Sunteți pe pagina 1din 129

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Precizări şi recomandări privind desfăşurarea activităţilor în anul universitar 2006-2007

Cursul de Dreptul Comerţului Internaţional pe care-l prezentăm în continuare, este destinat studenţilor Facultăţii de Drept şi Administraţie publică ca şi studenţilor Facultăţii de Marketing şi Afaceri Economice Internaţionale din cadrul Universităţii „Spiru Haret”.

Cursul are o alcătuire unitară fiind prezentat sub forma unui manual în care sunt tratate toate aspectele legate de această disciplină.

Dreptul Comerţului Internaţional înglobează multitudinea raporturilor juridice care au ca obiect schimburile comerciale, cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, aspecte deosebit de importante în epoca modernă când relaţiile politice şi cele economice sunt repoziţionate după încetarea războiului rece.

Cod curs:

Denumire curs: Dreptul Comerţului Internaţional

Perioada de accesare a cursului:

Premise ale însuşirii lecţiilor: Cunoştinţe dobândite la cursul de Drept Comercial din anii anteriori ca şi cunoştinţele generale de drept

Titular curs:

Lect.

.univ.dr. Savu Iuliana, Lect.

Orar prelegeri, durată:

.univ.dr . Ştefu Ioan

Seminar:

Consultaţii:

Lect.

.univ.dr. Savu Iuliana Miercuri 10,30

Manuale recomandate: ***Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2005 ***Dragoş Sitaru, Tratat de Dreptul Comerţului Internaţional,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004 ***Dumitru Mazilu, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001

Obiectivele cursului: Dobândirea de către studenţi a conceptelor fundamentale, principiile care guvernează această materie pentru a înţelege modul în care contractele comerciale devin principalele instrumente juridice în vehicularea valorilor materiale, a schimburilor economice şi tehnico-ştiinţifice

Cerinţe:

Este necesară prezenţa studenţilor la cursuri pentru asimilarea cunoştinţelor necesare transmise cu acest prilej, instructorul rezervându-şi dreptul de a da lucrări de control. Se solicită, de asemenea, prezenţa studenţilor la seminarii, având o conduită activă, şi preocupare de a elabora şi susţine referate la temele cursului, care sunt indicate în manual. Pentru învăţământul ID este necesară studierea prealabilă atât a sintezelor cât şi a manualului cursului cât şi a bibliografiei recomandate. Pentru studenţii FR este necesară pe lângă studierea prealabilă a bibliografiei recomandate şi participarea lor la lecţiile de sinteză şi seminariile organizate cu acest prilej.

Criterii de evaluare: Nota finală este compusă din – pondere 85% testul de evaluare finală - pondere 15% activitatea în cadrul cursului

Teme şi teste pentru autoevaluare: Pentru această activitate, studenţii au teste de autoevaluare pentru fiecare temă prezentate sub formă de grile, care trebuiesc rezolvate, după parcurgerea şi aprofundarea lecţiilor corespunzătoare. Testele de autoevaluare sunt obligatorii, iar rezultatul acestora va contribui la evaluarea finală.

Modul de acordare a creditelor transferabile si de promovare a anilor de studii:

Este prezentat în planul de învăţământ pentru anul 2006-2007

PROGRAMA ANALITICĂ

CONŢINUTUL

INTERNAŢIONAL

Aspecte introductive I. NOŢIUNEA DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL PARTICULARITĂŢI

TEMATIC

AL

CURSULUI

DREPTUL

COMERŢULUI

1.

Noţiunea Dreptului Comerţului Internaţional

 

2.

Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional

 

3.

Caracteristicile fundamentale ale obiectului Dreptului Comerţului Internaţional

4.

Metoda de reglementare

 

5.

Asemănări şi deosebiri între Dreptul Comerţului Internaţional şi alte discipline

II.

PRINCIPII

FUNDAMENTALE

ALE

DREPTULUI

COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL

a. Principiul libertăţii comerţului

b. Principiul concurenţei loiale

c. Egalitatea juridică a părţilor

d. Principiul libertăţii convenţiilor

e. Contractele de comerţ internaţional au putere de lege între părţile contractante

f. Principiul bunei-credinţe

III.

INTERNAŢIONAL

IZVOARELE

ŞI

CODIFICAREA

DREPTULUI

COMERŢULUI

1.

Izvoare

a.

Izvoare interne

b.

Izvoare internaţionale

2.

Codificarea Dreptului Comerţului Internaţional

IV. RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

A. Premisele raportului juridic de comerţ internaţional

B. Părţile raportului juridic de comerţ internaţional

C. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional

D. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional

V. ACTELE ŞI FAPTELE DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Noţiune şi caracterizare

2. Categoriile de fapte de comerţ

3. Clasificarea actelor şi faptelor de comerţ internaţional

4. Actele şi faptele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională

VI. PROCEDURA REORGANIZĂRII JUDICIARE ŞI A FALIMENTULUI

A. Etape comune procedurii de reorganizare judiciară şi procedurii falimentului

B. Etape specifice procedurii de reorganizare judiciară

C. Etape specifice procedurii falimentului

VII. TEORIA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

1. Noţiune

2. Trăsăturile caracteristice ale contractelor de comerţ internaţional

VIII. ÎNCHEIEREA,

EXECUTAREA,

MODIFICAREA

ŞI

EFECTELE

CONTRACTELOR DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

 

1. Formarea contractului de comerţ internaţional

 

2. Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional

 

3. Clauzele contractului comercial internaţional

 

4. Interpretarea contractelor de comerţ internaţional

5. Executarea contractelor de comerţ internaţional

IX.

REGIMUL

JURIDIC

AL

INTERMEDIERII

ÎN

COMERŢUL

INTERNAŢIONAL

1. Contractul internaţional de mandat comercial

2. Contractul internaţional de comision

3. Intermedierea în dreptul anglo-saxon

4. Dreptul aplicabil intermedierii de comerţ internaţional

5. Aquis-ul comunitar în domeniul întreprinderii

X. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE VÂNZARE DE MĂRFURI

XI. CONTRACTELE DE FINANŢARE INTERNAŢIONALĂ

1. Contractul de leasing

2. Contractul de factoring.

XII. CONCESIONAREA CONVENŢIONALĂ INTERNAŢIONALĂ- CONTRACTUL DE CONCESIUNE EXCLUSIVĂ

XIII. CONTRACTUL DE FRANCHISING

XIV. CONTRACTUL DE LICENŢĂ

a. Contractul de know-how

b. Contractul de consulting-engineering

XV. CONTRACTUL DE TRANSPORT ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

1. Elementele specifice ale contracetelor de transport internaţional

2. Soluţionarea litigiilor privind derularea contractelor de transport internaţional

XVI. SOLUŢIONAREA LITIGIILOR CARE DECURG DIN ACTIVITATEA DE

COMERŢ EXTERIOR ŞI COOPERARE ECONOMICĂ ŞI TEHNICO- ŞTIINŢIFICĂ INTERNAŢIONALĂ

1.

Soluţionarea litigiilor de către instanţele judecătoreşti

2. Prorogarea de com petenţă

3. Arbitrajul comercial internaţional

4. Arbitrajul instituţional şi arbitrajul ad-hoc

5. Noţiunea, formele, natura juridică şi efectele convenţiei arbitrale

6. Desfăşurarea procedurii arbitrale

TEMATICA SEMINARIILOR (pentru studenţii de la forma de învăţământ de zi)

1. Seminar organizatoric

2. Asemănări şi deosebiri între Dreptul Comerţului Internaţional şi Dreptul Comercial

3. Principiul libertăţii comerţului şi principiul concurenţei loiale

4. Izvoarele internaţionale ale Dreptului Comerţului Internaţional

5. Subiectele de drept internaţional participante la raporturile juridice de Dreptul

Comerţului Internaţional

6. Actele şi faptele de comerţ internaţional

7. Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului internaţional

8. Teoria contractelor comerciale internaţionale

9. Încheierea, executarea, modificarea şi efectele contractelor de comerţ internaţional

10. Clauzele contractelor comerciale internaţionale

11. Interpretarea contractelor comerciale internaţionale

12. Contractul de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri

13. Contractul de finanţare internaţională

14. Contractele de transport internaţional

PLANUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT:

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

1. ***Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Fundaţia România de Mâine,

Bucureşti, 2005 2.***Dragoş Sitaru, Tratat de Dreptul Comerţului Internaţional,Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2004

3.***Dumitru Mazilu, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,

2001

4. ***Dicţionar Comercial – termeni utilizaţi în tranzacţiile comerciale, Ed. Caraiman,

Bucureşti, 2002

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ

1. Ion Bindiu, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2001

2. Victor Babiuc, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Atlas Lex, Bucureşti 1994

3. Mircea Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed. Lumina Lex,

1995

4.

Ed.

Academiei, 1985, 1997

Octav

Căpăţână,

Brânduşa

Ştefănescu,

Dreptul

Comerţului

Internaţional,

Obiectivele lecţiei 1 – Noţiunea Dreptului Comerţului Internaţional. Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional. Metoda de reglementare. Asemănări şi deosebiri între Dreptul Comerţului Internaţional şi alte discipline

Definirea dreptului internaţional în sens larg ca fiind disciplina juridică ce reglementează totalitatea activităţilor economice, bancare, financiare, etc. prin care se realizează schimburi economice, cooperearea economică şi tehnico- ştiinţifică

Dreptul Comerţului Internaţional prin metoda sa de reglementare recurge la norme de drept privat

Asemănări între Dreptul Comerţului Internaţional şi Dreptul Comercial, Dreptul Civil, Dreptul Procesual Civil, Dreptul Internaţional Privat şi Dreptul Internaţional Public

Deosebiri dintre Dreptul Comerţului Internaţional şi Dreptul Comercial, Dreptul Civil, Dreptul Procesual Civil, Dreptul Internaţional Privat şi Dreptul Internaţional Public

Concepte cheie - Noţiunea Dreptului Comerţului Internaţional. Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional. Metoda de reglementare. Asemănări şi deosebiri între Dreptul Comerţului Internaţional şi alte discipline

Comerţ – provine din latinescul comercium şi indică un schimb de produse, operaţiuni cu mărfuri

Caracter patrimonial – aspect îmbrăcat de raporturile juridice de Dreptul Comerţului Internaţional, evaluabile în bani

Element de extraneitate – caracter internaţional stabilit prin criterii subiective, obiective, care indică faptul că părţile raportului juridic au domiciliul sau sediul în state diferite ori că mărfurile aflate în tranzit traversează cel puţin o frontieră

Noţiunea Dreptului Comerţului Internaţional. Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional. Metoda de reglementare. Asemănări şi deosebiri între Dreptul Comerţului Internaţional şi alte discipline – notiţe lecţia 1

1. Noţiunea Dreptului Comerţului Internaţional

După cum ne amintim din studierea Dreptului comercial, denumirea acestuia evidenţiază ansamblul de norme juridice care reglementează comerţul, în general vorbind. La rândul său, substantivul neutru „comerţ” (din lat. „commercium”, o juxtapunere a cuvintelor cum merx şi fr. „commerce”) indică un schimb de produse, operaţiuni cu mărfuri. Dreptul Comerţului Internaţional însumează acele norme juridice „care reglementează relaţiile comerciale ce depăşesc cadrul intern sau internaţional al unui stat şi au aderenţe internaţionale, cu două sau mai multe sisteme de drept naţionale”. Subliniem că Dreptul Comerţului Internaţional are la bază acele norme juridice care reglementează acele raporturi patrimoniale cu caracter comercial şi cu prezenţa unui element de extraneitate care se nasc între persoane fizice şi/sau persoane juridice române şi străine care au calitatea de subiecte de dreptul comerţului internaţional.

2. Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional

Este constituit de către raporturile juridice patrimoniale, care au un caracter voliţional, precum şi de de comercialitate şi internaţionalitate.

3. Caracteristicile fundamentale ale obiectului Dreptului Comerţului Internaţional se desluşesc, cu limpezime, din definirea obiectului acestuia, şi anume:

a) caracterul voliţional, care rezidă din faptul că participanţii la activitatea de comerţ internaţional, aflaţi pe poziţii de egalitate juridică, îşi stabilesc, potrivit voinţei lor proprii, drepturi şi obligaţii corelative în domeniul comerţului internaţional, al cooperării tehnico-ştiinţifice şi economice. b) caracterul patrimonial este conferit de acele raporturi patrimoniale, evaluabile în bani, care iau naştere între cei care iau parte la vehicularea mărfurilor, valorilor şi cunoştinţelor pe plan mondial şi care urmăresc obţinerea unui profit. Facem precizarea că şi anumite drepturi nepatrimoniale cum sunt cele care ţin de identitatea unor persoane fizice şi juridice, care au caracter personal în dreptul comun, în momentul în care aparţin unui subiect al raportului juridic de comerţ internaţional dobândesc caracter patrimonial. Astfel, numele comercial, emblema, sediul, etc., sunt apărate printr-o acţiune

patrimonială, în cazul contrafacerii, concurenţei neloiale şi altor asemenea activităţi prejudiciabile. c) caracterul comercial este relevat de recurgerea la anumite criterii, în raport de

definirea sa, în dreptul intern. Cel mai important criteriu se desprinde din prevederile art. 3 - 5 din Codul Comercial Român, care arată că actele civile se disting de actele comerciale prin cauza acestora din urmă, ce constă în interpunerea în procesul de circulaţie a mărfurilor şi serviciilor cu intenţia de a realiza beneficii. Întrucât caracterul comercial al raporturilor juridice de drept comercial internaţional se definesc prin izvorul lor, sintagma „acte şi fapte de comerţ (internaţional, desigur), nu trebuie privită stricto- sensu ci în sens larg deoarece, la ora actuală, pe lângă actele şi faptele de comerţ propriu- zise, în activitatea de comerţ internaţional se includ şi activităţile de cooperare economică

şi tehnico-ştiinţifică cu caracter internaţional;

d) caracterul internaţional implică în această privinţă, obligatoriu, existenţa unuia sau a mai multor elemente de extraneitate.

4. Metoda de reglementare Prin metoda sa de reglementare a raporturilor juridice comerciale, Dreptul Comerţului Internaţional recurge la norme de drept privat. De reţinut un aspect foarte important: în raporturile juridice comerciale, subiectele se află pe poziţie de egalitate

juridică, unele faţă de altele. Chiar şi statul, în cadrul aceloraşi raporturi, se manifestă ca subiect de drept privat – de jure gestionis, cu alte cuvinte poziţia sa juridică este egală cu

a celeilalte părţi, indiferent dacă aceasta este o persoană fizică sau juridică, ce aparţine unui alt stat.

5. Asemănări şi deosebiri între Dreptul Comerţului Internaţional şi alte discipline Dreptul comerţului internaţional este format din norme de drept intern, norme procedurale şi norme de drept internaţional public. Cu alte cuvinte, el este o materie pluridisciplinară şi interdisciplinară, cu corelaţii şi afinităţi normale cu alte discipline, care constau atât în asemănări, cât şi în deosebiri şi limitări.

****

Dreptul

Comerţului

Bucureşti, 2005, pg. 9-18

Internaţional,

Exerciţii rezolvate – lecţia 1

Ed.

Fundaţiei

România

de

Mâine,

1.Prin raportul juridic de dreptul comerţului internaţional se înţelege :

a) norma de dreptul comercial aplicabilă într-un caz anume determinat ;

b) o relaţie socială reglementată de o normă de drept comercial internaţional;

c) raportul patrimonial reglementat de o normă de drept comercial internaţional.

2.- Sunt elemente definitorii ale raportului juridic de drept comercial :

a) Comercialitatea; b) internaţionalitatea; c)patrimonialitatea

3.- Criteriul comercialităţii se defineşte :

a) prin opoziţie cu actul sau faptul de drept civil

b) prin înţelegerea părţilor

c) prin referire la normele dreptului naţional

.

4. Un raport juridic comercial

prezintă atributul internaţionalităţii ?

dobândeşte vocaţie internaţională

a) corect; b) incorect

în măsura în care

5. Un raport juridic ce conţine elemente

împrejurările referitoare la naşterea, modificarea sau stingerea aparţine:

a) dreptului comerţului internaţional; b) dreptului internaţional privat.

de internaţionalitate

în structura

Răspunsuri:

sa

şi

în

1) – c; 2)– a,b,c; 3)– b; 4)– a; 5)– b

Bibliografie selectivă – lecţia 1

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2005, pg. 11-13 Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Tratat, vol.I, Editura Actami, 1995, pag.83-113 Mircea N. Costin, Dreptul comerţului internaţional, vol.I, Partea generală, Ed. Lumina Lex, pag.23-35 Tudor R Popescu, Dreptul comerţului internaţional, E.D.P., Bucureşti, 1983,

pag.49-50

Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.80-97

Obiectivele

lecţiei

2

Principiile

fundamentale

ale

Dreptului

Comerţului

Internaţional

evidenţierea rolului pe care-l au prin cipiile directoare ale Dreptului Comerţului Internaţional alături de principiile generale ale dreptului

valoarea postulatelor orientării normelor juridice şi aplicarea dreptului pentru promovarea schimburilor economice şi de cooperare economică şi tehnico- ştiinţifică

împletirea principiilor dreptului internaţional public şi a celui internaţional privat cu cele ale Dreptului Comerţului Internaţional

Concepte cheie – Principiile fundamentale ale Dreptului Comerţului Internaţional

Principii care stau la baza organizării muncii în domeniul relaţiilor comerciale internaţionale (priciples of labour organisation) diferă în raport de regimul economic şi social, de gradul de dezvoltare a economiei naţionale, de politica generală externă promovată de guvern, de participarea la diviziunea internaţională a muncii Principiul concurenţei loiale (loyal competition principles) potrivit căruia în comerţul internaţional este admisă concurenţa loială şi condamnată cea neloială (se condamnă dumping-ul şi se recunoaşte dreptul statului de a se proteja de efectele acestuia)

Principiile fundamentale ale Dreptului Comerţului Internaţional - notiţe lecţia 2

Principiile dreptului, general vorbind, sunt postulate ori precepte directoare ale orientării normelor juridice şi de aplicare a dreptului, ele fiind expresia nemijlocită a valorilor promovate şi apărate de drept. Ele au semnificaţia unor norme cu caracter de generalitate, formulate direct ori deductibile din context. Principiile au o mare importanţă, îndeosebi în domeniul dreptului internaţional, ele statuând, printre altele, principiul respectării tratatelor, buna vecinătate, soluţionarea paşnică a litigiilor, etc.

a. Principiul libertăţii comerţului. Acest principiu constituie o cerinţă, de importanţă covârşitoare, pentru circulaţia nestingherită a mărfurilor, valorilor şi cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice pe plan internaţional, ceea ce impune eliminarea tuturor barierelor de ordin administrativ, vamal, politic, care ar putea să încetinească derularea raporturilor juridice de dreptul comerţului internaţional. Acest principiu este consacrat în Constituţia României, prin art.134 alin.2, care statuează obligaţia asigurării libertăţii comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de decizie. Pe plan mondial, acest principiu dă posibilitatea creşterii volumului schimburilor comerciale de mărfuri, valori şi cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, prin eliminarea oricărui obstacol, prin abolirea protecţionismului, stimularea concurenţei loiale. b. Principiul concurenţei loiale După cum se cunoaşte, concurenţa, în orice domeniu al activităţii umane, are un rol benefic, cu atât mai mult în schimburile de mărfuri şi servicii, constituind, în această privinţă, un factor real de progres economic. Şi în ceea ce priveşte acest principiu, deosebim, în cadrul său, mai mulţi factori de determinare şi anume:

b.1. Concurenţa presupune, în primul rând, o competiţie de piaţă între subiecte de drept cu activităţi comerciale asemănătoare, care se întrec nestingherite pe piaţa liberă; b.2. Domeniul concurenţei comerciale internaţionale amplifică rolul concurenţei de pe piaţa internă, ridicând-o, pe aceasta din urmă, la nivel continental, regional sau mondial, după cum se manifestă. Acest principiu se regăseşte în actele normative cu aplicare internă şi cu vocaţie internaţională, el fiind, de altfel, o formă de manifestare a principiului libertăţii comerţului, acesta din urmă reprezentând, pe de altă, parte, fundamentul economic al exercitării concurenţei loiale în comerţul internaţional.

Dintre actele normative care asigură pe plan naţional desfăşurarea raporturilor juridice comerciale în condiţii de concurenţă loială, evidenţiem Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, care sancţionează persoanele fizice şi juridice ce efectuează acte şi fapte de comerţ cu încălcarea principiilor libertăţii comerţului şi a concurenţei loiale. Ţinând cont de deosebita importanţă, în actuala conjunctură mondială, a relaţiilor comerciale internaţionale, concurenţa, componentă intrinsecă a acestor relaţii, îmbracă mai multe forme, cum ar fi: concurenţa loială, concurenţa neloială şi convenţia anticoncurenţială. Concurenţa neloială poate fi definită în mod succint ca fiind recurgerea, de către comercianţi, la fapte şi acte care contravin uzanţelor oneste în activitatea de comerţ internaţional. Convenţia anticoncurenţială poate fi definită ca o manifestare a principiului libertăţii comerţului, precum şi a caracterului voliţional al raportului juridic de Dreptul comerţului internaţional, prin care părţile pot prevede în contractul de comerţ internaţional o clauză cu caracter anticoncurenţial, în scopul apărării intereselor reciproce. Această convenţie obligă părţile să nu efectueze acte şi fapte de comerţ internaţional care pot aduce atingere premiselor raportului juridic stabilit între ele. c. Egalitatea juridică a părţilor Este un alt principiu fundamental al dreptului comerţului internaţional, care priveşte direct raportul de comerţ internaţional, potrivit căruia fiecare parte contractantă are dreptul să acţioneze conform voinţei sale, în ceea ce priveşte desfăşurarea tuturor operaţiunilor de comerţ internaţional, pe care le doreşte realizate, în scopul obţinerii unui profit, pentru sine. d. Principiul libertăţii convenţiilor evidenţiază că raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează, în cele din urmă, în contracte comerciale internaţionale şi titluri de valoare. Ambele tipuri de instrumente juridice sunt manifestări indubitabile de voinţă juridică a părţilor contractante, ale cărei limite sunt stabilite atât de dispoziţiile legale, aflate în vigoare la momentul respectiv, cât şi de decizia lor. Potrivit acestui principiu, părţile raporturilor juridice de comerţ internaţional îşi pot alege, în mod liber partenerii şi să trateze cu aceştia clauzele contractuale, astfel încât să se concretizeze interesul lor. De asemenea, subiectele raportului juridic pot să stabilească, prin acelaşi act de voinţă, natura juridică, obiectul şi conţinutul contractului de comerţ internaţional, să hotărască asupra modului de rezoluţiune sau de reziliere a acestuia, dar fără a încălca dispoziţiile imperative în materie. Pe de altă parte, părţile au deplina libertate să-şi aleagă, de comun acord, legea aplicabilă raporturilor juridice dintre ele, în cazul apariţiei unui litigiu în legătură cu interpretarea clauzelor contractuale sau cu executarea contractului. e. Contractele de comerţ internaţional au putere de lege între părţile contractante Potrivit acestui principiu, libertatea contractuală le permite părţilor să stabilească, de comun acord, cu respectarea dispoziţiilor legale, natura şi condiţiile contractului, pe care apoi sunt obligate să le respecte întocmai, cu consecinţele de rigoare ce decurg din respectarea ori nesocotirea clauzelor stipulate. Acest principiu îşi găseşte consacrarea în plan intern prin dispoziţiile art.969 din Codul civil, care statuează că între părţile contractante convenţiile legal făcute au putere

de lege, iar ele se pot revoca numai prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. f. Principiul bunei-credinţe acţionează, în primul rând, în domeniul încheierii şi derulării contractelor de comerţ internaţional şi are o importanţă covârşitoare. Acest principiu pretinde ca orice convenţie trebuie să fie efectuată de către părţi cu „bona fides”, iar părţile contractante să nu recurgă la uzanţe necinstite, dând dovadă de concurenţă neloială. În raporturile comerciale interne şi internaţionale, buna-credinţă se prezumă. În cazul în care se constată, din partea unui contractant, reaua-credinţă, el va suporta rigorile legii, foarte aspre în acest sens. Acest principiu este consacrat de legea română prin dispoziţiile art.970 din Codul civil, care arată că orice convenţie trebuie executată cu bună-credinţă, ea obligând nu numai la ceea ce este expres stipulat în ea, dar şi la toate efectele impuse de echitate, obicei sau legea obligaţiei asumate, după natura sa.

****

Dreptul

Comerţului

Bucureşti, 2005, pg. 19-23

Internaţional,

Ed.

Fundaţiei

România

de

Mâine,

Exerciţii rezolvate – lecţia 2

1. Principiul libertăţii convenţiilor exprimă regula în faţa căreia un subiect de dreptul

comerţului internaţional se obligă prin propria sa că este în interesul său şi în măsura în care doreşte.

doar

la ceea ce consideră

2. Lex voluntatis este regula care se manifestă în sfera contractelor comerciale

internaţionale , potrivit căreia fondul şi efectele obligaţionale ale contractelor respective vor fi deduse jurisdicţiei anume aleasă de către părţi .

a)

corect; b) fals

3.

Poate Lex voluntatis să reglementeze şi asupra formei actelor juridice ?

a)

nu, deoarece condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi

cârmuieşte fondul

b) da pentru că atunci când o astfel de lege a fost desemnată de către părţi principiul Lex

voluntatis va cuprinde în reglementarea sa şi forma actului juridic.

4. Principiul libertăţii comerţului este expresia nevoii obiective de a elimina obstacolul de

ordin economic , vamal , fiscal , administrativ, politic etc. care împiedică normala

circulaţie a

la

nivel mondial.

Răspunsuri:

1)– voinţa; 2)– a; 3)– b; 4)- bunuri, valori, cunoştinţe

Bibliografie selectivă – lecţia 2

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, curs universitar, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, pg. 19-26 Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, tratat, vol. I , Editura Lumina Lex, 2001, pg. 80-97 Victor Babiuc, Dreptul comerţului internaţional, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994 Dragoş Alexandru Sitaru, Victor Babiuc, Dreptul Comerţului Internaţional - tratat, vol. I, 1995, vol. II, 1996, Editura Actami, Bucureşti Mircea Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional(tratat), Editura Lumina Lex, 1995, pg. 23-35

Obiectivele lecţiei 3 – Izvoarele şi codificarea Dreptului Comerţului Internaţional

importanţa normelor juridice care reglementează raporturile comerciale de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică şi clasificarea acestora

izvoarele cu vocaţie internă bazate pe prevederile constituţionale şi care reglementează raporturile juridice de Dreptul Comerţului Internaţional

izvoarele internaţionale în sistemul Dreptului Comerţului Internaţional

codificarea Dreptului Comerţului Internaţional ca activitate salutară de concentrare şi monitorizare a actelor normative

cutuma ca izvor în domeniul Dreptului Comerţului Internaţional, cristalizare a unei practici îndelungate şi cu caracter de repetabilitate

Concepte cheie - Izvoarele şi codificarea Dreptului Comerţului Internaţional

Izvor de drept – în sens formal, forme de exteriorizare ale conţinutului normelor juridice Izvor de drept intern – în sens formal, forme de exteriorizare ale conţinutului normelor juridice existente pe plan naţional

Izvor de drept internaţional – în sens formal, forme de exteriorizare ale conţinutului normelor juridice existente pe plan internaţional

Cutuma (sin. obicei) – reguli de conduită stabilite în practica vieţii sociale şi respectate timp îndelungat, în virtutea deprinderii ca o normă obligatorie

Codificare – actevitate juridică care are drept scop unificarea normelor juridice şi cutumelor în vederea uniformizării şi modernizării instrumentelor juridice

Izvoarele Dreptului Comerţului Internaţional - notiţe lecţia 3 Ca în oricare ramură ori subramură de drept, izvoarele juridice care reglementează raporturile comerciale internaţionale, se divid în două categorii şi anume:

cele interne şi cele internaţionale.

a. Izvoarele interne ale Dreptului comerţului internaţional

În această categorie sunt incluse, în primul rând, dispoziţiile constituţionale. Astfel, în art. 10 din Constituţia din 1991 se stipulează că România întreţine şi dezvoltă

relaţii paşnice cu celelalte state ale lumii, relaţii bazate pe principiile şi normele generale admise în dreptul internaţional. Constituţia României modificată şi completată prin Legea 429/2003 consacră aceleaşi principii generale care ordonează politica economică şi comercială a ţării noastre sens în care exemplificăm: dreptul de proprietate al cetăţenilor străini asupra terenurilor din ţara noastră ( art. 44); evidenţierea faptului că economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă şi că statul trebuie să asigure libertatea comerţului şi protecţia concrenţei loiale Un act juridic important este Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. În cuprinsul ei se întâlnesc norme referitoare la determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat, precum şi norme de procedură incidente în litigii privind aceleaşi raporturi (civile, comerciale, de procedură civilă şi alte raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate). Dintre izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional care cuprind norme de reglementare a raporturilor juridice de această factură evidenţiem pe următoarele :

- Legea nr. 203/1999 privind permisele de muncă ce reglementează condiţiile de

încadrare în muncă a cetăţenilor străini la societăţile comerciale şi alte subiecte de drept;

- OUG nr. 194/2002 privind regimul personalului străin al societăţilor comerciale şi a altor subiecte al dreptului comerţului internaţional;

- Regimul investiţiilor străine în România reglementat prin OUG nr. 92/1997

privind stimularea investiţiiolr directe precum şi actele normative privind investţiile de portofoliu. Mai exemplificăm dintre actele normative de drept material care sunt izvoare specifice al dreptului comerţului internaţional pe cele privind organizarea şi funcţionarea în ţara noastră a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiile economice străine inclusiv impozitarea veniturilor acestora DL nr. 122/1990 dar şi HG nr. 1526/2003 şi HG nr.1527/2003 privind regimul general de import ţi export şi respectiv regulile şi

procedurile în materie de licenţe de export şi import şi actele normative conexe. De strictă actualitate sunt Legea nr.637/2002 privind normele pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat în materia insolvenţei şi Legea nr.187/2003 privind competenţa de soluţionare a litigiilor născute dintr-un raport de drept internaţional privat în materie civilă şi comercială, precum şi normele privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în statele Uniunii Europene.

De asemenea, trebuie menţionată Legea nr.161 din 19.04.2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, care reglementează, între altele, şi o nouă instituţie juridică pentru România, şi anume Grupul de Interes Economic, precum şi condiţiile în care Grupurile Europene de Interes Economic sunt recunoscute si pot funcţiona pe plan naţional. Cele mai importante izvoare interne, cu adevărat predominante în materie sunt legile comerciale, din rândul cărora se reliefează Codul comercial român din 1887, cu modificările ulterioare. Codul Comercial român a adoptat la 16 aprilie 1887, inspirat aproape în întregime din Codul Comercial italian a suferit de-a lungul timpului modificări şi completări nefiind abrogat explicit nici în perioada dictaturii comuniste. Normele de drept financiar bancar, valutar şi vamal cuprinse în legi speciale sunt şi ele izvoare interne ale Dreptului comerţului internaţional. Acestea trebuie să îndeplinească trei condiţii pentru a fi aplicabile în materie:

- legea în care este cuprinsă norma aplicabilă să nu fi fost aleasă de subiecţi o lex contractus;

- un subiect să fie cetăţean al ţării căreia aparţine legea respectivă;

- aplicarea legii naţionale se fie acceptată de subiecţii raportului juridic.

b.Armonizarea legislaţiei române care reglementează comerţul internaţional cu actele juridice al Uniunii Europene

Activitatea de armonizare a legislaţiei române care reglementează activitatea de comerţ internaţional cu actele juridice ale Comunităţii Europene care au forţă juridică obligatorie este un imperativ actual materializat în art. 148 din Constituţia României revizuită în 2003 potrivit căruia sunt reglementate condiţiile în care tratatele constitutive ale Uniunii Europene precum şi actele normative cu forţă juridică obligatorie urmează să fie transpuse în legislaţia noastră internă. Potrivit aceluiaşi art. 148 al.3, după aderarea Romăniei la comunitatea europeană prevederile documentelor constitutive ale Uniunii Europene alături de reglementările acesteia cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contare din dreptul intern. In aceiaşi ordine de idei menţionăm că armonizarea legislaţiei noastre interne şi constituirea dreptului comunitar a fost o necesitate impusă statelor membre chiar din momentul înfiinţării comunităţii în conformitate cu prevederile art. 3 din tratatul de la Roma din 25 martie 1957 privind instituire Comunităţii Economice Europene. Referitor la implementarea directivelor comunitare privind dreptul comerţului internaţional precizăm că unele dintre acestea au fost inserate, într-o mai mare sau mai mică măsură, în unele acte normative cum ar fi Legea 31/1990, odată cu modificarea şi completarea acesteia precum şi prin elaborarea şi promulgarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei îm exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei care transpune dispoziţiile Regulamentului Consiliului Uniunii Europene nr. 2137- 85 privind grupurile europene de interes economic în articolele 232-237 . Un alt exemplu în această privinţă este incorporarea prevederilor Regulamentului Consiliului Uniunii Europene nr. 1346 din 29 mai 2000 în Legea nr. 637/2002 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat în domeniul insolvenţei.

Uzanţele comerciale internaţionale

În rândul izvoarelor interne ale Dreptului Comerţului Internaţional se înscriu şi uzanţele (cunoscute şi sub denumirea de uzuri, cutume ori obiceiuri juridice) deşi în lumea actuală care trăieşte sub semnul globalizării recurgerea la ele este din ce în ce mai rară.

Definiţie

Putem defini, în sens larg, uzanţele ca fiind acele acte, fapte, atitudini şi conduite, arareori scrise, recunoscute ca purtătoare a unei anumite vechimi, îmbinată cu anumite grade de repetabilitate şi stabilitate. Ele sunt aplicate între comercianţii dintr-o anume zonă geografică, în sfera contractuală sau chiar în mod independent de această activitate fiind, nu de puţine ori contra clauzelor contractuale ori chiar a unor texte legale şi care, prin natura lor pot fi considerate ori negate drept izvoare ale Dreptului Comerţului Internaţional. Doctrina juridică desluşeşte două caracteristici generale absolut necesare pentru ca o anumită practică ori atitudine afişată în afaceri să poată fi luată în considerare ca un izvor de drept şi anume:

Uzanţele trebuie să constituie o practică socială care a dobândit un caracter obiectiv prin repetabilitate manifestată într-o perioadă de timp îndelungată; Uzanţele trebuie să prezinte un caracter de generalitate şi de impersonalitate prin prezenţa lor într-un anumit raport, pe o anumită zonă geografică ori într-un anumit domeniu de activitate comercială.

Înainte de a pune punct definirii şi prezentării elementelor definitorii ale uzanţelor comerciale internaţionale (terminologie utilizată de Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional semnată la Geneva în 1961, de Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, semnată la Viena în 1961, cât şi de „Principiile UNIDROIT”-asupra cărora vom reveni când vom face referirela codificarea Dreptului Comerţului Internaţional) să precizăm că există o deosebire între acestea şi cele care s-au statuat între părţi. Astfel, acestea din urmă se delimitează de uzanţe prin lipsa caracterului de generalitate. Cu alte cuvinte aceste „obişnuinţe”, numite şi uzanţe ale părţilor, privesc, în mod nemijlocit, partenerii comerciali care recurg la ele şi care se deduc, de regulă, în raporturile lor comerciale, chiar dacă ele nu sunt evidenţiate. Dacă aceste obişnuinţe la care recurg partenerii în desfăşurarea schimburilor de bunuri, mărfuri, servicii, cunoştinţe tehnico-ştiinţifice ori în cadrul colaborării economice vor căpăta, la un moment dat, obiectivitate, durată în timp, generalitate şi impersonalitate, ele pot fi considerate uzanţe ale dreptului comerţului internaţional.

****

Dreptul

Comerţului

Bucureşti, 2005, pg. 25-29

Internaţional,

Ed.

Fundaţiei

România

de

Mâine,

Exerciţii rezolvate – lecţia 3

1.

Izvoarele dreptului comerţului internaţional sunt :

a)

cu caracter intern; b) cu caracter internaţional; c) cu caracter general

2.

Uzanţele sunt de regulă :

a)

acte şi fapte stipulate contractual cu prilejul încheierii unui contract din sfera de

comerţ internaţional.

b) acte şi fapte manifestate independent de orice activitate contractuală

c) acte şi fapte contrare unor prevederi contractuale sau chiar unor dispoziţii legale

în materie.

3. În raport de forţa lor juridică uzanţele se clasifică în:

a) uzanţe convenţionale; b) uzanţe normative; c) uzanţe locale

4. Convenţia internaţională este izvor al dreptului internaţional doar în măsura în

care stabileşte norma de reglementare al raportului juridic al comerţului internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.

a)

corect; b) incorect

5.

Codificarea dreptului comerţului internaţional presupune :

a)

o activitate de comasare a normelor dreptului de comerţ internaţional lăsată la

latitudinea statelor interesate, conform principiului libertăţii comerţului.

b) un proces conştient la care iau parte statele lumii alături de organizaţiile internaţionale interesate

c) standardizarea uzanţelor comerciale internaţionale pentru a le confirma acestora

o mai mare certitudine

d) constituirea premiselor unui drept material uniform în domeniu

Răspunsuri:

1)– a,b; 2)- a,b,c; 3)- a,b; 4)– a; 5)– b,c,d

Bibliografie selectivă – lecţia 3

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2006, pg. 25-29 Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu – Dreptul comerţului internaţional, partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag.91-105

Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Tratat, vol.I, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag.127-142 Tudor R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, curs, Universitatea Bucureşti, 1975,

pag.26-43

Obiectivele lecţiei 4 – Raportul juridic de Dreptul Comerţului Internaţional

prezentarea premiselor raportului juridic de Dreptul Comerţului Internaţional

norma juridică de comerţ internaţional ca o regulă de conduită instituită şi sancţionată

asimilarea caracteristicilor raportului juridic de Dreptul Comerţului Internaţional

cunoaşterea subiecţilor în raporturile juridice de Dreptul Comerţului Internaţional

Concepte cheie - Raportul juridic de Dreptul Comerţului Internaţional

Drept comun – expresie ce desemnează norma juridică sau gruparea de norme juridice prin care se înfăptuieşte reglementarea legală generală a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi sociale, reglementate care primeşte aplicare într-un anumit domeniu ori de câte ori acel domeniu nu este supus unei reglementări legale speciale derogatorii;

Drept special – sintagmă ce desemnează o normă juridică ori o grupare de norme juridice care reglementează numei un anumit raport social ori numai un anumit domeniu de raporturi sociale spre deosebire de dreptul comun;

Caracter voliţional – sintagmă prin care este indicată manifestarea voinţei unei persoane de a săvârşi un act sau un fapt producător de acte juridice;

Caracter patrimonial – desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane fizice sau juridice care au o valoare economică;

Caracter internaţional – caracteristică fundamentală a obiectului Dreptului Comerţuilui Internaţional care implică în mod obligatoriu existenţa unora sau mai multor elemente de extraneitate stabilite în funcţie de anumite criterii în conformitate cu specificul operaţiunii;

Extraneitate – v. caracter internaţional;

Drept comercial – ansamblu de norme juridice aplicabile raporturilor juridice şi operaţiunilor considerate de lege ca fiind fapte de comerţ precum şi raporturilor la care participă persoanele care au calitatea de comerciant.

Raportul juridic de Dreptul Comerţului Internaţional – notiţe lecţia 4

Raportul juridic de dreptul comerţului internaţional este definit, de regulă, de întreaga doctrină, ca fiind o relaţie cu caracter patrimonial, care ia naştere în schimburile comerciale internaţionale, reglementată de norme juridice şi în cadrul cărora, părţile, aflate pe poziţie de egalitate juridică, au drepturi şi obligaţii corelative, a căror aducere la îndeplinire poate fi obţinută, prin forţa coercitivă a statului.

A. Premisele raportului juridic de comerţ internaţional

a) SUBIECTELE DE DREPT

În cazul Dreptului comerţului internaţional, subiectele participante la raporturile comerciale internaţionale sunt acele persoane care au comerţul ca profesiune obişnuită, societăţile comerciale, precum şi alte forme organizatorice cu personalitate juridică. b) NORMA JURIDICĂ DE COMERŢ INTERNAŢIONAL Cunoscând că norma juridică este o regulă de conduită, instituită ori sancţionată de către stat şi a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a puterii publice, prin extrapolare, se poate conchide că normele juridice de comerţ internaţional reglementează conduita posibilă ori datorată a subiectelor de drept participante la raporturile comerciale internaţionale.

c) RAPORTURILE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Raporturile comerciale internaţionale sunt constituite din actele şi faptele de comerţ internaţional, cărora norma juridică le atribuie o anumită semnificaţie, cu consecinţele juridice de rigoare.

Caracteristicile raportului juridic de comerţ internaţional

a) CARACTERUL VOLIŢIONAL

Aducerea la îndeplinire a raporturilor juridice de comerţ internaţional se realizează, de regulă, prin contractele comerciale care au un caracter de internaţionalitate şi titlurile de valoare. Şi într-un caz şi în celălalt, ambele subiecte de drept îşi manifestă, în mod nemijlocit, voinţa juridică, astfel încât este evident că raportul juridic de comerţ internaţional are un caracter voliţional.

b) CARACTERUL PATRIMONIAL

La fel ca şi în raportul juridic comercial, subiecţii raportului juridic de comerţ internaţional au intenţia normală, declarată şi legală de a obţine un anumit profit.

c) ELEMENTUL DE EXTRANEITATE Cea mai importantă caracteristică a raportului juridic de comerţ internaţional, care îi conferă specificitatea sa aparte, este prezenţa elementului de extraneitate, alături de celelate trăsături ale sale. În acest context, un contract comercial dobândeşte, de îndată, caracter de internaţionalitate, ceea ce îi conferă un loc şi un rol aparte, printre alte contracte comerciale, tocmai pentru că sediul, domiciliul sau fondul de comerţ reprezintă acel element sine qua non al raportului juridic de comerţ internaţional.

B. Părţile raportului juridic de comerţ internaţional Sunt părţi sau subiecte al raportului juridic de comerţ internaţional toţi comercianţii, persoane fizice şi juridice care participă, în mod activ la schimburi comerciale, pentru a obţine un anumit profit şi care se bucură de capacitatea de a face acet şi fapte de comerţ, atât în nume propriu şi pe sema lor înşile, dar şi în numele şi pe sema altora. Aceştia pot fi clasificaţi, în funcţie de ordinea juridică căreia îi aparţin, în două categorii:

Categoria subiectelor de drept care aparţin ordinii juridice naţionale, participante la raporturile juridice de comerţ internaţional

Categoria

subiectelor

de

drept

care

aparţin

ordinii

juridice

internaţionale,

participante

la

raporturile

juridice

de

comerţ

internaţional

Subiectele de dreptul comerţului internaţional de naţionalitate română

Din prima categorie, cea a subiectelor de drept naţional, fac parte:

comerciantul-persoană fizică, societăţile comerciale şi grupurile de interes economic (care pot avea sau nu calitatea de comerciant). Tuturor acestora li se adaugă regiile autonome, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile în participaţie, asociaţiile familiale precum şi anumite persoane juridice fără scop lucrativ.

1. Comerciantul – persoană fizică

Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Codul comercial român, este comerciant acela care săvârşeşte acte şi fapte de comerţ, având comerţul ca profesiune obişnuită şi societăţile comerciale. După cum se poate observa legiuitorul român a înţeles să facă, în mod expres, distincţie între comerciantul individual-comerciantul persoană fizică şi societatea comercială. Din cuprinsul normei juridice amintite, rezultă că, pentru a dobândi statutul de comerciant, persoana fizică trebuie să facă acte de comerţ, iar aceste fapte de comerţ să fi săvârşite cu titlu profesional. De asemenea, cumulativ acestor condiţii impuse de chiar textul legii comerciale, persoana fizică trebuie să aibă capacitate deplină de

exerciţiu, să desfăşoare actele de comerţ în nume propriu, independent şi pe riscul său şi, nu în ultimul rând, să nu existe o stare de incompatibilitate, de decădere sau de interdicţie cu privire la persoana comerciantului.

Capacitatea şi calitatea persoanelor fizice române de a efectua acte şi fapte de comerţ internaţional

O persoană fizică pentru a desfăşura activităţi de comerţ internaţional trebuie să

întrunească în mod cumulativ condiţiile cerute de art. 5 din Legea nr. 300/2004 şi anume:

- să aibă 18 ani pentru persoanele fizice care doresc să desfăşoare activităţi economice în mod independent;

- persoanele fizice care au iniţiativa constituirii unei asociaţii familiale trebuie să

aibă, de asemenea vârsta de 18 ani (membrii unei asemenea asociaţii pot avea şi 16 ani împliniţi);

- starea sănătăţii le permite acest lucru;

- au calificarea necesară desfăşurării unor asemenea activităţi;

- nu au fost condamnate penal pentru săvârşirea de fapte la regimul fiscal, vamal ori disciplinar-fiscal;

- îndeplinesc condiţiile de funcţionare stabilită de lege.

Statutul juridic al comerciantului În clipa în care o persoană fizică îndeplineşte condiţiile impuse, adică are capacitate deplină de exerciţiu, nu se află într-o stare de incompatibilitate, nu este decăzut din drepturi ori nu se află sub incidenţa unor anumite interdicţii, ea dobândeşte statutul juridic de comerciant, alcătuit din drepturi şi obligaţii.

Statutul juridic al comerciantului străin Comercianţii, persoane fizice străine, au dreptul de a îndeplini acte şi fapte de comerţ internaţional, cu respectarea dispoziţiilor legale cuprinse în legea naţională a statului respectiv. Caracteristic statutului juridic al comerciantului străin este elementul de extraneitate, care în acest caz este domiciliul comerciantului, fiind irelevantă cetăţenia în determinarea capacităţii comerciantului. În cazul României, comercianţii care sunt persoane fizice străine, se bucură de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români. Ei pot constitui sucursale sau filiale în România, urmând, în mod principial, dispoziţiile legale în materie, în cazul constituirii societăţilor comerciale străine.

2. Societăţile comerciale

Regimul juridic al constituirii, modificării, dizolvării ori lichidării societăţilor comerciale este supus dreptului comun, guvernat de actele normative interne.

a) În conformitate cu dispoziţiile legale, toate societăţile comerciale care îşi au

sediul în România sunt persoane juridice române.

b) Constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale

În conformitate cu art.1 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicată, societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române. Dacă o societate comercială străină constituie o societate comercială pe teritoriul României, cu sediul în România – cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române – societatea astfel constituită este persoană juridică română. Societăţile comerciale române, cu sau fără participare străină la capitalul social, pot face acte de comerţ internaţional, cu condiţia ca aceste acte să fie prevăzute în actul constitutiv al acestora ca obiect de activitate şi să fie permise de legea română.

3. Alte subiecte de dreptul comerţului internaţional de naţionalitate română

Vom întâlni, în mediul de afaceri al subiectelor de naţionalitate română, pe lângă comerciantul (persoană fizică) şi societăţile comerciale, indiferent de forma lor juridică şi capitalul existent şi alte subiecte de naţionalitate română ale dreptului comerţului internaţional şi anume: regiile autonome, organizaţiile cooperatiste (în cadrul cărora găsim cooperativele meşteşugăreşti, de consum, precum şi cele de credit), asociaţiile în participaţie, asociaţiile familiale, persoanle juridice fără scop lucrativ, grupurile de interes economic şi grupurile europene de interes economic.

Grupurile de Interes Economic

Prin Grup de Interes Economic se desemnează forma de asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioada determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. Necesitatea reglementării constituirii, funcţionării şi încetării existenţei acestei structuri organizatorice de noutate absolută în legislaţia românească, dar cu tradiţie în Europa, izvorăşte din obligativitatea de preluare şi transpunere în dreptul intern a aquis- ului comunitar de către ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană, între care şi România. Preocuparea statului român, prin autorităţile sale, pentru procesul de armonizare a cadrului juridic românesc cu dispoziţiile comunitare, în perspectiva aderării la U.E. a cunoscut o creştere semnificativă, transpusă în acte normative care reglementează noi instituţii şi proceduri, ale căror utilitate în dezvoltarea relaţiilor comunitare nu poate fi pusă la îndoială. Un astfel de act normativ este Legea nr.161/2003. În ceea ce priveşte reglementarea de noi instituţii şi forme organizatorice, Legea nr.161/2003 consacră cadrul normativ de constituire şi funcţionare a grupurilor de interes economic(G.I.E.) şi stabileşte condiţiile în care grupurile europene de interes economic(G.E.I.E.) sunt recunoscute şi îşi pot desfăşura activitatea în România. Grupurile de interes economic prezintă şi unele carctere specifice şi anume:

a) pot avea calitatea de comerciant sau necomerciant

b) se pot constitui cu sau fără capital social

c) numărul membrilor nu poate fi mai mare de 20 şi nu poate avea mai mult de

500 de angajaţi

d) activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea membrilor săi (are caracter accesoriu)

Grupurile Europene de Interes Economic Conceput ca instrument juridic de cooperare între întreprinderile din spaţiul UE, funcţionarea unui astfel de grup este reglementată de un Regulament al Consiliului adoptat în 1985. Condiţiile de fond pentru constituirea unui GEIE stabilesc că acesta „ este dechis societăţilor de drept civil sau comercial şi tuturor entităţilor de drept public sau privat, cu excepţia celor care nu au scop lucrativ”. Scopul său este acela de a dezvolta sau facilita activitatea economică a membrilor ce îl compun, astfel încât aceştia să-şi îmbunătăţească performanţele economice. GEIE nu îşi propune să realizeze beneficii pentru el însuşi şi nu se substituie activităţii membrilor săi. GEIE nu poate funcţiona fără un contract, iar sediul său trebuie să fie situat în spaţiul comunitar. Resursele unui astfel de grup sunt determinate în mod liber de către participanţi şi nu este obligatoriu să aibă un anumit capital pentru a putea funcţiona în mod legal.

Statul în calitate de subiect al dreptului comerţului internaţional. Nu se poate elimina din categoria de subiecte ale raporturilor de dreptul comerţului internaţional statul. Această aserţiune este motivată de faptul că oricare stat suveran are dreptul fundamental de a desfăşura acte şi fapte de comerţ. Această prerogativă inalienabilă şi-a găsit consacrarea în „Cartea drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor” care a fost adoptată de către Adunarea Generală a ONU la cea de- a XXIX -a sa sesiune din 1974. Ca oricare alt stat şi cel român, aşa cum de altfel am evidenţiat acest aspect atunci când am făvut referire la principiul egalităţii juridice a părţilor, în cadrul raporturilor juridice de factură comercială şi economică, va acţiona în dublă calitate şi anume:

a) vom întâlni statul, în raporturile juridice la care este parte, ca subiect al dreptului

internaţional public şi ca atare în calitatea sa de putere, pe deplin suverană, va acţiona în baza principiului de jure imperii.

b) în cea de-a doua situaţie, în ceea ce priveşte raporturile juridice pe care statul

le încheie ca putere suverană (acelaşi de jure imperii) îl vom întâlni pe acesta ca subiect al drepturilor: administrativ, constituţional, financiar, vamal, când cealaltă parte este deopotrivă persoană fizică sau juridică străină. c) statul român poate fi întâlnit şi în calitate de subiect de drept privat în unele raporturi juridice potrivit principiului de jure gestionis. Astfel el se va găsi pe poziţie de egalitate juridică cu cealaltă parte a raportului juridic care va fi, totdeauna, o persoană fizică ori juridică care nu îşi are domiciliul ori sediul (ori alte asemenea prerogative) pe teritoriul nostru.

Din categoria subiectelor de drept care aparţin ordinii juridice internaţionale, participante la raporturile juridice de comerţ internaţional fac parte statele şi organizaţiile internaţionale de state cu caracter interguvernamental.

1.

Statele sunt subiecte originare de drept, care participă la raporturile juridice

internaţional în două ipostaze:

a) Ca titulare ale suveranităţii (de jure imperii), împrejurare în care legiferează

statutul juridic al celorlalte subiecte de drept; raporturile juridice la care statele participă ca titulare de suveranitate sunt raporturi de drept internaţional public. b) Ca persoane juridice (de jure gestionis), titulare de drepturi şi obligaţii; raporturile juridice la care statele participă ca persoane juridice sunt raporturi de dreptul comerţului internaţional.

2. Organizaţiile interguvernamentale sunt create prin acordul de voinţă al

statelor interesate, acord concretizat într-o convenţie internaţională multilaterală la care participă mai multe state ca titulare de suveranitate. Aceste organizaţii sunt subiecte derivate de drept, care participă atât la raporturi juridice de drept internaţional public, cât şi la raporturi juridice de drept internaţional privat, potrivit scopului şi finalităţii lor, prevăzute expres în convenţia internaţională de constituire. Alături de aceste două categorii de subiecte ale raportului juridic de comerţ internaţional, amintim societăţile transnaţionale care, prin modul lor de constituire, exced regimului juridic naţional al statelor, tendinţa la nivel european fiind reglementarea acestora prin norme juridice uniforme.

C. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional

Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor corelative pe care le au, respectiv le incumbă subiectelor raportului juridic de comerţ internaţional.

D. Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional

Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional este prestaţia la care este obligat debitorul(subiectul pasiv) faţă de creditor(subiectul activ), în vederea satisfacerii intereselor sale legitime.

****

Dreptul

Comerţului

Bucureşti, 2005, pg. 32-47

Internaţional,

Ed.

Fundaţiei

România

de

Mâine,

Exerciţii rezolvate – lecţia 4

1. Subiectele raportului juridic de dreptul

juridice naţionale sunt :

comerţului internaţional aparţinând ordinei

a)

comercianţii (persoane fizice)

b)

societăţi comerciale

c)

regiile autonome

d)

uniunile economice internaţionale fără caracter guvernamental

e)

grupurile de interes economic

f)

asociaţiile şi fundaţiile cu caracter nepatrimonial

g)

sindicatele

h)

adunările generale ale asociaţilor

2.

Subiectele raporturilor juridice de dreptul comerţului internaţional aparţinând ordinei

juridice internaţionale sunt:

a) statele

b) organizaţiile interguvernamentale

c) societăţile multinaţionale (trans-naţionale)

3. Societatea comercială dobândeşte potrivit legislaţiei României naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv sediul social.

a)

corect; b) incorect

4.

Dacă o societate comercială are mai multe sedii pe teritoriile mai multor

state

determinant pentru identificarea naţionalităţii acesteia este :

a) locul unde se află centrul principal de conducere şi gestiune a activităţii statutare

b) locul de constituire al societăţii comerciale respective

c) oricare dintre sediile în care societatea comercială îşi desfăşoară activităţile sale statutare

Răspunsuri:

1)– a,b,c,d,e; 2)– a,b,c; 3)– a; 4)– a

Bibliografie selectivă – lecţia 4

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2006, pg. 32-47 Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag.23-90 Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003,

pag.109

Obiectivele lecţiei 5 – Actele şi faptele de comerţ internaţional

prezentarea studenţilor a noţiunii şi a caracterelor actelor şi faptelor de comerţ internaţional

cunoaşterea faptelor obiective şi subiective

clasificarea actelor şi faptelor de comerţ internaţional

cunoaşterea actelor şi faptelor de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică

Concepte cheie - Actele şi faptele de comerţ internaţional

Fapt juridic – împrejurare care determină apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice şi o dată cu aceasta naşterea, modificarea sau încetarea unor drepturi subiective sau obligaţii

Act juridic – manifestarea de voinţă în scopul de crea, modifica sau stinge raporturi juridice

Actele şi faptele de comerţ internaţional - notiţe lecţia 5

1. Noţiune şi caracterizare

În vederea formulării unei definiţii a faptelor de comerţ s-au formulat, de-a lungul timpului, câteva teorii în vederea caracterizarii acestei noţiuni.

a) Teoria speculaţiei, potrivit căreia actul de comerţ este unul eminamente

speculativ, realizat în scopul obţinerii de beneficii, pe baza ideei de cumpărare a mărfurilor la un anumit preţ şi revânzare la unul mai mare, accentuându-se caracterul esenţial al actului în sine şi anume realizarea de profit; b) Teoria circulaţiei, conform căreia actul de comerţ este considerat ca fiind unul

de circulaţie, mai precis de interpunere în circulaţia mărfurilor între producător şi consumatorul final.

c) Teoria întreprinderii, care consideră că actul de comerţ este cel îndeplinit

printr-o întreprindere, privind o activitate metodic organizată, care presupune o repetiţie profesională a actelor, conform unei organizări sistematice şi bazate pe anumite mijloace materiale.

d) Teoria mixtă, care consideră că adoptarea unui unic criteriu în vederea

determinării comercialităţii actelor juridice este greu de luat în seamă şi preferă îmbinarea mai multor criterii dintre cele deja evidenţiate. Prin prisma celor 4 teorii prezente putem defini faptele sau actele de comerţ ca fiind acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice prin care se realizează

producerea de mărfuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii sau o interpunere în circulaţia mărfurilor, cu scopul de a obţine profit.

2. Categoriile de fapte de comerţ

Initial în doctrină au fost luate în considerare două mari categorii: faptele de comerţ obiective şi faptele de comerţ subiective. Ulterior au fost clasificate, alături de acestea şi faptele de comerţ unilaterale sau mixte.

2.1. FAPTELE OBIECTIVE DE COMERŢ

I. Fapte de comerţ obiective considerate ca atare fară nici o condiţie. Din această categorie fac parte:

1. Faptele juridice declarate de lege comerciale (cambia, biletul la ordin, CEC-ul);

2. Orice raport care rezultă din navigaţie;

II. Fapte declarate de lege comerciale, dar numai dacă îndeplinesc anumite condiţii. Reprezentative pentru această categorie sunt:

1. Vânzarea-cumpărarea, cu scopul de a revinde;

2. Întreprinderile comerciale – în sensul de întreprinzator nu de unităţi economice

producătoare.

III. Fapte de comerţ desemnate ca atare datorită caracterului lor accesoriu, ca de exemplu:

1. Mijlocirea, intermedierea şi reprezentarea;

2. Depozitul pentru cauză comercială;

3. Contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni sau de părţi sociale;

4. Contul curent;

5. Gajul pentru cauză comercială;

6. Fidejusiunea pentru cauză comercială.

2.2. FAPTELE SUBIECTIVE DE COMERŢ

Din coroborarea art.7 Cod comercial cu art.4 Cod comercial reiese că faptele de comerţ subiective reprezintă toate actele săvârşite de comerciant, cu condiţia că acestea să fie săvârşite în nume propriu şi cu titlu profesional, obişnuit. Se instituie astfel prin art.4 Cod comercial o anumită prezumţie relativă, denumită prezumţia de comercialitate, care considera ca fapte de comerţ toate actele şi obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, cu excepţiile menţionate expres în art.4 Cod comercial. Această prezumţie de comercialitate, fiind o prezumţie relativă, poate fi răsturnată prin proba contrarie, dar numai în condiţiile specificate expres în art.4 Cod comercial, şi anume prin dovedirea caracterului civil al obligaţiei sau caracterului necomercial care ar rezulta din chiar actul săvărşit de comerciant - adică natura străină comerciantului a operaţiei efectuate de acesta, ori datorită naturii operaţiei ori a scopului urmărit. Prin urmare, conform art. 4 Cod comercial prezumţia de comercialitate poate fi înlăturată numai în două cazuri, expres prevazute de lege:

a). dacă obligaţia are un caracter civil; b). dacă necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant.

2.3. FAPTELE DE COMERŢ UNILATERALE SAU MIXTE

Faptele de comerţ (obiective sau subiective) pot fi bilaterale, când actele sau operaţiunile efectuate sunt fapte de comerţ pentru ambele părţi implicate în raportul juridic, sau unilaterale sau mixte, când actele sau operaţiunile respective sunt fapte de comerţ numai pentru una dintre părţi sau pentru cealaltă parte s-ar putea considera că nu au caracter comercial şi ar putea rămâne un act de natură civilă.

3. Clasificarea actelor şi faptelor de comerţ internaţional

Ca şi actele şi faptele de comerţ intern, actele şi faptele de comerţ internaţional se împart în: obiective, subiective şi mixte. Această categorisire se face în funcţie de scopul

urmărit, obiectul şi forma actului încheiat, precum şi calitatea persoanei care îl aduce la îndeplinire.

a) Acte şi fapte de comerţ internaţional obiective. Sunt considerate a fi acte şi

fapte de comerţ internaţional obiective acelea al căror caracter comercial se desprinde din chiar forma, natura sau obiectul lor, ele fiind, cu alte cuvinte, astfel considerate de lege, aşa cum, de exemplu, sunt faptele de comerţ enumerate de Codul comercial român.

b) Acte şi fapte de comerţ internaţional subiective. În această categorie sunt

incluse acte şi fapte de comerţ internaţional al căror caracter comercial le este conferit de calitatea de comerciant a celui care le săvârşeşte, dacă nu sunt de natură civilă ori dacă nu rezultă contrariul din însuşi actul respectiv. Chiar dacă, în anumite cazuri, actele şi faptele săvârşite de un comerciant (persoană fizică sau juridică) sunt de natură civilă, ele

dobândesc caracterul comercial tocmai pentru că sunt efectuate de un comerciant (exemplu, închirierea unui spaţiu, unde se vor desface mărfuri – închirierea este un act civil, dar care dobândeşte caracter de comercialitate, prin săvârşirea sa de către un comerciant).

c) Actele şi fapte de comerţ internaţional mixte. Sunt incluse în această categorie

actele şi faptele mixte de comerţ intern şi internaţional, care prezintă caracter comercial numai pentru una dintre părţi, pentru cealaltă parte păstrând caracterul civil.

4.

Actele

internaţională

şi

faptele

de

cooperare

economică

şi

tehnico-ştiinţifică

Aşa cum s-a arătat anterior, alături de actele şi faptele de comerţ internaţional propriu-zise, întâlnim şi pe cele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale, care pot fi întâlnite sub formă contractuală ori sub forma constituirii de societăţi comerciale cu capital comun.

a) Acte şi fapte de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale sub

formă contractuală. Sunt astfel categorisite, deoarece se concretizează prin contracte de

comerţ internaţional încheiate între parteneri din state diferite.

b) Acte şi fapte de cooperare economic şi tehnico-ştiinţifică internaţionale sub

forma constituirii de societăţii comerciale cu capital comun. Actele şi faptele de cooperare de această factură le întâlnim la crearea de societăţi comerciale cu capital autohton şi străin. În acest fel, în baza unui contract de societate şi, mai recent, numai în temeiul actului constitutiv al unei asemenea societăţi comerciale, ia naştere o persoană juridică ce devine subiect de drept al comerţului internaţional, cu implicaţiile şi rolul ce i-au fost conferite de voinţa părţilor. Aceste acte şi fapte de cooperare se materializează în acorduri bilaterale de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale, în toate domeniile şi sectoarele de activitate.

****

Dreptul

Comerţului

Bucureşti, 2005, pg. 49-56

Internaţional,

Ed.

Fundaţiei

România

de

Mâine,

Exerciţii rezolvate – lecţia 5

1)

Faptele de comerţ obiective sunt considerate astfel fără nici o obiecţiune:

a)

corect; b)incorect

2)

Care dintre faptele de comerţ enumerate sunt astfel considerate fără nici o condiţie

a)

fapte juridice declarate de legea comercială (cambia , biletul la ordin, cec-ul)

b)

orice raport care rezultă din navigaţie

c)

contractele de depozit, consignaţie, report

3)

prin act de comerţ legea înţelege :

a)

înscrisul constatator (negotium)

b)

operaţiunea juridică propriu zisă

4)

Actele şi faptele de comerţ internaţional se clasifică în :

a)

obiective; b)subiective; c)mixte

5)

Sunt considerate acte şi fapte de comerţ internaţional obiective acelea al căror caracter se desprinde din:

a) forma; b)natura; c)obiectul lor

Răspunsuri:

1)- a; 2)- a,b,c; 3)- b; 4)- a,b,c; 5)- a,b,c

Bibliografie selectivă – lecţia 5

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2006, pg. 49-46 Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Introducere în studiul dreptului comercial, Faptele de comerţ, Comercianţii, vol.I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, pag.34 şi urm.

Obiectivele

internaţional

lecţiei

6

Procedura

reorganizării

judiciare

şi

a

falimentului

evidenţierea

importanţei

rolului

reorganizării

judiciare

pentru

redresarea

societăţilor comerciale

cunoaşterea procedurilor de declanşare a falimentului internaţional

 

proceduri

principale

şi

proceduri

secundare

de

efectuare

a

falimentului

internaţional

conflictul de competenţă jurisdicţională în lumina Legii 637/2002

Concepte cheie– Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului internaţional

Creanţă – îndrituirea crditorului unui raport juridic obligaţional de a pretinde debitorului executarea obligaţiei corelative de a da, a face ori a nu face

Creanţă certă – creanţă a cărei existenţă este neîndoielnică şi nu are caracter litigios

Creanţă lichidă – creanţă al cărei cuantum este precis determinat

Creanţă exigibilă – creanţă care trebuie dusă la îndeplinire întrucât s-a împlinit termenul

Creditor – subiect activ al unui raport juridic obligaţional

Debitor – subiect pasiv al unui raport juridic obligaţional

Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului internaţional - notiţe lecţia 6

Consideraţii preliminare

În materia societăţilor comerciale, procedura prin care comercianţii neperformanţi sunt înlăturaţi este reglementată de Legea nr.64/1995.

Potrivit Legii nr.64/1995, republicată şi modificată, procedura reorganizării judiciare şi falimentului se aplică tuturor comercianţilor – societăţilor comerciale, persoane fizice autorizate, organizaţii cooperatiste – aflaţi în stare de insolvenţă. Prin insolvenţă cadrul legal defineşte acea stare a patrimoniului debitorului, caracterizată prin incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Procedura reorganizării judiciare şi declarării falimentului este o procedură contencioasă, în care instanţa judecătorească, prin judecătorul sindic, exercită atribuţii de decizie şi control. Alături de instanţa de judecată şi de judecătorul sindic mai participă la aplicarea procedurii administratorul sau lichidatorul, adunarea creditorilor, comitetul creditorilor şi comitetul asociaţilor sau acţionarilor.

Judecătorul sindic va fi numit de către preşedintele instanţei care aplică procedura reorganizării judiciare şi falimentului dintre judecătorii desemnaţi ca judecători sindici în temeiul art.12 alin.3 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată şi modificată şi va exercita atribuţiile prevăzute în art.10 din Legea nr.64/1995. Administratorul este practicianul în reorganizare şi lichidare desemnat de judecătorul sindic prin sentinţa de deschidere a procedurii sau angajat de creditorii ce deţin cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor în cadrul primei şedinţe a adunării creditorilor, care va exercita competenţele prevăzute de lege, în vederea instrumentării procedurii de reorganizare judiciară a debitorului aflat în stare de insolvenţă.

Lichidatorul este practicianul în reorganizare şi lichidare - persoana fizică sau juridică - atestat potrivit legii, căruia îi revine sarcina de a aduce la îndeplinire lichidarea debitorului aflat în stare de insolvenţă. Procedura reorganizării judiciare

A. Etape comune procedurii de reorganizare judiciară şi procedurii falimentului

1. Sesizarea instanţei

2. Desemnarea judecătorului sindic.

Efectele deschiderii procedurii sunt:

- suspendarea tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor, cu excepţia situaţiei în care creditorul este titularul unei creanţe garantate cu ipotecă, gaj sau altă garanţie reală mobiliară ori drept de retenţie şi valoarea obiectului garanţiei este acoperită integral de valoarea creanţelor garantate cu acel obiect sau există riscul pieirii, deteriorării sau diminuării valorii obiectului garanţiei; 1

- suspendarea termenelor de prescripţie, care vor reîncepe să curgă după 30 de zile de la data încheierii procedurii;

- indisponibilizarea părţilor sociale sau a acţiunilor pe care le deţin administratorii societăţilor comerciale la debitorii aflaţi în stare de insolvenţă; parţile sociale sau acţiunile vor putea fi totuşi înstrăinate, dar numai cu încuviinţarea judecătorului sindic;

- suspendarea curgerii dobânzilor şi penalităţilor;

- ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea, afară numai dacă acesta nu şi-a declarat intenţia de reorganizare; dreptul de administrare va putea fi ridicat debitorului chiar dacă şi-a declarat intenţia de reorganizare, la cererea creditorilor, comitetului creditorilor, comitetului asociaţilor/acţionarilor, camerelor de comerţ teritoriale şi asociaţiilor cooperatiste, dacă o asemenea cerere este justificată de pierderile continue în patrimoniul debitorului sau de lipsa probabilităţii de realizare a unui plan de activitate în vederea reorganizării debitorului şi continuării activităţii acestuia;

- toate actele emise de şi/sau pentru debitor după deschiderea procedurii (inclusiv corespondenţa) vor purta menţiunea “în insolvenţă”, “în reorganizare judiciară” sau “în faliment”, după caz.

4.

Notificarea creditorilor.

5.

Înregistrarea creanţelor.

6.

Întocmirea tabelului creanţelor.

7.

Şedinţa adunării creditorilor.

6.

Redactarea raportului de către administrator sau lichidator.

B. Etape specifice procedurii de reorganizare judiciară

Planul de reorganizare sau de lichidare a unor bunuri din patrimoniul debitorului reprezintă cadrul de desfăşurare a procedurii de reorganizare judiciară, propus, aprobat şi executat potrivit legii. Conform dispoziţiilor legale, pot propune un plan de reorganizare sau un plan de lichidare :

a) debitorul

b) administratorul

c) comitetul creditorilor

d) creditorii

e) asociaţii din societăţile comerciale, asociaţiile cooperatiste şi grupurile de interes economic. Planul de reorganizare va cuprinde:

- perspectivele de redresare ale debitorului, în condiţiile continuării activităţii acestuia şi cu posibilităţile sale organizatorice şi financiare;

- măsuri pentru protejarea intereselor creditorilor şi asociaţilor debitorului;

- modalităţile de lichidare totală sau parţială a averii debitorului pentru acoperirea pasivului;

- categoriile de creanţe;

- măsurile de punere în aplicare a planului, în condiţiile art.60 alin.5 din Legea

nr.64/1995;

- durata de aplicare a planului de redresare.

Planul de reorganizare este supus confirmării judecătorului sindic. Reorganizarea se face conform planului confirmat de judecătorul sindic. Dacă debitorul nu se conformează planului sau înregistrează pierderi, creditorii sau administratorul pot solicita judecătorului sindic să dispună declanşarea procedurii falimentului. Închiderea procedurii de reorganizare se va face prin pronunţarea unei sentinţe de către judecătorul sindic, în urma îndeplinirii tuturor obligaţiilor de plată asumate în planul de reorganizare confirmat.

C. Etape specifice procedurii falimentului Declararea stării de faliment se face de către judecătorul sindic prin sentinţă în situaţia în care declanşarea procedurii falimentului este solicitată prin cererea introductivă sau prin încheiere, dacă :

-debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în faliment ori nu şi-a declarat intenţia de reorganizare şi nici unul dintre celălalte subiecte îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;

-debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat, iar nici unul dintre celălalte subiecte îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare sau nici unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;

-obligaţiile de plată şi celălalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite, în condiţiile stipulate prin planul confirmat, sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării aduce pierderi averii sale.

Efectele deschiderii procedurii falimentului. În afara efectelor arătate la secţiunea “Etape comune procedurii reorganizării judiciare şi procedurii falimentului”, deschiderea procedurii falimentului mai produce şi următoarele efecte specifice:

a) atribuţiile administratorului vor fi preluate de către lichidatorul desemnat în condiţiile

legii; poate fi lichidator şi administratorul desemnat anterior;

b) notificarea în cazul procedurii falimentului va cuprinde termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor în vederea întocmirii tabelului suplimentar al creanţelor ( nu mai mult de 45 de zile de la data intrării în faliment), termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor şi de întocmire a tabelului definitiv consolidat ( nu mai mult de 30 de zile de la expirarea termenului prevăzut pentru definitivarea tabelului suplimentar;

c) luarea unor măsuri asiguratorii cu privire la bunurile debitorului – sigilarea şi inventarierea lor; nu sunt supuse procedurii de inventariere :

- bunurile asupra cărora există un risc de deteriorare sau pierdere de valoare

- registrele contabile

- titlurile de valoare scadente sau care urmează a deveni scadente în scurt timp, precum şi acţiunile ori alte titluri de participaţie ale debitorului

- numerarul pe care lichidatorul îl va depune la bancă în contul averii debitorului. Lichidarea averii debitorului constă în transformarea activului patrimonial într-o sumă de bani ce va fi distribuită creditorilor în ordinea stabilită de lege, pentru acoperirea pasivului. Lichidarea se face de către lichidator, sub controlul judecătorului sindic. Procesul de lichidare va începe imediat după afişarea tabelului definitiv consolidat al creanţelor. Întocmirea raportului final. După ce bunurile au fost lichidate, lichidatorul va întocmi un raport final, pe care îl va înainta judecătorului sindic împreună cu un bilanţ. Raportul final şi bilanţul vor fi comunicate debitorului şi creditorilor şi vor fi afişate la uşa tribunalului. Distribuirea sumelor realizate în urma lichidării se va face potrivit unui plan întocmit de lichidator, înregistrat şi afişat la tribunal. Închiderea procedurii falimentului se va face prin sentinţă pronunţată de judecătorul sindic, după ce a aprobat raportul final al lichidatorului şi sumele de bani obţinute din vânzarea bunurilor debitorului au fost distribuite potrivit art.106 şi 108 din Legea nr.64/1995. În cursul procedurilor instituite de Legea nr.64/1995, debitorul are la dispoziţie două instituţii juridice prin care poate suspenda sau amâna executarea hotărârii de declanşare a acestora. Acestea sunt MORATORIUL ŞI CONCORDATUL.

Moratoriul este instituţia juridică prin care este suspendată executarea hotărârii de declanşare a procedurii falimentului, la cererea debitorului. Pentru obţinerea moratoriului, debitorul trebuie să demonstreze în faţa tribunalului că este solvabil şi că faptele ce s-au produs nu îi sunt imputabile. Moratoriul poate fi instituit de către judecătorul sindic pe o perioadă de cel mult 6 luni, cu consultarea prealabilă a adunării creditorilor.

Concordatul este denumirea purtată de înţelegerea survenită între debitor şi adunarea creditorilor, în virtutea căreia debitorul se obligă să îşi achite datoriile la termenele şi în condiţiile pe care le-a stabilit cu masa credală. Dacă concordatul a fost omologat de tribunal, starea de faliment încetează, masa credală este desfiinţătă, iar debitorul poate fi urmărit, în mod individual, în limita sumelor convenite prin concordatul respectiv.

****

Dreptul

Comerţului

Bucureşti, 2005, pg. 58-73

Internaţional,

Ed.

Fundaţiei

România

de

Mâine,

Exerciţii rezolvate – lecţia 6

1.

Deschiderea procedurii falimentului şi a reorganizării judiciare poate fi efectuată de:

a)

comerciant (persoană fizică ori societate comercială )

b)

la cererea creditorilor societăţii comerciale respective

c)

la cererea instituţiilor abilitate de lege în acest sens.

2.

Judecătorul sindic este numit de către :

a)

comerciant (persoană fizică sau juridică )

b)

de către preşedintele instanţei care aplică procedura reorganizării judiciare.

c)

de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Judeţean ori a municipiului

Bucureşti

3. Creditorii pot solicita deschiderea procedurii de reorganizare judiciară numai pentru

starea de insolvenţă a debitorului :

a)

deja existentă

b)

iminentă

4.

Închiderea procedurii de reorganizare judiciară se face:

a)

prin pronunţarea unei sentinţe de către judecătorul sindic;

b)

prin cererea formulată ,în acest sens, de către administrator ;

c)

de către judecătorul sindic împreună cu administratorul ;

5.

În cazul procedurii falimentului notificarea va cuprinde :

a)

termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor în vederea

întocmirii tabelului suplimentar al creanţelor ;

b)

termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor ;

c)

termenul de întocmire a tabelului definitiv consolidate al creanţelor.

6.

Lichidarea averii debitorului constă în transformarea activului patrimonial al acestuia :

a)

într-o sumă de bani ce va fi distribuită creditorilor în ordinea stabilită de lege

b)

într-o sumă de bani ce va fi atribuită creditorilor în ordinea înscrierii lor la masa

credală

c) într-o sumă de bani şi o reparaţie morală atribuită tuturor creditorilor.

Răspunsuri:

1)- a,b,c; 2)- b; 3)- a; 4)- a; 5)- a,b,c; 6)-a

Bibliografie selectivă – lecţia 6

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2006, pg. 58-73 Legea nr. 64 /1995, publicată în M.Of. 130 din 29 iunie 1995 şi modificată prin O.G. 38/1996, publicată în M.Of. 204 din 30 august 1996, O.U.G. 58/1997, publicată în M.Of. 266 din 3 octombrie 1997, Legea 99/1999, publicată în M.Of.236 din 27 mai 1999, prin care s-a dispus republicarea şi renumerotarea textelor, Republicată în M.Of. 608 din 13 decembrie 1999, O.G. 38/2002, publicată în M.Of. 95 din 2 februarie 2002, Legea 82/2003, publicată în M.Of. 194 din 26 martie 2003

Obiectivele lecţiei 7 – Teoria contractelor comerciale internaţionale

prezentarea noţiunii contractelor de comerţ internaţional

evidenţierea trăsăturilor caracteristice ale contractelor comerciale internaţionale

criterii de clasificare ale contractelor comerciale internaţionale

explicarea procedeelor de negociere a contractelor comerciale internaţionale

Concepte cheie - Teoria contractelor comerciale internaţionale

Contract - act juridic civil ori comercial constând în acordul de voinţă a două sau mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic

Contract accesoriu – contract care nu are existenţă proprie, de sine stătătoare , ci depinde de existenţa unui contract principal

Contract de engineering – contract de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională făcând parte din categoria contractelor de transfer de tehnologie care are ca obiect realizarea de către una din părţi, pentru cealaltă parte, contra cost a unui complex industrial ori retehnologizarea unuia deja existent

Contract de know-how – contract făcând parte din categoria contractelor de transfer de tehnologie care are ca obiect transmiterea cu titlu oneros de cunoştinţe şi procedee tehnice care nu au fost brevetate sau care nu sunt brevetabile ori chiar a anumitor abilităţi ori experienţe tehnice, care constituind un secret comercial, au eficienţă economică deosebită.

Contract nenumit – contract al cărui conţinut nu este reglementat în mod expres de către legiuitor ci este stabilit de către părţi

Teoria contractelor comerciale internaţionale – notiţe lecţia 7

1. Noţiune. Prin contractul de comerţ internaţional se înţelege acordul de voinţă care a avut loc între două sau mai multe subiecte de drept participante la comerţul internaţional, având domiciliul ori sediul în state diferite, având ca finalitate naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice de comerţ internaţional. Contractele comerciale internaţionale se delimitează de contractele comerciale cu vocaţie internă îndeosebi prin elementele de extraneitate pe care le conţin, care împreună cu atributul intrinsec de comercialitate îl deosebeşte de contractele comerciale, în general vorbind. 2. Trăsăturile caracteristice ale contractelor de comerţ internaţional

comercialitatea

internaţionalitatea

2.1. Categorii de contracte de comerţ internaţional în raport de criteriile dreptului comun (dreptului civil)

a. În raport cu modul lor de formare contractele de comerţ internaţional sunt, de regulă,

consensuale, ele exprimând voinţa manifestată de către subiecţii raportului juridic de

comerţ internaţional.

b. De regulă, ne aflăm înaintea unor contracte cu titlu oneros, deoarece au ca finalitate

declarată obţinerea pentru părţi a unui profit.

c. Contractele de comerţ internaţional sunt sinalagmatice după scopul lor, având în vedere faptul că dau naştere la drepturi şi obligaţii corelative pentru părţi.

d. Contractul de comerţ internaţional are caracter comutativ pentru că atât existenţa, cât

şi întinderea prestaţiilor la care se obligă părţile sunt certe şi determinate (ori determinabile), din chiar momentul încheierii actului juridic respectiv.

e. Contractele de comerţ internaţional sunt acte şi fapte de comerţ deoarece ele tind la obţinerea unui profit, pentru ambele părţi. Se include în această categorie chiar şi contractele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.

2.2. Criterii

nespecifice de categorisire a contractelor de comerţ internaţional

a. În funcţie de efectele pe care le vor genera contractele de comerţ internaţional (ca de

altfel toate tipurile de contracte), se împart în: constitutive, translative şi declarative de

drepturi.

a.1. Contractele de comerţ internaţional cu caracter constitutiv sunt cele ce privesc, de obicei, crearea unor drepturi subiective, pe seama celor două părţi, ori a unui terţ. a.2. Sunt contracte de comerţ internaţional translative de drepturi cele care transmit unele drepturi reale, de la un titular de drepturi la altul.

a.3. Contractele declarative de drepturi sunt mult mai rar întâlnite în comerţul internaţional, iar prin ele se constată şi se confirmă pentru părţi unele drepturi.

b. După modul lor de executare contractele de comerţ internaţional se împart în

contracte cu executare imediată, succesivă sau continuă. b.1. Contractele de comerţ internaţional cu executare imediată sunt cele care au ca obiect îndeplinirea, de îndată, a uneia sau mai multor prestaţii. b.2. Contractele de comerţ internaţional cu executare succesivă sunt cel mai adesea întâlnite în practica de comerţ internaţional. Prestaţiile părţilor vor fi aduse la îndeplinire la intervale de timp regulate sau neregulate. b.3. Contractele comerciale internaţionale cu executare continuă cuprind obligaţii care pot fi îndeplinite de către debitor în mod neîntrerupt.

c. În raport de corelaţia în care se află, contractele de comerţ internaţional se împart în

contracte principale şi contracte accesorii. c.1. Sunt denumite contracte principale acele acorduri de voinţă ale părţilor care sunt de sine stătătoare, iar existenţa lor nu depinde de clauzele altui contract. c.2. Contractele accesorii sunt cele care nu au o existenţă de sine stătătoare, valoarea lor juridică este condiţionată de existenţa unui contract principal.

d. După natura obligaţiilor care intră în conţinutul lor contractele internaţionale se

divid în contracte care generează obligaţia de a da, de a face sau de a nu face. d.1. Contractele care generează obligaţia de a da (dare) sunt cele translative de drepturi reale, cărora lise adaugă contractele care implică o contraprestaţie pecuniară, indiferent de natura acesteia: preţ, comision, chirie, navlu, primă de asigurare, etc. d.2. Contractele care generează obligaţia de a face (facere) sunt întâlnite în sfera executării de lucrări şi în această privinţă este clasic contractul de antrepriză, precum şi cele de prestări-servicii, cum sunt cele de consulting, comision, mandat, etc. d.3. Contractele care generează obligaţia de a nu face (non facere) sunt mai rar întâlnite în comerţul internaţional, iar exemplul cel mai elocvent este obligaţia concretă de a se abţine de la anumite acţiuni, pe care şi-o asumă una dintre părţile contractante ori chiar ambele.

e. După natura obligaţiilor

În raport de natura obligaţiilor cărora le dă naştere contractele de comerţ internaţional, acestea se pot clasifica în contracte care generează obligaţii de rezultat şi contracte care generează obligaţii de mijloace. e.1. Participanţii la raporturile de comerţ internaţional îşi asumă obligaţii de rezultat, întrucât prin finalitatea urmărită acestea sunt de esenţa comerţului, în general vorbind. e.2. Contractele de comerţ internaţional pot da naştere şi la obligaţii de mijloace (de diligenţă). Astfel, în contractele care au în conţinutul lor obligaţia de a face, cocontractanţii pot prevede o clauză “best efects”, adică se angajează să depună toate eforturile necesare aducerii la îndeplinire a obligaţiilor asumate contractual.

2.3. Criterii specifice de categorisire a contractelor de comerţ internaţional

a. În funcţie de participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional vom

întâlni:

a.1. Contracte obişnuite, atunci când contractele se încheie între participanţi care aparţin ordinii juridice naţionale din state diferite, iar partenerii contractuali se recunosc după

calitatea şi natura juridică asemănătoare: comercianţi-persoane fizice, societăţi comerciale, persoane juridice cu vocaţie comercială. a.2. Contracte mixte (semiinternaţionale), încheiate între subiecte de drept care aparţin ordinii juridice internaţionale din state diferite.

b. În raport de obiectul lor, contractele de comerţ internaţional se clasifică în cinci

categorii:

b.1. Contracte translative de drepturi, care au ca obiect transmiterea drepturilor reale ori

a celor de creanţă între părţi. b.2. Contracte de prestări de servicii, care au ca obiect o prestare de servicii la care una dintre părţi se obligă în favoarea celelilalte părţi. b.3. Contracte de executare de lucrări, al căror obiect este realizarea de lucrări de construcţii sau a unor lucrări de montaj. b.4. Contracte de cooperare economică internaţională şi tehnico-ştiinţifică, prin intermediul cărora au loc derularea raporturilor juridice privind producţia şi comercializarea de bunuri, executarea de lucrări, transferul de tehnologie avansată, etc. b.5. Contracte de aport valutar, care au ca obiect sporirea rezervelor valutare ale participanţilor la operaţiunile de comerţ internaţional.

c. În raport cu complexitatea lor, contractele de comerţ internaţional se clasifică în:

c.1. Contracte comerciale internaţionale unitare, care au la bază un singur acord de voinţă între părţi. c.2. Contracte comerciale internaţionale mixte, în cadrul cărora acordul de voinţă al părţilor contractante generează drepturi şi obligaţii caracteristice pentru cel puţin două contracte unitare (de tip monolit). c.3. Contracte comerciale internaţionale complexe care desemnează o pluralitate de contracte comerciale internaţionale distincte, interdependente, care împreună constituie un ansamblu contractual creat prin voinţa juridică a părţilor, care are drept scop o anumită finalitate, de asemenea agreată de părţi.

d. În funcţie de durata pentru care se încheie, contractele comerciale internaţionale se

vor clasifica după cum urmează:

d.1. Contracte de scurtă durată, încheiate pentru operaţiuni ocazionale şi a căror durată nu depăşeşte 1 an. d.2. Contracte cu durată medie, încheiate pe o perioadă de timp de până la 5 ani, acestea fiind regula în sfera comerţului internaţional. d.3. Contracte de lungă durată, încheiate de părţi pe o perioadă de timp care excede duratei de 5 ani.

3.

Condiţiile de valabilitate ale contractelor comerciale internaţionale

La

fel ca şi în dreptul civil care este, după cum am văzut, dreptul comun,

capacitatea,

consimţământul, obiectul şi cauza sunt condiţiile de valabilitate cerute unui contract comercial internaţional.

Forma contractelor comerciale internaţionale

4.

ceea ce priveşte aceste contracte forma nu este o condiţie ad validitatem ci este în

În

marea majoritate a cazurilor cerută doar ca mijloc de probă (ad probationem).

5. Viciile de consimţământ în contractele de comerţ internaţional

a) Eroarea de fapt şi de drept

Reglementarea uniformă precizată consideră eroarea a fi reprezentarea eronată a unor fapte ori a unor raporturi juridice existente în momentul încheierii contractelor comerciale internaţionale. (Din analiza textului legal rezultă că în lumina Principiilor UNIDROIT nu există diferenţă între eroarea de fapt şi eroarea de drept).

b)Dolul în contractele de comerţ internaţional Principiile UNIDROIT consacră ideea cu privire la dol, că o parte cocontractantă poate cere nulitatea contractului atunci a fost determinată să îl încheie prin manoperele dolosive ale celeilalte părţi, inclusiv limbaj sau practici, sau nedezvăluiri frauduloase a unor circumstanţe care, conform standardelor bunei credinţe în materie comercială ar fi trebuit dezvăluite.

c) Violenţa în contractele comerciale internaţionale

Cu privire la acest aspect, Principiile UNIDROIT indică următoarea conduită: o parte poate invoca nulitatea contractului atunci când a fost obligată să îl încheie printr-o ameninţare nejustificată a celeilalte părţi, care, având în vedere circumstanţele este atât de iminentă şi serioasă încât nu oferă primei părţi nici o alternativă rezonabilă.

d)

Leziunea în contractele de comerţ internaţional

O

parte contractantă poate invoca nulitatea contractului sau a unei clauze dacă, la

momentul încheierii contractului acesta, în ansamblul său ori doar clauza respectivă îi dădea celeilalte părţi într-un mod nejustificat un avantaj excesiv. În această privinţă trebuie avute în vedere, în ceea ce priveşte leziunea în contractele comerciale internaţionale, următoarele aspecte:

- faptul că cealaltă parte a profitat, în mod neloial de dependenţa primei părţi, de dezavantajul economic sau de nevoile urgente ale acesteia, ori de faptul că aceasta este neprevăzătoare, ignorantă, lipsită de experienţă sau lipsită de capacităţi de negociere;

- cealaltă parte a profitat, în mod neloial de natura şi scopul contractului comercial internaţional.

e) Fapta terţului în raport cu eroarea, dolul, violenţa şi leziunea în contractele comerciale internaţionale Principiile UNIDROIT reglementează şi regimul juridic al condiţiilor de validitate ale contractelor comerciale internaţionale la care am făcut referire până acum, comise însă prin fapta terţului.

- Astfel, victima unui dol, a unei violenţe, leziuni sau a unei erori a cărei cauză este

imputabilă unui terţ de ale cărui fapte răspunde cocontractantul victimei poate invoca anularea contractului ca şi cum ar fi imputabilă cocontractantului; - În situaţia în care dolul, violenţa sau leziunea sunt imputabile unei terţe persoane pentru

ale cărei acte cocontractantul victimei nu este responsabil, contractul poate fi anulat dacă acest cocontractant cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască dolul, violenţa sau leziunea ori nu a efectuat nici un act de executare până la data invocării nulităţii, în temeiul contractului.

****

Dreptul

Comerţului

Bucureşti, 2005, pg. 83-84

Internaţional,

Ed.

Fundaţiei

România

de

Mâine,

Exerciţii rezolvate – lecţia 7

1.

Trăsăturile caracteristice ale contractului de comerţ internaţional sunt :

a)

comercialitatea

b)

internaţionalitatea

c)

naţionalitatea

2.

Caracterul sinalgmatic al contractelor de comerţ internaţional este conferit de faptul că

:

a)

dau naştere la drepturi şi obligaţii corelative pentru părţi ;

b)

părţile sunt numai două

c)

sunt cu titlu gratuit

3.

Contractele principale sunt acorduri de voinţă ale părţilor care sunt de sine stătătoare

iar existenţa lor nu depinde de clauzele altui

4.

Dupa efectele lor contractele de comerţ internaţional se clasifică în :

a)

contracte

b)

contracte

c)

contracte

5.

Contractele de comerţ internaţional se divid după obiectul lor în contracte care

generează obligaţii :

a)

de a împrumuta

b)

de a da

c)

de a asigura

d)

de a face

e)

de a repara

f)

de a nu face

6.

Contractele de comerţ internaţional de lungă durată se încheie de către părţi pe o

perioadă de timp mai mare de :

a)

trei ani

b)

cinci ani

c)

zece ani

7.

Părţile unui contract de comerţ internaţional au posibilitatea de a schimba legea

aplicabilă contractului fără a aduce atingere formei şi drepturilor terţilor :

a) oricând

b) numai după ivirea litigiului

c) numai cu aprobarea organului de jurisdicţie Răspunsuri:

1)- a,b; 2)- a; 3)- contract; 4)- constitutive, translative, declarative; 5)- b,d,f; 6)- b; 7)- a Bibliografie selectivă – lecţia 7

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2006, pg. 83-92 Dumitru Mazilu, Dreptul comerţului internaţional, tratat, vol.II, Editura Lumina Lex, 2001, pag.5-22 Dragoş Alexandru Sitaru, Victor Babiuc, tratat, vol. II, 1996, Editura Actami, Bucureşti,

pag.9-16

Mircea Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional(tratat), Partea Specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, pag.5-25

Obiectivele lecţiei

comerciale internaţionale

8 – Încheierea, executarea, modificarea şi efectele contractelor

importanţa identificării legii aplicabile contractului comercial internaţional

punerea în relief a importanţei clauzelor conţinute de contractul comercial internaţional

aprofundarea principiilor care trebuie să guverneze interpretarea contractelor de comerţ internaţional

prezentarea modalităţilor de executare a contractelor comerciale internaţionale

Concepte

comerciale internaţionale

cheie–

Încheierea,

executarea,

modificarea

şi

efectele

contractelor

Oferta – propunere pe care o persoană o face unei alte persoane ori în general de a încheia un anumit contract în condiţii determinate

Acceptare – manifestare a voinţei juridice a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile ofertei ce i-a fost adresată în acest scop

Clauza contractuală – stipulaţie sau prevedere stabilită prin acordul de voinţă al părţilor sau considerată ca atare în temeiul unei dispoziţii legale supletive de la care părţile nu au derogat existentă în cuprinsul unui contract

Clauză penală – convenţie accesorie prin care părţile contractante stabilesc anticipat cuantumul daunelor interese (compensatorii sau moratorii) datorate de partea în culpă în caz de neexecutare a obligaţiei contractuale Reziliere – desfacere pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu execuţie succesivă în timp drept consecinţă a neîndeplinirii obligaţiei de către una dintre părţi din culpa acesteia

Rezoluţiune – desfiinţarea cu caracter retroactiv cu execuţie imediată la cererea unei părţi ca urmare a neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile ei

Încheierea, executarea, modificarea şi efectele contractelor comerciale internaţionale – notiţe lecţia 8

1. Formarea contractului de comerţ internaţional

Încheierea contractului de comerţ internaţional (sau formarea) se face, de regulă, în două etape:

I. Etapa precontractuală

II. Etapa încheierii propriu-zise a contractului de comerţ internaţional

I. ETAPA PRECONTRACTUALĂ este reprezentată de anumite demersuri pe care părţile interesate le efectuează în scopul informării pieţei internaţionale cu privire la intenţiile lor sau în scopul de a se informa asupra tendinţelor şi oportunităţilor de pe piaţa internaţională. Dialogul contractual este supus regulilor şi strategiilor de negociere. Negocierea unui contract de comerţ internaţional are ca scop stabilirea unui sistem de reguli, de drepturi şi de obligaţii corelative care vor guverna viitorul contract. Pe durata negocierilor contractului, părţile pot opta pentru schimbul de scrisori de intenţie sau pentru încheierea unor acorduri de negociere. Negocierea, indiferent de forma pe care o îmbracă, implică respectarea unor reguli, cum sunt:

a. informarea corectă şi completă a eventualului partener asupra elementelor de evaluare al viitorului contract

b. colaborarea părţilor pentru ca negocierea să nu depăşească, în timp, o durata strict necesară informării şi clarificării cadrului contractual

c. păstrarea confidenţialităţii asupra informaţiilor primite, dacă aceste informaţii nu au un caracter public evident

d. evitarea repunerii în discuţie a clauzelor contractuale asupra cărora s-a căzut deja de acord

e. anunţarea imediată a celeilalte părţi a hotărârii de a întrerupe negocierile, temporar sau definitiv

f. evitarea negocierilor paralele, afară numai dacă partea interesată şi-a declarat expres intenţia ori şi-a rezervat dreptul de a intra în contact şi de a negocia şi cu alţi potenţiali parteneri

g. respectarea termenelor prevăzute de părţi pentru încheierea diferitelor faze ale negocierii

În esenţă toate aspectele învederate cu privire la negocierea unui contract comercial internaţional sunt materializări ale principiului libertăţii contractuale. A. Oferta şi acceptarea ofertei

o Aspecte terminologice

Prin ofertă (policitaţiune, propunere) se înţelege lato sesu concretizarea voinţei de a încheia un contract din sfera dreptului comercial dar şi a celui internaţional. Stricto sensu, prin ofertă se înţelege o propunere de încheiere a unui contract comercial internaţional care a fost efectuată numai de debitorul prestaţiei materiale care face obiectul contractului. Astfel, oferta trebuie să fie făcută de către vânzător, furnizor, exportator, etc.

o Condiţiile de validitate ale ofertei

- să fie fermă şi să reprezinte un angajament juridic adică evidenţiază intenţia ofertantului de a fi ţinut de aceasta în cazul acceptării. - oferta făcută să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate - oferta trebuie să fie precisă şi completă

B. Revocarea ofertei de a contracta

Ofertantul are posibilitatea de a revoca propunerea de a contracta ceea ce constituie, de asemenea, o manifestare de voinţă din partea sa. În ceea ce priveşte regimul juridic al revocării ofertei trebuie să precizăm că putem discuta despre aceasta în două ipoteze:

între persoane prezente şi între persoane absente.

o Acceptarea ofertei de a contracta

Dacă oferta de a contracta reprezintă manifestarea voinţei unei părţi de a încheia un contract de comerţ internaţional la rândul său acceptarea ofertei reprezintă cealaltă voinţă juridică. În practica întâlnită în comerţul internaţional acceptarea ofertei este întâlnită sub două modalităţi, ea putând fi, astfel expresă ori tacită, ambele bucurându-se de acceaşi valoare juridică.

o Tăcerea (inactivitatea) destinatarului ofertei

Se consideră nulă clauza contractuală conform căreia tăcerea (inactivitatea) destinatarului are calitatea unei acceptări a ofertei. Mai mult chiar, tăcerea nu valorează ca acceptarea dacă o astfel de clauză nici nu a fost prevăzută în contract.

o Condiţiile de valabilitate ale acceptării ofertei

Fiind tot o latură a consimţământului, ca şi oferta şi acceptarea trebuie să îndeplinească unele condiţii şi anume:

a) să fie făcută de către destinatarul ofertei de a încheia contractul comercial internaţional ori de la un reprezentant al acestuia; b) să fie pură şi simplă, cu alte cuvinte pe deplin concordantă cu conţinutul ofertei primite. Dacă acceptarea ofertei este condiţionată, are unele limitări sau modificări se apreciază că ne aflăm înaintea reprezentării ofertei şi în faţa unei contraoferte .

II. ETAPA ÎNCHEIERII PROPRIU-ZISE A CONTRACTULUI Contractul se consideră a fi încheiat în momentul în care s-a realizat acordul de voinţă dintre părţile contractante, în condiţiile legii aplicabile contractului. În dreptul român se consideră că momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea ofertei a ajuns la ofertant şi acesta a luat cunoştinţă de conţinutul acesteia. În dreptul uniform, care are la bază Convenţia de la Haga, din 1964, se apreciază că un contract este format atunci când acceptarea este recepţionată la adresa persoanei ofertantului.

2. Legea aplicabilă contractului de comerţ internaţional

Determinarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional se face, de regulă prin acordul părţilor. În dreptul comerţului internaţional se admite ca părţile să desemneze legea care va guverna formarea, efectele, executarea şi stingerea obligaţiilor contractuale reciproce. Voinţa părţilor preîntâmpină un eventual conflict de legi, datorat caracterului de internaţionalitate al contractului. Părţile au posibilitatea de a schimba legea aplicabilă contractului oricând, pe toată durata executării contractului, cu condiţia de a nu aduce atingere validităţii formei contractului sau drepturilor dobândite de terţi.

3. Clauzele contractului comercial internaţional

Un contract comercial internaţional va cuprinde obligatoriu şi în funcţie de obiectul său clauze legate de calitatea şi cantitatea mărfurilor, precum şi clauze referitoare la răspunderea contractuală. De asemenea, se vor prevedea şi clauze asiguratorii, ca mijloc de apărare contra fluctuaţiilor preţurilor. Clauze contractuale tipice:

1. de continuitate şi menţinere a raporturilor comerciale tradiţionale între parteneri;

2. de forţă majoră;

3. de exclusivitate;

4. de confidenţialitate;

5. privind modalităţile de plată;

6. privind răspunderea părţilor;

7. de soluţionare a litigiilor.

Aceste clauze poartă denumiri specifice, pe care le vom aminti, succint, în cele ce urmează :

A. CLAUZA COMPROMISORIE

B. CLAUZA DE MENŢINERE A VALORII, CLAUZA DE CONSOLIDARE

VALUTARĂ şi CLAUZA MULTIVALUTARĂ

C. CLAUZA OFERTEI CONCURENTE

D. CLAUZA CLIENTULUI CEL MAI FAVORIZAT

E. CLAUZA DE HARDSHIP

F. CLAUZA PENALĂ

G. CLAUZE LIMITATIVE DE RĂSPUNDERE

H. CLAUZA DE FORŢĂ MAJORĂ

I. CLAUZE DE INTERPRETARE

J. PACTUL DE PREFERINŢĂ

K. CLAUZA DE CONFIDENŢIALITATE

L. CLAUZA DE EXCLUSIVITATE

M. CLAUZA DE NECONCURENŢĂ

4. Interpretarea contractelor de comerţ internaţional

Interpretarea contractelor de comerţ internaţional este operaţiunea juridică de clarificare logico-raţională şi sistematică de determinare a înţelesului exact şi complet al clauzelor contractuale.

Principiile care trebuie să guverneze interpretarea contractelor de comerţ internaţional

a) Buna-credinţă

b) Loialitatea

c) Colaborarea între părţi

Regulile de interpretare contractuală în comerţul internaţional

a) Clauzele contractuale se interpretează după intenţia comună a părţilor care au încheiat

contractul, ci nu după sensul literal al termenilor utilizaţi

b) În situaţia în care o clauză este interpretabilă din cauză redactării sale ori dintr-un alt

considerent, se aplică regula de drept potrivit căreia aceasta va produce efecte, ci nu în sensul neproducerii de efecte c) În situaţia în care o clauză este susceptibilă de două interpretări, se aplică regula conform căreia se interpretează în sensul care este cel mai potrivit pentru natura contractului respectiv.

d) În situaţia în care există o îndoială, conform art. 983 din Codul civil român, contractul

se interpretează în favoarea celui care se obligă

e) Clauzele contractuale se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce

rezultă din actul întreg

5. Executarea contractelor de comerţ internaţional

a) Executarea voluntară

Modalităţile de plată

Plata este făcută, de regulă, de către debitor ori de către o altă persoană, în numele debitorului. Plata este primită de către creditor sau de către mandatarul acesteia ori de o persoană autorizată de lege ori de o instanţă de judecată.

Locul executării obligaţiei Părţile îşi aleg locul executării obligaţiei de plată, prin stipularea acesteia în contract sau în locul care ar rezulta din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor, aşa cum arată art. 59 alin.1 din Codul comercial român. Executarea obligaţiei contractuale are loc, în absenţa unei stipulaţii exprese a locului în contract, în locul unde cel ce s-a obligat îşi avea stabilimentul sau, cel puţin, domiciliul ori reşedinţa, la formarea contractului. Data executării obligaţiei Plata trebuie făcută:

-imediat, la data facturării mărfii; -la expirarea termenului suspensiv, în situaţia în care obligaţia este astfel afectată (termenul uzual este regula, iar excepţia termenul esenţial); -în cazul decontărilor bancare prin incasso documentar, termenul de plată curge de la data când factura şi documentele însoţitoare ale mărfii au ajuns la cumpărător; -în situaţia în care plata se face prin acreditiv documentar, termenul este data înscrisă pe el de data emitentă.

b) Executarea silită, în natură a contractelor de comerţ internaţional

Se recurge de către creditor la executarea silită a obligaţiilor asumate, dacă acestea nu sunt executate în mod voluntar.

Executarea silită, specifică obiectului fiecărui contract, este dispusă de către o instanţă de judecată, creditorul primind astfel prestaţia datorată ori, dacă preferă, despăgubiri. În situaţia în care obiectul obligaţiei este o sumă de bani, ea va fi executată în natură. Creditorul este îndreptăţit să ceară executarea silită în natură a obligaţiei, dacă obiectul acesteia constă în a da bunuri de gen, pe care debitorul de deţine, dar refuză să le individualizeze şi să le predea.

c) Executarea prin echivalent a obligaţiilor din contractele de comerţ internaţional

Întrucât în cazul în care ne găsim în faţa neexecutării voluntare a obligaţiilor stipulate, în

contractele de comerţ internaţional se recurge la executarea prin echivalent. În această situaţie sunt aplicabile regulile răspunderii contractuale, dacă sunt întrunite condiţiile acesteia, anume: existenţa faptului ilicit, producerea prejudiciului, raport de cauzalitate între faptul ilicit şi prejudiciul cauzat şi existenţa vinovăţiei debitorului. Fapta ilicită, în cazul contractelor de comerţ internaţional, constă în:

neexecutarea de către debitor a obligaţiilor contractuale asumate;

executarea obligaţilor asumate nu s-a făcut în mod corespunzător;

obligaţiile contractuale au fost executate cu întârziere. Prejudiciul poate fi material sau moral, iar daunele-interese sunt

consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei. Răspunderea debitorului este condiţionată de existenţa unui raport de cauzalitate între fapta păgubitoare şi prejudiciul suferit de creditor.

Părţile pot încheia, înaintea producerii prejudiciului, convenţii al căror obiect este modificarea clauzelor privind răspunderea contractuală, micşorând ori mărind răspunderea debitorului.

e) Repararea prejudiciului

Creditorul are dreptul de a solicita repararea prejudiciului care i s-a produs prin neexecutarea obligaţilor asumate de către debitor sau a executări acestora cu întârziere.

Evaluarea daunelor pentru care i se acordă debitorului repararea prejudiciului poate fi legală, judiciară sau convenţională.

f) Intervenţia forţei majore în contractele de comerţ internaţional

Potrivit accepţiuni doctrinare,dar şi reglementărilor existente pe plan internaţional şi naţional,forţa majoră este manifestarea unor evenimente imprevizibile şi de nedepăşit,independente de culpa celor care le invocă.Aceste evenimente trebuie să fie ulterioare momentului încheieri contractului şi să facă,cu adevărat,imposibilă executarea obligaţilor asumate. Prin includerea în contract a clauzei de forţă majoră,părţile fac precizări îndeosebi cu privire la regimul juridic al acesteia,adaptând-o condiţilor specifice contractului respectiv.

****

Dreptul

Comerţului

Bucureşti, 2005, pg. 93-101

Internaţional,

Ed.

Fundaţiei

România

de

Mâine,

Exerciţii rezolvate – lecţia 8

1. Oferta de a încheia un contract de vânzare internaţională de mărfuri îşi produce

efectele :

a)

când ajunge la destinatar atunci când este făcută în mod verbal

b)

când este predată destinatarului prin orice mijloace

c)

când destinatarul recunoaşte faptul că a intrat în posesia ofertei.

2.

O ofertă chiar dacă este irevocabilă , poate fi retractată ?

a)

da, dacă retractarea ajunge la destinatar înaintea ofertei

b)

da dacă retractarea ajunge la destinatar în acelaşi timp cu oferta

c)

nu deoarece este irevocabilă

3.

Retractarea ofertei este similară cu revocarea acesteia ?

a)

da; b) nu

4.

O ofertă de a contracta făcută verbal între părţile prezente , cu excepţia cazului în care

din iîmprejurări rezultă contrariul :

a) trebuie acceptată imediat

b) trebuie analizată cu atenţie

Răspunsuri:

1)- a,b; 2)- a,b; 3)- b; 4)- a

Bibliografie selectivă – lecţia 8

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2006, pg. 93-101 Popescu T.R., Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag.213-236 Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional, Partea Specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.57-141 Babiuc Victor, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001, pag.114-124

Obiectivele lecţiei Internaţional

9 – Regimul juridic al intermedierii

în Dreptul Comerţului

evidenţierea rolului însemnat pe care îl joacă activităţile de intermediere în domeniul Dreptului Comerţului Internaţional

principalelor

cunoaşterea

contracte

de

intermediere

care

operează

în

acest

domeniu

punerea în relief a trăsăturilor specifice contractelor de mandat, comision, agenţie, etc.

Concepte

Internaţional

cheie

-

Regimul

juridic

al

intermedierii

în

Dreptul

Comerţului

Agent – persoană fizică sau juridică ce acţionează din împuternicirea alte persoane de asemenea fizică sau juridică, în scopul încheierii de acte juridice sau îndeplinirii de prestaţii materiale

Agent combinativ – agent care combină activitatea de dealer cu cea de broker, care lucrează în cadrul agenţiilor de brokeraj în cadrul bursei sau în propria societate de consultanţă

Agenţie de brokeraj – persoană juridică autorizată să cumpere şi să vândă valori mobiliare ori mărfuri cu titlu profesional, în nume propriu sau în contul terţilor

Agenţie de curtaj – societate pe acţiuni care cumpără şi vinde mărfuri sau contracte la termen în contul clienţilor, pe bază de comision

Mandat de negociere – împuternicire dată negociatorului sau echipei de negociere de către firma tutelară

Regimul juridic al intermedierii în Dreptul Comerţului Internaţional – notiţe lecţia

9

1. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE MANDAT COMERCIAL Este acel contract prin care o persoană numită mandatar se obligă, în baza indicaţiilor primite de la o altă persoană, numită mandant, să trateze în numele acesteia, acte comerciale.

a) Obiectul specific al acestui contract constă, cu alte cuvinte, în tratarea de afaceri pe

seama mandantului. Actele încheiate trebuie să fie de natură comercială atât pentru terţi, cât şi pentru mandant.

b) Elementele specifice ale contractului de mandat comercial sunt:

- mandatul comercial poate decurge din acordul de voinţă al părţilor;

- reprezentarea este de natura contractului, şi nu de esenţa lui, întrucât mandatarul poate acţiona în numele său propriu, dar pe seama mandantului;

- mandatul comercial este întotdeauna un contract cu titlu oneros;

- mandatarul este împuternicit să întocmească toate actele necesare

operaţiunii cu care a fost învestit, chiar dacă unele dintre ele nu au fost

prevăzute în mod expres;

- independenţa de acţiune a mandatarului permite angajarea mandantului şi în cazul unei aparenţe de reprezentare;

- mandatul comercial se revocă numai pentru motive temeinice.

Spre deosebire de dreptul civil, în materia comerţului se aplică teoria mandatului de interes comun. c) Mandatarul poate fi agent, reprezentant sau curtier:

-agentul este un intermediar împuternicit să mijlocească în ţară în străinătate tranzacţii comerciale. -reprezentantul este un agent comercial căruia o firmă producătoare sau comercială din ţară sau străinătate îi încredinţează desfacerea mărfii; -curtierul este un intermediar care se ocupă cu mijlocirea încheierii contractelor comerciale, prin punerea în contact a celor doi parteneri interesaţi.

2. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE COMISION Este un contract prin care o persoană numită comisionar se obligă să trateze acte de comerţ în nume propriu, dar pe seama altei persoane, numită comitent, în schimbul unei remuneraţii. Contractul de comision are două forme:

comisionarul lucrează în nume propriu, dar în contul comitentului; comisionarul acţionează în numele comitentului.

Caracterele contractului de comision sunt:

în raporturile dintre comisionar şi comitent există relaţii de mandat;

comisionarul

are calitatea de parte în raportul perfectat cu terţul,garantând

executarea contractului;

privilegiul comisionarului asupra bunurilor încredinţate, ca o garanţie a

creanţelor împotriva comitentului.

3. INTERMEDIEREA ÎN DREPTUL ANGLO-SAXON

Deoarece acest sistem de drept nu cunoaşte contractele de mandat şi comision,

intermedierea se desfăşoară prin instituţia juridică numită agency.

Prin „agency” se înţelege aşadar raportul ce se stabileşte, în temeiul împuternicirii date de o persoană, numită principal (patron) unei alte persoane, agent, care acceptă să acţioneze în numele său. Raporturile juridice de agency se pot stabili printr-o înţelegere simplă, „agreement”. Prin contractul de agency o persoană numită agent se obligă să acţioneze în numele altei persoane, numită principal sau patron. a) În raport de gradul de control executat de principal (patron), agentul poate fi agent- servant (sau independent) şi agent-contractor.

b) După felul prestaţiei poate fi: agent-general şi agent-special.

c) Brokerul este un agent comercial care este reprezentantul principalului, având dreptul

să încheie tranzacţii comerciale, fără a avea însă posesia şi controlul bunurilor negociate. Firmele de brokeri asigură desfacerea mărfurilor, garantează executarea dispoziţiilor primite, răspunde de calitatea mărfurilor şi de finanţarea tranzacţiilor realizate.

d) Factorul este acel intermediar care lucrează în nume propriu, vânzând mărfurile pe

care i le încredinţează principalul, având drept de posesie şi de control asupra lor,

vânzarea lor producând efecte asupra terţilor de bunăcredinţă.

4. DREPTUL APLICABIL INTERMEDIERII DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

În acest domeniu se aplică principiul Lex voluntatis (art. 73 şi 74 din Legea 105/1992). Părţile pot alege legea care să le cârmuiască raportul juridic, iar dacă nu au stabilit legea

aplicabilă, se vor aplica normele conflictuale subsidiare. Dacă părţile nu au convenit altfel, raporturile dintre reprezentant şi mandatar, conform art. 93 al. 1 din Legea 105/1992, vor fi cârmuite de legea statului în care intermediarul exercită împuternicirea.

5. AQUIS-UL COMUNITAR IN DOMENIUL INTERMEDIERII

Creşterea volumului comerţului internaţional, în general, şi promovarea produselor, capitalurilor şi serviciilor în statele membre ale Uniunii Europene se efectuează şi prin intermediul agenţilor comerciali. Atenţia pe care o acordă Uniunea Europeană agenţilor comerciali este de maximă importanţă, deoarece prin aceştia se reduce concurenţa şi, concomitent, are loc o integrare mai strânsă a pieţelor de desfacere.

Întrucât statutul juridic al agenţilor comerciali este reglementat de legislaţia internă a statelor membre, s-a manifestat preocuparea pentru armonizarea reglementărilor, îndeosebi cele care reglementează raporturile juridice dintre, agenţi şi patroni, cu scopul de a le majora eficacitatea. Agenţii comerciali sunt persoane fizice sau juridice care îşi asumă obligaţia de a negocia vânzarea sau cumpărarea unor mărfuri în contul altei persoane, numite patron. Luând în considerare unele tendinţe manifeste, care puteau afecta stabilitatea şi legătura permanentă dintre agent şi patron, Consiliul Comunităţilor Europene, la propunerea Comisiei şi cu avizul Parlamentului European şi cel al Comitetului Economic şi Social, a adoptat Directiva Consiliului 86/653/CEE din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislaţiilor statelor membre referitoare la agenţii comerciali independenţi. Prin „agent comercial", în înţelesul dat prin directivă, se înţelege intermediarul care desfaşoară o activitate independentă şi care este în permanenţa autorizat să negocieze vânzarea sau cumpararea produselor în numele altei persoane, denumită „comitent", sau să negocieze şi să încheie astfel de tranzacţii pentru şi în numele comitentului în cauză. Fiecare stat membru are dreptul să prevadă că Directiva nu se aplică acelor persoane care exercită activităţi ale agentului comercial considerate secundare conform legislaţiei statului membru respectiv. În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile agentului, atunci când îşi desfăşoara activitatea, agentul comercial trebuie sa promoveze interesele comitentului său şi să acţioneze loial şi de bună credinţă. În relaţiile sale cu agentul comercial, comitentul trebuie să acţioneze loial şi de bună credinţă. În ceea ce priveşte remuneraţia, în absenţa oricărui acord între părţi asupra acestei probleme şi fără să aducă atingere aplicării dispoziţiilor obligatorii ale statelor membre cu privire la nivelul remuneraţiei, agentul comercial are dreptul la remuneraţia de care agenţii comerciali numiţi pentru comercializarea produsele care fac obiectul contractului sau de agenţie beneficiază în mod obişnuit în locul în care acesta îşi desfăşoară activităţile. În lipsa unei astfel de uzanţe, agentul comercial este îndreptăţit să primească o remuneraţie rezonabilă, având în vedere toate aspectele tranzacţiei. Orice parte din remuneraţie, care variază în funcţie de numărul sau valoarea tranzacţiilor comerciale, se consideră comision în sensul prezentei directive. Comisionul devine exigibil de îndată ce şi în măsura în care una din următoarele condiţii este îndeplinită:

comitentul a executat tranzacţia;

comitentul ar fi trebuit să execute tranzacţia, potrivit înţelegerii cu terţul;

terţul a executat tranzacţia.

Comisionul devine exigibil cel mai târziu atunci când terţul şi-a executat partea sa din tranzacţie sau ar fi trebuit să o facă în cazul în care comitentul şi-a executat partea sa de tranzacţie, aşa cum ar fi trebuit. Comisionul se plăteşte cel mai târziu în ultima zi din luna următoare trimestrului in care comisionul devine exigibil. Dreptul la comision se poate stinge numai dacă şi în măsura în care:

s-a stabilit că nu va fi executat contractul dintre terţ şi comitent;

acest fapt este rezultatul unei clauze pentru care comitentul nu este vinovat.

Statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru despăgubirea agentului comercial după expirarea contractului de agenţie, sau compensarea acestuia pentru pierderile suferite. Agentul comercial are dreptul la compensaţii pentru pierderile suferite în urma rezilierii relaţiilor sale cu comitentul. Dreptul la compensaţie sau la compensaţie pentru pierderi poate fi exercitat şi atunci când contractul de agenţie este reziliat ca urmare a decesului agentului comercial. Înţelegerea care restricţionează activităţile de afaceri ale agentului comercial în urma rezilierii contractului de agenţie se numeşte clauză de interdicţie comercială. Această clauză de interdicţie comercială este valabilă numai dacă şi în măsura în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:

a fost încheiată în scris;

se refera la zona geografică sau la grupul de clienţi şi zona geografică încredinţate agentului comercial şi la tipul de mărfuri care fac obiectul contractului de agenţie. Clauza de interdicţie comercială nu este valabilă mai mult de doi ani de la expirarea contractului de agenţie, cu precizarea că prevederile amintite nu aduc atingere dispoziţiilor din legislaţia naţională care impune alte restricţii asupra valabilităţii sau caracterului executoriu al clauzei de interdicţie comercială sau care permit instanţelor să reducă obligaţiile părtilor care rezultă dintr-un astfel de acord.

****

Dreptul

Comerţului

Bucureşti, 2005, pg. 105-109

Internaţional,

Ed.

Fundaţiei

România

de

Mâine,

Exerciţii rezolvate – lecţia 9

1. Contractul internaţional de mandat comercial este acela prin care o persoană numită

se

obligă în baza îndatoririlor primite de la o altă persoană , numită

trateze în numele acesteia acte comerciale.

2. Activitatea agentului intermediar împuternicit să mijlocească în ţară şi străinătate

anumite tranzacţii comerciale are un caracter:

a)

voluntar; b) profesional; c) dualist

3.

În cadrul contractului de comision comisionarul lucrează

a)

în numele comitentului

b)

în numele celui care îl remunerează

c)

în nume propriu dar în contul comitentului

4.

În raportul dintre comisionar şi comitent există relaţii de :

a)

intermediere; b) de mandat; c) de reprezentare

5.

În cadrul instituţiei juridice a intermedierii în dreptul anglo-saxon prin agency se

înţelege

(patron) unei alte persoane numită agent , care acceptă să acţioneze în numele său .

ce

se stabileşte în temeiul împuternicirii date de către principal

Răspunsuri:

1)- mandatar, mandant; 2)- b; 3)- a,c; 4)- b; 5)- raportul

Bibliografie selectivă – lecţia 9

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2006, pg. 105-109 Popescu T.R., Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag.142-145 Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional, Partea specială, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.259-270 Babiuc Victor, Dreptul comerţului internaţional, Ed.Sylvi, Bucureşti, 2001,

pag.101-108

Directiva Consiliului Comunităţilor Europene nr.86/653/CEE din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislaţiilor statelor membre referitoare la agenţii comerciali independenţi

Obiectivele lecţiei 10 – Contractul Internaţional de vânzare de mărfuri

prezentarea trăsăturilor caracteristice contractului de vânzare internaţională de mărfuri

rolul jucat de Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de uniformizare a practicii în acest domeniu

cunoaşterea domeniilor de aplicare a Convenţiei de la Viena

interpretarea, forma şi proba contractelor de vânzare-internaţională de mărfuri

cunoaşterea obligaţiilor comune ale vânzătorului şi ale cumpărătorului

Concepte cheie - Contractul Internaţional de vânzare de mărfuri

Bursă – piaţă spacializată şi organizată care funcţionează sub controlul şi supravegherea statului prin organisme special împuternicite

Bursă de mărfuri – piaţă organizată şi specializată la care se negociază şi se încheie tranzacţii de mărfuri fungibile, standardizate şi depozitabile

Bursă de valori – piaţă organizată şi specializată în care se vând şi se cumpără valori mobiliare (titluri financiare, valori selective, pietre şi metale preţioase)

Licitaţie – piaţă specializată unde se negociază mărfuri şi servicii pe baza concentrării cererii şi ofertei care funcţionează periodic sau ocazional

Contract constitutiv – contract prin efectul căruia se constituie în favoarea uneia dintre părţi un drept real asupra unui bun al celeilalte părţi

Contract comutativ – contract oneros la încheierea căruia părţile cunosc întinderea prestaţiilor la care se obligă şi pot aprecia valoarea acestora ca fiind echivalentă

Evicţiune – garanţie de drept prin care este desemnată în literatura juridică o obligaţie de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii

Contractul Internaţional de vânzare de mărfuri – notiţe lecţia 10

Definiţia contractului de vânzare în comerţul internaţional Contractul de vânzare cumparărare în comerţul internaţional este instrumentul juridic prin care un comerciant, numit vânzător transmite unei alte persoane, care îşi are domiciliul sau sediul în alt stat, numită cumpărător, dreptul său de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri determinate ori alte drepturi (de creanţă sau reale), în schimbul unei anumite sume de bani numită preţ.

Caracteristicile contractului de vânzare în comerţul internaţional

- caracterul sinalagmatic (bilateral) - caracterul oneros

- caracterul comutativ

Caracterele juridice specifice

- caracterul comercial

- caracterul internaţional

Contractele

de

vânzare

în

comerţul

internaţional

în

lumina

Convenţiei

Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţionale de mărfuri

Principala reglementare internaţională în materia vânzării internaţionale de mărfuri a fost adoptată la Viena în anul 1980. Ea reprezintă o cale de mijloc, acceptată de principalele sisteme juridice mondiale, în acestă materie. Astfel, convenţia la care facem referire este un compromis între dreptul anglo-saxon (common-law) şi cel romano-germanic.

Domeniile de aplicare ale Convenţiei de la Viena din anul 1980

a) Domeniul temporal de aplicare

Precizăm că această convenţie se aplică, pe plan internaţional, de la 01.01.1988, în ceea ce priveşte formarea contractului numai ofertelor făcute după intrarea sa în vigoare faţă de statele contractante iar în ceea ce priveşte executarea unor contracte încheiate după intrarea sa în vigoare faţă de aceleaşi state contractante, deci este exclus, din capul locului principiul retroactivităţii prevederilor sale.

b) Domeniul personal de aplicare (raţione personae)

În conformitate cu dispoziţiile art.1 pct.1 lit.a şi b din Convenţia de la Viena din anul 1980 prevederile acesteia se aplică, în mod alternativ, contractelor de vânzare internaţională de mărfuri.Astfel ea va fi aplicabilă :

b.1. Între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite. În acest context, prin state contractante se înţeleg doar acelea care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la Convenţia de la Viena din anul 1980, conform prevederilor art.91 al acesteia.

b.2. Convenţia de la Viena din anul 1980 se aplică, conform dispoziţiilor art.1 pct.1 lit.b, de asemenea, atunci când „normele de drept internaţional privat conduc la aplicare legii unui stat contractant”. Prin această formulare, prin trimiterea la norme de drept internaţional privat al ţării forului (lex fori), convenţia devine aplicabilă deşi nici una sau numai una dintre părţi îşi are sediul pe teritoriul unui stat contractant.

c) Domeniul material de aplicare ( raţione materiae )

Convenţia de la Viena din anul 1980 are ca obiect de reglementare, după cum ştim, numai contractele de vânzări internaţionale de mărfuri . Deşi nu este definit un astfel de contract de vânzare, acesta poate fi uşurinţă identificat deoarece trăsăturile sale caracteristice sunt evidenţiate din reglementarea şi din enumerarea obligaţiilor părţilor contractante, prin art.30 şi 53 din convenţie. Domeniul de aplicare al Convenţiei vizează două categorii de situaţii distincte, şi anume :

1. enumerarea tipurilor speciale de contracte de vânzare internaţională de mărfuri în raport de obiectul lor care:

1.1. formează obiectul convenţiei

1.2. nu formează

obiectul convenţiei.

2. indică aspectele referitoare la contractele de vânzare care intră sub incidenţa convenţiei la care facem referire.

Interpretarea, forma şi proba contractelor de vânzare internaţională de mărfuri

Reguli de interpretare a Convenţiei de la Viena din anul 1980.

1.1 In conformitate cu prevederile art.7 pct.1 la interpretarea convenţiei trebuie să se ţină

seama „de caracterul său internaţional şi de necesitatea de a promova respectul bunei

credinţe în comerţul internaţional”.

1.2 În lumina convenţiei, indicaţiile precum şi celelalte manifestări ale unei părţi trebuie

interpretate după intenţia acesteia, când cealaltă parte cunoaşte sau nu putea ignora această intenţie. 1.3. Tot în vederea interpretării părţile contractante sunt legate prin uzanţele la care ele au consiimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele dispune convenţia .

2. Formarea contractului de vânzare internaţională de mărfuri Convenţia de la Viena din anul 1980 stipulează, în mod expres, în baza principiului consensualismului , cu privire la forma contractului, următoarele :

- acesta nu trebuie încheiat şi nici constatat în scris şi, de asemenea , nu trebuie supus nici unei alte condiţii de formă;

- modificarea sau rezilierea (rezoluţiunea) contractului se poate realiza prin acordul amiabil al părţilor , fără nici o altă condiţie de formă ;

- contractul scris care conţine o dispoziţie ce stipulează că orice modificare sau reziliere (rezoluţiune) amiabilă, trebuie făcută în scris nu poate fi modificat sau reziliat într-o altă formă.

3. Proba contractului de vânzare internaţională de mărfuri Potrivit prevederilor convenţionale un contract poate fi probat prin orice mijloace inclusiv prin proba testimonială. Se consacră astfel, principiul libertăţii probei contractului (din punct de vedere terminologic se impune precizarea că înscrisul pot fi considerate şi mijloacele moderne de comunicare : fax, telex, telegramă, e-mail).

4. Încheierea contractului de vânzare internaţională de mărfuri

Procesul complex de încheiere a unui contract de această factură cuprinde trei etape, toate de aceiaşi importanţă, având în vedere consimţământul părţii şi anum: oferta, acceptarea ofertei şi încheierea propriu-zisă a contractului precum şi modificarea şi rezoluţiunea (rezilierea) unui astfel de contract.

4.1. OFERTA Definiţie După cum se cunoaşte, prin ofertă în dreptul comerţului internaţional se înţelege propunerea de încheiere a unui contract adresată de către un comerciant unui alt comerciant.

În lumina Convenţiei de la Viena din anul 1980, pentru a fi considerată valabilă o ofertă trebuie să îndeplinească anumite condiţii, după cum urmează :

- să fie adresată unuia sau mai multor persoane determinate ;

- să fie suficient de precisă, cu alte cuvinte să conţină denumirea mărfurilor şi , de asemenea, în mod expres sau implicit, cantitatea şi preţul ori să cuprindă informaţii care să permită determinarea lor ;

- să rezulte, în mod nemijlocit, din ea voinţa ofertantului de a se angaja, în cazul

acceptării, adică propunerea făcută, să fie un angajament cu conotaţii juridice. Momentul producerii efectelor ofertei Oferta făcută îşi produce efectele, aşa cum stipulează convenţia, în art.15 pct.1, în momentul ajungerii sale la destinatar, atunci când este făcută în mod verbal sau când este predată destinatarului însuşi, prin orice mijloace. Retractarea şi revocarea ofertei Oferta, odată făcută, poate fi retractată, chiar dacă este irevocabilă, dacă ajunge la destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta. - retractarea există atunci când renunţarea ofertantului ajunge la destinatar cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta; - revocarea intervine după momentul ajungerii la destinatar, până la încheierea contractului.

4.2 ACCEPTAREA OFERTEI Definiţie Acceptarea unei oferte făcute se concretizează fie printr-o declaraţie sau o altă formă de manifestare a voinţei destinatarului din care rezultă acordul său cu privire la oferta care i s-a făcut.

Momentul producerii efectelor acceptării

a) Acceptarea expresă a ofertei a.1. În cazul părţilor contractante prezente (inter presentes) Potrivit prevederilor convenţiei o ofertă de a contracta făcută verbal trebuie acceptată imediat, cu excepţia cazului în care din împrejurări a rezultat contrariul. a.2. În ipoteza contractului între părţi contractante absente (inter absentes) este valabilă regula potrivit căreia acceptarea ofertei produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine ofertantului, caz în care operează sistemul recepţiei. b) Acceptarea tacită a ofertei În conformitate cu prevederile art.18 pct.3 din Convenţia de la Viena din anul 1980, prin acceptarea tacită trebuie să se înţeleagă îndeplinirea, de către destinatarul ofertei, a unui act prin care el poate atesta că acceptă respectiva ofertă, fără însă a comunica acest act ofertantului. Ca atare, în lumina acestei formulări convenţionale reiese că oricare manifestare din care se desprinde intenţia deţinătorului ofertei de a o accepta poate fi considerată o acceptare tacită, însă această intenţie de acceptare trebuie să rezulte, neîndoielnic, atât în temeiul ofertei, dar şi al uzanţelor şi al obişnuinţelor convenite între părţile contractante.

Acceptarea tardivă a ofertei Prin acceptare tardivă se întelege că răspunsul de acceptare al destinatarului ofertei a ajuns la sediul ofertantului după ce a expirat termenul stipulat de ofertant sau a termenului rezonabil, ţinând cont de împrejurările tranzacţiei şi de rapiditatea mijloacelor de comunicare utilizate de cître ofertant.

Retractarea acceptarii ofertei La fel ca şi oferta, acceptarea poate fi retractată, la rândul său. Ea poate opera numai dacă retractarea ajunge la ofertant înainte de momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau nu în acel moment.

4.3. MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI DE VÂNZARE INTERNAŢIONALĂ DE MĂRFURI Un astfel de contract va fi considerat încheiat în momentul în care acceptarea ofertei produce efecte juridice. Se consideră ca fiind momentul încheierii contractului de vânzare internaţională de mărfuri:

în situaţia acceptării exprese inter presentes , momentul realizării acordului de voinţă a părţilor ;

în cazul acceptării exprese inter absentes , momentul în care acceptarea parvine ofertantului potrivit sistemului recepţiei ;

în cazul acceptării tacite, momentul încheierii contractului coincide cu cel în care actul de acceptare tacită a fost îndeplinit de către parte.

4.4. MODIFICAREA ŞI REZOLUTIUNEA (REZILIEREA) CONTRACTULUI Un contract de vânzare internaţională de mărfuri poate fi modificat şi rezoluţionat (reziliat) numai prin acordul amiabil al părţilor deoarece respectivul contract a fost încheiat prin aceeaşi voinţă.

4.5.EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE INTERNATIONALĂ DE MĂRFURI CONFORM PREVEDERILOR CONVEŢIEI DE LA VIENA DIN ANUL 1980

A) OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI

1. Obligaţia de predare a mărfurilor

2. Obligaţiile vânzătorului atunci când contractul implică transportul

mărfurilor

- aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri în cazul remiterii mărfii unui

transportator dacă acestea nu sunt clar identificate, trimiţând, de asemenea, cumpărătorului un aviz de expediţie cu specificaţia mărfurilor respective;

- încheierea contractelor pentru ca transportul să fie efectuat până la locul

prevăzut cu mijloace de transport adecvate împrejurărilor şi în condiţii obişnuite pentru un asemenea transport, dacă vânzătorul este ţinut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor;

- dacă vânzătorul nu este ţinut să subscrie el însuşi o asigurare pe tuimpul

transportului, el va trebuim să furnizeze, la cererea cumpărătorului toate informaţiile de care dispune, necesare încheierii asigurării mărfurilor.

3. Termenul de predare al mărfurilor

Vânzătorul este obligat să predea mărfurile :

- la data fixată prin contract, dacă în contract s-a stabilit o asemenea dată sau data

este determinată cu referire la contract ;

- în orice moment, în cursul perioadei de timp fixată prin contract sau

determinabilă prin referire la contract, în afara cazului în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei nu revine cumpărătorului ;

- în toate celelalte cazuri, într-un termen rezonabil, calculat de la data încheierii contractului respectiv.

4. Obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă

5. Obligaţia de conformitate a mărfurilor

În lumina Convenţiei de la Viena din anul 1980 obligaţia de conformitate are ca obiect predarea mărfurilor a căror cantitate, calitate (ce include şi garanţia de vicii) şi tip să fie corespunzătoare întru totul celor stipulate în contract, având în vedere că acestea sunt elementele esenţiale ale unui contract de această natură. În consecinţă, orice nerespectare a stipulaţiilor contractuale cu privire la aceste elemente atrage răspunderea vânzătorului.

6. Răspunderea vânzătorului pentru lipsa de conformitate a mărfurilor

Vânzătorul este exonerat de răspundere pentru o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu se putea să nu o cunoască în momentul încheierii contractului.

7. Obligaţiile cumpărătorului legate de conformitatea mărfurilor În virtutea principiului simetriei juridice, Convenţia de la Viena din anul 1980 a stabilit în ceea ce priveşte conformitatea mărfurilor şi pe seama cumpărătorului care are şi el un rol deosebit în asigurarea conformităţii mărfii ce face obiectul contractului de vânzare internaţională. 8. Obligaţia vânzătorului de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui test(obligaţia de garanţie pentru evicţiune) 9. Obligaţia cumpărătorului de a denunţa vânzătorului dreptul sau pretenţia terţului (obligaţia vânzătorului legală de evicţiune)

10. Răspunderea contractuală a vânzătorului

În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena din anul 1980 vânzătorul va răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor sale contractuale neonorate, ori cu alte cuvinte, cumpărătorul are la dispoziţia sa textul legal cu ajutorul căruia poate să dispună, în caz de

contravenţie la contract de către vânzător. 11. Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract de către vînzător a) Interdicţia acordării unui termen de graţie

b) Cumpărătorul este îndrituit să ceară vănzătorului executarea obligaţiei sale 12. Mijloace specifice de executare de care dispune cumpărătorul în situaţia în care vânzătorul a încălcat obligaţia de conformitate a mărfii Mijloace specifice

a) cumpărătorul poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire , dacă

lipsa de conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract şi dacă această predare este cerută în momentul denunţării, de către cumpărător, din cauza lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare;

b) cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară

de cazul în care o astfel de soluţie ar fi nerezonabilă, ţinând seama de toate împrejurările. Reparaţia trebuie cerută de către cumpărător în momentul denunţării lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare.

c) cumpărătorul poate reduce preţul, proporţional cu diferenţa dintre valoarea pe

care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea mărfurile conforme ar fi avut-o în acel moment. Acest mijloc al cumpărătorului, care echivalează cu aplicarea unei bonificaţii, este aplicabil indiferent dacă preţul contractului a fost plătit sau nu. Soluţia reducerii preţului are un caracter subsidiar şi restrictiv, cumpărătorul nefiind în poziţia să recurgă la reducerea de preţ dacă vânzătorul rapară orice deficienţă a obligaţiei sale. Această reparaţie poate fi făcută:

anterior scadenţei, în cazul predării anticipate a mărfii

după data predării mărfii

în cazul în care cumpărătorul refuză să accepte primirea unor mărfuri reparate, deci cumpărătorul nu acceptă executarea de către vânzător

13. Rezoluţiunea contractului de vânzare internaţională de mărfuri de către

cumpărător

Cumpărătorul are dreptul de a cere rezoluţiunea contractului numai în două situaţii:

a) în caz de neexecutare de către vânzător a oricăreia dintre obligaţiile ce rezultă din contract sau din convenţie (constituie o contravenţie esenţială la contract)

b) în caz de nepredare a mărfurilor de către vânzător în termenul prevăzut în contract şi nici în termenul suplimentar acordat de cumpărător.

14. Caracteristicile regimului juridic al rezoluţiunii cerute de cumpărător.

a)

este extrajudiciară, în sensul că se declară unilateral de către cumpărător

b)

declaraţia nu produce efecte juridice decât dacă a fost făcută de către cumpărător prin notificarea vânzătorului

c)

instanţa nu poate acorda vânzătorului un termen de graţie

15.

Situaţii speciale de responsabilitate a vânzătorului

a)

în cazul în care vânzătorul efectueză o predare parţială sau numai o parte din marfă nu este conformă cu contractul, cumpărătorul beneficiază de toate mijloacele specifice de executare ca urmare a încălcării de către vânzător a obligaţiei de conformitate a mărfii (conform art.46-50), dar care se aplică doar cu privire la partea lipsă sau neconformă. În acest caz, cumpărătorul nu mai poate declara contractul rezolvit în totalitatea sa decât dacă neexecutarea parţială constituie o contravenţie esenţială la contract.

b)

dacă vânzătorul face o predare anticipată, cumpărătorul are facultatea de a prelua mărfurile sau de a le refuza

c)

în cazul în care vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract, cumpărătorul poate accepta sau poate refuza preluarea cantităţii predate în plus, iar în ipoteza în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile integral sau parţial trebuie să le plătească la preţul din contract.

B) OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI 1. Plata preţului convenit

2. Determinarea preţului

Preţul mărfurilor vândute trebuie determinat în contract în mod expres sau implicit ori

printr-o dispoziţie care să permită a fi determinat ulterior.

3. Locul plăţii preţului

Preţul mărfii care face obiectul contractului de vânzare internaţional poate fi

plătit:

a)

la locul prevăzut în contract

b)

la sediul vânzătorului

c)

la locul remiterii mărfurilor sau documentelor însoţitoare ale mărfii, dacă plata trebuie făcută contra acestei remiteri

4.

Momentul efectuării plăţii preţului

Momentul efectuării plăţii preţului poate fi determinat, după cum urmează:

a) preţul mărfii trebuie plătit către vânzător la momentul determinat prin contract

b) dacă în contract nu există prevăzut momentul plăţii, preţul va fi plătit în momentul în care vânzătorul pune la dispoziţia cumpărătorului fie mărfurile, fie documentele necesare

dacă contractul de vânzare internaţională a mărfurilor nu stipulează transportul mărfurilor, vânzătorul poate să condiţioneze expedierea lor sau a documentelor reprezentative al acestora contra plăţii preţului

5. Obligaţia de preluare a mărfii

6. Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract din partea cumpărătorului

Vânzătorul poate să ceară cumpărătorului să-şi execute obligaţiile asumate prin contract

Vânzătorul poate cere cumpărătorului să plătească preţul, să preia marfa predată sau să execute alte obligaţii contractuale

Vânzătorul este obligat să nu se prevaleze de vreun mijloc incompatibil cu cumpărătorului în baza convenţiei

7.

Măsuri intermediare la care poate recurge vânzătorul a) vânzătorul poate acorda cumpărătorului un termen suplimentar de o

durată rezonabilă, pentru executarea obligaţiilor care îi revin, potrivit contractului

b) înaintea expirării termenului suplimentar acordat cumpărătorului, vânzătorul nu se poate prevala de nici unul dintre mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului, afară de cazul în care a primit din partea cumpărătorului o notificare prin care îl informează că nu îşi va executa obligaţiile în termenul acordat

c) în cazul în care în contract se prevede obligaţia cumpărătorului să specifice forma, măsura şi alte caracteristici ale mărfii, iar acesta nu face aceste specificaţii la data convenită sau într-un termen rezonabil, calculat de la primirea cererii în acest sens din partea vânzătorului, acesta din urmă poate să efectueze singur specificarea, potrivit cu nevoile cumpărătorului care i-ar putea fi cunoscute

d) în ipoteza în care vânzătorul efectuează singur specificarea, trebuie să o comunice şi cumpărătorului şi să-i acorde un termen rezonabil pentru o specificare diferită; dacă după primirea comunicării vânzătorului, cumpărătorul nu foloseşte această posibilitate în termenul acordat, specificarea făcută de vânzător este definitivă.

8.

Rezoluţionarea contractului de către vânzător

Rezoluţionarea contractului poate fi declarată de de vânzător numai în următoarele

condiţii:

a) dacă neexecutarea de către cumpărător a oricăreia dintre obligaţiile ce rezultă pentru el din contract sau convenţie constitue o contravenţie esenţială la contract

b) în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de plată a preţului ori nu preia mărfurile predate în termenul suplimentar acordat de vânzător sau dacă declară că nu o va face în termenul astfel acordat.

C. DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI ŞI ALE CUMPĂRĂTORULUI

1. Excepţia de neexecutare a contractului

O parte poate să amâne executarea obligaţiilor care îi revin atunci când rezultă că după încheierea contractului cealaltă parte nu va executa o parte esenţială a obligaţiilor sale din

cauza unei grave incapacităţi de executare a obligaţiilor, a insolvabilităţii sale ori a modului în care se pregăteşte să execute sau execută contractul.

2. Rezoluţiunea (rezilierea) contractului

Rezoluţiunea (rezilierea) contractului de vânzare internaţională de mărfuri poate fi declarată atât de vânzător, cât şi de cumpărător, în mod unilateral sau prin acordul părţilor contractante.

3. Riscul contractului

a) Pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenită după transferul riscului către cumpărător nu îl eliberează pe acesta de obligaţia de plată a preţului, afară de cazul în care acestea sunt imputabile vânzătorului.

b) În cazul în care contractul de vânzarea internaţională de mărfuri implică un transport al acestora, iar vânzătorul nu este ţinut să le remită într-un loc determinat, riscul este transmis cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare

c) Riscul este transferat la cumpărător în momentul în care preia mărfurile ori, dacă nu face acest lucru la timpul potrivit, riscul este transferat cumpărătorului din momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziţia sa, iar el săvârşeşte o contravenţie esenţială la contract prin nepreluarea lor. Dacă însă cumpărătorul trebuie să preia mărfurile în alt loc decât sediul vânzătorului, riscul este tranferat în momentul în care este efectuată predarea, iar cumpărătorul cunoaşte că au fost puse la dispoziţia sa în acel loc

d) Atunci când vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, acestea sunt considerate că au fost puse la dispoziţia cumpărătorului şi riscu a fost transferat către acesta numai atunci când s-a făcut identificarea mărfurilor, conform cu clauzele contractuale

4. Daunele interese

Partea care a încălcat o obligaţie contractuală, va suporta daunele-interese, fără să se facă

distincţie în această privinţă între vânzător şi cumpărător.

5. Modalităţi de stabilire a daunelor-interese în cazul rezoluţiunii (rezilierii) contractului

a) când contractul este rezolvit iar cumpărătorul, într-o manieră rezonabilă şi într-un termen rezonabil după rezolvire, a procedat la o cumpărare de înlocuire sau vânzătorul la o vânzare compensatorie, partea care cere daune- interese poate obţine diferenţa dintre preţul din contract şi preţul cumpărării de înlocuire sau al vânzării compensatorii

b) când contractul este rezolvit şi dacă partea nu a procedat la o cumpărare de înlocuire sau la o vânzare compensatorie, iar mărfurile au un preţ curent, partea poate cere daune-interese echivalente cu diferenţa dintre preţul stabilit prin contract şi preţul curent din momentul rezolvirii, alături de orice alte daune-interese. Totuşi, dacă partea care cere daune-interese a declarat contractul rezolvit după ce a intrat în posesia mărfurilor este aplicabil preţul curent din momentul intrării în posesie, iar nu cel din momentul rezolvirii.

6. Regimul dobânzilor Potrivit textului Convenţiei, dacă o parte nu plăteşte preţul sau orice altă sumă datorată, cealaltă parte are dreptul la dobânzi asupra acestor sume, cumulul dobânzilor cu despăgubirile fiind permis. De asemenea, vânzătorul care este obligat să restituie preţul ca efect al rezoluţiunii contractului, trebuie să plătească şi şi dobânzi asupra valorii preţului, calculate din ziua plăţii.

VÂNZAREA PRIN BURSE ŞI LA LICITAŢIE

Bursele sunt instituţii financiare care desfăşoară activităţi specifice de negociere, vânzare şi cumpărare, având următoarele funcţii principale:

Constituie piaţa principală a de mărfuri şi valori (produse fungibile, hârtii de valoare şi valute)

Influenţează nivelul preţurilor şi formarea acestora la nivel mondial pentru toate produsele negociate, vândute, cumpărate

Contribuie la încheierea rapidă a tranzacţiilor comerciale şi a operaţiunilor bancare

Stimulează şi realizează opraţiuni speculative

Bursele de valori mobiliare În cadrul acestui tip de burse se tranzacţionează valori mobiliare, adică bunuri fungibile, care pot fi identificate atât cantitativ, cât şi calitativ. Cei care intermediază tranzacţiile bursiere sunt agenţii de schimb iar operaţiunile pe care le efetuează sunt curtajul şi comisionarea.

Bursele de mărfuri au ca obiect tranzacţionarea produselor fungibile vândute calitativ, substituibile şi conservabile.

Bursele pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional pot fi: de asigurãri (Loyd’s, Londra) şi de navlosire (Piure, New York etc).

Toate operaţiunile de vânzare-cumpãrare la bursã se perfecteazã de cãtre membrii bursei, care au rol de intermediari profesionişti. Aceştia se împart îndouã categorii:

brokerii sunt intermediari care primesc ordine de le persoane din afara bursei şi sunt plãtiţi din comisioanele pe care le încaseazã ca urmare a tranzacţiilor încheiate;

dealerii sau jobberii încheie acelaşi fel de operaţiuni, însã pe cont propriu.

La bursã preţurile se numesc cotaţii sau cursuri, iar nivelul lor este stabilit zilnic.

Cotaţiile se afişeazã zilnic în holul bursei şi se publicã în presã.

Licitaţiile Licitaţiile internaţionale reprezintã o piaţã specialã, care concerteazã oferta sau cererea unor mãrfuri şi servicii. Atât licitaţiile interne, cât şi cele internaţionale valorifică mărfuri care nu sunt tranzacţionate prin intermediul bursei. În funcţie de poziţia sau calitatea organizatorilor, licitaţiile sunt de import sau de export.

****

Dreptul

Comerţului

Bucureşti, 2005, pg. 117-149

Internaţional,

Ed.

Fundaţiei

România

de

Mâine,

Exerciţii rezolvate – lecţia 10

1. Un contract de vânzare internaţională de mărfuri poate fi modificat şi rezoluţionat

(reziliat) prin :

a)

voinţa părţii care se consideră îndreptăţită în acest sens

b)

prin solicitarea unei hotărâri judecătoreşti

c)

prin acordul amiabil al părţilor

2.

Vânzătorul este obligat să predea mărfurile :

a)

la data fixată prin contract

b)

în orice moment în afara cazului în care din împrejurări nu rezultă că alegerea datei nu

revine cumpărătorului

c)

în toate celelalte cazuri într-un termen rezonabil

3.

Vânzatorul este obligat să remită documentele referitoare la marfă

a)

în locul şi forma prevăzute în contractul de vânzare internaţională de mărfuri

b)

prin curier ori prin mijloace de comunicare modernă (telegramă , telex, fax , e-mail)

4.

Obligaţia de conformitate a mărfurilor are drept obiect :

a)

predarea către cumpărător a mărfurilor care fac obiectul contractului

b)

mărfurile a căror cantitate, calitate şi tip să fie corespunzătoare întrutotul celor

stipulate în contract

c) orice modalitate de îndeplinire a clauzelor contractuale pe care şi-a asumat-o în mod

voluntar vânzătorul

5. Este răspunzător vânzătorul pentru orice lipsă de conformitate care există în momentul

transmiterii riscurilor către cumpărător chiar dacă aceasta lipsă se iveşte ulterior :

a) da; b) nu

Răspunsuri:

1)- c; 2)- a,b,c; 3)- a; 4)- c; 5)- a

Bibliografie selectivă – lecţia 10

Jenică Drăgan, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2006, pg. 117-149 Mazilu Dumitru, Dreptul Comerţului Internaţional, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001, Partea specială, pag.145-175 Sitaru Dragoş Alexandru, Dreptul Comerţului Internaţional, vol.II, Ed.Actami, Bucureşti, 1996, pag.233-284 Convenţia Naţiunilor Unite asupra Comntractului de vânzare internaţională de mărfuri, adoptată la >Viena la 11 aprilie 1980. România a aderat la Convenţie la data de 6 martie 1991 prin Legea nr.24, publicată în M.Of.nr.54/19.11.1991

Obiectivele lecţiei 11 – Contractele de finanţare internaţională

evidenţierea rolului finanţării internaţionale în derularea raporturilor comerciale internaţionale

prezentarea contractului de leasing, avantajele şi riscurile leasing-ului

principalele forme de leasing

prezenetarea contractului de factoring şi formele acestuia

Concepte cheie - Contractele de finanţare internaţională

Factor – societate comercială care cumpărăr sau scontează facturile de la un producător sau comerciant şi urmăreşte încasarea preţului de la clienţi

La cheie sau cheia în mână – termen folosit în contractele de cooperare, potrivit căreia antreprenorul să predea fabrica construită în stare de funcţionare Leasing – noţiune provenită din tehnica comerţului cu servicii, cu semnificaţia de a închiria un mijloc de producţie

Licitaţie elctronică de vânzare (electronic sales auction) – vânzătorul înscrie la piaţă serviciul sau produsul oferit, iar operatorul e-pieţei solicită cereri de la potenţialii cumpărători

Contractele de finanţare internaţională – notiţe lecţia 11

CONTRACTUL DE LEASING

Operaţiunea de leasing Operaţiunea de leasing este o operaţiune cu caracter complex, care include, pe lângă contractul de leasing, şi alte operaţiuni juridice, născute ca urmare a încheierii altor convenţii între părţi, cel mai important fiind contractul de vânzare-cumpărare încheiat între furnizor sau producător şi finanţator. Orice operaţiune de leasing este o tranzacţie, la care iau parte:

un producător sau furnizor de bunuri

un finanţator – care este societatea de leasing

un utilizator – persoană fizică sau juridică

Tranzacţiei tripartite, materializate în contractul de leasing, I se alătură contracte adiacente şi subsecvente, care se încheie pentru a se îndeplini contractul de leasing propriu-zis. Acestea sunt, de regulă:

contractul de creditare, încheiat între finanţator şi societatea bancară, care are ca obiect obţinerea fondurilor băneşti, necesare pentru achiziţionarea bunurilor

contractul de asigurare a bunurilor care fac obiectul contractului de leasing

contractul în folosul altei persoane (stipulaţia pentru altul)

contractul de mandat, încheiat între finanţator şi utilizator, etc.

Definiţia contractului internaţional de leasing În accepţiunea clasică, prin contractul de leasing se înţeleg raporturile juridice contractuale prin care o parte denumită finanţator(locator) transmite unei alte părţi denumite utilizator, pe o anumită durată de timp dreptul de folosinţă al unui bun aflat în proprietatea sa ori pe care îl va produce ori îl va achiziţiona de la un terţ furnizor, contra unei plăţi periodice denumită rată de leasing, cu dreptul utilizatorului de a opta pentru cumpărarea, restituirea sau folosirea bunului.

Contractul internaţional de leasing poate fi definit, la rândul său ca fiind acel contract de leasing încheiat între un utilizator persoană fizică sau juridică română şi o societate de leasing străină.

Caracterele juridice ale contractului de leasing

- caracter sinalagmatic

- caracter oneros

- caracter consensual

- contractul de leasing este un contract negociat

- cu executare succesivă

- este un contract numit

- este un contract intuitu personae

- transmite dreptul de folosinţă

- caracterul de internaţionalitate

Obiectul contractului de leasing Obiectul contractului de leasing îl constituie închirierea temporară a unor bunuri imobiliare, maşini, servicii şi, nu în ultimul rând, echipament industrial, computere şi soft-uri pentru acestea, precum şi locaţia şi achiziţia construcţiilor cu utilizare profesională sau industrială, locaţia fondului de comerţ, folosinţa şi achiziţia de autoturisme, investiţiile cu predare la cheie. Bunul dat în leasing poate fi prezent sau viitor, fără a fi obligatoriu ca finanţatorul să fie proprietarul bunului respectiv.

Forma şi conţinutul contractului de leasing Contractul la care facem referire nu cere o formă ad solemnitatem, însă trebuie să fie încheiat în scris ad probationem şi pentru opozabilitate faţă de terţi.

Din practică rezultă că în conţinutul contractului de leasing trebuie să se regăsească cel puţin următoarele elemente:

părţile din contractul de leasing (finanţatorul sau locatorul şi utilizatorul)

descrierea completă a bunului care face obiectul contractului

valoarea totală a contractului de leasing

valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată al acestora

perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului respectiv

clauza privind obligaţia de a asigura bunul ce face obiectul contractului de

leasing

clauza cu privire la dreptul de opţiune al utilizatorului privind cumpărarea bunului şi condiţiile exercitării acestuia

durata contractului de leasing

Principalele forme de leasing

În raport de posibilitatea de finanţare a furnizorului, de caracteristicile pieţei, de gradul de organizare şi desfacere a producţiei, de gradul de disponibilitate a produselor care fac obiectul contractului, vom întâlni mai multe feluri de leasing, în raport de criteriul la care facem apel, după cum urmează:

după obiectul contractului: leasing mobiliar şi imobiliar

după apartenenţa părţilor: leasing naţional şi internaţional

după modul de implicare al părţilor: leasing direct şi indirect

după conţinutul ratelor: leasing financiar (financial leasing) sau operaţional (operating leasing)

după modul de calcul al ratelor: leasing net sau brut

după durata închirierii: leasing pe termen scurt sau pe termen lung

Leasing-ul experimental şi leasing-ul ordinatoarelor Leasing-ul experimental se caracterizează prin închirierea bunurilor pe o durată de maxim două-trei luni, cu titlu experimental şi explorator al pieţei.

Leasing-ul ordinatoarelor (time-sharing) este închirierea, în comun, de către mai mulţi beneficiari, a unor echipamente informatice, pe o durată de timp partajabilă, avantajul acestei forme de leasing fiind nivelul scăzut al ratelor de leasing pentru fiecare utilizator în parte.

Contractul de renting(hire) Această formă de leasing presupune închirierea de echipamente, maşini şi utilaje, în mod succesiv, pe perioade de timp reduse (cu ziua sau cu ora). Societatea de renting este o societate care dispune de utilaje standardizate sau de mijloace de transport şi încheie contracte de locaţie tradiţionale în raport de cerinţele pieţei.

Contractul de lease-back (sale and lease-back