Dreptul afacerilor

-suport de curs nr.2 -

Acţiunea normei juridice

De regulă o normă juridică are o acţiune nedeterminată în timp.
Din punct de vedere al acţiunii în timp al normei juridice, sunt trei momente care ne
interesează:
1. Intrarea în vigoare a normei juridice.
Conform Constituţiei României, norma juridică intră în vigoare în termen de 3 zile de
la data publicării sale în Monitorul Oficial al României. Aceasta este regula generală
aplicabilă în situaţia în care, în cuprinsul său nu este prevăzută o dată expresă la care aceasta
va intra in vigoare.
Se prezumă astfel că, prin publicare în Monitorul Oficial al României o normă juridică
poate fi cunoscută şi respectată de către toţi subiecţii de drept.
2. Acţiunea normei juridice.
Din momentul intrării în vigoare, o normă juridică este activă, ea trebuind să fie
respectată de către toţi subiecţii de drept, având acţiune numai pentru viitor (regula generală).
3. Ieşirea din vigoare a normei juridice.
Se poate realiza în trei modalităţi:
a. prin ajungere la termen;
b. prin cădere în desuetudine;
c. prin abrogare.
Când există norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o situaţie
excepţională este evident că ajungerea la termen sau încetarea situaţiei determină şi încetarea
acţiunii normei respective.
Căderea în desuetudine (învechirea normei) este acea situaţie în care o normă juridică
deşi formal este încă în vigoare, dată fiind schimbarea condiţiilor socio-economice care au
stat la baza apariţiei ei, nu se mai aplică.
Abrogarea este cea mai importantă modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice.
Aceasta reprezintă cauza de încetare a acţiunii normei de drept datorată intrării în vigoare a
unei noi norme juridice.

NOŢIUNEA ŞI UTILITATEA DREPTULUI AFACERILOR ÎN

SISTEMELE NAŢIONALE DE DREPT

Secţiunea 1. Noţiunea dreptului afacerilor

Formarea unei ramuri de drept este un proces complex care nu poate ignora evoluţia
societății şi a sistemului de drept în care aceasta ia naștere.
Exercitarea comerţului presupune a întreprinde pentru piaţă, a asocia inteligent toate
mijloacele şi toţi factorii necesari producţiei de bunuri şi servicii, cerute de piaţă, în regim de
profit.
A întreprinde înseamnă astfel, a face, a monta, a desfăşura afaceri de factură
comercială. De aceea, legând afacerile de artizanul lor, dreptul afacerilor a început prin a fi
reclamat ca un drept al întreprinderii şi al întreprinzătorului.
Într-o definiţie, apreciată în doctrina franceză, dreptul afacerilor este definit ca "o
tehnică de gestionare şi de organizare în serviciul scopurilor economice, sociale, politice şi

1
culturale ale întreprinderii"1. Această definiţie a fost considerată nu numai ca depăşind cadrul
dreptului comercial clasic ci şi ca depăşind dreptul însuşi.
Paternitatea denumirii de drept al afacerilor în Europa Continentală este atribuită
coautorilor francezi M. Hamel şi C. Lagarde, (în Tratatul de drept comercial din 1954), drept
pe care l-au considerat aplicabil "tuturor celor care se găsesc implicaţi în viaţa de afaceri, în
măsura în care prin activitatea lor, prin capitalurile lor, sau prin procedeele lor de lucru, ei
participă la lumea muncii"2.
Din aceste scurte consideraţii, putem desprinde cu certitudine că dreptul
afacerilor s-a dezvoltat din dreptul comercial, tot aşa cum acesta din urmă s-a dezvoltat
din dreptul civil. Această paternitate explică de ce noţiunea şi statutul dreptului afacerilor
sunt elaborate, configurate, într-o relaţie obligatorie cu dreptul comercial 3.
Potrivit unei orientări4, dreptul afacerilor este dreptul comercial evoluat, inspirat de, şi
întregit cu materii şi instituţii noi ori împrumutate din alte ramuri de drept (drept civil, drept
fiscal, dreptul muncii, drept administrativ).

PRINCIPIILE DREPTULUI AFACERILOR

Ca în orice ramură de drept, principiile au menirea nu numai să caracterizeze, să

individualizeze o anumită ramură de drept, dar să şi ofere un ghid impersonal, cuprinzător, de
orientare în raporturile juridice respective şi ca premise pentru soluţii, pentru rezolvări în
situaţiile în care nu există o acoperire juridică concretă, la speţă.
Principiile specifice afacerilor contribuie la crearea unei ramuri de drept autonome cu
un statut aparte între celelalte ramuri de drept. De asemenea, ele sunt adevărate reguli de
conduită, de orientare, în afaceri atunci când normele legale sunt lacunare, incomplete, sunt
confuze, anacronice, căzute în desuetudine sau sunt texte adoptate având în vedere alte
realităţi istorice5.
Aceste principii sunt:
I. Principiul libertăţii în comerţ
II. Principiul aparenţei în comerţ
III. Principiul caracterului oneros al afacerilor.
IV. Principiul concurenţei loiale şi normale.
V. Principiul promovării drepturilor consumatorului.

PRINCIPIUL LIBERTĂŢII ÎN COMERŢ

Secţiunea 1. Conţinutul şi suportul normativ

Este un principiu compozit, având o latură de factură preponderent economică - anume

libertatea de a întreprinde - şi o latură de factură preponderent juridică - anume libertatea de
expresie juridică.

1
Cl. Champaud, Le droit des affaires, Que sais je?, 1981, citat de Georges Ripert, René Roblot, în Traité de droit
commercial, tome I, XII ème ed., LGDJ, Paris, 1990, p. 104.
2
Citaţi de Ripert, Roblot, op. cit., p. 5.
3
M. Cabrielac, Vers la disparition du droit commercial, Études Y. Foyer, 1997, p. 329.
4
Yves Guyon, Droit des affaires, tome I, 10e ed., Economica, Paris, 1998, p. 1-3; Ion Turcu, Dreptul
afacerilor. Partea generală, Ed. Fundaţia "Chemarea", Iaşi, 1992, p. 5-7.
5
Cum sunt textele din Codul Civil privind răspunderea contractuală, adoptate la 1864.

2
 Suportul juridic îl regăsim în legea fundamentală – Constituţia, dar şi în legile care
garantează şi reglementează fundamentele economiei de piaţă urmate de legile concurenţei,
legea societăţilor, reglementările convenţiilor în comerţ.
Principiul este marcat de declaraţia emblematică a art. 135 (1) din Constituţie:
"Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă".
Această declaraţie constituţională corespunde unei obligaţii fundamentale şi
irevocabile în acord cu tratatele Uniunii Europene.
Sunt de reţinut pentru această corespondenţă, prevederile art. 4.1. şi 4.2. din Tratatul
Comunităţii Europene, conform cărora statele membre se obligă la o "conduită conformă
respectului faţă de principiul unei economii de piaţă deschise în care concurenţa este liberă"
(art.4.1.) şi "să susţină politici economice generale … conform aceloraşi principii" (art. 4.2.).

Secţiunea 2. Libertatea de a întreprinde

Libertatea de a întreprinde sau de iniţiativă, alături de libertatea concurenţei este

expresia cea mai substanţială a economiei de piaţă.
Constituţia o exprimă în art. 134 (2) lit. a ca fiind "libertatea comerţului prin obligaţia
statului de a asigura protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie".
La o lectură atentă a textului libertatea în comerţ apare susţinută şi condiţionată de
stimularea concurenţei loiale şi a egalităţii de şansă în comerţ.
Libertatea de întreprindere sau de iniţiativă economică înseamnă tocmai absenţa
oricăror factori, împrejurări, elemente care stau sub controlul autorităţilor din faţa deciziei
întreprinzătorului, investitorului, a firmei şi a omului de afaceri - de a concepe şi realiza
operaţiuni care să furnizeze pieţei "deschise", libere, produsele şi serviciile reclamate de
aceasta şi de consumatori -.
Cadrul constituţional este particularizat în Legea Concurenţei prin interzicerea oricăror
"acţiuni ale organelor administraţiei publice centrale sau locale, având ca obiect sau putând
avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei …".
Tratatul Comunităţii Europene impune statelor membre să instituie şi să garanteze "un
regim asigurând că, concurenţa nu este denaturată pe piaţa internă". (art. 3.1. lit. g.).
Funcţionarea şi eficienţa acestui principiu presupune absenţa unor constrângeri,
discriminări, inegalităţi.
Libertatea în comerţ este libertatea de a întreprinde, de a concepe, de a mobiliza
fonduri, de a face plasamente de valori, de a constitui întreprinderi lucrative, de a valorifica
un capital, alte resurse, de a exploata fondul de comerţ. Nu se conciliază cu constrângerile de
ordin politic, cum ar fi acelea de obturare a economiei de piaţă, a concurenţei libere, normale.
Nu se conciliază nici cu constrângerile de ordin administrativ, cum ar fi restrângerea câmpului
iniţiativei private, cu monopolurile, birocraţia patologică, nici cu limitările de ordin economic,
care interzic accesul la resurse, prezenţa în circuitul civil al unor bunuri şi valori economice
etc.
Libertatea în comerţ înseamnă şi guvernarea de către stat a jocului concurenţial
sănătos, normal.