Dreptul Comertului International An2 Sem1

Introducere
Cursul intitulat Dreptul comerţului internaţional cuprinde o analiză a principalelor

instituţii juridice incidente în materia dreptului comerţului internaţional, şi anume: privire
generală asupra dreptului comerţului internaţional şi teoria generală a contractelor comerciale
internaţionale.
Obiectivele cursului
Obiectivul principal al Cursul intitulat Dreptul comerţului
internaţional este acela de a prezenta o imagine cât mai fidelă a cadrului
juridic actual de desfăşurare a raporturilor de comerţ internaţional.
În acest sens, la sfârşitul acestui curs, studenţii vor fi capabili să:
▪ utilizeze adecvat limbajul specific domeniilor juridic şi economic;
▪ cunoască clauzele specifice diferitelor cartegorii de contracte;
▪ utilizeze cunoştinţele de specialitate pentru explicarea şi interpretarea
unor speze, în contextul mai larg al afacerilor internaţionale;
▪ preia responsabilităţi pentru a contribui la cunoştinţele şi practicile
profesionale şi/sau pentru revizuirea performanţei strategice a echipelor;
▪ soluţioneze probleme juridice întâlnite în afacerile internaţionale;
▪ planifice, să conceapă şi să execute acţiuni practice utilizând
cunoştinţele teoretice dobândite la curs.
Cerinţe preliminare
Existenţa unor cunoştinţe din domeniul dreptului afacerilor.
Mijloace de lucru
Parcurgerea unităţilor de învăţare aferente modulelor nu necesită
existenţa unor mijloace sau instrumente de lucru. În rezolvarea întrebărilor
propuse este recomandabil să se folosească bibliografia şi diferite adrese
internet.
Structura cursului
Cursul Dreptul comerţului internaţional este structurat în două
module, astfel: primul modul cuprinde două unităţi de învăţare, iar al doilea
modul cuprinde patru unităţi de învăţare. La rândul său, fiecare unitate de
învăţare cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind tematica unităţii de
învăţare respective, exemple, teste de autoevaluare precum şi probleme
1
propuse spre discuţie şi rezolvare.
La sfârşitul fiecărui modul sunt indicate două teme de control.
Rezolvarea acestor două teme de control este obligatorie.
Durata medie de studiu individual

Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de
Dreptul comerţului internaţional şi rezolvarea problemelor propuse în scopul
fixării cunoştiinţelor se poate face în 4-6 ore pentru fiecare unitate.
Evaluarea
La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va
cuprinde: un test de verificare, ce va conţine întrebări teoretice şi probleme
din materia prezentată în cadrul acestui material, test ce va deţine o pondere
de 60% în nota finală şi notele aferente celor două teme de control, realizate
pe parcursul semestrului, care vor deţine o pondere de 20% fiecare.
Spor la treaba !
2
Cuprins
M1 Privire generală asupra dreptului comerţului internaţional........................6

U1 Noţiuni generale privind dreptului comerţului internaţional..............................8
M1.U1.1. Introducere.......................................................................................................8
M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare........................................................................8
M1.U1.3. Definiţia dreptului comerţului internaţional...................................................9
M1.U1.4. Obiectul dreptului comerţului internaţional ...................................................9
M1.U1.5. Norme aplicabile în dreptul comerţului internaţional...................................12
M1.U1.6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional.................................................18
M1.U1.7 Reguli şi uzanţe uniforme în vânzarea internaţională – INCOTERMS 2010
versus INCOTERMS 2000............................................................................................20
M1.U1.8. Rezumat........................................................................................................30
M1.U1.9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor.............................................................31
M1.U1.10.Test de evaluare a cunoştinţelor...................................................................34
U2 Subiectele dreptului comerţului internaţionl......................................................35

M1.U2.1. Introducere.....................................................................................................35
M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare......................................................................36
M1.U2.3. Subiectele de naţionalitate româna ale dreptului comercial internaţional.....36
M1.U2.4. Societăţile transnaţionale...............................................................................39
M1.U2.5. Activitatea comercială a persoanelor juridice străine în România ..............40
M1.U2.6. Societăţile europene. ....................................................................................44
M1.U2.7. Rezumat.........................................................................................................45
M1.U2.9. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................47
3
M2 Teoria generală a contractelor..............................................................................48
U1 Clasificarea şi condiţiile de validitate ale contractelor comerciale
internaţionale...............................................................................................................50
M2.U1.1.Introducere......................................................................................................50
M2.U1.3. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale .....................................50
M2.U1.4. Particularităţi privind condiţiile de validitate ale contractelor comerciale
internaţionale ................................................................................................................55
M2.U1.5. Rezumat.........................................................................................................56
M2.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor...................................................................57
U2 Încheierea contractelor comerciale internaţionale.............................................58

M2.U2.1.Introducere......................................................................................................58
M2.U2.3. Operaţiuni precontractuale. Locul negocierii în procesul de încheiere a
contractului....................................................................................................................59
M2.U2.4. Oferta şi acceptarea.......................................................................................60
M2.U2.5. Momentul şi locul încheierii contractului.....................................................64
M2.U2.6. Forma contractului........................................................................................69
M2.U2.7. Rezumat.........................................................................................................69
U3 Conţinutul contractelor comerciale internaţionale.............................................72

M2.U3.1.Introducere......................................................................................................72
M2.U3.3. Clauze generale în contractele comerciale internaţionale ...........................73
M2.U3.4. Clauze specifice în contractele comerciale internaţionale..........................77
M2.U3.5. Determinarea conţinutului contractelor pe bază de clauze prestabilite.......100
M2.U3.6. Rezumat.......................................................................................................101
M2.U3.7. Test de autoevaluare a cunoştinţelor...........................................................102
M2.U3.8. Test de evaluare a cunoştinţelor..................................................................104
U4 Efectele contractelor comerciale internaţionale...............................................105

M2.U4.1.Introducere....................................................................................................105
M2.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare....................................................................105
4
M2.U4.3. Executarea în natură voluntară a obligaţiilor din contractele comerciale
internaţionale...............................................................................................................106
M2.U4.4. Efectele specifice contractelor comerciale internaţionale...........................107
M2.U4.5. Neexecutarea obligaţiilor din contractele comerciale internaţionale .........109
M2.U4.6. Rezumat.......................................................................................................119
Bibliografie.................................................................................................................123
5
Modulul 1. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Cuprins
Introducere.......................................................................................................................6
Obiectivele modulului......................................................................................................7
U1. Noţiuni generale privind dreptul comerţului internaţional.......................................8
U2. Subiectele dreptului comerţului internaţional.........................................................35
Introducere
Amplificarea şi diversificarea raporturilor comerciale şi de cooperare
economică internaţională au generat, în epoca modernă, profunde schimbări la
nivelul dreptului comerţului internaţional, care, ca un ansamblu de norme
juridice, reglementează aceste raporturi. Practic, toate marile domenii ale
dreptului comerţului internaţional au cunoscut un proces înnoitor, materializat
atât prin adaptarea instituţiilor sale tradiţionale la exigenţele vieţii economice
moderne, cât şi prin apariţia şi extinderea unor instrumente juridice noi,
perfect compatibile cu cerinţele şi interesele participanţilor la relaţiile
comerciale actuale.
Astfel, se remarcă apariţia unor noi tipuri de contracte, extinderea şi
diversificarea obiectului contractelor de cooperare economică internaţională
care îmbracă, de regulă, forma multilaterală şi privesc operaţiuni de o imensă
varietate şi complexitate, diversificarea tehnicilor de contractare (pe bază de
condiţii generale, contracte tip, uzanţe unificate şi codificate etc.),
simplificarea metodelor de încheiere a contractelor (prin schimb de mesaje
transmise prin mijloace electronice). De asemenea au apărut noi tipuri de
garanţii bancare şi s-a diversificat mult gama clauzelor care au drept scop
menţinerea echilibrului contractual, prin evitarea riscurilor generate de
fluctuaţiile valutare şi nevalutare. Chiar şi contractele clasice au cunoscut
importante transformări ca, de exemplu, vânzarea cumpărarea care se încheie,
de regulă, în zilele noastre, pe termen mediu şi lung – cu toate consecinţele pe
planul conţinutului şi obiectului contractului, care decurg de aici – sau
contractul de schimb, ale cărui modalităţi de exprimare s-au diversificat foarte
mult, îmbrăcând de exemplu, forma operaţiunilor complexe (de contrapartidă).
De asemenea, s-a extins volumul de activitate şi sfera de acţiune a societăţilor
comerciale cu participare străină, ca subiecte ale dreptului comerţului
internaţional şi totodată, ca modalităţi moderne de cooperare economică
6
internaţională. Nu în ultimul rând, a cunoscut o expansiune puternică arbitrajul
comercial internaţional, ca instrument specific de soluţionare a litigiilor care
apar în domeniul comerţului internaţional.
Obiectivele modulului
- să cunoască cadrul general de desfăşurare a raporturilor
juridice de comerţ internaţional;
- să cunoască principalii factori ai schimburilor comerciale
internaţionale care constituie de fapt subiectele dreptului comerţului
internaţional.
7
Unitatea de învăţare M1.U1. Noţiuni generale privind dreptul
comerţului internaţional
Cuprins
M1.U1.1. Introducere.......................................................................................................8
M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare........................................................................8
M1.U1.3. Definiţia dreptului comerţului internaţional...................................................9
M1.U1.4. Obiectul dreptului comerţului internaţional ...................................................9
M1.U1.5. Norme aplicabile în dreptul comerţului internaţional...................................12
M1.U1.6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional.................................................18
M1.U1.7 Reguli şi uzanţe uniforme în vânzarea internaţională – INCOTERMS 2010
versus INCOTERMS 2000............................................................................................20
M1.U1.8. Rezumat........................................................................................................30
M1.U1.10.Test de evaluare a cunoştinţelor...................................................................34
M1.U1.1. Introducere
Dreptul comerţului internaţional, prin instituţiile sale moderne , adaptate
noilor cerinţe ale vieţii economice internaţionale, a exercitat, la rândul său,
printr-o relaţie de “feed-back”, un efect stimulator asupra schimburilor
comerciale mondiale, creând cadrul juridic necesar pentru desfăşurarea acestora
în condiţii de celeritate şi, totodată, de siguranţă, de certitudine juridică, ceea ce
constituie o premisă esenţială a menţinerii între participanţi a unui climat de
încredere şi colaborare.
M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

- să definiţi noţiunea de drept al comerţului internaţional;
- să cunoaşteţi din ce este constituit obiectul dreptului comerţului
internaţional;
- să înţelegeţi necesitatea stipularii legii aplicabile într-un contract
internaţional;
- să diferenţiaţi care sunt cele doua categorii de norme aplicabile unui
8
raport juridic de drept al comerţului internaţional.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 4

ore.
M1.U1.3. Definiţia dreptului comerţului internaţional

Noţiunea de drept al comerţului internaţional este utilizată în doctrina de specialitate
într-o dublă accepţiune.
Pe de o parte, privit ca o parte a dreptului obiectiv, dreptul comerţului internaţional a
fost definit ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile de comerţ
internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, stabilite între
participanţii la schimbul mondial de valori şi de cunoştinţe.
În acelaşi timp, ca parte a ştiinţei juridice, dreptul comerţului internaţional este aceea
disciplină care studiază materia juridică a raporturilor comerciale internaţionale [SCH 12].
Dreptul comerţului internaţional operează cu două categorii de norme: atat de drept
intern (drept comercial,drept civil) cât şi de drept internaţional (norme conflictuale şi norme
de drept material uniform);
Deşi vom mai reveni asupra acestei chestiuni, este de precizat aici că prin norme
conflictuale înţelegem acele reguli specifice dreptului internaţional prin care se identifică
legislaţia naţională aplicabilă unui raport comercial internaţional, atunci când ne aflăm în
prezenţa unui conflict de legi în spaţiu, deci când raportul juridic este susceptibil de a fi
guvernat de două sau mai multe sisteme de drept naţionale.
Spre deosebire de normele conflictuale, care determină doar legea aplicabilă raportului
juridic, normele de drept material uniform sunt acele norme care reglementează direct raportul
juridic de drept al comerţului internaţional, pe calea unei convenţii internaţionale sau a unei
legi uniforme, transpuse în sistemul intern de drept al statelor semnatare sau aderente.
M1.U1.4. Obiectul dreptului comerţului internaţional

Obiectul dreptului comerţului internaţional este constituit din raporturile de comerţ
internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională [CĂP 23].
Pentru ca asemenea raporturi să constituie obiectul de reglementare al dreptului
comerţului internaţional el trebuie să întrunească cumulativ două caracteristici: sa aibă atât
caracter comercial cât şi caracter internaţional, atribute care sunt analizate succint în
continuare.
1.4.1. Caracterul comercial
9
2.1.1. În sens etimologic, denumirea de comerţ provine din cuvantul latin
COMMERCIUM, care reprezintă o rezultantă a justapunerii a două cuvinte CUM şi MERX-
MERCIS, care înseamnă “cu marfă”.
Caracterul comercial al unui raport juridic este prezent ori de câte ori raportul respectiv
are ca obiect un fapt sau un act de comerţ. Determinarea noţiunii de act sau fapt de comerţ
implică întotdeauna realizarea unei operaţiuni de calificare, care este întreprinsă prin prisma
reglementărilor specifice dreptului intern al fiecărui stat.
Comercialitatea unui act juridic este aceea trăsătură care îl distinge pe acesta de actele
civile sau de altă natură, avand drept consecinţă plasarea respectivului act sub incidenţa unui
regim juridic propriu, distinct. Doctrina de drept comercial a statuat ca următoarele criterii de
distincţie sunt de luat în considerare între actele civile şi actele de comerţ internaţional:
- caracterul speculativ al actului sau faptul juridic, el fiind săvarşit în scopul realizării
unui profit;
- caracterul de interpunere în schimbul şi circulaţia internaţională a valorilor şi
cunoştinţelor, de la producător şi până la consumatorul final;
- caracterul de intreprindere a faptului juridic respectiv, ceea ce presupune o anumită
structură organizatorică atât a comerciantului cât şi un sistem de raporturi de interpunere în
circulaţia mărfurilor; cu alte cuvinte, activitatea de comerţ este o activitate metodic organizată
având ca obiect interpunerea în circuitul economic, în scopul obţinerii unui profit.
- legatura, conexiunea economică a oricărui act sau fapt juridic cu cele ce întrunesc
criteriile menţionate mai sus.
2.1.2. În definirea comercialităţii unui raport juridic sunt cunoscute şi aplicate
următoarele concepţii sau criterii:
A. Concepţia obiectivă are în vedere natura operaţiunilor îndeplinite sau obiectul
reglementării; potrivit acestei concepţii, criteriul de determinare al comercialităţii unui act sau
fapt juridic îl constituie forma, natura, obiectul sau scopul acestuia, adică elementele intrinseci
care definesc operaţiunea.
În această categorie sunt incluse operaţiunile privind circulaţia capitalului (cum ar fi
vânzarea-cumpărarea comercială, consignaţia cu vânzare, operaţiuni bancare şi de bursă,
s.a.m.d) şi activitatea intreprinderilor de furnituri, fabrici, construcţii, manufactura,
spectacole, editura, tipografie, transporturi, depozite, etc.
Tot în conceptul de acte obiective de comerţ mai sunt incluse şi actele auxiliare de
comerţ, care facilitează aducerea şi procurarea mărfurilor pe piaţă (de exemplu: operaţiuni
comerciale de intermediere sau gajul constituit pentru acte de comerţ) şi, potrivit opiniei unor
autori, actele de comerţ unilaterale, care au caracter comercial numai pentru una din părţile
care participă la operaţiune. (de exemplu: asigurările).
B. Concepţia subiectivă are în vedere calitatea de comerciant a participantului la
raportul juridic; în această categorie se includ operaţiunile efectuate de un comerciant în
10
exerciţiul profesiunii sale. Din acest punct de vedere, definitorie pentru calificarea unui act
sau fapt de comerţ subiectiv este deci calitatea de comerciant a persoanei.
Legea instituie deci în seama comercianţilor o prezumţie legală de comercialitate,
considerând că activităţile desfăşurate de aceştia constituie acte şi fapte juridice comerciale;
acestea dobândesc deci comercialitatea prin faptul săvârşirii lor de către un comerciant.
Ca o consecinţă, intenţia sau scopul urmărit prin încheierea operaţiunilor nu prezintă
importanţă, operând prezumţia legală de comercialitate a actelor unui comerciant. Desigur că
această prezumţie este relativă, putând fi înlăturată prin administrarea probei contrare, din
care să rezulte că respectivele nu au natură comercială.
C. Concepţia mixtă îmbină criteriul obiectiv cu cel subiectiv, potrivit acestei concepţii
actele de comerţ sunt atât operaţiunile care, prin elementele intrinseci ce le caracterizează,
constituie acte de comerţ cât şi operaţiunile realizate de un comerciant în exerciţiul profesiei
sale.
2.1.3. Definirea comercialităţii în dreptul roman. În dreptul nostru anterior anului
1990, pentru caracterizarea comercialităţii actelor se folosea exclusiv criteriul obiectiv,
consacrat prin prevederile art. 3 alin. 1 din din Legea nr. 1 / 1971 cu privire la activitatea de
comerţ exterior şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică a Romaniei, care enumerau,
cu caracter enunţiativ, operaţiunile comerciale.
În prezent, prin aplicarea prevederilor Codului comercial, care în aceeaşi perioadă,
menţionată mai sus, erau considerate a fi căzute în desuetudine şi abrogate implicit, se poate
considera că sistemul nostru de drept foloseşte un dublu criteriu de calificare a comercialităţii,
acordând însă preponderenţa criteriului obiectiv. Astfel, art. 3 din Codul comercial enumera,
cu caracter exemplificativ, actele pe care legea le consideră fapte obiective de comerţ dar
reglementează, totodată, prin art. 4 o prezumţie relativă de comercialitate a actelor unui
comerciant, în masura în care acestea nu sunt civile sau dacă din act nu rezultă contrariu.
De remarcat că legiuitorul român foloseşte noţiunea de faptă de comerţ, dorind să
reglementeze astfel nu numai actele de comerţ propriu-zise ci şi faptele juridice licite şi ilicite
săvarşite de comercianţi în legătură cu comerţul lor. Altfel spus, cele două concepte - acte şi
fapte - au în concepţia legiuitorului aceeaşi semnificaţie: ele sunt mijloace juridice de
înfăptuire a activităţii comerciale respectiv operaţiuni comerciale privind circulaţia mărfurilor
sau capitalului, prestări de servicii, executări de lucrări şi orice alte operaţiuni de comerţ.
2.2. Caracterul internaţional
Noţiunea de internaţionalitate se defineşte prin prezenţa în cadrul acestor raporturi
comerciale a elementului de extraneitate.
Asemenea elemente de extraneitate sau de internaţionalitate pot fi domiciliul sau sediul
participanţilor la un raport juridic comercial (atunci când acestea se află în state diferite), locul
încheierii şi/sau executării actului juridic (atunci când actul este încheiat într-un stat dar
urmează a se executa pe teritoriul altui stat), circuitul internaţional de valori (respectiv
11
mişcarea mărfurilor vândute dintr-un stat în altul), moneda în care urmează a se face plata,
etc.
Simpla prezenţă a elementului de extraneitate în sine nu este însă suficientă pentru ca
un raport juridic comercial să cadă sub incidenţa dreptului comerţului internaţional. Altfel
spus, nu orice element de extraneitate conferă unui raport juridic internaţionalitate. De
exemplu, încheierea unui contract de societate în vederea constituirii în Romania a unei
societăţii comerciale cu participare străină la capital, nu conferă internaţionalitate acestui
contract, deşi printe asociaţi se numără şi personae fizice cetăţeni străini sau personae juridice
de naţionalitate străină, cu domiciliul sau, după caz, sediul, în străinătate.
Este necesar, deci, ca prezenţa acestor elemente să fie examinată prin prisma
specificului operaţiunii respective, având relevanţă numai acele elemente de extraneitate care,
adăugate naturii comerciale a unui act sau fapt juridic conferă internaţionalitate raportului
juridic, care devine astfel susceptibil de a fi reglementat de două sau mai multe sisteme de
drept, situaţie ce poate conduce la un conflict de legi în spaţiu.
M1.U1.5. Norme aplicabile în dreptul comerţului internaţional.

Dreptul comerţului internaţional operează cu două categorii de norme:
- norme de drept intern (de drept comercial, de drept civil) cunoscute sub denumirea
de norme de drept material;
- norme de drept internaţional care sunt: ▫ norme conflictuale;
▫ norme de drept material uniform.
Operând cu două categorii de norme: de drept intern şi de drept internaţional (deoarece
reglementează raporturi comerciale cu caracter internaţional) reiese faptul că dreptul
comerţului internaţional are o dublă dimensiune, având o caracteristică comercială şi una
internaţională [SCH 20].
1.5.1. Normele de drept material
Sunt acele norme care reglementează direct raportul juridic de drept al comerţului
internaţional adică prevederile legii aplicabile contractului.
1.5.2. Normele conflictuale
Prezenţa unui anume element internaţional în cadrul unor raporturi de comerţ face ca
aceste raporturi să fie susceptibile de a fi cârmuite de legislaţiile naţionale a mai multor state,
situaţie cunoscută sub denumirea de conflict de legi.
Pentru soluţionarea conflictelor de legi, fiecare sistem naţional de drept a stabilit o
serie de reguli menite să determine legislaţia aplicabilă unui raport juridic cu elemente de
extraneitate, norme cuprinse în cadrul dreptului internaţional privat şi cunoscute sub
denumirea de norme conflictuale.
Studiul normei conflictuale constituie obiectul privilegiat al dreptului internaţional
privat.
12
Norma conflictuală este o normă juridică specifică dreptului internaţional privat având
o structură proprie. Norma conflictuală nu reglementează în mod direct un raport juridic cu
element străin, ci desemnează norma direct aplicabilă, soluţionând astfel conflictul de legi.
Norma conflictuală are un caracter prealabil, indirect, fiind o normă de trimitere sau de fixare.
Prin aplicarea normei conflictuale nu se determina în mod direct şi nemijlocit drepturile şi
obligaţiile părţilor unui raport juridic cu element străin, norma conflictuală indicând doar ce
lege se va aplica nemijlocit raportului juridic respectiv.
Normele conflictuale pot fi cuprinse în sistemul de drept al unui stat sau în convenţiile
internaţionale la care un stat este parte. În cazul în care normele conflictuale fac parte din
dreptul intern al unui stat, între normele conflictuale care reglementeaza acelaşi domeniu pot
apărea deosebiri de la un sistem de drept la altul. În cazul în care normele conflictuale sunt
cuprinse în convenţii internaţionale, acestea au un caracter uniform pentru statele semnatare
ale convenţiei.
a) Structura normei conflictuale
Elementele de structură ale normei conflictuale sunt conţinutul şi legatura.
a) Conţinutul normei conflictuale sau ipoteza acesteia este acea parte a normei care cuprinde
raporturile de drept la care se referă.
b) Legătura normei conflictuale sau dispoziţia acesteia cuprinde acea parte a normei prin care
se indică legea competentă să cârmuiască raportul juridic cu element străin. Legatura dintre
cele doua elemente de structură ale normei conflictuale (conţinut şi legătură) se realizează
prin intermediul punctelor de legatură.
Elementul de legatură al normei conflictuale reprezintă acel element prin intermediul
căruia se realizează legatura între un raport juridic cu element străin (conţinutul normei) şi
legea aplicabilă acestuia (legatura normei). Prin intermediul punctului de legatură se
realizează localizarea unui raport juridic în cadrul unui sistem de drept. În literatura juridică
română, localizarea raportului juridic este un element de extraneitate ce realizează în funcţie
de subiectele raportului juridic, de obiect şi de faptul generator, modificator sau extinctiv al
raportului juridic respectiv:
a) cetăţenia;
b) teritoriul;
c) pavilionul navei (aeronavei);
d) voinţa părţilor.
b) Clasificarea normelor conflictuale
Normele conflictuale se clasifică în funcţie de elementele lor de structură, deci după
conţinut şi legatură.
a) După felul legăturii, normele conflictuale se clasifică în două categorii:
- norme conflictuale unilaterale sau cu indicare directă - sunt normele care arată direct când
este aplicabilă legea forului, fară a arăta şi cazurile când este competentă legea straină.
13
- norme conflictuale bilaterale sau cu indicare generală - sunt normele care arată în acelaşi
timp cazurile când este competentă legea locală şi cazurile când este competentă legea straină.
b) Dupa conţinutul lor, normele conflictuale pot fi grupate în norme conflictuale referitoare la
persoane fizice sau persoane juridice, la proprietate, la contracte, la moştenire, la actele
juridice, la faptele juridice, etc.
c) Comparaţie între normele conflictuale şi normele materiale
În privinţa asemănărilor dintre cele doua categorii de norme, se poate aprecia că
ambele categorii fac parte din sistemul de drept al forului şi reglementează raporturile juridice
de drept internaţional privat (sunt avute în vedere normele materiale care interesează dreptul
internaţional privat).
În privinţa deosebirilor, se poate constata că:
a) sub aspectul sferei de aplicare:
- norma conflictuală are un caracter prealabil faţă de norma materială (sunt avute în vedere şi
normele de aplicaţie imediată);
- norma conflictuală influentează norma materială direct aplicabilă în cauză, nu şi invers;
- norma conflictuală arată doar sistemul de drept aplicabil în cauză, în timp ce norma
materială cârmuieşte în mod direct un raport juridic cu element străin.
b) sub aspectul structurii:
- norma conflictuală are o structură specifică, diferită de structura normei materiale,
elementele sale fiind conţinutul şi legatura;
- norma de drept intern substanţial are o structură formată din urmatoarele elemente: ipoteză,
dispoziţie şi sancţiune.
d) Metoda normei conflictuale şi a normei materiale
Folosirea metodei normelor conflictuale presupune urmatoarele aspecte:
a) normele conflictuale au de regula, caracter naţional, fiind cuprinse în sistemul de drept
propriu fiecărui stat. Datorită acestei situaţii apar deosebiri de reglementare de la un sistem de
drept la altul.
b) normele conflictuale ale forului desemnează legea competentă să cârmuiască raportul
juridic cu element străin, care poate fi fie legea locală, fie legea straină cu care are legatura
raportul juridic prin elementul de extraneitate. Aplicarea metodei normelor conflictuale
impune luarea în consideraţie a unor împrejurari concrete pentru aprecierea corectă a acestei
metode:
- metoda normelor conflictuale se diversifică conform cerinţelor vieţii sociale,
aplicându-se în paralel cu legile de aplicaţie imediată sau cu legile materiale uniforme;
- folosirea metodei normelor conflictuale duce la soluţionarea conflictelor de legi în
sensul că stabileşte care dintre sistemele de drept în prezent este indicat să se aplice raportului
juridic respectiv;
14
- folosirea metodei normelor conflictuale presupune aplicarea legii care are cea mai
mare legatură cu raportul juridic cu element străin, fiind cea mai indicată să reglementeze
raportul juridic respectiv.
Deci, în virtutea normelor conflictuale, un raport juridic de comerţ internaţional poate
fi guvernat fie de legea naţională fie de o lege străină sau de mai multe legi străine.
Reiterăm faptul că normele conflictuale indică legea aplicabilă în raport cu legătura
care există între un raport juridic şi un anumit segment de drept; cele mai frecvente puncte de
legatură sunt chiar cele enumerate mai sus ca elemente de extraneitate (domiciliul sau sediul
părţilor, locul încheierii sau executării contractului).
În materie comercială cele mai cunoscute norme conflictuale, prin frecvenţa aplicării
lor, sunt următoarele:
- lex loci executionis, potrivit căreia raportul juridic este supus legii locului de
executare a contractului;
- lex loci actus, potrivit căreia atât forma raportului juridic cât şi executarea sa este
supusă legii locului încheierii contractului;
- lex fori, potrivit căreia locul unde se judecă litigiu determină legea procesuală
aplicabilă, conform principiului că instanţele aplică legea naţională;
În doctrina modernă se subliniează că evoluţia dreptului comerţului internaţional tinde
din ce în ce mai mult să consacre, ca lege aplicabilă unui raport juridic comercial cu elemente
de extraneitate, legea părţii care execută prestaţiile specifice contractului.
În dreptul român, Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat constituie sediul materiei pentru majoritatea normelor conflictuale
reglementate de legiuitorul român.
În materie comercială, legea română reglementează următoarele soluţii pentru
eliminarea conflictelor de legi, în lipsa unei convenţii a părţilor privind legea aplicabilă:
- condiţiile de fond ale contractului sunt supuse legii statului cu care aceasta prezintă
legăturile cele mai strânse, respectiv legea statului unde debitorul prestaţiei caracteristice îşi
are sediul sau domiciliul la data încheierii contractului;
- vânzarea mobiliară este supusă legii statului în care vânzătorul are sediul la data
încheierii contractului; totuşi contractul este supus legii statului în care îşi are sediul
cumpărătorul dacă negocierile şi perfectarea contractului s-au realizat în acel stat;
- în raporturile dintre reprezentat şi mandatar sau comisionar se aplică legea statului în
care intermediarul exercită împuternicirea; totuşi, dacă intermediarul îşi prestează serviciile cu
titlu profesional, se aplică legea sediului său profesional;
- contractele de transport şi asigurare sunt supuse legii sediului transportatorului sau
asiguratorului;
- pretenţiile de reparaţii întemeiate pe un act de concurenţă neloială sunt supuse legii
statului pe a cărui piaţă s-a produs rezultatul dăunător;
15
În fine, mai remarcăm faptul că aplicarea normelor conflictuale este posibilă numai
atunci când părţile, în virtutea principiului libertăţii de voinţă, au omis să indice chiar ele
legea aplicabilă raportului juridic (lex voluntatis) sau atunci când respectivul raport juridic nu
este reglementat prin norme de drept material uniform.
În doctrină s-a exprimat şi opinia că dreptul comerţului internaţional este, în esenţă, un
drept material şi de aceea nu include în conţinutul său normele conflictuale. Acestea, deşi
interesează dreptul comerţului internaţional, sunt incluse în conţinutul dreptului internaţional
privat comercial, un domeniul special al dreptului internaţional privat.
Să ne reamintim...
Instanţa sesizată cu litigiul decide pe baza normelor de drept internaţional
privat care este legea aplicabilă şi va soluţiona litigiul prin aplicarea normelor de
drept material ale ţării a cărei lege s-a ales.
În România Legea 105/1992 are în cuprinsul ei norme pentru
determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat şi norme
de procedură în litigiile privind raporturi de drept internaţional privat.
Exemplu:
O firmă din România încheie un contract de vânzare - cumpărare cu
o firmă din Germania. Pe parcursul derulării contractului apar neânţelegeri,
iar una din părţi se adresează unei instanţe, care va soluţiona litigiul
aplicând lagea aleasă de părţi în contract (lex contractus).
Dar ce se întâmplă dacă părţile nu au stipulat în contract care va fi
legea aplicabilă în caz de litigiu? Partea română va dori aplicarea legii
române iar partea germană va dori aplicarea legii germane, deci apare un
conflict de legi în spaţiu.
Pentru soluţionarea conflictelor de legi, fiecare sistem naţional de
drept a stabilit o serie de reguli menite să determine legislaţia aplicabilă
unui raport juridic cu element de extraneitate, reguli cunoscute sub
denumirea de norme conflictuale. Deci, instanţa sesizată cu soluţionarea
litigiului, pe baza normelor conflictuale din ţara sa, va determina care lege
este cea mai potrivită a se aplica litigiului în cauză, urmând să soluţioneze
litigiul prin aplicarea prevederilor acelei legi, care poartă denumirea de
norme de drept material.
Deci dacă partea română se adresează instanţei române pentru
soluţionare, aceasta prin aplicarea normelor conflictuale din România (care
sunt cuprinse în Legea 105/1992 privind raporturile de drept internaţional
privat) va determina care este legea aplicabilă.
16
Pentru speţa în cauză, Legea 105/1992 prevede că, condiţiile de fond
ale contractului sunt supuse legii ţării cu care contractul are legăturile cele
mai strânse respectiv legii ţării unde îşi are sediul debitorul prestaţiei
caracteristice. Prestaţia caracteristică într-un contract de vânzare -
cumpărare este vânzarea, din interpretarea prevederilor Legii 105 rezultând
că se va aplica legea ţării vânzătorului.
1.5.3. Normele de drept material uniform

Pe lăngă normele conflictuale, sistemele juridice ale diferitelor state cuprind şi norme
care restrâng sau lichidează conflictele de legi, reglementând direct şi nemijlocit raporturile
juridice de comerţ internaţional [POP 54].
Aceste norme, denumite norme de drept material uniform, s-au născut urmare a
eforturilor comunităţii internaţionale de a înlătura rămânerea în urmă a dreptului comerţului
internaţional faţă de evoluţia rapidă a relaţiilor economice internaţionale.
Acţiunea de armonizare şi uniformizare a reglementărilor din dreptul comerţului
internaţional a fost încredinţată UNCITRAL (Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul
Comerţului Internaţional) constituită în 1966, a cărei activitate reliefează, o serie de realizări
incontestabile, printre care şi elaborarea unor legi uniforme cum ar fi cele adoptate de statele
lumii prin:
- Convenţia referitoare la prescripţie în materie de vânzare internaţională de obiecte
mobile corporale, încheiată la New York în 1974;
- Regulamentul de arbitraj comercial internaţional UNCITRAL (1976) recomandat de
Adunarea Generală ONU;
- Convenţia ONU privind vânzarea internaţională de mărfuri încheiată la Viena în
1980.
Aceste legi uniforme, fiind receptate în dreptul intern al statelor semnatare sau care au
ratificat ulterior respectivele convenţii, înlătură sau retrag conflictele de legi în măsura în care
aceeaşi instituţie sau concept juridic beneficiază de o reglementare unitară şi uniformă,
indiferent de legea chemată să guverneze raportul juridic.
O altă expresie a tendinţei de a reglementa uniform pe plan internaţional o serie de
raporturi comerciale, o constituie formarea dreptului comunitar, ansamblu de legi uniforme
care reglementează raporturile comerciale dintre participanţii aparţinând statelor member ale
Uniunii Europene.
Să ne reamintim...
Aflate în opoziţie cu normele conflictuale, normele de drept material
uniform urmăresc să preântâmpine conflictul de legi, prin aceea că reglementând
de o manieră uniformă pe plan internaţional dispare semnificaţia conflictului de
17
legi, deci nu se mai aplică legea unui sau altui stat şi se aplică Convenţia.
M1.U1.6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional

1.6.1. Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional pot fi grupate în drept
comun general, drept comun comercial şi norme speciale de drept comercial [CĂR 40].
În prima categorie de izvoare sunt cuprinse dispoziţiile dreptului civil, în speţă ale
Codului civil, în temeiul normei de trimitere cuprinsă în art. 1 din Codul comercial, potrivit
căreia acolo unde legea comercială nu dispune, se aplică Codul civil. În consecinţă, dreptul
comercial, privit ca o evoluţie particulară a dreptului civil, se completează cu normele
acestuia.
Dreptul comun general poate constitui izvor al dreptului comerţului internaţional
numai atunci când legea pe care o completează constituie la rândul ei un asemenea izvor.
În materie comercială, dreptul comun îl constituie Codul comercial, adoptat în 1887,
inspirat din prevederile Codului comercial italian din 1883 şi care a suferit numeroase
modificări de-a lungul anilor.
El cuprinde norme speciale, derogatorii de la normele de drept civil general, care
constituie corpul unui drept comercial naţional. Codul comercial constituie dreptul comun
aplicabil raporturilor comerciale, fiind completat cu o serie de dispoziţii normative recente.
Dintre normele speciale de drept ce constituie izvoare interne ale dreptului comerţului
internaţional menţionăm:
- Legea nr. 1/1971 privind activitatea de comerţ exterior şi cooperarea economică şi
tehnico-ştiinţifică a Romaniei;
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale;
- Decretul lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în Romania a
reprezentanţelor societăţilor comerciale şi a organizaţiilor comerciale străine;
- Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat;
- o serie de reglementări cu caracter valutar, vamal şi bancar care au incidenţă asupra
activităţilor de comerţ exterior.
1.6.2. Izvoarele internaţionale ale dreptului comerţului internaţional sunt considerate
internaţionale şi uzanţele comerciale.
a) Convenţiile comerciale internaţionale. Acestea reprezintă înţelegeri scrise încheiate
între reprezentanţii autorizaţi ai două sau mai multe state şi care au ca obiect de reglementare
raporturile născute în sfera comerţului internaţional.
Din punct de vedere al numărului de participanţi, convenţiile comerciale internaţionale
pot fi multilaterale sau bilaterale.
18
Convenţiile multilaterale reprezintă un mijloc eficace de unificare, pe plan
internaţional, a normelor de drept material şi conflictual privind comerţul. Cu titlu
exemplificativ, menţionăm aici Convenţia de la Geneva cuprinzand Legea uniformă asupra
cambiei şi biletului la ordin (1930) sau Convenţia de la Viena privind vânzarea internaţională
de mărfuri (1980).
Convenţiile bilaterale reglementează cu prioritate acele relaţii comerciale dintre două
state care sunt specifice colaborării acestora şi urmăresc să realizeze un echilibru între
cerinţele celor doi participanţi. În practica internaţională, aceste convenţii îmbracă forma
tratatelor şi acordurilor comerciale.
Prin convenţiile comerciale bilaterale, statele îşi organizează schimbul de mărfuri,
împreună cu problemele adiacente relaţiilor comerciale, cum ar fi transportul mărfurilor sau
regimul vamal al acestora. Totodată prin intermediul acestor convenţii statele îşi pot garanta
un anumit regim politico-economic de favoare, cum ar fi acordarea reciprocă a clauzei
naţiunii celei mai favorizate.
Prin această clauză, statele semnatare îşi acordă şi garantează reciproc condiţii şi
facilităţi comerciale la fel de favorabile cu cele acordate oricărui alt stat terţ. Clauza poate
îmbrăca şi o formă condiţionată bazată pe principiul compensaţiei, situaţie în care privilegiile
şi avantajele acordate unui terţ sunt extinse între părţi numai în schimbul unor concesii şi
compensaţii acordate reciproc.
b) Uzanţele comerciale internaţionale. Uzanţele internaţionale reprezintă reguli
stabilite în practica comerţului internaţional. Ele s-au născut în decursul timpului şi prin
repetabilitate, continuitate, constanţă şi uniformitate au primit o largă recunoaştere, fiind
utilizate de comercianţi pentru definirea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin în cadrul
raporturilor comerciale perfectate.
Doctrina a distins, în cadrul uzanţelor, două categorii, în raport de forţa juridică a
acestora:
● Uzanţe normative, care îşi trag forţa juridică dintr-o jurisprudenţă bine stabilită,
formată prin consacrarea repetată a unor uzanţe convenţionale.
Această consacrare jurisprudenţială le conferă o autoritate similară normei de drept ele
au rolul de a completa sau de a suplinii legea; ca exemplu cităm, în materia comerţului
internaţional, prezumţia de solidaritate pasivă între debitorii contractuali, care s-a impus în
practică şi a fost consacrată de instanţele judecătoreşti, în litigiile internaţionale, chiar dacă
potrivit unor legi naţionale (printre care şi legea română, prin art. 1041C.civ.) solidaritatea nu
se prezumă, ea trebuind a fi stipulată expres.
● Uzanţe convenţionale, al căror izvor sunt voinţa părţilor concretizate în adaptarea
unor reguli specifice operaţiunii comerciale respective şi care urmăresc interpretarea,
completarea şi precizarea conţinutului convenţiei părţilor. Asemenea uzanţe, având un
19
caracter spontan, prezintă unele inconveniente legate de interpretarea lor, urmare impreciziei
şi incertitudinii lor interne.
În raport de aria lor de aplicare, uzanţele au mai fost clasificate în uzanţe locale
(aplicabile într-un teritoriu geografic limitat - de exemplu norma de încărcare specifică unui
port) uzanţe speciale (aplicabile în anumite operaţiuni comerciale - de exemplu uzanţe
specifice comerţului de cereale) şi uzanţe generale (aplicabile tuturor raporturilor comerciale -
cum ar fi uzanţa potrivit căreia, în lipsa convenţiei părţilor, calitatea mărfii trebuie să
corespundă condiţiilor uzuale în ţara vânzătorului ).
Cele mai importante uzanţe sau cutume s-au născut în cadrul operaţiunilor de vânzare -
cumpărare internaţională. Pentru evitarea unor interpretări diferite s-a încercat unificarea şi
standardizarea lor în cadrul diferitelor organisme, organizaţii şi asociaţii, cu vocaţie universală
sau regională.
INCOTERMS 2010 (Publicaţia 560) sau Regulile şi uzanţele uniforme privind
acreditivele documentare (Publicaţia 600), codificate sub auspiciile Camerei Internaţionale de
Comerţ de la Paris reprezintă exemple semnificative de asemenea uzanţe standardizate.
În practică, uzanţele şi cutumele comerciale se pot folosi fie prin înscrierea în contract
a unor clauze de trimitere fie prin reglementarea unor clauze care să incorporeze în mod direct
aceste uzanţe.
M1.U1.7. Reguli şi uzanţe uniforme în vânzarea internaţională – INCOTERMS

2010 versus INCOTERMS 2000
Expedierea mărfurilor dintr-o ţară în alta, ca parte componentă a tranzacţiei
comerciale, poate fi o afacere riscantă prin complexitatea operaţiunii şi lungimea fizică a
parcursului transportului.
În trecut, în majoritatea tranzacţiilor, părţile contractante nu cunoşteau practicile
comerciale din ţările partenerilor de afeceri. Această ignoranţă conducea la neînţelegeri care
de cele mai multe ori se soldau cu dispute sau procese. În scopul înlăturării acestor dificultăţi,
organismele internaţionale s-au antrenat în standardizarea practicilor comerciale existente în
diferite ţări.
Vânzarea cumpărarea internaţională a constituit preocuparea celor mai multe
organisme internaţionale, care, prin eforturile lor au facilitat derularea acestui tip de contracte.
Dintre toate organismele, rolul cel mai activ l-a avut Camera de Comerţ şi Industrie
Paris, care a publicat în 1936 un set de reguli internaţionale pentru interpretarea termenilor
comerciali. Aceste reguli cunoscute sub denumirea de INCOTERMS 1936 au fost actualizate
la fiecare zece ani, pentru a fi în acord cu practica comercială internaţională. Ultima
modificare a avut loc în septembrie 2010, noile reguli INCOTERMS 2010 intrând în vigoare
la 1 ianuarie 2011. Această revizuire a fost impusă de faptul că în ultima decadă, mai exact
20
din anul 2000, de la actualizarea anterioară, în planul comerţului internaţional au avut loc
numeroase schimbări, ca de exemplu:
- folosirea pe scară din ce în ce mai largă a schimbului electronic de date, ceea ce a
determinat înlocuirea documentelor tipărite cu cele electronice;
- schimbarea tehnicilor de transport şi în special unitizarea încărcăturii prin containere,
folosirea pe scară tot mai largă a transportului multimodal şi intensificarea traficului
roll on - roll off cu vehicule rutiere şi vagoane de cale ferată în transportul maritim pe
distanţe scurte.
Prin introducerea unei condiţii INCOTERMS în cuprinsul contractului, părţile se
asigură de faptul că obligaţiile fiecăreia sunt definite în mod simplu şi clar, deoarece aceste
reguli reglementează obligaţiile părţilor în raport cu fiecare tip de livrare. Astfel se elimină
orice posibilitate de neânţelegere sau dispută ulterioară privind drepturile şi obligaţiile ce
revin părţilor în legătură cu predarea - preluarea mărfii sau privind momentul transmiterii
riscurilor de la vânzător la cumpărător.
Scopul INCOTERMS este de a pune la dispoziţia participanţilor la comerţul
internaţional un set de reguli internaţionale pentru interpretarea celor mai utilizaţi termeni
comerciali din comerţul exterior. Astfel se evită nesiguranţa izvorată din interpretarea diferită
a acestor termeni în diferite ţări sau cel puţin acest risc se reduce în mod considerabil.
Cu alte cuvinte, INCOTERMS suplineşte efortul părţilor de a mai concepe şi enunţa
clauze, oferind de fapt o hrană juridică deja digerată, punându-le pe tavă părţilor care optează
între diferitele tipuri de vânzare în funcţie de interesele lor.
Utilizarea în practică a acestor condiţii se face prin inserarea în cadrul contractelor a
unor acronime care reprezintă codificarea acestor reguli.
Utilitatea condiţiilor INCOTERMS constă în faptul că aceste uzanţe practicate de
comercianţi şi standardizate de CCI Paris reglementează patru mari mari categorii de obligaţii
ce revin părţilor în vânzarea internaţională:
- obligaţia de predare, făcându-se referire la locul predării, momentul predării, persoana căreia
se predă marfa;
- transferul obligaţiilor de la vânzător la cumpărător, atât sub aspectul momentului şi locului
cât şi sub aspectul întinderii riscurilor;
- distribuţia între părţi a costului transportului şi asigurării;
- obligaţiile privind vămuirea mărfurilor, întocmirea formalităţilor şi plata taxelor vamale.
Aceste reguli care sunt rezultatul a 80 de ani de experienţă, constituie un instrument
juridic extraordinar pentru practicienii comerţului internaţional, fiind utile totodată şi în
derularea contractelor comerciale interne.
a) INCOTERMS 2000
21
Condiţiile INCOTERMS 2000 au fost împărţite în 4 grupe, fiind enunţate pornind de la
regula care presupune obligaţii minime pentru vânzător, ajungând progresiv la regula conform
căreia vânzătorului îi revin cele mai multe obligaţii. Cele 4 grupe sunt:
- grupa E, ce cuprinde o singură regulă (EXW) potrivit căreia vânzătorul pune marfa la
dispoziţia cumpărătorului, la sediul vânzătorului, deci presupune cheltuieli minime
pentru vânzător;
- grupa F, din care fac parte 3 termeni (FCA, FAS şi FOB), conform cărora vânzătorul
trebuie să predea marfa cărăuşului desemnat de către cumpărător;
- grupa C, cuprinzând 4 condiţii de livrare (CFR, CIF, CPT şi CIP), potrivit cărora
vânzătorul trebuie să încheie contractul de transport, dar fără să-şi asume riscul de
pierdere sau deteriorare a mărfii şi fără să suporte costurile suplimentare care intervin
datorită unor evenimente care au loc după momentul încărcării şi expedierii;
- grupa D, ce include 5 reguli (DAF, DES, DEQ, DDU şi DDP), potrivit cărora
vânzătorul trebuie să suporte costurile şi riscurile legate de aducerea mărfii în ţara de
destinaţie.
Exemplu INCOTERMS 2000
Termenii INCOTERMS 2000 se definesc prin următoarele
caracteristici specifice:
1. EX WORKS (franco fabrica) - semnifică faptul că vânzătorul şi-a
îndeplinit obligaţia de livrare când a pus marfa la dispoziţia cumpărătorului,
la sediul său (uzină, fabrică, depozit). În special, vânzătorului nu-i revine
nici o obligaţie în legătură cu încărcarea mărfii pe mijloacele de transport
furnizate de cumpărător sau pentru realizarea vămuirii mărfii, dacă nu s-a
convenit expres altfel.
Cumpărătorul suportă toate riscurile şi costurile implicate în
transportul mărfii până la destinaţie. Acest termen conţine obligaţii minime
pentru vânzător.
2. FREE CARRIER (franco transportator) - semnifică faptul că
vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livrare când a transmis mărfurile,
vămuite pentru export, în sarcina cărăuşului numit de cumpărător, la
punctul sau portul desemnat.
Această condiţie poate fi folosită pentru orice mod de transport,
inclusiv pentru transportul multimodal (modalitate de transport care îmbină
între ele transportul rutier, pe cale ferată, pe apă sau aerian)
3. FREE ALONGSIDE SHIP (franco de-a lungul navei) -
semnifică faptul că vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livrare când
mărfurile au fost depuse la portul de expediere desemnat, pe chei, langă
vasul desemnat pentru transport. Aceasta înseamnă că toate costurile şi
22
riscurile de pierdere sau avarie ale mărfii, din acel moment, revin
cumpărătorului. Acest termen este specific transportului maritim sau
fluvial.
4. FREE ON BOARD (franco la bord) - semnifică faptul că
vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livrare când mărfurile au trecut peste
copastia vasului, în portul desemnat pentru expediere. Aceasta înseamnă că
toate costurile şi riscurile de pierdere sau avarie ale mărfii trec în sarcina
cumpărătorului, din acel moment.
Acest termen impune vânzătorului să efectueze formalităţile vamale
de export şi să suporte cheltuielile aferente. Termenul se foloseşte numai în
cadrul transportului maritim sau fluvial.
5. COST AND FREIGHT (cost şi navlu) - semnifică faptul că
vânzătorul trebuie să suporte costurile şi cheltuielile de transport necesare
pentru a aduce mărfurile în portul de destinaţie desemnat dar riscurile de
pierdere sau avariere a mărfii precum şi cheltuielile adiţionale datorate
evenimentelor survenite după momentul în care mărfurile au fost livrate la
bordul vasului, sunt transferate de la vânzător la cumpărător în momentul
când marfa a fost livrată peste copastia vasului, în portul desemnat pentru
expediere.
6. COST, INSURANCE AND FREIGHT (cost, asigurare şi navlu)
- semnifică faptul că vânzătorul are aceleaşi obligaţii ca şi în cazul
termenului CFR dar, în plus, trebuie să asigure marfa împotriva riscurilor de
pierdere sau avarie care ar putea surveni în cursul transportului.
7. CARRIAGE PAID TO (transportul plătit până la) - semnifică
faptul că vânzătorul plăteşte costul de transport al mărfurilor până la
destinaţia convenită. Riscul de pierdere şi avarie a mărfii precum şi
eventualele cheltuieli adiţionale survenite după predarea mărfii către cărăuş
se transferă de la vânzător la cumpărător din momentul în care mărfurile au
fost livrate în custodia cărăuşului.
Acest termen impune vânzătorului să efectueze formalitatea vamală
de export şi să suporte cheltuielile aferente. Termenul se foloseşte pentru
orice mod de transport, inclusiv pentru transportul multimodal şi este
23
completat prin indicarea punctului de destinaţie convenit.
8. CARRIAGE AND INSURANCE PAID TO (transportul şi
asigurarea plătite până la) - semnifică faptul că vânzătorul are aceleaşi
obligaţii ca şi în cazul condiţiei CPT dar în plus, vânzătorul trebuie să
furnizeze o asigurare cargo împotriva riscurilor de pierdere sau avarie a
mărfii în timpul transportului.
de export şi să suporte cheltuielile aferente. Termenul se foloseşte pentru
orice mod de transport, inclusiv pentru transportul multimodal.
9. DELIVERED AT FRONTIER (livrat la frontieră) - semnifică
faptul că vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livrare atunci când mărfurile
au fost puse la dispoziţia cumpărătorului, vămuite pentru export, la punctul
sau locul de frontieră desemnat, dar înainte de frontiera vamală a ţării
vecine.
Acest termen este folosit cu predilecţie în transportul rutier şi
feroviar, dar poate fi folosit şi pentru orice alt mod de transport.
10. DELIVERED EX SHIP (livrat pe navă) - semnifică faptul că
vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare atunci cand mărfurile au fost
puse la dispoziţia cumpărătorului la bordul vasului, în portul de destinaţie
convenit, dar nevămuite pentru import. Vânzătorul suportă toate cheltuielile
şi riscurile aferente aducerii mărfurilor în portul de destinaţie.
Acest termen se foloseşte numai în transportul maritim şi fluvial.
11. DELIVERED EX QUAY (DUTY PAID) (livrat pe chei - taxe
vamale plătite) - semnifică faptul că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de
livrare atunci când a pus mărfurile la dispoziţia cumpărătorului, pe chei, în
portul desemnat, vămuite pentru import, suportând toate riscurile,
cheltuielile şi taxele aferente livrării mărfurilor la acest punct.
Acest termen se foloseşte numai în transportul maritim sau fluvial.
12. DELIVERED DUTY UNPAID (livrat taxe vamale neplătite) -
semnifică faptul că vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţiile de livrare atunci
când mărfurile au fost puse la dispoziţia cumpărătorului la destinaţia
convenită în ţara de import, suportând costurile şi riscurile aferente, mai
puţin taxele vamale de import sau orice alte taxe de import.
Acest termen se poate folosi în orice mod de transport.
13. DELIVERED DUTY PAID (livrat taxe vamale plătite) -
semnifică faptul că vânzătorul are aceleaşi obligaţii ca şi în termenul DDU
dar în plus vânzătorul va suporta şi taxele vamale şi alte taxe de import
legate de livrarea mărfii în ţara importatorului.
24
Acest termen se poate folosi în orice mod de transport.
b) INCOTERMS 2010
Un prim element de noutate adus de INCOTERMS 2010 constă în eliminarea a patru
condiţii din INCOTERMS 2000 şi adăugarea a 2 noi reguli, astfel INCOTERMS 2010 nu mai
cuprinde 13 ci doar 11 termeni. Cea care a suferit modificări este grupa D, prin renunţarea la
4 dintre condiţii (DAF, DES, DEQ şi DDU) şi înlocuirea cu altele 2 (DAP şi DAT).
Fig. 1.1 Regulile INCOTERMS 2010 utilizabile în toate tipurile de transport
25
Fig.1.2 Regulile INCOTERMS 2010 utilizabile în transportul maritim
Al doilea element de noutate adus de varianta actualizată a regulilor INCOTERMS constă în

regruparea termenilor, aceştia nemaifiind enunţaţi gradual pornind de la obligaţiile
vânzătorului, ci, în funcţie de modalitatea de transport în care se folosesc. Asfel
INCOTERMS 2010 cuprinde:
- grupa 1 ce conţine regulile utilizate în orice modalitate de transport (CIP, CPT, DAP,
DAT, DDP, EXW şi FCA)
- grupa 2 ce conţine termenii folosiţi doar pentru transportul pe apă (CFR, CIF, FAS şi
FOB)
Termenii din grupa 2 se recomandă a se utiliza doar în situaţia în care modaliatea de
transport aleasă de părţi în contract este cea maritimă sau fluvială iar cantitatea de marfă
transportată este foarte mare astfel încât se impune închirierea întregii nave sau a unui spaţiu
delimitat pe navă, în timp ce termenii destinaţi transportului pe apă cuprinşi în prima grupă se
folosesc atunci când cantitatea transportată poate fi încărcată în câteva containere.
Tot un element de noutate îl reprezintă şi publicarea de către CCI Paris unui manual de
utilizare ce însoţeşte regulile INCOTERMS 2010, care cuprinde recomandări pentru
importatori şi pentru exportatori cu privire la alegerea termenilor în funcţie de tipul mărfii, de
modalitatea de transport şi de modalitatea de plată aleasă de părţi
Exemplificăm în continuare termenii INCOTERMS 2010:
Exemplu INCOTERMS 2010

Termeni utilizaţi în toate tipurile de transport
1. EXW (Ex Works)
Produsul şi riscurile se transferă cumpărătorului, inclusiv plata
transportului şi costul asigurarii de la poarta fabricii vânzătorului. Este
26
condiţia de livrare cea mai comodă pentru vânzător care trebuie sa pună
marfa ambalată la dispoziţia cumpărătorului, care este obligat să o încarce
pe cheltuiala şi riscul său.
2. FCA (Free Carrier)
Franco cărăuş semnifică faptul că vânzatorul îşi îndeplineşte
obligaţia de livrare în momentul în care a predat marfa vămuită pentru
export, în grija cărăuşului desemnat de cumpărător la locul sau punctul
convenit. În cazul în care cumpărătorul nu indica un punct precis,
vânzătorul poate să aleagă punctul de la locul sau raza teritorială menţionată
unde cărăuşul urmează să preia marfa în custodia sa. În cazul în care
potrivit practicii comerciale, este necesar sprijinul vânzatorului pentru
încheierea contractului cu cărăuşul (cum este cazul în transportul feroviar
sau aerian), vânzatorul acţionează pe riscul si cheltuiala cumpărătorului.
3. CPT (Carriage Paid To)

Vânzătorul are obligaţia de a plăti pentru transportul mărfii la
destinaţia convenită. Riscurile de pierdere sau de deteriorare a mărfii,
precum şi orice alte cheltuieli suplimentare cauzate de evenimente care au
avut loc după ce marfa a fost predată cărăuşului trec de la vânzator la
cumpărător în momentul în care marfa a fost predată cărăuşului. În cazul în
care pentru transportul mărfii se folosesc cărăuşi succesivi, riscurile trec de
la vânzător la cumpărător în momentul care marfa a fost predata primului
cărăuş Termenul CPT implică obligaţia vânzătorului de vămuire a mărfii
pentru export. Acest termen poate fi folosit pentru toate modurile de
transport, inclusiv pentru transportul multimodal.
4. CIP (Carriage and Insurance Paid)
Vânzătorul are aceleaşi obligaţii ca la termenul CPT dar suplimentar
el trebuie sa efectueze şi asigurarea pentru acoperirea riscului de pierdere
sau deteriorare a mărfii pe timpul transportului. Vânzătorul încheie
contractul şi plăteşte prima de asigurare. Cumpărătorul trebuie să
atenţioneze vânzătorul că în cazul CIP acesta este obligat să plătească prima
de asigurarea pentru acoperire minimă. Termenul CIP implică obligaţia
vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export. Acest termen poate fi
folosit pentru toate modurile de transport, inclusiv pentru transportul
multimodal.
5. DAT (Delivered at Terminal)
Vânzătorul livrează şi descarcă marfa din mijlocul de transport, la
terminalul (din portul sau locul) stabilit cu cumpărătorul. Terminal
27
înseamnă orice loc, cum ar fi: chei, depozit, stradă, cargo terminal, terminal
CFR. Vânzătorul acoperă toate costurile pentru livrarea şi descărcarea
mărfurilor la terminalul stabilit. Este recomandat ca noţiunea de Terminal
să fie foarte bine precizată. DAT obligă vânzătorul să se ocupe de
formalităţile de vămuire la export dar NU presupune obligaţia de vămuire la
import din partea vânzătorului.
6. DAP (Delivered at Place)
Vânzătorul livrează mărfurile în mijloacele de transport adecvate la
locul stabilit cu cumpăratorul. Vânzătorul acoperă toate costurile pentru
livrarea şi descărcarea mărfurilor la terminalul stabilit. Este recomandat ca
noţiunea de Terminal să fie foarte bine precizată. În cazul în care vânzătorul
suportă costuri legate de descărcarea bunurilor la destinaţie, acesta NU are
dreptul sa refactureze aceste costuri cumpărătorului. Este recomandat ca
noţiunea de LOC să fie foarte bine precizată. DAP acoperă formalităţile de
vămuire la export dar NU include costul formalităţilor de vămuire la
import.
7. DDP (Delivered Duty Paid)
Vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare în momentul în care
marfa a fost pusă la dispoziţia cumpărătorului, la locul convenit din ţara
importatoare. Vânzătorul trebuie să suporte toate cheltuielile şi riscurile
legate de aducerea mărfii în acest loc inclusiv a taxelor vamale, a altor taxe
şi speze oficiale care se plătesc la import, precum şi a costurilor şi riscurilor
de îndeplinire a formalităţilor vamale. Acest termen poate fi folosit
indiferent de modalitatea de transport.
Termeni utilizaţi în transportul maritim

8. FAS (Free Alongside Ship)
marfa a fost pusă de-a lungul vasului, pe chei sau pe şlepuri, barje sau pe
bac, în portul de încarcare convenit. Aceasta înseamnă că toate costurile şi
riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii sunt suportate din acel moment
de cumpărător. Termenul FAS implică obligaţia cumpărătorului de vămuire
a mărfii pentru export şi nu trebuie folosită în cazul în care cumpărătorul nu
poate să îndeplinească direct sau indirect formalităţile de export. Acest
termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim sau pe apele
interioare.
9. FOB (Free On Board)
28
marfa a trecut balustrada vasului, în portul de încarcare convenit .Costurile
şi riscurile de pierdere şi deteriorare a mărfii sunt suportate din acel
moment de cumpărător. Termenul FOB implică obligaţia vânzătorului de
vămuire a mărfii pentru export. Acest termen poate fi folosit numai pentru
transportul maritim sau pe apele interioare. În cazul în care balustrada
vasului nu prezinta relevanţa, cum ar fi în cazul traficului roll-on/roll-off
sau containerizat este mai potrivit să se folosească termenul FCA.
10. CFR (Cost & Freight)
Vânzătorul trebuie să plătească navlu-ul şi costurile necesare pentru
aducerea mărfii în portul de destinatie convenit, dar riscul de pierdere sau
deteriorare a mărfii, precum şi orice costuri suplimentare cauzate de
evenimente care au avut loc dupa ce marfa a fost livrată la bordul navei se
transferă de la vânzător la cumpărător în momentul în care marfa trece de
balustrada vasului în portul de încarcare. Termenul CFR implică obligaţia
vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export. În cazul în care balustrada
vasului nu prezintă relevanţa cum ar fi în cazul traficului roll-on/roll-off sau
containerizat este mai potrivit să se folosească termenul CPT.
11. CIF (Cost, Insurance and Freight)
Vânzătorul are aceleaşi obligaţii ca în cazul termenului CFR dar
suplimentar, el trebuie sa efectueze asigurarea maritimă care să acopere
riscul cumpărătorului de pierdere sau deteriorare a mărfii în timpul
transportului maritim. Vânzătorul încheie contractul de asigurare şi plăteşte
prima de asigurare. Cumpărătorul atenţionează vânzătorul că în cazul
termenului CIF, acesta este obligat să obţină asigurarea pentru acoperirea
minima. Termenul CIF implică obligaţia vânzătorului de vămuire a mărfii
pentru export. În cazul în care balustrada vasului nu prezintă relevanţa cum
ar fi în cazul traficului roll-on/roll-off sau containerizat este mai potrivit să
se folosească termenul CIP.
Să ne reamintim...
INCOTERMS 2010 reglementează obligaţiile vânzătorului şi
cumpărătorului în manieră asemănătoare cu INCOTERMS 2000, fără a face
referire la momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra mărfii, rămânând
în sarcina părţilor precizarea acestui moment.
De asemenea, la fel ca şi predecesoarele, INCOERMS 2010 sunt
întotdeauna urmate de numele unei localităţi (port de destinaţie, port de încărcare
sau loc de destinaţie).
29
În anumite situaţii, s-ar putea să nu fie posibil ca în momentul încheierii
contractului să se determine cu precizie punctul exact sau locul unde urmează să
fie predată marfa de către vânzător pentru a fi transportată sau locul de destinaţie
final. În asemenea situaţii, părţile vor identifica numai condiţia de livrare, urmând
a preciza ulterior locul predării.
În mod normal, se recomandă ca de vămuire să se ocupe partea care
domiciliază în ţara în care are loc vămuirea sau, cel puţin, o persoană care
acţionează acolo în numele său. Astfel, de regulă, exportatorul trebuie să
îndeplinească formalităţile vamale de export, iar importatorul pe cele de import.
Totuşi, în cazul anumitor termeni, cumpărătorul se poate obliga să
îndeplinească formalităţile vamale de export care au loc în ţara vânzătorului
(EXW, FAS), după cum, în cazul altor termeni, vânzătorul se poate obliga să
îndeplinească formalităţile vamale de import în ţara cumpărătorului ( DDP). În
asemenea cazuri, cumpărătorul respectiv vânzătorul îşi asumă riscul decurgând la
interzicerea importului sau exportului respectiv.
Riscul de pierdere sau deteriorare a mărfii, precum şi obligaţia de
suportare a cheltuielilor aferente mărfii trec de la vânzător la cumpărător în
momentul în care vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare a mărfii. Dat
fiind faptul că nu trebuie să se dea posibilitatea cumpărătorului de a întârzia
transferal riscurilor şi a costurilor, toate condiţiile INCOTERMS prevăd că acest
transfer poate avea loc chiar înaintea livrării, în cazul în care cumpărătorul nu
preia marfa aşa cum s-a convenit sau nu transmite instrucţiuni cu privire la data
încărcări şi/sau locul de livrare, care sunt necesare vânzătorului pentru a-şi
îndeplini obligaţia sa de livrare.
1. Alegeţi o condiţie INCOTERMS 2010 pe care doriţi să o introduceţi

într-un contract de vânzare - cumpărare internaţională în situaţia în care v-aţi afla
pe poziţia de importator, cunoscând faptul că marfa ce face obiectul contractului
este perisabilă, depozitul vânzătorului este situat la 100 de km distanţă de Atena
(Grecia) iar sediul cumpărătorului este la Stocholm (port Suedia). Motivaţi
răspunsul.
2. Alegeţi o condiţie INCOTERMS 2010 pe care doriţi să o introduceţi
într-un contract de vânzare - cumpărare internaţională în situaţia în care v-aţi afla
pe poziţia de exportator, cunoscând faptul că obiectul contractului îl reprezintă
1000 de ceasuri de mână, depozitul vânzătorului este situat la Geneva (Elveţia)
iar sediul cumpărătorului este la New York (port SUA). Motivaţi răspunsul.
30
M1.U1.8. Rezumat
INCOTERMS 2000
GRUPA E EXW Ex works (Franco fabrica)
(expediere)
GRUPA F FCA Free Carrier (Franco caraus)
(transportul FAS Free Alongside Ship (Franco de-a lungul
principal neplătit) navei)
FOB Free on Board (Franco la bord)
GRUPA C CFR Cost and Freight (Cost şi navlu)
(transportul CIF Cost, Insurance and Freight (Cost, asigurare şi
principal navlu)
plătit) CPT Carriage Paid To (Fracht plătit pană la...)
CIP Carriage and Insurance Paid pană la….
(Fracht şi asigurare plătite pană la….)
GRUPA D DAF Delivered at Frontier (Livrat la frontieră)
(Destinaţie) DES Delivered Ex Ship (Livrat pe navă)
DEQ Delivered Ex Quoy (Livrat la chei)
DDU Delivered Duty Unpaid (Livrat taxe vamale
neplătite)
DDP Delivered Duty Paid (Livrat taxe vamale
plătite)
INCOTERMS 2010
GRUPA 1 CIP Carriage and Insurance Paid pană la….
(orice tip de (Fracht şi asigurare plătite pană la….)
transport) CPT Carriage Paid To (Fracht plătit pană la...)
DAP Delivered at place (Livrat la terminal)
DAT Delivered at place (Livrat la terminal)
DDP Delivered Duty Paid (Livrat taxe vamale
plătite)
EXW Ex works (Franco fabrica)
FCA Free Carrier (Franco caraus)
GRUPA 2 CFR Cost and Freight (Cost şi navlu)
(transport fluvial CIF Cost, Insurance and Freight (Cost, asigurare şi
şi maritim) navlu)
FAS Free Alongside Ship (Franco de-a lungul
navei
31
FOB Free on Board (Franco la bord)
M1.U1.9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Prin norme conflictuale înţelegem:
a) reguli specifice dreptului internaţional prin care se identifică legislaţia
naţională aplicabilă unui raport comercial atunci când ne aflăm în prezenţa unui
conflict de legi în timp;
b) reguli specifice dreptului internaţional prin care se identifică legislaţia
naţională aplicabilă unui raport comercial atunci când ne aflăm în prezenţa unui
conflict de legi în spaţiu;
c) reguli specifice dreptului internaţional prin care se identifică legislaţia
naţională aplicabilă unui raport comercial când raportul este susceptibil de a fi
guvernat de două sau mai multe sisteme de drept naţionale;
d) nici una din cele de mai sus.
2. Acele reguli întâlnite în fiecare sistem naţional de drept menite să
determine legislaţia aplicabilă unui raport juridic cu element de extraneitate sunt
cunoscute sub denumirea de:
a) norme conflictuale;
b) norme de drept material;
c) norme de drept material uniform;
d) nici una din cele trei categorii de norme.
3. Instanţa sesizată să soluţioneze litigiul determină legea aplicabilă unui

raport juridic susceptibil de a fi reglementat de două sau mai multe legi naţionale:
a) pe baza normelor conflictuale;
b) pe baza normelor de drept internaţional privat;
c) pe baza normelor de drept internaţional public;
d) pe baza normelor de drept material.
4. După determinarea legii aplicabile instanţa va soluţiona litigiul prin

aplicarea:
a) normelor de drept material ale ţării a cărei legi s-a ales;
b) normelor de drept conflictual;
c) normelor de drept material uniform;
5. Normele conflictuale se aplică atunci când:

a) părţile au omis să indice legea aplicabila raportului juridic;
32
b) părţile au ales lex contractua;
c) părţile au ales lex voluntatis;
d) Toate cele de mai sus.
6.. Pentru ca raportul juridic să constituie obiect de reglementare al

dreptului comerţului internaţional trebuie să întrunească următoarele
caracteristici:
a) să aibă caracter comercial;
b) să aibă caracter ştiinţific;
c) să aibă caracter internaţional;
d) să aibă atât caracter comercial cât şi internaţional.
7. Caracterul internaţional al unui raport juridic este dat de:

a) simpla prezenţa a elementului de extraneitate;
b) prezenţa elementului de extraneitate care face posibilă guvernarea
raportului de două sau mai multe legi străine;
c) prezenţa elementului de extraneitate care conduce la un conflict de legi
în spaţiu;
d) prezenţa elementului de extraneitate care conduce la un conflict de legi
în timp.
8. Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional sunt:

a) izvoarele formale constituite din: Cod comercial, legi comerciale
speciale etc.;
b) izvoare formale formate din: cutume, obiceiuri, uzanţe;
c) izvoare informale constituite din: Cod comercial, legi comerciale
speciale etc.;
d) izvoare informale constituite din: cutume, obiceiuri, uzanţe.
9. Izvoarele externe ale dreptului comerţului internaţional sunt:

a) numai convenţiile internaţionale;
b) numai uzanţele internaţionale;
c) atât convenţiile cât şi uzanţele internaţionale;
10. Reglementarea raporturilor juridice aparţinând dreptului internaţional

privat în România se face de către:
a) Legea 31/1990;
33
b) Legea 105/1992;
c) Legea 57/1997;
d) Legea 1/2000.
11. Uzanţele internaţionale reprezintă:

a) izvoare formale ale dreptului comerţului internaţional;
b) izvoare informale ale dreptului comerţului internaţional;
c) convenţii internaţionale;
12. Atunci când vânzătorul depune mărfurile în portul de expediţie

desemnat , pe chei lângă vasul desemnat pentru transport, ne aflăm în prezenţa
condiţiei:
a) EXW;
b) FAS;
c) CFR;
d) CIF.
13. Atunci când vânzătorul suportă costurile şi cheltuielile de transport

până la aducerea mărfii în portul de destinaţie desemnat, fără a suporta riscurile
de pierdere sau avariere după momentul în care mărfurile au fost urcate la bordul
vasului desemnat pentru transport, reprezintă condiţia:
a) FCA;
b) CFR;
c) CIF;
d) DAF.
14. Atunci când vânzătorul a pus mărfurile la dispoziţia cumpărătorului la

terminalul convenit din ţara de import, suportând costurile şi efectuând
formalităţile de vămuire la export dar nu şi pe cele de import reprezintă condiţia:
a) FOB;
b) DAT;
c) CFR;
d) DES .
34
M1.U1.10. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Definiţi dreptul comerţului internaţional
2. Ce reprezintă caracterul comercial al dreptului comerţului
intrnaţional?
3. Ce presupune ca un raport juridic să aibă caracter internaţional?
4. Care sunt izvoarele dreptului comerţului internaţional?
5. Care sunt principalele categorii de norme cu care operează dreptul
comerţului internaţional? Ce reprezintă fiecare categorie de norme?
6. Ce reglementează condiţiile INCOTERMS?
7. Definiţi condiţia FOB.
Unitatea de învăţare M1.U2. Subiectele dreptului comerţului

internaţional
Cuprins
M1.U2.1. Introducere.....................................................................................................35
M1.U2.3. Subiectele de naţionalitate româna ale dreptului comercial internaţional.....36
M1.U2.4. Societăţile transnaţionale...............................................................................39
M1.U2.5. Activitatea comercială a persoanelor juridice străine în România ..............40
M1.U2.6. Societăţile europene. ....................................................................................44
M1.U2.7. Rezumat.........................................................................................................45
Raporturile comerciale cu elemente de extraneitate se nasc, de regulă, între
participanţii la circuitul economic internaţional - personae fizice şi juridice - care
aparţin unor state diferite, prin cetăţenia sau naţionalitatea lor, prin domiciliul sau
sediul lor.
Aceşti participanţi constituie subiectele dreptului comerţului internaţional.
35
Sfera, denumirea şi trăsăturile distinctive ale acestor participanţi diferă de la o
legislaţie naţională la alta.
Participanţii la raporturile de comerţ internaţional pot fi clasificaţi în
subiecte de naţionalitate română şi persoanele juridice străine ce desfăşoară
activitate comercială în România.
Din prima categorie, potrivit reglementărilor legii române, fac parte
comercianţii – persoane fizice, societăţile comerciale, regiile autonome şi gupurile
de interes economic.
În cadrul celei de-a doua categorii sunt enumerate filialele, sucursalele şi
reprezentanţele persoanelor juriduce străine ce îşi desfăşoară activitate comercială
în România.
În fine, s-a relevat şi prezenţa unor subiecţi de drept ce nu aparţin nici
ordinii juridice naţionale şi nici celei internaţionale - şi anume societăţile
comerciale transnaţionale.

- să identifice participanţii la raporturile de comerţ internaţional;
- să poată realiza o diferenţiere între filială , sucursală şi reprezentanţă;
- să se cunoască diferenţa între societate globală şi societate transnaţională.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 4 ore.
M1.U2.3. Subiectele de naţionalitate română ale dreptului comerţului

internaţional
2.3.1.Comercianţii persoane fizice
Sunt persoane fizice care îndeplinesc acte sau fapte de comerţ, cu un element de
extraneitate şi care săvârşesc acte de comerţ în nume propriu şi pe riscul său, în mod
sistematic, metodic, permanent şi cu titlu profesional. Ei respectă statutul lor organic care va
fi guvernat de legea română, numai forma actelor va fi supusa legii statului unde se încheie
actele.
Îşi manifestă prezenţa mai ales în domeniul producţiei artizanale, manufacturiere sau
cel al intermedierii comerciale.
2.3.2. Societăţile comerciale de naţionalitate română
a) Societăţile comerciale cu capital românesc
Societăţile comerciale constituie o instituţie fundamentală a dreptului comercial şi cea
mai importantă formă juridică de organizare a activităţii comerciale [CĂP 92].
36
Dacă ar fi să dăm o definiţie societăţii comerciale cea mai potrivită ar fi: acea entitate
sau structură cu personalitate juridică (îi confera calitatea de subiect de drepturi şi obligaţii,
putând încheia valabil acte juridice şi putând sta în justitie în nume propriu), constituită
potrivit legii prin actul de voinţa şi cu aportul asociaţilor, în scopul obţinerii de beneficii
rezultate din actele de comerţ.
Pentru înfiinţarea lor este necesară:
- încheierea unui contract, numit pact societar care reprezintă expresia voinţei
asociaţilor de a se asocia în vederea realizării unui profit;
- constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale asociaţiilor, menit să constituie
suportul material al activităţii societăţii;
- existenţa unui scop comun al asociaţiilor, de a realiza câştiguri şi de a le împarţi între
ei.
b) Societăţile comerciale cu participare străină
Sunt societăţile comerciale, filialele şi sucursalele constituite pe teritoriul ţarii, cu
capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române, indiferent dacă s-
au constituit de la început ca atare sau elementul străin a intervenit ulterior, prin dobândirea
de părţi sociale sau acţiuni la societăţile deja existente (în cadrul capitalului iniţial sau prin
majorare) precum şi de obligaţiuni sau alte efecte de comerţ emise de acestea. Aşadar
elementul de extraneitate relevant pentru ca o societate comercială de naţionalitate romană să
fie considerată ca fiind cu participare străină este participarea străină la capitalul acestei
societaţi, respectiv la patrimoniul sau. Nu considerăm o societate cu participare străină cea la
care elementul străin se manifestă exclusiv sub alte aspecte ca, de exemplu, numai cetăţenia
străină a membrilor organelor de conducere sau de administrare ale societăţii.
Regimul juridic al acestor societăţi este supus dreptului intern, dar prezintă anumite
particularitaţi generate de elementele de extraneitate pe care le conţin.
Ele nu constituie o categorie distinctă de societăţi comerciale de naţionalitate română,
ci o specie distinctă, cu fizionomie proprie, cu particularităţi în cadrul acestora deci sub
aspectul personalităţii juridice se încadreaza în categoria persoanelor juridice de naţionalitate
română.
Determinarea naţionalităţii societăţii comerciale
Naţionalitatea este elementul care plasează societatea comercială în sfera unui sistem
de drept, exprimând apartenenţa acesteia la un anumit stat.
În dreptul român există un criteriu de drept comun pentru determinarea naţionalităţii
persoanei juridice precum şi criterii speciale.
Criteriul de drept comun, cel al sediului social, este stabilit prin Legea 105/1992 şi
prevede că statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională, iar
naţionalitatea este cea a statului pe teritoriul căruia şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv,
sediul social. Societăţile cu participare straină, având sediul în ţară, sunt persoane juridice
37
române, deci sunt supuse prevederilor legii române, ca lex societatis. Ele aparţin ordinii
juridice româneşti, fiind persoane juridice de drept intern – deşi implică existenţa în structura
lor a unor elemente de extraneitate – şi nu de drept internaţional (public). Lex societatis, legea
română cârmuieşte întregul statut juridic al acestor societăţi.
Legea 105/1992 face referire şi la societăţile care au sedii în mai multe state
(societăţile globale), dreptul român permiţând societăţiilor care au sediul într-un alt stat să-şi
stabilească un sediu principal şi în România . Aceasta este situaţia societăţilor transnaţionale
şi diferă de situaţia în care o societate comercială îşi are sediul principal în străinătate şi
constituie în România numai un sediu secundar, adică o filială, o sucursală sau o
reprezentanţă.
Dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea
persoanei juridice este sediul real, adică locul unde se află centrul principal de conducere şi
gestiune a activităţii, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit
directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state.
Dacă sediul real este în ţară societatea va dobândi naţionalitate româna (sau /şi
"naţionalitate română").
Criteriul special, cel al controlului se întâlneşte în cazuri rare, în convenţii
internaţionale pentru situaţii deosebite şi în unele acorduri bilaterale la care România este
parte. Potivit acestui criteriu o persoană juridică poate fi socotită ca aparţinând unui stat străin
datorită controlului care se exercită asupra ei de către interese străine. Controlul se apreciază
după:
- cetăţenia asociaţilor;
- provenienţa capitalului social;
- cetăţenia persoanelor care formeaza organele de conducere ale respectivei societăţi.
Schimbarea naţionalităţii societăţilor comerciale
Schimbarea sediului dintr-un stat pe teritoriul altui stat determină şi schimbarea
naţionalităţii societăţii comerciale, ceea ce ridică probleme în plan juridic.
O forma de realizare ar fi dizolvarea şi lichidarea ei în statul de origine şi reânfiinţarea
ei în noul stat, modalitate ce prezintă inconvenientul încetarii personalităţii juridice, deci un
colaps în viaţa economocă şi juridică a societăţii respective.
A doua formă, cea a transferului, elimină acest inconvenient, dar ridică problema
compatibilităţii celor doua sisteme de drept naţionale. Nici una din legile aflate în conflict nu
poate guverna întreaga operaţie a transferului social şi nici una din ele nu poate fi ignorată în
aceasta operaţie, considerandu-se astfel ca:
- legea sediului iniţial va guverna condiţiile de formă ale transferului, întrucât în
momentul adoptării acestei hotărâri societatea se afla sub imperiul acelei legi;
38
- legea noului sediu va guverna modul de rezolvare a conflictului de legi apărut ca
urmare a deciziei de transfer şi adaptarea documentelor constitutive ale societăţii la exigenţele
ei.
Există şi anumite societăţi comerciale cu participare straină care sunt supuse unor
reglementări speciale: societăţile bancare cu participare străină. Organizarea, funcţionarea,
fuziunea, dizolvarea, încetarea acestora sunt supuse O.U.G. 99/2006. Reglementările speciale
se referă la următoarele aspecte :
- se pot constitui doar ca S.A;.
- capitalul social iniţial nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane Euro
şi trebuie vărsat integral în numerar în momentul subscrierii, aporturile în natură nefiind
permise;
- dacă instituţia de credit optează pentru sistemul unitar de administrare, conducerea
instituţiei de credit este delegată de către consiliul de administraţie la cel puţin 2 directori,
dacă optează pentru sistemul dualist directoratul este format din cel puţin 3 membri, în
conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale. Aceste persoane trebuie să fie
aprobate de BNR înainte de începerea exercitării responsabilităţilor.
c) Alte subiecte de naţionalitate română

c1)Regiile autonome
Sunt persoane juridice înfiinţate în domenii de importanţă strategică pentru economia
naţională, în temeiul prevederilor Legii 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat în R.A. şi societăţi comerciale.
Prin O.U.G. 30/1997 regiile autonome se reorganizează ca societăţi comerciale pe
acţiuni care, în cazul în care au ca obiect activităţi de interes public naţional, pot fi denumite
companii naţionale sau societăţi naţionale.
c2) Grupurile de interes economic (G.I.E.)
Se constituie şi funcţionează în conformitate cu prevederile Legii 161/2003 şi
reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o
perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor
săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activitaţii respective. Sunt persoane juridice cu scop
patrimonial, care pot avea calitatea de comerciant sau necomerciant. Pot avea ca membri şi
persoane fizice si juridice străine.
Sediul G.I.E. poate fi mutat într-un alt stat, prin decizia membrilor grupului, luată în
unanimitate, mutarea sediului echivaland cu schimbarea naţionalităţii.
M1.U2.4. Societăţile transnaţionale

Sunt acele societăţi care transgresează elementului naţional, având legături organice
strânse cu mai multe state. Ele se fondeaza pe elemente lipsite de caracter naţional, cum ar fi
39
provenienţa capitalului de la asociaţi aparţinând mai multor ţări sau existenţa mai multor sedii
principale.
Aceste societăţi nu se supun nici unei legi naţionale, sunt mai mult o stare de fapt decât
o realitate juridică.
Fiind lipsite de o legatură organică cu orice legislaţie naţională, ele se guvernează
potrivit propriului statut şi îşi soluţionează eventualele litigii prin instanţe speciale, distincte
de instanţele naţionale.
Regimul juridic al unor asemenea entităţi este reglementat exclusiv de prevederile
actului constitutiv şi eventual de principiile de drept comune sistemelor naţionale interesate,
în măsura în care nu contrazic prevederile statutare.
Exemplu:
■ Scandinavien Air System (SAS), constituită prin fuziunea
societăţilor aeriene din Danemarca, Norvegia şi Suedia, are trei sedii

principale în capitala fiecăreia dintre cele trei ţări, dar statutul societăţii nu
face trimitere la niciunul din cele trei sisteme naţionale de drept.
■ Nestle are două sedii principale situate în cantoane cu legislaţie
diferită din Elveţia.
M1.U2.5. Activitatea comercială a persoanelor juridice străine în România

2.5.1. Filiala
Reglementarea activităţii în România a filialelor societăţilor străine se face prin
aplicarea dispoziţiilor art. 42 din Legea 31/1990.
Definim filiala din România a unei societăţi comerciale stăine ca fiind, aceea entitate
dotată cu personalitate juridică proprie (română), fiind un subiect de drept distinct de
societatea mamă, care se află însă sub controlul societăţii mamă. Rezultă de aici două
elemente esenţiale care caracterizează filiala din punct de vedere juridic:
a) În primul rând, filiala are personalitate juridică proprie ceea ce îi conferă calitatea de
societate de drept propriu, ca o societate de sine stătătoare cu următoarele consecinţe:
- are un patrimoniu propriu, diferit de cel al societăţii mamă şi deci poate acţiona în
raporturile juridice comerciale în nume propriu şi pe seama ei, deosebindu-se de sucursala
care neavând personalitate juridică proprie acţionează pe seama societăţii mamă;
- pe planul dreptului internaţional privat, repercursiunea directă a personalităţii
juridice a filialei constă în aceea că statutul sau organic este supus legii ţării care îi confera
naţionalitate, legea ţării unde şi-a stabilit sediul, independent de legea societăţii comerciale
care a înfiinţat-o.
40
b) În al doilea rând, filiala se caracterizează prin faptul că asupra ei societatea mamă
exercită un control. Deci, legătura de filiaţie dintre societatea mamă şi filială este dată de
controlul ce-l poate exercita societatea mamă, determinându-i conduita comercială.
În practică controlul se manifestă prin faptul că societatea mamă deţine majoritatea
capitalului filialei, mergând chiar până la 100%.
Sunt însă posibile şi alte forme de control, ca de exemplu situaţiile în care societatea
mamă deţine majoritatea drepturilor de vot în organele de conducere sau administrare ale
filialei sau societatea mamă are dreptul să numească sau să revoce majoritatea membrilor
organelor de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor filialei.
În ceea ce priveşte relaţia dintre filială şi societatea mamă:
- filiala este dependentă faţă de societatea mamă deoarece, aflându-se sub controlul
acesteia, funcţionează în coordonatele economice impuse de ea;
- pe de alta parte, filiala are o puternică autonomie economică, în sensul că are o viaţă
economică şi financiară proprie, materializată mai ales prin faptul că întocmeşte documente
contabile şi financiare distincte de cele ale societatii mamă, pe care este obligată să le
înregistreze la autorităţile fiscale din România.
Constituirea filialelor societăţilor comerciale străine în România se face cu respectarea
legii române, dar, sub condiţia ca acest drept sa fie recunoscut societăţii mamă de legea
statutului sau organic (lex societatis). Dacă acest drept nu este recunoscut, chiar dacă legea
română permite deschiderea de filile ale societăţii străine, acestea nu se vor constitui
deoareace sunt interzise de legea societăţii mamă.
Filialele societăţilor străine se pot constitui cu capitalul integral al societăţii mamă dar
şi cu participare de capital românesc fără ca prin aceasta să-şi piarda caracterul de filiala, dacă
societatea mamă exercită un control asupra ei. Actul constitutiv trebuie să prevadă în mod
explicit caracterul de filială al societăţii înfiinţată în România, iar în cuprinsul acesteia se
impun a fi menţionate modalităţile în care societatea mamă îşi exercită controlul asupra
filialei.
2.5.2. Sucursala
Prin aplicarea art. 43 din Legea 31/1990 care reprezintă reglementarea de drept comun
în materie, putem defini sucursala ca fiind un sediu secundar al societăţii mamă, lipsit de
personalitate juridica proprie, care beneficiază de un capital ce îi este afectat în întregime de
către societatea mamă şi posedă o anumită autonomie juridică şi economică faţă de aceasta.
Din această definiţie se desprind cel puţin două elemente care sunt esenţiale pentru sucursală:
a) nu are personalitate juridică proprie, deci nu prezintă calitatea de subiect de drept
distinct de societatea mamă ceea ce generează următoarele consecinte:
- nu are un patrimoniu propriu, dar beneficiază de un capital propriu, respectiv de o
masă de bunuri care îi este afectată în exclusivitate, ce aparţine din punct de vedere juridic
societăţii mamă. Ea poate efectua acte juridice numai pe seama societăţii mamă.
41
.......- statutul organic al sucursalei înfiinţată de o persoană juridică dintr-o altă ţară este
supus legii
naţionale a acesteia. Aşadar, sucursala nu are naţionalitate română ci naţionalitatea
societăţii mamă, fiind supusă legii străine ca lex societatis.
b) este dependentă juridic şi economic de societatea mamă faţă de care beneficiază
totuşi de anumite elemente de autonomie.
În ceea ce priveşte relaţia dintre sucursală şi societatea mamă, primordială, este
dependenţa de societatea mamă prin faptul că se constituie cu capitalul 100% al societăţii
mamă iar aceasta stabileşte prin actul constitutiv:
- obiectul de activitate;
- bunurile care sunt afectate activitaţii sucursalei;
- modul de organizare şi funcţionare.
Neavând patrimoniu distinct, nu are creditori şi debitori proprii, iar în raporturile
juridice cu terţii acţionează numai pe seama societăţii mamă, fie în numele acesteia, fie în
nume propriu în cadrul unei relaţii specifice de comision.
Pe de altă parte, sucursala beneficiază de anumite elemente de autonomie juridică şi
economică care îi conferă calitatea de sediu secundar al societăţii mamă. Temeiul juridic al
acestei autonomii relative îl constituie mai ales existenţa unei mase de bunuri, a unui capital
care îi este afectat în exclusivitate. Sucursala poate efectua activitate de vânzări de bunuri,
executări de lucrări sau prestări servicii din capitalul propriu.
Autonomia juridică se manifestă sub următoarele aspecte:
- sucursala are o capacitate de drept limitată, care se exprimă prin faptul că poate fi
acţionată direct în justiţie pentru operaţiunile efectuate în ţara de reşedinţă, deci instanţele
judecătoreşti române sunt competente să judece litigiile în care este implicată sucursala.
- sucursalele pot fi supuse unei proceduri separate de dizolvare şi lichidare (inclusiv
faliment) fară ca prin aceasta să fie influenţată situaţia juridică a societăţii mamă.
Sub aspect economic, sucursala, având un capital care îi este afectat în exclusivitate,
beneficiază de un anumit grad de autonomie gestionară, în limitele pe care societatea mamă i
le stabileşte prin actul constitutiv, cu respectarea legilor contabile şi fiscale româneşti în
materie, ca legi ale statului de reşedinţă.
În ceea ce priveşte constituirea sucursalelor societăţilor comerciale străine în România
se impune aceeaşi condiţie ca şi în cazul filialelor: legea statutului organic al respectivei
societăţi să-i recunoască "dreptul". Dacă dreptul este recunoscut înfiinţarea sucursalei în
România se face cu respectarea legii străine. Prin urmare, anumite condiţii constitutive pe care
legea română le impune pentru un anumit tip de societate comercială nu se vor aplica
sucursalelor societăţilor străine.
42
Exemplu:
■ dacă un S.R.L. este valabil constituit în ţara sa de origine cu mai
mult de 50 de asociaţi societatea poate deschide o sucursală în România

deşi legea română limitează pentru acest tip de societate numărul asociaţilor
la 50
.Aplicarea corelativă asupra sucursalei a doua sisteme de drept, a legii statului strain pe
teritoriul caruia îşi are sediul societatea mamă şi a legii române are loc astfel:
a) capacitatea de folosinţă a sucursalei este guvernată de legea naţională (lex societatis)
a societăţii mamă, sucursala fiind o prelungire a personalităţii juridice a acesteia, generând
urmatoarele consecinte:
- nu poate face în România acte şi fapte de comerţ la care nu este îndreptăţită
societatea mamă chiar dacă legile române ar permite societăţilor româneşti de acelaşi tip să
efectueze asemenea activităţi, altfel spus activităţile desfăşurate de sucursală nu pot excede
obiectului de activitate al societăţii mamă;
- activitatea sucursalei din România ia sfarşit în cazul în care societatea mamă şi - a
încetat existenţa în ţara sa de origine, această regulă fiind o consecinţă a fptului că sucursala
are personalitatea juridică a societăţii mamă;
b) sucursalele desfaşurându-şi activitatea pe teritoriul României sunt supuse legilor
române privind condiţia juridică a străinului, persoană juridică.
2.5.3. Reprezentanţa
Reprezentanţa este doar o extindere a activităţii societăţii mamă în teritoriul străin prin
intermediul unei structuri menite să asigure reprezentarea societăţii mamă în raporturile cu
terţii.
Dacă ar fi să definim reprezentanţa am spune că este un sediu social al societăţii
mamă, lipsit de personalitate juridica, care nu are capital distinct de cel al societăţii mamă şi
poate efectua numai operaţiuni de reprezentare a societăţii mamă faţă de partenerii săi
comerciali din România. Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale
reprezentanţei:
a) nu are personalitate juridică ci constituie o prelungire a societăţii mamă în
străinatate deci nu are calitatea de subiect de drept distinct de societatea mamă, iar din punct
de vedere al dreptului internaţional privat, este supusă legii naţionale (lex societatis) a
societăţii mamă.
b) acţionează în numele societăţii mamă şi pe seama acesteia, având calitatea juridică
de mandatar. Deci reprezentanţa nu este abilitată să facă fapte de comerţ în nume propriu ci ea
poate efectua acte juridice în calitatea de “reprezentant” al societăţii mamă, adică în calitate
de intermediar între acesta şi partenerii ei comerciali din România.
43
c) nu are un capital propriu ci numai bunuri necesare pentru desfaşurarea activităţilor
de reprezentare în ţară. Ca urmare a acestei caracteristici, reprezentanţa poate efectua numai
operaţiuni economice ce concordă cu obiectul de activitate al societăţii mamă. În principiu, ea
nu poate fi întreprindere producătoare de bunuri, iar în cazul în care execută lucrări sau
prestează servicii trebuie să aibă ca scop promovarea şi sprijinirea societăţii mamă.
...............d) nu se înregistreaza în Registrul Comertului şi nu se încadreaza în categoria
investiţiilor
străine în Romania
Să ne reamintim...
Comparaţie între reprezentanţele, sucursalele şi filialele societăţilor
comerciale străine în ţară:
- sucursalele se aseamănă cu reprezentanţele dar se deosebesc de
filiale prin faptul că sunt lipsite de personalitate juridică proprie;
- sucursalele şi reprezentanţele fac acte juridice pe seama societăţii
mamă dar spre deosebire de reprezentanţe care acţionează în numele societăţii
mamă sucursalele pot acţiona şi în nume propriu. Filialele pot face acte juridice
în nume propriu şi pe seama lor, dar şi pe seama societăţii mamă, pe bază de
mandat sau comision;
- reprezentanţele se deosebesc esenţial de filiale şi într-o anumită
măsură şi de sucursale deoarece nu au un capital propriu;
- reprezentanţele se deosebesc de filiale şi sucursale şi prin faptul
că ele nu se inregistrează la oficiile Registrului Comerţului şi nu se încadreaza în
categoria investiţiilor străine în România;
Numiţi trei filiale şi trei sucursale ale unor societăţi comerciale străine ce
îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul României .
M1.U2.6. Societăţile europene (S.E.)

Regimul juridic al acestor societăţi este instituit prin două acte normative adoptate la
nivelul UE (Regulamentul Consiliului nr. 2157/2001 şi Directiva Consiliului nr. 2001/86/CE)
iar cadrul juridic intern pentru aplicarea directă a Regulamentului a fost creat prin O.U.G.
52/2008.
Definind societatea europeană putem afirma că este acel tip de societate pe acţiuni,
având personalitate juridică proprie al carei regim juridic este cârmuit de prevederile
44
Regulamentului iar dacă acesta nu dispune, devin incidente dispoziţiile legii statului membru
pe al carui teritoriu şi-a stabilit sediul.
Regulamentul Consiliului stabileşte patru modalităţi de constituire a societăţilor
europene:
1. Constituirea unei S.E. prin fuziunea unor S.A-uri având sediul pe teritoriul
Comunităţii dintre care cel puţin două sunt reglementate de legea unor state membre diferite.
2. Constituirea unei S.E. holding de catre S.A.-uri sau S.R.L.-uri având sediul pe
teritoriul Comunităţii dintre care cel puţin două sunt reglementate de legea unor state membre
diferite sau deţin de cel puţin doi ani o filială reglementată de legea unui alt stat membru sau o
sucursală pe teritoriul unui alt stat membru.
3. Constituirea unei filiale comune organizate ca S.E. de către persoană juridică având
sediul real pe teritoriul Comunităţii dintre care cel puţin două sunt reglementate de legea unor
state membre diferite sau deţin de cel puţin doi ani o filială reglementată de legea unui alt stat
membru sau o sucursală pe teritoriul unui alt stat membru.
4. Constituirea unei S.E. prin transformarea unei S.A. care este infiinţată potrivit legii
unui stat membru şi deţin de cel puţin doi ani o filială reglementată de legea unui alt stat
membru sau o sucursală pe teritoriul unui alt stat membru.
Societăţile europene au câteva particularităţi:
- capitalul subscris nu poate fi inferior sumei de 120 000 euro iar dacă legea unui stat
membru unde SE îşi are sediul impune un nivel superior al capitalului social acesta va fi
incident;
- sediul social este stabilit pe teritoriul Comunităţii, în acelaşi stat membru ca şi
administraţia centrală. Ulterior sediul poate fi mutat într-un alt stat dacă se doreşte acest fapt;
- legea aplicabilă este stabilită printr-o reglementare în scară stabilindu-se următoarea
ordine de aplicare:
- regulamentul şi statutul societăţilor europene;
- dispoziţiile comunitare privind societăţile europene sau în lipsă
dispoziţiile privitoare la S.A.-uri din legea statului membru unde societatea europeană îşi are
sediul.
M1.U2.7. Rezumat
Subiectele dreptului comerţului internaţional pot fi de naţionalitate
română şi în acestă categorie includem: comercianţii persoane fizice, societăţile
comerciale de naţionalitate română fie că sunt constituite cu capital integral
românesc sau cu o participare de capital străin, regiile autonome şi grupurile de
interes economic sau pot fi persoane juridice de naţionalitate străină care îşi
desfăşoară activitatea în afara graniţelor ţării în care sunt constituite societăţile
mamă, din această categorie făcând parte filialele, sucursalele şi reprezentanţele
45
societăţilor comerciale străine.

1. Entităţile juridice fără personalitate juridică constituite din mai multe
societăţi comerciale funcţionând ca un tot unitar, sub o comandă unică, reunite
prin interesele lor economice sau prin factori personali de conducere sunt:
a) sucursalele;
b) filialele;
c) reprezentanţele;
d) grupurile de societăţi comerciale.
2. Se bucură de personalitate juridică proprie:

a) filiala constituită în ţară straină;
b) sucursala constituită în ţară straină;
c) reprezentanţa societăţii comerciale constituită în ţară straină;
d) toate cele de mai sus.
3. Regimul juridic al societăţilor transnaţionale este reglementat de:

a) prevederile actului constitutiv;
b) orice sistem naţional de drept;
c) sistemul de drept din ţara cu care societatea are legăturile cele mai
strânse;
4. Criteriul potrivit căruia naţionalitatea societăţii comerciale se determină

în funcţie de sediul acesteia este:
a) criteriul de drept comun;
b) criteriul special;
c) criteriul mixt;
d) nici unul din cele de mai sus.
5.Comercianţii persoane fizice:

a) îndeplinesc acte de comerţ cu element de extraneitate în numele altora;
b) îndeplinesc acte de comerţ cu element de extraneitate în nume propriu;
c) îndeplinesc orice acte de comerţ în nume propriu;
d) îndeplinesc orice acte de comerţ în numele altora.
46
6. Nu are patrimoniu distinct iar în raporturile juridice cu terţii acţionează
numai pe baza societăţii mamă şi se înregistreză la Registrul Comerţului din ţara
unde îşi desfăşoară activitatea:
a) filiala;
b) sucursala;
c) reprezentanţa;
7. Capacitatea de folosinţă a sucursalei este guvernată de:

a) legea naţională a societăţii mamă;
b) legea ţării unde îşi desfăşoară activitatea;
c) legea unei ţări terţe;
d) oricare dintre aceste legi.
8. Întocmeşte documente contabile şi financiare distincte de cele ale

societăţii mamă:
a) filiala;
b) sucursala;
c) reprezentanţa.

1. Ce elemente trebuie reunite cumulativ pentru ca o societate
comercială să poată fi constituită?
2. Ce reprezintă naţionalitatea unei societăţi comerciale?
3. Cum se determină naţionalitatea unei societăţi comerciale?
4. Cum se poate schimba naţionalitatea unei societăţi comerciale?
5. Care sunt elemente esenţiale care caracterizează filiala din punct
de vedere juridic?
6. Prin ce se caracterizează sucursala?
7. Care sunt elementele esenţiale ale reprezentanţei?
Temă de control
Reclamanta A, societate comercială cu sediul în SUA, a solicitat instanţei
române încuvinţarea executării silite a hotărârii judecătoreşti pronunţate de
District of Columbia, în contradictoriu cu B, societate comercială cu sediul în
47
România.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art.167 şi 174 din Legea 105/1992.
Pârâta a solicitat respingerea acţiunii, întrucât judecarea procesului din
SUA s-a efectuat fără citarea acesteia.
Ce a decis instanţa de judecată?
Modulul 2. TEORIA GENERALĂ A CONTRACTELOR
Cuprins
Introducere.....................................................................................................................48
Obiectivele modului.......................................................................................................48
U1. Clasificarea şi condiţiile de validitate ale contractelor...........................................50
U2. Încheierea contractelor comerciale internaţionale..................................................58
U3. Conţinutul contractelor comerciale internaţionale..................................................72
U4. Efectele contractelor comerciale internaţionale....................................................105
Introducere
Contractele constituie instituţia centrală a dreptului comerţului
internaţional, fiind cel mai important instrument juridic de realizare a
operaţiunilor de comerţ exterior şi cooperare economica internaţională.
Contractele comerciale internaţionale constituie o forma a contractelor
comerciale şi, ca atare, întocmai ca şi acestea din urmă, au ca drept comun
reglementările aplicabile contractelor civile în general, faţa de care se deosebesc
însă prin anumite particularitaţi, generate de natura lor comercială.
Contractele comerciale internaţionale se disting, la rândul lor, faţa de
contractele comerciale interne, prin anumite particularitaţi , generate de caracterul
lor de internaţionalitate.
Sintetizând particularitaţile contractelor comerciale internaţionale, definim
aceste contracte ca fiind acordurile de vointă încheiate între două sau mai multe
48
subiecte ale dreptului comercial internaţional, care îndeplinesc condiţiile de
comercialitate şi internaţionalitate şi care au ca scop naşterea, modificarea sau
stingerea raporturilor juridice de comerţ internaţional.
Contractele comerciale internaţionale, numeroase, variate şi în continuă
transformare pe măsura modificării şi diversificării schimburilor economice
mondiale, sunt susceptibile de clasificări în funcţie de mai multe criterii.
Obiectivele modulului
- cunoaşterea principalelor modalităţi de clasificare a contractelor
internaţionale;
- cunoaşterea modalităţilor prin care se pot încheia contracte
comerciale în mediul internaţional;
- deprinderea abilităţii de a negocia în vederea încheierii contractelor

comerciale internaţionale;
- cunoaşterea tuturor tipurilor de clauze contractuale în scopul dobândirii
abilităţii de a participa la elaborarea contractelor comerciale internaţionale;
- cunoaşterea principalelor efecte pe care le generează încheierea unui
contract comercial internaţional.
49
Unitatea de învăţare M2.U1. Clasificarea şi condiţiile de validitate
ale contractelor comerciale internaţionale
Cuprins
M2.U1.1.Introducere......................................................................................................50
M2.U1.3. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale .....................................50
M2.U1.4. Particularităţi privind condiţiile de validitate ale contractelor comerciale
internaţionale ................................................................................................................55
M2.U1.5. Rezumat.........................................................................................................56
M2.U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor...................................................................57
Clasificarea contractelor comerciale internaţionale prezintă importanţă dat
fiind regimul juridic propriu al diferitelor categorii de contracte, care rezultă în
urma aplicării fiecarui criteriu de clasificare.

- să poată încadra orice contract comercial internaţional după fiecare
dintre criteriile prezentate în curs
- să cunoască condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru ca un contract
să fie valabil încheiat din punct de vedere juridic
50
M2.U1.3. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale

1.3.1. Clasificări după criterii de natură civilă
a) Dupa modul de încheiere contractele sunt: consensuale, solemne si reale.
Din punct de vedere al modului lor de formare, contractele de care ne ocupăm, sunt, în
imensa lor majoritate consensuale, adică simplul acord de voinţă al părţilor este suficient
pentru perfectarea valabilă a contractului iar forma scrisă este necesară doar ca mijloc de
probă, ad probationem, şi nu reprezintă o condiţie de validitate a convenţiei. Cazurile în care
legea comercială cere forma scrisă ad validitatem pentru contracte sunt extrem de rare.
Aceste contracte în privinţa cărora legea prescrie o anumita formă, ca o condiţie de validitate
a contractului intră în categoria contractelor solemne. Sunt mai numeroase situaţiile în care
dreptul comercial solicită forma scrisă ad probationem pentru contracte, dar acestea nu se
încadrează în categoria excepţiilor de la principiul consensualismului.
Contractele în care încheierea actului trebuie însoţită şi de remiterea bunului ce
constituie obiectul material al contractului reprezintă contractele reale.
b) După caracterul reciproc sau unilateral al obligaţiilor asumate contractele sunt:
sinalagmatice şi unilaterale.
Contractele sinalagmatice sau bilaterale sunt cele care dau naştere la obligaţii în
sarcina ambelor părţi contractante, pe când cele unilaterale dau naştere la obligaţii numai în
sarcina uneia dintre părţi. Un contract care îşi păstrează, în principiu, caracterul unilateral şi
în comerţul internaţional este cel de gaj comercial.
c) După scop contractele sunt: oneroase şi cu titlu gratuit.
Contractele oneroase sunt cele în care fiecare parte urmăreşte realizarea unui avantaj
material. Particularitatea contractelor comerciale internaţionale de a fi cu titlu oneros se
explică prin caracterul lucrativ al activităţii comercianţilor.
Contractele comerciale internaţionale - cu titlu oneros - sunt, în marea majoritate,
comutative, adică existenţa şi întinderea prestaţiilor se cunoaşte din momentul încheierii
contractului dar exista însă şi contracte aleatorii ca, de exemplu, asigurarea şi reasigurarea
internaţională de mărfuri, în care existenţa şi întinderea prestaţiilor depind de un eveniment
viitor şi incert.
Animus donandi lipseşte practic în comerţul internaţional, aşa încât, chiar şi
operaţiunile efectuate aparent gratuit, ca de exemplu, distribuirea de materiale publicitare,
licenţă de brevet gratuită, vânzarea promoţională etc., ascund un scop de publicitate
comercială şi de promovare a afacerii, care este de esenţă oneroasă.
51
d) După efectele pe care le produc contractele sunt: constitutive, translative şi
declarative de drepturi.
În comerţul internaţional, contractele constitutive privesc, de regulă, crearea de
drepturi de creanţă. Contractele constitutive de drepturi reale sunt mai rare.
Contractele translative se referă în special la drepturile reale şi anume la transferul, fie
al dreptului de proprietate asupra unei mărfi (de exemplu, vânzarea cumpărarea şi schimbul,
acestea îmbrăcând forme variate şi complexe în cadrul operaţiunilor de contrapartidă), fie al
unui drept de folosinţă (de exemplu, contractul de licenţă de brevet de invenţie, de leasing, de
franciză). Contractele translative de drepturi de creanţă (cesiunea de creanţă) sunt des întâlnite
în comerţul internaţional sub forma contractelor de factoring.
Contractele declarative de drepturi (de exemplu, contractul de tranzacţie) sunt relativ
rare în practica subiectelor române de drept al comerţului internaţional.
e) În funcţie de durata pentru care se încheie, contractele comerciale internaţionale se
clasifică în contracte pe termen scurt (până la 1 an), mediu (între 1 şi 5 ani) şi lung (peste 5
ani).
Se încadrează în categoria respectivă de contracte şi acelea la care numai obligaţiile
uneia dintre părţi urmează să fie executate la o dată viitoare, mai mult sau mai puţin
îndepărtată de momentul încheierii contractului. Astfel, de exemplu, într-un contract de
vânzare-cumpărare, deşi se poate stipula că predarea mărfii să se facă imediat după încheierea
contractului, contractul se socoteşte pe termen lung dacă plata preţului este eşalonată pe o
perioadă mai lungă de 5 ani.
În comerţul internaţional, numeroase contracte se încheie pe termen mediu şi lung,
datorită avantajelor economice pe care le prezintă, constând, mai ales, în certitudinea
operaţiunii juridice.
Contractele pe termen mediu şi lung, dat fiind specificul lor, prezintă anumite
particularităţi sub aspectul regimului lor juridic.
Astfel, în primul rând, deoarece în momentul încheierii lor nu pot fi întotdeauna
prefigurate cu precizie toate drepturile şi obligaţiile părţilor pentru diferitele faze ulterioare
ale executării, contractele de lungă şi medie durată sunt uneori consemnate în contracte-cadru,
cu conţinut generic, care apoi sunt circumstanţiate, pentru fiecare etapă de executare în parte,
prin contracte subsecvente, complementare. O asemenea situaţie este frecventă, de exemplu,
în cazul operaţiunilor de contrapartidă.
De asemenea, pentru a preveni perturbarea gravă a echilibrului contractului, datorită
survenirii pe parcursul executării a unor riscuri diverse (de natură valutară sau nevalutară),
părţile contractante inserează frecvent în contractele pe termen mediu şi lung unele clauze
specifice, precum clauze de opţiune sau de forţă majoră etc.
În cazuri excepţionale, unele contracte comerciale internaţionale se încheie pe durată
nedeterminată, părţile precizând că ele vor rămâne în vigoare până la realizarea obiectului
52
propus. Asemenea clauze se prevăd mai ales în unele contracte de cooperare economică
internaţională ca, de exemplu, cele privind constituirea de societăţi pentru construirea şi
exploaterea în comun de obiective economice, realizarea de acţiuni de cooperare pe terţe
pieţe.
f) După modul de executare contractele comerciale internaţionale sunt: cu executare
imediată şi cu executare succesivă.
În marea lor majoritate contractele sunt cu executare succesivă. Contractele cu
executare imediată şi dintr-o dată (uno ictu) sunt relativ rare. În categoria contractelor care
prin natura lor sunt cu executare succesivă intra vânzarea-cumpărarea cu plata preţului în rate,
depozitul remumerat, contractul de leasing.
g) După gradul de independenţă contractele se clasifică în: contracte principale şi
accesorii.
Contractele sunt principale în marea lor majoritate. Cele accesorii sunt contractul de
gaj, unele contracte de garanţie bancară şi clauza penală, aceasta din urmă fiind des folosită în
comerţul internaţional.
h) După felul obligaţiilor care intră în conţinutul lor contractele sunt susceptibile de
mai multe clasificări:
h1) În primul rând, în ceea ce priveşte obiectul obligaţiilor, contractele pot da naştere
la obligaţii:
- de a da (dare). Se includ în această categorie contractele translative de drepturi reale
(vânzarea-cumpărarea, schimbul, opţiunea finală de cumpărare la leasing etc.) şi cele care
implică o contraprestaţie pecuniară, indiferent de natura ei (preţ, comision, navlu, primă de
asigurare, chirie la leasing etc,);
- de a face (facere), mai ales în cazul contractelor de executare de lucrări (antrepriză
etc.) şi prestare de servicii;
- de a nu face (non facere), mai rar, ca de exemplu, obligaţia de neconcurenţă.
h2) În al doilea rând, de asemenea sub aspectul obiectului obligaţiilor cărora le pot da
naştere, contractele comerciale internaţionale conţin, de regulă, obligaţii de rezultat.
Obligaţiile de mijloace (de diligenţă) nu sunt excluse în comerţul internaţional. De
exemplu, în contractele care au în conţinutul lor obligaţii de a face, clauza prin care debitorul
este obligat să depună “toate eforturile” pentru îndeplinirea obligaţei faţă de creditor
generează, de principiu, obligaţii de diligenţă. De asemenea obligaţia părţii căreia îi incumbă
sarcina de a obţine licenţa sau altă autorizaţie legală de export / import este considerată a fi
obligaţie “de mijoace”.
1.3.2. Clasificări după criterii specific comerciale (internaţionale)
a) Contracte comerciale internaţionale propriu-zise şi contracte de cooperare
economică internaţională.
53
În prima categorie se includ contractele comerciale internaţionale “clasice” al caror
obiect îl formează operaţiunile de export sau import de mărfuri, lucrări şi servicii.
Cea de-a doua categorie cuprinde contracte specifice epocii moderne, al căror obiect îl
formează operaţiunile de cooperare economică internaţională, care nu presupun neapărat o
legătură directă cu marfa, ci dau expresie unei relaţii de conlucrare între părţile contractante
pentru desfăşurarea - de regulă, pe perioade de timp determinate - a unor operaţiuni conexe
celor de comerţ (propriu-zis), în vederea obţinerii de avantaje reciproce.
b) Contracte unitare şi complexe.
Contractele sunt unitare atunci când implică, prin natura lor, un singur acord de voinţă,
ca, de exemplu, contractele de vânzare-cumpărare, mandat, depozit, transport etc.
Sunt complexe contractele în a căror structură intră două sau mai multe acorduri de
voinţă, care sunt legate între ele printr-o cauză juridică unică, constând într-o finalitate
economică comună. Intră în categoria contractelor complexe, contractele de contrapartidă, de
exporturi complexe, de construcţii-montaj, unele forme ale contractului de consulting-
enginering (de exemplu, vânzarea “la cheie” - turn key contracts) şi ale contractului de
cooperare economică internaţională, leasingul, contractul de turism internaţional (în unele
cazuri) etc.
c) Clasificarea contractelor în funcţie de natura subiectelor.
- obişnuite, atunci când sunt încheiate între participanţi aparţinând ordinii juridice
interne a statelor (comercianţi personae fizice, societăţi comerciale etc.) şi
- contracte mixte (semi-internaţionale sau “State Contracts”), la care una din părţi este
un stat iar cealaltă o persoană fizică sau juridică aparţinând ordinii de drept interne a unui alt
stat.
Exemplu:
■ contractul de vânzare cumpărare este un contract sinalagmatic
deoarece dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi;

■ contractul de vânzare cumparare este totodată şi un contract
translativ de drepturi, reale deoarece transferă dreptul de proprietate;

■ contractul de leasing şi contractul de franciză sunt şi ele translative
de drepturi cu diferenţa că se transferă dreptul de folosinţă şi nu dreptul real

■ contractul de factoring este un contract translativ de drepturi prin
care se transmit drepturi de creanţă;

■ contractul de transport şi contractul de depozit intră în categoria
contractelor reale deoarece încheierea actului trebuie însoţită de remiterea

bunului;
■ contractul de transport ca şi cel de depozit alături de contractele de
mandat, comision, antrepriza, consultanţa sunt contracte constitutive de

drepturi, deoarece privesc crearea de drepturi de creanţă;
54
■ contractul de ipotecă, întâlnit mai ales în domeniul garanţiilor
bancare, reprezintă un contract constitutiv de drepturi reale.
Să ne reamintim...
Clasificarea contractelor după criterii de natură civilă se face: după
modul de încheiere, după caracterul unilateral sau reciproc al obligaţiilor
asumate, după scop, după efectele pe care le produc, în funcţie de durata
pentru care se încheie, după modul de executare, după gradul de
independenţă, după felul obligaţiilor care intră în conţinutul lor iar dacă se
au în vedere criteriile specific comerciale identificăm: contracte comerciale
internaţionale propriu-zise şi contracte de cooperare economică
internaţională pe de o parte iar pe de altă parte identificăm contracte unitare
şi contracte complexe.
M2.U1.4. Particularităţi privind condiţiile de validitate ale contractelor

comerciale internaţionale
Condiţiile de validitate (elementele constitutive) ale contractelor comerciale
internaţionale sunt cele de drept comun, şi anume capacitatea, consimţamântul, obiectul şi
cauza. Forma nu constituie o condiţie de validitate în cazul qvasiunanimităţii contractelor la
care ne referim. În ceea ce priveşte modalităţile, termenul apare ca fiind un element esenţial în
majoritatea contractelor comerciale internaţionale, dat fiind corelaţia frecventă a cestora cu
alte contracte interne şi internaţionale. Condiţia este un element esenţial numai în unele
contracte internaţionale (ca de exemplu, cele de asigurare a mărfurilor, de vânzare pe
încercate, de vânzare conform mostrei, atunci când mostra este supusa acceptarii
cumpărătorului). În majoritatea contractelor însă, condiţia este un element neesenţial, care
poate deci să lipsească.
1.4.1. Viciile de consimţământ în contractele comerciale internaţionale
Reglementările uniforme, doctrina şi practica judiciară, mai ales cea arbitrală, sunt
constante în interpretarea restrictivă a viciilor de consimţământul în materia comerţului
internaţional.
Principiile UNIDROIT definesc eroarea ca fiind “reprezentare greşită a unor fapte ori a
unor raporturi juridice existente la momentul încheierii contractului”.
Nulitatea în caz de eroare poate fi invocată de către o parte doar dacă, atunci când a
fost încheiat contractul, eroarea era de o asemenea importanţă încât o persoană aflată în
aceeaşi situaţie ar fi încheiat contractul doar în termeni complet diferiţi sau nu l-ar fi încheiat
deloc dacă adevărata stare a lucrurilor ar fi fost cunoscută.
În ceea ce priveşte dolul, se prevede că “o parte poate invoca nulitatea contractului
atunci când a fost determinată să încheie contractul de către manopere dolosive ale celeilalte
55
părţi, inclusiv de limbaj sau practice, sau datorită nedezvăluirii frauduloase a unor
circumstanţe care, conform standardelor bunei credinţe în materie comercială, ar fi trebuit
dezvăluite”. Pentru violenţă, Principiile prevăd că “o parte poate invoca nulitatea contractului
atunci când a fost obligată să îl încheie printr-o ameninţare nejustificată a celeilalte părţi care,
având în vedere circumstanţele, este atât de iminentă şi serioasă încât nu oferă primei părţi
nici o alternativă rezonabilă”[SIT 358].
Violenţa fizică pare de neconceput în condiţiile în care contractele comerciale
internaţionale se încheie, în majoritatea cazurilor, prin corespondenţă (inter absentes).
1.4.2. Cauza în contractele comerciale internaţionale
Cauza rămâne o condiţie de valabilitate a contractelor comerciale internaţionale supuse
dreptului român. Practica arbitrală de comerţ internaţional s-a pronunţat în acest sens. În
contractele comerciale internaţionale cerinţa cauzei este de o importanţă practică minimă,
deoarece în aceste contracte obligaţiile sunt aproape întotdeauna asumate de ambele părţi.
În domeniul titlurilor de valoare, ca acte juridice, caracterul abstract este de esenţa
actului.
1.4.3. Obiectul contractelor comerciale internaţionale
Valabilitatea contractului nu este afectată de faptul că la data încheierii sale executarea
obligaţiei de către una din părţi este imposibilă. Această regulă include şi ipoteza în care
contractul are ca obiectiv bunuri viitoare. Situaţia este foarte frecventă în comerţul
internaţional şi se coroborează cu caracterul de gen şi fungibil al bunurilor care fac obiectul
prestaţiei în natură. Prestaţiile pecuniare (preţ, navlu, comisioane, prime de asigurare, rate de
chirie, dobanzi etc.) pot fi la rândul lor determinate în viitor [SIT 360].
Alegeţi un contract comercial internaţional şi încadraţi-l în categoriile de

contracte învăţate după criteriile de clasificare menţionate.
M2.U1.5. Rezumat
Marea majoritate a contractelor comerciale internaţionale sunt
consensuale, adică simplul acord de voinţă liber exprimat al părţilor este suficient
pentru încheierea valabilă a contractului însă părţile preferă să îşi consemneze în
scris acordul de voinţă ca o măsură de siguranţa, pentru a avea în eventualitatea
unui litigiu un mijloc de probă care să le demonstreze dreptul lor.
Având în vedere faptul că, cea mai mare pondere în totalul tranzacţiilor
internaţionale o au contractele de vânzare cumpărare internaţionale tragem
concluzia că majoritatea contractelor internaţionale sunt sinalagmatice şi
translative de proprietate.
Cum animus donandi lipseşte practic în comerţul internaţional rezultă că
majoritatea contractelor sunt cu titlu oneros.
56
Deasemenea ponderea principală o au contractele cu executare succesivă,
încheiate pe termen mediu, contracte cu o existenţă de sine stătătoare adică
contracte principale.

1. După modul de încheiere contractele se clasifică în:
a) consensuale;
b) solemne;
c) sinalagmatice;
d) oneroase.
2. După scop contractele se clasifică în:

a) unilaterale;
b) reale;
c) comutative;
d) oneroase.
3. După efecte avem:

a) contracte declarative;
b) contracte oneroase ;
c) contracte translative;
d) contracte consensuale.
4. După modul de încheiere contractele sunt:

a) contracte sinalagmatice;
b) contracte constitutive de drepturi;
c) contracte cu executare sccesivă;
d) contracte consensuale.
5.. Reprezintă condiţii de validitate ale contractelor comerciale

internaţionale:
a) conţinutul contractului;
b) cauza contractului;
c) viciile de consimţământ;
d) efectele contractului.
57
1. Enumeraţi principalele criterii de clasificare ale contractelor.
2. Cum se clasifică contractele după modul de încheiere?
3. Explicaţi ce înseamnă contracte consensuale.
4. Care sunt condiţiile de validitate ale contractelor comerciale
internaţionale?
5. Ce reprezintă viciile de consimţământ?
Unitatea de învăţare M2.U2. Încheierea contractelor comerciale

internaţionale
Cuprins
M2.U2.1.Introducere......................................................................................................58
contractului....................................................................................................................59
M2.U2.4. Oferta şi acceptarea.......................................................................................60
M2.U2.5. Momentul şi locul încheierii contractului.....................................................64
M2.U2.6. Forma contractului........................................................................................69
M2.U2.7. Rezumat.........................................................................................................69
În literatura de specialitate se utilizează uneori noţiunea de „formare a
contractului”, considerându-se că cea de „încheiere” exprimă numai ultima
fază a procesului de formare a contractului. O asemenea distincţie este
cuprinsă în Convenţia de la Viena. Majoritatea practicienilor nu consideră însă
această distincţie necesară, în accepţiunea lor noţiunea de „încheiere”
cuprinzând întregul proces care are ca finalitate naşterea contractului, cele
58
doua noţiuni fiind în esenţa sinonime.

- să cunoască toate etapele procesului de negociere;
- să înţeleagă importanţa fiecarei etape de negociere;
- să cunoască diferenţele care există între diferitele sisteme naţionale de
drept în ceea ce priveşte caracteristiciile fiecărei etape de negociere;
- să cunoască diferenţele care există pe plan mondial în ceea ce priveşte
momentul încheierii contractului şi importanţa acestui moment;
- să evidenţieze rolul locului încheierii contractului;
- să distingă particulariţatile diferitelor forme ale contractelor.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 4

ore.

contractului
2.3.1. Operaţiunile precontractuale
Pentru a se realiza încheierea contractelor comerciale internaţionale în condiţii de
maximă eficienţă, comercianţii sunt obligaţi de legile pieţei să efectueze anumite operaţiuni
precontractuale.
Astfel, în primul rând, comercianţii trebuie să procedeze la prospectarea pieţei externe,
în scopul observării cerinţelor acesteia, actuale şi de perspectivă, activitate care intră în
conţinutul noţiunii de marketing internaţional.
De asemenea, regulile economiei de piaţă impun comercianţilor să participe la târguri
şi expoziţii internaţionale, precum şi să-şi organizeze publicitatea comercială, în ţară şi
străinătate, ceea ce constituie condiţii indispensabile pentru realizarea unui comerţ
internaţional competitiv.
- În perioada precontractuală partenerii pot să îşi asume o serie de angajamente sub
forma: scrisorilor de intenţie (Letters of Intention) sau a memorandumurilor (Memorandum of
Understanding), care reprezintă acorduri între părţi privind colaborarea în diverse domenii.
Aceste memorandumuri pot să reprezinte un preacord sau doar să definească anumite domenii
în care firmele vor colabora.
59
În cazul contractelor complexe se poate practica formula unor contracte pregătitoare în
care se va stipula: realizarea negocierilor în exclusivitate, durata negocierilor, păstrarea
confidenţialităţii informaţiilor sau suportarea unor cheltuieli).
C.C.I.R.(Camera de Comerţ şi Industrie a României), ca organizaţie neguvernamentală
este îndreptăţită, în temeiul statului său, să efectueze operaţiuni de sprijinire a activităţii
precontractuale a membrilor săi comercianţi români, ca de exemplu, organizarea participării
acestora la târguri şi expoziţii în ţară şi străinătate, publicarea de buletine informative privind
evoluţia conjuncturii economiei interne şi internaţionale, cu scopul de a facilita studiile de
marketing efectuate de aceştia etc.
2.3.2. Locul negocierii în procesul de încheiere a contractului
Negocierea, ca instituţie complexă, nu face parte, prin natura ei, din categoria
operaţiunilor precontractuale, deoarece în marea majoritate a cazurilor ea are loc după
emiterea ofertei de a contracta şi chiar după emiterea acceptării în cazul în care acesta nu este
pură şi simplă.
Nu este mai puţin adevărat însă că o parte din aspectele negocierii pot aparţine fazei
precontractuale. Aceasta este situaţia, de pildă, în ceea ce priveşte pregătirea dosarului pentru
negocieri, efectuarea unor studii de marketing (mai ales a activităţilor de prospectare,
investigare şi informare asupra conjuncturii existente pe piaţă), declanşarea campaniei
publicitare şi emiterea unor scrisori de intenţie, mai ales a celor care nu conţin angajamente
juridice.
În cadrul negocierii, părţile urmăresc prin eliminarea divergenţelor, să ajungă la o
întelegere în privinţa tuturor clauzelor care vor concretiza formarea contractului extern.
Desfaşurarea negocierilor comerciale implică mai multe etape: prenegocierea, care include
discuţiile sau comunicările dintre parteneri, negocierea propriu-zisă, care se realizează prin
angajarea formală a părţilor şi postnegocierea, care cuprinde încheierea întelegerii preconizate
de către părţi prin redactarea conţinutului tehnic al contractului.
M2.U2.4. Oferta şi acceptarea

Oferta de a contracta constituie o manifestare de voinţă în vederea încheierii
contractului [SIT 366].
Noţiunea de “ofertă” se utilizează numai pentru propunerea de contracte provenită de
la debitorul prestaţiei materiale care face obiectul contractului (vânzătorul, furnizorul
contractului - care este, de regulă, exportatorul în raporturile internaţionale). Pentru
propunerea provenită de la debitorul prestaţiei pecuniare (cumpărătorul) se foloseşte noţiunea
de “comandă”.
2.4.1. Condiţiile de validitate ale ofertei.
60
Fiind o latură a consimţământului, oferta trebuie să îndeplinească condiţiile de
validitate ale acestuia, care prezintă însa anumite particularităţi în cazul contractelor
comerciale internaţionale.
a) Oferta trebuie să fie fermă, adică să fie dată în stare de angajament juridic.
În caz contrar, ea este o ofertă fară angajament, numită şi ofertă generală, publicitară,
facultativă, informativă sau prospectivă. Oferta generală nu tinde să asigure formarea unui
contract ci doar menţinerea contactului cu potenţiala clientelă, constituind doar o invitaţie la
viitoare negocieri.
Oferta fermă este adresată, în principiu, unei personae determinate (este particulară).
Oferta fără angajament se adresează, de regulă, unor persoane nedeterminate dar poate fi
adresată şi uneia sau mai multor personae determinate.
În acest context, în practică şi în literatura de specialitate este folosită şi noţiunea de
cerere de ofertă (de export, de regulă). Aceasta este propunerea pe care importatorul potenţial
(cumpărătorul) o adresează direct unui anumit exportator determinat (vânzătorul) de a importa
de la el o anumită marfă. Cererea de ofertă de export este, în principiu, fără angajament
juridic, neconţinând toate elementele necesare încheierii viitorului contract. Ea constituie din
punct de vedere juridic numai un mijloc folosit de importator pentru a provoca emiterea unei
oferte ferme de către exportator. De regulă, în practică, importatorul trimite cereri de oferte la
mai mulţi ofertanţi potenţiali, urmând ca după primirea ofertelor să o reţină pe cea mai
avantajoasă pentru el.
b) Oferta trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane (fizice sau juridice)
determinate.
c) Oferta trebuie să fie precisă şi completă, adică să conţină toate elementele esenţiale
ale viitorului contract, în aşa fel încât o acceptare pură şi simplă din partea destinatarului
ofertei să facă posibilă încheierea contractului. Conţinutul ofertei este format din urmatoarele
elemente esentiale: obiectul ofertei cu descrierea caracteristicilor principale ale mărfii, preţul,
condiţiile de livrare şi de plată, termenul de livrare şi termenul în care oferta poate fi
acceptată.
2.4.2. Revocarea ofertei
Problema revocării ofertei se pune însă în cazul contractelor internaţionale încheiate
prin corespondenţă între absenţi deoarece în acest caz între momentul emiterii ofertei şi cel al
ajungerii acceptării la cunoştinţa ofertantului - adică al încheierii contractului - se scurge o
perioadă de timp. Practica dovedeşte că frecvenţa contractelor încheiate inter absentes este
mai mare în comerţul internaţional decît în cel intern, datorită distanţei existente între sediile
părţilor.
A. Atâta timp cât nu a ajuns la destinatar, oferta poate fi revocată, fără nici o
consecinţă pentru ofertant. Este necesar ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu
odată cu oferta.
61
B. Pentru situaţia în care oferta a ajuns la destinatar, Codul comercial face o distincţie,
după cum oferta priveşte încheierea unui contract sinalagmatic sau a unuia unilateral.
b1) Pentru ipoteza contractului sinalagmatic, în materie funcţionează o regulă şi două
excepţii.
Regula, menţionată în art. 37 din Codul comercial, este că, atâta timp cât contractul nu
este încheiat, oferta este revocabilă.
Revocarea ofertei produce două efecte principale:
- în primul rând, ca urmare a actului revocării, o eventuală acceptare a ofertei revocate
nu poate duce la considerarea contractului ca fiind încheiat, deoarece nu s-a format
consimţământul părţilor;
- în al doilea rând, deşi revocarea împiedică acel contract să devină perfect, dacă ea
ajunge la cunoştinţa celeilalte părţi după ce aceasta a întreprins executarea contractului, cel ce
revocă oferta răspunde de daune interese.
Pentru ca cel care revocă oferta să răspundă de daune este necesar însă ca partea care a
început executarea să fi fost de bună credinţă. Această parte este de rea credinţă atunci când,
deşi prevede o revocare a ofertei, se grăbeşte să înceapă executarea pentru a invoca
prevederile art. 37 din Codul comercial.
Practica arbitrală română de comerţ internaţional, susţinută de literatura de
specialitate, a consacrat două importante excepţii de la regula revocabilităţii ofertei, care
restrâng în mod considerabil această regulă, tendinţa fiind ca ea să devină, de fapt, o excepţie.
Astfel, în primul rând, dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptare, oferta este
irevocabilă (fermă deschisă, garantată) pe durata acestuia. Stabilirea acestui termen se face de
ofertant, de regulă, prin expresii de tipul: „preţul este valabil până la data de ...” sau “oferta
este fermă până la date de...”. Termenul stabilit de ofertant trebuie să fie posibil, adică cel
puţin egal cu timpul strict necesar pentru schimbul de corespondenţă între părţi, în caz contrar
oferta urmând a fi considerată fără termen.
În al doilea rând, dacă nu s-ar fixa un termen pentru acceptare, oferta este irevocabilă
pe timpul necesar pentru ca destinatarul să o poată exprima şi ca răspunsul său să ajungă la
ofertant, conform uzanţelor existente între părţi sau uzanţelor comerciale internaţionale. După
expirarea termenului necesar, oferta devine irevocabilă în mod discreţionar.
b2) În contractele unilaterale, în care se obligă numai ofertantul, oferta este irevocabilă
de îndată ce ajunge la cunoştinţa destinatarului ei.
În toate cazurile, revocarea ofertei intervenită după încheierea contractului nu produce
efecte juridice.
2.4.3. Caducitatea şi încetarea efectelor ofertei
Oferta devine caducă atunci când ofertantul a fixat un termen pentru acceptare iar
acest termen a expirat, fără ca în cadrul lui acceptarea să fi ajuns la cunoştinţa ofertantului şi
62
dacă fiind fără termen, a expirat în mod evident termenul necesar pentru acceptarea ei, iar
acceptarea nu s-a produs.
Efectele ofertei, chiar irevocabilă, încetează atunci când refuzul ei ajunge la cunoştinţa
ofertantului.
2.4.4. Acceptarea ofertei
Acceptarea ofertei constituie cea de-a doua latură a consimţământului. În cazul în care
oferta ia forma comenzii, acceptarea înseamnă confirmarea comenzii.
Acceptarea este de două feluri sau, altfel spus, poate îmbrăca două modalităţii:
a) expresă, atunci când constă în declaraţia destinatarului ofertei
b) tacită, în cazul în care se prezintă sub forma oricărui alt fapt juridic care poate fi
considerat echivalent acceptării exprese. Intră în această situaţie executarea, începutul de
executare sau, cel puţin, promisiunea de executare a contractului, deschiderea acreditivului şi
emiterea unei cambii.
Potrivit Codului comercial, pentru ca acceptarea tacită să producă efecte juridice,
adică să ducă la încheierea contractului, trebuie întrunite cumulativ anumite condiţii, şi
anume:
a) ca ofertantul să fi cerut executarea imediată a contractului;
b) un răspuns prealabil de acceptare să nu fi fost cerut şi nici chiar necesar, în funcţie
de natura contractului.
Pentru a produce efectele care-i sunt specifice, acceptarea trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să emane de la destinatarul ofertei sau de la reprezentantul său;
b) să fie conformă cu oferta; acceptarea care cuprinde condiţionări, limitări, rezerve
sau orice alte modificări faţă de conţinutul ofertei se consideră un refuz al acesteia şi devine o
nouă contraofertă, iar contractul se consideră încheiat atunci când primul ofertant acceptă, la
rândul său, noua ofertă;
c) să ajungă la cunoştinţa ofertantului în termen de acceptare; dacă ofertantul a impus
destinatarului un termen pentru acceptare, situaţia este diferită după cum acceptarea este
expresă sau tacită.
- o acceptare expresă este valabilă atunci când ajunge la cunoştinţa ofertantului în
termenul hotărât de el;
- în ceea ce priveşte acceptarea tacită, ea este valabilă atunci când faptul echivalent
are loc în termenul stabilit de ofertant. În cazul unei oferte fără termen de acceptare, dacă acel
contract se încheie prin corespondenţă, acceptarea expresă trebuie să ajungă la cunoştinţa
ofertantului “în termenul necesar schimbului propunerii şi acceptării, după natura
contractului”
Acceptarea expresă este tardivă atunci când ajunge la cunoştinţa ofertantului după
expirarea termenului de acceptare fixat de el sau în lipsă, a “termenului necesar” definit mai
63
sus. Acceptarea tacită este tardivă dacă faptul echivalent este îndeplinit în afara acestor
termene. Ca regulă, acceptarea tardivă este lipsită de efecte, adică nu duce la încheierea
contractului. Există o excepţie, ofertantul poate totuşi “primi ca bună (valabilă) şi o acceptare
ajunsă peste termenul hotărât de el, cu condiţia să înştiinţeze îndată pe acceptant despre
aceasta”.
Acceptarea este revocabilă până în momentul încheierii contractului. Aşadar,
revocarea trebuie să ajungă la cunoştinţa ofertantului anterior sau cel mai târziu odată cu
acceptarea. Revocarea acceptării împiedică ca acel contract să fie considerat încheiat.
Să ne reamintim...
Pentru a fi valabilă oferta trebuie să fie fermă, să fie adresată uneia sau
mai multor persoane determinate şi să fie precisă.
Voinţa acceptantului, în măsura în care rezultă neândoielnic, se poate
manifesta în formă expresă sau tacită. Declaraţia de acceptare care depăşeşte
termenul de acceptare este considertă tardivă. Declaraţia de acceptare, la fel ca şi
oferta, pot fi în principiu revocate de acceptant.
M2.U2.5. Momentul şi locul încheierii contractului

Între prezenţi, contractul se încheie la momentul şi locul realizării acordului de voinţă.
De regulă, data şi locul încheierii sunt menţionate în contract.
În cazul în care părţile între care se încheie contractul se află, la aceeaşi dată, în ţări
diferite, se deosebesc urmatoarele situaţii: părţile au desemnat în mod expres legea aplicabilă
contractului, situaţie în care această lege va fi cea care va determina momentul încheierii
contractului potrivit regulilor sale specifice iar a doua situaţie este cea în care părţile nu şi-au
exercitat dreptul de a desemna legea aplicabilă, caz în care va fi necesar mai întai
determinarea legii contractului şi numai apoi se va putea stabili momentul încheierii
contractului.
1. În determinarea momentului încheierii contractului între absenţi sunt cunoscute
4 sisteme consacrate de diferite legislaţii naţionale:
a) Sistemul emisiunii sau declaraţiunii de voinţă potrivit căruia contractul se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul propunerii de a contracta şi-a manifestat
voinţa de a accepta oferta;
b) Sistemul expedierii sau transmisiei declaraţiei potrivit căruia contractul se
consideră încheiat atunci când destinatarul ofertei a expediat emitentului ofertei acceptarea sa
(dr. engez, american, spaniol);
64
c) Sistemul recepţiei potrivit căruia contractul se consideră încheiat în momentul
în care acceptarea ajunge la ofertant, indiferent dacă acesta a luat sau nu cunoştinţă de ea
(soluţie consacrata de Convenţia de la Viena şi dreptul german);
d) Sistemul informaţiei: potrivit căruia contractul se consideră încheiat în
momentul în care ofertantul ia cunostinţă despre acceptarea destinatarului.
O examinate a acestor teorii permite desprinderea a doua concluzii interesante:
sistemele emisiunii şi informaţiei folosesc criterii subiective de calificare a momentului
încheierii raportului juridic pe care îl leagă de unele manifestări a caror probă este dificil de
făcut, în timp ce sistemele expediţiei şi recepţiei au în vedere criterii obiective de calificare,
manifestarea unor acţiuni ale subiectului, care pot fi relativ uşor dovedite.
În dreptul român, în cazul acceptării exprese se adoptă pentru determinarea
momentului încheierii contractului sistemul informaţiei (cunoaşterii), conform căruia
contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea a ajuns la cunoştinţa
ofertantului.
Ca o consecinţă a adoptării sistemului informaţiei, având în vedere interdependenţa
necesară cu momentul încheierii contractului, locul încheierii este considerat locul unde se
află ofertantul. El prezintă însă anumite inconveniente, şi anume, mai ales faptul că momentul
concret în care ofertantul a luat cunoştinţă de conţinutul acceptării este mai greu de probat iar
ofertantul poate abuza întârziind în mod nejustificat acest moment.
În dreptul român, acestui sistem i se ataşează o prezumţie relativă în sensul că
ofertantul a luat cunoştinţă de conţinutul acceptării chiar în momentul în care a recepţionat-o.
Prezumţia se poate numi “de recepţie”.
O problemă care s-a ridicat în literatura de specialitate priveşte momentul încheierii
contractului în cazul acceptării tardive, care a fost totuşi socotită ca valabilă de ofertant. O
asemenea situaţie este posibilă cu condiţia ca ofertantul să înştiinţeze “îndată” pe acceptant. În
acest caz momentul formării contractului este cel în care acceptarea tardivă a ajuns la
cunoştinţa ofertantului, anunţarea ulterioară a acceptantului având rolul de simplă înştiinţare.
Prezumţia de recepţie este aplicabilă şi în acest caz.
În cazul acceptării tacite acordul de voinţă se formează în momentul şi la locul în care
acceptantul a început executarea contractului sau a efectuat orice alt fapt echivalent, ceea ce
constituie o excepţie de la sistemul informaţiei.
Dispoziţiile legale privind determinarea momentului încheierii contractului sunt
supletive. Aşadar, părţile pot stabili prin voinţa lor orice alt moment al încheierii contractului
(alegând un alt sistem decât cel al informaţiei), în funcţie de aceasta urmând a se determina şi
locul încheierii contractului.
Dintre cele mai importante consecinţe ale momentului formării contractului pe planul
dreptului comerţului internaţional menţionăm următoarele:
65
a) acest moment constituie punctul de plecare al efectelor pe care contractul le produce
(şi, în special, livrarea mărfii, transmiterea proprietăţii şi a riscurilor), dacă părţile sau legea
aplicabilă contractului (lex contractus) nu prevăd altfel;
b) în funcţie de acest moment se determină capacitatea părţilor şi cauzelor de nulitate
(anulabilitate) a contractului;
c) după momentul încheierii contractului revocarea ofertei sau acceptării nu produce
efecte juridice;
d) prezintă importanţă pentru determinarea preţului în contractele în care se stipulează
că aceasta este cel curent din ziua încheierii contractului;
e) în caz de faliment al uneia dintre părţi, în funcţie de acest moment se apreciază dacă
acel contract se încadrează sau nu în perioada suspectă;
f) constituie elementul de determinare a legii aplicabile contractului, în cazul unui
conflict de legi în timp (în principiu);
g) serveşte la stabilirea locului încheierii contractului, de care se leagă, de asemenea,
importante consecinţe juridice [SIT 395].
Astfel, locul încheierii contractului:
a) determină legea aplicabilă acestuia în sistemele de drept în care norma conflictuală
în materie este lex loci actus;
b) ajută la stabilirea uzanţelor în funcţie de care se interpretează clauzele contractuale
echivoce;
c) prezintă interes pentru determinarea competenţei teritoriale a instanţelor
judecătoreşti în litigiile internaţionale.
Principalele sisteme de drept existente în lume sunt:
Sistemul anglo-saxon COMMON – LAW
Acest sistem se bazează foarte mult pe cutume (obiceiuri vechi), pe tradiţii, practici şi
precedente stabilite de curţile de justiţie ale ţărilor prin interpretarea legislaţiei şi a
reglementărilor trecute. Un rol foarte important îl are judecătorul, rolul de a interpreta legile
bazate pe circumstanţe unice ale cazurilor individuale, incluzând dispute comerciale şi alte
situaţii de afaceri. Contractele sunt scrise în detaliu. Sistemul este întâlnit în Marea Britanie,
SUA, Australia şi Canada. Ţări asiatice ca India, Pakistan, Malaezia, Singapore şi Hong Kong
se bazează pe dreptul anglo-saxon.
Sistemul dreptului continental CIVIL LAW
Se bazează pe lege, este mult mai rigid faţă de dreptul anglo saxon. Acest sistem apare
în foarte multe ţări europene iar contractele sunt redactate succint în spiritul legii. În sistemele
de drept civil, procesele nu au loc în prezenţa unui juriu, cu excepţia cazurilor penale. Instanţa
se compune de obicei dintr-un complet de judecători. Senţinţele judecătoreşti se bazează în
general pe interpretarea legilor codificate fără a se face trimitere la cazurile precedente, deşi în
unele ţări o sentinţă este considerată valabilă dacă a mai fost luată şi altădată în cazuri
66
identice. În consecinţă, verdictul într-un proces oarecare este mai puţin previzibil decât în
sistemele de drept cutumiar, acestea din urmă bazându-se pe precedente. Sistemul dreptului
civil împarte sistemul legislativ în 3 coduri separate: comercial, civil şi penal. Acest sistem se
întâlneşte în Franţa, Germania, Italia, Turcia, Mexic şi America Latină. Japonia, Coreea,
Tailanda, Taivan, Indonezia şi China se bazează de asemenea pe prevederile dreptului civil.
În Polonia, Ungaria şi Cehia predomină tradiţiile dreptului civil german.
Exemplu Diferenţele dintre dreptul anglo-saxon şi cel continental:
Elemente legislative Dreptul continental Dreptul anglo-saxon

Deţinerea proprietăţii Determinată prin Determinată prin prima
intelectuale înregistrare utilizare
Specificitatea Contracte scurte, Contracte realizate în
contractelor deoarece toate detaliu
problemele potenţiale
sunt acoperite în
Codul civil
Neândeplinirea Sunt incluse Inundaţii, uragane,
obligaţiilor evenimente fulgere sunt singurele
contractuale neprevăzute – greve, cazuri care justifică
răscoale neîndeplinirea
obligaţiilor
contractuale
Valabilitatea Contractele Dovada acordului este
contractelor comerciale sunt suficientă pentru
valabile dacă sunt intrarea în vigoare a
67
autentificate la notar contractelor.
Sistemul islamic
În legea islamică, sharia este un cod care guvernează conduita musulmanilor în toate
aspectele vieţii, inclusiv afaceri. Acest Cod are 2 izvoare. Prima sursă este Coranul, cartea
sfântă a Islamului care cuprinde revelaţiile făcute de Alah profetului Mohamed. A doua sursă
este Hadith, care se bazează pe viaţa şi practicile profetului. Legea islamică cuprinde normele
de comportament referitoare la afaceri, contracte, căsătorii şi alte probleme sociale. Legea
islamică guvernează relaţiile între oameni, între oameni şi stat şi între oameni şi divinitate.
Faţă de alte sisteme legislative, acest sistem a evoluat foarte puţin în timp. Orice firmă care
doreşte să facă afaceri în Orientul Mijlociu ar trebui să cunoască legea islamică şi implicaţiile
sale pentru activităţile comerciale. Viziunile tradiţionale ale legilor religioase sunt opuse
mişcărilor moderne liberale în interiorul Islamului. De exemplu, stricta interpretare a legilor
islamice interzice primirea şi oferirea de dobânzi la investiţii. Ţări musulmane ca Malaezia au
emis obligaţiuni islamice care nu oferă dobândă ci oferă venituri de la anumite active, cum ar
fi închirierea unor proprietăţi.
Părţile dispun de libertate contractuală, cu condiţia ca înţelegerile să nu contravină
normelor juridice şi practicilor tradiţionale specifice legii Shari’ah. Dacă se impune
executarea silită a contractului, trebuie să se facă dovada existenţei acestuia în scris iar dacă
există un contract verbal acest lucru poate fi dovedit cu ajutorul unui martor. Multe clauze
contractuale sunt restricţionate sau neexecutabile, cum ar fi restituirea bunurilor în caz de
nerespectare a contractului, păstrarea dreptului de proprietate de către vânzător, reparaţiile,
actele de renunţare şi limitarea răspunderii.
Sistemul de drept socialist
Acest sistem se găseşte în statele independente ale fostei Uniuni Sovietice, China şi
căteva state din Africa. Se bazează pe dreptul civil, având elemente ale principiilor socialiste
care pun accentul pe proprietatea de stat. Drepturile statului sunt mai presus faţă de drepturile
individului. Drepturile de protejare a proprietăţii intelectuale nu sunt atât de bine apărate. Prin
tranziţia Chinei la capitalism, legea socialistă are tot mai multe influenţe vestice. Pe măsură ce
aceste ţări adoptă principiile pieţelor libere, sistemele legislative încorporează tot mai multe
elemente ale dreptului civil.
Sistemele mixte se referă la folosirea simultană a mai multor sisteme legislative. De
exemplu, sistemele legislative din Europa de Est combină elemente de drept civil şi drept
socialist. Sistemele legislative din Liban, Maroc şi Tunisia au elemente de drept civil şi drept
Islamic.
Conform libertăţii contractuale, contractele internaţionale se încheie prin simplul acord
de voinţă al părţilor, acestea având libertatea de a alege modalitatea de exteriorizare a
consimţământului lor şi totodată sistemul de drept care să le guveneze contractul.
68
Exemplu privind culpa în perioada de negociere a contractelor:
■ litigiul dintre compania americană AMCO şi statul Kuweit privind
exploatarea unor câmpuri petroliere. Negocierile dintre cei doi parteneri au

durat doi ani, perioadă în care firma americană a facut investiţii în
prospectarea terenurilor. Înainte de data stabilită pentru finalizarea
contractului statul Kuweit a încheiat contractul cu un alt partener ceea ce a
determinat compania americană să actioneze în justiţie statul Kuweit. Statul
Kuweit a fost obligat să despagubească compania AMCO pentru toate
cheltuielile făcute în perioada de negociere şi în plus să plătească o suma
firmei americane destinată refacerii imaginii deoarece se consideră că
această companie a suferit un prejudiciu de imagine. Motivarea hotarârii
constă în faptul că statul Kuweit a comis un abuz de drept neacordând un
drept de preferinţă firmei AMCO având în vedere că işi asumase obligaţia
să negocieze.
■ În dreptul francez, cel care renunţă la negociere poate fi făcut
răspunzător de paguba cauzată în acest fel partenerului.
■ În dreptul german se interzice ruperea unor tratative foarte avansate
fără just motiv şi în plus există şi obligaţia de confidenţialitate.
Alegeţi o companie care are relaţii contractuale cu o firmă ce îşi

desfăţoară activitatea în străinătate şi descrieţi modalitatea de încheiere a
contractului dintre cele două societăţi .
M2.U2.6. Forma contractului

Conform principiului autonomiei de voinţă a părţilor (a libertăţii contractuale),
aplicabil şi în dreptul comercial intern şi în dreptul comun, contractele comerciale
internaţionale se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, acestea având libertatea de a
alegere modalitatea de exteriorizare a consimţământului lor.
Excepţia de la principiul consensualismului, adică solicitarea formei scrise ca o
condiţie ad validitatem la încheierea contractelor, se întâlneşte doar la constituirea societăţilor
comerciale indiferent că sunt cu capital românesc sau cu participare străină. Astfel actul
constitutiv al unei societăţi comerciale este supus obligativităţii încheierii lui în formă
autentică atunci când:
- printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
- se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
- societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică, corelativ prospectul de
emisiune trebuie şi el întocmit în formă autentică.
69
În celelalte cazuri, actul constitutiv poate avea forma unui înscris sub semnătură
privată, cerut numai ad probationem.
M2.U2.7. Rezumat
În practica comerţului internaţional se admite necesitatea încheierii
contractului în formă scrisă datorită complexităţii şi valorii mari a tranzacţiilor
care necesită o probaţiune facilă.
Cerinţa înscrisului constatator nu implică întotdeauna ca raporturile
contractuale să îmbrace forma unui contract. Modalităţile prin care se consideră
că se pot constata în scris raporturile contractuale externe sunt urmatoarele:
- oferta fermă urmată de acceptare;
- cererea de ofertă urmă de oferta şi confirmarea ofertei;
- comanda urmată de confirmarea de comanda;
- redactarea în comun a unui înscris.

1. Modalităţile prin care se consideră că se pot constata în scris raporturile
contractuale externe sunt:
a) oferta fermă urmată sau nu de acceptare;
b) cererea de ofertă urmată de ofertă şi de confirmarea ofertei;
c) redactarea în comun a unui înscris;
d) comanda urmată sau nu de confirmarea de comanda.
2. Singurul element care poate lipsi fără a afecta valabilitatea ofertei este:
a) termenul în care oferta poate fi acceptată, caz în care ofertantul trebuie
să o menţină o perioadă rezonabilă în timp
b) preţul;
c) obiectul material;
d) condiţiile de livrare şi de plată.
3. Forma acceptării ofertei are acelaşi regim juridic ca şi :

a) oferta;
b) comanda;
c) cererea de ofertă;
70
4. Revocarea acceptării ofertei:
a) se poate face până în momentul încheieriii contractului;
b) trebuie să ajungă la cunoştinţa ofertantului anterior sau cel târziu odată
cu acceptarea;
c) împiedică acel contract să fie considerat încheiat;
5. În determinarea momentului încheierii contractului între absenţi sunt

cunoscute urmatoarele sisteme consacrate de legislaţiile naţionale:
a) sistemul emisiunii sau declaraţiunii de voinţă;
b) sistemul primirii declaraţiei;
c) sistemul recepţiei;
d) sistemul informaţiei.
6. Momentul încheierii contractului:

a) constituie punctul de plecare al efectelor pe care contractul le produce
indiferent de prevederile din legea aplicabilă;
b) în funcţie de el se determină capacitatea părţilor şi cauzele de nulitate
ale contractului;
c) constituie element de determinare a legii aplicabile în cazul unui
conflict de legi în spaţiu;
7. Capacitatea de a contracta a subiectului de drept este supusă:

a) legii personale a subiectului de drept;
b) legii contractului;
c) legii locului încheierii contractului;
d) legii locului executării contractului.
8. Importanţa locului încheierii contractului consta în:

a) determinarea competenţei teritoriale a instanţelor;
b) indicarea legii aplicabile, în caz de conflict de legi în spatiu;
c) indicarea legii aplicabile, în caz de conflict de legi în timp;
d) identificarea uzanţelor comerciale locale aplicabile.
71
1. Care sunt condiţiile de validitate ale ofertei?
2. Care sunt efectele pe care le produce revocarea ofertei?
3. Câte feluri îmbracă acceptarea ofertei, care sunt acestea şi ce
reprezintă ele?
4. Care sunt cele patru sisteme consacrate de diferitele legislaţii
naţionale, cunoscute în determinarea momentului încheierii contractului între
absenţi?
5. Care sunt consecinţele momentului încheierii contractului?
6. Care este importanţa locului încheierii contractului?
Unitatea de învăţare M2.U3. Conţinutul contractelor comerciale

internaţionale
Cuprins
M2.U3.1.Introducere......................................................................................................72
M2.U3.3. Clauze generale în contractele comerciale internaţionale ...........................73
M2.U3.4. Clauze specifice în contractele comerciale internaţionale..........................77
M2.U3.5. Determinarea conţinutului contractelor pe bază de clauze prestabilite.......100
M2.U3.6. Rezumat.......................................................................................................101
În cazul contractelor comerciale internaţionale părţile beneficiază
de posibilitatea deplină de a stabili, prin acordul lor de voinţă, exprimat în clauze
contractuale, drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului, această
72
posibilitate constituind un aspect substanţial al principiului libertaţii contractuale.
Totodată, în acest context, principiul se materializează în libertatea părţilor
de a modifica contractul, prin acordul lor de voinţa.
Pe planul dreptului internaţional privat, principiul se manifestă prin
libertatea păţilor de a desemna legea aplicabilă conţinutului contractului (lex
voluntatis). [SIT 412]
Conţinutul contractelor comerciale internaţionale este stabilit de
părţi prin clauzele contractului însă conceperea unui contract internaţional este un
proces complex deoarece părţile nu provin din acelaşi mediu cultural. Într-o
tranzacţie internaţională părţile au valori sociale şi practici diferite iar legile cărora
li se supun provin din sisteme juridice diferite. Aceşti factori pot să ducă la
neînţelegeri, de aceea părţile trebuie să negocieze în detaliu clauzele contractuale
referitoare la: obiectul contractului, preţul, termenele de livrare, modalitatea de
plată, legea aplicabilă.
Contractele comerciale internaţionale conţin clauze de drept comun
(generale), care se referă mai ales la părţile şi obiectul acestor contracte şi clauze
specifice, care stabilesc anumite drepturi şi obligaţii care nu sunt absolut
indispensabile (de validitate) în conţinutul contractelor, fiind particulare - în
principiu - pentru o anumită categorie de asemenea contracte.

- să prezinte conţinutul principalelor clauze contractuale
- să argumenteze importanţa clauzelor specifice contractelor comerciale
internationale
M2.U3.3. Clauze generale în contractele comerciale internaţionale.

Practica relaţiilor comerciale relevă existenţa unui fond comun de clauze ce trebuie
inserate în mod necesar în aceste contracte pentru ca ele să fie valabile şi utile în
reglementarea completă şi eficientă a raporturilor juridice din acest domeniu de activitate. Din
această categorie fac parte, cauzele privind preambulul contractului şi părţile contractante,
privind obiectul material al contractelor , privind obiectul precuniar al contractelor şi cele
referitoare la modificarea şi rezoluţiunea contractului, precum şi menţiunile finale [SIT 415].
3.3.1. Preambulul contractului
73
Individualizarea subiectelor fiind o condiţie de validitate a oricărui raport juridic,
părţile contractante trebuie să precizeze atributele lor de identificare, şi anume denumirea şi
sediul, pentru persoanele juridice, respectiv numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice.
3.3.2. Clauzele privind obiectul material al contractului
a) Clauze privind marfa, lucrarea sau serviciul, ca obiect material al contractului
Contractele trebuie să cuprindă clauze privind obiectul lor material, şi anume să indice
denumirea completă a mărfii şi elementele necesare pentru determinarea ei precisă (tip, serie,
caracteristici etc.).
În cazul în care, prin excepţie, obiectul material al contractului este numai
determinabil, părţile trebuie să stabilească elemente certe şi suficiente pentru determinarea lui
ulterioară, pe parcursul executării.
Dacă obiectul contractului îl constituie bunuri viitoare, ceea ce constituie regula în
comerţul internaţional, se impune ca, prin clauzele acestuia, părţile să determine sau să indice
criterii precise de determinare a caracteristicilor mărfii, în aşa fel încât să fie posibilă punerea
lor în fabricaţie sau procurarea lor de pe piaţă de către vânzător.
b) Clauze privind cantitatea

Părţile trebuie să indice cantitatea de marfă care face obiectul contractului, precizând
unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de determinare a cantităţii, precum şi
documentul care atestă cantitatea. În contract se va trece şi răspunderea părţilor dacă se
constată anumite lipsuri cantitative.
În cazul în care se prevede o recepţie cantitativă, părţile trebuie să prevadă termenele
şi condiţiile de efectuare a acesteia, precum şi locul recepţiei, care trebuie ales în funcţie de
natura mărfii şi de necesitatea asigurării unor garanţii sporite de descoperire a eventualelor
lipsuri cantitative.
Dacă la procesul de recepţie se constată un minus atunci trebuie să se observe dacă
marfa nu s-a pierdut în timpul transportului. Cumpărătorul poate să ceară daune sau reduceri
de preţuri. Cantitatea mărfii se determină de obicei, la locul de expediere a mărfii dar poate
avea loc şi o dublă determinare a cantităţii: la locul de expediţie şi la destinaţie, această
variantă fiind preferată în situaţia în care pe parcursul transportului nu există certitudinea
conservării cantitative a mărfii.
c) Clauze privind calitatea
Contractele comerciale internaţionale trebuie să conţină clauze privind calitatea
mărfurilor, lucrărilor sau serviciilor care fac obiectul lor.
Metode de determinare a calităţii:
1. Determinarea calităţii mărfurilor pe baza de descriere. Aceasta metoda se foloseşte
atât la materiile prime cât şi la echipamentele şi instalaţiile complexe.
74
2. Determinarea calităţii pe baza de mostre. Se compară marfa cu mostra respectivă.
Mostra poate fi ţinută de cumpărător sau de către un terţ cum ar fi Camera de Comerţ,
asociaţii ale producătorului sau comisii de arbitraj. Mostrele pot fi folosite pentru expertiză
dacă există reclamaţii privind calitatea.
3. Determinarea calităţii pe bază de tipuri şi denumiri uzuale. Se face referire la un
anumit standard, norma (ISO) care subliniază o anumita calitate.
4. Determinarea calităţii prin indicarea mărcii de fabrică sau a celei de comerţ.
5. Determinarea calităţii pe baza vizionarii mărfurilor.
- Clauza „văzut si plăcut”. Vânzătorul se declară de acord cu marfa fără să mai fie
necesară o descriere tehnică.
- Clauza „ după încercare”. Presupune testarea produsului (autoturisme, nave,
avioane). Dacă în perioada de testări apar defecte vânzătorul/cumpărătorul răspunde.
6. Determinarea calităţii pe baza unor formule sau clauze consacrate.
- „Tel quel” = aşa cum este. Cumpărătorul accepta marfa aşa cum este fără vizionarea
acesteia sau după ce a văzut-o (produse standardizate).
- „Sound delivered” = marfă sănătoasă la descărcare. Cumpărătorul preia marfa dacă
aceasta soseşte la destinaţie fără deprecieri calitative.
- „Rye terms” = clauza comerţului cu secară. Presupune ca importatorul să accepte
marfa chiar daca soseşte la destinaţie cu unele deprecieri calitative însa i se oferă o bonificaţie
de preţ (reducere).
d) Clauze privind procedura de reclamare a lipsurilor cantitative şi calitative
În mod curent, părţile includ în contractele comerciale internaţionale clauze privind
condiţiile, termenele şi modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor de cantitate şi calitate.
Clauzele privind condiţiile de reclamare urmează a preciza cuprinsul pe care
reclamaţia trebuie să-l aibă, documentele ce i se anexează pentru dovedirea deficienţelor,
eventualele obligaţii ale cumpărătorului până la soluţionarea reclamaţiei (să conserve marfa,
să nu o restituie etc.) şi procedura de comunicare a reclamaţiei (modalitatea, locul de remitere
etc.).
În mod uzual părţile inserează în contracte clauze referitoare la termenele de formulare
a reclamaţiilor, care trebuie corelate cu cele privind efectuarea recepţiilor cantitative şi
calitative, respectiv cu termenele de garanţie.
Clauzele privind modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor trebuie să cuprindă
menţiuni privind termenele şi condiţiile în care vânzătorul urmează să comunice
cumpărătorului răspunsul său asupra reclamaţiei, consecinţele nerespectării acestor termene.
e) Clauze privind ambalajul şi marcarea
În legătură cu ambalajul, părţile trebuie să prevadă în contract felul acestuia, regimul
lui juridic (dacă trece în proprietatea cumpărătorului sau este numai împrumutat acestuia, iar
în acest din urmă caz, termenul de returnare şi cine va suporta cheltuielile ocazionate de
75
această operaţiune), preţul ambalajului, măsurile de protecţie pentru mărfurile care se livrează
neambalate etc.
Preţul ambalajului se stipulează în contract prin una din următoarele clauze:
-“neto”, corespunzător căreia vânzătorul nu pretinde nimic pentru ambalaj, costul
acestuia fiind cuprins în preţul mărfii;
- “neto plus ambalajul”, vânzătorul calculând separat costul ambalajului;
- “bruto per neto”, care arată că şi ambalajul va fi calculat la preţul unitar al mărfii.
Marcarea ambalajului are ca avantaj o mai mare operativitate în manipularea mărfii în
timpul transportului şi asigură totodată publicitatea comercială pentru marfa respectivă.
Contractul va cuprinde o serie de date privind marcarea ambalajului. Marcarea se face în
limba ţării vânzătorului, cu traducerea într-o limbă de circulaţie internaţională. De regulă, pe
fiecare colet se marchează: numărul contractului, al coletului, numele exportatorului, numele
şi adresa destinatarului, greutatea brută, netă, seria utilajelor, inscripţia” Made in “.
Marcajul poate fi:
1. special pentru mărfurile la care se cere o manipulare mai atentă;
2. originar, când marfa rămâne în lăzile sau sacii în care a fost ambalată de către
producător;
3. neutru, când ambalajul nu poartă nici un semn distinctive care să ateste ţara de
origine a mărfii. Cumpărătorul cere un asemenea ambalaj când doreşte să reexporte marfa
într-o ţară în care importul din ţara de origine este supus unor măsuri discriminatorii.
f) Clauze privind obligaţia de livrare (predare) a mărfii şi termenele de livrare
(predare)
Pentru executarea obligaţiei de livrare se precizează termenele de livrare, prin
indicarea unei anumite date sau a perioadei de timp în care livrarea trebuie să aibă loc. În
acest ultim caz, este indicat să se arate căreia dintre părţi îi revine dreptul de a fixa data exactă
a livrării, în cadrul perioadei stabilite de comun acord. În ipoteza în care părţile nu determină
explicit termenul de livrare, ele trebuie să indice modalităţile de determinare. De asemenea,
trebuie menţionate condiţiile în care pot fi modificate termenele de livrare stabilite şi
documentele care atestă efectuarea şi data livrării.
Din contracte nu trebuie să lipsească clauzele privind răspunderea furnizorului pentru
nerespectarea termenelor de livrare (penalităţi, despăgubiri etc.) şi condiţiile rezoluţiunii
contractului, în aceste cazuri.
g) Clauze privind celelalte condiţii de livrare, momentul transmiterii riscurilor şi
dreptului de proprietate asupra mărfii
Determinarea altor condiţii de livrare implică, în principal, arătarea modalităţii, locului
de livrare şi modului de suportare a cheltuielilor privind livrarea. În ceea ce priveşte
modalitatea de livrare, părţile pot conveni o executare uno ictu sau pe tranşe (partizi) de
76
marfă. Locul livrării şi repartizarea între contractanţi a cheltuielilor privind livrarea pot fi
determinate, fie direct, fie prin referire la uzanţe uniforme (precum Incoterms).
Clauza prin care se determină momentul transferului riscurilor asupra mărfii este, de
asemenea, necesară părţile trebuind să prevadă şi condiţiile în care operează transferul,
ambele elemente putând fi precizate direct sau prin referire la uzanţă uniformă sau la
Convenţia de la Viena.
Este necesară indicarea de către părţi şi a momentului transmiterii dreptului de
proprietate asupra mărfii - cu atât mai mult cu cât nici Incoterms şi nici Convenţia de la Viena
nu se referă la acest aspect.
h) Clauze privind condiţiile de expediere, încărcare - descărcare, transport şi
asigurare
Aceste clauze pot preciza obligaţiile părţilor, fie direct, fie prin referire la Incoterms
sau la alte uzanţe comerciale internaţionale uniforme.
i) Clauze privind obligaţia de preluare a mărfii
Corelativ obligaţiei furnizorului de livrare a mărfii, în contract trebuie precizată
obligaţia beneficiarului de a prelua marfa, menţionându-se totodată condiţiile în care
preluarea poate fi refuzată.
3.3.3. Clauze privind obiectul pecuniar al contractului

a) Clauze privind preţul sau alte prestaţii pecuniare
Părţile trebuie să determine preţul, atât pe unitatea de produs, cât şi ca valoare totală,
pentru întreaga cantitate de marfă care face obiectul contractului.
În cazurile în care preţul nu este determinat, părţile trebuie să convină asupra
modalităţii de a-l determina în viitor. În contract părţile pot prevedea că vânzătorul acordă
cumpărătorului o reducere de preţ, pe care o precizează, dacă acesta din urmă îndeplineşte
anumite condiţii (de exemplu, plăteşte preţul până la o anumită dată anterioară scadenţei
normale).
3.3.4. Clauze privind modificarea şi încetarea efectelor contractelor precum si
menţiuni finale
a) Clauza privind modificarea contractului prevede ca modificarea contractului
să poata fi efectuată numai în forma scrisă, dând expresie principiului simetriei formelor. Este
frecvent întâlnită în contractele comerciale internaţionale supuse dreptului român, unde forma
scrisă constituie regula.
b) În ceea ce priveşte încetarea efectelor contractelor este uzuală clauza potrivit
căreia contractul poate fi desfiinţat numai prin acordul parţilor (mutuus dissensus).
Deasemenea este frecventă clauza prin care părţile convin rezoluţiunea contractului pentru
neexecutare sau executare necorespunzatoare a obligaţiilor (pactul comisoriu).
c) Menţiuni finale
77
Este obligatorie înserarea în contract a cel puţin următoarelor menţiuni finale:
- numărul de exemplare în care este redactat contractul;
- limba în care se redactează contractul;
- data încheierii contractului;
- semnăturile părţilor.
M2.U3.4. Clauze specifice în contractele comerciale internaţionale

3.4.1. Clauze privind răspunderea contractuală
Sunt cele care presupun inserarea în contract a clauzelor sancţionatorii aplicabile
aceleia dintre părţi care nu îşi execută obligaţiile contractuale. În această categorie se
încadreaza :
 clauzele penale (de penalităţi);
 clauzele de exonerare de răspundere (mai ales de forţa majora);
 clauze privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de
către oricare din părţi (pacte comisorii).
Pactul comisoriu reprezintă o clauză cuprinsă într-un contract prin care părţile
stipulează rezoluţiunea de plin drept a contractului în cazul neexecutării obligaţiei de către
una din ele. În funcţie de intensitatea efectelor pe care le produc pactele comisorii se clasifică
în patru categorii:
a) Pactul comisoriu de gradul I: părţile stipulează ca în cazul neexecutării obligaţiilor
de una din părţi, contractul va fi resolvit. O asemenea clauză reproduce prevederile art. 1020
Cod Civil fiind o clauză inutilă deoarece rezoluţiunea rămâne judiciară.
a) Pactul comisoriu de gradul II: părţile stipulează faptul că în cazul în care o parte nu
îşi execută obligaţiile cealaltă parte are dreptul să desfinţeze unilateral contractul. În acest caz
rezoluţiunea operează fără a mai fi necesară sesizarea instanţei, în baza declaraţiei unilaterale
de rezoluţiune a părţii îndreptăţite, care trebuie notificată celeilalte părţi, dar numai după ce
debitorul a fost pus în întârziere.
a) Pactul comisoriu de gradul III: părţile prevăd ca în situaţia în care una dintre ele nu
îşi execută obligaţiile până la un anumit termen contractul va fi resolvit de drept. Deci, părţile
acordă termenului caracter esenţial, prin simpla ajungere la termen a obligaţiei neexecutate
operează rezoluţiunea de drept a contractului.
a) Pactul comisoriu de gradul IV: părţile prevăd ca în cazul neexecutării obligaţiilor
prevăzute, contractul se va desfinţa de plin drept, fără acţiune în justiţie şi fără altă
formalitate prealabilă (de exemplu, fără punerea în întârziere a debitorului).
Singura parte în drept să invoce rezoluţiunea este creditorul, care poate opta pentru
rezoluţiune prevalându-se de pactul comisoriu sau poate solicita printr-o acţiune în justiţie
obligarea debitorului la executarea prestaţiei.
78
În cazul contractelor cu executare dintr-o dată rezoluţiunea are ca efect desfinţarea
contractului cu efect retroactiv şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii
contractului.
În cazul contractelor cu executare succesivă, rezilierea produce desfinţarea
contractului doar pentru viitor, efectele produse până la momentul executării rămânând în
vigoare.
Avantajele pactelor comisorii faţă de rezoluţiunea judiciară constau în evitarea
cheltuielilor procedurale, reducerea timpului până la producerea efectelor rezoluţiunii,
înlăturarea incertitudinii care rezultă din puterea de apreciere a judecătorului şi posibilitatea
rezoluţiunii în contractele guvernate de o lege care înlătură rezoluţiunea.
Exemplu de clauză de exonerare de răspundere: clauza solve et repete

- debitorul unei prestaţii contractuale (mai ales a preţului) nu poate
pune în mişcare o acţiune în rezoluţiune şi nici nu poate opune excepţii
bazate pe neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi , atât timp cât el însuşi nu
şi-a îndeplinit obligaţia (nu a platit integral preţul)
- imposibilitatea importatorului de a refuza sau amâna plata pe
motivul formulării unei reclamaţii de calitate sau cantitate privind marfa
3.4.2. Clauze privind preântâmpinarea şi soluţionarea litigiilor

Clauzele privind preântâmpinarea şi soluţionarea litigiilor pe cale amiabilă sau prin
mijloace alternative (A.R.D.) prevăd organizarea unor întâlniri periodice, cu scopul de a
examina stadiul îndeplinirii oblgaţiilor reciproce, a analiza eventualele dificultaţi apărute şi a
lua măsuri pentru evitarea litigiilor. În cazul ivirii litigiului, părţile prevăd soluţionarea pe cale
amiabilă, prin întâlniri directe sau prin mijloace nejurisdicţionale alternative celor
jurisdicţionale, cunoscute în practică şi în literatura de specialitate mai ales sub denumirea lor
anglo-saxona de “Alternative Dispute Resolutions” (A.R.D.). În această categorie de mijloace
de soluţionare a litigiilor se includ mai ales concilierea şi medierea [SIT 426].
Clauzele de jurisdicţie sunt prevăzute de părţi în contract fie în favoarea instanţelor
judecatoreşti române sau străine fie a unui tribunal arbitral, luând forma clauzei de arbitraj.
Clauza compromisorie este cea prin care se materializează în contract convenţia de arbitraj,
prin care părţile convin soluţionarea unui eventual litigiu pe calea arbitrajului, înlăturând
competenţa de drept comun a instanţelor judecatoreşti. În soluţionarea litigiilor în comerţul
internaţional părţile preferă arbitrajul deoarece oferă o procedură simplificată, arbitrii
specializaţi, confidenţialitate şi rapiditate. O astfel de clauză pentru a fi validă trebuie să
prevadă instanţa de arbitraj, procedura ce se va urma şi legea aplicabilă.
79
În cazul în care clauza de arbitraj este sumară părţile pot încheia ulterior ivirii
litigiului, un compromis de arbitraj prin care determină aspectele suplimentare necesare
desfaşurării arbitrajului. Compromisul este o altă formă a convenţiei de arbitraj, ceea ce îl
deosebeşte esenţial de clauza compromisorie fiind faptul că aici acordul de vointă al părţilor
priveşte un litigiu deja născut. Compromisul de arbitraj constituie, aşadar, prin definiţie, un
contract separat de cel principal.
3.4.3. Clauze privind determinarea dreptului aplicabil contractului
Aceste clauze materializează în contract înţelegerea părţilor cu privire la legea
aplicabilă contractului.
În cazul în care părţile nu desemnează în contract legea contractului (lex contractus),
prin voinţa lor, ca lex voluntatis, aceasta va fi determinată de către organul de jurisdicţie, în
urma unei localizari obiective, conform normei conflictuale aplicabile în speţă. De aceea se
consideră că printre clauzele care nu trebuie să lipsească dintr-un contract comercial
internaţional se numară clauza privind determinarea legii aplicabile contractului şi a
jurisdicţiei competente. În absenţa acestei clauze instanţa sesizată cu litigiul va decide pe baza
normelor de drept internaţional privat care este legea aplicabilă şi va soluţiona litigiul după
normele de drept material ale ţării a carei lege s-a ales.
3.4.4.Clauze cu privire la licenţe sau autorizatii legale de export sau import
Sunt cele prin care părţile urmăresc a întări, prin stipulaţii contractuale obligţia
fiecarei părţi de a procura licenţe sau autorizaţii de export – import. Acest tip de clauze se
întâlnesc mai rar în ultimii ani datorită caracterului de excepţie al licenţelor, atât în dreptul
român cât şi în celelalte sisteme de drept ale lumii.
3.4.5. Clauze de confidenţialitate
Prin clauzele de confidenţialitate părţile prevăd ca una din ele sau amandouă să se
angajeze ca, atunci când unele informaţii îi sunt oferite cu caracter de confidenţialitate în
cursul derulării contractului, să nu dezvăluie aceste informaţii terţilor sau să nu le folosească
necorespunzător pentru scopurile sale proprii, fără consimţământul celeilalte părţi.
Părţile trebuie să definească în contract informaţiile socotite confidenţiale, prin
enumerarea sau marcarea documentelor secrete, situaţie ce duce la concluzia că toate celelalte
documente nu au un asemenea caracter.
3.4.6. Clauze de exclusivitate
Clauzele de exclusivitate apar de regulă în contractele de prestări servicii, mai ales în
cele de agent, de concesiune exclusivă (sau de distribuţie) şi de franciză.
3.4.7. Clauze de neconcurenţa
Obligaţia de neconcurenţa este angajamentul pe care şi-l asumă o parte contractantă
(debitorul obligaţiei) de a nu efectua, într-o anumită perioadă de timp şi pe o zonă geografică
delimitată, o activitate comercială determinată, de aceaşi natură cu cea efectuată de cealaltă
parte contractantă (creditorul obligaţiei).
80
În cuprinsul clauzei părţile trebuie să stabilească:
- obiectul interdicţiei, adică sfera activităţilor comerciale pe care debitorul obligaţiei nu
poate să le îndeplinească;
- durata obligaţiei de neconcurenţă, aceasta putând fi convenită numai pe timpul
derulării contractului, dar şi pe o perioadă determinată după încetarea efectelor acestuia;
- zona geografică în cadrul căreia funcţionează prohibiţia de a face comerţ pentru
debitorul obligaţiei de neconcurenţă;
- sancţiunile aplicabile în cazul încălcării obligaţiei de neconcurenţă. O clauză penală
este recomandabilă deoarece exonerează pe creditor de obligţia de a dovedi prejudiciul suferit,
dovadă care este greu de făcut. Penalitatea poate consta în acoperirea pagubei efectiv suferite
şi a beneficiului nerealizat de creditor, ca urmare a pierderii clientelei datorită faptelor de
concurenţă neloială săvârşite de debitor. Părţile pot conveni drept sancţiune şi rezoluţiunea
contractului principal.
3.4.8. Clauza primului refuz
Potrivit acestei clauze, părţile sau una din părţi se obligă în favoarea celeilalte părţi să
nu realizeze o anumită operatăţiune de comerţ internaţional decât pe baza unui raport juridic
încheiat cu cealaltă parte. Dacă aceasta va refuza oferta atunci ofertantul va fi dezlegat de
obligaţia asumată prin clauza primului refuz şi va putea contracta respectiva operaţiune cu
orice alt terţ, dar în aceleaşi condiţii cu cele oferite primului său cocontractant.
Această clauză exprimă un antecontract (unilateral sau sinalgmatic), afectat de o
condiţie suspensivă din partea promitentului. Este un antecontract deoarece dă naştere
obligaţiei promitentului de a acorda beneficiarului preferinţă fată de alţi potenţiali
cocontractanţi şi este afactat de o condiţie suspensivă întrucât obligaţia promitentului se naşte
numai dacă acesta se decide să efectueze acea operaţiune comercială internaţională.
3.4.9. Clauze asiguratorii împotriva riscurilor valutare sau nevalutare şi clauze de
continuare a raporturilor contractuale (de opţiune)
Contractele comerciale internaţionale încheiate pe termen mediu sau lung prezintă,
într-o mai mare măsură decât cele pe termen scurt, particularitatea de a fi supuse pe parcursul
executării lor unor riscuri care, în cazul în care se produc, pot influenta prestaţia uneia sau
chiar a ambelor părţi, perturbând echilibrul stabilit la data încheierii contractului. În cazul în
care se produce riscul are drept consecinţă imposibilitatea executării contractului sau un
prejudiciu pentru una sau chiar ambele părţi. Prejudiciul poate consta într-o pagubă efectiv
suferită sau un profit nerealizat.
Rircurile sunt evenimente posibil de a se produce după încheierea contractului,
independent de culpa vreuneia din părţi, perturbând echilibrul contractual.
Riscurile în contractele comerciale internaţionale se clasifică în două mari categorii:
A.Riscurile comerciale sau economice:
81
- valutare: variaţia cursului de schimb al monedei de plată faţă de moneda de calcul
între momentul încheierii şi cel al executării contractului.
- nevalutare: modificări ale conjuncturii economice pe o anumită piaţă; cum ar fi
schimbarea preţului materiilor prime, energiei, forţei de munca, dobânzilor, raportului dintre
cerere şi oferta.
B. Riscuri necomerciale:
- politice: conflicte armate, embargouri, modificarile regimului politic, greve,
exproprieri, restricţii de transfer valutar;
- calamitaţi naturale.
La rândul lor clauzele asiguratorii împotriva riscurilor se clasifică dupa mai multe
criterii:
- după felul riscurilor la care se referă:
a) clauze împotriva riscurilor valutare;
b) clauze împotriva unor riscuri nevalutare;
c) clauza de forţa majoră;
- după obiectul clauzelor:
d) clauze de menţinere a valorii;
e) clauze de adaptare a contractelor;
- în funcţie de modul lor de a opera:
f) clauze cu acţiune automată;
g) clauze care implică renegocierea contractului.
a) Clauze asiguratorii împotriva riscurilor valutare
Clauza aur prin care preţul contractual este exprimat într-o valută iar aurul este luat
ca etalon al valorii acestei valute. Condiţia de a funcţiona această clauză este ca valuta să fie
exprimată în aur printr-o paritate oficială. Această condiţie a fost îndeplinită în perioada
antebelică, cât şi după cel de-al doilea război mondial, când aurul a jucat rolul de etalon
monetar, atât timp cât a funcţionat SMI (Sistemul Monetar Internaţional) instituit prin
Acordul de la Bretton Woods din 1944. Principiile acestu sistem au fost:
- parităţile fixe în aur ale monedelor statelor membre ale FMI şi
- convertibilitatea în aur a monedelor, principiu ce a căzut în 1971 după suspendarea
convertibilităţii în aur a dolarului american
Suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului american şi mai ales renunţarea la funcţiile
monetare ale aurului în 1978, moment în care aurul a încetat să mai fie un etalon pentru
monedele naţionale, devenind o simplă marfă, a făcut ca această clauză să-şi piardă utilitatea.
Clauze valutare care au ca scop evitarea riscului variaţiei cursului de schimb al
monedei de plata faţă de cea de referinţă, între momentul încheierii şi cel al executării
contractului prin introducerea în preţ a procentului de scădere sau prin deducerea din preţ a
procentului de creştere a ratei de schimb. Din aceasta categorie fac parte:
82
● Clauzele monovalutare care se prezintă sub două forme:
- indicarea de părţi a unei monede de cont şi a uneia de plată, moneda de cont,
considerată mai stabilă constituie etalon pentru stabilirea cantităţii de monedă de plată
necesare stingerii datoriei
- părţile exprimă preţul în moneda de plată, dar prevăd că preţul va fi recalculat în
momentul plăţii, în funcţie de cursul unei monede de referinţă, cu rol exclusiv de calcul
(clauza monovalutară ia forma unei clauze de indexare valutară). Această clauză care se mai
numeşte şi clauza valutară simplă presupune legarea monedei de contract de o altă valută
considerată etalon, printr-un raport stabilit în momentul contractării. Calculul sumei de plată
la scadenţă se face pe baza coeficientului de variaţie al cursului (K).
S1= S0
K=
Unde S0 = suma stabilită în momentul contractării

S1 = suma recalculată în momentul plăţii
C0 = curs monedă etalon / curs monedă de plată în momentul contractării
C1 = curs monedă etalon / curs monedă de plată în momentul plăţii
● Clauzele multi(pluri)valutare bazate pe un coş valutar stabilit de părţi care presupun

raportarea cursului monedei de plată la media cursurilor mai multor monede (3 - 5) care
formează un coş valutar şi joacă rolul de monede de referinţă.
Avantajul faţă de clauza monovalutară este că asigură o mai mare stabilitate datorită
raportării nu la o moneda ci la media mai multor monede.
Dezavantajul constă în faptul că implică negocieri mai dificile între părţi pentru
stabilirea valutelor din coş şi a procedurii de calcul, iar punerea ei în aplicare poate genera
complicaţii de ordin tehnic.
Clauza plurivalutară se prezintă sub două forme:
- clauza coşului valutar simplu care presupune legarea monedei de contract de un grup
de valute, valutele din coş avînd toate o pondere egală. Calculul sumei de plată la scadenţă se
face pe baza următoarei formule:
S1 = S0
K=
Unde n reprezintă numărul valutelor din coş
83
- caluza coşului valutar ponderat este similară cu clauza coşului valutar simplu cu
diferenţa că monedele din coş au o pondere diferită, în funcţie de importanţa respectivei
monede pentru activitatea firmei. Calculul sumei de plată la scadenţă se face pe baza
următoarei formule:
S1 = S0
Unde % reprezintă ponderile acordate valutelor din coş
Astfel în cazul în care între momentul încheierii contractului şi momentul plăţii media
cursurilor monedelor din coş a crescut faţă de moneda de plată cu un anumit procent (deci
moneda de plată s-a devalorizat faţă de monedele din coş) preţul efectiv plătit (facturat) va fi
mai mare cu acel procent.
● Clauza multi(pluri)valutară bazată pe un coş valutar (unitate de cont) institutionalizat(ă).
În cadrul acestei clauze monedele care fac parte din coş şi modalitatea de calcul a
modificarilor de curs, nu sunt stabilite de părţi, ci de un organ specializat, cu caracter
internaţional, aceste monede formând o unitate de cont institutionalizată. Cea mai cunoscută
unitate de cont este DST (Drepturile Speciale de Tragere) a F.M.I. Numarul valutelor care
compun DST sunt 4 şi anume: dolarul SUA (45%), euro (29%), yenul japonez (15%), lira
sterlină (11%). Recalcularea preţului va opera prin includerea uniu % de devalorizare sau
deducerea uniu % de revalorizare numai dacă diferenţa dintre cele două cursuri – în ziua
încheierii contractului şi în ziua plăţii – depăşeşte (pozitiv sau negativ) un anumit procent
fixat de părţi.
Clauzele valutare se utilizează, cel mai adesea, la contractele pe termen lung, de valori
mari şi plăţi eşalonate şi apar de regulă în relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare.
Clauze de opţiune a locului de plată şi a monedei liberatorii.
● Clauza de optiune a locului de plată, variantă a clauzei monovalutare.
Uneori clauza monovalutară este dublată de o clauză prin care părţile precizează că
preţul va fi plătit în unul sau altul din locurile de plată menţionate în contract, la alegerea
creditorului, debitorul fiind obligat să plătească în monedă locală, într-un cuantum calculat în
funcţie de cursul de schimb al acestei monede faţă de moneda de cont la data şi locul plăţii.
Nu constituie o modalitate de evitare a riscului valutar deoarece nu modifică valoarea
prestaţiei monetare, ci numai schimbă locul de plată, scopul ei fiind acela de a asigura
creditorului încasarea creanţei în moneda de care are nevoie în momentul scadenţei.
Adaptarea preţului nu intervine prin alegerea locului de plată ci prin raportarea la
moneda de cont, rezultă de aici că această clauză este o modalitate a clauzei monovalutare.
84
● Clauza de opţiune a monedei de plata (liberatorii) este cea prin care părţile, care au
exprimat preţul contractual în două sau mai multe monede de plată, având în vedere cursul de
schimb dintre acestea la data contractarii, prevăd ca la scadenţă, creditorul să aleagă în care
din acele monede să i se facă plata.
Mai există şi alte metode de evitare a riscului valutar:
- contractuale: - stabilirea la data încheierii contractului a unor dobânzi compensatorii sau a
unor prime de risc valutar la calcularea preţului;
- precizarea unui curs de schimb fix între moneda de plată şi cea de calcul
bazat pe schimbările previzibile ale cursurilor de schimb până la data plăţii.
- extracontractuale, utilizate mai ales în lipsa clauzelor asiguratorii:
- încheierea de către creditorul prestaţiei pecuniare a unei operaţiuni de
hadging valutar prin care riscul valutar este preluat de o bancă specializată.
b) Clauze asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare
Clauze de revizuire a preţului (de recalculare a preţului, de escaladare a preţului sau
de preţ mobil)
Prin includerea lor părţile stabilesc că oricare din ele este îndreptăţită să procedeze la
recalcularea preţului dacă între cele două momente au survenit modificări de natură
nevalutară (preţ materii prime, energie, salarii, transport). Se includ mai ales în exportul de
instalaţii la cheie.
În principal sunt de trei feluri:
- clauze cu indexare unica în care preţul se raportează la preţul unui produs de
referinţă, de regulă principala materie primă folosită pentru realizarea mărfii. Părţile trebuie
să precizeze documentul care stabileşte indicele de referinţă (jurnal bursă, buletin CCI);
- clauze cu indexare cumulativă sunt cele care leagă preţul contractului de valoarea mai
multor elemente de referinţă, privite cumulativ, inducând formula de calcul pentru revizuirea
preţului şi documentele care indică preţul salariilor ;
- clauze cu indexare generală în care preţul se raportează la valoarea întegului
ansamblu de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu cantitatea de monedă în care este
exprimat preţul într-o anumită zonă geografică; elementul de referinţă este un indice statistic
sintetic privind evoluţia preţului pe întreaga economie a unei ţări sau oraş.
Clauze de postcalculatre a preţului.
Acestea dau dreptul furnizorului de a stabili preţul după executarea integrală a
contractului pentru a se lua în calcul şi eventualele modificări economice intervenite pe
parcurs.
Avantajul ce îl conferă furnizorului constă în transferarea către beneficiar a riscului
creşterii valorii elementelor componente ale preţului.
Avantajul beneficiarului constă în faptul că poate obţine unele îmbunătăţiri calitative
sau un spor cantitativ al obiectului contractului, pe parcursul executării lui.
85
Clauza ofertei concurente este cea prin care o parte contractantă (beneficiarul clauzei)
dobândeşte dreptul ca în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o
ofertă de contractare în condiţii mai favorabile, să obţină adaptarea contractului în curs de
executare în spiritul ofertei terţului, iar dacă cealaltă parte nu acceptă, contractul să se
suspende sau sa fie reziliat direct sau în temeiul unei hotârari judecatoreşti.
Este întâlnită în contractele de aprovizionare cu materii prime şi materiale.
Este prevăzută de regulă în favoarea importatorului dar nimic nu împiedică părţile să
stipuleze o asemenea clauză şi în favoarea exportatorului, el fiind avantajat atunci când pe
parcursul executării contractului a intervenit o creştere a valorii mărfii iar terţul i-a oferit un
preţ mai mare.
O condiţie pentru a-şi produce efectele este aceea ca oferta terţului să fie dată în stare
de angajament juridic, adică să fie serioasă şi precisă.
Funcţionarea clauzei implică efectuarea anumitor notificări de aceea părţile trebuie să
prevada forma înştiinţărilor, condiţiile şi termenele în care acestea trebuie să se facă.
Promitentul are urmatoarele opţiuni:
- acceptarea adaptării contractului;
- acceptarea ca atare a condiţiilor din oferta concurentă, contractul fiind adaptat
automat din momentul acordării de terţ a condiţiilor mai favorabile;
- acceptul inervine în cadrul unor noi negocieri între părţi, adaptarea contractului
facându-se în condiţii mai avantajoase pentru beneficiar dar nu în termenii ofertei concurente,
ajustându-se oricare element (preţ, cantitate, calitate, condiţii de plata, termene de livrare);
- poate opta pentru suspendarea executării contractului, beneficiarul clauzei având
posibilitatea de a încheia cu terţul un nou contract;
- refuzul adaptării contractului sau refuzul de a îşi exprima punctul de vedere în
termenul contractual sau un termen rezonabil, soluţia fiind rezilierea contractului ceea ce îi
dezleagă de obligaţii contractuale, beneficiarul devenind liber să încheie cu terţul. În cazul
rezilierii directe în cazul refuzului promitentului de a-l adapta clauza ia forma unui pact
comisoriu.
Clauza clientului celui mai favorizat este cea prin care o parte contractantă
(promitentul) se obligă ca, în ipoteza în care pe parcursul executării contractului pe termen
lung va încheia cu un terţ un contract similar prin care va acorda acestuia condiţii mai
favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să aplice aceste condiţii şi în
favoarea celeilalte părţi contractante (beneficiarul clauzei), contractul fiind adaptat în mod
corespunzator.
Deosebirea faţă de clauza ofertei concurente constă în faptul că iniţiativa care
declanşează mecanismul clauzei aparţine părţii contractante pe când în cazul ofertei
concurente iniţiativa porneşte de la terţ către o parte contractantă.
86
Este uzuală în contractele de aprovizionare cu materii prime şi materiale şi în
contractele de transfer de tehnologie.
Clauza trebuie să prevadă obligaţia fermă a promitentului de a-l notifica imediat pe
beneficiar privind coniţiile mai favorabile acordate terţului şi să reglementeze un sistem de
control exercitabil de beneficiar (de regula printr-un terţ neutru, expert sau arbitru) asupra
registrelor comerciale sau altor documente contabile ale promitentului.
Clauza de hardship (impreviziune) este un produs al prcticii comerciale anglo saxone,
conţinutul ei reprezentând exclusiv voinţa părţilor, prevederile legale lipsind în majoritatea
sistemelor de drept, înclusiv în dreptul român.
Clauza de hardship constituie o excepţie convenţională de la principiul forţei
obligatorii a contractului, afirmând în locul lui principiul adaptării contractelor la noile
împrejurari.
Putem să o definim ca fiind acea clauză contractuală prin care se prevede obligaţia
părţilor de a proceda la negocieri în vederea adaptării contractului sau de a recurge la un terţ
(de regulă arbitru) în acest scop, dacă pe parcursul executării contractului se produce o
împrejurare, de orice natură, independent de culpa vreuneia dintre părţi, care afectează grav
echilibrul contractual, producând o îngreunare substantială (hardship) a executarii contractului
pentru cel puţin una din părţi.
Utilizarea ei se face corelat cu clauza de forţă majoră exprimată analitic, părţile
enumerând evenimentele de forţă majoră, iar restul evenimentelor imprevizibile şi
prejudiciabile pentu una din parţi, exprimate sintetic, urmează a intra în noţiunea de hardship.
Se aplică însă şi sistemelor de drept unde forţa majoră se exprimă sintetic ca şi
evenimentul de hardship.
Pentru a exista hardship trebuie îndeplinite anumite condiţii:
- evenimentele să apară sau să devină cunoscute de partea care le invocă după
incheierea contractului;
- acestea să nu fi putut fi luate în cosiderare de partea care le invocă în momentul
încheierii contractului;
- să fie în afara controlului părţii în cauză;
- victima evenimentului de hardship să nu-şi fi asumat riscul producerii acestui
eveniment;
- împrejurările respective să perturbe în mod grav echilibrul contractual, provocând o
îngreunare (hardship) substanţială executarii contractului pentru una sau ambele părţi;
- să fie inechitabil ca respectivele efecte să fie suportate exclusiv de partea care le
suferă.
În majoritatea cazurilor, pentru evaluarea caracterului substanţial al împrejurării de
hard ship, părţile introduc în contrct un criteriu de natură economică şi anume o creştere a
87
sarcinilor financiare în raport cu profiturile rezultate din operaţiunea respectivă, într-o
perioadă de timp (de exemplu cu 10% în decursul unui an).
Mecanismul de adaptare a contractului este următorul: partea care se consideră a fi în
situaţie de hardship trebuie să solicite printr-o cerere celeilalte părţi renegocierea contractului,
în cerere arătându-se cauza de hardship, întinderea efectelor acesteia asupra prestaţiei sale,
ataşând totodata date şi dovezi pertinente. Dacă o parte refuză să negocieze cealaltă este
îndreptaţită la daune interese. Dacă în urma negocierilor nu se ajunge la o soluţie de adaptare,
deci dacă negocierile eşuează, deşi s-au purtat de bună credinţă, nici o parte nu este în culpă.
Această clauză stabileşte numai obligaţia părţilor de a proceda cu bună credinţă la negocieri,
dar nu le poate impune să ajungă la un acord.
Negocierea poate avea urmatoarele rezultate:
- partea căreia i se opune situaţia de hardship recunoaşte existenţa ei ceea ce conduce
la adaptarea contractulului care se va executa în continuare în noi termeni.
- partea neagă situaţia sau nu răspunde cererii de negociere, caz în care:
- pot stabili rezilierea de plin drept a contractului la termenul prevazut pentru
negocieri, (îmbrăcând forma pactului comisoriu) ;
- pot conveni asupra posibilitaţii fiecareia din ele de a apela la un terţ pentru a
decide situaţia contractuală. Terţul poate fi un mediator, caz în care soluţia nu are cracter
obligatoriu, fiind vorba de o A.D.R., un arbitru sau mai rar o instanţa care să pronunţe o
hotarâre jurisdicţională.
Părţile pot insera în cuprinsul clauzei o precizare conform căreia dacă împrejurarile
care au provocat hardship încetează, pot negocia intrarea în vigoare a vechilor prevederi
contractuale.
c) Clauza de forţa majoră
Reglementarea acestei clauze este cu atât mai necesară cu cât sistemul nostru de drept
nu dă o definiţie forţei majore, limitându-se doar la identificarea consecinţelor şi efectelor
juridice ale unui asemenea caz.
Practica internaţională şi doctrina au relevant existenţa a trei tipuri de definiţii ale
forţei majore.
a) o definiţie sintetică prin care forţa majoră este particularizată prin condiţiile sale
esenţiale. Atât Convenţia de la Viena cât şi Principiile UNIDROIT definesc sintetic forţa
majoră.
b) o definiţie analitică în care părţile enumeră limitativ situaţiile pe care le consideră ca
fiind cazuri de forţă majoră. Cel mai des sunt invocate în enumerare calamităţile naturale,
conflictele armate, conflictele grave de muncă, actele puterii publice, dificultăţi de transport,
etc.
c) o definiţie mixtă, care include formularea sintetică a condiţiilor de forţă majoră
precum şi enumerarea exemplificativă a principalelor cazuri de forţă majoră.
88
Clauza model a CCI Paris adoptă soluţia definiţiei mixte dar într-o modalitate
specifică: este prevazută formula sintetică şi este oferită şi o listă de evenimente care
întrunesc condiţiile sinetice ale forţei majore atunci când o parte contractantă, care a adoptat
aceasta clauză model, le invocă.
În încercarea de a realiza o comparaţie între forţa majoră şi hardship observăm faptul
că singura asemănare dintre hardship si forţa majoră o reprezintă caracterul de
imprevizibilitate. Astfel, există situaţii care pot fi considerate în acelaşi timp cazuri de
hardship şi de forţă majoră. În aceste situaţii partea afectată va stabili mijlocul juridic pe care
îl va folosi, oricare dintre clauze putând fi inserate în acelaşi contract. Dacă invocă forţa
majoră partea urmăreşte justificarea neexecutării prestaţiei sale iar dacă invocă hardshipul
partea urmăreşte renegocierea contractului.
În schimb între forţa majoră şi hardship există mai multe deosebiri:
- în ceea ce priveşte conţinutul, forţa majoră implică şi condiţia insurmontabilitaţii;
- în ceea ce priveşte scopul urmărit de părţi la încheierea clauzei: la hardship se
urmăreşte adaptarea contractului la noile împrejurări în timp ca la forţa majoră se urmareşte
suspendarea sau încetarea efectelor;
- în ceea ce priveşte efectele lor: cauzele de hardship fac numai în mod substanţial mai
oneroasă obligaţia unei părţi şi atrag adaptarea contractului pe când cauzele de forţa majoră
atrag imposibilitatea absolută a executării contractului şi constituie cauze de exonerare de
răspundere a părţii care le-a suferit.
d) Clauze de menţinere a valorii contractului
Sunt cele care privesc exclusiv prestaţia monetară şi urmăresc menţinerea valorii
contractului împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.
Se subclasifică în funcţie de scopul pe care îl urmaresc în:
- clauze pur monetare, cele care urmăresc evitarea riscurilor fluctuaţiei cursurilor de
schimb (clauza aur, clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei liberatorii);
- clauze de menţinere a puterii de cumparare a monedei de plată (clauzele de revizuire
a preţului şi clauzele de postcalculare a preţului).
e) Clauze de adaptare a contractului
Aceste clauze au un obiect mai larg, privind pe lângă prestaţia monetară şi alte drepturi
şi obligaţii ale părţilor (privind calitatea, cantitatea, condiţiile de livrare, de plată). Ele vizează
deci întreaga economie a contractului.
Includem în această categorie clauza ofertei concurente, a clientului celui mai
favorizat, de hardship, de prevenire a măsurilor de protecţie a concurenţei şi de forţă majoră.
f) Clauze cu acţiune automată
Respectiva clauza işi produce efectul prin ea însăşi, în mod direct, fără a fi necesare
noi negocieri între părti şi nici intervenţia arbitrului.
Efectul automat presupune două laturi care acţioneaza în corelaţie:
89
- latura negativă: din momentul îndeplinirii condiţiilor de risc la care se referă, vechea
prevedere (ex. preţul la clauza de menţinere a valorii) devine caducă, partea nemaifiind
obligată în termenii iniţiali ai contractului;
- latura pozitivă: vechea prevedere este înlocuită cu o nouă obligaţie, în conformitate
cu clauza. Pentru ca aspectul pozitiv să se producă părţile trebuie să indice modalitatea
(formula matematică) de reaşezare (recalculare) a prestaţiei, în cazul producerii riscului.
Recalcularea se face unilateral, de partea interesată.
În urma producerii riscului, funcţionarea clauzei implică un sistem de notificări între
părţi.
O clasificare a clauzelor dupa modul lor de acţiune nu se poate face în mod absolut,
deoarece în funcţie de voinţa părţilor, aceeaşi clauză poate opera în unele cazuri automat, iar
în altele prin negocieri.
Exemplu:
O firmă românească exportă în SUA mărfuri în valoare de 100.000
USD şi importă din Elveţia mărfuri în valoare de 350.000 CHF. Până în
momentul în care trebuie să plătească importul, cursul de schimb se poate
modifica iar suma de 100000 USD încasată din export poate valora mai mult
sau mai puţin în franci elveţieni rezultând un câştig sau o pierdere. Pentru a
evita pierderea se folosesc o serie de tehnici de acoperire.
Export Import
SUA Elveţia Câştig sau pierdere
(t0)
1USD =
100.000 350.000 3,5 CHF –
USD CHF mom.
contractării
Deprecierea USD faţă de CHF

Varianta 1 între mom. contractării şi cel al
(t1) plăţii => se obţine o sumă mai
100.000 300.000
1USD = 3 mică în CHF în mom. plăţii =>
USD CHF
CHF - pierdere deoarece suma încasată
mom. plăţii din export nu este suficientă
pentru plata importului
400.000 Varianta 2 Aprecierea USD faţă de CHF
100.000 CHF (t2) între mom. contractării şi cel al
90
plăţii => se obţine o sumă mai
1 USD = 4 mare în CHF în mom. plăţii =>
USD
CHF – cîştig deoarece suma încasată din
mom. plăţii export depăşeşte necesarul de
CHF pentru plata importului
Tehnicile de acoperire pot fi interne sau contractuale şi externe sau

extracontractuale.
Tehnicile de acoperire internă sunt procedee pe care firma le poate
iniţia şi derula ca urmare a propriei activităţi în timp ce tehnicile de acoperire
externă sau extracontractuale sunt procedee a căror iniţiere şi derulare
necesită colaborarea cu o insţituţie specializată.
Tehnicile de acoperire contractuale sunt:
- clauzele valutare:
- clauza valutară simplă;
- clauza coşului valutar simplu;
- clauza coşului valutar ponderat;
- alegerea monedei de plată (liberatorii);
- includerea în preţ a unei marje asiguratorii;
- sincronizarea încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută;
- anticipări şi întîrzieri în efectuarea plăţilor şi încasărilor.
Tehnicile extracontractuale sunt:
- spot;
- forward;
- hedging;
- swap;
- futures.
În acest exemplu ca tehnică de acoperire internă vom folosi clauzele

valutare.
Varianta 1: Deprecierea USD faţă de CHF între momentul

contractării şi cel al plăţii => se obţine o sumă mai mică în CHF în
momentul plăţii => pierdere deoarece nu este suficientă suma încasată
din export pentru plata importului => vom introduce în contract clauza
91
valutată simplă luând ca monedă etalon CHF
Clauza valutară simplă – presupune legarea monedei de contract de
o altă valută considerată mai stabilă, numită etalon, printr-un raport stabilit în
momentul contractării.
Dacă cursul monedei de plată faţă de moneda etalon se modifică cu
mai mult de un anumit procent ( ) preţul va fi recalculat automat,
majorându-se dacă moneda de plată s-a depreciat sau reducându-se dacă
aceasta s-a apreciat.
Calcularea sumei de plată la scadenţă se face pe baza coeficientului

de variaţie al cursului.
(t0) 1USD = 3,5 CHF - momentul contractării
(t1) 1 USD = 3 CHF - momentul plăţii
Curs USD / CHF Curs CHF / USD

t0 3,5 0,28
t1 3 0,33
S1 = S0
S1= 100.000
Prin introducerea acestei clauze în momentul plăţii se va obţine o

sumă mai mare în USD decât cea stabilită în momentul contractării datorită
raportării USD la CHF care a avut o evoluţie pozitivă în raport cu USD.
Astfel suma obţinută în USD va acoperii necesarul de CHF pentru plata
importului.
Cu alte cuvinte suma în USD obţinută în urma recalculării ne va da la
noul curs de schimb din ziua plăţii o sumă în CHF suficientă pentru a acoperi
plata importului.
Clauza coşului valutar simplu - presupune legarea monedei de
contract nu de o singură valută ci de un grup de valute. Asigură menţinerea
echilibrului contractual, datorită gradului ridicat de stabilitate al acestui
etalon. „Coşul valutar” reprezintă un grup de valute astfel selectate, încât
prin compensarea evoluţiilor diferitelor monede care compun coşul, să se
asigure stabilitatea acestui etalon. Monedele ce intră în componenţa acestuia
92
au aceeaşi pondere (dacă în coş sunt n valute, ponderea fiecaruia este 1/n).

1USD = 0,8 EUR
1USD = 0,6 Lire sterline
(t1) 1 $ = 3 CHF - momentul plăţii
1USD = 0,9 EUR
Curs Curs Curs Curs Curs Curs

USD/CHF CHF/USD USD/EURO EURO/USD USD/Lire Lire
Sterline Sterline/
USD
t0 3,5 0,28 0,8 1,25 0,6 1,66
t1
3 0,33 0,9 1,11 0,7 1,42
S1 =
S1= 100.000
Suma recalculată în monedă de plată are o valoare mai mică decât cea
din ziua contractării deoarece deşi USD s-a depreciat faţă de CHF între
momentul contractării şi cel al plăţii el s-a apreciat faţă de celelalte monede
din coş, iar ponderea monedelor faţă de care s-a apreciat a fost mai mare faţă
de ponderea CHF-ului faţă de care s-a depreciat.
Clauza coşului valutar ponderat - valutele individuale au ponderi
diferite, în funcţie, de exemplu, de importanţa valutelor respective pe piaţa
de referinţă, de ponderea în pasivul balanţei de plăţi sau de comerţul exterior
cu ţara respectivă.
93
1USD = 0,8 EUR
(t1) 1 USD = 3 CHF - momentul plăţii
1USD = 0,9 EUR
În cazul nostru CHF va avea o pondere de 50%, EUR 30% şi Lira

sterlină 20%.
S1 = S 0
S1=100.000
Suma recalculată în monedă de plată are o valoare mai mare decât cea
din ziua contractării deoarece deşi USD s-a depreciat faţă de CHF între
momentul contractării şi cel al plăţii, el s-a apreciat faţă de celelalte monede
din coş. Ponderea CHF este egală cu pondeerea celorlalte două monede dar
aprecierea faţă de EUR şi Liră a fost mai slabă decât deprecierea faţă de
CHF.
Clauza DST sau Euro - valoarea DST sau Euro este calculată pe baza
unor coşuri ponderate de valute. Accesul rapid şi sigur la cursul acestor
unităţi monetare de cont publicat zilnic de autorităţile monetare respective
(FMI si UE) a determinat extinderea cu precădere a utilizării lor.
Formula de calcul este similara celei prezentate la clauza valutară
simplă:
K – coeficient de variaţie a cursului valutar

C0 – cursul în momentul contractării
C1 – cursul în momentul plăţii
La data exigibilitatii plăţilor, debitorul va achita preţul ţinând seama
de modificarea cursului valutei de plată în raport cu DST.
94
Varianta 2: Aprecierea USD faţă de CHF între momentul
contractării şi cel al plăţii => se obţine o sumă mai mare în CHF în
momentul plăţii => câştig deoarece suma încasată din export depăşeşte
necesarul de CHF pentru plata importului => nu este necesară
introducerea în contract a unei tehnici de acoperire valutară (din
perspectiva firmei româneşti).
Ca tehnică de acoperire externă vom folosi acoperirea pe piaţa spot.

Se pot împrumuta 100 000 USD * 3,5 CHF = 350 000 CHF care se
depun în bancă, după trei luni obţinându-se o dobândă mai mică faţă de
dobânda de la împrumut. Pierderea datorată diferenţei de dobânzi este mai
mică faţă de pierderea suportată de firmă în cazul evoluţiei nefavorabile a
cursului.
Să ne reamintim...
Practica relaţiilor comerciale internaţionale relevă existenţa unui fond
comun de clauze ce trebuie inserate în mod necesar în contractele comerciale
internaţionale pentru ca ele să fie valabile şi utile pentru reglementarea completă
şi eficientă a raporturilor juridice de comerţ internaţional, clauze ce poartă
denumirea de clauze generale.
Pe lângă clauzele generale majoritatea contractelor comerciale
internaţionale conţin şi o serie de clauze specifice. Cum fiecare contract are o
fizionomie proprie inserarea acestor clauze specifice rămâne la latitudinea
părţilor, deoarece inexistenţa lor nu afectează valabilitatea contractului, ci prin
inserarea lor se oferă un grad mai mare de siguranţă a părţilor.
1.Realizaţi o evaluare a contractului prezentat mai jos, menţionând

posibile modificări ale clauzelor contractuale care ar putea favoriza partea
română. Ce clauză recomandaţi a mai fi introdusă în contract având în vedere
durata derulării contractului şi riscurile ce pot apărea? Cum aţi formula această
clauză?
Subsemnaţii
S.C. Romanian Truk SA, cu sediul în str. Câmpului nr.1, Braşov
România, reprezentată prin d-nul Ion Petre, în calitate de director general,
denumită în continuare Vânzător, pe de o parte şi Importadora SA, cu sediul în
Bogota, str. Simon Bolivar, nr. 25, Columbia, reprezentată prin d-nul Juan Perez
în calitate de director general, denumită în continuare Cumpărător, pe de altă
95
parte,
Încheie prezentul contract în următoarele condiţii:
Art. 1 - Obiectul contractului
Vânzătorul vinde Cumpărătorului, 200 (două sute) tractoare, de tipul
U660, fabricate conform normelor tehnice şi standardelor româneşti în vigoare.
Art.2 - Preţ unitar şi valoare totală
2.1. Preţul unitar al tractoarelor este de USD 5000 (cinci mii dolari
S.U.A.), preţ CIF port Columbia, conform INCOTERMS 2000, pentru marfa
ambalată.
2.2. Valoarea totală a mărfurilor care fac obiectul prezentului contract este
de USD 1000000 (un milion dolari S.U.A.)
Art.3 - Condiţii şi termene de livrare
3.1 Marfa care face obiectul prezentului contract se va livra CIF port
Columbia, conform INCOTERMS 2000, în următoarele termene:
50 bucăţi........................trimestrul II 2009
50 bucăţi .......................trimestrul III 2009
100 bucăţi .......................trimestrul IV 2009
3.2. Vânzătorul va livra mărfurile la termenele indicate în art. 3.1. cu
condiţia ca partea denumită Cumpărător să deschidă acreditivul corespunzător
lotului respectiv de marfă cu 60 de zile înainte de data prevăzută pentru livrare.
3.3 Marfa menţionată în art.1 al prezentului contract se va livra în lăzi de
lemn, corespunzătoare pentru transportul maritim.
3.4. Data livrării va fi considerată data conosamentului de încărcare.
Art. 4 - Marcajul şi avizul de expediţie
4.1. Mărfurile care se vor livra în cadrul şi în condiţiile prezentului
contract vor purta următorul marcaj:
Contract nr............./1, 2,.................25
În termen de 48 de ore de la data livrării, următoarele:
● cantitatea mărfii livrate;
● greutatea şi volumul lotului de marfă livrat;
● data livrării;
● numele vasului;
● nr. Conosamentului de încărcare.
Art 5 - Condiţia de plată
5.1. Plata valorii integrale a fiecărui lot de marfă care se va livra în cazul
prezentului contract se va efectua prin acreditiv documentar, irevocabil,
domiciliat în Bucureşti, deschis în favoarea Vânzătorului, de către o bancă de
96
prim rang, agreată de B.R.D. plătibil astfel:
◊ 20% din valoarea mărfii – la prezentarea documentelor de livrare;
◊ 80% în 4 rate semestriale egale, prima având scadenţă la 6 luni de la data
livrării, iar ultima la doi ani de la această dată.
5.2. Pentru perioada de credit, Cumpărătorul va plăti Vânzătorului o
dobândă de 5% pe an, calculată pro rata temporis, a cărei valoare se va plăti prin
acreditivul menţionat la pct. 5.1., adăugându-se la valoarea fiecărei rate de credit.
5.3. Acreditivul menţionat la pct. 5.1. va avea o valabilitate de 75 zile, 60
zile pentru expedierea mărfii iar 15 zile pentru negocierea următoarelor
documente:
- factura comercială în 5 exemplare;
- set complet de conosamente de încărcare;
- factură consulară în două exemplare;
- certificat de origine în două exemplare;
- cambii.
5.4. Dacă acreditivul menţionat în art. 5.1. nu va fi în conformitate cu
condiţiile stipulate în prezentul contract, Vânzătorul îşi rezervă dreptul de a nu
livra marfă până la modificarea corespunzătoare a clauzelor din acreditiv.
Art.6 - Calitatea - Garanţii de funcţionare
6.1. Pentru buna funcţionare a mărfii vândute în baza prezentului
contract, Vânzătorul acordă Cumpărătorului o garanţie de 6 luni sau 1000 ore de
la punerea în funcţionare a tractorului dar nu mai mult de 9 luni de la data livrării.
6.2. Pentru anumite părţi şi piese componente ale tractoarelor, care prin
natura lor sunt expuse unor uzuri mai rapide, cum sunt pneurile, garniturile,
instalaţia electrică,, instalaţia hidraulică, garanţia este de 1000 ore de funcţionare
a tractoarelor, dar nu mai mult de 5 luni de la data livrării mărfii.
6.3. Termenul care expiră primul va fi considerat ca termen final al
perioadei de garanţie.
6.4. Vânzătorul nu acordă garanţie pentru următoarele părţi şi piese ale
tractoarelor: acumulator, piese şi părţi de sticlă, supape.
6.5. Vânzătorul se obligă ca în perioada de garanţie să înlocuiască gratuit
orice piesă defectă din cauza unui viciu de fabricaţie.
6.6 Perioada de garanţie încetează în următoarele cazuri:
- când defecţiunile sunt cauzate de manipularea greşită, întreţinerea şi
repararea tractoarelor de către personal necompetent şi sau în ateliere neautorizate
de Vânzător ca şi în cazul unui magazinaj necorespunzător al tractoarelor şi al
pieselor de schimb.
6.7. Vânzătorul nu va fi responsabil pentru uzura şi defecţiunile apărute în
97
timpul expedierii mărfii la agent sau beneficiar sau în timpul expedierii lor la
ateliere în scopul efectuării unor revizii tehnice sau reparaţii.
Art. 7 - Reclamaţii
Reclamaţii cantitative
7.1. Cumpărătorul are dreptul să facă reclamaţii cantitative cu privire la
marfa livrată în baza acestui contract, în termen de 30 de zile de la data sosirii
mărfii în portul de destinaţie.
7.2.1. Orice reclamaţie cantitativă va fi efectuată în scris şi va fi însoţită de
documentele probatorii emise de societatea de transport, care să ateste că
ambalajul nu a fost corespunzător contractului.
Reclamaţii calitative
7.2. Cumpărătorul are dreptul să facă reclamaţii calitative cu privire la
mărfurilr livrate în baza prezentului contract, în termen de 30 de zile de la data
expirării perioadei de garanţie, cu condiţia să nu fi fost constatate în această
perioadă.
7.2.3. Reclamaţiile calitative vor fi făcute în scris şi vor cuprinde
următoarele date:
- numele şi adresa beneficiarului;
- seria tractorului şi motorului;
- numărul de ore de funcţionare;
- descrierea detaliată a defecţiunii;
- cauza probabilă a defecţiunii şi menţionarea reparaţiilor efectuate;
- semnătura persoanei însărcinată de Cumpărător să confirme realitatea
reclamaţiei;
- semnătura tehnicianului Vânzătorului însărcinat cu asistenţa tehnică în
Columbia.
7.2.4. Vânzătorul are dreptul să verifice realitatea reclamaţiei şi să i se
restituie piesa (piesele) la care se referă reclamaţia pentru a verifica cauzele
defecţiunii apărute.
Art. 8 - Service
8.1. Pentru a asigura o bună funcţionare a tractoarelor care se vor livra în
cadrul prezentului contract, Cumpărătorul se obligă să organizeze pe cheltuiala sa
un service corespunzător.
8.2. Condiţiile pentru asigurarea service-lui vor fi stabilite printr-un
contract separat care urmează să fie încheiat între Vânzător şi Cumpărător în
termen de 30 de zile de la semnarea prezentului contract.
Art.9 - Piese de schimb
9.1. Vânzătorul se obligă să-i livreze Cumpărătorului, la comanda acestuia
98
şi contra plată, piese de schimb pentru tractoarele care fac obiectul acestui
contract, de o valoare echivalentă cu 10% din valoarea tractoarelor livrate.
9.2. Condiţiile de vânzare pentru piesele de schimb vor fi stabilite de
comun acord între părţi într-un contract separat care urmează să fie încheiat în
termen de 30 de zile de la data prezentului contract.
Art.10 - Forţa majoră
10.1. Forţa majoră este orice împrejurare neprevăzută şi independentă de
voinţa părţilor contractante, apărută după încheierea prezentului contract, care
împiedică una din părţi să-şi îndeplinească total sau parţial obligaţiile stipulate în
prezentul contract. În cazul apariţiei unor astfel de împrejurări părţile contractante
sunt exonerate de răspundere.
10.2. În cazul apariţiei unor circumstanţe care corespund definiţiei
menţionate la art.10.1., partea care se află sub incidenţa forţei majore este obligată
să informeze în scris cealaltă parte în termen de 10 zile de la data apariţiei şi
dispariţiei împrejurărilor care au generat forţa majoră, cu excepţia cazului în care
aceste împrejurări împiedică transmiterea informaţiilor respective.
10.3. În cazul în care împrejurările care generează forţa majoră durează
mai mult de 6 luni, cealaltă parte contractantă are dreptul să realizeze în mod
unilateral prezentul contract.
Celelalte două părţi sunt de acord ca în cazul apariţiei unei împrejurări cu
caracter de forţă majoră, care să corespundă definiţiei de la pct. 1., să
prelungească termenele de executare a contractului pentru o perioadă echivalentă
cu durata forţei majore.
Art. 11 - Arbitraj
11.1. Toate litigiile care vor apărea cu privire la executarea şi/sau
interpretarea prezentului contract vor fi soluţionate pe baza acordului reciproc al
părţilor contractante.
11.2. În cazul în care cele două părţi nu vor ajunge la un acord, litigiul va
fi înaintat pentru soluţionarea Comisiei de Arbitraj a Camerei de Comerţ şi
Industrie a României, ale căror decizii vor fi definitive şi executorii pentru ambele
părţii.
Art. 12 - Alte condiţii
12.1. Taxe - Toate taxele şi cheltuielile rezultate din executarea
prezentului contract pe teritoriul României vor fi suportate de Vânzător, iar taxele
de cheltuieli ocazionale ocazionate de realizarea acestui contract pe teritoriul
columbian vor fi în sarcina Cumpărătorului.
12.2. Corespondenţa - Orice corespondenţă între părţi cu privire la
prezentul contract se va face prin fax, telex sau scrisori recomandate, în limba
99
engleză sau spaniolă.
12.3. Modificarea contractului - Orice modificare a clauzelor stipulate în
prezentul contract, fie de către Vânzător, fie de către Cumpărător, va fi
considerată valabilă numai în cazul în care a fost în prealabil discutată şi acceptată
de ambele părţi în scris.
Transferul riscurilor, drepturilor şi obligaţiilor
Riscurile vor fi transferate de la Vânzător la Cumpărător în momentul
livrării mărfii. Niciuna dintre cele două părţi nu are dreptul să transfere la terţi,
totul sau parţial obligaţiile şi sau drepturile rezultate din prezentul contract fără
acordul prealabil scris al celeilalte părţi.
Încheiat la Bucureşti în 6 exemplare în limba engleză câte 3 exemplare
pentru fiecare parte toate fiind considerate originale.
VÂNZĂTOR CUMPĂRĂTOR
Data
11.01.2009
M2.U3.5. Determinarea conţinutului contractelor pe bază de clauze prestabilite
Pentru a facilita încheierea contractelor comerciale internaţionale, părţile utilizează
frecvent condiţii generale, contracte tip, contracte cadru şi alte forme de uniformizare a
practicilor (uzanţelor) comerciale pe piaţa internaţională.
Frecvenţa cu care se încheie anumite tipuri de contracte în comerţul internaţional a
determinat părţile contractante să procedeze la concentrarea clauzelor repetabile care apar în
aceste contracte în cadrul unor documente care pot constitui modele pentru viitoarele
contracte de acelaşi tip. Ele exprimă acele elemente care nu pot lipsi din contracte. Aceste
clauze sunt adaptate principalelor categorii de raporturi juridice care apar în mod uzual în
comerţul internaţional, fiind întocmite pentru toate contractele care se încheie într-o anumită
ramură de comerţ sau pentru un anumit tip de contract.
Principiile UNIDROIT folosescc noţiunea de “clauze standard”, adică acele prevederi
care sunt pregatite în avans pentru uzul general şi repetat de către o parte şi care sunt folosite
fară negocire cu cealaltă parte.
Aceste clauze pot îmbraca următoarele forme:
a) Contractele tip (contractele model, formularele de contract)
Sunt formulare redactate în formă contractuală, care cuprind clauzele uzuale pentru
tipul respectiv de contracte precum şi spaţii albe corespunzatoare elementelor specifice acelei
operaţiuni. De regulă, părţile încheie contractul chiar pe formular, completând spaţiile albe,
dar ele pot să-l încheie şi separat, caz în care formularul este utilizat ca model.
Cele mai cunoscute contracte tip sunt cele elaborate de C.C.I. pentru vânzarea
internaţională, pentru franchising internaţional, pentru distribuţie şi transporturi
internaţionale.
100
b) Condiţiile generale
Deosebirea dintre contractele tip şi condiţiile generale este de formă şi anume în timp
ce contractele tip constituie chiar înscrisul pe care se încheie contractul, clauzele lor urmând
structura specifică unui contract, conditiile generale sunt distincte de contract, fiind anexate
contractului. Ele fac parte integrantă din contract prin simpla semnare de parţi a contractului
în care este cuprinsa clauza care face trimitere la ele, fără a fi necesară semnarea lor separată.
c) Contractele cadru
Sunt contracte propriu zise, ceea ce le caracterizează fiind faptul că ele conţin, în
principiu, două categorii de clauze:
- clauze generale, care stabilesc principiile relaţiei contractuale între părţi, fiind însoţite
sau urmate de unul sau mai multe contracte speciale, încheiate între aceleaşi părţi sau între
acestea şi terţi, care detaliază elementele contractuale pentru o anumită operaţiune juridică sau
pentru o anumită perioadă de timp;
- clauzele care au ca obiect o obligaţie de a face şi anume obligaţia părţilor de a încheia
contractele speciale menţionate, spre deosebire de aceste din urmă contracte care au ca obiect
o obligaţie de a da, a face sau a nu face, după caz.
Aceste contracte sunt utilizate frecvent mai ales în operaţiunile complexe şi de durată,
precum cele de contrapartidă sau exporturi complexe.
d) Contractele de adeziune
Sub aspect formal îmbraca haina contractelor tip, a condiţiilor generale sau a
contractelor cadru.
Particularitatea lor rezidă într-un aspect de fond, aceea că sunt impuse ca obligatorii de
către una din părţi, ceea ce echivaleaza cu o limitare a libertăţii contractuale pentru cealaltă
parte care nu are decât alternativa de a accepta ca atare sau de a nu încheia contractul. Aşadar,
contractele de adeziune exclud negocierile elementelor contractuale care prezintă interes
pentru partea care le impune
Conţinutul contractului este prestabilit de una din părţi şi caracterul lor oligatoriu
decurge din voinţa acesteia.
Acest tip de contracte se întâlnesc sub forma contractelor bancare, de asigurări, şi a
contractelor de transport de marfuri.
M2.U3.6. Rezumat
1. Clauze generale:
- preambulul;
- clauze privind obiectul material;
- clauze privind obiectul pecuniar;
- clauze privind modificarea contractului;
- menţiuni finale.
101
2. Clauze specifice:
- clauze privind răspunderea contractuală;
- clauze privind preântâmpinarea şi soluţionarea litigiilor;
- clauze privind determinarea dreptului aplicabil;
- clauze de confidenţialitate;
- clauze de exclusivitate;
- clauze de neconcurenţă;
- clauze asiguratorii împotriva riscurilor.
a) după felul riscurilor
▪ valutare - clauza aur
- clauzele valutare (sub clauza aur);
- clauzele de opţiune a locului de plată şi a monedei
liberatorii.
▪ nevalutare - clauzele de revizuire a preţului
- clauzele de postcalculare a preţului;
- clauza ofertei concurente;
- clauza clientului celui mai favorizat;
- clauza de hardship;
- clauza de forţă majoră.
b) după obiectul clauzelor:
▪ clauze de menţinere a valorii contractului;
▪ clauze de adaptare a contractului;
c) în funcţie de modul lor de a opera:
▪ clauze cu acţiune automată;
▪ caluze care implică renegocierea contractului;

1. Enumerarea principalelor evenimente care pot fi clasificate drept situaţii
de forţă majoră se face prin:
a) formula sintetică;
b) formula analitică;
c) formula mixtă;
d) toate cele trei formule.
2. Clauza clientului celui mai favorizat este:

a) o clauză valutară;
b) o clauză de revizuire a preţului;
102
c) o clauză de readaptare a contractului;
3. Clauza ofertei concurente este:

a) o clauză valutară;
b) o clauză cu acţine automată;
c) o clauză de readaptare a contractului;
4. Clauza prin care părţile convin ca în funcţie de evoluţia costurilor să

recalculeze de comun acord preţul este:
a) clauza de opţiune a locului de plată;
b) clauza de revizuire a preţului;
c) clauza clientului celui mai favorizat;
d) clauza ofertei concurente.
5. Clauza prin care preţul se raportează la valoarea întregului ansamblu de

bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu cantitatea de monedă în care este
exprimat preţul într-o zonă geografică este:
a) clauza de revizuire a preţului cu indexare generală;
b) clauza de revizuire a preţului cu indexare cumulativă;
c) clauza de postcalculare a preţului;
6. Clauza prin care se prevede obligaţia părţilor de a proceda la negocieri

în vederea adaptării contractului sau de a recurge la un arbitru în acest scop, dacă
pe parcursul executării contractului se produce o împrejurare independent de
culpa vreuneia din părţi, care afectează grav echilibrul contractual, producând o
îngreunare substanţială a executării contractului pentru cel puţin una din părţi
reprezintă:
a) clauza de forţă majoră;
b) clauza de hardship;
c) clauza de impreviziune;
d) clauza de legislaţie.
7. Clauza de opţiune a locului de plată presupune:

a) stabilirea preţului în mai multe monede şi stabilirea mai multor locuri
103
unde se poate face plata iar debitorul alege unde şi în ce monedă face plata;
b) stabilirea unei monede şi a mai multor locuri de plată, debitorul plătind
în acea moneda dar îşi va alege locul plăţii;
c) părţile exprimă preţul contractului în mai multe monede, urmând ca la
scadenţă creditorul sau debitorul să opteze pentru moneda în care se va face
plata;
d) părţile convin ca în funcţie de evoluţia preţurilor la materii prime să
recalculeze preţul.
8. Clauza de arbitraj poate îmbraca forma:

a) clauzei compromisorii;
b) compromisului arbitral;
c) clauzei penale;
9. Contractele care cuprind un număr de clauze prefigurate, care produc

efecte juridice prin semnarea lor de către acceptanţi sunt:
a) contractele cadru;
b) contractele standardizate;
c) contractele tip;
d) contractele de adeziune.

1. Ce reprezintă clauzele generale şi care sunt acestea?
2. Ce reprezintă clauzele specifice?
3. Ce reprezintă riscul în tranzacţiile internaţionale?
4. Care sunt principalele categorii de riscuri întâlnite în tranzacţiile
internaţionale?
5. Care sunt clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare?
6. Care sunt clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare?
7. Ce presupune clauza de preântâmpinare şi soluţionare a litigiilor?
8. Enuţaţi clauza de neconcurenţă.
9. Care sunt diferenţele dintre clauza de forţă majoră şi clauza de
hardship?
10. Care este diferenţa dintre clauza compromisorie şi compromisul de
arbitraj?
104
Unitatea de învăţare M2.U4. Efectele contractelor comerciale
internaţionale
Cuprins
M2.U4.1.Introducere....................................................................................................105
M2.U4.2. Obiectivele unităţii de învăţare....................................................................105
internaţionale...............................................................................................................106
M2.U4.4. Efectele specifice contractelor comerciale internaţionale...........................107
M2.U4.5. Neexecutarea obligaţiilor din contractele comerciale internaţionale .........109
M2.U4.6. Rezumat.......................................................................................................119
La fel ca şi în dreptul civil, în materia dreptului comerţului internaţional un
prim efect al încheierii contractului îl reprezintă aplicarea unor principii generale:
principiul forţei obligatorii a contractului, principiul irevocabilităţii contractului şi
principiul executării în natură a contractului.
Potrivit principiului forţei obligatorii părţile sunt obligate să îşi execute
prestaţiile asumate în momentul încheierii contractului.
Aplicarea principiului irevocabilităţii contractului face ca un contract
comercial internaţional să nu poată fi modificat prin voinţa unilaterală a uneia
dintre părţi ci numai prin acordul părţilor. De asemene un contract comercial
internaţional nu poate fi revocat (desfăcut) decât prin acordul părţilor, în lipsa unei
clauze contractuale sau a unei dispoziţii legale în sens contrar.
În cadrul contractelor comerciale internaţionale se aplică ca şi principiu
general şi principiul executării în natură (directe), respectiv prin plată, a
obligaţiilor contractuale deoarece finalitatea oricărui contract se poate îndeplini
numai dacă contractul se execută în natură şi nu prin echivalent.
105
- să cunoască efectele obişnuite pe care le generează încheierea
contractelor comerciale internaţionale;
- să cunoască efectele specifice pe care le generează încheierea
contractelor comerciale internaţionale;
- să cunoască care sunt opţiunile creditorului în situaţia în care
partenerul de contract nu îşi execută obligaţiile contracuale.

internaţionale
În cadrul contractelor comerciale internaţionale se aplică ca principiu general
principiul executării în natură (directe), respectiv prin plată a obligaţiilor contractuale
deoarece finalitatea oricărui contract se poate îndeplini numai dacă respectivele contracte se
execută în natură şi nu prin echivalent.
Un alt principiu general îl constituie principiul cooperării care se exprimă prin
obligaţia părţilor de a se spijini reciproc pentru realizarea efectivă, întocmai şi la termen, a
obligaţiilor asumate. Legat de aplicarea acestor principii ne interesează anumite aspecte: locul
şi momentul executării.
4.3.1. Locul executării
Atât Convenţia de la Viena cât şi Principiile UNIDROIT prevăd că dacă locul
executării nu este fixat şi nu este determinabil din contract, executarea obligaţiilor se face
astfel:
a) obligaţia de a plăti o suma de bani la sediul creditorului
b) orice alta obligaţie , la sediul debitorului
Soluţia portabilităţii plăţii având ca obiect sume de bani reprezintă o adaptare a
dreptului la realităţiile lumii contemporane în care plata se face de obicei prin virament
bancar, locul plăţii fiind, aşadar, la sediul băncii destinatarului.
Locul plăţii prezintă o anumită importanţă, şi anume:
- în funcţie de acest loc se determină, de regulă, împărţirea între partenerii contractuali
a cheltuielilor de transport, conservare, asigurare a mărfii;
- are efecte în planul dreptului internaţional privat: legea locului de executare
determină modul de executare a obligaţiilor izvorâte din contract.
106
4.3.2.Momentul executării
Data executării obligaţiilor rezultate din contractele comerciale internaţionale este
diferită, după cum obligaţia este pură şi simplă sau afectată de modalităţi (termen sau
condiţie). Astfel:
a) în cazul obligaţiilor pure şi simple preţul devine exigibil la data naşterii
raportului de drept;
b) pentru obligaţiile afectate de un termen (suspensiv), se face distincţie după
cum acesta este esenţial sau uzual (obişnuit, neesenţial):
- în prima situaţie, executarea obligaţiei trebuie să se facă pâna la expirarea
termenului, în caz contrar contractul fiind reziliat de plin drept, cu plata de către debitor a
daunelor compensatorii;
- în cazul termenului uzual, care constituie regula în cazul contractelor
comerciale internaţionale, neexecutarea obligaţiei pâna la termen nu duce la rezoluţiunea
contractului, dar debitorul va fi obligat la plata daunelor de întarziere (moratorii).
c) obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă se execută de la data realizării
condiţiei, iar în cazul în care aceasta nu se realizează, în cadrul termenului convenit,
contractul se desfiinţează cu efect retroactiv.
4.3.3. Particularităţi privind data plăţii prin decontare bancară:
a) data când obligaţia devine exigibilă:
- la incsso documentar termenul de plată începe să curgă, de la data când factura
şi documentele de transport au fost remise cumpărătorului prin banca de la sediul său;
- la acreditiv documentar obligaţia de a-l deschide într-un anumit termen se
consideră îndeplinită la data înscrisă ca atare pe acreditiv de către banca emitentă;
b) data când plata se consideră efectuată:
- plata se consideră efectuată şi deci obligaţia stinsă numai în ziua în care banca
care îl deserveşte pe creditor a înscris în contul său suma reprezentând preţul, deci până la
această dată debitorul datorează dobânzi în cazul în care plata este facută cu depăşirea
termenului contractual.
M2.U4.4. Efectele specifice contractelor comerciale internaţionale.

Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice se întâlnesc în mod frecvent în
comerţul internaţional şi constau în:
- invocarea excepţiei de neexecutare a contractului;
- solicitarea rezoluţiunii contractului în faţa instanţei judecătoreşti.
4.4.1. Excepţia de neexecutare a contractului
Refuzul uneia dintre părţi de a-şi onora obligaţiile (de exemplu de a plăti preţul) rupe
echilibrul care trebuie să existe între prestaţiile reciproce, astfel încât cealaltă parte este în
107
drept ca, la rândul ei, să înceteze executarea propriilor obligaţii invocând excepţia de
neexecutare a contractului.
Pentru ca excepţia de neexecutare a contractului să fie admisă trebuie îndeplinite mai
multe condiţii:
- prestaţiile reciproce să fie simultane, adică nici una din ele să nu fie afectată de
termen sau de condiţie suspensivă;
- obligaţiile reciproce să fie interdependente, corelative, astfel încât din punct de
vedere juridic executarea uneia să fie dependentă de executarea celeilalte, interdependenţă ce
se regăseşte mai ales în cazul operaţiunilor de contrapartidă;
- neexecutarea contractului de către partea căreia i se invocă trebuie să fie
semnificativă, chiar dacă este numai parţială;
- partea care invocă excepţia sa fie de bună credinţă, adică neexecutarea contractului să
nu fie provocată de ea însăşi. De exemplu, cumpărătorul nu poate invoca excepţia de
neexecutare de către vânzator a obligaţiei de livrare, în cazul în care neexecutarea este
provocată de întarzierea cumpărătorului în transmiterea specificaţiilor pe baza cărora
vânzatorul trebuia să execute marfa contractată.
4.4.2. Rezoluţiunea (rezilierea) contractului pentru neexecutare
Pasul ulterior invocării excepţiei de neexecutare a contractului îl poate constitui
solicitarea adresată instanţei de a declara rezoluţiunea (în contractele uno ictu) respectiv
rezilierea contractului (în contractele cu prestaţii succesive) care are ca rezultat repunerea
părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.
Rezoluţiunea apare prin voinţa părţilor şi este considerată ca fiind ultima soluţie
aplicabila numai în cazul în care salvarea contractului, prin orice mijloace, se dovedeşte a fi
imposibilă.
Rezoluţiunea contractelor comerciale internaţionale supuse dreptului român este
judiciară, adică în cazul neexecutării obligaţiilor de către una din părţi contractul nu se
desfinţează de plin drept, ci cealaltă parte (dacă nu a optat pentru obligarea debitorului la
executarea silită în natură) trebuie să solicite rezoluţiunea în faţa instanţei judecătoreşti sau
arbitrale, iar daunele produse ca urmare a neexecutării pot fi solicitate odată cu acţiunea în
rezoluţiune. Există însă şi câteva exceptii în care rezoluţiunea operează de plin drept:
- în contractele de vânzare internaţională de mărfuri pe care le reglementează
Convenţia de la Viena;
- atunci când părţile au prevazut în contractul comercial internaţional un termen
esenţial, care este incompatibil cu orice întarziere în executare, iar debitorul nu a respectat
acest termen;
- părţile pot stipula o rezoluţiune convenţională prin inserarea în contract a unui pact
comisoriu, în temeiul căruia contractul urmează a se desfinţa, în condiţiile stabilite de părţi. În
caz de neexecutare, intervenţia instanţei judecătoreşti sau arbitrale poate fi necesară numai
108
pentru a constata îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii stabilite de părti. În lipsa pactului
comisoriu, rezoluţiunea trebuie cerută instanţei.
Rezoluţiunea are anumite efecte care sunt reglementate de Principiile UNIDROIT,
soluţiile adoptate fiind perfect compatibile cu dreptul român. Dintre acestea cele mai
importante sunt:
- eliberează ambele părţi de obligaţiile de a executa şi de a primi prestaţii viitoare;
- rezoluţiunea nu împiedică o cerere de daune-interese pentru neexecutare;
- rezoluţiunea nu afectează clauzele contractului referitoare la soluţionarea litigiilor şi
nici o altă clauză a contractului destinată să producă efecte în caz de încetare a contractului;
- în cazul în care contractul a fost executat, efectul rezoluţiunii este repunerea părţilor
în situaţia anterioară adică, fiecare parte poate cere restituirea a ceea ce a furnizat, cu condiţia
ca această parte să restituie la rândul său ceea ce a primit. Dacă restituirea în natură nu este
posibilă, atunci partea trebuie să execute prin echivalent. Totuşi dacă executarea s-a prelungit
în timp şi contractul este divizibil, restituirea poate fi cerută doar pentru perioada de după
încetarea contractului;
- despăgubirile sunt indexabile cu inflaţia, în caz de rezoluţiune a contractului.
M2.U4.5. Neexecutarea obligaţiilor din contractele comerciale internaţionale

Prin neexecutare se înţelege orice încălcare din parte unei părţi a oricăreia dintre
obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere [SIT
557].
Neexecutarea obligaţiilor contractuale atrage aplicarea unor reguli care, în marea
majoritate a cazurilor, sunt specifice contractelor comerciale. O primă regulă se referă la
punerea în întârziere a debitorului: spre deosebire de dreptul comun unde debitorul trebuie pus
în întarziere prin notificare, în dreptul comerţului internaţional actionează principiul punerii
de drept în întarziere a debitorului prin simpla ajungere a obligaţiei la scadenţă. Dacă totuşi
părţile prevăd prin contract obligativitatea punerii în întarziere, atunci aceasta se poate face
prin orice mijloc de comunicare scrisă, fără nici un fel de altă formalitate.
Altă regulă, prevăzută atât în art. 44 din Cod comercial cât şi în Convenţia de la Viena,
se referă la interdicţia acordării termenului judiciar de graţie: în obligaţiile comerciale
judecătorul sau arbitrul nu poate acorda debitorului termen de graţie. Această regulă trebuie
respectată în raporturile comerciale internaţionale mai mult decât în dreptul comercial intern
deoarece întârzierea în executarea uneia din obligaţii, ca urmare a acordării termenului de
graţie, s-ar repercuta negativ, în lanţ asupra celorlalte, datorită interconexiunilor care există
între obligaţiile comerciale, perturbându-se astfel circuitul economic internaţional.
În schimb, în spiritul Conveţiei de la Viena, Principiile UNIDROIT reglementează
posibilitatea acordării unui termen conveţional pentru executare, adică în caz de neexecutare,
109
creditorul poate notifica debitorului că îi acordă un termen suplimentar pentru executarea
obligaţiei sale.
O altă regulă, specific comercială, prevăzută în art. 42 din Codul comercial care
prevede că în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrară,
această prezumţie extinzându-se şi asupra fidejusorului care garantează obligaţia comercială a
debitorului, se aplică şi în contractele comerciale internaţionale.
În cazul neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor, creditorul are
următoarele opţiuni:
- să procedeze la executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale ale debitorului;
Totodată creditorul poate efectua o executare coactivă sau cere daune cominatorii;
- să ceară instanţei de judecată sau de arbitraj să constate rezoluţiunea contractului,
atunci când aceasta este judiciară sau să declare contractul rezolvit dacă este permis de lege
sau de uzanţe. Totodată partea îndeptăţită poate invoca excepţia de neexecutare a contractului
(o aplicare a acestei excepţii o constituie dreptul de retenţie);
- să ceară despagubiri (daune interese). Creditorul nu pierde dreptul de a cere
despagubiri dacă recurge la oricare dintre mijloacele mentionate mai sus. De regulă,
despăgubirile se solicită în cazul:
* întârzierii debitorului în executare sau
* se coroborează cu rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, cazuri în care are loc
executarea prin echivalent
4.5.1. Executarea silită în natură a obligaţiilor
Executarea silită în natură a obligaţiilor reprezintă tot o plată dar care nu se execută de
bunăvoie ci silit. Acest tip de executare este preferabilă celei prin echivalent deoarece
creditorul obţine în final exact obiectul obligaţiei.
a) Executarea coactivă constituie o modalitate specific comercială de executare în
natură a obligaţiilor contractuale şi este reglementată în art. 68 din Codul comercial.
Prin interpretarea textului se înţelege că dacă vânzătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de
predare a unui bun determinat generic cumpăratorul are dreptul să işi procure bunul de pe
piaţă, prin intermediul unui agent oficial (ex. bursă), cu înştiinţarea prealabilă a vânzătorului.
În cazul în care la cumpărare s-a plătit un preţ mai mare decât cel contractual, cumpărătorul
are dreptul să pretindă diferenţa de la vanzător, precum şi despagubiri dacă a suferit un
prejudiciu.
Corelativ, atunci când cumparatorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de preluare a bunului,
vânzătorul are dreptul, fie să depună bunul la o instituţie specializată, pe seama şi pe
cheltuiala cumpărătorului, fie să vândă bunul la licitaţie publică, în toate cazurile cu
înştiinţarea prealabilă a cumpărătorului. Dacă preţul la care s-a vândut bunul este mai mic
decat cel contractual, vânzatorul poate pretinde diferenţa de preţ.
110
b) Daunele cominatorii au caracterul unei pedepse civile de natură a impulsiona
debitorul în executarea întocmai a obligaţiei sale. Sunt concepute pentru a constrânge pe
debitor în executarea obligaţiilor sale de a face sau a nu face.
Întocmai ca judecătorii şi arbitrii investiţi cu soluţionarea litigiilor izvorâte din
contractele comerciale internaţionale pot să acorde daune cominatorii, în cazul în care se
îndeplinesc condiţiile acestora.
4.5.2. Executarea prin echivalent
În situaţia în care numai o parte, cea care şi-a executat obligaţiile mai doreşte
executarea în continuare a contractului, deci nu a solicitat rezoluţiunea, ea poate să solicite fie
executarea silită în natură a obligaţiilor debitorului fie executarea prin echivalent a obligaţiilor
debitorului, adică obţinerea de despăgubiri în cazul neexecutării obligaţiilor de către
partenerul de contract.
a) Regimul despăgubirilor (daunelor - interese) în comerţul internaţional
Despăgubirile constituie o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit
de creditor în cazul neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare sau în orice
altă situaţie care generează pentru el un asemenea prejudiciu [SIT 568].
Creditorul are dreptul la repararea prejudiciului suferit, prin acordarea, în favoarea sa,
a despăgubirilor (daune-interese) moratorii în cazul executarii cu întarziere sau daunelor
compensatorii în cazul neexecutarii obligaţiilor contractuale de către debitor.
Practica arbitrală de comerţ internaţional a precizat că numai daunele moratorii se pot
cumula cu executatea în natură a obligaţiei asumate de către debitor.
Despăgubirile se mai pot solicita deasemene şi atunci când creditorul apelează la
executarea silită în natură a obligaţiei sale, la executarea coactivă, în caz de executare
necorespunzatoare a obligaţiilor contractuale de către debitor, situaţie în care vorbim despre
daune cominatorii.
Evaluarea despăgubirilor poate fi judiciară, legală sau convenţională.
· Evaluarea judiciară a despăgubirilor se face prin aplicarea unor principii generale,
prevăzute în art. 1084-1086 din Codul Civil şi care se aplică şi în materia raporturilor
comerciale internaţionale, în lipsa unor prevederi legale sau contractuale.
Principalele principii generale de evaluare:
- despăgubirea trebuie să cuprindă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens)
cât şi câştigul nerealizat de creditor (lucrum cessans);
- debitorul răspunde numai pentru daunele previzibile la momentul încheierii
contractului;
- debitorul răspunde numai pentru daunele directe, nu şi pentru cele indirecte;
- prejudiciul trebuie să fie cert, indiferent dacă este actual sau viitor.
111
Practica arbitrală din comerţul internaţional a stabilit unele moduri speciale de evaluare
a daunelor, care însă nu derogă de la cele de drept comun, ci constituie aplicaţii ale acestora,
în cazuri particulare:
- o asemenea modalitate specială de evaluare a despăgubirilor apare atunci când
creditorul procedează la executarea coactiva, respectiv la o vânzare compensatorie sau o
cumparare de înlocuire, poate recupera diferenţa dintre preţul contractului şi preţul
contractului de înlocuire ca şi daunele interese pentru orice alt prejudiciu. În cazul în care
cumpărătorul s-a aprovizionat cu produse de înlocuire la un preţ superior, deşi existau şi alte
oferte mai avantajoase, nu se va ţine cont în calculul despăgubirilor de acest preţ mai mare ci
de oferta cea mai favorabilă pe care cumpărătorul din culpa sa a refuzat-o.
- o altă modalitate de evaluare constă în acordarea de despăgubiri egale cu diferenţa
dintre preţul contractual şi cel existent la data litigiului. Dacă preţul mărfii livrate nu a fost
plătit conform contractului, vânzătorul are dreptul să ceară, pe lângă preţul restant şi
despăgubiri egale cu diferenţa dintre preţul contractual şi cel actual.
- prejudiciul poate fi evaluat şi prin referire la preţul curent. Creditorul care după
încetarea contractului nu a făcut un contract de înlocuire dar există un preţ curent pentru
prestaţiile contractuale, poate recupera diferenţa.
- determinarea prejudiciului suferit de o parte contractantă prin raportare la dobânzile
bancare plătite de partea prejudiciată la creditele luate de la bancă pentru desfăşurarea
activităţii sale curente în perioada de după scadenţa contractuală, numai dacă se face dovada
certă că între neexecutarea sau executarea cu întarziere a contractului de către debitor şi
contractarea de credite purtătoare de dobânzi bancare de către creditor există o relaţie de la
cauză la efect, adică respectivele credite au fost indispensabile pentru desfaşurarea activităţii
curente a creditorului
- cu privire la câştigul nerealizat, practica arbitrală a aratat că acesta se stabileşte în
funcţie de profitul net pe care cumpăratorul l-ar fi obţinut prin revânzarea mărfurilor ce nu i-
au fost livrate. Profitul net se determină prin scăderea cheltuielilor pe care cumpăratorul ar fi
trebuit să le suporte dacă marfa i-ar fi fost livrată. De asemenea s-a stipulat că, în lipsa unor
prevederi legale sau contractuale, reţinerea unui procent de beneficiu nerealizat de 10% din
valoarea bunurilor nelivrate este rezonabil şi în concordanţă cu uzanţele internaţionale.
Principiile UNIDROIT prevăd referitor la modalitatea de plată a despăgubirilor că
daunele interese trebuie plătite dintr-o dată, ele putînd fi plătite totuşi şi în rate atunci când
natura prejudiciului face ca acest lucru să fie potrivit. În situaţia plăţii în rate daunele –
interese trebuie indexate.
Daunele interese trebuie evaluate în moneda în care este exprimată obligaţia pecuniară
sau în moneda în care a fost suferit prejudicial, în funcţie de cea care este mai adecvată.
112
· Evaluarea legala a despagubirilor ridică problema dobânzii în materie comercială
internaţională, deoarece aceasta intervine în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a
unor obligaţii având ca obiect sume de bani.
Dobânda legală este datorată, chiar dacă nu a fost expres prevazută în contract, atunci
când obligaţia principală având ca obiect sume de bani, este executată cu întarziere sau nu mai
este executată.
Dobânda nu reprezintă o sancţiune, ci este echivalentul unei daune suferite de
creditorul unei sume de bani pentru lipsa de folosinţă la timp a sumei ce i se datorează şi pe
care debitorul o fructifică în mod nejustificat în avantajul său.
Dobânda curge de plin drept de la scadenţă (momentul exigibilităţii dobânzii), fără a
mai fi necesară punerea în întarziere a debitorului, deci în obligaţia comercială având ca
obiect sume de bani, debitorul se afla de drept în întarziere din momentul în care obligaţia
devine exigibilă. Părţile pot deroga de la această regulă, stipulând în contract că dobânda
urmează a fi calculată de la o dată ulterioară scadenţei, de exemplu, de la expirarea unui
anumit termen din momentul emiterii fiecărei facturi neachitate.
Dobânda curge de drept, dar ea trebuie cerută de partea interesată, neputând fi acordată
din oficiu.
Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întarzierea la plată,
în acest caz clauza respectivă ia forma unei clauze penale, în caz contrar se aplică dobânda
legală care este prevăzută în art. 4 din O. G. Nr. 9/2000 şi care este de 6%/an.
Potrivit Principiilor UNIDROIT, atunci când părţile nu au stabilit rata dobânzii prin
contract se va lua în calcul:
- rata medie a dobânzii practicate de bănci pentru împrumuturi pe termen scurt
pentru moneda de plată a contractului la locul plăţii prevăzut în contract ;sau
- rata dobânzii din statul monedei de plată;
- rata dobânzii fixată de legea statului monedei de plată.
În ceea ce priveşte cumulul dobânzii cu alte tipuri de daune există câteva reguli:
- dobânda nu se cumulează cu despăgubirile (daune - interese) deoarece cele
două instituţii au aceeaşi funcţie juridică, dobânda (convenţională sau legală) nefiind altceva
decât daune interese moratorii preevaluate de părţi sau de legiuitor;
- dobânda legala se poate completa cu plata de despăgubiri când întinderea
prejudiciului depăşeşte cuantumul dobânzilor legale acordate, în temeiul principiului
acoperirii integrale a prejudiciului;
- dobânda nu se cumulează cu penalităţile (clauza penală), penalităţiile fiind în
esenţă daune interese moratorii ca şi dobânzile;
- dodânda se cumulează cu actualizarea creanţei în funcţie de rata inflaţiei,
deoarece natura şi scopurile celor două instituţii juridice sunt diferite, dobânda este preţul
113
lipsei de folosinţă a sumei datorate, pe când actualizarea cu inflaţia urmăreşte păstrarea valorii
reale a obligaţiei băneşti.
Momentul până la care se datorează dobânda de către partea căzută în pretenţii este
data efectivă a plăţii dacă instanţa nu a stabilit altfel. Dobânzile se vor calcula chiar şi pe
intervalul în care arbitrarea litigiului s-a amânat fie chiar şi la cererea creditorului.
· Evaluarea convenţională. Clauza penală în contractele comerciale internaţionale
Clauza penală îşi are temeiul în art. 1066-1072 al Codului civil şi prevede obligarea
debitorului, în cazul neexecutării sau executării cu întarziere ori necorespunzătoare a
obligaţiei sale, de a da creditorului o sumă de bani sau altă valoare patrimonială care este
stabilită dinainte de producerea prejudiciului.
Dobânda conveţională îmbracă forma clauzei penale pentru întarzierea în executarea
obligaţiilor având ca obiect sume de bani.
Condiţiile de valabilitate ale clauzei penale au fost exprimate de către practica arbitrală
şi se referă în principal la următoarele aspecte:
- clauza penală trebuie prevazută expres în contract, ea nefiind niciodată
implicită.
- se acordă penalităţi numai când cuantumul acestora este stabilit, evaluarea
anticipată a prejudiciului fiind de esenţa clauzei. Părţile pot stabili cuantumul penalităţilor fie
forfetar, procentual din valoarea obligaţiei neexecutate (ceea ce constituie regula) fie printr-o
suma globală.
- clauza de penalităţi moratorii este operantă numai dacă în contract s-a stabilit o
scadenţă determinată pentru plată, în funcţie de care se stabileşte dacă debitorul este sau nu în
întarziere.
În ceea ce priveşte regimul juridic al clauzei penale putem afirma că această clauză
este de strică interpretare şi nu poate fi aplicată decât situaţiei de fapt pentru care a fost
prevăzută. Clauza care stabileşte penalităţi pentru întarzierea în executarea obligaţiilor nu
poate fi extinsă pentru a sancţiona neexecutarea totală. Clauza privind plata penalităţilor
pentru neexecutarea în natură a obligaţiei de livrare nu obligă debitorul la plata penalităţilor
pentru neachitarea unei sume de bani în echivalent. Clauza referitoare la penalităţi pentru
întarzierea în livrare nu poate fi invocată pentru obligarea debitorului la penalităţi pentru
întârzierea în plata preţului [SIT 587].
Art. 1067 al Codului Civil statuează faptul că, clauza penală are cracter accesoriu faţă
de creanţa principală, aşa încât nulitatea sau respingerea acesteia din urmă atrage aceeaşi
consecinţă asupra penalităţilor. Nevalabilitatea clauzei penale nu atrage însă pe aceea a
obligaţiei principale.
Opţiunea creditorului de a cere de la debitor îndeplinirea clauzei penale sau a obligaţiei
principale a fost prevăzută în art. 1068 din Codul Civil şi înseamnă că nesolicitarea de către
partea prejudiciată a penalităţilor prevazute în contractul comercial internaţional pentru
114
executarea cu întarziere a obligaţiilor nu are ca efect pierderea dreptului de a pretinde
îndeplinirea în natură a obligaţiei, cu daune-interese.
În ceea ce priveşte momentul exigibilităţii penalităţilor acestea încep să curgă de la
scadenţa obligaţiei principale, dacă părţile nu au prevazut altfel. Din aplicarea art. 43 al
Codului comercial desprindem concluzia că penalităţile curg de plin drept, ca şi dobânzile,
fără a fi necesară punerea în întarziere a debitorului atât în cazul clauzei penale pentru
obligaţiile având ca obiect sume de bani (dobânda convenţională) cât şi pentru clauza penală
în general.
Clauza penală îndeplineşte mai multe funcţii dintre care cele mai importante sunt:
a) o funcţie esenţialmente reparatorie, ea stabilind anticipat cuantumul daunelor
datorate de debitor în cazul neexecutării sau executării cu întarziere a contractului. Creditorul
fiind scutit de a dovedi întinderea daunelor suferite înlatură dificultăţile de probă în materie.
b) o funcţie sancţionatorie, rolul sau fiind acela de a prestabili răspunderea contractuală
a debitorului care nu şi-a îndeplinit obligaţia. În consecinţă deducerea din preţul mărfii a
penalităţilor de întârziere la livrare este ilegală în lipsa unei convenţii a părţilor deoarece
penalităţile de întârziere la livrare se analizează pe planul răspunderii şi nu pe cel al executării
obligaţiei de plată a preţului.
c) o funcţie limitativă de răspundere, deoarece de regulă este stabilit un nivel maxim al
despăgubirilor. Astfel, dezdăunarea nu poate depăşi valoarea maximă convenită de părţi, dacă
în cazul clauzei penale părţile nu au stabilit astfel.
În cazul în care părţile au prevăzut în contract o clauză asiguratorie împotriva riscului
de devalorizare a monedei de plată penalitatea se va calcula asupra cuantumului actualizat al
sumei de plată.
Potrivit reglementărilor din dreptul român clauza penală stipulată în contract
beneficiază de regimul forţei obligatorii a contractului, principiu exprimat în art. 969 din
Codul civil, iar art. 1087 din Codul civil statuează că instanta de judecată nu poate proceda la
reducţiunea acesteia. În art. 1070 din Codul civil se prevede că penalitatea poate fi totuşi
micşorată de instanţă când obligaţia principală a fost executată în parte. Cu toate acestea
tendinţa recentă a practicii judiciare româneşti este în sensul că judecătorul sau arbitrul poate
reduce penalitatea stabilită de părţi în contract, în cazul în care aceasta este abuzivă, mai ales
în temeiul art. 5 din Codul civil [SIT 589]. Deasemenea Principiile UNIDROIT admit
posibilitatea instanţei de a reduce clauza penală în situaţia în care suma penalităţilor
specificată în contract este exagerat de mare faţă de prejudiciul rezultat din neexecutare.
Suma convenită poate fi doar redusă la una rezonabilă însă nu poate fi suprimată.
Penalităţile nu pot fi nici mărite de instanţă atunci când suma convenită este mai mică
decât prejudiciul, soluţie împărtăşită şi de principiile UNIDROIT.
În contractele comerciale internaţionale cuantumul penalităţilor poate depăşi pe cel al
creanţei principale dacă părţile nu au prevăzut în contract că penalităţile nu pot depăşi
115
valoarea contractului sau un procent din acesta sau dacă acest fapt nu este înlăturat de
uzanţele comerciale internaţionale.
Penalităţile nu se pot acorda cumulat cu despăgubirile, deoarece ele au caracterul unor
despăgubiri predeterminte de părţi. Totodată, potrivit art. 1087 din Codul civil, penalităţile
nici nu se pot completa cu despăgubirile, adică să se acorde mai mult decât au stabilit părţile
deoarece clauza penală are o funcţie limitativă de răspundere.
Art. 1069 din Codul civil prevede că în timp ce clauza penală moratorie poate fi
cumulată cu executarea obligaţiei, clauza penală compensatorie nu se poate cumula cu
executarea în natură. De la această ultimă prevedere există însă unele excepţii, cea mai
întâlnită în practică fiind cea stipulată expres în art. 15 din O.G. nr. 51/1997 privind
contractul de leasing în care se prevede că în cazul în care utilizatorul nu plăteşte rata de
leasing are loc rezilierea de plin drept a contractului, urmată de restituirea bunului de către
utilizator. Această clauză de reziliere , de regulă este însoţită în contract de o clauză penală
care prevede plata de către utilizator a ratelor de leasing până la sfârşitul contractului. Astfel,
are loc rezilierea contractului, cu efectul său de repunere a părţilor în situaţia anterioară cu
executarea contractului prin efectul clauzei penale.
b) Exonerarea de răspundere în comerţul internaţional
· Forta majoră este principala cauză străină exoneratoare de răspundere în materie
contractuală.
În dreptul român, cauzele de forţă majoră sunt definite de regulă ca fiind acele
evenimente imprevizibile şi insurmontabile, independente de culpa celui care le invocă
(debitorului), survenite după încheierea contractului şi care fac obligaţia debitorului imposibil
de executat.
Cele mai întâlnite situaţii care sunt considerate de forţă majoră sunt următoarele:
- refuzul eliberării sau anulării licenţei de către autorităţile competente. Refuzul
eliberării licenţei nu are caracter de forţă majoră în cazul în care refuzul s-a datorat
comportării culpabile a părţii care trebuia să o obţină care, de exemplu, nu a solicitat licenţa în
timp util sau nu a depus în termen util documentaţia necesară pentru acordarea acesteia.
- interdicţia importurilor, hotărâtă de un guvern străin, dacă s-a prelungit mai
mult de 3 luni şi a facut imposibilă executarea de către debitor a obligaţiilor la care s-a angajat
prin contractul comercial internaţional
- embargoul, conflictul armat care blochează căile ferate şi pe cele maritime
Practica arbitrală şi cea judiciară din comerţul internaţional au apreciat însă că anumite
situaţii intervenite pe parcursul executării contractului nu sunt considerate forţă majoră,
nefiind întrunite condiţiile de imprevizibilitate şi insurmontabilitate [SIT 598]. Astfel nu sunt
asimilate forţei majore:
- defecţiunile în funcţionarea utilajelor;
- lipsa capacităţilor firmei producatoare;
116
- lipsa spaţiilor de depozitare ale beneficiarului;
- livrarea cu întarziere de către subfurnizor a unor subansamble;
- blocajul financiar;
- criza pieţei financiare;
- conflictele armate;
- sechestrul pe bunurile şi conturile bancarea ale debitorului;
- starea de faliment;
- sosirea cu întarziere în portul de îmbarcare a navei maritime angajate de
vânzator în condiţiile clauzei C.I.F. … deoarece vânzatorul trebuia să depună toate diligenţele
pentru angajarea altei nave, în vederea respectării termenului de livrare.
Totodată forţa majoră în comerţul internaţional mai are următoarele particularităţi:
debitorul care invoca forţa majoră nu va beneficia de efectele acesteia dacă el însuşi se afla în
culpă şi evenimentul de forţă majoră trebuie să intervină după momentul încheierii
contractului.
Prin clauza de forţă majoră părţile contractante pot modifica condiţiile legale ale forţei
majore, atribuind forţei majore înţelesul pe care îl consideră convenabil, în scopul de a agrava
sau de a micşora răspunderea lor contractuală. Cel mai adesea părţile atenuează exigenţele
legale ale forţei majore şi mai ales, restrâng sau elimină cerinţa de insurmontabilitate şi
condiţia ca împrejurarea de forţă majoră să facă absolut imposibilă executarea contractului,
ceea ce ce face ca forţa majoră să se apropie tot mai mult de clauza de impreviziune
(hardship).
Forţa majoră are ca efecte absolvirea debitorului de obligaţia de a executa şi
exonerarea acestuia de răspundere pentru neexecutarea obligaţiei afectate de forţa majoră.
Efectele forţei majore se manifestă diferit după cum împiedicarea este temporară sau durabilă.
Atunci când împiedicarea este temporară intervine efectul suspensiv de executare a obligaţiei
debitorului afectat. În majoritatea contractelor comerciale internaţionale forţa majoră produce
un efect suspensiv datorită faptului că contractele se încheie pe termen mediu şi lung, iar
dorinţa firească a părţilor este aceea de a salva contractul afectat temporar de forţa majoră.
Dacă însă împiedicarea este de durată intervine efectul extinctiv al forţei majore, de
rezoluţiune (reziliere) a contractului şi care se produce de regulă în situaţia în care forţa
majoră durează mai mult de 6 luni. În această situaţie rezoluţiunea contractului poate avea loc
de plin drept sau pe cale judecătorească ori arbitrală. Dacă una din părţi a obţinut un
beneficiu înainte de data rezoluţiunii, ca urmare a unei prestaţii efectuate de cealaltă parte în
executarea contractului, partea care a obţinut un beneficiu va fi obligată să platească celeilalte
părti o sumă de bani echivalentă cu valoarea acelui beneficiu. Această soluţie este adoptată de
Clauza model a C.C.I. Paris cât şi de Principiile UNIDROIT şi este compatibilă cu dreptul
român [SIT 604].
117
Atât Convenţia de la Viena cât şi sistemul de drept român prevăd expres obligaţia
părţii care a suferit un caz de forţă majoră de a-l face cunoscut celeilalte părţi contractante.
Clauzele de forţă majoră inserate de părţi în contract conţin, de regulă prevederi privind
procedura de anunţare a situaţiei de forţă majoră. Comunicarea trebuie facută într-un termen
rezonabil de la survenirea evenimentelor de forţă majoră. Convenţia de la Viena, Principiile
UNIDROIT cât şi clauza model a C.C.I. Paris, uzanţele internaţionale şi chiar părţile în
cuprinsul clauzei prevăd sancţiunea pentru nerespectarea cerinţelor referitoare la anunţarea
forţei majore şi care constă în obligarea debitorului la suportarea prejudiciilor pe care
creditorul le-ar fi putut evita dacă ar fi fost înştiinţat în termen. Face excepţie siţuaţia în care
însăşi anunţarea a fost imposibilă datorită cazului de forţă majoră.
Partea care invocă situaţia de forţă majoră trebuie să o probeze. Dovada evenimentelor
de forţă majoră se poate face cu certificate de forţă majoră eliberate de Camerele de comerţ.
Deasemenea proba poate fi facută şi pe cale de expertiză. În ultimă instantă, proba se poate
face prin orice mijloc de probă.
· Alte cazuri străine, exoneratoare de răspundere în comerţul internaţional sunt cazul
fortuit, culpa creditorului şi fapta terţului subcontractant.
Exemple în care răspunderea contractuală a debitorului este

condiţionată de îndeplinirea de către creditor a unor acte de procedură
prevăzute în contract, lege sau uzanţe:
- vânzătorul poate fi exonerat de răspunderea pentru lipsurile
cantitative sau calitative ale mărfii în cazul în care cumpărătorul nu respectă
procedura de verificare şi constatare a acestora, deci nerespectarea de către
cumpărător a pocedurii de verificare şi constatare a calităţii mărfii nu îl
exonerează pe acesta de obligaţia de plată a preţului
- vânzătorul este exonerat de răspundere în cazul nerespectării de
către cumpărător a condiţiilor privind validitatea reclamaţiei de cantitate sau
calitate prevăzute în contract, lege sau uzanţe
- vânzătorul este exonerat de răspundere atunci când cumpărătorul
nu denunţă viciile aparente sau ascunse ale lucrului în termenul legal de
două zile de la primirea mărfii sau în termenul stabilit în contract dacă
părţile au stabilit un asemenea termen
Să ne reamintim...
Principiului forţei obligatorii a contractului este acela potrivit căruia părţile
sunt obligate să îşi execute obligaţiile asumate în momentul încheierii
contractului.
118
În aplicarea principiului irevocabilităţii contractului practica arbitrală a
statuat că un contract comercial internaţional poate fi modificat numai prin
acordul părţilor şi nu prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţi. De asemene, un
contract comercial internaţional nu poate fi revocat (desfăcut) decât prin acordul
părţilor, în lipsa unei clauze contractuale sau a unei dispoziţii legale în sens
contrar.
Alegeţi un contract comercial internaţional care a generat efecte specifice.

Analizaţi motivele care au determinat aceste efecte specifice. În ce au constat
efectele specifice? Ce alte variante aveau părţile în vederea continuării relaţiilor
contractuale?
M2.U4.6. Rezumat
Efectele generale generate de încheierea contractelor comerciale
internaţionale reprezintă aplicarea de către părţi a principiilor genelale care
guvernează încheierea contractelor şi anume: principiul forţei obligatorii a
contractului, principiul irevocabilităţii contractului şi principiul executării în
natură a obligaţiilor.
Efectele specifice contractelor comerciale internaţionale apar în cazul
neexecutării obligaţiilor uneia dintre părţi şi constau în:
- invocarea excepţiei de neexecutare a contractului urmată de
solicitarea rezoluţiunii contractului în faţa instanţei de judecată sau arbitrale de
către partea care a început executarea sau era dispusă să îşi execute propriile
obligaţii, în situaţia în care nu se mai doreşte continuarea relaţiilor dintre parteneri
- în cazul neexecutării contractului de către una din părţi în situaţia
în care cealaltă parte şi-a executat sau a început să îşi execute propriile obligaţii
aceasta are două opţiuni:
▪ executarea silită în natură, care se poate realiza în două moduri:
creditorul poate efectua o executare coactivă sau poate cere daune cominatorii
▪ sau o executare prin echivalent

1. Reprezintă condiţii ale invocării excepţiei de neexecutare a contractului:
a) prestaţiile reciproce să nu fie simultane;
b) obligaţiile reciproce să nu fie interdependente;
c) neexecutarea contractului de către partea căreia i se invoca trebuie
119
să fie semnificativă, chiar dacă este numai parţială;
2. Reprezintă efecte ale rezilierii (rezoluţiunii) contractelor:

a) elibereaza ambele părţi de obligaţiile de a executa şi de a primi
prestaţii viitoare;
b) rezoluţiunea nu împiedică o cerere de daune-interese pentru
neexecutare;
c) rezoluţiunea nu afectează clauzele contractului referitoare la
soluţionarea litigiilor şi nici o altă clauză a contractului destinată să producă
efecte în caz de încetare a contractului;
d) despăgubirile sunt indexabile cu inflaţia.
3. Reprezintă reguli aplicabile în cazul neexecutării contactelor comerciale

internaţionale:
a) nu acţionează principiul punerii de drept în întârziere a debitorului
prin simpla ajungere a obligaţiei la scadenţă;
b) dacă părţile prevăd prin contract obligativitatea punerii în
întârziere, atunci aceasta se poate face prin orice mijloc de comunicare scrisă,
fără nici un fel de altă formalitate;
c) în obligaţiile comerciale judecătorul sau arbitrul nu poate acorda
debitorului termen de graţie;
d) în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de
stipulaţia contrară.
4. Daunele moratorii sunt datorate pentru:

a) executarea necorespunzătoare a obligaţiilor;
b) executarea cu întărziere a obligaţiilor;
c) neexecutarea obligaţiilor;
5. Clauza penală reprezintă:

a) un mod de evaluare legală a despăgubirilor;
b) un mod de evaluare judiciară a despăgubirilor;
c) un mod de evaluare convenţională a despăgubirilor;
d) un mod de evaluare tacită a despăgubirilor.
6. Clauza penală are următoarele funcţii:
120
a) o funcţie reparatorie;
b) o funcţie de bonificaţie;
c) o funcţie care creşte răspunderea;
d) o funcţie limitativă de răspundere.
7. Reprezintă situaţii care sunt considerate de forta majoră:

a) defecţiuni în funcţionarea utilajelor;
b) greva angajaţiilor portului;
c) blocajul financiar;
d) starea de faliment.
8. În cazul neexecutării contractelor comerciale internaţionale:

a) judecătorul sau arbitrul poate acorda debitorului un termen de graţie;
b) în dreptul comerţului internaţional debitorul trebuie pus în întîrziere
prin notificare;
c) în dreptul comerţului internaţional debitorul se află de drept în
întârziere prin simpla ajungere a datoriei la scadenţă;
d) nici una din variantele de mai sus.
9. În cazul evaluării legale a despăgubirilor:

a) dobânda legală este datorată, chiar dacă nu a fost prevăzută expres în
contract, atunci când obligaţia având ca obiect sume de bani este executată cu
întârziere sau nu mai este executată;
b) dobânda curge de drept, fiind acordată din oficiu;
c) dobînda curge de drept, dar trebuie cerută de partea interesată;

1. Care sunt efectele generale ale contractelor comerciale internaţionale?
2. Care sunt efectele specifice contractelor comerciale internaţionale?
3. Ce se înţelege prin neexecutarea obligaţiilor contractuale?
4. Care este diferenţa dintre rezoluţiunea unui contract şi rezilierea unui
contract?
5. Cum de poate face executarea silită în natură a obligaţiilor?
6. Ce reprezintă daunele cominatorii?
7. Ce reprezintă daunele moratorii?
8. Ce reprezintă daunele compensatorii?
121
9. Care sunt cele mai întâlnite situaţii care sunt considerate de forţă majoră?
10. Cum se face evaluarea judiciară a despăgubirilor?
11. Cum se face evaluarea legală a despăgubirilor?
12. Cum se face evaluarea convenţională a despăgubirilor?
13. Care sunt funcţiile clauzei penele?
14. Ce reprezintă executarea coactivă?
15. Ce reprezintă executarea prin echivalent?
.
Temă de control
Reclamanta A, persoană juridică de naţionalitate franceză, a solicitat
instanţei arbitrale din Geneva, în contradictoriu cu pârâta B, societate comercială
de naţionalitate egipteană, soluţionarea litigiului în conformitate cu clauza
compromisorie stipulată în contractul de antrepriză încheiat între reclamantă şi
societatea comercială de naţionalitate egipteană C, filială a societăţii comerciale
B. La negocierea contractului a participat societatea mamă B, contractul fiind
semnat numai de societatea comercială C.
Pârâta a solicitat respingerea acţiunii pentru considerentul că respectiva
clauză compromisorie nu îi este opozabilă.
Ce a decis instanţa de judecată?
122
Bibliografie:
Cavusgil T. - International Business, Ed. Pearson-Prentice Hall, 2008

Knight G.
Riesenberger J
Căpăţână Octavian - Instituţii ale noului drept comercial, Societăţile comerciale.

Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1996
Cărpenaru Stanciu - Dreptul comercial român, Ed. All, Bucureşti 1995
Costin Mircea N. - Dreptul comerţului internaţional, vol. 1, Lumina Lex,

Deleanu Sergiu Bucureşti 1994
Finţescu I.N. - Curs de drept comercial, vol. 1, Bucureşti 1929
Goode Roy - Transnational Commercial Law, Oxford University Press,

Kronke Herbert London 2007
McKendrick Ewan
Macovei Ioan - Instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea,

Iaşi 1987
Macovei Ioan - Dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, Iaşi 1980
Popescu Tudor R. - Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti 1976
Popescu Tudor R. - Dreptul comerţului internaţional, Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti 1983
Rucăreanu Ion - Instituţii de drept comercial internaţional, vol 1, ed.

Căpăţână Octavian Academiei, Bucureşti 1973
Tănăsescu V.
Schiau Ioan - Regimul juridic al insolvenţei comerciale, Ed. All

Beck 2001
Sitaru Dragoş Alexandru - Dreptul comerţului internaţional, Tratat – partea generală, Ed.
Universul Juriduc, Bucureşti 2008
123
Sitaru Dragoş Alexandru - Dreptul comerţului internaţional, Tratat – partea specială, Ed.
Buglea Claudiu Paul Universul Juriduc, Bucureşti 2008
Stănescu Şerban Alexandru
CCI Paris - INCOTERMS 2000
CCI Paris - INCOTERMS 2010
124

Dreptul Comertului International An2 Sem1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Comertului International An2 Sem1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

Cursul intitulat Dreptul comerţului internaţional cuprinde o analiză a principalelor

Durata medie de studiu individual

M1 Privire generală asupra dreptului comerţului internaţional........................6

U2 Subiectele dreptului comerţului internaţionl......................................................35

U2 Încheierea contractelor comerciale internaţionale.............................................58

U3 Conţinutul contractelor comerciale internaţionale.............................................72

U4 Efectele contractelor comerciale internaţionale...............................................105

M1.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 4

M1.U1.3. Definiţia dreptului comerţului internaţional

M1.U1.4. Obiectul dreptului comerţului internaţional

M1.U1.5. Norme aplicabile în dreptul comerţului internaţional.

1.5.3. Normele de drept material uniform

M1.U1.6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional

M1.U1.7. Reguli şi uzanţe uniforme în vânzarea internaţională – INCOTERMS

Fig. 1.1 Regulile INCOTERMS 2010 utilizabile în toate tipurile de transport

Al doilea element de noutate adus de varianta actualizată a regulilor INCOTERMS constă în

Exemplu INCOTERMS 2010

3. CPT (Carriage Paid To)

Termeni utilizaţi în transportul maritim

1. Alegeţi o condiţie INCOTERMS 2010 pe care doriţi să o introduceţi

M1.U1.9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

3. Instanţa sesizată să soluţioneze litigiul determină legea aplicabilă unui

4. După determinarea legii aplicabile instanţa va soluţiona litigiul prin

5. Normele conflictuale se aplică atunci când:

6.. Pentru ca raportul juridic să constituie obiect de reglementare al

7. Caracterul internaţional al unui raport juridic este dat de:

8. Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional sunt:

9. Izvoarele externe ale dreptului comerţului internaţional sunt:

10. Reglementarea raporturilor juridice aparţinând dreptului internaţional

11. Uzanţele internaţionale reprezintă:

12. Atunci când vânzătorul depune mărfurile în portul de expediţie

13. Atunci când vânzătorul suportă costurile şi cheltuielile de transport

14. Atunci când vânzătorul a pus mărfurile la dispoziţia cumpărătorului la

Unitatea de învăţare M1.U2. Subiectele dreptului comerţului

M1.U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 4 ore.

M1.U2.3. Subiectele de naţionalitate română ale dreptului comerţului

c) Alte subiecte de naţionalitate română

M1.U2.4. Societăţile transnaţionale

societăţilor aeriene din Danemarca, Norvegia şi Suedia, are trei sedii

diferită din Elveţia.

M1.U2.5. Activitatea comercială a persoanelor juridice străine în România

mult de 50 de asociaţi societatea poate deschide o sucursală în România

M1.U2.6. Societăţile europene (S.E.)

M1.U2.8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

2. Se bucură de personalitate juridică proprie:

3. Regimul juridic al societăţilor transnaţionale este reglementat de:

4. Criteriul potrivit căruia naţionalitatea societăţii comerciale se determină

5.Comercianţii persoane fizice:

7. Capacitatea de folosinţă a sucursalei este guvernată de:

8. Întocmeşte documente contabile şi financiare distincte de cele ale

M1.U2.9. Test de evaluare a cunoştinţelor

Modulul 2. TEORIA GENERALĂ A CONTRACTELOR

- deprinderea abilităţii de a negocia în vederea încheierii contractelor

M2.U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

M2.U1.3. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale

deoarece dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi;

translativ de drepturi, reale deoarece transferă dreptul de proprietate;

de drepturi cu diferenţa că se transferă dreptul de folosinţă şi nu dreptul real

care se transmit drepturi de creanţă;

contractelor reale deoarece încheierea actului trebuie însoţită de remiterea

mandat, comision, antrepriza, consultanţa sunt contracte constitutive de