Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
unor reglementari sub forma legilor, convenţiilor care să asigure comercianţilor şi relaţiilor
comerciale stabilitate şi securitate juridică.
1.1Dreptul comun general. Art. 1 alin. 2 din Codul comercial român prevede că acolo unde şi
atunci când în comerţ legea comercială nu dispune, primeşte aplicare legea civilă. Dreptul comun
poate fi luat în considerare ca izvor al dreptului comerţului internaţional numai în măsura în care
legea comercială română, pe care el o completează, atunci când este cazul, constituie ea însăşi un
asemenea izvor.
1.2 Legea comercială naţională- prin această expresie se desemnează ansamblul de norme
juridice care în totalitatea lor formează dreptul comerţului internaţional. Acest ansamblu se
scindează în două subansamble, dintre care unul cuprinde normele cu vocaţie generală de
aplicare în domeniul comerţului şi care în totalitaea lor formează dreptul comercial, iar altul este
1
Gabriel Mihai, Dreptul comerţului internaţional, Editura Ex Ponto,Constanta,2008 , p.35 -36
1
format din normele cu vocaţie de aplicare numai în anumite zone ale comerţului şi care, din acest
motiv, pot fi considerate norme juridice comerciale generale.
Între normele juridice comerciale o grupă aparte o formează acele norme care au fost
concepute şi elaborate de legiuitor pentru a se aplica raporturilor de comerţ internaţional.
1.3Uzanţele. Doctrina juridică reţine printre izvoarele interne ale dreptului comerţului
internaţional şi o serie de uzuri sau uzanţe (cutuma ori obiectul juridic), şi anume:
• uzante locale care se caracterizează prin aceea că sunt determinate pe baza unui criteriu
geografic, aplicarea lor fiind limitată la o anumită piaţă comercială, localitate, port sau
regiune, etc;
2
Idem., p. 36
3
Legea nr. 105/ 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat
4
Marin Voicu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2002
2
• uzanţe speciale – care se grupează între o categorie aparte pe baza criteriului ce are în
vedere obiectul contractelor de un anumit fel ori al unei activităţi comerciale. Din această
categorie fac parte de exemplu uzanţele statornicite în comerţul cu cafea, cele existente în
comerţul cu zahăr sau cele din domeniul comerţului cu cereale etc. Tot aici se încadrează
şi uzanţele formate cu referire la exercitarea unei profesiuni din materia comerţului,
precum cea a agenţilor de bursă;
• uzanţe generale – care vizează ca domeniu de aplicare zona comerţului în totalitatea ei,
independent de orice criterii de departajare a acesteia în ramuri, activităţi, profesiuni, etc5.
După un alt criteriu, ce ţine seama de forţa juridică a uzanţelor, se disting uzanţele
normative şi uzanţele convenţionale:
• uzanţele normative sunt acelea care trăgându-şi forţa juridică dintr-o jurisprudenţă bine
stabilită ce le conferă autoritate proprie dobândesc o putere similară normei de drept.
Uzanţele normative pot constitui izvor al dreptului comerţului internaţional în măsura în
care legea pe care ele o completează este ea însăşi izvor al dreptului comerţului internaţional.
• uzanţele convenţionale sunt acelea carea îşi au originea în voinţa contractanţilor care au
deplina libertata, în virtutea autonomiei de voinţă, să stabilească potrivit aprecierii lor
conţinutul contractului pe care l-au perfectat.
Acest gen de uzanţe se formează de regulă spontan, la initiativa unui partener contractual,
fiind acceptate de celălalt partener contractual, dar ca urmare a satisfacţiei date ambilor
contractanţi acestia le vor utiliza şi în raporturile lor viitoare şi le vor oferi spre utilizare şi altor
subiecţi de drept care convin să perfecteze contracte de acelaşi fel cu cel intervenit între aceia
care au statornicit uzanţa respectivă.
5
Gabriel Mihai, Op.cit., p. 37-38
3
avut ca şi consecinţă transformarea soluţiei iniţiale în regulă de conduită ce prin respectare şi
aplicare repetată în practică a intrat în conştiinţa comercianţilor şi s-a impus în virtutea tradiţiei
respectului tuturor participanţilor la comerţ6.
- convenţii bilaterale
- convenţii multilaterale
6
Idem., p. 39
7
Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Partea generală, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2008, p. 123
4
Se numesc convenţii bilaterale convenţiile care sunt perfectate între două state ca
titulare de suveranitate şi prin care se reglementează aspecte ale raporturilor dintre statele
semnatare.
8
Gabriel Mihai, Op.cit., p. 45 - 46
5
Un rol deosebit de important îl joacă organizaţiile interguvernamentale, poziţia centrală
fiind ocupată de O.N.U. şi de organismele sale specializate, care funcţionează la nivel mondial
(cum sunt UNCITRAL, UNCTAD etc) sau regional (CEE – O.N.U.). O organizaţie
interguvernamentală cu o îndelungată şi bogată activitate în domeniul la care ne referim este şi
Institutul pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT).
În cadrul U.E. este demnă de remarcat activitatea Comisiei privind Dreptul European al
Contractelor9.
Rolul pe care organizaţia mondială îl joacă în această privinţă este în deplină concordanţă
cu înseşi scopurile ei, Carta O.N.U.precizând că organizaţia îşi propune să realizeze printre
altele, „Cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter
economic” (art.1 pct. 3). Această importantă activitate a organizaţiei este detaliată prin
prevederile Cap. IX din Cartă („Cooperarea economică şi socială internaţională”, art.55 - 60).
9
Dragoş Alexandru Sitaru, Op. cit., p.126
10
Idem., p.126
6
Activitatea de uniformizare a dreptului comerţului internaţional în cadrul O.N.U. s-a
materializat prin adoptarea mai multor instrumente juridice: convenţii internaţionale, legi
model (tip), reguli uniforme, ghiduri de redactare a contractelor. În continuare le vom
enumera pe cele mai semnificative dintre acestea.
A) În primul rând, dintre convenţile internaţionale elaborate sub egida O.N.U. şi la care
România este parte , menţionăm :
De asemenea sub auspiciile organizaţiei mondiale s-au adoptat convenţii la care România
nu este parte, cele mai importante fiind:
7
B) Dintre legile – model (tip) adoptate de către UNCITRAL, menţionăm:
2.2.2 Unificarea dreptului comerţului internaţional sub egida instituţiilor specializate ale
O.N.U. cu activitate pe zona europeană
Sub auspiciile C.E.E. – O.N.U. s-au elaborat mai multe convenţii în domeniul comerţului
internaţional, unele din ele ratificate şi de România, ca de exemplu convenţia europeană de
arbitraj comercial internaţional (Geneva, 1961) şi Convenţia de la Budapesta privind contractul
de mărfuri în navigaţia interioară – CMNI (Budapesta, 2000).
11
Idem., p.128-129
8
Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului privat (UNIDROIT) este o organizaţie
interguvernamentală independentă cu sediul la Roma12. UNIDROIT este legată de O.N.U. printr-
un acord de colaborare.
Sub egida UNIDROIT- de regulă în cadrul conferinţelor diplomatice ale statelor membre
– au fost adoptate mai multe convenţii internaţionale, unele interesând în mod direct dreptul
comerţului internaţional. Printre acestea menţionăm:
Una dintre cele mai importante opere de uniformizare a dreptului comerţului internaţional
elaborate de UNIDROIT o constituie „Principiile contractelor comerciale internaţionale”14.
12
UNIDROIT are circa 60 de state membre de pe toate continentele, care reprezintă principalele sisteme de drept
ale lumii.
13
Dragoş Alexandru Sitaru, Op. cit., p.130
14
Denumirile în variantele originale sunt „Principles of International Commercial Contracts” şi „Principles relatifs
aux contracts du commerce international. Aceste principii au fost traduse, sub denumirea „Principii aplicabile
contractelor comerciale internaţionale” de către un colectiv de avocaţi în cadrul „Şova şi Asociaţii”
9
Rolul Principiilor se poate manifesta sub mai multe aspecte (conform alin. 2-7 din
preambul), pe care le relevăm în continuare.
Principiile se aplică atunci când părţile au convenit ca întreg contractul sau o parte din el
să fie guvernat de aceste principii.
Principiile au caracter facultativ, fiind aplicabile numai în cazul în care părţile au trimis la
ele printr-o clauză expresă din contract, în temeiul principiului autonomiei lor de voinţă în
desemnarea legii contractului.
Principiile UNIDROIT nu exclud reguluile imperative ale legii interne care guvernează
contractul (lex contractus).
15
Dragoş Alexandru Sitaru, Op. cit., p. 131 -133
10
2.4 Uzanţele comerciale internaţionale
1.Definiţie
a)Ele conţin un element obiectiv şi anume constituie o practică socială.Această practică este un
ansamblu de acte juridice şi fapte materiale care au căpătat acest caracter datorită aplicării
lorrepetate de către participanţii la comerţul internaţional,întro anumită perioadă de timp.
16
D.Mazilu,Dreptul comerţului internaţional,Partea generală,Ed. Lumina L.,1999,p.133-143
11
2.4.2.Clasificarea uzanţelor
Uzanţele pot fi calsificate în funcţie de mai multe criterii.Reţinem doua dintre acestea şi
anume criteriul sferei de aplicare în spaţiu a uzanşelor şi cel al caracterului lor(forţei juridice).
Clasificarea după acest criteriu este esenţială,deoarece forţa juridică a uzanţelor constituie un
element definitoriu al uzanţelor.
1.Uzanţele normative
Uzanţele normative prezintă primele două caractere juridice commune tuturor uzanţelor, cu
numite particularităţi de nuanţă,dar au, ca element specific caracterul de izvor de drept.
a)Ele conţin un element obiectiv,şi anume sunt o practică socială,dar cu precizarea că în cazul
acestui tip de uzanţe practica socială este,de principiu,mai bine conturată,mai veche şi cu grad
12
sporit de continuitate şi repetabilitate decât la uzanţele convenţionale.De aceea, latura obiectivă a
uzanţelor normative-cutumelor17-se exprimă prin formula longa,inveterate,diuturna consuetude.
Existenţa acestui sentiment general de obligativitate juridică este o condiţie necesară dar nu
suficientă pentru ca o uzanţă să dobândească caracter de normă juridică.Este necesar să fie
îndeplinită şi o condişie legală,şi anume ca sistemul de drept care constituie lex causae în speţă
să recunoască forţă normativă acestor uzanţe.Poziţiile diferitelor sisteme de drept faţă de
uzanţele normative este diferită,unele admiţându-le în mod global 18,altele în mod special,în
sensul că este recunoscută forţa juridică numai a uzanţelor dintr-un anumit domeniu de
activitate,de regulă atunci când un act normativ trimite la ele,iar în altele aceste uzanţe sunt
admise printr-un raşionament per a contrario,în sensul că nu sunt considerate contrare
principiilor fundamentale ale sistemului de drept respectiv.
c)De a de aplica împotriva unor dispoziţii legale care nu sunt de ordine publică în dreptul
internaţionaş privat al statului a cărui lege constituie lex causae în speţă(consuetudo contra
legem).
Forţa juridică a uzanţelor normative este de principiu similară celei conferite unei legi supletive
speciale.
Această forţă juridică atrage după sine anumite consecinţe,pe de o parte, pe planul raportului
dintre uzanţele normative şi legea statală, iar pe de altă parte,pe cel al relaţiei cu contractul.
17
Majoritatea autorilor folosesc noţiunea de cutumă numai pentru uzanţele normative
18
Art.1 Cod Civil italian menţionează uzanţele printre izvoarele de drept
13
În ceea ce priveşte raportul dintre uzanţele normative şi legea statală,se admite că în general că
aceste uzanţe prevalează asupra unei legi supletive,datorită caracterului lor special.Ele pot
însă,contrazice dispoziţiile de ordine publică din sistemul de drept care constituie lex causae.
1.)Pe planul sarcinii probei,în sensul că,în pricipiu,ele se invocă din oficiu de către judecător sau
arbitrul de comerţ internaţional şi se prezu,ă a fi cunoscute de către acesta.
2.)În sistemele de drept în care instanţele supreme sunt competente să judece numai în drept nu
şi în fapt,încălcarea unei uzanţe normative deschide calea procedurală către acele
instanţe.Aceasta este situaţia şi în dreptul român,unde Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă
recursurile numai pentru motivele de drept menţionate în art.304C.proc.civ.
Sunt admise ca exemple de uzanţe normative unele uzanţe generale precum anatocismul
conturilor bancare;punerea de drept în întârziere a debitorului comerciant;efectul suspensiv al
forţei majore,în scopul evitării rezoluţiunii imediate a contractului comercial;obligaţia părţilor de
a coopera pentru limitarea pierderilor.Datorită caracterelor lor de vechime,de continuitate şi
repetabilitate pronunţate,ca şi a întinderii largi a aplicării lor,o parte din aceste cutume au fost de-
a lungul timpului preluate de legiuitorii naţionali,fiind incluse în actele normative interni.
2.Uzanţele convenţionale
Uzanţele convenţionale au la rândul lor promele doua elemente definitorii ale tuturor uzanţelor
dar spre deosebire de cele normamative,nu constituie izvor de drept.
Temeiul autorităţii acestor uzanţe este acordul de voinţă. Aplicarea acestor uzanţe se plasează pe
tărâmul pricipiului libertăţii de coinţă a părţilor.
Acordul privind aplicarea unei uzanţe convenţionale poate fi expres sau tacit:
a)situaţia cea mai frecventă este aceea a acordului expres al părţilor,exprimat printr-o clauză de
trimitere prevăzută în contract.
Însă sunt mai puţine cazurile în care prin clauza contractuală,părţile trimit la „uzanţele curente”
din domeniul respectiv de activitate comercială.Trimiterea se face,de regulă, la uzanţe
14
codificate,fie de organisme neutre,fie de către una din părţi,prin condiţii generale,contracte
model,contracte cadru,etc.În aceste cazuri,uzanţele astfel fixate sunt recepţionate
contractual,având rolul de a completa conţinutul contractului.
În unele cazuri,caracterul tacit al manifestării de voinţă se deduce din anumite indicii,care pot fi
intriseci contractului sau extrinseci acestuia.Este vorba în acest caz ,de acte sau fapte exterioare
contractului,de exeplu,referirea la o uzanţă în cadrul unui act adiţional.din care se trage concluzia
că părţile au dorit să aplice uzanţa şi la contractul principal.
În alte cazuri,uzanţele care îndeplinesc anumite condiţii sunt sonsiderate prin lege ca fiind
aplicabile tacit în contract,chiar în lipsa unui anumit indiciu al voinţei păţilor.19
Rolul uzanţelor convenţionale este acela de a determina în mod specific drepturile şi obligaţiile
părţilor.Cele două categorii de uzanţe-normative şi convenţionale-se aseamănă deşi forţa lor
juridică este diferită.
Uzanţele convenţionale îşi pot manifesta rolul în legătură cu diferite aspecte privind contractele
comerciale internaţionale:
d)in legătura cu faza executării contractului(prin aceste uzanţe se se consacră anumite sancţiuni
aplicabile debitorului)
Asimilarea uzanţelor convenţionale,sub aspectul forţei lor juridice,cu clauzele contractuale pune
o problemă raportului acestor uzanţe cu legea,respectiv cu contracte.
Sub acest aspect este evident că părţile pot exclude aplicarea uzanţelor convenţionale,prin voinţa
lor expresă sau tacită.Această soluţie se explică prin faptul că rolul uzanţelor este acela de a
interpreta şi completa acordul de voinţă al părţilor.
19
O asemenea situaţie o reglementeză art.9 alin.2 din Convenţia de la Viena din 1980
15
a)Aspectele multiple şi foarte variate pe care le prezintă relaţiile comerciale internaţionale în
zilele noastre,ca şi dinamica lor rapidă fac ca reglementările naţionale şi convenţiile
internaţionale să nu poată acoperi toate situaţiile litigioase care apar între participanţii la aceste
relaţii.
Uzanţele ,ca expresia cea mai directă a activităţii participanţilor la comerţul internaţional,au o
mare capacitate de a se adapta noilor conjuncturi apărute în diferitele domenii ale
comerţului,rolul lor fiind,tocmai acela de a completa lacunele legislative şi contractuale.
20
M.N.Costin,S.Deleanu,Dreptul comerţului internaţional,vol.II,Partea specială,Ed.Lumina L.,1995,p.45-52
21
Este demnă de semnalat activitatea O.N.U şi a organismelor sale specializate;C.C.I din Paris(cel mai relevant
exemplu este Incoterms 2000,care constituie o codificare a uzanţelor în amteria contractului de vânzare
internaţională de mărfuri);şi UNIDROIT
16
d)uzanţele se fixează şi prin certificate de uzanţă,emise de Camerele de Comerţ,bursele de
mărfuri etc.Aceste certificate constituie şi mijloc de probă specifice ale uzanţelor comerciale,în
special cele necodificate.
e)existenţa şi întinderea uzanţelor comerciale internaţionale,ca acte şi fapte juridice,se pot proba
prin orice mijloc.
2.5.1.Precizări terminologice
Utilizarea uneia sau alteia dintre aceste noţiuni nu prezintă importanţă pe fond,totuşi înclinăm
către noţiunea de „uzanţă comercială”,ea având o mai largă consacrare legislativă şi
doctrinară,internă şi internaţională.
Aplicarea uzanţelor în dreptul român îşi are temeiul juridic în prevederile unor convenţii
internaţionale la care România este parte.Convenţia europeană de arbitraj comercial
internaţional22,precizează în art.VIIalin.2,că pentru determnarea legii aplicabile fondului litigiului
,”arbitrii vor ţineseama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele
comerciale...”Deasemenea,Convenţia de la Viena(1980) prevede că”Părţile sunt legate prin
uzanţele la care au consimşit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele.În afară de convenţia
contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în contract şi pentru
formarea sa,la orice uzură pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care,în comerţul
internaţional,este larg cunoscută şi în mod repetat respectată de către părţile la contracte de
acelasi tip în ramura comercială avută în vedere”.
Poziţia dreptului român faţă de uzanţele normative este exprimată printr-o regulă şi mai multe
excepţii.
22
Geneva,1961
17
Prin excepţie,uzanţele comerciale dobândesc putere legală atunci când o lege specială trimite la
ele.În acest caz,puterea normativă a uzanţelor este „delegată”,ea avându-şi izvorul în legea
specială care se referă la uzanţe.
Situaţii de excepţie:
a)În materia titlurilor normative,sunt considerate normative „uzurile locului de plată” în funcţie
de care se determină valoarea monedei străine,atunci când o cambie,respectiv un cec este plătibil
într-o mondedă care n uare curs la locul plăţii,conform prevederilor art.45 alin.2 din Legea
nr.58/1934asipra cambiei şi biletului la ordin şi respectiv,art.37 alin.2 din Legea nr.59/1934
asupra cecului.
b)Uzanţele porturilor sunt considerate în mod tradiţional în dreptul român ca având putere de
lege,aşa încât instanţa de judecată poate hotărî în baza lor chiar în afara prevederilor
contractuale.
Forţa juridică a aplicării uzanţelor convenţionale,atunci când dreptul român este lex causae,se
fundamentează pe voinţa expresă,tacită şi chiar prezumată a părţilor.
Cele mai frecvente cazuri în practica românescă de comerţ exterior sunt cele când părţile trimit
în mod expres la uzanţe codificate,mai ales în materia vânzării internaţionale de mărfuri
Incoterms.Mai puţine sunt situaţiile în care părţile fac o referire generică expresă şa uzanţele
necodificate dintr-un domeniu de activitate.
În ipoteza, în care nu există o referire expresă sau tacită la uzanţe,în dreptul român aplicarea lor
se poate fundamenta şi pe voinţa prezumată a părţilor.Prezumţia aplicării uzanţelor se întemeiază
în dreptul intern,pe prevederile ar.981 C.Civ.
În temeiul voinţei tacite sau prezumate a părţilor,în mod excepţional practica arbitrală română a
considerat ca fiind încorporate contractual nu numai uzanţele necodificate ci şi unele uzanţe
codificate,atunci când aceste uzanţe sunt unanim admise şi aplicate în mod constant în domeniul
respectiv de activitate comercială.Soluţia conform căreia,în cazul unui conflict dintre o clauză
contractuală neechivocă şi o uzanţă convenţională prevalează pe cea dintâi,a fost aplicată
constant în practica arbitrală română de comerţ internaţional.23
23
Dragoş-Alexandru Sitaru,op.cit.,p.151
18