PRINCIPIILE DREPTULUI COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL

Raporturile comerciale şi de cooperare economică şi tehnico – ştiinţifică

internaţionale , fac obiectul dreptului comerţului internaţional, a unui ansamblu de
principii şi norme care structurează juridic cadrul tranzacţiilor internaţionale.

Noţiunea principiilor dreptului comerţului internaţional

Noţiunea de principiu provine de la latinescu principium, care înseamnă,

început, obârşie, element fundamental. Marea Enciclopedie Britanică, Larousse şi
alte dicţionare enciclopedice definesc principiul drept izvor primordial, cauză
primară, punct de plecare, bază, temei.
Larousse defineşte principiul drept regulă teoretică generală care călăuzeşte
conduita.
Immanuel Kant susţinea, în cartea sa, Critica raţiunii pure, că principiile
sunt produse ale intelectului pur ( anticipaţii , postulate ) sau ale raţiunii pure.
În opinia lui Constantin Noica a cunoaşte principiile, înseamnă a cunoaşte
lucrurile, iar în concepţia lui Beaudant ideile directoare sunt pentru gândire, ceea ce
instinctele sunt pentru animale.
Profesorul Eugeniu Speranţia a consacrat o lucrare de referinţă principiilor
dreptului, demonstrând importanţa lor pentru toate ramurile dreptului. El atrăgea
atenţia asupra faptului că:
“Dacă dreptul apare ca un total de norme sociale obligatorii , unitatea
acestei totalităţi este datorită consecvenţei tuturor normelor de faţă de un număr
minim de principii fundamentale.”
 În domeniul dreptului comerţului internaţional, principiile dau unitatea,
coerenţa necesară normelor, orientate spre dezvoltarea raporturilor comerciale în
conformitate cu cerinţele generale ale progresului economic şi social.
Principiile dreptului comerţului internaţional sunt o reflectare a unor cerinţe
obiective ale evoluţiei relaţiilor comerciale şi de cooperare economică
internaţionale, contribuind la statuarea echilibrului necesar între drepturile unora şi
obligaţiile altora.
În lumina acestor consideraţiuni, putem conchide că principiile dreptului
comerţului internaţional sunt acele idei călăuzitoare în procesul elaborării
normelor juridice şi aplicării lor în raporturile comerciale şi de cooperare
economică şi tehnico – ştiinţifică internaţionale, care asigură concordanţa
normelor cu cerinţele dezvoltării obiectivelor şi echilibrate a acestor raporturi.
Aşadar, principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele prescripţiuni
fundamentale care călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice în acest
domeniu. Acţiunea principiilor are ca rezultat asigurarea certitudinii în structurarea
normelor dreptului comerţului internaţional.
Faptul ca la baza normelor dreptului comerţului internaţional se află un set
coerent de principii, dă participanţilor la raporturile comerciale, garanţia de care au
nevoie contra imprevizibilităţii unor reglementări emise cu ignorarea cerinţelor
obiectivelor ale dezvoltării comerţului internaţional.
Totodată, principile sunt cele care călăuzesc legiuitorul în acţiunea sa prin
care pune în concordanţă nevoile dictate de oportunitate cu cele de stabilitate, dând
congruenţă sistemului normativ din comerţul internaţional.

Principiile dreptului comerţului internaţional

 Analia experienţei accumulate în evoluţia relaţiilor comerciale şi de
cooperare economică şi tehnico – ştiinţifică internaţionale a dus la concluzia că la
baza dreptului comerţului internaţional se află un set coerent de principii, care se
completează unele pe altele, călăuzind procesul complex al elaborării şi aplicării
normelor juridice în acest domeniu.
În literatura de specialitate, s-a atras atenţia cu deosebire asupra următoarelor
principiilor:
 principiul libertăţii comerţului;
 principiul concurenţei loiale;
 principiul egalităţii juridice a părţilor;
 principiul libertăţii convenţiilor;
 principiul bunei – credinţe.

Principiul libertăţii comerţului

“Libertatea comerţului nu este un drept acordat negustorilor de a face

ceea ce vor; aceasta ar însemna în adevăr mai degrabă robia lui”
După cum argumenta marele gânditor, Charles Montesquieu, ceea ce îl
stânjeneşte pe negustor nu înseamnă că stânjeneşte şi comerţul; tocmai în ţările
libertăţii întâmpină negustorul nenumărate piedici şi nicăieri nu este el mai puţin
stânjenit de legi decât în ţările sclaviei.
Xenophon arăta că de încurajări şi stimulări în comerţ avem trebuinţă şi nu
restricţii. Dânsul exprima dorinţa de a se acorda recompense acelor prefecţi ai
comerţului care rezolvau cel mai repede procesele. El considera că este necesar să
se elimine orice piedici din calea schimburilor comerciale.
Libertatea comerţului este o cerinţă fundamentală în vederea participării
neîngrădite la schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii.
 Libertatea comerţului facilitează existenţa economiei de piaţă ( este sistemul
social al diviziunii muncii bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de
producţie).
Economia de piaţă este un sistem cooperativ în care fiecare individ se
integrează din şi în vederea propriului interes. Statul nu intervine în acţiunile ce fac
obiectul pieţei. În viziunea lui Mises, virtuţile economiei de piaţă sunt:
 se sprijină pe proprietatea privată ,
 suveranitatea consumatorului (esenţa capitalismului este dată de punerea
producţiei economice la dispoziţia consumatorului),
 capitalismul, prin sistemul concurenţei sociale îşi asigură proprii stimului

(concurenţa catalactică),
 aşează libertatea la baza edificiului economic şi social (individul este în
măsură să aleagă felul în care doreşte să se integreze în ansamblul societaţii,
libertatea economică include şi libertatea de a greşi),
 face din profit şi urmărirea acestuia de intreprinzător o forţa motrică
perpetuă,
 îşi asigură dinamica şi vitalitatea printr-un permanent proces de selecţie.
Piaţa nu înseamna un loc, ci “un proces, modul în care, prin vanzare şi
cumpărare, prin producţie şi consum, indivizii contribuie la mersul de ansamblu al
societăţii”, spunea Ludwig von Mises în lucrarea sa, "Capitalismul şi dusmanii săi".
Expresia practică a acestui principiu al libertăţii comerţului, este reprezentată
de posibilitatea persoanelor fizice şi juridice de a exercita activataţi de comerţ
internaţional. Pentru exercitarea comerţului se cere ca persoanele să aibă calitatea
de comerciant iar obiectul de activitate să prevadă efectuarea de acte de comerţ
internaţional. Acest principiu acţionează în materia investiţiilor străine şi a
licenţelor de export-import.
 Libertatea comerţului nu exclude controlul statului, care intervine prin
intermediul impunerii de taxe, impozite şi licenţe de export-import.
Abatele de Saint Pierre combătea interdicţia impusă unor grupuri sociale să
practice comerţul. Referindu-se la unele exemple concrete, dânsul insista asupra
faptului că interzicerea practicării comerţului de către nobili provoacă daune, nu
numai comerţului dar şi economiei în general.
Charles Montesquieu arăta în lucrările sale, că arendaşii impozitelor distrug
comerţul prin nedreptăţile, prin vexaţiile lor şi prin impuneri excesive. Marele
gânditor observa că arendaşii impozitelor distrug comerţul şi prin obstacolele pe
care le ridică şi prin formalităţile pe care le pretind.
Mai cu seamă în orânduirile sclavagistă şi feudală, se acordau unor persoane
private privilegii exclusive în anumite domenii ale comerţului, în condiţiile
impunerii unor interdicţii altora.
Viceregele de Goa a recurs în mai multe cazuri la asemenea măsuri, care mai
târziu au devenit o adevărată practică, avându-se în vedere avantajele materiale
substanţiale ce erau implicate.
Asemenea privilegii s-au întâlnit pe vremea împăraţilor Honorius şi
Theodosius, dar au dvenit apanajul unor persoane private în localităţi care aveau şi
dispuneau de vocaţie comercială.
Charles Montesquieu atrăgea atenţia că oamenii cărora li se acordau acest tip
d privilegiu, nu se bucurau de nicio încredere, iar comerţul suferea întreruperi prin
schimbarea necontenită a celor cărora le este încredinţat. Mai mult nimeni nu
practică acest comerţ cu chibzuială şi nu-i pasă dacă îl lasă ruinat celui ce vine după
el. Şi poate cea mai gravă consecinţă a privilegiilor exclusive constă în aceea că
profitul rămâne în mâinile altora, nerăspândindu-se îndeajuns.
În comerţul internaţional, în orice act de comerţ este esnţial să se asigure
libertatea de a revind pentru a câştiga. După cum observa Vasile Boerescu, nimeni
nu se angajează într-o afacere comercială, fără un interes în a câştiga, iar acest
câştig rezultă din vânzarea sau revânzarea produselor.
Fiecare naţiune importă şi exportă produse, dar câştigă însă cu deosebire cele
care comercializează propriile produse.
Obiectul viderii şi revinderii libere, preciza Montesquieu, îl constituie
bunurile fiecărei naţiuni. Avuţiile constau în pământuri sau în bunuri imobiliare.
Pământurile fiecărei ţări sunt de obicei stăpânite de locuitorii săi. Majoritatea
statelor au legi care îi îndepărtează pe străini de la dobândirea pământurilor lor.
Pământurile aparţin deci fiecărui stat în parte, iar cedarea lor la insistenţa străinilor
slăbeşte sau chiar anulează forţa conomică a statelor.
Bunurile imobiliare, însă, precum banii, biletele de bancă, poliţele, acţiunile
companiilor comerciale, corăbiile, toate mărfurile, aparţin întregii lumi, iar poporul
care posedă cele mai multe din bunurile mobiliar ale lumii este cel mai bogat.
Marele gânditor nota că aceste bunuri pot fi dobândite prin munca lucrătorilor, prin
iscusinţa cetăţenilor, prin descoperirile lor şi chiar datorită hazardului.
Aviditatea naţiunilor îşi dispută bunurile mobile întregii lumi. În această
competiţie şi în unele privinţe, confruntarea liberă se poate întâlni şi într-un stat atât
de nenorocit încât să fie lipsit nu numai de bunurile mobiliare ale celorlalte ţări şi
chiar de aproape toate cele care sunt produsele sale.
În optica marelui savant, proprietarii pământurilor nu vor fi acolo decât şerbii
străinilor. Acest stat va duce lipsă de toate şi nu va putea dobândi nimic.
Libertatea de a revinde pentru a câştiga, îngăduie ţărilor comerciale să obţină
profituri importante. În aceste ţări banii care au dispărut de acolo dintr-o dată, vin
inapoi, pentru că statele care i-au primit îi şi datorează, pe când statele care se
îndatorează banii nu vin niciodată înapoi.
Aşadar, libertatea de a revinde pentru a câştiga presupune:
  dezvoltarea capacităţilor naţionale pentru ca printr-o industrie proprie să se
poată vinde nu numai materii prime, ci şi produse finite;
 un echilibru al balanţei comerciale, aşa încât exporturile să depăşească
importurile;
 împrumuturile externe să se facă în scopul producţiei şi nu consumului, astfel
încât banii investiţi să producă profituri, nu pierderi.
În concluzie, dacă asemenea reguli nu se înţeleg şi, mai ales, nu se aplică în
schimburile comerciale ţara sărăceşte, iar poporul respectiv este aruncat în robie.
Theophilos, împăratul Bizanţului, a sintetizat printre primii, o concepţie,
numită concepţia monopolistă care în anii ce au urmat avea să facă epocă. “
Comerţul pe care îl facem noi vor vrea să-l facă şi curtenii. Ei vor fi mai lacomi şi
mai nedrepţi ca noi.”
Montesquieu evocă exemplul monopolurilor instituite de Anglia, Portugalia,
Spania, Olanda, etc., în teritoriile transformate în colonii, apreciind că monopolul
contravine libertăţii comerţului şi are consecinţe asupra dezvoltării schimburilor
economice, în general.
Profesorul Octavian Căpăţînă atrage atenţia că: monopolismul generează,
înainte de toate, efecte nocive pentru consumatori, deoarece, în esenţă atrage în
mod ineluctabil creşterea preţurilor şi scăderea calităţii.
După cum se ştie, agentul economic monopolist fixează în mod unilateral şi
discreţionar preţul care îi convine, iar producătorul în cauză îşi micşorează oferta,
provocând creşterea artficială a preţului, cu prejudicii acut resimţite de clientelă.
Revoluţia Română din 1989 a abolit monopolul de stat, care era principiul
fundamental al politicii comerciale internaţionale a statului român, iar Constituţia
României a consacrat principiul libertăţii comerţului.
Pe această cale a fost recunoscută prima lege fundamentală a ţării, capactatea
persoanelor fizice şi juridice române de a fi subiecte ale dreptului comerţului
internaţional, dacă au calitatea de a fi comerciant, având prevăzut în obiectul lor de
activitate efectuarea de acte şi fapte de comerţ internaţional.
În felul acesta, în România şi în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est
( după revoluţiile dintre anii 1989 – 1991 ) a fost eliminat principiul
monopolismului, care contravenea libertăţii comerţului.
Libertatea comerţului implică un anumit control al statului asupra activităţii
de comerţ internaţional, desfăşurată de persoanele fizice şi juridice, subiecte de
drept comercial. Acest control se efectuează prin mijloace financiar – bancare.
“Unde există comerţ acolo există şi vămi” atrăgea atenţia Charles
Montesquieu. Obiectul comerţului este exportul şi importul mărfurilor în folosul
statului, iar misiunea vămilor este perceperea unei anumite taxe asupra acestui
export şi import, de asemenea în folosul statului. Marele savant considera, însă,
necesar să sublinieze că vama şi comerţul nu trebuie să-şi pună piedici unul altuia,
iar dacă statul va reuşi să promoveze măsuri adecvate în acest sens, vom putea
spune atunci că există libertatea comerţului.
Cei mai cunoscuţi analişti în domeniu au ajuns la concluzia că libertatea
comerţului ( importul şi exportul ) este asigurată prin taxe vamale moderate.
Statul are la dispoziţie o gamă largă de mijloace financiar – bancare, cum
sunt cele privind taxele şi impozitele, licenţele de import – export, care îi îngăduie
să-şi îndeplinească echilibrat şi echitabil funcţiile în acest domeniu, asigurând
libertatea comerţului.
Adept al unei economii liberale, Ion Ghica a pledat pentru promovarea unei
politici financiar – bancare cât mai liberale în domeniul circulaţiei mărfurilor,
afirmând că “cercetarea minuţioasă şi raţională a intereselor generale a unei naţii
duce fără doar şi poate la adoptarea principiului liberului schimb ( libre
echange )”. Taxele vamale şi protecţionismul sunt o piedică în calea dezvoltării
bunei stări şi a fericirii naţionale, căci, prin creşterea preţului obiectelor, se
împuţinează mulţumirile.
În lucrarea Explicarea Codicei Comerciale Române, autorul Vasile
Boerescu, demonstrează că se impun politici financiar – bancare, cu character
stimulativ, şi că în măsura în care se dezvoltă comerţul se dezvoltă şi economia,
atrăgând atenţia asupra nevoii de a avea o concepţie stabilă şi în domeniul
comercial.

Principiul concurenţei loiale

Concurenţa în schimburile comerciale a constituit dintotdeauna un factor de

progres economic. Din cele mai vechi timpuri au fost puse în evidenţă atât
virtuţiile, cât şi riscurile concurenţei.
Concurenţa , nu de puţine ori acerbă între participanţii la comerţul
internaţional, a avut un rol hotărâtor:
 în dezvoltarea meşteşugurilor;
 în înflorirea unor localităţi;
 în dezvoltarea unor popoare şi regiuni ale lumii.
Concurenţa constă, în principal, într-o competiţie pe piaţă între cei care
exercită activităţi asemănătoare. Pentru a pătrunde şi mai ales pentru a se menţine
pe piaţă, ei trebuie să depună eforturi pentru a crea mereu mai bine şi la preţuri tot
mai acceptabile. Printr-o asemenea competiţie, comerţul a adus, în toate timpurile,
o bogăţie care a determinat perfecţionarea meşteşugurilor, iar meşteşugurile au dus
la progres economic.
Acest mechanism care este manta de competiţie, a asigurat prospeţimea
naţiunilor. Distrus de cuceritori, comerţul cutreieră pământul, fuge de unde este
asuprit, poposeşte acolo unde este lăsat să trăiască; astăzi el este stăpân acolo unde
odinioară nu se vedeau decât pustiuri, mări şi stânci, iar acolo unde stăpânea
cândva, nu există acum decât pustiuri.
Comerţul nu duce decât la înflorire, la prosperitate acolo unde este practicat,
dispariţia sa având un impact grav asupra economiei, zonei sau regiunii respective.
“Istoria comerţului este istoria relaţiilor dintre popoare; diferitele lor
distrugeri, anumite fluxuri şi refluxuri de populaţii şi de devastări, alcătuiesc cele
mai importante evenimente ale acestei istorii” – afirma Charles Montesquieu.
Aşadar: istoria relaţiilor dintre popoare are între componentele sale majore,
istoria competiţiei economice, a confruntării diferitelor produse, reuşind să
pătrundă cele cu o calitate mai bună şi fiind condamnate pieirii cele cu o calitate
mai slabă.
Concurenţa comercială este o confruntare în acele domenii şi sectoare în care
diversitatea agenţilor economici este permisă, dar nu şi în acelea care sunt sustrase
concurenţei.
Este vorba despre o confruntare în plan economic, cu mijloace economice. O
asemenea confruntare, care implică competiţia, constituie o cauză majoră a
dezvoltării, a unor creşteri economice reale.
Eliminarea confruntării, a competiţiei din relaţiile economice internaţionale,
prin mijloace administrative sau prin alte mijloace, duce de cele mai multe ori , la
pierderi economice importante, la reducerea sau dispariţia valorilor.
Profesorul Octavian Căpăţînă, spunea: monopolismul... substituindu-se prin
forţă concurenţei, dictează condiţiile economice ale operaţiilor comerciale, în
sectorul specializat, anihilează posibilitatea negocierii libere a schimbului de
valori materiale, marginalizează şi elimină din ambianţa pieţei in globo pe agenţii
economici mici şi mijlocii.Pentru a preveni structurile condamnabile, prin norme
legale adecvate, este interzisă sau cel puţin limitată posibilitatea de concentrare a
întreprinderilor, dincolo de un anumit prag, socotit ca intolerabil.
 Dacă concurenţa comercială are un rol important pe piaţa internă, acest rol
capătă valenţe şi dimensiuni accentuate pe o piaţă regională sau chiar la nivelul
pieţei mondiale. În comerţul internaţional, relaţiile de competiţie dintre diverşi
agenţi economici vizează nu numai:
 atragerea de noi clienţi în condiţiile menţinerii vechii clientele;
 cucerirea de noi pieţe pentru desfacerea mărfurilor, în scopul declarat;
 realizarea unor profituri corespunzătoare.
Având în vedere miza deosebită a relaţiilor comerciale internaţionale,
concurenţa, care ţine de esenţa acestor relaţii, îmbracă mai multe forme:
 concurenţa loială;
 concurenţa neleală;
 convenţia anticoncurenţială.
Se înţelege că atunci când concurenţa comercială internaţională se exercită în
conformitate cu uzanţele comerciale oneste, deci cu bună credinţă, în sensul
respectării normelor deontologic ale profesiei de comerciant, suntem în prezenţa
unei concurenţe loiale.
Totalitatea normelor care reglementează concurenţa licită alcătuieşte Dreptul
concurenţei.
Abolirea corporaţiilor şi consacrarea principiului libertăţii comerţului şi
industriei prin Legea din 17 martie 1791 în Franţa, ca unul din actele fundamentale
ale Revoluţiei de la 1789, a reprezentat un moment de referinţă în ansamblul
relaţiilor comerciale.
S-a consacrat principiul liberei concurenţe între cei care desfăşurau aceeaşi
activitate. Ori de câte ori mai multe persoane urmăresc în activitatea lor economică,
acelaşi sop sau un scop asemănător există concurenţă. Normele care reglementează
acest domeniu au dat expresie dreptului concurenţei.
 În condiţiile liberalismului comercial, şi-au făcut însă loc acte şi fapte
contrare uzanţelor cinstite în activitatea comercială şi industrială, generate de
tendinţa de a obţine profituri cât mai mari cu orice mijloace, acte şi fapte care
definesc concurenţa neleală la care s-a recurs şi continuă să se recurgă destul de
frecvent în raporturile comerciale internaţionale.
În aceste condiţiuni, au intervenit unele reglementări restrictive ale libertăţii
proclamate iniţial şi cu timpul şi necesitatea de a lupta împotriva exercitării abuzive
a libertăţii de concurenţă.
În relaţiile comerciale internaţionale se mai întâlnesc situaţii în care printr-un
contract de sine stătător sau printr-o clauză de neconcordanţă inclusă în contract,
debitorul se obligă, temporar, să renunţe la competiţia pe piaţă într-un anumit
domeniu sau la o altă interdicţie privind concurenţa.
În cazul în care încalcă această obligaţie, debitorul urmează să fie supus
răspunderii contractuale specifice. Suntem în prezenţa unei convenţii
anticoncurenţiale, acceptată numai în măsura în care sunt respectate:
 principiile libertăţii comerţului şi libertăţii convenţiilor;
 ordinea publică;
 bunele moravuri.
Fiind un principiu fundamental al dreptului comerţului internaţional,
concurenţa loială exercită importante funcţii în evoluţia relaţiilor comerciale
internaţionale:
 funcţia de garantare a desfăşurării economiei de piaţă;
 funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi
persoanelor;
 funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburile comerciale
internaţionale.
 Competiţia pe piaţa internaţională constituie o condiţie şi o garanţie a
dezvoltării relaţiilor comerciale, a creşterilor economice regionale şi mondiale.
Principiul libertăţii concurenţei, orientează reglementările naţionale şi
internaţionale în direcţia asigurării:
 libertăţii de acces pe piaţă;
 libertăţii cererii şi ofertei;
 libertăţii economice;
 prevenirii şi reprimării actelor anticoncurenţiale;
 reparării prejudicilor izvorâte din abuzul de libertate în schimburile
comerciale internaţionale.
Analizînd desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, toţi cercetătorii,
din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, au observat şi au subliniat rolul important
al concurenţei comerciale în fixarea unui preţ just al mărfurilor.
Charles Montesquieu observa că numai concurenţa duce la fixarea unui preţ
just al mărfurilor şi stabileşte raporturile reale dintre ele.
Când mărfurile pe care diferite naţiuni le exportă sunt scumpe, naţiunile
importatoare plătesc un preţ ridicat; când sunt, însă ieftine, naţiunile importatoare
plătesc un preţ mic. De aceea, atrage atenţia Montesquieu, este necesar ca naţiunile
care exportă mărfuri să se concureze unele pe altele, pentru ca mărfurile pe care le
exportă să fie întotdeauna ieftine.
Montesquieu considera că asemenea principii trebuie studiate, fără a fi
despărţite de altele, cum ar fi siguranţa exporturilor; stabilitatea taxelor vamale;
schimbările şi neajunsurile care se prevăd şi care sunt adesea, mai puţin
primejdioase decât acelea care nu se pot prevedea.
Principiul concurenţei orientează desfăşurarea raporturilor comerciale
internaţionale în direcţia obţinerii unor beneficii proporţionale cu aportul cantitativ
al participanţilor la aceste raporturi. Concurenţa comercială este factorul
determinant în stabilirea unor preţuri corespunzătoare, rezultate din raporturile
reale dintre mărfuri, împiedicând obţinerea unor profituri de monopol.
Principiul concurenţei coferă pieţei internaţionale un important grad de
libertate în determinarea preţurilor prin opţiunile pe care le exercită asupra
produselor, absorbindu-le pe unele, considerate acceptabile calitativ, şi
respingându-le pe altele, considerate necorespunzătoare.
Acest rol important al concurenţei este realizat în confruntarea pe piaţa
internaţională a comercianţilor care oferă produse şi servicii, ce urmăresc să
satisfacă nevoi asemănătoare ale consumatorilor.
Având în vedere că actele şi faptele de comerţ sunt exercitate în scopul
obţinerii de beneficii, principiul concurenţei are un rol esenţial nu numai în fixarea
preţului mărfurilor, ci, prin efectul preţurilor care se reflectă în beneficii şi în
determinarea unei mai bune organizări a proceselor complexe ale producerii lor,
aşa încât să fie competitive pe o piaţă internaţională tot mai exigentă.
Orice fapt sau act contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială
internaţională se constituie într-o concurenţă neloială. Actele şi faptele de
concurenţă neloială reprezintă o încălcare a obligaţiei comerciantului de a folosi în
activităţile comercială sau industriale procedee oneste.
Concurenţa neloială se caracterizeză prin:
 folosirea unor mijloace reprobabile în activitatea comercială;
 săvârşirea unor acte discutabile în atragerea clientelei.
România este membră a Uniunii de la Paris, creată prin Convenţia încheiată
la 20 martie 1883, ceea ce conferă societăţilor comerciale româneşti, dreptul la
tratament naţional şi tratament unionist pe întreg teritoriul Uniunii.
În baza Convenţiei, la rândul lor, străinii unionişti pot revendica în România
acelaşi tratament.
 Cu prilejul Conferinţei de revizuire de la Washington din anul 1911, art. 10
biss, privitor la reprimarea concurenţei neleale, acest text a fost modificat,
stipulându-se că toate ţările contractante se angajează să asigure resortisanţilor
Uniunii o protecţie efectivă împotriva concurenţei neloiale.
Acest text a suferit modificări la Conferinţa de la Haga din 1925 şi la
Conferinţa de la Londra din anul 1934.
În baza textului în vigoare, ţările Uniunii, sunt obligate să asigure cetăţenilor
ţărilor acestora protecţie efectivă împotriva concurenţei neloiale.
Constituie un act de concurenţă neloială, orice act de concurenţă contrar
uzanţelor cinstite în materie industrială sau comercială.
În baza Convenţiei, trebuie interzise mai ales:
 orice fapte de natură a crea confuzie, prin orice mijloc, cu întreprinderea,
produsele sau activitatea industrială sau comercială;
 afirmaţiile false, în exercitarea comerţului, de natură a discredita
întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui
concurent;
 indicaţiile sau afimaţiile a căror folosire, în exercitarea comerţului, este
susceptibilă să inducă publicul în eroare, în ceea ce priveşte natura, modul de
fabricare, caracteristicile, aptitudinea pentru întrebuinţare sau cantitatea
mărfurilor.
Cu toate că prin prevederile sale, Convenţia de la Paris defineşte destul de
detaliat faptele şi actele de concurenţă neloială, doctrina a atras atenţia asupra
faptului că protecţia pe care o consacră este, în unele cazuri, mai restrânsă decât
aceea pe care o asigură unele legislaţii naţionale. Astfel, în doctrină s-a subliniat
necesitatea să fie tratate ca acte de concurenţă neloială şi:
 substituirea produselor;
 dezorganizarea internă a întreprinderii;
  dezorganizarea generală a pieţei.
Convenţia se referă şi la sechestrarea la import, interzicerea importului,
sechestrarea în interior a produselor care poartă ilicit o marcă de fabrică sau un
nume comercial protejate în ţările în care sunt importante.
Aşadar, principiul concurenţei loiale orientează elaborarea şi aplicarea unor
asemenea reglementări în comerţul internaţional care să garanteze competiţia
onestă a participanţilor la schimburile comerciale şi să descurajeze şi sancţioneze
actele şi faptele contrare uzanţelor cinstite în materie industrială şi comercială.
Stimulând şi facilitând confruntarea onestă pe piaţa internaţională,
reglementările adoptate vizează, protecţia producătorilor şi consumatorilor de acte
şi fapte ilicite în acest domeniu.
Aşa, de pildă, prin Hotărârea Guvernului nr. 228 din 1992, sunt stipulate
măsuri pentru protejarea producătorilor naţionali şi a pieţei interne de competiţia
neloială prin importul unor produse la preţ de dumping sau subvenţionat, precum şi
prin exportul la preţuri sub nivelul pieţei interne.
Prin ordine ale ministerelor Comerţului şi Finanţelor se precizează că un
produs este considerat a face obiectului dumpingului atunci când preţul său de
export către România este inferior valorii normale a unui produs similar sau direct
concurrent.
În baza reglementărilor în vigoare, importul unor produse sub preţul valorii
lor normale, poate fi supus unor taxe anti – dumping, iar în cazul importului unor
produse subvenţionate la producţie sau la export, direct sau indirect în ţara de
origine în ţara care le exportă, inclusive subvenţiile acordate pentru transport, unde
se percep taxele compensatorii.
În cazul importului unor produse în cantităţi sau în condiţii de natură să
prejudicieze grav producătorii naţionali se pot fixa suprataxe sau restricţii
cantitative ( contigente ) la import.
 Aplicarea unor asemenea măsuri constituie garanţii importante în respectarea
principiului concurenţei loiale, având impactul subliniat asupra dezvoltării relaţiilor
comerciale internaţionale şi a prosperităţii economice mondiale.

Principiul egalităţii juridice a părţilor

Raportul de comerţ internaţional se bazează pe egalitatea juridică a părţilor.

Fiecare parte contractantă are libertatea să acţioneze potrivit voinţei sale, convenind
asupra modului în care urmează să se deruleze operaţiunile de comerţ exterior în
care se angajează.
Principiul egalităţii juridice îşi găseşte expresia cea mai elocventă în
exprimarea liberă a voinţei părţilor.
Actele şi faptele de comerţ se concretizează în:
 iniţiative;
 opţiuni;
 decizii cu privire la circulaţia mărfurilor şi serviciilor, care implică în mod
necesar voinţa părţiilor.
Orice inţiativă, opţiune şi cu atât mai mult, decizie, în operaţiunile
comerciale internaţionale sunt acte de voinţă ale părţilor.
Având în vedere că schimburile de mărfuri şi servicii se realizează cu
intenţia de a realize beneficii ( profit ) , iniţiativele, opţiunile şi deciziile fiecărei
părţi implică un înalt grad de răspundere.
Într-un act de comerţ internaţional sunt în joc, nu de puţine ori, valori
deosebit de mari, care obligă la analiză şi evaluare a şanselor şi a riscurilor
implicate.
Fiecare parte este, adesea, în situaţia de a-şi angaja o bună parte din
patrimoniu, dacă nu chiar întregul patrimoniu. De aceea orice iniţiativă, opţiune sau
decizie , ca acte majore de voinţă a părţilor trebuie să se bazeze pe cunoaşterea cât
mai exactă a situaţiei de fapt şi de drept, aşa încât ambele părţi să dobândească
profitul scontat, iar riscurile să fie cât mai mici sau chiar eliminate.
Dezbaterile Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional
au atras în mod constant, atenţia asupra rolului autonomiei de voinţă a părţilor în
negocierea, încheierea şi derularea contractelor de comerţ internaţional.
În opinia reprezentaţilor statelor member ale Comisiei, în cazul în care
această voinţă nu este expres manifestată şi nu rezultă din conţinutul contractului
de comerţ internaţional, ea este prezumată. Punctul de vedere general a fost că, în
fiecar caz concret privind operaţiunile de circulaţie a mărfurilor sau serviciilor,
părţile au avut o intenţie în această privinţă.
În condiţiile extinderii schimburilor comerciale internaţionale, autonomia de
voinţă se dovedeşte a fi un element tot mai important în elaborarea şi încheierea
contractelor, ca una din modalităţile de exprimare şi concretizare a principiului
egalităţii juridice a păţilor.
Rapoturile ce iau naştere între agenţii economici , personae fizice şi juridice,
din diferite state, în calitatea lor de participanţi la comerţul internaţional, sunt
raporturi de jure gestionis , adică de pe o poziţie de egalitate juridică a unei părţi cu
cealaltă parte, deoarece acestea acţionează în relaţiile comerciale internaţionale ca
subiecte de drept privat.
În cazul în care statul este implicat într-un contract comercial internaţional
sau într-un litigiu contractual de comerţ internaţional, deşi nu are calitatea de
comerciant, statul efectuează acte şi fapte de comerţ internaţional.
Participând la operaţiuni comerciale internaţionale, în care are ca partener o
persoană fizică sau juridică de drept civil, acţiunea statului este considerată ca
făcând parte din domeniul acţiunilor de jure gestionis şi supusă ca atare regulilor
dreptului comercial internaţional.
 În acele raporturi în care statul acţionează ca putere suverană , de jure
imperii, în realizarea politicii comerciale financiar – valutare, vamale,etc., se
stabileşte o relaţie de subordonare a persoanelor fizice şi juridice străine.
Raporturile în care intră organele statului cu aceste persoane străine nu sunt
raporturi de drept commercial, ci raporturi de drept financiar, administrative, etc.,
adică raporturi care ţin de domeniul dreptului public.
Principiul egalităţii juridice a părţilor în raporturile comerciale internaţionale
demonstrează apartenenţa dreptului comerţului internaţional, prin excelenţă,
domeniului privat.
Este cazul paticipării nu numai a persoanelor fizice şi juridice, ci şi a statului,
ca unul din subiecte, acţionând de jure gestionis în raporturi de drept al comerţului
internaţional pe bază de egalitate juridică.
În literature de specialitate şi în documentele juridice, egalitatea juridică a
părţilor este definită nu numai ca un principiu fundamental al dreptului comerţului
internaţional, ci şi ca metodă de reglementare.
În Legea Model asupra Arbitrajului Comercial Internaţional, adoptată de
Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional se stipulează în
mod expres egalitatea de tratament a părţilor.
Părţile trebuie să fie tratate egal şi fiecărei părţi trebuie să i se ofere
posibilitatea să-şi prezinte cazul său – precizează Legea Model.
Prin poziţia de egalitate, ca metodă de reglementare , dreptul comerţului
internaţional se încadrează cu preponderenţă în domeniul privat.
Este evident că egalitatea juridică a părţilor orientează normele emise în
acest domeniu şi procesul aplicării lor, având un puternic impact şi asupra metodei
de reglementare.
Principiul libertăţii convenţiilor

Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează în contractele

comerciale internaţionale ţi titlurile de valoare. Ambele dau expresie voinţei
juridice a părţilor, depinzând de întinderea puterii lor de decizie, a câror limite sunt
stipulate în dispoziţiile exprese ale legii. În aceste limite se aplică principiul
libertăţii convenţiilor.
Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Fiecare
subiect de drept se obligă numai la ceea ce acceptă ca fiind în interesul lui şi numai
în măsura în care doreşte.
Această regulă generală, care dă expresie principiului libertăţii convenţiilor,
se concretizează în dreptul fiecărui participant la raporturile de comerţ internaţional
de a-şi allege partenerii contractuali, de a negocia cu ei condiţiile şi termenele
contractului, şi de a stipula în contract asemenea clause care să-i protejeze
interesele şi să-i garanteze realizarea scopurilor urmărite.
Comerţul internaţional are o structură specifică, în care se confruntă
participanţi specializaţi, profesionişti în materie, care acţionează în centre bine
definite: porturi, burse, pieţe internaţionale de mărfuri.
Aceşti participanţi, în măsura în care libertatea contractuală le permite,
acţionează pe baza unor practice şi obiceiuri comune, nu numai în relaţiile
reciproce, ci şi în relaţiile cu terţii, care, uneori, sunt nevoiţi să le accepte şi să dea
curs prin contractele de adeziune ce li se impun.
Constatând că tehnicile clasice de contractare sunt depăşite, creându-le
dificultăţi în circulaţia bunurilor şi serviciilor, participanţii la schimburile
comerciale internaţionale au recurs şi decurg tot mai mult la tehnici moderne de
contractare, iar, într-o măsură tot mai mare la cele electronice.
 Conform Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional, în
ultimul timp se află în creştere numărul tranzacţiilor din comerţul internaţional prin
mijloace electronice şi alte mijloace de comunicare, la care, în mod obişnuit ne
referim ca fiind comerţul electronic, care este implicat în folosirea unor metode
alternative de comunicare şi stocare a informaţiilor.
În practică şi-au făcut şi îşi fac loc tot mai mult asemenea metode moderne
de contractare, facilitând exercitarea libertăţii contractuale a tuturor participanţilor
la raporturile comerciale internaţionale. Evident, stăpânirea acestor metode se
impune, cuprizând tot mai multe subiecte ale raporturilor comerciale.
Necunoaşterea acestor metode moderne este de natură a crea dificultăţi în
procesele de contractare şi în consecinţă, în exercitarea libertăţii contractuale.
Părţile pot desemna legea contractului lor, opţiune ce le este permisă de legea
forului. În consecinţă, suntem în prezenţa unei autonomii derivate, deoarece ea este
înlăuntrul ordinii naţionale, fiind consacrată de această ordine.
Astfel, libertatea convenţiilor apare şi se manifestă în raporturile juridice de
comerţ internaţional nu ca o autonomie primordială, ci ca una derivată.
Concepţia subiectivă cu privire la libertatea convenţiilor consideră acordul de
voinţă al părţilor izvorul principal al drepturilor şi obligaţiilor negociate şi stipulate
în contract.
Această concepţie pune accentul pe rolul acordului de voinţă, nerecunoscând
validitatea legii, impactul pe care îl poate avea asupra raporturilor contractuale.
Concepţia obiectivă susţine primatul legii asupra voinţei, susţinând că voinţa
individuală nu poate avea efect creator în afara legii, sau peste lege.
Fără a se subestima în vreun fel rolul acordului de voinţă al părţilor, care dă
expresie concepţiei liberale în materie, trebuie să admitem necesitatea concordanţei
acesteia cu ordinea juridică naţională, ceea ce înseamnă că în temeiul clauzei
electio iuris părţile pot desemna legea contractului lor, deoarece o asemenea
opţiune le este permisă de legea care guvernează materia.
În legea 105 din 1992, se stipulează: contractul este supus legii alese prin
consens de părţi, ceea ce înseamnă că părţile nu au de ales între lege, echitate şi lex
mercatoria universalis.
Opţiunea părţilor, în exercitarea principiului libertăţii convenţiilor, este
asupra a diferite legi naţionale, întrucât contractul nu poate fi în afara legii şi cu atât
mai puţin contrar legii.
Pentru prima dată acest principiu a fost formulat de către Dumoulin, cu
prilejul unei consultaţii pe care a dat-o într-o problemă de regim juridic al
bunurilor, care era reglementat de mai multe statute locale. Prin soluţia dată,
Dumoulin a urmărit să asigure un regim unic, indiferent unde erau situate bunurile
mobile.
În dreptul comerţului internaţional, părţile pot să aleagă legea competentă a
cârmui cerinţele de fond şi efectele contractului.
Dacă în trecut, autonomiei de voinţă i se conferea un câmp foarte larg de
acţiune, reglementările mai recente pun accentul pe facultatea de alegere a legii
competente, facultate recunoscută părţilor.
Lex voluntatis mai este definit şi ca normă conflictuală fundamentală, prin
care condiţiile de fond şi efectele contractelor de comerţ internaţional sunt
guvernate de legea desemnată de părţile contractante.
Condiţiile de fond ale actului juridic unilateral, se consacră în legea nr. 105
din anul 1992 şi sunt stabilite de legea aleasă de autorul său.
Contractele comerciale internaţionale sunt supuse legii alese prin consens de
către părţi, iar condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi
cârmuieşte fondul.
 Practica raporturilor comerciale internaţionale a pus în evidenţă necesitatea
uniformizării normelor conflictuale existente, iar lex voluntatis este comună ăn
cele mai multe sisteme de drept privat, constituind un element de uniformitate,
compatibil cu cerinţele actuale ale siguranţei schimburilor comerciale
internaţionale.

Principiul bunei – credinţe

Atât în dezbaterile Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi Comisiei

Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional, cât mai ales, în procesul
încheierii şi realizării contractelor comerciale internaţionale, cu deosebire în ultimii
ani, buna credinţă a fost şi este invocată, clamată cu insistenţă, subliniindu-se, de
regulă argumentat, importanţa pe care o are pentru finalizarea schimburilor de
mărfuri şi servicii în condiţii reciproc avantajoase.
La dezbaterile Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial
Internaţional asupra Finanţării private a proiectelor de infrastructură, reprezentantul
unui grup de experţi solicitaţi să ofere o variantă de text a făcut o remarcă care a
stârnit mult interes fiind îndelung comentată: insistenţa fără precedent asupra
bunei – credinţe, frecvenţa ei tot mai mare în textele elaborate şi invocarea ei în
practica relaţiilor comerciale internaţionale, nu demonstrează că a crescut gradul
în care este respectată, ci, dimpotrivă, că este tot mai puţin respectată, şi nu de
puţine ori încălcată cu brutalitate, motiv pentru care s-a considerat că este necesară
nu numai stipularea în texte, ci îndeosebi, adoptarea de măsuri practice de aplicare
în:
 momentul încheierii contractelor;
 în derularea acestora;
  în predarea mărfii sau efectuarea serviciilor la nivelul cantitativ şi calitativ
convenit.
Convenţiile trebuie respectate cu bună credinţă – se stipulează ăn mod
expres în Codul Civil Român
Acesta mai precizează că: convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres
într-însele, dar la toate urmările, ce chitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei,
după natura sa.
În literatura de specialitate s-au acordat şi se acordă spaţii largi principiului
bunei – credinţe, atrăgându-se atenţia asupra valenţelor sale nu numai morale, ci şi
juridice.
Buna – credinţă, precizează I. Rosseti – Bălănescu, Ovid Sachelarie şi
Nicolae G. Nedelcu, este convingerea posesorului că are asupra lucrului ce
posedă un drept de proprietate pe baza unui titlu translativ a cărui invaliditate o
ignoră.
În mod explicit, legea română stipulează că posesorul nu câştigă proprietatea
fructelor decât când posedă cu bună – credinţă; în caz contrar el este dator a înapoia
productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.
Din reglementările Codului Comercial Român, rezultă că buna – credinţă
trebuie să însoţească toate etapele tranzacţiei comerciale, inclusiv transportul până
la predarea mărfii, în condiţiile de calitate şi în cantitatea stipulate în contract.
În tranzacţiile comerciale internaţionale concurenţa are un rol important în
obţinerea beneficiilor.
Dar, libertatea de concurenţă îşi are limita în obiceiurile comerciale cinstite,
care presupun buna – credinţă.
Aceasta obligă partenerii schimburilor comerciale internaţionale să respecte
un minimum de moralitate.
 Buna – credinţă în afacerile comerciale internaţionale obligă atât
comerciantul, cât şi industriaşul, implicaţi în competiţia internaţională pentru a
obţine un profit cât mai mare, la:
 să se comporte în limitele moralităţii în derularea şi finalizarea tranzacţiei;
 să nu recurgă la acţiuni de natură a frauda partenerul, deoarece, chiar dacă
câştigul este palpabil pe termen scurt, pierderile sunt certe pe termen lung.
Acei participanţi la raporturile comerciale internaţionale, care nu sunt de
bună – credinţă, pierd nu numai clienţii, dar şi piaţa de desfacere a produselor şi îşi
fac un renume cu conotaţii negative.
Odată limitele unui minimum de moralitate depăşite, concurenţa devine
neleală şi angajează răspunderea celui care a săvârşit actele susceptibile de o
asemenea calificare.
Legea română consacră îndatorirea comercianţilor de a-şi exercita obligaţiile
cu bună – credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, calificând actul de concurenţă
neloială ca fiind contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.
În contractele de comerţ internaţional sunt stipulate clause prin care se
interzice concurenţa neloială, stabilindu-se răspunderi pentru cei ce o practică.
Aşadar, atât în baza legii, cât şi a prevederilor contractuale, concurenţa nu
numai că poate, dar şi trebuie exercitată cu respectarea bunei – credinţe. Se înţelege
că raporturile comerciale internaţionale implică competiţia, concurenţa între
participanţii la schimburile comerciale în scopul de a obţine beneficii.
Experienţa demonstrează, însă, că nu prin fraudă, prin înşelarea partenerilor
şi clientelei se obţine un beneficiu stabilit şi din ce în ce mai mare, ci prin bună –
credinţă, prin cinste şi corectitudine.
După cum afirma prof. univ. dr. Dumitru Mazilu în cartea sa, Îndeplinirea cu
bună – credinţă a obligaţiilor asumate, buna – credinţă este un principiu general
care călăuzeşte atât procesul elaborării normelor dreptului comerţului
internaţional, cât şi pe acela al aplicării lor.
În normele privind schimburile comerciale internaţionale şi în contractele
privind tranzacţiile în acest domeniu se regăsesc stipulate şi răspunderile pentru
încăcarea principiului bunei – credinţe.
Legea română prevede în mod expres măsuri împotriva părţii care a acţionat
cu rea – credinţă.
Astfel, dacă vânzătorul a vândut cu rea – credinţă, fondul altuia, el va fi
dator să întoarcă cumpărătorului toate spezele ce va fi făcut, chiar şi cele de
simplă plăcere.
Totodată, conform Codului Civil Român, vânzătorul este supus la
răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din cauza acelora,
lucrul nu este bun de întrebuinţat, după destinaţia sa, sau întrebuinţarea sa e atât
de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-
ar fi dat de dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile.
În Codul Comercial Român sunt stipulate răspunderile pentru acţiuni, acte
sau fapte, de rea – credinţă, ceea ce obligă participanţii la schimburile comerciale
internaţionale să aibă o condiută corectă. Reglementările internaţionale definesc
faptele de rea – credinţă şi stipulează răspunderi pentru comiterea lor.
Aşa de pildă, Conferinţa de la Lisabona din 1958, a introdus în Convenţia de
la Paris privind concurenţa neloială un text care defineşte acte şi fapte de comerţ de
rea – credinţă: indicaţiile şi afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea comerţului,
este susceptibilă să inducă publicul în eroare, în ceea ce priveşte natura, modul de
fabricare, caracteristicile, aptitudinea pentru întrebuinţare sau calitatea
mărfurilor.
 Aşa cu observa Paul Roubier, asemenea comportamente, ce vădesc reaua-
credinţă a autorilor lor, au fost depistate din experienţa raporturilor juridice de
comerţ internaţional.
Sancţionarea lor s-a dovedit a fi necesară pentru a descuraja reaua – credinţă
şi a garanta derularea corectă a contractelor de comerţ internaţional.
Principiul bunei – credinţe este considerat a fi atât de important în relaţiile
comerciale internaţionale, deoarece pune în evidenţă valorile morale ale
comportamentului participanţilor la aceste relaţii, adăugându-le răspunderilor
juridice stipulate în aplicarea sa de către organele competente pentru crearea şi
aplicarea dreptului comerţului internaţional.

Unitatea principiilor dreptului comerţului internaţional

Analiza principiilor dreptului comerţului internaţional pune în lumină

unitatea lor, legăturile strânse dintre ele în procesul elaborării normelor privind
schimburile comerciale şi cooperarea economică şi tehnico – ştiinţifică
internaţională, precum şi activitatea complexă de aplicare a acestor norme în
tranzacţiile comerciale externe.

Corelaţia cu principiile din dreptul intern

Principiile dreptului comerţului internaţional, ca şi normele sale nu

acţionează în disonanţă, ci în consonanţă cu principiile correlative din dreptul
intern.
 Pentru că este greu de crezut că un asemenea principiu, cum este cel al
libertăţii comerţului, ar putea acţiona numai în schimburile comerciale
internaţionale ale agenţiilor economici, în condiţiile absenţei sale în tranzacţiile lor
comerciale interne.
Aceleaşi considerente sunt de făcut în legătură cu libertatea convenţiilor,
egalitatea juridică a părţilor, buna – credinţă, libertatea concurenţei.
Experienţa demonstrează că formularea principiilor interne în domeniul
commercial şi promovarea lor în practica relaţiilor comerciale constituie un
important support în exercitarea principiilor dreptului comerţului internaţional.
Cu cât practica relaţiilor comerciale interne este mai bogată, îmbogăţind
principiile care le guvernează, cu atât mai mult ele pot contribui la îmbogăţirea
principiilor care guvernează tranzacţiile comerciale internaţionale, deoarece,
tranzacţiile comerciale interne se află în strânsă legătură cu cele internaţionale,
completându-se şi susţinându-se unele pe altele.

Complementaritatea principiilor

Principiile dreptului comerţului internaţional sunt complementare, fiecare în

parte putând să fie înţeles şi explicat în legătura sa, adesea, intrinsecă cu celelalte
principii.
Este greu de crezut că principiul egalităţii juridice a părţilor ar putea fi
exercitat în toată pletitudinea sa, fără a fi corelat cu principiul libertăţii
convenţiilor, iar ambele, fără a le corela cu principiul libertăţii comerţului.
 Dacă principiul libertăţii comerţului dă expresie concepţiei generale liberale
cu privire la schimburile comerciale internaţionale, el se completează în numeroase
aspecte concrete cu principiul libertăţii convenţiilor, completându-se reciproc.
Caracterul complementar al principiilor a rezultat şi din analiza principiilor
bunei – credinţei şi libertăţii concurenţei.
Complementaritatea este o caracteristică a principiilor dreptului comerţului
internaţional care demonstrează unitatea lor.

Finalitatea principiilor

Caracterul unitar al principiilor rezultă şi din finalitatea lor comună: aşezarea

relaţiilor comerciale internaţionale pe un asemenea fundament juridic, care să
stimuleze schimburile mondiale de valori, contribuind la progresul şi prosperitatea
tuturor naţiunilor.
Această unitate este cu atât mai necesară în condiţiile în care diversitatea de
opţiuni şi practice în comerţul internaţional se menţine, cu toate evoluţiile spre
integrare din unele zone şi regiuni ale lumii.
Principiile şi normele dreptului comerţului internaţional acţionează într-o tot
mai accentuată unitate, fără a nega diversitatea, ci pentru a orienta operaţiunile
comerciale, în multitudinea formelor lor de manifestare, în direcţia generală a
progresului şi dezvoltării, asigurându-le coerenţa necesară, eficienţa şi
rentabilitatea, care trebuie să caracterizeze comerţul exterior al tuturor naţiunilor.
În concluzie, iată de ce , cunoaşterea principiilor dreptului comerţului
internaţional nu este numai o obligaţie a teoreticienilor, ci, mai ales, a
practicienilor, a tuturor celor implicaţi în schimburile comerciale internaţionale,
pentru ca, pe temelia trainică a principiilor, să-şi conceapă şi promoveze afacerile
cu acea singuranţă atât de necesară într-o lume în care competiţia este tot mai
puternică, iar supravieţuirea şi, cu atât mai mult, succesul, presupune, în afara
inteligenţei şi priceperii, o cunoaştere cât mai temeinică a principiilor şi normelor
juridice care guvernează tranzacţiile din comerţul mondial.
Dezbaterile Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional
din februarie 1999 de la Viena şi din martie 1999 de la New York au pus în
evidenţă, încă o dată, importanţa cunoaşterii şi promovării principiilor dreptului
comerţului internaţional, într-o strânsă legătură cu normele cuvenite în acest
domeniu.
Delegaţia italiană, susţinută de delgaţiile Austriei, Suediei, Egiptului şi ale
altor ţări, a readus în atenţie importanţa principiului bunei – credinţe în tranzacţiile
comerciale, subliniind că dorinţa de îmbogăţire poate fi înţeleasă, dar că reaua –
credinţă în tranzacţii trebuie descurajată şi eliminată.
Dreptul comerţului internaţional trebuie să garanteze desfăşurarea
raporturilor comerciale internaţionale, a competiţiei fireşti între comercianţi, pe
baza regulilor dreptului, justiţiei şi echităţii.

BIBLIOGRAFIE:

Prof. univ. dr. Dumitru Maziliu – Dreptul Comerţului Internaţional, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti 2007

Codul Civil Român

Dragoş Alexandru Sitaru / P. Pătrăşcanu / Ovid Sachelarie – Instituţii de Drept
Comercial Internaţional,Culegere de studii, Ed. Academiei Române, vol. 1,
Bucureşti 1973

Yolanda Eminescu – Concurenţa neleală. Drept român şi comparat, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti 1993

Octavian Căpăţînă – Dreptul concurenţei comerciale. Concurenţa patologică.

Monopolismul. Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1993

Vasile Boerescu – Explicarea Codicei Comerciale Române, Bucureşti 1868

Eugeniu Speranţia – Principii fundamentale de filozofie a dreptului, Cluj 1936

Brânduşa Ştefănescu, Ion Rucăreanu – Dreptul Comerţului Internaţional, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1983