţelor în utilităţi se folosesc relaţiile:
min Cij
U(Cij) = Cij
, când condiţia de optim este MINIM
min Cij
U(Cij) = Cij , când condiţia de optim este MAXIM

Cij = consecinţa pentru varianta i şi criteriul j

Uij = utilitatea pentru varianta i şi criteriul j
Pentru a aplica una din relaţiile de mai sus este necesar a înscrie în matricea de lucru tipul
de optim în funcţia de natura şi acţiunea criteriului respectiv. Spre exemplu, pentru C1 -
calitatea produsului se aplică tipul de optim MAXIM. Pentru C4 - rata de risc - tipul de
optim este MINIM.
e) Ierarhizarea criteriilor se efectuează prin comparare unul cu altul într-o matrice de
comparare astfel:
C1 C2 C3 C4 LOC

C1 1 0 0 III

C2 0 0 0 IV

C3 1 1 0 II

C4 1 1 1 I

C1 - calitatea produsului
C2 - costul produsului
C3 - valoarea medie a vânzărilor pe zi
C4 - rata de risc
C1→ C2 (este mai important C1 şi se trece, în căsuţa corespunzătoare, cifra „1”)
C1→ C3 (este mai important C3 şi se trece cifra „0”)
- se continuă până la final în acest mod;
- prin adunarea punctelor se determină locul criteriului în ierarhie;
 1
f) Coeficientul de importanţă „Kj” se determină pentru fiecare criteriu cu relaţia:Kj 
2loc

unde, j = nr. criteriului; 2 = constantă; loc = locul criteriului în ierarhie

astfel:
1 1 1 1
K1 =   0,12 ; K2 =   0,06
23 8
24 16

g) Pentru a se stabili funcţia utilitate se reia matricea dată, se calculează cu ajutorul

relaţiilor de la punctul „d” utilităţile, se trec coeficienţii de importanţă şi se ponderează
fiecare utilitate cu valoarea coeficientului corespunzător.
K1C1 K2C2 K3C3 K4C4
Suma utilităţilor
0,12 0,06 0,25 0,50

1▪0,12=
V1 0,12
0,039 0,14 0,33 0,62

V2 0,07 0,06 0,25 0,50 0,88

V3 0,07 0,03 0,17 0,25 0,52

În final, managerul firmei alege varianta nr. 2, deoarece U(V2) > U(V1 şi V3).