Iurie Mihalache

Iurie MIHALACHE
Dreptul afacerilor: Note de curs

Autor: Iurie MIHALACHE, doctor în drept, lector universitar
Lucrarea a fost elaborată în corespundere cu Curriculum

universitar la disciplina Dreptul afacerilor, aprobat de Catedra
Drept Privat a Universităţii „Constantin Stere”.
La elaborarea cursului au fost utilizate actele normative în

vigoare la 01 ianuarie 2015.
Destinat studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor şi tuturor celor

interesaţi de aspectele dreptului afacerilor.
Corectare: Inesa COJOCARU
Machetare: Tatiana BULIMAGA
CUVÂNT ÎNAINTE
Prezentul curs de lecţii este elaborat în corespundere cu

curriculum-ul universitar la disciplina „Dreptul afacerilor”, prevăzut
pentru studenţii facultăţilor de drept din instituţiile de învăţământ
superior.
Intenţia autorului este de a oferi studenţilor un ajutor necesar şi
sigur pentru a însuși materia dreptului afacerilor care, pe măsura
dezvoltării relațiilor din sectorul privat, devine din ce în ce mai
necesară.
Cursul a fost redat în mod succint şi pe înţelesul tuturor. La
primele lecţii studenţii vor însuşi noţiunea, obiectul şi izvoarele
dreptului afacerilor, apoi vor trece la reglementarea juridică a
activității de întreprinzător, statutul juridic al persoanele fizice și
juridice care desfășoară activitate de întreprinzător, regimul juridic
al patrimoniului, insolvabilitatea, administrarea și deetatizarea
proprietății publice, finisând cu răspunderea juridică în dreptul
afacerilor.
Baza documentară a lucrării este vastă, cuprinzând materiale de
referință din literatura de specialitate autohtonă și străină. Men-
țiunile din text și bibliografia îndeamnă cititorul de a consulta și alte
surse, pentru a înțelege bine domeniul respectiv. O atenție sporită a
fost acordată practicii judiciare a Curții Supreme de Justiției a
Republicii Moldova.
Cartea poate fi utilizată cu succes de masteranzii care urmează
programul de master în „dreptul afacerilor”, dar și de specialiștii
practicieni – avocați, administratori de insolvabilitate etc., care prin
activitatea lor profesională au legătură cu mediul juridic de afaceri.
Autorul
Dreptul afacerilor. Note de curs
Capitolul 1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

DREPTUL AFACERILOR
Planul
§1. Noţiunea dreptului afacerilor:
1.1. Definirea dreptului afacerilor
1.2. Locul dreptului afacerilor în sistemul dreptului
1.3. Delimitarea dreptului afacerilor de dreptul civil, dreptul
comercial şi dreptul economic
§2. Apariţia şi evoluţia dreptului afacerilor
§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor
§4. Izvoarele dreptului afacerilor
§5. Principiile dreptului afacerilor
§ 1. Noţiunea dreptului afacerilor
1.1. Definirea dreptului afacerilor
Noţiunea de afacere. Afacerea, ca activitate, se defineşte prin risc1.
Riscul este şansa de câştig sau posibilitatea de pierdere, fiind un atribut
esenţial al economiei de piaţă, funcţionale, atribut care justifică libera
concurenţă şi care defineşte, practic, afacerea, întreprinzătorul, societatea
comercială, concurenţa şi insolvenţa2.
Definirea termenului afacere o găsim în Codul fiscal al Republicii
Moldova. Art.5 pct.(16) prevede că afacerea (activitate de întreprinzător,
business) reprezintă orice activitate realizată conform legislaţiei, cu excepţia
muncii efectuate în baza contractului de muncă, desfăşurată de către o
persoană, având drept scop obţinerea venitului, sau, în urma desfăşurării
căreia, indiferent de scopul activităţii, se obţine venit3.
1
Afacerea este asociată cu o aventură. În acest sens, foarte sugestivă este traducerea în limba engleză
a termenului de afacere – „ad-venture” (venture – risc, iar ad-venture – aventură, asumarea unui risc).
În lucrare, vom utiliza cuvântul „afacere” ca fiind sinonim cu alţi termeni frecvent întâlniţi în doctrina
de specialitate şi în practică, precum „activitate de întreprinzător”, „activitate de antreprenoriat”,
„activitate economică”, „activitate comercială” sau pur şi simplu, „business”.
2
Piperea Gheorghe. Drept comercial. Întreprinderea. – Bucureşti: C.H.Beck, 2012, p.15.
3
Termenul afacere este utilizat pe larg în legislaţie. Astfel, în Legea cu privire la principiile de bază
de reglementare a activităţii de întreprinzător nr.235/2006 este reglementată iniţierea, desfăşurarea şi
lichidarea afacerii (art.11); în Legea insolvabilităţii nr.149/2012 – vânzarea afacerii debitorului
(art.129); în Codul civil – gestionarea afacerii întreprinzătorului (art.258), relaţiile de afaceri
(art.1226), tranzacţia privind toate afacerile (art.1337).
5
FAC
Iurie MIHALACHE
Din punct de vedere conceptual, în Republica Moldova este prezent

sistemul unitar al dreptului privat, fundamentat pe normele dreptului civil.
La rândul său, dreptul civil se împarte în două categorii: (a) dreptul civil al
particularilor, în care se includ raporturile juridice bazate exclusiv pe nor-
mele Codului civil, cum sunt: persoanele, actul juridic, starea civilă, terme-
nul de prescripţie, contractele dintre particulari, succesiunea etc., şi (b)
dreptul civil al întreprinzătorilor (dreptul afacerilor), care este dreptul pe
care îl practică persoanele fizice şi persoanele juridice înregistrate în calitate
de întreprinzători. Normele din această ultimă categorie se regăsesc parţial
în Codul civil, iar parţial în acte normative speciale, precum: Legea cu privi-
re la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992, Legea privind societăţile pe
acţiuni nr.1134/1997, Legea cu privire la franchising nr.1335/1997 etc.
Definiţia dreptului afacerilor. În literatura de specialitate pot fi întâlnite
mai multe definiţii acordate dreptului afacerilor, toate având un singur punct
comun, activitatea de întreprinzător.
Din punct de vedere juridic, dreptul afacerilor reprezintă un ansamblu de
norme juridice care reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi nepatri-
moniale ce apar între persoane în legătură cu desfăşurarea activităţii de în-
treprinzător, precum şi relaţiile care apar în cazul intervenţiei statului în
această activitate4. Într-o altă definiţie, dreptul afacerilor este totalitatea de
norme juridice care reglementează relaţiile din sfera activităţii de întreprin-
zător, relaţiile conexe acesteia, inclusiv cele necomerciale, relaţiile privind
reglementarea de stat a activităţii de întreprinzător, precum şi relaţiile corpo-
rative care iau naştere pe interior, în legătură cu activitatea de management5.
Din perspectivă economică, dreptul afacerilor este văzut ca un liant între
drept şi economie; este cel care uneşte practic lumea economică de cea
juridică, o lume economică reglementată juridic şi care este esenţială în
funcţionarea unei societăţi dezvoltate (într-o abordare simplistă, fără afaceri
nu s-ar produce nimic, iar societatea nu ar putea evolua)6.
Mai ingenioşi, unii autori au lărgit înţelesul cuvântului „afacere”,
improvizând ramificaţii noi, precum: drept public al afacerilor, în care au
inclus: dreptul contractelor publice (parteneriat public-privat, concesiune),
dreptul urbanismului, dreptul energetic, dreptul mediului înconjurător etc.,
4
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. – Chişinău: Tipografia Centrală,
2011, p.20.
5
Алексеева Д.Г. Российское предпринимательское право / Под ред. И.В. Ершова, Г.Д.
Отнюкова. – Москва: Велби Проспект, 2010, p.13.
6
Păun Roxana-Daniela. Dreptul afacerilor. – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007,
p.25-26.
6
sau drept penal al afacerilor, care studiază infracţiuni specifice ce se referă

la persoana juridică, concurenţă, consumaţie, bursă etc.7 Atragem atenţia că
atât dreptul public, cât şi dreptul penal al afacerilor nu intră în obiectul de
reglementare al dreptului afacerilor. Instituţiile respective se raportează la
ramura dreptului public: dreptul public al afacerilor este instituţia dreptului
administrativ, iar dreptul penal al afacerilor este instituţia dreptului penal.
Impresia greşită că între aceste instituţii şi dreptul afacerilor ca domeniu al
dreptului privat ar exista o eventuală legătură ne-o generează însăşi cuvântul
„afacere” care, în fond, are un înţeles foarte general şi poate fi utilizat în
contexte absolut diferite (de exemplu, Ministerul Afacerilor Interne;
Ministerul Afacerilor Externe etc.)
1.2. Locul dreptului afacerilor în sistemul dreptului
În legătură cu locul dreptului afacerilor în sistemul dreptului, de-a lungul
anilor în doctrina de specialitate s-au conturat trei teorii. Prima teorie a
devenit dominantă şi stabileşte că dreptul afacerilor este parte componentă
a dreptului civil. În viziunea reprezentanţilor şcolii civilistice, dreptul aface-
rilor reprezintă o instituţie de drept sau cel mult, o subramură a dreptului
civil. Se susţine că dreptul afacerilor nu dispune de obiect şi metodă de reg-
lementare în sens tradiţional, şi nici principii proprii în domeniul activităţii
de întreprinzător, motiv din care urmează a fi inclus în componenţa
dreptului civil. Cu această ocazie, profesorul rus V.Popondopulo ajunge la
concluzia că dreptul afacerilor reprezintă o subramură a dreptului civil8.
Adepţii celei de-a doua teorii aduc argumente că dreptul afacerilor ar
constitui o ramură de drept. În acest sens s-a încercat a distinge obiectul şi
metoda specifică de reglementare a relaţiilor de afacere. Aceste relaţii se îm-
part în grupuri: a) patrimoniale, b) de conducere şi c) corporative. Privite în
ansamblu, grupurile de relaţii sociale contribuie la formarea dreptului
afacerilor ca un tot întreg9.
Promotorii acestei viziuni (N.Liteaghin şi alţii) susţin că toate relaţiile ce
fac parte din sfera activităţii de întreprinzător necesită a fi incluse într-o
ramură de drept unică – dreptul afacerilor10. Din acest punct de vedere
7
Véron Michel. Droit pénal des affaires, 10e édition. – Paris: Dalloz, 2013, 441 p.; Nicinski Sophie.
Droit public des affaires, 3e édition. – Paris: Montchrestien, 2012, 720 p.
8
Коммерческое (предпринимательское) право: Учебник в 2 томах. Том 1. - 4-е изд., перераб. и
доп. / Под ред. В.Ф. Попондопуло). – Москва: „Проспект”, 2009, p.7.
9
Лаптев В.В. Предпринимательское (хозяйственное) право: Учебник / Под ред. В.В. Лаптева,
С.С. Занковского. – Москва: „Волтерс Клувер”, 2006, p.8-9.
10
Литягин Н.Н. Предпринимательское право: Учебное пособие; 4-е изд. – Москва: МГИУ,
2008, p.7.
7
FAC
Iurie MIHALACHE
dreptul afacerilor este examinat sub trei aspecte: a) ramură de drept; b) ştiin-
ţă – totalitatea de concepţii, idei şi teorii care studiază problemele activităţii
de întreprinzător; c) disciplină de studiu – ansamblu de cunoştinţe necesare
pregătirii juriştilor şi care formează programa de studiu în instituţiile de
învăţământ11.
Conform celei de-a treia teorii, dreptul afacerilor este privit ca o struc-
tură complexă, care include în sine trăsături şi metode preluate din diferite
ramuri şi instituţii de drept. Susţinătorul acestei teorii, profesorul V.Belîh,
defineşte dreptul afacerilor ca fiind o structură complicată în care se combi-
nă în mod armonios elemente ale dreptului public cu cele ale dreptului pri-
vat. Obiectul dreptului afacerilor include în sine norme preluate din sfera
dreptului civil, administrativ, constituţional, fiscal, financiar etc., iar în acest
sens se observă tendinţa tot mai evidentă de transfer al dreptului afacerilor
din sfera dreptului privat în cea a dreptului public. În calitate de exemplu
poate fi adusă instituţia persoanei juridice care, pe de o parte, face parte din
sfera dreptului privat, fiind reglementată de normele Codului civil, iar pe de
altă parte este supusă regulilor dreptului public cu privire la înregistrare de
stat, licenţiere, plata de taxe şi impozite etc.12
Se susţine chiar că relaţiile de afacere trebuie privite din perspectiva
dreptului civil şi a dreptului administrativ. Relaţiile pe orizontală a subiecţilor
implicaţi în circuitul material-financiar necesită a fi reglementate de normele
dreptului civil, iar relaţiile pe verticală – de normele dreptului administrativ şi
de ramurile conexe acestuia, precum dreptul financiar, dreptul fiscal etc.13
Probleme de identificare în legislaţia altor state. Discuţiile privind lo-
cul dreptului afacerilor în sistemul dreptului sunt diferite şi nu dau răspuns
la întrebare. Dificultatea constă în faptul că în legislaţia şi doctrina fiecărui
stat problema respectivă este abordată în mod diferit14. În unele state, pre-
cum Federaţia Rusă, Italia, Olanda, dreptul afacerilor este parte componentă
a dreptului civil, iar în alte state, cum sunt Franţa, Spania, Portugalia, for-
mează o ramură distinctă de drept.
Mai mult, lucrurile se complică pe măsură ce autorii, chiar şi în cadrul
aceluiaşi stat, utilizează denumiri variate, precum dreptul antreprenoriatului,
11
Иванова-Паленова Е.В. Предпринимательское право: Учебник. – Москва: „Юрайт”, 2012, p.10.
12
Белых В.С. Предпринимательское право России: Учебник / Отв. ред. В.С. Белых. – Москва:
„Проспект”, 2009, p.26.
13
Алексеева Д.Г. Российское предпринимательское право / Под ред. И.В. Ершова, Г.Д. Отню-
кова. – Москва: Велби Проспект, 2010, p.13.
14
Mihalache Iurie. Dreptul afacerilor în Republica Moldova: abordări şi dificultăţi de identificare //
Revista Română de Drept Privat (România), 2013, nr.6, p.73.
8
dreptul comercial, dreptul comerţului, drept economic, având în vedere de

fapt acelaşi obiect de reglementare – activitatea de întreprinzător.
În Federaţia Rusă, de exemplu, unii autori utilizează noţiunile drept co-
mercial („коммерческое право”) şi dreptul comerţului („торговое пра-
во”)15 ca fiind sinonime16. Dacă analizăm obiectul de studiu al acestor cur-
suri, găsim reflectate preponderent contractele din Codul civil fapt ce dove-
deşte că dreptul comercial nu este altceva decât o dublare a dreptului civil.
Dreptul afacerilor este un domeniu mai larg decât dreptul comercial.
Conform părerii profesorului L.Andreev, dreptul comercial şi dreptul aface-
rilor se raportează unul faţă de celălalt conform regulii „parte la întreg”:
dreptul comercial este privit ca o parte din componenţa dreptului afaceri-
lor17. În obiectul de reglementare al dreptului afacerilor se includ orice rela-
ţii care au ca scop obţinerea de profit, în timp ce dreptul comercial are un
obiect mai îngust, care se reduce la comerţ18.
O altă categorie de autori (C.Lebedev, V.Laptev) susţin că dreptul afaceri-
lor şi dreptul comercial reprezintă unul şi acelaşi lucru, iar discuţiile privind
delimitarea acestor două categorii ar fi inutile19. În legătură cu aceasta, au
fost expuse păreri în favoarea uniformizării denumirilor pentru a evidenţia,
astfel, obiectul lor unic de reglementare. Se aduc argumente că activitatea de
comerţ este o varietate a celei de întreprinzător, respectiv ambele activităţi
fac parte din categoria largă a relaţiilor aducătoare de profit. Luând în consi-
deraţie că termenii afacere şi comercial sunt sinonimi, vor fi identice şi de-
numirile „Dreptul afacerilor”20 şi „Drept comercial”. În final, se recomandă
15
Андреева Л.В. Коммерческое (торговое) право: Учебник. – Москва: КноРус, 2012, 311 p.;
Булатецкий Ю.Е., Бугорский В.П., Зинчук Э.А. и др. Коммерческое (торговое) право: Учебник.
– Москва: Норма, 2013, 735 p.
16
Prezintă interes că neînţelegeri cu referire la denumirea catedrelor sunt prezente la nivelul celor mai
mari facultăţi de drept din Federaţia Rusă. Astfel, există catedra Drept comercial (Коммерческого
права) la Universitatea din Sankt-Peterburg, catedra Drept al afacerilor (Предпринимательского
права) la Universitatea de Stat din Moscova, catedra Drept economic (Хозяйственное право) la
Academia de Drept din Ural etc.
17
În limba rusă, alături de коммерческое право (dreptul comercial) există şi торговое право, care în tra-
ducere înseamnă dreptul comerţului. În calitate de obiect al dreptului comerţului serveşte vânzarea-cum-
părarea de mărfuri angro, în timp ce vânzarea-cumpărarea cu amănuntul nu face parte din această categorie
(Андреева Л.В. Коммерческое право России: Учебник. – Москва: „Волтерс Клувер”, 2008, p.4).
18
Голованов Н.М. Коммерческое право. – Санкт-Петербург: Питер, 2010, p.10.
19
Лебедев К.К. Предпринимательское и коммерческое право: системные аспекты. – Санкт-
Петербург: Юрид. центр „Пресс”, 2002, p.134-136.
20
Traducerea adecvată în limba română a expresiei din limba rusă „предпринимательское право”
este „dreptul afacerilor” (şi nu dreptul antreprenoriatului). În sprijinul acestei afirmaţii aducem ca
exemplu traducerea în rusă a cărţii profesorului francez Jean Schapira „Le droit international des
affaires” (1992, Paris: „Puf”) ca „Международное право предпринимательской деятельности”
(1993, Москва: „Прогресс”).
9
FAC
Iurie MIHALACHE
asocierea acestor două sintagme într-o singură denumire – „Dreptul afaceri-

lor şi comercial” sau utilizarea uneia dintre acestea între paranteze, de felul
„Dreptul afacerilor (comercial)”21.
În obiectul dreptului afacerilor se include şi dreptul corporativ. Cu alte
cuvinte, dreptul corporativ reprezintă un institut al dreptului afacerilor. În
acest sens, profesorul E.Gubin subliniază că în funcţie de obiectul de regle-
mentare (raporturile juridice corporative, de conducere) şi metoda de regle-
mentare (imperativă şi dispozitivă), dreptul corporativ se recunoaşte a fi un
institut important al dreptului afacerilor22.
Discuţii interesante se duc în România. În legătură cu abrogarea în anul
2011 a Codului comercial (în vigoare din 1887), s-a pus problema redenu-
mirii dreptului comercial23. În acest sens au fost înaintate mai multe denu-
miri, precum: drept civil comercial24, dreptul afacerilor, dreptul profesioniş-
tilor, dreptul întreprinderilor. Totuşi, ţinând cont de tradiţia formată în de-
cursul a 150 de ani de aplicare a Codului comercial în România, majoritatea
autorilor optează nostalgic pentru denumirea – drept comercial. Pe de altă
parte, noţiunea dreptul afacerilor a fost supusă unor critici. Conform opiniei
profesorului Şerban Beligrădeanu, este criticabil de a utiliza sintagma de
dreptul afacerilor, pe motiv că aceasta reprezintă un amestec din mai multe
componente. În viziunea autorului, prin dreptul afacerilor nu se înţelege o
singură ramură de drept, ci o pluralitate de atare ramuri, şi anume: capitole
importante din dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul
administrativ, drept fiscal şi procesual fiscal, drept bancar, drept penal etc.,
a căror unică legătură între ele este aceea că privesc raporturile juridice ce se
stabilesc în sfera afacerilor25. Aceiaşi părere negativă o are şi profesorul
Stanciu Cărpenaru, care susţine că denumirea „drept al afacerilor” este de
21
С.С. Занковского. – Москва: „Волтерс Клувер”, 2006, p.8.
22
Губин Е.П. Корпоративное право: Учебный курс / Отв.ред. И.С. Шиткина. – Москва: Кнорус,
2011, p.26.
23
Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil român (2011), în doctrina de peste Prut a existat
„dualismul” dreptului privat. S-a considerat că dreptul civil şi dreptul comercial sunt două ramuri
distincte (ale dreptului privat), primul - axat pe Codul civil din 1864 (în vigoare până în anul 2011),
iar al doilea - pe Codul comercial din 1887 (în vigoare până în anul 2011).
24
Piperea Gheorghe. Dreptul civil comercial – specie a dreptului civil // Curierul judiciar (România),
2011, nr.7-8, p.363.
25
Beligrădeanu Şerban. Consideraţii în legătură cu efectele caracterului „monist” al Codului civil
român actual asupra fiinţării, în continuare, a unui „drept comercial” în România // Dreptul
(România), 2012, nr.9, p.11.
10
mult contestată în România; ea poate fi folosită, eventual, pentru învăţămân-

tul economic, dar nu pentru cel juridic26.
În Franţa, autorii (D.Legeais, B.Hess-Fallon) indică asupra faptului că
dreptul afacerilor prezintă un domeniu mai larg decât dreptul comercial deoa-
rece cuprinde în sine nu doar activităţile legate de comerţ, dar orice activităţi
aducătoare de profit, inclusiv cele agricole, meşteşugăreşti, profesiile liberale,
atât din sfera dreptului privat, cât şi a dreptului public (social, fiscal, penal,
contravenţional etc.). Prin esenţă, dreptul afacerilor este pluridisciplinar27.
Dreptul afacerilor în Republica Moldova. Cea mai relevantă lucrare în
sfera dreptului afacerilor o constituie cartea „Dreptul afacerilor”, autori
Nicolae Roşca şi Sergiu Baieş. Deşi prima ediţie a acestei lucrări (anul
1997) este mai degrabă un drept corporativ decât al afacerilor (deoarece
autorii s-au limitat la constituirea, funcţionarea şi reorganizarea persoanei
juridice cu scop lucrativ), în ediţiile ulterioare (în două volume – 2004 şi
2006, într-un singur volum – 2011) obiectul de reglementare a fost extins,
apropiindu-se de conceptul actual al dreptului afacerilor.
Interes prezintă faptul că autorii evită a se pronunţa în privinţa locului pe
care îl ocupă dreptul afacerilor în sistemul de drept naţional, în schimb mai
multe detalii găsim la profesorii Gabriel şi Lilia Mărgineanu în lucrarea
„Dreptul afacerilor”, elaborată în anul 2004. Autorii tratează dreptul
afacerilor ca o ramură independentă, integră şi complexă de drept28.
În ce ne priveşte, spunem că dreptul afacerilor în Republica Moldova
este o subramură a dreptului civil şi are ca obiect de reglementare
raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale ce apar între persoane în
legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător.
1.3. Delimitarea dreptului afacerilor de dreptul civil,
dreptul comercial şi dreptul economic
Dreptul afacerilor şi dreptul civil. Dreptul afacerilor este parte compo-
nentă a dreptului civil. Apariţia în interiorul dreptului civil a dreptului
afacerilor este un proces firesc al specializării dreptului. Or, în ultimii ani se
observă o tendinţă tot mai mare de reglementare amănunţită a unor
operaţiuni, luând naştere: dreptul societăţilor comerciale, dreptul bancar,
dreptul valorilor mobiliare, dreptul cambial, dreptul insolvabilităţii, dreptul
26
Cărpenaru Stanciu. Dreptul comercial – între continuitate şi contestare // Dreptul (România), 2012,
nr.10, p.14.
27
Legeais Dominique. Droit commercial et des affaires, 20e édition. – Paris: Sirey, 2013, p.9; Hess-Fallon
Brigitte, Simon Anne-Marie. Droit des affaires, 19e édition. – Paris: Sirey, 2012, p.14.
28
Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. – Chişinău: Elena -V.I., 2004, p.10-14.
11
FAC
Iurie MIHALACHE
concurenţei, dreptul transporturilor etc. Fiecare dintre aceste instituţii

dezvoltă o anumite latură a dreptului afacerilor (societăţile comerciale, valo-
rile mobiliare, concurenţa, insolvabilitatea etc.), dar luate în ansamblu, aces-
tea contribuie la formarea dreptului afacerilor ca un drept mixt (amestecat,
combinat), parte integrantă a dreptului civil.
Dreptul civil reprezintă, aşa cum se ştie, un „drept comun” pentru
majoritatea instituţiilor dreptului privat şi în măsura în care dreptul afaceri-
lor duce lipsă de norme juridice, se vor aplica în mod subsidiar prevederile
din Codul civil. Însă chiar şi aşa, majoritatea relaţiilor care apar în legătură
cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător sunt reglementate de normele
dreptului civil.
În comparaţie cu alte subramuri ale dreptului civil (precum dreptul succe-
soral, dreptul obligaţional, dreptul internaţional privat), dreptul afacerilor
nu-şi are un compartiment separat în Codul civil al Republicii Moldova şi
nici codificare proprie aşa cum are, de exemplu, dreptul familiei (a se vedea
Codul familiei al Republicii Moldova nr.1316/2000). Normele dreptului afa-
cerilor sunt răspândite în mai multe capitole din Codul civil (dispoziţii
generale, persoana juridică, categoriile de obligaţii etc.), precum şi în acte
normative speciale, iar orice tentative de separare a dreptului afacerilor de
ramura dreptului civil ar da posibilitatea începerii unor discuţii neplăcute şi
inoportune cu privire la codificarea normelor din sfera activităţii de
întreprinzător, aşa cum s-a făcut deja în Ucraina (Codul economic, 1994),
iar în proces de lucru – în Kazahstan (Codul cu privire la activitatea de
întreprinzător)29. Mai mult, concepţia unui proiect al Codului cu privire la
activitatea de întreprinzător este promovată intens de Camera de Comerţ şi
Industrie a Federaţiei Ruse30.
Faptul că obiectul de reglementare al dreptului afacerilor cuprinde şi
elemente de drept public (administrativ, fiscal etc.), nu schimbă locul
acestuia în sistemul dreptului, fiindcă normele dreptului civil prevalează.
Mergând mai departe, spunem că instituţii juridice care să conţină 100%
reguli de drept privat nici nu există. Elemente de drept public sunt prezente
29
Кузнецова Н.С. Еще раз к вопросу о систематизации хозяйственного (предпринимательс-
кого) законодательства: мифы и реальности Хозяйственного кодекса Украины // Предприни-
мательский кодекс как орудие развала правовой системы Казахстана: Сб. статей / Отв. ред.
М.К. Сулейменов. – Алматы: КОУ, 2011, p.43-45; Дойников И.В. Нужен ли Казахстану
Предпринимательский кодекс: заметки с конференции // Образование и право (Kazahstan),
2012, nr.12, p.114-119.
30
Концепция проекта Предпринимательского кодекса Российской Федерации, publicat 02.03.
2012, http://www.gosbook.ru/document/7529/7556/preview (vizitat 02.01.2014).
12
şi în dreptul civil (ca exempu, instituţia înregistrării de stat a drepturilor

asupra bunurilor imobile), şi în dreptul familiei (instituţia adopţiei, tutelei,
curatelei), cu toate acestea însă, atât dreptul civil, cât şi dreptul familiei fac
parte din sfera dreptului privat, fiindcă normele dreptului privat în ele sunt
dominante31.
Dreptul afacerilor şi dreptul comercial. În doctrina națională se susţine
că dreptul afacerilor ar fi o denumire modernă a dreptului comercial. Mai
mult, dreptul afacerilor este tratat ca fiind o categorie succesoare a dreptului
comercial, respectiv, pentru a studia evoluţia dreptului afacerilor, trebuie să
apelăm la istoria dezvoltării dreptului comercial32.
Obiectul de reglementare al dreptului comercial îl formează comerţul de
mărfuri. Conform art.3 al Legii cu privire la comerţul interior nr.231/201033,
activitatea de comerţ reprezintă o varietate a activităţii de întreprinzător, ini-
ţiată în baza raporturilor stabilite în domeniul comercializării mărfurilor,
executării diverselor lucrări şi prestării serviciilor aferente vânzării de măr-
furi, având ca scop satisfacerea intereselor economice private şi asigurarea
unei surse de venit. Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi în
domeniul comerţului se numesc comercianţi.
Aşadar, în pofida faptului că locul dreptului comercial în sistemul
dreptului din Republica Moldova încă nu este bine cercetat34, aceasta deloc
nu înseamnă că dreptul comercial a dispărut sau şi mai rău, că nu există. Din
31
La fel, existenţa obiectului şi a metodei de reglementare nu poate servi ca argument în favoarea
calificării dreptului afacerilor ca ramură de drept. Cu alte cuvinte, nu este dificil a identifica un obiect
şi o metodă pentru a zice că iată, avem ramură de drept. În dreptul afacerilor obiect şi metodă de
reglementare se găsesc cu uşurinţă, problema însă ţine de faptul că din punct de vedere conceptual,
dreptul afacerilor în Republica Moldova nu este pregătit pentru a fi numit ramură de drept.
32
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.24; Cuzneţov Alexandru. Dreptul afacerilor: Curs univer-
sitar. Ediţia a II-a (coord. A.Cuznețov). – Chişinău: CEP USM, 2013 p.39. Bineînţeles, nu putem fi
de acord cu astfel de afirmaţii, deoarece dreptul comercial este numai o mică parte din sfera dreptului
afacerilor. Dreptul comercial îşi are locul său, axat pe comerţul de mărfuri. Dreptul afacerilor, aşa
cum s-a menţionat, este un domeniu mult mai larg, în care se include şi dreptul comercial. În legătură
cu abrogarea Codului comercial român, confuzii găsim şi la profesorul Stanciu Cărpenaru: mai întâi
afirmă că „Dreptul comercial cuprinde normele juridice care reglementează activitatea comercială,
adică producerea şi circulaţia (distribuţia) mărfurilor, executarea de lucrări şi prestarea de servicii”,
ulterior relatează altceva, că dreptul comercial este format din mai multe instituţii: instituţia întreprin-
derii, instituţia profesionistului activităţii comerciale, instituţia societăţilor comerciale, instituţia con-
tractelor privind activitatea comercială, instituţia titlurilor de credit şi instituţia procedurii insolvenţei
(Cărpenaru Stanciu. Tratat de drept comercial român. Ediţia a 3-a. – Bucureşti: Universul juridic,
2012, p.10-11).
33
Legea cu privire la comerţul interior, nr.231 din 23.09.2010 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2010, nr.206-209.
34
Subliniem că în anul 2006 la Chişinău a fost editat un curs universitar de drept comercial, autori –
Ghenadie Focşa, Vladislav Rusu.
13
FAC
Iurie MIHALACHE
prevederile Legii nr.231/2010 se înţelege clar că obiectul de reglementare al

dreptului comercial îl constituie comerţul de mărfuri, respectiv noţiunile
drept comercial şi dreptul comerţului le putem considera sinonime35.
Subliniem că în prezent, materia dreptului comercial este înglobată de
normele generale ale Codului civil cu privire la vânzare-cumpărare şi se
studiază în cadrul curriculei universitare la disciplina drept civil, partea
specială. În rândul civiliştilor există temerea că o eventuală consolidare a
instituţiei dreptului comercial, ar genera probleme în interiorul dreptului
privat. Aceste temeri rezultă din cel puţin două motive: în primul rând,
Republica Moldova a acceptat sistemul unitar (monist) al dreptului privat, în
care lipseşte Codul comercial, iar normele cu privire la relaţiile de comerţ
sunt inserate în Codul civil. Din acest considerent, revigorarea dreptului co-
mercial ar diminua ponderea şi importanţa dreptului civil care actualmente
deţine monopolul în cadrul dreptului privat; în al doilea rând, punerea în
valoare a dreptului comercial este însoţită de riscul apariţiei unei confuzii şi
mai mari între noţiunile „comerţ”, „comerciant”, „afacere”, „antreprenoriat”
şi „întreprinzător”.
Dreptul economic – concept pe cale de dispariţie. Termenul „drept
economic” a fost întrebuinţat pe larg în perioada Uniunii Sovietice. În pre-
zent, dreptul economic este promovat sub denumirea „Хозяйственное пра-
во” de către un grup restrâns de autori ruşi şi ucraineni36. Majoritatea jurişti-
lor se opun cu vehemență introducerii în circuitul juridic a noțiunilor drept
economic şi cod economic. Dreptul economic este asimilat cu o maladie
contagioasă moştenită din economia planificată de tip sovietic şi care în
prezent contravine flagrant principiilor economiei de piaţă37.
Originile dreptului economic provin din perioada anilor 1920-1950, când
au existat încercări eşuate de adoptare a unui Cod economic al Uniunii
35
Conform Clasificatorului Activităţilor din Economia Republicii Moldovei, din lista activităţilor de
comerţ fac parte: comerţul cu ridicata şi cu amănuntul; repararea bunurilor; comerţul legat de
transporturi, comunicaţii, hoteluri, restaurante; tranzacţii imobiliare, închirieri şi servicii prestate
întreprinderilor; activităţi de prestare a serviciilor colective, sociale şi personale (Anexa la Legea
nr.231/2012).
36
Машкин Н.А., Булатецкий Ю.Е. Хозяйственное (предпринимательское) право. Учебник –
Москва: Норма, 2007, p.738; Васильева А.С., Подцерковного О.П. Хозяйственное пра-
во Украины: Учебник. – 4-е изд., перераб и доп. – Харьков: „Одиссей”, 2010, p.488;
Хозяйственное право: Учебное пособие / Под ред. А.Г. Чепурного. – Москва: ЮНИТИ-ДАНА,
2012, p.383.
37
Сулейменов М. Хозяйственный (Предпринимательский) кодекс: улучшение законодательной
системы или ее развал? // ЮРИСТ (Kazahstan), nr.7, 2011, http://journal.zakon.kz/4446285-
khozjajjstvennyjj-predprinimatelskijj.html (vizitat 25.12.2013).
14
Sovietice. Se dorea ca normele acestuia să fie aplicate în paralel cu prevede-

rile Codului civil. În anul 1921 la facultatea de drept a Universităţii de Stat
din Moscova pentru prima dată a început studierea dreptului economic, fiind
creată şi o specialitate cu aceiaşi denumire pentru absolvenţii care urmau să
activeze în cadrul întreprinderilor de stat. După aproximativ 50 de ani, la
ideea dreptului economic s-a revenit în Ucraina, în anul 2003 fiind adoptat
Codul economic al acestei ţări.
Subliniem că în perioada anilor 2006 – 2011 şi în Republica Moldova au
existat tentative de introducere a unui nou concept al dreptului privat, prin
crearea ramurii dreptului economic. În acest sens au fost elaborate şi unele
lucrări ştiinţifice38. Dar având în vedere numeroasele carenţe admise de
autori cu ocazia elaborării lucrărilor, încercarea respectivă nu şi-a găsit
susţinători în mediul academic, respectiv a finalizat cu critici severe din
partea unor specialişti în domeniu39.
§2. Apariţia şi evoluţia dreptului afacerilor
Istoria dreptului afacerilor cuprinde trei perioade de dezvoltare: a) peri-
oada veche; b) perioada Evului mediu; c) perioada contemporană.
Perioada veche. Cele mai vechi reglementări ale comerţului au fost sta-
bilite în Imperiul Babilonian. În acest sens, cea mai veche operă legislativă
este cosiderată Codul lui Hammurapi (Hammurapi – rege al Babilonului
care a domnit în anii 1792-1749 î.e.n.) în care se găseau norme detaliate cu
privire la schimb, vânzare, locaţiune, comision, împrumut cu dobândă etc.
În Roma, relaţiile de afaceri s-au dezvoltat pe fundalul sistemelor de
drept civil (ius civile) şi dreptul ginţilor (ius gentium). Dreptul civil se aplica
relaţiilor de afaceri dintre cetăţenii romani, iar dreptul ginţilor era ansamblul
de reguli care reglementau relaţiile dintre cetăţenii romani şi străini. Iniţial,
străinii nu puteau veni la Roma, deoarece cădeau în sclavie. Dar lucrurile au
evoluat în momentul în care economia de schimb s-a dezvoltat. Sub presiu-
nea vieţii economice, romanii au fost nevoiţi să-şi regândească propriile
concepţii, încât treptat străinii încep să fie toleraţi, la început în calitate de
38
Volcinschi Victor, Cojocari Eugenia. Dreptul economic (dreptul antreprenoriatului): Suport de
curs la specializarea dreptul economic. – Chişinău: Business-Elita, 2006, 426 p.; Cojocari Eugenia.
Dreptul economic (Partea generală): Suport de curs pentru studenţii Facultăţilor de Drept şi Ştiinţe
Economice. – Chişinău: Business-Elita, 2007, 188 p.
39
Roşca Nicolae, Băieşu Sergiu. Recenzie la manualul (cursul de prelegeri) „Dreptul economic
(partea generală)” de Eugenia Cojocari, doctor habilitat în drept, profesor universitar // Revista
Naţională de Drept, 2008, nr.10, p.77-82; Cojocari Eugenia. Replică la recenzia domnilor Nicolae
Roşca şi Sergiu Băieşu la manualul (cursul de prelegeri) „Dreptul economic (partea generală)” //
Revista Naţională de Drept, 2008, nr.10, p.83-84.
15
FAC
Iurie MIHALACHE
oaspeţi (străinii care veneau la târg pentru 2–3 zile), iar mai târziu în calitate
de comercianţi40.
Perioada Evului Mediu. Prăbuşirea Imperiului Roman a dus la fărâmiţa-
rea puterii politice şi la formarea statelor-cetăţi italiene (Veneţia, Genova,
Florenţa, Pisa, Milano etc.). În locul dreptului uniform, statele-cetăţi adoptă
reguli proprii de drept. Comercianţii, pentru a-şi apăra drepturile, se organi-
zează în corporaţii, cu autonomie administrativă, judecătorească şi chiar
legislativă. Corporaţia cuprindea pe comercianţii şi meseriaşii din aceiaşi
ramură de activitate şi era condusă de un consul, ales din rândurile lor,
asistat de consilieri. Consulul emitea norme interne, bazate pe obiceiuri,
care serveau la rezolvarea litigiilor ivite între membrii corporaţiei 41. Cu tim-
pul, normele interne emise de consuli au fost adunate în culegeri, cele mai
cunoscute fiind culegerile din Pisa (1305), Roma (1317), Verona (1318),
Bergamo (1475), Bologna (1509) etc.
Un rol important în formarea dreptului afacerilor l-au avut târgurile ita-
liene, franceze, germane, spaniole etc. Fiecare târg (oraş) îşi avea regulile
sale de comerţ, iar în consecinţă a luat naştere un drept al târgurilor, cu re-
guli aplicabile tuturor comercianţilor participanţi, indiferent de originea lor,
precum şi o procedură specială de soluţionare a litigiilor dintre comercianţi.
Perioada modernă. Dezvoltarea comerţului a impus înlocuirea dreptul
cutumiar (bazat pe obiceiuri) cu un drept scris. Prima ţară în care s-a trecut
de la dreptul cutumiar la legi scrise, aplicabile pe întreg teritoriul ţării, a fost
Franţa.
Un moment crucial în acest sens l-a constituit adoptarea, în anul 1807, a
Codului comercial francez (numit şi „codul negoţului”). Prin această regle-
mentare se legitimează dreptul afacerilor. Anumite acte juridice, fapte şi
operaţiuni au ieşit de sub incidenţa Codului civil (adoptat în 1804) oferindu-
li-se o reglementare nouă, corespunzătoare noilor cerinte de comerţ. Codul
comercial îi obliga pe comercianţi să efectueze evidenţa comerţului „zi de
zi” şi să prezinte dări de seamă zilnic42.
Codul comercial francez se baza, în mare măsură, pe norme vechi, pre-
cum ordonanţele lui Coliber „Despre comerţ” (1673) şi „Despre navigaţia
maritimă” (1673), în care existau contraziceri interne, probleme evidente.
Foarte puţin erau reglementate relaţiile de vânzare-cumpărare între comer-
40
Mihalache Iurie. Drept privat roman: Note de curs. – Chişinău: Grupul editorial „Litera”, 2012, p.35.
41
Cărpenaru Stanciu, op.cit., p.12.
42
Smochină Andrei. Istoria Universală a Statului şi Dreptului. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2013,
p.331.
16
cianţi. Lipseau situaţiile referitoare la operaţiunile bancare şi de asigurare.

Din aceste motive, Codul comercial francez a fost supus în decursul anilor
la numeroase modificări.
Odată cu adoptarea Codului comercial francez, a fost recunoscută dualita-
tea dreptului privat, în drept civil şi drept comercial (care mai târziu şi-a
schimbat denumirea în dreptul afacerilor). Dualitatea respectivă a fost recu-
noscută şi în alte ţări, precum: România, Germania, Spania, Italia, Belgia etc.
Perioada contemporană. În evoluţia dreptului afacerilor din Republica
Moldova distingem două perioade43:
a) De la 1991 până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, la 06 iunie
2003. În conformitate cu prevederile Codului civil al R.S.S.Moldoveneşti
din 1964, cetăţenii nu puteau deţine în proprietate mijloace de producţie, iar
averea personală nu putea fi utilizată pentru a se obţine profit. Ca exemplu,
cităm art.102 alin.(4) din acest Cod, care stipula: „...bunurile proprietate
personală a cetăţenilor nu trebuie să servească pentru obţinerea de venituri
neprovenite din muncă”, adică venitul obţinut din utilizarea eficientă a bu-
nurilor personale (de exemplu, chiria, renda etc.) se califica de autorităţi ca
venit neprovenit din muncă, o asemenea activitate fiind considerată infrac-
ţiune (speculaţia) şi sancţionată dur de legea penală.
La 22 ianuarie 1991, Sovietul Suprem al R.S.S.Moldoveneşti a introdus
în uz termenul „proprietate privată” şi a permis cetăţenilor să deţină în
proprietate privată loturi de pământ, mijloace de producţie, precum şi alte
bunuri cu destinaţie de consum şi de producţie. Această reabilitare a
dreptului la proprietate privată a făcut posibilă liberalizarea iniţiativei
private. O continuare logică a procesului de liberalizare a fost adoptarea în
anul 1992 a Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845, prin
care s-a legalizat activitatea de întreprinzător şi s-a permis constituirea de
persoane juridice de drept privat cu scop lucrativ. Această lege a servit ca
fundament pentru trecerea de la economia planificată la economia de piaţă şi
ca bază la formarea obiectului dreptului afacerilor, deoarece a explicat în ce
constă activitatea de întreprinzător, stabilind lista subiecţilor activităţii de
întreprinzător, modul de fondare, reorganizare şi lichidare a acestor
subiecte. Chiar şi în prezent, Legea cu privire la antreprenoriat şi întrep-
rinderi poate fi considerată „un mic cod comercial” al Republicii Moldova.
43
Mai multe detalii în acest sens a se vedea: Cuzneţov Alexandru, op.cit., p.43-45.
17
FAC
Iurie MIHALACHE
b) De la adoptarea Codului civil al Republicii Moldova (06 iunie 2002) –

până în prezent. De la început, membrii comisiei pentru elaborarea
proiectului Codului civil au stat în faţa unei dileme: acceptarea sistemului
unitar (cum este în Federaţia Rusă) sau dualist al dreptului privat (precum
România – până în anul 2011, Franţa, Germania şi alte state). În fine, s-a
ajuns la concluzia că incorporarea normelor dreptului privat în Codul civil
este cea mai potrivită soluţie pentru Republica Moldova. Ideea de Cod
comercial nu avea tradiţii în ţara noastră şi nici în legislaţia fostei Uniuni
Sovietice, în baza căreia s-au format ca specialişti majoritatea juriştilor din
acea vreme.
§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor.
Obiectul dreptului afacerilor
În plan internaţional există două sisteme în funcţie de care se determină
obiectul dreptului afacerilor: sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv.
Sistemul subiectiv este aplicabil în legislaţia germană şi prevede că obiectul
dreptului afacerilor se determină după calitatea de comerciant pe care o
deţin subiecţii, iar sistemul obiectiv este acceptat de legislaţia franceză şi
prevede că obiectul dreptului afacerilor îl constituie actele şi operaţiunile de
comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte44.
Obiectul dreptului afacerilor în Republica Moldova se determină după
sistemul subiectiv45: activitatea de întreprinzător poate fi desfăşurată numai
de persoane înregistrate conform legii în calitate de întreprinzători46. În lipsa
înregistrării de stat, desfăşurarea activităţii de întreprinzător se consideră a fi
ilegală şi se sancţionează conform prevederilor din Codul contravenţional
(art.263) şi Codul penal (art.241), iar venitul obţinut ca rezultat, se încasează
44
Menjucq Michel. Droit commercial et des affaires, 8e édition. – Paris: Gualino, 2013, p.12.
45
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.21.
46
Se consideră a fi întreprinzători cu statut de persoană fizică: a) Titularul patentei de întreprinzător,
în temeiul Legii cu privire la patenta de întreprinzător nr.93/1998; b) Întreprinzătorul individual,
potrivit Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali
nr.220/2007; c) Gospodăria ţărănească (de fermier), în conformitate cu prevederile Legii privind
gospodăriile ţărăneşti (de fermier) nr.1353/2000. Persoanele juridice pot desfăşura activitate de
întreprinzător având forma juridică de organizare: a) Societate comercială: societatea cu răspundere
limitată (Legea privind societăţile cu răspundere limitată nr.135/2007; Codul civil, art.145-155),
societatea pe acţiuni (Legea privind societăţile pe acţiuni nr.1134/1997, Codul civil, art.156-170),
societatea în nume colectiv (Codul civil, art.121-135) şi societatea în comandită (Codul civil, art.136-
144); b) Cooperativă de producţie (Legea privind cooperativele de producţie nr.1007/2002) şi de
întreprinzător (Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73/2001); c) Întreprindere de stat
(Legea cu privire la întreprinderea de stat nr.146/1994) şi întreprindere municipală (Regulamentul-
model al întreprinderii municipale, aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr.387/1994).
18
prin hotărâre judecătorească în bugetul de stat (art.27 din Legea cu privire la

antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992).
Obiectul dreptului afacerilor reprezintă relaţiile care apar în legătură cu
activitatea aducătoare de profit între persoanele fizice şi juridice ce au
calitatea de întreprinzător. Din categoria respectivă fac parte:
- relaţii ce iau naştere în legătură cu obţinerea de profit (încheierea şi
executarea diferitor contracte, producerea şi comercializarea de bunuri,
executarea de lucrări, prestarea de servicii etc.).
- relaţii care apar între autorităţile publice şi întreprinzători (înregistrarea
de stat, eliberarea licenţelor, plata de taxe şi impozite etc.);
- relaţii corporative, ce provin din interiorul persoanei juridice şi se referă la
managementul acesteia, inclusiv reorganizarea, insolvabilitatea, lichidarea ş.a.
Toate aceste grupuri de relaţii sunt interdependente, colaborează ca un tot
întreg, formând obiectul unei ramuri complexe şi integrate, numită dreptul
afacerilor47.
Relaţii ce iau naştere în legătură cu obţinerea de profit. Aceste relaţii
poartă caracter patrimonial şi apar între subiecţii activităţii de întreprinzător
în legătură cu obţinerea venitului.
În cadrul acestor relaţii subiecţii participanţi se află pe poziţie de
egalitate juridică, motiv din care relaţiile se mai numesc orizontale, spre
deosebire de relaţiile verticale, care iau naştere între stat şi întreprinzători
având la bază puterea şi raporturile de subordonare.
Grupul respectiv de relaţii sociale este considerat a fi principal, deoarece
în procesul îndeplinirii activităţii de întreprinzător se realizează scopul de
bază – obţinerea profitului. Ideea dobândirii profitului indică asupra
caracterului comercial şi, corespunzător, material-financiar al relaţiilor.
La baza raporturilor juridice aducătoare de profit stau contractele
reglementate de Codul civil, cele mai frecvente în acest sens fiind:
vânzarea-cumpărarea (art.753-822), locaţiunea (art.875-910), prestarea de
servicii (art.970-979), depozitul (art.1086-1111), agent comercial (art.1199-
1211), comisionar profesionist (art.1212-1221) etc.
Relaţii care apar între autorităţile publice şi întreprinzători. Statul reg-
lementează activitatea întreprinzătorilor prin norme juridice imperative, pu-
nând în sarcina lor un şir de obligaţii.
47
Ершова И.В. Предпринимательское право: неравнодушный взгляд // Предпринимательское
право (Приложение к журналу). – Москва: Юрист, Вып. 2, 2012, p.3; Ершова И.В.
Предпринимательское право: задачи, ждущие своего решения // Актуальные проблемы
частного и публичного права в свете теории конвергенции: сборник научных статей. – Москва:
Юнити-Дана, 2012, p.94.
19
FAC
Iurie MIHALACHE
Raporturile juridice de drept public dintre autorităţile publice şi întreprin-

zători apar în legătură cu: înscrierea întreprinzătorului în Registru de stat şi
efectuarea de modificări în acest registru; obţinerea de autorizaţii (licenţe)
pentru unele genuri de activitate; încălcarea regulilor concurenţei; ţinerea evi-
denţei contabile de către întreprinzător; insolvabilitatea întreprinzătorului48.
Relaţiile dintre autorităţile publice şi întreprinzători apar în procesul
reglementării de stat a activităţii de întreprinzător. Astfel de relaţii se
numesc verticale şi se caracterizează prin subordonarea întreprinzătorilor în
raport cu deciziile emise de autorităţile publice. În situaţia unui dezacord,
litigiul va fi examinat de către instanţa de contencios administrativ, conform
regulilor stabilite de Codul de Procedură Civilă.
Relaţii corporative. Astfel de raporturi poartă caracter organizaţional şi
apar în legătură cu numirea organelor de conducere a persoanei juridice,
fondarea de filiale şi reprezentanţe, reorganizarea, insolvabilitatea,
lichidarea etc. Raporturile respective poartă caracter necomercial şi sunt
absolut necesare în desfăşurarea activităţii de întreprinzător.
Metoda dreptului afacerilor
Precizări. Normele de drept pot interzice anumite acţiuni din partea
participanţilor la raporturile juridice, le pot prescrie un anumit
comportament ori lasă la discreţia părţilor să aleagă caracterul relaţiilor
dintre ele49. Încălcarea normei de drept angajează constrângerea din partea
statului. Deşi această trăsătură este valabilă pentru orice ramură de drept,
totuşi fiecare ramură îşi are mijloacele proprii cu care influenţează asupra
relaţiilor din sfera ei de reglementare.
Metoda de reglementare în dreptul afacerilor reprezintă ansamblul de
procedee şi mijloace cu ajutorul cărora se realizează reglementarea juridică
a relaţiilor sociale ce constituie obiectul dreptului afacerilor. Într-un alt sens,
metoda de reglementare ar însemna mijloacele prin care se acţionează
asupra relațiilor din sfera activităţii de întreprinzător sau modul prin care
statul, folosind normele de drept poate influenţa asupra comportamentului
subiecților participanți la raporturile de afaceri.
Caracterul complex al obiectului dreptului afacerilor presupune aplicarea
mai multor procedee de influenţă asupra conduitei participanţilor. Astfel, în
unele cazuri legea prevede drept izvor de apariţie a obligaţiilor contractul
încheiat între subiecţii activităţii de întreprinzător, în alte cazuri – actul emis
48
49
Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică.
Ediţia a III-a. – Chişinău: „Tipografia Centrală”, 2011, p.35.
20
în limitele competenţei de către autorităţile publice (de exemplu, dispoziţia

Consiliului Concurenţei).
În majoritatea cazurilor părţile au libertatea de a-şi alege singure
acţiunile pe care urmează să le întreprindă (de exemplu, faptul de a
desfăşura sau nu o activitate de întreprinzător), dar există şi situaţii în care
conduita părţilor este impusă prin lege (de exemplu, obligativitatea
înregistrării de stat, obţinerii licenţei de activitate, achitării de taxe şi
impozite etc.).
Aşadar, dreptului afacerilor îi sunt specifice mai multe metode de regle-
mentare juridică, precum: metoda dispozitivă, metoda imperativă, metoda
recomandărilor:
- Metoda dispozitivă. Cu ajutorul normelor dispozitive sunt reglementate
raporturile juridice dintre subiecţii aflaţi pe poziţie de egalitate. Fără a fi im-
pus de cineva, subiectul decide asupra încheierii unui act juridic (de exemp-
lu, vânzare-cumpărare, credit bancar) sau luării unei decizii (de exemplu,
producerea unui nou tip de mărfuri). Luând în consideraţie faptul că în ulti-
mul timp contractele dobândesc un rol tot mai important, metoda dispozitivă
a devenit principala metodă de reglementare în dreptul afacerilor50.
- Metoda imperativă (include metoda onerativă şi metoda prohibitivă) în
care, cu ajutorul normelor imperative sunt stabilite anumite cerinţe faţă de
procesul îndeplinirii activităţii de întreprinzător: drepturi, obligaţii, respon-
sabilităţi pentru subiecţii participanţi etc.
Metoda imperativă se explică prin faptul că subiectele activităţii de
întreprinzător se află în raporturi de subordonare juridică. În virtutea
competenţei pe care o deţine, unul dintre subiecți emite ordine şi indicaţii
pentru alt subiect, care este obligat să le îndeplinească.
Până în anul 1991 metoda imperativă se aplica frecvent, fiind condiţiona-
tă de prezenţa unei economii planificate. În schimb o altă situaţie avem în
prezent. Metoda imperativă se aplică mai rar, fiind mijlocul prin care autori-
tăţile publice realizează politica de stat în sfera economiei şi a activităţii de
întreprinzător.
- Metoda recomandărilor presupune că o parte a raportului juridic
recomandă celeilalte părţi un anumit model de comportament care, după
caz, urmează a fi acceptat sau respins51. Aplicarea metodei recomandărilor
50
С.С. Занковского. – Москва: „Волтерс Клувер”, 2006, p.28.
51
Анохин В.С. Предпринимательское право: Курс лекций. B 2-х частях. – Москва: Волтерс
Клувер, 2009, p.12-14.
21
FAC
Iurie MIHALACHE
permite reglementarea activităţii de întreprinzător într-o formă liberă, mai

flexibilă.
Reguli cu caracter recomandativ se conţin şi în anexele unor acte norma-
tive, oferite întreprinzătorilor cu titlu de model (diferite contracte-tip, cereri,
acte de procedură etc.). De exemplu, contractul de transport şi expediţie
anexat la Regulamentul prestării serviciilor de transport şi expediţie nr.9/12
din 09.12.9952. Normele respective, însă, necesită a fi deosebite de formula-
rele tipizate cu regim special aprobate de Ministerul Finanţelor (şi emise de
către inspectoratul fiscal) sub forma unor documente primare de strictă evi-
denţă, cum sunt: facturile fiscale, actele de achiziţie a mărfurilor, foile de
parcurs, licenţele, declaraţiile vamale, delegaţiile, mandatele avocaţilor
etc.53 Acestea din urmă poartă caracter obligatoriu.
Metodele dreptului afacerilor nu se aplică în mod singular, ci se află într-
o permanentă interacţiune. Aceasta depinde de sfera în care iau naştere
raporturile juridice. Metoda imperativă se aplică în raporturile „pe verticală”
(autoritate publică – întreprinzător, dar şi în relaţiile corporative (de
management) din interiorul persoanei juridice). Metoda dispozitivă se aplică
în raporturile „pe orizontală” (relaţiile întreprinzător – întreprinzător, dar şi
în relaţiile întreprinzătorilor cu persoane fizice/juridice care nu desfăşoară
activitate de întreprinzător).
În fine, spunem că dreptul afacerilor reprezintă un complex de acte
normative în care se includ atât elemente de drept privat, cât şi de drept
public, ceea ce implică întrebuinţarea mai multor metode de reglementare,
dintre care principale considerăm a fi metodele: dispozitivă, imperativă şi de
recomandare. Aceste metode se deduc din felul în care legiuitorul s-a
exprimat la formularea normelor juridice.
§4. Izvoarele dreptului afacerilor
Noţiunea de izvor al dreptului afacerilor. Dreptul afacerilor este
alcătuit dintr-un ansamblu de norme ce reglementează raporturile juridice
din sfera activităţii de întreprinzător. Aceste norme trebuie aduse la
cunoştinţa întregii societăţii şi, în primul rând, la cunoştinţa celor a căror
comportament îl prescriu. Izvoarele dreptului afacerilor reprezintă formele
52
Regulamentul prestării serviciilor de transport şi expediţie, nr.9/12 din 09.12.99 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.57.
53
Nomenclatorul formularelor tipizate de documente primare cu regim special, aprobat prin
Hotărârea Guvernului R.M. nr.294 din 14.03.98 „Cu privire la executarea Decretului Preşedintelui
Republicii Moldova nr.406-II din 23.12.1997” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998,
nr.30-33.
22
de exprimare a normelor juridice în cadrul sistemului de drept al afacerilor,

adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a
normelor juridice în procesul de creare a dreptului54.
Sintagma izvor de drept are mai multe sensuri: a) izvoare materiale şi
formale; b) izvoare interne şi externe; c) izvoare scrise şi nescrise. Dintre
ele, cea mai mare importanţă o au izvoarele formale care reprezintă sistemul
de acte normative aranjate într-o anumită ierarhie după forţa lor juridică.
Categoriile de izvoare ale dreptului afacerilor. Dreptul afacerilor este
parte componentă a sistemului de drept al Republicii Moldova, fiind
reflectat în izvoare de drept care sunt tradiţionale tuturor ramurilor de drept.
Din categoria acestor izvoare fac parte:
- Constituţia Republicii Moldova;
- legile organice şi ordinare;
- actele normative subordonate legii (hotărâri, ordonanţe și dispoziții ale
Guvernului, acte emise de autorităţile publice centrale și locale, acte corpo-
rative etc.).
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 se situează în
„vârful piramidei” tuturor actelor normative. Constituţia este legea supremă,
având forţă juridică superioară în raport cu celelalte legi.
Conform prevederilor constituţionale, economia de piaţă, liber iniţiativă şi
concurenţa loială sunt factorii de bază ai economiei naționale. Economia Re-
publicii Moldovei este o economie de piaţă de orientare socială, bazată pe
proprietatea privată şi publică, antrenate în concurenţă liberă. Statul trebuie
să asigure reglementarea juridică a activităţii economice; libertatea comerţului
şi a activităţii de întreprinzător; protecţia concurenţei loiale, crearea unui
cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie; inviolabilitatea
investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine (art.126).
Legile organice şi ordinare. Deosebirea dintre legea organică şi cea
ordinară constă în modul de aprobare. Astfel, pentru a fi aprobată o lege
organică este necesar votul majorităţii deputaţilor aleşi, după cel puţin două
lecturi. Legile ordinare se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi la
şedinţa Parlamentului.
Domeniul dreptului afacerilor se bazează pe un număr impunător de legi
care reglementează activitatea de întreprinzător. Numărul mare de acte le-
gislative face ca enumerarea lor exhaustivă să fie dificilă, motiv din care,
pentru utilitate, considerăm necesar să ne oprim la unele dintre ele, cele mai
importante:
54
Cuzneţov Alexandru, op.cit., p.62.
23
FAC
Iurie MIHALACHE
Codul civil al Republicii Moldova, adoptat la 06 iunie 2002, în vigoare la

06 iunie 2003, apare ca legea principală în dreptul afacerilor. Aceasta se
întâmplă în condiţiile în care prin adoptarea Codului civil, ţara noastră a
preluat sistemul unitar al dreptului privat, spre deosebire de alte state,
precum Franţa, Germania, Spania, Belgia, unde alături de Cod civil, mai
există şi Codul comercial, în care se conţin norme cu referire la comercianţi
şi relaţiile de afaceri.
Normele Codului civil stabilesc că subiecte ale raporturilor juridice civile
sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător (art.2). Un rol important pentru obiectul de reglementare a
dreptului afacerilor îl au dispoziţiile cu privire la: persoanele juridice cu
scop lucrativ (art.106-179), contractele cu caracter strict comercial, precum:
mandat profesionist (art.1033), intermediere comercială (art.1190-1198),
agent comercial (art.1199-1211), comisionar profesionist (1212-1221) etc.
Alte legi importante. Baza normativă a afacerilor în Republica Moldova
este asigurată, în principal, prin următoarele legi: Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992 (M.O., 1994, nr.2); Legea cu
privire la întreprinderea de stat nr.146/1994 (M.O., 1994, nr.2); Legea cu
privire la secretul comercial nr.171/1994 (M.O., 1994, nr.13); Legea
instituţiilor financiare nr.550/1995 (M.O., 2010, nr.247-251); Legea cu
privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 (M.O., 1997, nr.38-39); Legea
cu privire la patenta de întreprinzător nr.93/1998 (M.O., nr.72-73, 1998);
Legea privire la grupele financiar industriale nr.1418/2000 (M.O., 2001,
nr.27-28); Legea privind măsurile antidumping, compensatorii şi de
salvgardare nr.820/2000 (M.O., 2001, nr.5); Legea privind zonele
economice libere nr.440/2000 (M.O., 2001, nr.108-109); Legea privind
gospodăriile ţărăneşti (de fermier) nr.1353/2000 (M.O., 2001, nr.14-15);
Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător
nr.451/2001 (M.O., 2005, nr.26-28); Legea privind cooperativele de
producţie nr.1007/2002 (M.O., 2002, nr.71-73); Legea privind cooperativele
de întreprinzător nr.73/2001 (M.O., 2001, nr.49-50); Legea cu privire la
investiţiile în activitatea de întreprinzător nr.81/2004 (M.O., 2004, nr.64-
66); Legea cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de
întreprinzător nr.235/2006 (M.O., nr.126-130); Legea cu privire la
societăţile cu răspundere limitată nr.135/2007 (M.O., 2007, nr.127-130);
Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprin-
zătorilor individuali nr.220/2007 (M.O., 2007, nr.184-187); Legea privind
reglementarea valutară nr.62/2008 (M.O., 2008, nr.127-130); Legea cu
24
privire la comerţul interior nr.231/2010; Legea privind reglementarea prin

autorizare a activităţii de întreprinzător nr.160/2011 (M.O., 2011, nr.170-
175); Legea concurenţei nr.183/2012 (M.O., 2012, nr.193-197); Legea
privind piaţa de capital nr.171/2012 (M.O., 2012, nr.193-197).
Actele normative subordonate legii. Acestea se aplică la reglementarea
raporturilor civile doar în cazurile în care sunt emise în temeiul legii şi nu
contravin ei (art.3 alin.(2) din Codul civil).
Alte condiţii pe care trebuie să le întrunească actele normative subor-
donate legii:
- să intervină doar acolo unde legea nu a intervenit;
- să respecte ierarhia actelor normative în stat;
- să intervină în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organului
emitent.
Categoriile de acte normative subordonate legii şi structurarea ierarhică a
acestora o găsim în Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale
altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale nr.317/200355.
Conform art.10 din lege, acte normative sunt: hotărârile, ordonanţele şi
dispoziţiile Guvernului; actele normative ale autorităţilor publice centrale;
actele normative ale autorităţilor unităţilor teritoriale autonome cu statut
juridic special şi ale altor autorităţi publice locale de nivelul întâi şi de
nivelul doi.
a) Hotărârile, ordonanţele și dispozițiile Guvernului. În conformitate cu
prevederile art.102 din Constituţie, hotărârile şi ordonanţele se semnează de
Prim-ministru, se contrasemnează de miniştri care au obligaţia punerii lor în
executare şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau ordonanţei.
Hotărârile pot avea atât caracter normativ, cât şi aplicativ. Este important
a sublinia faptul că hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
În calitate de exemplu pot fi analizate hotărârile guvernului: “Cu privire la
reglementarea monopolurilor” nr.582/1995 (M.O., 1995, nr.59-60); “Cu
privire la Regulamentul-model al întreprinderii municipale” nr.387/1994
(M.O., 1994, nr.2); “Despre aprobarea Regulamentului cu privire la Zona
Economică Liberă „Ungheni-Business”” nr.1378/2002 (M.O., 2002, nr.146-
148); “Pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile standard şi
condiţiile generale de selectare a partenerului privat” nr.476/2012 (M.O.,
2012, nr.143-148) etc.
55
Legea privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice
centrale şi locale, nr.317 din 18.07.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.208-210.
25
FAC
Iurie MIHALACHE
Ordonanţele intră în vigoare la data publicării, fără a fi promulgate. Cu

titlu de excepţie, Parlamentul poate abilita Guvernul, printr-o legea specială,
de a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice
(art.106-2 din Constituţie). Acest procedeu este numit delegare legislativă şi
s-a aplicat într-un singur caz, pentru aprobarea Regulamentului inspecţiei
înainte de expediţie a mărfurilor importate nr.2/2000 (abrogat).
Alături de hotărâri şi ordonanţe, Guvernul emite şi dispoziţii. Acestea au
o aplicabilitate mai restrânsă şi se emit întotdeauna de către Prim-ministru
pentru organizarea activităţii interne a Guvernului.
b) Acte normative ale autorităţilor publice centrale și locale. Autorităţi
publice centrale a căror acte normative prezintă importanţă în formarea
obiectului de reglementare a dreptului afacerilor sunt: ministerele, agenţiile,
serviciile, departamentele şi instituţiile.
Un rol principal în rândul izvoarelor dreptului afacerilor îl ocupă actele
emise de autorităţile publice autonome, cu statut de persoană juridică, cum
sunt: Banca Naţională a Moldovei (BNM), Comisia Naţională a Pieţei Finan-
ciare (CNPF), Consiliul Concurenţei, Agenţia Naţională pentru Reglemen-
tarea în Energetică (ANRE), Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii
Intelectuale (AGEPI), Consiliul Coordonator al Audiovizualului (CCA) etc.
Banca Naţională a Moldovei este autoritatea publică care monitorizează
activitatea instituţiilor financiar bancare, supraveghează circulaţia monetară
pe întreg teritoriul statului şi menţine stabilitatea monedei naţionale56.
Printre actele normative de bază emise de Banca Naţională a Moldovei enu-
merăm: Regulamentul cu privire la licenţierea băncilor nr.37/1996 (M.O.,
1996, nr.59-60); Regulamentul cu privind stabilirea cursului oficial al leului
moldovenesc faţă de valutele străine nr.3/2009 (M.O., 2009, nr.27-29);
Regulamentul cu privire la unităţile de schimb valutare nr.53/2009 (M.O.,
2009, nr.62-64); Regulamentul cu privire la cardurile de plată nr.157/2013
(M.O., 2013, nr.191-197) etc.
Comisia Naţională a Pieţei Financiare este autoritatea publică care
reglementează şi autorizează activitatea participanţilor la piaţa financiară
nebancară, supraveghind modul în care aceştea respectă legislaţia 57. În
calitate de participanţi la piaţa financiară nebancară sunt: emitenţii de valori
mobiliare, investitorii, asiguraţii, organizaţiile de autoreglementare pe piaţa
56
Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei, nr.548/1995 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1995, nr.56-57.
57
Legea cu privire la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, nr.192/1998 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2007, nr.117-126.
26
valorilor mobiliare, asociaţiile de economii şi împrumut, organizaţiilor de

microfinanţare, participanţii profesionişti la piaţa asigurărilor, Biroul
Naţional al Asigurătorilor de Autovehicule, fondurile nestatale de pensii,
organizaţiile de credit ipotecar, birourile istoriilor de credit.
În scopul reglementării relaţiilor pe piaţa financiară nebancară, Comisia
Naţională a elaborat mai multe acte normative, cele mai importante fiind:
Regulamentul cu privire la activitatea de brokeraj şi de dealer pe piaţa
valorilor mobiliare nr.48/7/2002 (M.O., 2003, nr.20-22); Regulamentul pri-
vind modul de acordare şi retragere a licenţelor pentru activitatea profesio-
nistă pe piaţa valorilor mobiliare nr.53/12/2008 (M.O., 2009, nr.3-6); Regu-
lile Bursei de Valori a Moldovei nr.62/14/2008 (M.O., 2009, nr.37-40) etc.
Fără a caracteriza domeniul de activitate a celorlalte autorităţi publice,
enumerăm doar cele mai relevante acte normative emise de acestea: Regula-
mentul privind stabilirea poziţiei dominante pe piaţă şi evaluarea abuzului
de poziţie dominantă, aprobat prin hotărârea Consiliului Concurenţei
nr.16/2013 (M.O., 2013, nr.206-2011); Regulamentul cu privire la
înregistrarea obiectelor dreptului de autor şi drepturile conexe, aprobat prin
ordinul directorului AGEPI nr.89/2012; Hotărârile Consiliului de
administraţie a ANRE cu privire la tarifele pentru energia termică livrată
consumatorilor (nr.503/2013), tarifele la gaze naturale (nr.509/2013) etc.
Izvoare ale dreptului afacerilor sunt şi actele normative emise de autori-
tăţile publice locale sub formă de decizii şi dispoziţii în limitele competenţei
lor teritoriale şi de specialitate (raion, municipiu, oraş, comună, sat).
c) Acte corporative. Sunt corporative actele emise de organele de condu-
cere ale persoanei juridice. Ca exemplu de acte corporative avem: actele de
constituire a persoanelor juridice, hotărârile adunării generale a asociaţilor,
hotărârile consiliului, actele organului executiv58.
Reieşind din esenţa formei corporative de organizare a activităţii de întrep-
rinzător, actele interne ale persoanei juridice sunt obligatorii pentru toţi
participanţii (asociaţii, acţionarii, salariaţii). Acceptând să facă parte din com-
ponenţa unei persoane juridice, membrii acesteia au primit benevol sarcina de
a se supune voinţei colective, voinţă care se exprimă prin adoptarea de către
organele de conducere a documentelor interne (actelor corporative)59.
58
În doctrina de specialitate actele corporative se mai numesc „acte sau documente interne”, „acte
locale”, „acte normative locale”, „acte subnormative” etc. Cea mai reuşită o considerăm noţiunea act
coprorativ: cuvântul „act” indică asupra faptului că după natura sa, actul corporativ este un fapt
juridic şi face parte din categoria acţiunilor, iar „corporativ” indică sfera de aplicare – persoanele
juridice cu scop lucrativ (corporaţiile).
59
Шиткина И.С. Корпоративное право: Учебный курс / Отв.ред. И.С. Шиткина. – Москва:
Кнорус, 2011, p.67-93.
27
FAC
Iurie MIHALACHE
Adoptarea actelor corporative se face de către organele de conducere a

persoanei juridice ţinând cont de normele dispozitive ale legislaţiei şi în
funcţie de propria înţelegere a căilor şi mijloacelor de atingere a scopurilor
legitime în activitate. Existenţa actelor corporative reiese din faptul că în
condiţiile economiei de piaţă, legislaţia nu poate asigura suficienţa
reglementării activităţii persoanelor juridice şi a corporaţiilor în sens larg
(holdinguri, concerne, trust-uri). În aceste condiţii, persoanele juridice au
posibilitatea de a-şi reglementa propria activitate prin acte individuale.
În literatura de specialitate discuţii există cu referire la natura juridică a ac-
telor corporative. Conform unei opinii (V.Potapov), actele corporative sunt
acte normative locale (sau acte subnormative). Caracterul normativ (subnor-
mativ) al actelor corporative reiese din faptul înregistrării de stat a tuturor în-
treprinzătorilor, dar şi din împuternicirile conferite prin lege întreprinzătorilor
de a-şi adopta acte proprii ce vizează activitatea internă a colectivităţii60.
Într-o altă viziune (S.Filipova, N.Cozlova) se susţine că actele corporative
sunt acte juridice civile. Actul corporativ emis de organul unipersonal de con-
ducere al persoanei juridice (de exemplu, în cazul societăţii pe acţiuni cu un
singur acţionar) este act juridico-civil unilateral, iar actul corporativ emis de
organul colegial de conducere reprezintă un act juridico-civil multilateral61.
Există şi o a treia părere, conform căreia actele corporative nu sunt acte
juridice civile. În primul rând, în privinţa actelor corporative nu pot fi
aplicate regulile din Codul civil ce ţin de forma încheierii şi nulitatea actului
juridic. În al doilea rând, actele corporative nu se încadrează în tipologia
actelor juridice civile: de exemplu, dacă un acţionar şi-a exprimat refuzul de
a participa la şedinţa adunării generale (sau a fost prezent, dar a votat
împotriva chestiunii incluse în ordinea de zi), din teoria actelor corporative
reiese că el va fi parte la actul juridic multilateral62.
La examinarea litigiilor, instanţa de judecată se poate conduce atât de
legislaţie, cât şi de actele corporative ale persoanelor juridice, emise în
conformitate cu prevederile legii.
60
Потапов В.А. Корпоративные нормативные акты как вид локальных актов: Автореф. дисс.
на соиск. учен. степ. канд. юрид. наук. Науч. рук. В.В. Лазарев. – Москва, 2008, p.12.
61
Филиппова С.Ю. Корпоративные акты – к вопросу о правовой природе: тенденции
развития законодательства о внутренних документах юридических лиц // Предпринимательс-
кое право (Federaţia Rusă), nr.4, 2013, p.45; Козлова Н.В., Филиппова С.Ю. Решение собрания –
юридический факт гражданского права? // Законодательство (Federaţia Rusă), nr.6, 2013, p.21.
62
Ломакин Д.В. Корпоративные правоотношения как составная часть системы гражданско-
правовых отношений: На примере хозяйственных обществ: Автореф. дисс. на соиск.
учен. степ. докт. юрид. наук. – Москва, 2009, p.15.
28
d) Uzanţele comerciale. În calitate de izvor al dreptului afacerilor poate fi

enumerată şi uzanţa (cu sens de uzanţă comercială). Potrivit art.4 alin.(1)
din Codul civil, uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi necons-
finţită de legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei
perioade îndelungate de timp într-un anumit domeniu al raporturilor civile.
Totuşi, uzanţele îşi au aplicare mai restrânsă în dreptul afacerilor. Aplicarea
acestora este mai frecventă în raporturile juridice cu element de extranietate.
Nu constituie izvor al dreptului afacerilor practica judecătorească şi
nici doctrina. În pofida faptului că nu reprezintă izvoare de drept, atât hotă-
rârile Plenului Curţii Supreme de Justiţie, cât şi deciziile emise de instanţele
judecătoreşti de fond, apel şi recurs, prezintă utilitate în interpretarea şi apli-
carea corectă a legii. În acest context un rol important revine deciziilor Cur-
ţii Supreme de Justiţie care servesc în calitate de „fir roşu” la dezvăluirea
sensului corect al normelor în procesul de soluţionare a litigiilor, unificând
astfel practica judiciară.
În lămurirea şi aplicarea uniformă a legislaţiei un rol important îl are şi
doctrina de specialitate. Prin doctrină a dreptului afacerilor se înţelege un
ansamblu de scrieri, comentarii, explicaţii şi concepţii exprimate de
specialişti (profesori, cercetători ştiinţifici, notari, avocaţi, administratori de
insolvabilitate etc.) în diverse forme literate, cum sunt monografii, manuale,
comentarii teoretico-practice, articole ştiinţifice în reviste de specialitate etc.
§5. Principiile dreptului afacerilor
Prevederi generale. Principii ale dreptului sunt ideile în conformitate cu
care se reglementează relaţiile sociale şi care stau la baza activităţii
juridice.
Principiile dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic. Fără
ele dreptul n-ar putea fi conceput. În acest sens, principiile de drept exercită
o acţiune constructivă, ele orientează activitatea legiuitorului. Mai mult, în
cazuri determinate, principiile de drept ţin loc de normă de reglementare.
Atunci când într-o cauză civilă sau comercială legea tace, judecătorul
soluţionează cauza în temeiul principiului de drept63. Înţelegem astfel că
principiile de drept, inclusiv cele de drept al afacerilor, sunt deosebit de
importante, deoarece vin să umple lacunele din legislaţie.
În dreptul afacerilor întâlnim două categorii de principii:
a) principii generale ale dreptului;
63
Baltag Dumitru. Teoria generală a dreptului: Curs universitar. – Chişinău: Tipografia Centrală,
2013, p.192.
29
FAC
Iurie MIHALACHE
b) principii ale dreptului afacerilor.

Principiile generale ale dreptului sunt idei de bază valabile pentru
întregul sistem de drept al Republicii Moldova, ele fiind numite şi
constituţionale, deoarece sunt reglementate, de regulă, în Constituţie. Din
această categorie fac parte: principiul egalităţii în faţa legii (art.16),
principiul legalităţii (art.1 şi 7), principiul libertăţii, principiul echităţii şi
justiţiei, principiul responsabilităţii.
Principii ale dreptului afacerilor sunt:
- principiul libertăţii activităţii de întreprinzător;
- principiul egalităţii în drepturi a tuturor persoanelor fizice şi juridice
care desfăşoară activitate de întreprinzător;
- principiul reglementării din partea statului a activităţii de întreprinzător;
- principiul transparenţei activităţii de întreprinzător;
- principiul concurenţei loiale.
Alături de aceste principii, dreptului afacerilor îi sunt caracteristice un şir
de alte principii preluate din dreptul civil, precum: principiul inviolabilităţii
proprietăţii, principiul libertăţii contractuale, principiul inadmisibilităţii
imixtiunii în afacerile private (art.1 alin.(1) din Codul civil), principiul repa-
rării prejudiciului cauzat, principiul exercitării cu bună-credinţă a drepturilor
civile (art.9).
Principiul libertăţii activităţii de întreprinzător. Libertatea activităţii de
întreprinzător presupune posibilitatea subiectului de a-şi alege forma de
organizare a activităţii, genul de activitate, de a stabili preţul la bunurile şi
serviciile sale în scopul obţinerii unor beneficii64.
Conform prevederilor din Constituţie, piaţa, libera iniţiativă economică şi
concurenţa loială sunt factorii de bază ai economiei. Statul trebuie să asigure li-
bertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale,
crearea cadrului favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie (art.126).
Din conţinutul principiului libertăţii activităţii de întreprinzător reiese un
alt principiu important, libertatea efectuării investiţiilor. Conform prevede-
rilor Legii cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător
nr.81/2004, investitorii îşi pot plasa investiţiile în toate domeniile activităţii
de întreprinzător cu respectarea normelor legislaţiei antimonopol, normelor
de protecţie a mediului, de ocrotire a sănătăţii şi a ordinii publice (art.5).
În acest context, la fel de important este şi principiul nediscriminării
investiţiilor potrivit căruia investiţiile nu pot fi supuse discriminării în
64
30
funcţie de cetăţenie, domiciliu, loc de înregistrare sau de activitate, țara de

origine a investitorului sau din orice alt motiv (art.6).
Garantarea inviolabilităţii investiţiilor persoanelor fizice şi juridice,
inclusiv a celor străine, este de obligaţia statului (art.126 alin.(2) lit.(h) din
Constituţie). Investitorilor li se acordă condiţii echitabile şi egale de
activitate, respectiv nu se admite aplicarea de măsuri discriminatorii ce ar
putea împiedica desfăşurarea investiţiilor. La fel, investiţiile nu pot fi
expropriate ori supuse unor măsuri care să priveze investitorul de titlul de
proprietate sau de controlul asupra investiţiei (art.10 din Legea nr.81/2004).
Libertatea activităţii de întreprinzător nu trebuia înţeleasă ca fiind
absolută. Anumite limitări sunt impuse de către autorităţile publice abilitate
cu dreptul de a efectua controlul de stat asupra activităţii de întreprinzător.
Se consideră control orice formă de verificare, revizie, audit, evaluare sau
analiză exercitată de către organul de control. Există mai multe feluri de
control: comun, planificat, inopinat, repetat (art.14-19 din Legea privind
controlul de stat asupra activităţii de întreprinzător, nr.131/201265).
Principiul egalităţii în drepturi a tuturor persoanelor fizice şi juridice
care desfăşoară activitate de întreprinzător. Acest principiu are o deosebită
importanţă în dreptul afacerilor întrucât raporturile de drept se bazează pe
egalitatea subiecţilor. Esenţa principiului reiese din art.5 lit.(a) al Legii
privind reglementarea prin autorizare a activităţii de întreprinzător
nr.160/2011, din care reiese că întreprinzătorii persoane fizice şi juridice se
supun în mod egal legislaţiei care reglementează activitatea acestora66.
Principiul reglementării din partea statului a activităţii de
întreprinzător. În orişice ţară activitatea de întreprinzător este reglementată
de către stat. Statul asigură cadrul juridico-legislativ şi instituţional pentru
desfăşurarea activităţii întreprinzătorilor în condiţiile de exercitare a liberei
iniţiative, stabilind formele juridice de organizare, drepturile, obligaţiile şi
responsabilităţile întreprinzătorilor. Statul depune efort în vederea asigurării
echilibrului dintre interesele personale ale întreprinzătorilor şi interesele
publice ale statului şi societăţii67. În acest scop, în faţa subiecţilor sunt puse
65
Legea privind controlul de stat asupra activităţii de întreprinzător, nr.131 din 08.06.2012 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr.181-184.
66
Norme generale sunt prevăzute în Constituţia Republicii Moldova care dispune că toţi cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială (art.16). În acelaşi context, art.18 din Codul
civil stabileşte că tuturor persoanelor fizice le este recunoscută în egală măsură capacitatea de a avea
drepturi şi obligaţii civile.
67
Cuzneţov Alexandru, op.cit., p.53.
31
FAC
Iurie MIHALACHE
anumite obligaţii: de a plăti impozite, de a organiza evidenţa contabilă, de a

proteja mediul înconjurător, de a proteja interesele consumatorilor etc.
Principiul transparenţei activităţii de întreprinzător. Un rol important
revine Legii cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de
întreprinzător nr.235/2006 în care se face referire la principiul transparenţei
activităţii de întreprinzător. Transparenţa poate fi decizională şi de regle-
mentare.
Transparenţa decizională se explică prin faptul că autorităţile publice
sunt obligate să informeze societatea asupra proiectelor de acte normative,
să implice sectorul privat, societatea civilă şi persoanele fizice în discuţia
proiectelor de acte normative şi în procesul luării deciziilor (art.8). În
virtutea transparenţei de reglementare, autorităţile publice acordă acces
liber la proiectele de acte normative, inclusiv prin publicarea acestora în
mijloacele de informare în masă şi plasarea în pagina web a autorităţilor
publice. După publicarea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, actele
normative se înscriu în Registrul de stat al actelor juridice care este ţinut de
Ministerul Justiţiei (art.9)68.
Principiul concurenţei loiale. Principiul respectiv este prevăzut în art.9
şi art.126 din Constituţie din care reiese că statul este obligat să asigure
protecţia concurenţei loiale prin adoptarea măsurilor de protecţie a
întreprinzătorilor împotriva acţiunilor ilegale din partea concurenţilor
acestora. Reglementări mai ample cu referire la principiul concurenţei loiale
se conțin în Legea concurenţei nr.183/2012 şi în Legea privind măsurile
antidumping, compensatorii şi de salvgardare nr.820/2000.
68 Accesul la registru prin internet este gratuit, accesând site-ul www.justice.md
32
Capitolul 2. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR.

DREPTUL DE A DESFĂŞURA
ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR
Planul
§1. Definirea activităţii de întreprinzător
§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător
§3. Genurile activităţii de întreprinzător
§4. Subiectele activităţii de întreprinzător
§5. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale
§6. Activităţi interzise
§7. Profesii liberale (libere)
§1. Definirea activităţii de întreprinzător
Definiţie. Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un mijloc
legal de acumulare a bogăţiilor, de asigurare a existenţei materiale şi
spirituale. Această activitate apare odată cu formarea relaţiilor de piaţă,
adică cu apariţia produselor destinate schimbului de mărfuri69.
Prin activitate de întreprinzător, în sens larg, se înţelege orice activitate
aducătoare de profit practicată de persoane fizice sau juridice, iar în sens
restrâns se înţelege activitatea de vânzare-cumpărare cu amănuntul a mărfu-
rilor, de fabricare şi comercializare a produselor alimentare, de organizare a
consumului lor, de prestare a serviciilor suplimentare la cumpărarea mărfu-
rilor etc. Se menţionează şi faptul că activitatea de întreprinzător poate fi
privită ca o activitate profesională.
Este important să cunoaştem că atât în vorbirea curentă, cât şi în lege se
întâlnesc un şir de expresii ce denumesc activitatea de întreprinzător, ele
având acelaşi înţeles: „activitate de antreprenoriat”, „activitate comercială”,
„activitate economică”, „afacere”, „business”. În ce ne priveşte, vom utiliza
expresia activitate de întreprinzător, ea fiind în corespundere cu legislaţia în
vigoare, dar şi cuvântul afacere, luând în considerare că disciplina noastră
se numeşte Dreptul afacerilor70.
69
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediția a III-a. – Chişinău: Tipografia Centrală,
2011, p.43.
70
Prezintă interes faptul că la Facultatea de Drept a Universității de Stat din Moldova există Catedra
Drept al Antreprenoriatului. La această catedră se atribuie toate disciplinele ce ţin de activitatea de
întreprinzător (antreprenoriat): dreptul afacerilor, dreptul antreprenoriatului, dreptul economic,
dreptul fiscal, dreptul societăţilor comerciale, dreptul transporturilor, dreptul turismului etc.
33
FAC
Iurie MIHALACHE
În legislaţie, noţiunea „activitate de întreprinzător” este prevăzută în

Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992, care menţio-
nează că „antreprenoriatul este activitatea de fabricare a producţiei, execu-
tare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de aso-
ciaţiile acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor,
pe riscul propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asi-
gura o sursă permanentă de venituri. Munca efectuată conform contractului
(acordului) de muncă încheiat nu este considerată antreprenoriat” (art.1)71.
Legislaţia fiscală defineşte puţin altfel noţiunea respectivă, evident,
urmărind scopuri exclusiv de fiscalitate, activitate de întreprinzător fiind
considerată orice activitate conform legislaţiei, cu excepţia muncii efectuate
în baza contractului (acordului) de muncă, desfăşurată de către o persoană,
având drept scop obţinerea venitului sau, în urma desfăşurării căreia,
indiferent de scopul activităţii, se obţine venit (art.5 pct.16 din Codul fiscal).
§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător
Din definiţia sus-menţionată se desprind o serie de elemente specifice
activităţii de întreprinzător, şi anume: a) este o activitate independentă; b)
din proprie iniţiativă; c) se desfăşoară sub denumire proprie; d) pe riscul şi
sub răspunderea celui care o desfăşoară; e) prin intermediul ei se asigură o
sursă permanentă de venituri.
a) Activitatea de întreprinzător este considerată o activitate indepen-
dentă. Ea acordă întreprinzătorului libertate, el activează din voinţa liberă şi
în interesul său propriu.
Vorbind despre independenţă în activitatea de întreprinzător, noţiunea
trebuie înţeleasă corect. Or, libertatea are anumite limite, ea nu este una
totală. Întreprinzătorul nu poate face orice doreşte, fiindcă în economia de
piaţă libertate absolută a producătorului nu există. Prin lege se impun
anumite cerinţe: să ţină cont de concurenţa pe piaţă, să fie înregistrat, să
deţină licenţă pentru genul de activitate pe care îl desfăşoară, să dispună de
autorizaţii, certificate, să plătească taxe şi impozite statului etc.
Mai simplu, prin independenţă se înţelege faptul că nimeni nu-i poate
dicta întreprinzătorului cât să producă, cum să o facă şi unde să-şi
71
În continuare, vom folosi expresia „activitate de întreprinzător” în loc de „activitate de antrepreno-
riat”. Aceasta deoarece în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi se foloseşte cuvântul
„antreprenoriat”, pe când în celelalte legi - cuvântul „întreprinzător”. Ultima denumire o considerăm a
fi mai reuşită.
34
comercializeze mărfurile. El va şti cât să producă reieşind din cererea şi

oferta existentă pe piaţă la produsele şi serviciile respective.
b) Întreprinzătorul îşi desfăşoară activitatea din proprie iniţiativă. Ni-
meni nu poate fi obligat să practice activitatea de întreprinzător. Proprietarul
singur decide să-şi fondeze o întreprindere, îşi alege de sine stătător genul
de activitate, forma juridică de organizare şi denumirea. La fel, proprietarul
hotărăşte ce investiţii să facă, unde să-şi comercializeze producţia, cu cine
să încheie contracte, la ce preţ etc.
c) Oricine doreşte să înceapă o afacere, trebuie să se înregistreze sub una
din formele de organizare juridică prevăzute de lege (întreprinzător indivi-
dual, gospodărie țărănească, societatea cu răspundere limitată etc.). În caz
contrar, afacerea începută de el va fi considerată ilegală. Din momentul înre-
gistrării, se consideră că activitatea de întreprinzător se desfăşoară sub de-
numire proprie. Cu alte cuvinte, la data înregistrării apare un nou subiect de
drept, care sub denumire proprie participă la relaţiile de comerţ. De exemp-
lu, Întreprinzătorul Individual „Ion Vasilaşcu”, Societatea cu Răspundere
Limitată „Florile Primăverii”, Întreprinderea de Stat „Poşta Moldovei” etc.
Cel care foloseşte denumirea unui alt agent economic este obligat, la
cererea acestuia, să înceteze folosirea denumirii şi să îi repare prejudiciul. În
cazul modificării denumirii, agentul economic este obligat să publice un
aviz în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” despre modificarea
denumirii şi să opereze modificările necesare în Registrul înregistrării de
stat72, ţinut de Camera Înregistrării de Stat a Republicii Moldova.
d) Expresia „pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară” se
explică în felul următor: oricine începe un business al său, pune în circulaţie
anumite valori patrimoniale şi depune eforturi pentru a majora costul lor.
Dacă calculele întreprinderii sunt greşite, întreprinderea riscă nu doar să nu
câştige nimic, dar să piardă chiar şi bunurile pe care le-a pus în circulaţie.
e) Prin intermediul activităţii de întreprinzător se asigură o sursă
permanentă de venituri. Cu alte cuvinte, activitatea de întreprinzător trebuie
să fie permanentă şi aducătoare de profit. Scopul celui care desfăşoară un
business este de a acumula câştiguri stabile, pentru a-şi acoperi cheltuielile,
a plăti salariile lucrătorilor, a achita taxele şi impozitele faţă de stat şi, în
sfârşit, de a avea un profit. De aceea, se consideră că activitatea ocazională
(întâmplătoare) nu-i va aduce întreprinzătorului câştiguri suficiente.
72
Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. – Chişinău: Elena-V.I., 2004, p.60.
35
FAC
Iurie MIHALACHE
Orice persoană care iniţiază o afacere tinde să obţină foloase cât mai
mari, astfel încât motivul care determină pe cineva să-şi înceapă o afacere
constă în câştigul personal ce va rezulta din această activitate.
Permanent se consideră venitul care este obţinut în mod regulat sau
sistematic. De exemplu, un angajat pleacă peste hotare cu probleme de
serviciu şi, la rugămintea unui prieten, cumpără din străinătate un automobil
(calculator, costum). Chiar dacă prietenul îi plăteşte pentru serviciul prestat,
acesta nu poate fi calificat drept activitate de întreprinzător. Dacă persoana
pleacă de mai multe ori în străinătate şi aduce de acolo mărfuri pentru
prieteni ori pentru a le vinde unor terţi, obţinând din această activitate profit,
înseamnă că ea practică activitate de întreprinzător73.
§3. Genurile activităţii de întreprinzător
De regulă, activitatea de întreprinzător se manifestă prin: fabricarea
producţiei, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, comercializarea
mărfurilor şi a produselor. Mai sunt şi alte genuri de activitate reglementate
de legislaţie: activităţile bancare, de investiţii, de asigurare, operaţiunile cu
valorile mobiliare etc. În aşa mod, oricine alege să desfăşoare un business al
său are mai multe posibilităţi de a alege, şi anume:
- să producă anumite bunuri, cum ar fi maşini, obiecte de uz casnic,
produse alimentare, mobilă, conserve, covoare, tractoare, biciclete, unelte de
muncă etc. A produce înseamnă a transforma materialele şi materia primă în
produse noi, cu o valoare mai mare.
- să execute lucrări, de exemplu, lucrări de construcţie în diferite
domenii (blocuri de locuit, dambe, poduri, conducte), de extragere a
resurselor naturale, de prelucrare a pământului, de obţinere a produselor
agricole, de creştere a animalelor. Cel mai frecvent, executarea de lucrări se
face în baza contractului de antrepriză. Prin contractul de antrepriză o parte
se obligă să efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi, iar
ultima se obligă să recepţioneze lucrarea şi să plătească preţul convenit
(art.946 din Codul civil).
- să presteze servicii - acestea pot fi diferite: servicii de spălare a
maşinilor; servicii de reparaţie; servicii de deservire socială; servicii
turistice; servicii hoteliere, de transport, de asigurare, de audit, de
consultanţă juridică etc. Prestarea serviciilor de orice gen se face în baza
unui contract, numit contract de prestări servicii. Obiectul contractului de
prestări servicii îl constituie serviciile de orice natură. Deşi în prezent se
73
36
întâlnesc o multitudine de servicii, nu toate se consideră a fi activitate de

întreprinzător. Se consideră activitate de întreprinzător doar acele servicii
care se practică cu scopul de a obţine profit.
- să comercializeze (să vândă) mărfuri şi produse. Tot spectrul de pro-
duse şi servicii sunt destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea
mărfurilor poate fi făcută direct sau nemijlocit de către producător prin
magazine sau depozite angro proprii ori prin intermediari (firme de
distribuţie)74. Între producător şi consumator există, de regulă, unul sau mai
mulţi intermediari (altfel spus, comercianţi), care cumpără de la producător
mărfuri pentru a le revinde fie consumatorilor, fie altor comercianţi.
Un gen deosebit al activităţii de întreprinzător se referă la crearea şi
utilizarea inovaţiilor, raţionalizărilor, descoperirilor ştiinţifice, operelor
literare, de artă şi altor obiecte ale proprietăţii intelectuale75. Acest gen de
activitate are la bază creaţia artistică şi cea intelectuală a autorului, fiind
reglementat de un act normativ special - de Legea privind dreptul de autor şi
drepturile conexe nr.139/201076. Potrivit legii, din această categorie fac
parte lucrările ştiinţifice, literare, muzicale, de traducere; lucrările de
sculptură, pictură, arhitectură, grafică, fotografică; filmele de cinema şi
televizate; emisiunile de radio şi televiziune etc.
§4. Subiectele activităţii de întreprinzător
Enumerarea şi descrierea subiectelor activităţii de întreprinzător în
Republica Moldova. În calitate de subiect al activităţii de întreprinzător
poate activa persoana fizică şi persoana juridică, care efectuează orice gen
de activitate aducătoare de profit neinterzis de lege. Vorbind despre
„subiectele activităţii de întreprinzător”, avem în vedere „întreprinzătorii”.
Ambele noţiuni au acelaşi înţeles, fiind sinonime77. Aşadar, calitatea de
întreprinzători o au persoanele fizice şi persoanele juridice.
Persoanele fizice pot desfăşura activitatea de întreprinzător prin următoa-
rele forme de organizare juridică:
74
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. – Chişinău: Bons
Offices, 2007, p.22.
75
Cojocari Eugenia. Dreptul economic (Partea Generală): Suport de curs la specialitatea „Drept
economic”. – Chişinău: Business-Elita, 2006, p.86.
76
Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nr.139 din 02.07.2010 // Monitorul Oficial al
77
În legislaţie poate fi întâlnită şi o a treia noţiune, cea de agent economic. Potrivit Codului fiscal al
Republicii Moldova, agent economic este orice persoană ce desfăşoară activitate de întreprinzător
(art.5 pct.13).
37
FAC
Iurie MIHALACHE
a) în baza patentei de întreprinzător, eliberate de inspectoratul fiscal sau,

după caz, de primăria din localitatea în raza căreia se doreşte desfăşurarea
activităţii;
b) în calitate de întreprinzător individual (în legislaţia mai veche figurează
noţiunea de întreprindere individuală). Întreprinzător individual este persoana
fizică, înregistrată în modul stabilit de lege, care desfăşoară activitate de întrep-
rinzător fără a constitui o persoană juridică78. Înregistrarea întreprinzătorului
individual se face la oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat;
c) ca gospodărie ţărănească (de fermier), este destinată exclusiv desfăşu-
rării activităţii de întreprinzător în domeniul agriculturii. Se înregistrează
într-un registrul special, la primăria din localitatea în care gospodăria
ţărănească îşi va desfăşura activitatea.
Persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător se mai
numesc persoane juridice cu scop lucrativ (sau cu scop comercial),
deoarece obiectivul lor principal constă în acumularea a cât mai multor
venituri (câştiguri, profituri). Atât în vorbirea curentă, cât şi în legislaţie
adeseori ele sunt numite întreprinderi, acesta fiind un termen mai vechi,
moştenit din perioada sovietică.
În anumite situaţii, calitatea de întreprinzător o poate avea statul şi
organele administraţiei publice locale. De exemplu, dacă statul doreşte să
cumpere grâu pentru fondul de rezervă, atunci va organiza o licitaţie,
cumpărând grâu de la agricultori la preţul de piaţă. În această relaţie, statul
apare ca un simplu întreprinzător, fiind pe picior de egalitate juridică cu
vânzătorul producţiei agricole.
Dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător pentru unele cate-
gorii aparte de subiecte. Reieşind din legislaţie, uneori este greu de explicat
din ce motiv o anumită activitate a fost considerată ca fiind comercială (de
întreprinzător), iar alta - nu. Există cazuri în care aceeaşi activitate uneori
poate fi considerată comercială, alteori necomercială. Exemplu în acest sens
78
Întreprinzătorul individual se distinge prin următoarele trăsături: este o persoană fizică cu
capacitate de exerciţiu; desfăşoară independent, permanent şi în nume propriu o activitate aducătoare
de profit; activitatea este practicată sub riscul său; persoana poartă răspundere patrimonială pentru
rezultatele activităţii sale (Cojocaru Olga. Problematica definirii noţiunii de întreprinzător individual
// Materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Problemele actuale ale legislaţiei
naţionale în contextul procesului integraţionist european”. – Chişinău: CEP USM, 2008, p.267).
La acestea mai adăugăm că întreprinzătorul individual: a) trebuie să fie înregistrat conform legii;
b) în procesul de lucru poate angaja muncitori, în baza contractului individual de muncă; c) este
obligat să ducă evidenţa contabilă, să deţină aparat de casă şi control cu memorie fiscală (şi,
bineînţeles, să elibereze bon de casă).
38
poate servi învăţământul. Activitatea de organizare a învăţământului

practicată de o persoană juridică se consideră necomercială, sau nonprofit79,
deşi cei care beneficiază de serviciile unei astfel de persoane juridice
(instituţie de învăţământ) plătesc pentru aceste servicii sume importante80.
O altă situaţie avem în cazul profesorilor care, în timpul liber, dau lecţii
în particular, contra plată. Această activitate a profesorilor este considerată o
activitate de întreprinzător, de aceea, pentru a o practica în mod legal, ei
trebuie să dobândească patentă de întreprinzător ori să-şi înregistreze o
persoană juridică.
Anumite semne de întrebare apar în legătură cu asociaţiile obşteşti.
Asociaţii obşteşti se consideră asociaţiile pacifiste, de apărare şi de
promovare a drepturilor omului, asociaţiile de femei, de veterani, de
invalizi, de tineret şi de copii, societăţile ştiinţifice, tehnice, ecologiste,
cultural-educative, sportive, uniunile de creaţie, comunităţile naţional-
culturale, alte asociaţii ale persoanelor fizice şi/sau juridice legal
constituite81.
Paradoxul constă în faptul că legea permite asociaţiilor obşteşti să desfă-
şoare activitatea de întreprinzător. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti,
nr.837/1996, stabileşte că asociaţia obştească este în drept să desfăşoare
activitate economică ce rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut,
dar numai pentru realizarea scopurilor şi sarcinilor statutare. Pentru a practi-
ca o activitate economică ce nu rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în
statut, asociaţia obştească poate fonda societăţi comerciale şi cooperative.
Asociaţia obştească poate avea în proprietate întreprinderi, organizaţii,
instituţii (inclusiv edituri), localuri pentru acţiuni de binefacere etc.
Astfel, constatăm că asociaţiile obşteşti, deşi nu urmăresc scopul de a
obţine venituri din activitatea pe care o desfăşoară, totuşi pe parcurs sunt în
drept să fondeze societăţi comerciale şi cooperative. Scopul acestora din
urmă este legat în mod direct de obţinerea câştigului. Cu toate acestea,
veniturile realizate de asociaţia obştească din activitatea economică nu pot fi
distribuite între membrii acestei asociaţii şi se folosesc în exclusivitate
pentru realizarea scopurilor pentru care a fost creată asociaţia - scopuri
filantropice, religioase, educative, sportive, culturale ş.a.
79
Legea învăţământului, nr.547 din 21.07.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995,
nr.62-63, art.36 alin.(3).
80
81
Legea cu privire la asociaţiile obşteşti, nr.837 din 17.05.1996 // (republicată) Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2007, nr.153-156, art.1 alin.(2).
39
FAC
Iurie MIHALACHE
Munca prestată de salariatul (angajatul) întreprinderii în baza contractului

individual de muncă nu este considerată activitate de întreprinzător. Între
acest salariat şi întreprinderea la care lucrează se stabilesc raporturi de muncă,
care sunt reglementate de Codul muncii al Republicii Moldova. Întreprinderea
este obligată să încheie cu salariatul contract de muncă, să-i achite salariu nu
mai mic decât tariful prevăzut de lege, să-i deschidă carnet de muncă, poliţă
de asigurare medicală, cont special la fondul de pensionare etc.
§5. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale
Monopolul. În general, activitatea de monopol este considerată a fi peri-
culoasă în procesul de desfăşurare a unei afaceri. Din acest considerent, ten-
dinţa statului într-o economie de piaţă este de a reduce la maximum activi-
tatea de monopol. Totuşi, în anumite domenii monopolul persistă, fiind sus-
ţinut şi promovat chiar de către stat. Este vorba despre: energia electrică, ga-
zul natural, serviciile poştale, transportul feroviar, telefonia fixă, fabricarea
armamentului, fabricarea articolelor din tutun ş.a.
Alături de monopol, există şi o altă noţiune, numită situaţia dominantă
pe piaţă. Se consideră dominantă pe piaţă situaţia acelui întreprinzător care
deţine peste 35% din volumul de vânzări de mărfuri şi servicii într-un
anumit domeniu de afaceri.
Monopolul de stat. Monopol de stat este situaţia în care un număr li-
mitat de autorități publice sunt investite prin lege cu drepturi exclusive într-
un anumit domeniu al activităţii economice. Lista monopolurilor statului
este prevăzută în Anexa nr.2 la Hotărârea Guvernului Republicii Moldova
nr.582/199582. Practicarea activităților considerate monopol de stat este pusă
în sarcina unor instituții concrete ale statului, precum:
a) Ministerul Finanţelor: confecţionarea ordinelor şi medaliilor, utiliza-
rea metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, producerea semnelor ce
confirmă achitarea taxei de stat.
b) Ministerul Agriculturii: asistenţa veterinară a animalelor infectate cu
boli deosebit de periculoase, fabricarea produselor din tutun.
c) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor: prestarea
serviciilor poştale, deschiderea rutelor noi în trafic naţional şi internaţional
cu pornirea din Republica Moldova.
d) Ministerul Sănătăţii: acordarea unor categorii de asistenţă medicală
(certificate despre starea sănătăţii psihice, expertiza privind pierderea capa-
82
Hotărârea Guvernului R.M. cu privire la reglementarea monopolurilor, nr.582 din 17.08.1995 //
40
cităţii de muncă, boli molipsitoare şi venerice etc.), inclusiv anumite inter-

venţii chirurgicale.
e) Ministerul Apărării: repararea armamentului, cumpărarea tehnicii de
luptă etc.
f) Banca Naţională a Moldovei: emisia şi baterea monedei.
Monopolul natural prevede situaţia în care prestarea anumitor tipuri de
servicii poate fi făcută şi de agenţii economici, alţii decât statul. Aşadar,
spre deosebire de monopolul de stat, unde serviciul este prestat doar de
organul de stat, în cazul monopolului natural se implică şi agenţii econo-
mici privaţi.
Din această categorie fac parte: activităţile legate de exploatarea căilor
ferate, a gărilor feroviare, autostrăzilor, căilor navigabile, porturilor fluviale,
reţelele de radiodifuziune şi televiziune de stat; exploatarea reţelei de gaze;
transportul gazelor prin conducte; aprovizionarea cu energie electrică,
energie termică și apă prin conducte; colectarea gunoiului şi a zăpezii;
prestarea serviciilor funerare; exploatarea aeroporturilor şi a sistemului de
dirijare a circulaţiei aeriene.
Aceste activităţi poartă denumirea de monopol natural, deoarece, pe de o
parte, prezintă un risc sporit, iar pe de alta, agenţii economici care
desfăşoară astfel de activităţi pot influenţa negativ piaţa de bunuri şi
servicii. De exemplu, din lipsa posibilităţii de a alege, omul de rând nu
poate schimba agentul economic care îi livrează energie electrică (n.n. - ÎCS
„Gas Natural Fenosa”), apă (n.n. - „Apă-Canal” S.A.), gaze naturale (n.n. -
„Moldova-Gaz” S.A.) etc., fiind nevoit să accepte toate condiţiile impuse de
organizaţia care îi prestează aceste servicii.
În acelaşi timp, statul are dreptul să intervină în activitatea acestor
monopolişti comerciali, pentru a proteja cumva consumatorii de posibilele
abuzuri. Aşa o face, de exemplu, Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Energetică (ANRE) care verifică în permanenţă activitatea monopoliştilor
„Gas Natural Fenosa”, „Moldova Gaz”, „Termocom” etc., având dreptul să
le aplice amenzi, iar în cele din urmă, să le retragă chiar licenţa de activitate
dacă încalcă sistematic drepturile consumatorilor.
§6. Activităţi interzise
Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor de întreprinzător interzise. În
lipsa unor reglementări exprese, în această listă putem include activităţile
41
FAC
Iurie MIHALACHE
care pot să aducă un profit material şi pentru care este prevăzută o pedeapsă
penală sau administrativă83.
De exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova84 există un capitol
separat, numit „Infracţiuni economice”, în care sunt prevăzute infracţiunile
comise în cadrul activităţii de întreprinzător. Astfel, potrivit Codului penal,
sunt interzise şi se pedepsesc următoarele activităţi: traficul de fiinţe umane
(art.165), munca forţată (art.168), traficul de copii (art.206), practicarea
ilegală a medicinei sau a activităţii farmaceutice (art.214), fabricarea sau
punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de valoare false (art.236),
dobândirea creditului prin înşelăciune (art.238), practicarea ilegală a
activităţii de întreprinzător (art.241), spălarea banilor (art.243), evaziunea
fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor (art.244), limitarea
concurenţei libere şi concurenţa neloială (art.246), contrabanda (art.248),
eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art.249), înşelarea clienţilor
(art.255), executarea necalitativă a construcţiilor (art.257) etc.
În Codul contravenţional al Republicii Moldova85 un capitol aparte este
consacrat contravenţiilor ce afectează activitatea de întreprinzător
(Capitolul XV). Dintre acestea enumerăm: desfăşurarea ilegală a activităţii
de întreprinzător (art.263), comerţul sau transportul de mărfuri a căror
comercializare este interzisă ori limitată (art.267), plasarea pe piaţă a
produselor alimentare cu termen de valabilitate expirat sau fără indicarea
acestui termen (art.269), încălcarea regulilor de comerţ (art.273), încălcarea
regulilor de comerţ în piaţă (art.274), încălcarea legislaţiei în domeniul
pieţei produselor petroliere (art.277), comercializarea cu amănuntul a
băuturilor alcoolice (art.286), activitatea bancară fără autorizaţie (art.290),
încălcarea legislaţiei în domeniul asigurărilor (art.305) etc.
§7. Profesii liberale (libere)
În legislaţie nu există o enumerare a profesiilor considerate liberale. Cu
toate acestea, denumirea lor o desprindem din diferite acte normative.
Aşadar, din categoria profesiilor liberale fac parte profesiile de: avocat,
contabil, notar, medic, profesor, muzician etc.86
83
84
Codul penal al Republicii Moldova, nr.985 din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Mol-
dova, 2002, nr.128-129.
85
Codul contravenţional al Republicii Moldova, nr.218 din 24.10.2008 // Monitorul Oficial al Repub-
licii Moldova, 2009, nr.3-6.
86
Dintre toate, avocatura este considerată „regina profesiilor liberale”.
42
În primul rând, la baza evidenţierii unei profesii liberale stă criteriul

punerii de către o persoană la dispoziţia tuturor celor interesaţi a
cunoştinţelor şi abilităţilor, contra unui onorar. În al doilea rând, aceste
profesii trebuie să fie practicate liber, fără ca persoanele ce le desfăşoară să
fie în subordinea cuiva. De exemplu, dacă profesorul ţine un curs de lecţii la
universitate, nu putem spune că el desfăşoară profesie liberală, deoarece este
angajatul universităţii, lucrând în baza contractului de muncă, primind
salariu. În schimb, dacă profesorul mai deţine o patentă de întreprinzător şi
după universitate ţine cursuri particulare celor interesaţi, contra plată,
spunem că exercită o profesie liberală. La fel şi în cazul contabilului,
auditorului, medicului, avocatului, notarului etc.
În literatura de specialitate se menţionează că profesiunea liberală repre-
zintă acea profesie, dobândită de o persoană fizică prin pregătire profesiona-
lă în cadrul sistemului de învăţământ, exprimată într-o specialitate, care ar
urma să fie exercitată în mod liber şi independent, prin orice formă de orga-
nizare ar dori fiecare (individual sau prin birouri particulare)87. În schimbul
acestui serviciu trebuie să se plătească un onorariu în bani. Taxele pentru
servicii se stabilesc pentru fiecare caz în parte, se fac publice prin afişarea în
Internet, la intrarea în birou, pe panou, perete sau chiar pe uşă. Important
este să fie văzute de către clienţi.
De exemplu, în cazul avocaţilor Legea cu privire la avocatură, nr.1260/
200288, stabileşte că profesia de avocat este liberă şi independentă, cu orga-
nizare şi funcţionare autonomă, dar nu este activitate de întreprinzător
(art.1)89. Persoana care activează în calitate de avocat nu poate exercita în
acelaşi timp şi alte profesii90. În această privinţă, legea prevede că profesia
de avocat este incompatibilă cu: a) oricare funcţie remunerată, cu excepţia
funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi cu cea de
arbitru al judecăţii arbitrale (arbitraj); b) activitatea de întreprinzător; c)
87
Tufan Constantin. Profesiile libere (liberale) // Revista de Drept Comercial (Bucureşti, România),
1997, nr.10, p.72.
88
Legea cu privire la avocatură, nr.1260 din 19.07.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2002, nr.126-127.
89
Din acest considerent, cu înregistrarea cabinetului avocatului şi a biroului asociat de avocaţi se
ocupă Ministerul Justiţiei, aşa cum se procedează şi în cazul asociaţiilor obşteşti.
90
În Republica Moldova avocat poate deveni persoana fizică care are diplomă de licenţiat în drept, se
bucură de o reputaţie ireproşabilă şi a fost admisă în profesia de avocat după susţinerea examenelor
de calificare. Sunt scutite de efectuarea stagiului profesional şi de examenul de calificare persoanele
care deţin titlul de doctor, precum şi cele care au cel puţin 10 ani vechime în muncă în funcţia de
judecător sau de procuror. Pentru a primi licenţa de avocat, aceste persoane depun o cerere la
Ministerul Justiţiei şi în termen de 10 zile li se eliberează licenţa.
43
FAC
Iurie MIHALACHE
activitatea de notar; d) alte activităţi ce lezează demnitatea şi independenţa

profesiei de avocat sau bunele moravuri (art.11).
Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul pentru a fi
consultată şi reprezentată de acesta în materie juridică. Asistenţa juridică
prestată de avocat se face contra plată. Luând în considerare starea materia-
lă a persoanei, avocatul îi poate acorda asistenţă juridică şi în mod gratuit.
Avocatul este obligat să presteze serviciile de asistenţă juridică în bază
de contract. Contractul de asistenţă juridică se semnează de avocat şi client,
se aplică ştampila personală a avocatului şi se înregistrează într-un registru
special91. De asemenea, în contract se indică mărimea plăţii (dacă serviciul
se prestează în mod gratuit, plata nu se indică) percepute de avocat pentru
asistenţa juridică. Excepţie fac cazurile de reprezentare a intereselor soţului,
soţiei şi rudelor până la gradul al patrulea inclusiv (copii, fraţi, surori,
părinţi, bunei, nepoţi, verişori).
91
Cabinetul avocatului şi biroul asociat de avocaţi ţin registrul contractelor de asistenţă juridică
încheiate cu clienţii, duc evidenţa fiscală şi achită statului anumite taxe din câştigurile obţinute.
44
Capitolul 3. REGLEMENTAREA JURIDICĂ

A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR
Planul
§1. Consideraţii generale
§2. Rolul statului în activitatea de întreprinzător
§3. Licenţierea în activitatea de întreprinzător
3.1. Noţiunea de licenţă
3.2. Autorităţile împuternicite cu activitatea de licenţiere
3.3. Retragerea şi suspendarea licenţei
§4. Concurenţa în activitatea de întreprinzător
4.1. Noţiunea de concurenţă
4.2. Condiţiile necesare pentru o concurenţă loială
4.3. Concurenţa neloială
§5. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de
întreprinzător
§6. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea
activităţii de întreprinzător
§7. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător
7.1. Noţiunea de contabilitate
7.2. Organizarea contabilităţii
Prin reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător urmează să
înţelegem cum statul, având la îndemână legile şi alte acte normative,
contribuie la organizarea şi supravegherea desfăşurării normale a activităţii
de întreprinzător în republică.
Activitatea de întreprinzător este utilă şi necesară întregii societăţi. Atât
timp cât se desfăşoară conform legii şi nu limitează drepturile altor
persoane, activitatea de întreprinzător trebuie să fie liberă.
Fiind calea cea mai scurtă de obţinere a veniturilor, activitatea de
întreprinzător generează şi conflicte, cum ar fi: vânzarea de mărfuri fără a
deţine licenţă de activitate, falsificarea produselor, prestarea de servicii
necalitative, periculoase pentru viaţa şi sănătatea celor din jur ş.a.
Pentru a elimina astfel de încălcări, au fost elaborate numeroase acte nor-
mative, prin care statul impune anumite reguli de joc tuturor întreprinzători-
45
FAC
Iurie MIHALACHE
lor92. Aceste reguli sunt stabilite prin Legea cu privire la antreprenoriat şi în-
treprinderi, nr.845/200693, au scopul de a disciplina întreprinzătorii şi se re-
feră la: a) înregistrarea de stat; b) obţinerea licenţelor de stat pentru genul de
activitate practicat; c) achitarea la timp a taxelor şi impozitelor faţă de bugetul
de stat; d) ţinerea evidenţei contabile; e) respectarea legislaţiei muncii; f)
respectarea drepturilor consumatorilor; g) protecţia mediului înconjurător etc.
Organele de stat sunt în drept să aplice sancţiuni pentru încălcările comi-
se de întreprinzători. De exemplu, practicarea ilegală a activităţii de întrep-
rinzător soldată cu obţinerea unui profit în proporţii mari este calificată de
Codul penal al Republicii Moldova ca infracţiune şi vinovatul se pedepseşte
cu amendă sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dacă infrac-
tor este persoana juridică, atunci se va aplica o amendă însoţită de retragerea
dreptului de a mai desfăşura pe viitor genul respectiv de activitate (art.241).
§2. Rolul statului în activitatea de întreprinzător
Orice economie suferă de neajunsuri, care determină apariţia unor
fenomene ca şomajul, sărăcia, poluarea mediului, monopolul etc. Deşi în
Constituţia Republicii Moldova este prevăzută libertatea comerţului şi a
activităţii de întreprinzător, această libertate nu este una absolută, deoarece
statul are dreptul să intervină în diferite feluri pentru a ţine sub control
activitatea respectivă.
În primul rând, statul elaborează legi şi acte normative subordonate
legilor, cum sunt hotărârile de guvern, regulamentele, deciziile, ordinele
ministerelor, decretele preşedintelui, dispoziţiile primarilor etc., prin care
este reglementată întreaga activitate aducătoare de profit din republică.
În al doilea rând, prin aceste acte normative în seama întreprinzătorilor
sunt puse un şir de obligaţiuni, cum sunt: înregistrarea de stat; obţinerea
licenţei de activitatea; ţinerea evidenţei contabile; achitarea la timp a
impozitelor şi a taxelor faţă de stat; concurenţa liberă pe piaţa produselor şi
a serviciilor; protecţia consumatorilor; respectarea legislaţiei muncii etc.
Pentru a stabili aceste obligaţiuni, statul intervine în activitatea de
întreprinzător. Intervenţia statului este dictată de necesitatea de a proteja
92
Pe parcursul anilor, reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător a fost obiectul multor acte
normative. S-a observat că acesta este mecanismul prin care statul intervine, uneori abuziv în
activitatea societăţilor comerciale. În loc să întreprindă măsuri de liberalizare a pieţei, mulţi ani la
rând autorităţile au pus piedici în realizarea iniţiativei private (Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul
afacerilor. Ediția a III-a. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2011, p.66).
93
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845 din 03.01.1992 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1994, nr.2.
46
interesele majore ale societăţii şi de a asigura: formarea bugetului de stat,

deschiderea noilor locuri de muncă, protecţia drepturilor consumatorului,
concurenţa legală, protecţia mediului înconjurător etc.
Organele de stat pot emite acte normative doar în limita competenţelor
stabilite de legislaţie. Emiterea unui act normativ sau a unei dispoziţii care
lezează drepturile întreprinzătorilor este ilegală şi poate fi atacată în instan-
ţele judecătoreşti. Dacă întreprinzătorului i-au fost aduse daune materiale ca
rezultat al executării acestor acte şi dispoziţii, pagubele vor fi reparate de
organul de stat care a emis actul respectiv (art.1404 din Codul civil).
În al treilea rând, statul verifică nivelul de respectare a legislaţiei, iar
dacă constată anumite încălcări, aplică sancţiuni. De exemplu, inspectoratul
fiscal verifică cum agenţii economici achită taxele şi impozitele; organul de
licenţiere – respectarea condiţiilor de licenţiere; inspecţia muncii – cum este
respectată legislaţia muncii etc.94
Sancţiunile care se aplică pot fi diferite: amenda, retragerea licenţei,
interdicţia de a desfăşura un anumit gen de activitate, interdicţii impuse la
importul şi exportul mărfurilor etc. Aceste mijloace statul le foloseşte în
scopul de a ţine sub control activitatea de întreprinzător.
§3. Licenţierea în activitatea de întreprinzător
3.1. Noţiunea de licenţă
Definiţia licenţei este formulată de Legea privind reglementarea prin
licenţiere a activităţii de întreprinzător, nr.451/200195, şi anume: „Licenţa
este un act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de autoritatea de
licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător, ce atestă
dreptul titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul
de activitate indicat în aceasta, integral sau parţial, cu respectarea
obligatorie a condiţiilor de licenţiere” (art.2).
Mai simplu vorbind, licenţa este un permis special în baza căruia
persoana poate să desfăşoare o anumită activitate care îi aduce profit 96. Lista
94
Cerinţele faţă de timpul de muncă şi timpul de odihnă al muncitorilor, eliberarea obligatorie a poli-
ţei de asigurare medicală fiecărui muncitor, acordarea unui salariu nu mai mic decât salariul minim
prevăzut de lege, igiena şi protecţia muncii, eliberarea bonului de casă la procurarea mărfurilor (servi-
ciilor), ambalajul produselor alimentare, nepoluarea mediului înconjurător etc.
95
Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător, nr.451 din 30.07.2001 //
(republicată) Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2005, nr.26-28.
96
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) licenţa reprezintă un bun, de-
oarece deţinătorul licenţei îşi pune anumite speranţe cu referire la valabilitatea în timp a licenţei şi a
posibilităţii de a obţine beneficii din exercitarea unor activităţi în baza licenţei. Retragerea licenţei are
ca efect încetarea unei afaceri şi constitue o interferenţă în dreptul persoanei de a se bucura de prop-
rietate (Bimer S.A. v. Moldova, Hotărârea CEDO nr.15084/03 din 10.07.2007).
47
FAC
Iurie MIHALACHE
activităţilor care se desfăşoară în baza licenţei este prevăzută de lege, iar

dreptul de a practica activitatea pentru care este necesară licenţă apare
numai din momentul obţinerii acesteia.
Licenţele sunt documente de strictă evidenţă. Ele se întocmesc pe for-
mulare tipizate, au serie şi număr. Modelul formularului de licenţă se aprobă
de Guvern. Orice licenţă trebuie să conţină: a) denumirea autorităţii de
licenţiere; b) seria, numărul şi data eliberării/prelungirii licenţei; c)
denumirea, forma juridică de organizare, adresa juridică a titularului de
licenţă; d) data şi numărul certificatului de înregistrare de stat a întreprinde-
rii; e) genul de activitate, integral sau parţial, pentru a cărui desfăşurare se
eliberează licenţa; f) termenul de valabilitate a licenţei; g) semnătura con-
ducătorului autorităţii de licenţiere sau a adjunctului, însoţită de ştampilă.
De regulă, licenţele se eliberează pe un termen de 5 ani, dar în cazurile
prevăzute de lege există şi unele excepţii în acest sens: 3 ani pentru
fabricarea şi vânzarea producţiei alcoolice şi a berii; 1 an pentru organizarea
şi desfăşurarea jocurilor de noroc, loteriilor, mizelor la competiţii sportive;
importul, fabricarea, comercializarea produselor din tutun.
Taxa pentru eliberarea licenţei este de 3250 lei. Pentru unele categorii de
licenţe, taxa este diferită, şi anume: pentru unităţile farmaceutice (din locali-
tăţile rurale) este de 2340 lei, pentru aducerea de peste hotare şi comerciali-
zarea produselor din tutun - 26.000 de lei, a băuturilor alcoolice - 52.000 de
lei, a benzinei şi motorinei - 260.000 de lei etc. Sumele respective se achită
o singură dată, la momentul obţinerii licenţei.
În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o nouă sub-
diviziune, el este obligat să depună la Camera de Licenţiere o cerere de re-
perfectare a licenţei, în vederea includerii în anexa la licenţă a unei noi adre-
se de desfăşurare a activităţii. Pentru fiecare filială sau altă subdiviziune se-
parată a titularului de licenţă, lui i se eliberează copii autorizate de pe
aceasta. Copiile confirmă dreptul filialei de a desfăşura activităţi pe baza li-
cenţei obţinute. De menţionat că deţinătorul licenţei nu este în drept să
transmită licenţa unei altei persoane. Încălcarea acestei interdicţii are ca
efect retragerea licenţei.
Dreptul de a solicita licenţa îl au atât persoanele juridice cu scop lucrativ,
cât şi întreprinzătorii individuali (cu excepţia titularilor patentei de
întreprinzător şi a gospodăriilor ţărăneşti (de fermier)97).
97
În cazul gospodăriilor ţărăneşti, legislaţia nu conţine reglementări cu referire la licenţierea acestora.
Luând în consideraţie că activitate gospodăriilor ţărăneşti este limitată la agricultură, suntem de
părerea că acestea pot obţine doar acele licenţe care justifică prestaţia domeniului agricol. De
exemplu, activitatea de depozitare a cerealelor (art.8 alin.(1) lit.(a) din Legea nr.451/2001).
48
Licenţa este valabilă de la data eliberării şi până la data expirării ei.

Acţiunea licenţei încetează în caz de suspendare, anulare, retragere sau de
expirare a termenului de valabilitate. Camera de Licenţiere este în drept să
controleze cum titularul de licenţă respectă cerinţele prevăzute în licenţă.
Dacă se constată încălcări, titularul de licenţă va fi sancţionat prin
suspendarea sau retragerea licenţei. Se poate ajunge până la dizolvarea şi
lichidarea titularului de licenţă.
3.2. Autorităţile împuternicite cu activitatea de licenţiere
În prezent, în Republica Moldova există 6 autorităţi împuternicite cu
eliberarea licenţelor: 1) Camera de Licenţiere; 2) Banca Naţională a Moldo-
vei; 3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare; 4) Agenţia Naţională pentru
Reglementare în Energetică; 5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei; 6) Consiliul Coordo-
nator al Audiovizualului. Dintre toate aceste autorităţi, cele mai multe feluri
de licenţe eliberează Camera de Licenţiere.
1) Camera de Licenţiere (o vom numi în continuare Cameră) este un
organ de stat aflat în subordinea Ministerului Economiei, are statut de
persoană juridică, dispune de ştampilă şi îşi desfăşoară activitatea pe baza
unui regulament aprobat de Guvern.
Funcţia principală a Camerei constă în eliberarea licenţelor. Pe lângă
aceasta, Camera îndeplineşte funcţii ajutătoare, şi anume: a) eliberează, pre-
lungeşte, reperfectează, reia valabilitatea licenţelor; eliberează copii şi dupli-
cate ale acestora; suspendă, retrage, recunoaşte ca nevalabile anumite licenţe;
b) organizează controlul asupra respectării de către titularii de licenţe a con-
diţiilor de licenţiere; c) ţine dosarele de licenţiere şi registrul de licenţiere; d)
prezintă Ministerului Economiei dări de seamă anuale privind activitatea sa.
Deciziile Camerei de Licenţiere pot fi contestate în instanţa judecătorească.
Genurile de activitate care se supun licenţierii de către Camera de Licen-
ţiere sunt numeroase. Dintre ele enumerăm doar câteva: activitatea de audit;
activitatea de evaluare a bunurilor imobile; activitatea burselor de mărfuri;
organizarea şi desfăşurarea loteriilor, jocurilor de noroc, întreţinerea cazi-
nourilor, exploatarea automatelor de joc cu câştiguri băneşti, stabilirea mize-
lor la competiţiile sportive; importul şi comercializarea producţiei alcoolice,
a berii, produselor din tutun; construcţiile de clădiri; îmbutelierea apelor mi-
nerale şi naturale potabile; activitatea particulară de detectiv şi pază; activi-
tatea farmaceutică; transportul auto de călători în folos public; activitatea de
turism; activitatea de broker vamal etc.
49
FAC
Iurie MIHALACHE
2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază ale Băncii

Naţionale face parte cea de licenţiere şi supraveghere a activităţii
instituţiilor financiare din republică (art.5 al Legii cu privire la Banca
Naţională a Moldovei nr.548/199598). Cu alte cuvinte, Banca Naţională este
organul de stat care eliberează licenţe pentru activitatea băncilor comerciale
din ţară, fiind în drept să le impună sancţiuni sau chiar să le retragă aceste
licenţe. Pe lângă aceasta, Banca Naţională este singura instituţie care
eliberează licenţe pentru activitatea de schimb valutar.
3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritate publică
autonomă, responsabilă faţă de Parlament, care reglementează şi autorizează
activitatea participanţilor la piaţa financiară nebancară, supraveghind
respectarea legislaţiei de către ei. În acest scop, Comisia Naţională este
învestită cu putere de decizie, de intervenţie, de control şi de sancţionare
disciplinară şi administrativă (art.1 al Legii privind Comisia Naţională a
Pieţei Financiare nr.192/199899).
În general, funcţiile Comisiei Naţionale se extind asupra participanţilor la
piaţa financiară nebancară, care cuprinde: deţinătorii de valori mobiliare,
investitorii, asiguraţii, organizaţiile care lucrează pe piaţa valorilor mobilia-
re, Biroul Naţional al Asigurărilor de Autovehicule, membrii asociaţiilor de
economii şi împrumut, clienţii organizaţiilor de microfinanţare şi participan-
ţii profesionişti la piaţa financiară nebancară. Reieşind din aceasta, la atribu-
ţiile de bază ale Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare se referă eliberarea
licenţelor pentru: a) activitatea asigurătorilor (reasiguratorilor), brokerilor
de asigurare şi de reasigurare; b) activitatea de gestiune a activelor fonduri-
lor nestatale de pensii; c) activitatea asociaţiilor de economii şi împrumut;
d) activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare.
4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (pe scurt –
ANRE) este autoritatea învestită cu atribuţii de reglementare şi monitorizare
a domeniului energeticii: energia electrică, gaze naturale, benzina, motori-
na, alte produse petroliere. În aşa mod, ANRE eliberează licenţe pentru
desfăşurarea activităţilor sus-menţionate în conformitate cu Legea cu privire
gaze, Legea cu privire la energia electrică şi Legea privind piaţa produselor
petroliere (art.4 din Legea cu privire la energetică nr.1525/1998100).
98
Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei, nr.548 din 21.07.1995 // Monitorul Oficial al
99
Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare, nr.192 din 12.11.1998 // (republicată)
100
Legea cu privire la energetică, nr.1525 din 19.02.1998 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
1998, nr.50-51.
50
5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electroni-

ce şi Tehnologia Informaţiei (pe scurt – ANRCETI). Agenţia, în limitele
competenţelor sale, are dreptul să elibereze, să suspende ori să revoce licen-
ţele, să elaboreze şi să modifice condiţiile de licenţă conform legii şi să
efectueze controlul respectării acestora (art.10 pct.(c) din Legea comuni-
caţiilor electronice nr.241/2007101).
ANRCETI este împuternicită prin lege să elibereze licenţe de activitate
pentru: a) utilizarea frecvenţelor sau canalelor radio şi/sau a resurselor de nu-
merotare în scopul furnizării reţelelor şi/sau serviciilor de comunicaţii elec-
tronice; b) serviciile de creare, implementare şi de asigurare a funcţionării
sistemelor informaţionale automatizate de importanţă statală, inclusiv a pro-
duselor program. În alţi termeni, Agenţia este responsabilă de acordarea li-
cenţelor pentru frecvenţele de undă radio, tele, programelor Internet, telefonie
mobilă (Orange, Moldcell, Unité) şi fixă (Moldtelecom). Lista licenţelor eli-
berate de ANRCETI se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului acordă licenţe pentru
difuzarea programelor pe cale radioelectrică terestră şi/sau prin orice alte
mijloace de telecomunicaţii decât cele radioelectrice terestre (art.23-34 din
Codul audiovizualului al Republicii Moldova102). Cu alte cuvinte, acordă
licenţe pentru posturile de radio şi televiziune pe teritoriul republicii.
3.3. Retragerea şi suspendarea licenţei
Retragerea şi suspendarea propriu-zisă a licenţei se face doar prin
hotărârea instanţei de judecată103. Până la data intrării în vigoare a hotărârii
judecătoreşti definitive şi irevocabile, decizia autorităţii de licenţiere cu
privire la retragerea şi suspendarea licenţei nu poate fi supusă executării.
Verificarea respectării condiţiilor de licenţiere se efectuează de către
instituţiile cu funcţii de reglementare şi de control104, iar în cazul depistării
101
Legea comunicaţiilor electronice, nr.241 din 15.11.2007 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2008, nr.51-54.
102
Codul audiovizualului al Republicii Moldova, nr.260 din 27.07.2006 // Monitorul Oficial al
103
Examinarea pricinilor cu privire la retragerea şi suspendarea licenţelor este de competenţa
instanţelor judecătoreşti de drept comun, care le judecă în prima instanţă.
104
Instituţii cu funcţii de reglementare şi de control sunt: A.A. „Agenţia Naţională Transport Auto”
(în domeniul transportului auto), Inspectoratul General de Supreveghere Fitosanitară şi Control
Semincier (la importul şi comercializarea produselor de uz fitosanitar), Centrul Naţional Anticorupţie
(în activitatea cu metale preţioase), Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Tehnică a
Obiectelor Industriale Periculoase (în domeniul extragerii zăcămintelor minerale), Inspectoratul
Fiscal de Stat (în cazul neachitării impozitelor şi taxelor) etc.
51
FAC
Iurie MIHALACHE
unor încălcări, acestea sesizează autoritatea de licenţiere105. La rândul ei,

autoritatea de licenţiere verifică nemijlocit informaţia primită şi emite, după
caz, o decizie de suspendare sau de retragere a licenţei. Mai apoi, autoritatea
de licenţiere este obligată ca în termen de 3 zile de la pronunţarea deciziei să
transmită actele în instanţa de judecată; în caz contrar, decizia de suspendare
sau de retragere a licenţei se anulează.
Temeiurile de retragere şi suspendare a licenţei sunt prevăzute expres de
lege. Conform art.21 din Legea nr.451/2001, temeiuri de retragere a
licenţei servesc: a) cererea titularului de licenţă privind retragerea acesteia;
b) decizia cu privire la anularea înregistrării de stat a titularului de licenţă; c)
depistarea unor date neautentice în documentele prezentate autorităţii de
licenţiere; d) stabilirea faptului de transmitere a licenţei sau a copiei de pe
aceasta altei persoane în scopul desfăşurării genului de activitate licenţiat; e)
neînlăturarea, în termenul stabilit, a circumstanţelor care au dus la
suspendarea licenţei; f) nerespectarea a doua oară a prescripţiilor privind
lichidarea încălcărilor ce ţin de condiţiile de licenţiere; g) neachitarea în
termenul stabilit a taxei pentru licenţă.
Temeiurile de suspendare a licenţei sunt numeroase şi pot fi deduse din
legi speciale. De exemplu, în conformitate cu dispoziţiile Legii cu privire la
organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice nr.352/2006106, licenţa pentru
desfăşurarea activităţii de turism se suspendată în cazul în care titularul de
licenţă: a) nu a reuşit atragerea în ţară a turiştilor străini: turoperatorii -
minimum 100 de persoane anual, iar agenţiile de turism - minimum 50 de
persoane anual, începând cu al treilea an de activitate; b) nu a încheiat un
număr suficient de contracte de colaborare; c) nu a asigurat exploatarea
durabilă, conservarea patrimoniului turistic, protecţia mediului; d) nu a
prezentat dări de seamă Agenţiei Turismului şi organelor de statistică în
termenele stabilite prin lege107.
105
Controlul respectării condiţiilor de licenţiere se efectuează şi de către autoritatea de licenţiere. În
acest sens, Legea nr.451/2001 prevede două feluri de controale, planificate şi inopinate. Controalele
planificate se efectuează, de regulă, o singură dată în decursul anului, iar cele inopinate, se efectuază
ori de câte ori este necesar, în baza sesizărilor parvenite de la autorităţile publice, persoanele fizice şi
juridice.
106
Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea activităţii turistice în Republica Moldova, nr.352
din 24.11.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.14-17.
107
Alt exemplu poate servi licenţa pentru activităţile de extragere a substanţelor minerale utile, apelor
minerale naturale şi potabile. Potrivit art.36 din Codul subsolului nr.3 din 02.02.2009, o astfel de
licenţă se suspendată în cazurile: a) nerespectării normelor ecologice, de exploatare tehnică,
securitate şi protecţie a muncii; b) suspendarea dreptului de folosinţă asupra sectoarelor de subsol; c)
lipsa specialiştilor calificaţi şi atestaţi în domeniu.
52
Dacă autoritatea de licenţiere invocă retragerea sau suspendarea licenţei

în alte cazuri decât cele prevăzute de lege sau şi mai grav, pune în executare
imediată aceste decizii până la adresarea în judecată, se produce „o
interferenţă în dreptul persoanei de a se bucura de proprietate” şi în acest
caz, persoana poate contesta decizia autorităţii de licenţiere în judecată, în
ordinea contenciosului administrativ108.
Retragerea sau suspendarea licenţei se efectuează cu respectarea unor
cerinţe de procedură. Autoritatea de licenţiere este în drept să emită decizia de
retragere sau de suspendare a licenţei doar după ce: a) a verificat nemijlocit
respectarea condiţiilor de licenţiere sau informaţia primită de la instituţiile cu
funcţii de reglementare şi control; b) a emis, în termen de 15 zile de la data
întocmirii actului de control, prescripţia privind lichidarea încălcărilor
(prescripţia trebuie să cuprindă recomandări privind modul de remediere a
tuturor deficienţelor identificate); c) a avertizat titularul de licenţă despre
posibila retragere sau suspendare a licenţei; d) a calificat corect temeiurile de
retragere sau de suspendare a licenţei şi nu şi-a depăşit atribuţiile.
Prin excepţie, respectarea procedurii sus-menţionate nu este necesară în
situaţiile în care: a) titularul de licenţă a depus personal cererea de retragere
sau de suspendare a licenţei; b) există o decizie a Camerei Înregistrării de
Stat cu privire la anularea înregistrării de stat a titularului de licenţă; c) au
fost comise încălcări a căror remediere nu mai este posibilă (pct.11 din Ho-
tărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.2/2012).
§4. Concurenţa în activitatea de întreprinzător

4.1. Noţiunea de concurenţă
Conceptul de concurenţă este prevăzut de Constituţia Republicii Moldo-
va, potrivit căreia piaţa, libera iniţiativă economică şi concurenţa loială sunt
factorii de bază ai economiei (art.9), iar statul trebuie să asigure protecţia
concurenţei loiale în procesul desfăşurării activităţii de întreprinzător de
către agenţii economici (art.126).
Definiţie. Concurenţa este definită ca o liberă competiţie între agenţii
economici care oferă pe piaţă bunuri şi servicii ce tind să satisfacă nevoi
asemănătoare sau identice ale consumatorilor.
108
Pct.5 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Privind practica judiciară de soluţionare
de către instanţele judecătoreşti a cauzelor referitoare la suspendarea (sistarea şi retragerea)
licenţelor ce vizează activitatea de întreprinzător” nr.2 din 28.05.2012, www.jurisprudenta.csj.md
53
FAC
Iurie MIHALACHE
În aşa mod, concurenţa este considerată o luptă dintre întreprinzători

pentru câştigarea clientelei şi extinderea afacerilor109. În această luptă,
fiecare întreprinzător îşi pune ca scop lărgirea pieţei de desfacere şi
realizarea unor profituri cât mai mari.
Procesul de concurenţă este un fenomen normal. Concurenţa ţine
întreprinzătorii sub o presiune continuă, ei fiind gata să reacţioneze oricând
la cerinţele pieţei110. Dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună-
credinţă, corectitudine şi onestitate în afaceri, fără a încălca libertăţile
celorlalţi întreprinzători. Numai în acest caz putem vorbi despre o
concurenţa licită sau loială; în caz contrar, ia naştere concurenţa neloială.
Cadrul normativ naţional din sfera concurenţei este constituit în principal
din Legea concurenţei nr.183/2012111, dar şi din numeroase acte normative
speciale, aprobate prin hotărâri ale Consiliului Concurenţei, cum sunt:
Regulamentul privind concentrările economice nr.17/2013, Regulamentul
privind stabilirea poziţiei dominante şi evaluarea abuzului de poziţie
dominantă nr.16/2013, Regulamentul privind evaluarea acordurilor
orizontale anticoncurenţiale nr.14/2013 etc.
Supravegherea activităţii de concurenţă este realizată de către stat.
Autoritatea publică în sarcina căruia revine supravegherea activităţii de
concurenţă în Republica Moldova este Consiliul Concurenţei112.
4.2. Condiţiile necesare pentru o concurenţă loială
Concurenţa loială înseamnă concurenţa desfăşurată în condiţii normale.
Pentru existenţa unei concurenţe normale pe piaţa de desfacere trebuie să fie
întrunite mai multe condiţii: a) concurenţa să fie liberă, onestă şi cu bună-
credinţă; b) să fie prezenţi mai mulţi subiecţi ai activităţii de întreprinzător;
c) comerţul, preţurile şi tarifele să fie libere; d) întreprinzătorilor care deţin
o situaţie dominantă pe piaţă le este interzis să facă abuz.
109
DEX-ul defineşte concurenţa ca o rivalitate comercială, luptă dusă cu mijloace economice între
industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări etc., pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse,
pentru clientelă şi pentru obţinerea unor câştiguri cât mai mari ( – Bucureşti: Univers enciclopedic,
1996, p.208).
110
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. – Chişinău: Cartier, 1997, p.54.
111
Legea concurenţei, nr.183 din 11.07.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012,
nr.193-197.
112
Consiliul Concurenţei a fost creat în anul 2007, în scopul de a efectua controlul de stat asupra
respectării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei între agenţii economici. Iniţial, denumirea
acestuia a fost Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei, iar ulterior şi-a modificat denumirea,
devenind Consiliul Concurenţei (anul 2012). Pentru mai multe informaţii, a se vedea site-ul oficial al
autorităţii - www.competition.md
54
La acestea se adaugă şi necesitatea adoptării unor legi reuşite în

domeniul concurenţei, cu ajutorul cărora ar putea fi combătut fenomenul
concurenţei neloiale din rândul agenţilor economici.
a) Concurenţa trebuie să fie liberă, onestă şi cu bună-credinţă.
Subiecţii activităţii de întreprinzător au dreptul la concurenţă liberă în
limitele prevăzute de legislaţie, în corespundere cu tradiţiile, regulile de
corectitudine şi de onestitate în afaceri. Întreprinzătorilor le este interzis de
a-şi exercita drepturile cu limitarea concurenţei altor întreprinzători, cu
abuzul de situaţia dominantă pe piaţă, precum şi cu lezarea intereselor
legitime ale consumatorului113.
b) Să fie prezenţi mai mulţi subiecţi ai activităţii de întreprinzător.
Pe piaţa mărfurilor şi serviciilor de acelaşi fel trebuie să existe mai mulţi
întreprinzători. Numărul prea mic de întreprinzători transformă piaţa într-un
monopol, în care consumatorul nu mai are de unde alege, fiind nevoit să
accepte mărfuri şi servicii dintr-o singură sursă.
c) Comerţul, preţurile şi tarifele să fie libere. Liberalizarea comerţului
presupune că fiecare subiect al activităţii de întreprinzător este în drept să
producă şi să vândă mărfurile pe care le doreşte. Concurenţa este posibilă
numai dacă în republică există o libertate a comerţului; şi invers, libertatea
comerţului are sens numai dacă este prezentă concurenţa între mulţi
producători şi ofertanţi de servicii.
De regulă, întreprinzătorul îşi stabileşte singur preţul la mărfuri şi
servicii. Prin excepţie, statul poate impune prin hotărâre de Guvern un şir de
tarife pe care subiecţii activităţii de întreprinzător sunt obligaţi să le
respecte, şi anume: la pâine, ulei, lactate, medicamente, transportul de
călători, energia electrică şi termică, gazul natural114.
d) Întreprinzătorilor care deţin o situaţie dominantă pe piaţă le este
interzis să facă abuz. Potrivit art.4 din Legea concurenţei nr.183/2012, si-
tuaţia dominantă pe piaţă este puterea economică de care beneficiază o în-
treprindere şi ce îi permite să împiedice menţinerea unei concurenţe efective
pe o piaţă relevantă, acordându-i posibilitatea de a se comporta, în mare mă-
sură, în mod independent faţă de concurenţi, de clienţii săi şi, în ultimă ins-
tanţă, faţă de consumatori. Cu alte cuvinte, poziţia dominantă pe piaţă este
situaţia favorizată pe care o are un întreprinzător pe piaţa de mărfuri sau de
113
Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). – Chişinău: Business-Elita, 2006, p.55.
114
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.547 din 04.08.1995 cu privire la măsurile de coor-
donare şi reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor) // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1995, nr.53-54.
55
FAC
Iurie MIHALACHE
servicii şi care îi oferă acestuia posibilitatea de a exercita o influenţă

decisivă pe piaţa respectivă.
4.3. Concurenţa neloială
Cuvântul neloial înseamnă „necinstit”, „contrar normelor de conduită în
afaceri”. Concurenţa neloială este un fenomen negativ care se manifestă
prin acţiunile întreprinzătorilor de a obţine avantaje neîntemeiate în
activitatea comercială, fapt ce aduce sau poate aduce prejudicii altor
întreprinzători, inclusiv prin a prejudicia reputaţia lor în afaceri.
Faptele de concurenţă neloială sunt interzise, deoarece contravin
uzanţelor oneste din activitatea comercială (art.4 din Legea concurenței
nr.183/2012). Ca exemple de concurenţă neloială am putea enumera: a)
răspândirea informaţiilor false în stare să prejudicieze averea şi/sau reputaţia
altui întreprinzător; b) inducerea în eroare a cumpărătorilor cu privire la
locul de producere, calitatea şi însuşirile mărfurilor; c) folosirea neautorizată
a emblemei, mărcii comerciale, denumirii de firmă115; d) folosirea sau
divulgarea informaţiilor care constituie secret comercial al firmei ş.a.
Actele de concurenţă neloială sunt sancţionate de Codul penal al Republicii
Moldova. Astfel, orice act de concurenţă neloială, inclusiv: a) crearea situaţiilor
de confuzie cu produsele sau cu activitatea de întreprinzător a unui concurent;
b) răspândirea, în procesul comerţului, de afirmaţii false, care discreditează
activitatea concurentului; c) inducerea în eroare a consumatorului referitor la
mărfurile concurentului; d) compararea în scopuri publicitare a mărfurilor unui
agent economic cu ale altor agenţi economici, se pedepsesc cu amendă de până
la 40 mii lei sau cu închisoare de până la un an (art.246)116.
Faptele de concurenţă neloială comise de unii agenţi economici generează
probleme agenţilor economici care activează cinstit. Cel mai convingător exem-
plu de concurenţă neloială serveşte piaţa produselor petroliere din Republica
Moldova, care se confruntă la moment cu probleme grave. Situaţia este gene-
rată de lipsa unui cadru normativ, de metodologia greşită de calcul al preţurilor
la benzină, motorină, precum şi de ineficienţa Consiliului Concurenţei117.
115
Cele mai răspândite cazuri de concurenţă neloială sunt încercările de a crea confuzie în mintea con-
sumatorilor. De exemplu, unele companii încearcă să aplice mărci care se aseamănă foarte mult („până
la confuzie”) cu o marcă binecunoscută în lume. Au devenit deja banale confuziile de genul „Reebok” -
„Reabok”, „Panasonic” - „Panasunic” „Parlament” - „Parliament”, „Abibas” - „Adidas” ş.a.
116
Pentru persoanele juridice amenda este mult mai mare şi este însoţită de privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
117
Lupuşor Adrian. Piaţa produselor petroliere din Moldova: analiza reglementării, concrenţei şi
preţurilor. – Chişinău: „Expert-Grup”, 2011, p.5.
56
§5. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora

în activitatea de întreprinzător
Definiţie. Consumator este orice persoană fizică care intenţionează să co-

mande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii
pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională118.
Aşadar, consumator este numai o persoana fizică - cetăţean, străin sau
apatrid. Persoana juridică nu poate avea calitatea de consumator119. Consu-
matorul trebuie să procure bunuri sau să beneficieze de servicii pentru ne-
cesităţi personale, casnice şi familiale. Dacă o face pentru alte interese (pro-
fesionale, de întreprinzător), persoana nu mai poate fi numită consumator.
La ora actuală, consumatorul din Republica Moldova se găseşte în faţa
unei abundenţe de bunuri şi servicii, care, în afară de avantajele pe care i le
oferă, îi creează şi numeroase dificultăţi. Astăzi consumatorul nu mai este
cumpărătorul de altădată, care procura bunuri de pe o piaţă de mici
dimensiuni, dar el s-a transformat într-un element al consumului de masă,
făcând obiectul campaniilor publicitare şi al presiunilor exercitate de grupuri
de producători, care controlează piaţa120.
Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea
lor de consumatori împotriva riscului de a cumpăra produse care pot pune în
pericol viaţa, sănătatea şi interesele lor materiale. În acest context, Legea
privind protecţia consumatorilor nr.105/2003 enumeră principalele
drepturi ale consumatorului:
- de a fi protejat de către stat. În acest scop, organul de stat responsabil de
protecţia drepturilor consumatorilor în republică este Agenţia pentru
Protecţia Consumatorilor;
- de a fi protejat împotriva riscului de a cumpăra un produs ori un servi-
ciu care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, interesele sale legitime în
calitate de consumator;
118
Legea privind protecţia consumatorilor, nr.105 din 13.03.2003 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2003, nr.126-131.
119
În Uniunea Europeană, de exemplu, consumator poate fi şi persoana juridică. În măsura în care
procurarea unor bunuri se face pentru amenajarea oficiului de lucru al întreprinderii, se consideră că
întreprinderea este consumator. Aceste bunuri procurate vor contribui la satisfacerea nevoilor curente
ale întreprinderii. În Republica Moldova calitatea de consumator o poate avea doar persoana fizică.
120
El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii, comercianţii etc.) se
folosesc pentru a obţine profituri cît mai ridicate în schimbul unui produs sau serviciu
necorespunzător (Plotnic Olesea. Protecţia consumatorului în Republica Moldova prin prisma
reglementărilor europene // Revista Naţională de Drept, 2010, nr.7-8, p.58).
57
FAC
Iurie MIHALACHE
- de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului, repararea preju-

diciului material, moral şi venitul ratat în legătură cu produsul ori serviciul
acordat în mod necalitativ;
- de a i se oferi informaţii complete, corecte şi precise privind produsele
achiziţionate şi serviciile prestate etc.
Obligaţiile producătorului şi ale vânzătorului. Producătorul este
persoana care a fabricat bunurile. El este obligat să indice în documentaţia
de însoţire a produsului, pe etichetă, sau prin alte modalităţi, regulile de
utilizare, depozitare şi transportare a produsului, iar vînzătorul trebuie să le
aducă la cunoştinţa consumatorului.
Vânzătorul este obligat să înmâneze bon de casă, care confirmă faptul
cumpărării produsului. Bonul de casă se eliberează pentru orice bun care a
fost procurat, indiferent de costul acestuia121. Pe lângă aceasta, vânzătorul
trebuie să dispună de Registrul reclamaţiilor, în care consumatorii îşi pot
expune liber pretenţiile, criticile sau sugestiile în legătură cu modul de
respectare a drepturilor lor.
În cazul depistării unor defecte la produsele procurate sau la serviciile
comandate, consumatorul, pentru a beneficia de drepturile sale, trebuie să
acţioneze corect, şi anume: iniţial, trebuie să depună o reclamaţie în formă
scrisă. Aceasta se depune vânzătorului ori prestatorului de servicii,
solicitând înlocuirea gratuită a produsului sau restituirea contravalorii lui.
Odată cu depunerea reclamaţiei, consumatorul prezintă copia bonului de
casă sau alt document care confirmă faptul procurării bunului sau prestării
serviciului respectiv122.
Dacă consumatorul nu este de acord cu rezultatul examinării reclamaţiei
de către vânzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, fie nu a primit niciun
răspuns în scris în decurs de 14 zile calendaristice, el este în drept să se
adreseze organelor abilitate prin lege cu funcţia de protecţie a consuma-
torilor sau în instanţa de judecată123.
121
Pierderea bonului de casă sau neluarea lui nu împiedică consumatorul să-şi apere drepturile, doar
că el va trebui să dovedească prin alte mijloace de probă (cum sunt: felul produsului, aspectul
ambalajului, martorii, înregistrările video etc.) că a procurat produsul anume de la acel vânzător.
122
Reclamaţia se prezintă în două exemplare, la sediul vînzătorului, se înregistrează şi se aplică pe
ambele ştampila. Primul exemplar rămâne la vânzător, iar al doilea este luat înapoi ca dovadă a
faptului că reclamaţia a fost depusă. În ultimul timp, tot mai frecvent reclamaţiile se trimit prin
scrisoare recomandată cu aviz de primire. În instanţa de judecată, avizul de primire dovedeşte că
reclamaţia a fost adresată.
123
Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului, Inspectoratul Principal de Stat
pentru Supravegherea Pieţei şi Protecţia Consumatorilor. – Chişinău: Bones Offices, 2009, p.6.
58
Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul

defectuos este următoarea: „producătorul este responsabil pentru prejudiciul
cauzat de defectele produsului său”124. Dacă producătorul bunului nu poate
fi identificat, atunci întreaga răspundere o poartă vânzătorul bunului.
Defectele pot fi de fabricare (greşeli comise în procesul de producere),
de transportare (nerespectarea cerinţelor de încărcare, descărcare, tempera-
tură etc.), de funcţionare (sunt probleme de design ce afectează funcţionarea
normală; avem caz real când tramvaiul a lovit un pieton, deoarece nu l-a
văzut din partea dreaptă; în urma unor expertize efectuate s-a constatat că
partea din faţă a tramvaiului avea un defect, fapt ce nu i-a permis şoferului
să observe pietonul125), de asamblare (de exemplu, autovehiculul este adus
de peste hotare şi asamblat greşit în Republica Moldova), din lipsă de
informare (produsul nu are indicat pe el termen de valabilitate şi nici
instrucţiuni de folosire).
§6. Plata taxelor şi impozitelor în legătură
cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător
Definirea. Un alt mijloc prin care statul influenţează activitatea de în-
treprinzător sunt impozitele şi taxele. Impozitul este o plată obligatorie, în
formă pecuniară, fără o contraprestare directă și imediată, achitată în bu-
get de către persoanele fizice și juridice pentru veniturile pe care le obțin
sau bunurile pe care le posedă. Impozitul este o contribuție obligatorie.
Toate persoanele fizice și juridice care obțin venituri sau dețin bunuri impo-
zabile pe teritoriul Republicii Moldova sunt obligate ca prin intermediul im-
pozitelor achitate să contribuie la formarea bugetului de stat126. Mărimea şi
felul impozitelor se stabilește în Codul fiscal al Republicii Moldova. Cu
ajutorul impozitelor, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale
reuşesc să-şi formeze bugetele, de unde mai apoi achită salarii şi pensii la
muncitori, pensionari, invalizi, şomeri, persoane aflate în dificultate ş.a.
Taxele reprezintă, alături de impozite, cea de a doua categorie principa-
lă de venituri la bugetul de stat, fiind o plată efectuată de persoanele fizice
sau juridice pentru anumite servicii prestate acestora de către organele de
stat sau instituțiile publice. Cele mai frecvente taxe sunt taxele de stat achi-
124
Antohi Leonid. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coord. Buruiană
Mihail). – Chişinău: ARC, 2006, p.1098.
125
Kirmici Corina. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase: Teză
de doctor în drept (conducător ştiinţific: dr.hab., prof.univ. Eugenia Cojocari). – Chişinău, 2010, p.92.
126
Vlaicu Vlad, Rotaru Aureliu, Boaghi Viorica, Vidaicu Daniela. Drept fiscal. Suport de curs la
disciplina “Drept fiscal”. – Chișinău: CEP USM, 2014, p.31.
59
FAC
Iurie MIHALACHE
tate pentru: adresarea în instanța de judecată, înregistrarea unei persoane ju-

ridice, serviciile notariale, serviciile de poştă, înregistrarea căsătoriei, obţi-
nerea buletinului de identitate etc.
Clasificarea. Atât legislația în vigoare, cât și doctrina oferă criterii de
clasificare a impozitelor şi taxelor. O primă clasificare în acest sens se face
în: directe şi indirecte. Impozitele (taxele) directe se încasează direct de la
contribuabil la anumite termene, cum sunt: impozite pe venit, impozite pe
bunuri imobiliare, taxe locale, taxe pe resurse naturale etc. Impozite (taxe)
indirecte se stabilesc asupra vânzării bunurilor sau asupra prestării unor ser-
vicii. Această categorie de impozite (taxe) se include în preţul de vânzare a
bunurilor (ca adaos) şi se suportă de consumator. Ca exemplu avem: taxa pe
valoare adăugată (TVA), accizele şi taxele vamale127.
După frecvența cu care se percep la bugetul de stat, delimităm: impozite
permanente și ocazionale. Impozitele permanente se percep cu regularitate
și contribuie în mod direct la formarea bugetului public, pe când impozitele
ocazionale se achită în funcție de anumite evenimente (spre exemplu,
impozitul privat, care reprezintă o plată unică și se achită doar în cazul
efectuării tranzacțiilor cu bunuri proprietate publică în procesul privatizării).
În funcție de instituția care administrează impozitele și taxele distingem:
impozite generale de stat și impozite locale. Art.6 alin.(5) din Codul fiscal
enumeră impozitele și taxele generale de stat: impozitul pe venit, taxa pe va-
loare adăugată, accizele, taxa vamală, taxele rutiere. Alineatul 6 al aceluiași
articol stabilește impozitele și taxele locale: impozitul pe bunuri imobiliare,
taxele pentru resursele naturale, taxa pentru amenajarea teritoriului, taxa de
plasare a publicității, taxa pentru unitățile comerciale, taxa de piață, taxa
pentru prestarea serviciilor de transport auto pe rutele municipale, orășenești
și sătești (comunale), taxa pentru parcare, taxa pentru unitățile stradale de
comerț și/sau de prestare a serviciilor, taxa pentru dispozitivele publicitare.
§7. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător

7.1. Noţiunea de contabilitate
Nevoia oamenilor de a socoti trebuie căutată, ca moment al apariţiei, la
începuturile civilizaţiei. Ţinerea socotelilor se făcea utilizând metode
127
De exemplu, întreprinderile care se ocupă cu importul zahărului în republică sunt obligate să
plătească accize şi taxe vamale, iar ulterior aceste cheltuieli le acoperă prin scumpirea preţului la
zahăr. În aşa mod, statul percepe de la agenţii economici impozite indirecte, aceştea scumpesc
produsele şi serviciile, iar consumatorul final este cel care plăteşte toate aceste cheltuieli.
60
diferite128, iar dezvoltarea raporturilor de piaţă a făcut ca aceste socoteli să

ia treptat forma unor coduri, norme şi reglementări care, reunite într-un
sistem complex, au devenit apanajul unei categorii de persoane care nu erau
implicate în activitatea productivă a întreprinderii, ci aveau doar obligaţia de
a îndeplini o serie de operaţiuni prin intermediul cărora se urmărea modul
de desfăşurare a activităţilor şi prezentarea rezultatelor obţinute de entitatea
economică129. Aceste persoane au luat numele de contabili.
Persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sunt obligate să
organizeze şi să ţină contabilitatea. Când o marfă este vândută, în locul ei în
activul patrimoniului intră preţul încasat, care, la rândul său, va fi înlocuit de
marfa în care se investesc aceşti bani. În aşa mod, la orice întreprindere
trebuie să existe un contabil care să întocmească bilanţul de venituri şi
cheltuieli ale întreprinderii, pentru a şti dacă aceasta lucrează în câştig sau în
pierderi. Cu alte cuvinte, instrumentul prin intermediul căruia întreprinderea
dă socoteală mediului său despre ceea ce face, despre poziţia sa financiară,
despre performanţele sale, reprezintă contabilitatea financiară.
Obiectul contabilităţii patrimoniului întreprinzătorului îl constituie bunu-
rile mobile şi imobile, reflectate în expresie naturală şi bănească, bunurile cu
potenţial economic, mijloacele băneşti, hârtiile de valoare (n.n. - valorile
mobiliare), drepturile şi obligaţiile patrimoniale, cheltuielile, veniturile şi
rezultatele obţinute, precum şi circulaţia, modificările intervenite în urma
efectuării operaţiunilor patrimoniale130.
Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii o poartă conducă-
torul agentului economic. Pentru ţinerea contabilităţii, agentul economic are
două posibilităţi: prima - să constituie secţie de contabilitate ca subdiviziune
structurală condusă de contabilul-şef, care se subordonează nemijlocit con-
ducătorului; a doua - să transmită ţinerea contabilităţii unei organizaţii spe-
cializate, firmei de audit, în bază contractuală. Dacă agentul economic apli-
că sistemul contabil în partida simplă, contabilitatea poate fi ţinută nemijlo-
cit de conducător (de directorul general).
128
Sfori înnodate şi diferit colorate, în cazul grecilor, perşilor şi incaşilor; pietricele a căror denumire
în limba latină - calculus - reprezintă izvorul cuvântului „calcul” utilizat în prezent; tăbliţe de argilă
umedă, folosite în Mesopotamia pentru gravarea operaţiilor ce avuseseră loc; papirusul utilizat de
către scribi în timpul domniei faraonilor; crestături pe bucăţi de lemn care ajutau păstorii în ţinerea
evidenţei turmelor de oi, capre şi vaci etc.
129
Mardiros Daniela. Contabilitatea ca sistem informaţional // Analele Ştiinţifice ale Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Seria „Ştiinţe Economice”, Anul 2004/2005, p.145.
130
61
FAC
Iurie MIHALACHE
Contabilul-şef poartă răspundere pentru respectarea normelor de ţinere a

contabilităţii şi de rapoartele financiare. El trebuie să aibă studii superioare
sau medii de profil.
7.2. Organizarea contabilităţii
Contabilitatea se ţine în limba de stat şi în monedă naţională. Agentul
economic este obligat să păstreze pe suport de hârtie sau în formă electroni-
că documentele contabile care includ: documentele primare, registrele con-
tabile, rapoartele financiare şi alte documente aferente organizării şi ţinerii
contabilităţii. Aceste date contabile vor servi drept suport informaţional, în
baza căruia agentul economic va întocmi dările de seamă fiscale. Drept bază
pentru determinarea venitului impozabil al agentului economic serveşte re-
zultatul (profitul/pierderea) contabil reflectat în rapoartele de profit şi pier-
dere, întocmite şi prezentate în conformitate cu cerinţele Standardelor de
Contabilitate. Erorile contabile trebuie să fie corectate şi perfectate prin
Nota de contabilitate, care se consideră la fel un document primar.
Documentele contabile trebuie să fie sistematizate şi păstrate în termene-
le şi conform regulilor prevăzute de Organul de Stat pentru Supravegherea
şi Administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova. Răspunderea
pentru organizarea păstrării şi integrităţii documentelor contabile o poartă
conducătorul agentului economic. În cazul destituirii conducătorului, aceste
documente se transmit persoanei nou-numite. Transmiterea se efectuează
prin întocmirea unui proces-verbal de predare-primire, în prezenţa comisiei,
cu indicarea termenelor de păstrare a documentelor, precum şi a do-
cumentelor care lipsesc.
Orice fapte economice legate de activitatea agentului economic trebuie
reflectarea în contabilitate. Conform art.44 din Legea contabilităţii
nr.113/2007, persoanele vinovate de încălcarea legii, care se eschivează de
la ţinerea contabilităţii, aplică incorect Standardele de Contabilitate, precum
şi cele care falsifică intenţionat documentele primare, registrele contabile,
rapoartele financiare şi anuale, sînt trase la răspundere disciplinară,
materială, administrativă sau penală, după caz, conform legislaţiei.
Ciclul contabil. Documentele se află în permanentă mişcare. Itinerarul
parcurs de documente, începând cu momentul întocmirii (intrării) acestora şi
până la predarea lor la arhivă după prelucrare şi reflectare în contabilitate, se
numeşte circulaţia documentelor131 (ciclul contabil). Mişcarea şi circulaţia
documentelor cuprinde câteva etape: a) întocmirea (emiterea) documentelor; b)
131
Ţurcanu Viorel, Bajerean Eudochia. Bazele contabilităţii. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2004, p.178.
62
primirea documentelor de contabilitate; c) prelucrarea şi înregistrarea documen-

telor în sistemul înregistrărilor contabile; d) predarea documentelor în arhivă.
Documentele primare. Faptele economice se contabilizează în baza
documentelor primare şi centralizatoare. Documentele primare se întocmesc
în timpul efectuării operaţiunii, iar dacă aceasta este imposibil - nemijlocit
după efectuarea operaţiunii sau după producerea evenimentului. Formula-
rele tipizate de documente primare sunt aprobate de Ministerul Finanţelor,
apoi tipărite în multe exemplare şi difuzate persoanelor fizice şi persoanelor
juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător, ultimele fiind obligate
să ducă evidenţa contabilă. Ca exemplu de document primar avem: bonul
emis de aparatul de casă şi control cu memorie fiscală, biletul de călătorie,
foaia de parcurs, poliţa de asigurare, dispoziţia de plată, factura fiscală etc.
Fiecare document primar dispune de serie şi număr, de aceea emiterea mai
multor documente primare pentru unele şi aceleaşi operaţiuni este interzisă.
Orice document primar întocmit trebuie să conţină următoarele elemente:
a) denumirea şi numărul documentului; b) data întocmirii; c) denumirea,
adresa, codul fiscal al entităţii în numele căreia este întocmit documentul; d)
denumirea, adresa, codul fiscal al destinatarului documentului, iar pentru
persoanele fizice – codul personal; e) conţinutul faptelor economice; f)
etaloanele cantitative şi valorice în care sunt exprimate faptele economice;
g) funcţia, numele, prenumele şi semnătura, inclusiv digitală, a persoanelor
responsabile de efectuarea şi înregistrarea faptelor economice.
Documentele primare întocmite pe suport de hârtie sau în formă elect-
ronică au aceeaşi putere juridică. În cazul întocmirii documentului primar în
formă electronică, entitatea, la solicitarea utilizatorului, este obligată să
imprime copia documentului pe suport de hârtie din cont propriu.
Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile financiare,
comerciale şi calculate pot fi semnate doar de conducătorul entităţii, sau:
cea dintâi semnătură să fie aplicată de conducătorul entităţii, iar doua - de
contabilul-şef. Semnăturile se confirmă prin aplicarea ştampilei. În lipsa
funcţiei de contabil-şef, ambele semnături pe documente se aplică de
conducătorul entităţii respective.
Registrele contabile. Datele din documentele primare se înregistrează,
se acumulează şi se prelucrează în registrele contabile. Structura registrelor
contabile se stabileşte de fiecare entitate de sine stătător, pornind de la
necesităţile informaţionale proprii.
Registrul contabil va conţine următoarele elemente obligatorii: a) denu-
mirea registrului; b) denumirea entităţii care a întocmit registrul; c) data
începerii şi finisării ţinerii registrului şi/sau perioada pentru care se întoc-
63
FAC
Iurie MIHALACHE
meşte acesta; d) data efectuării faptelor economice, grupate în ordine crono-

logică şi/sau sistemică; e) etaloanele de evidenţă a faptelor economice; f)
funcţia, numele, prenumele şi semnăturile persoanelor responsabile de
întocmirea registrului. Registrele contabile obligatorii sunt Cartea mare,
balanţa de verificare şi alte registre centralizatoare, care servesc drept bază
pentru întocmirea rapoartelor financiare.
Conturile contabile. Agentul economic care aplică sistemul contabil în
partidă dublă este obligat să ţină evidenţa activelor, capitalului propriu, da-
toriilor, consumurilor, cheltuielilor şi veniturilor în baza conturilor contabi-
le. Nomenclatorul grupelor de conturi contabile şi metodologia privind folo-
sirea lor sunt stabilite în planul general de conturi contabile, care se elabo-
rează şi se aprobă de Ministerul Finanţelor132.
Inventarierea patrimoniului. Agentul economic are obligaţia să efec-
tueze, cel puţin o dată în an, inventarierea generală a activelor şi pasivelor
pe care le deţine. De regulă, aceasta se face la sfîrşitul anului, cu ocazia în-
cheierii exerciţiului financiar. Regulile cu privire la modul de efectuare a in-
ventarierii sunt stabilite în Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin
Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27/2004133.
Inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni prin care se constată
prezenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv în patrimoniul întreprinderii
la data efectuării inventarierii. Procesului de inventariere i se supun bunu-
rile: mijloacele fixe, materia primă, materialele, produsele finite, mărfurile,
mijloacele băneşti etc.
Scopul pentru care se efectuează inventarierea constă în stabilirea integri-
tăţii bunurilor, în verificarea modului stabilit de ţinere a evidenţei primare şi
în respectarea regulilor de păstrare. Tot cu ajutorul inventarierii se identifică
bunurile inutile, comenzile sistate, creanţele vechi şi neîncasate etc.
Pentru efectuarea inventarierii patrimoniului se formează o comisie de
inventariere constituită din: preşedintele comisiei şi membrii comisiei.
Preşedintele comisiei tot timpul este conducătorul întreprinderii ori
adjunctul lui, iar în calitate de membri sînt contabilul-şef, şefii de
subdiviziuni, specialiştii competenţi etc. Formarea comisiei şi începerea luc-
132
Conturile funcţionează în baza metodei contabilităţii, numite dubla înregistrare, care presupune
reflectarea dublă a fiecărei operaţiuni economice la una şi aceeaşi sumă: în debitul unui cont şi în
creditul altui cont, ceea ce permite a controla mişcarea mijloacelor şi a surselor acestora, precum şi
situaţia lor la o dată oarecare (Ţurcanu Viorel, Bajerean Eudochia. Bazele contabilităţii. – Chişinău:
Tipografia Centrală, 2004, p.47).
133
Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27 din
28.04.2004 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr.123-124.
64
rului se dispune printr-o decizie a conducătorului întreprinderii. Decizia se

înregistrează în contabilitate, împreună cu raportul final al inventarierii. Atât
preşedintele, cât şi membrii comisiei poartă răspundere pentru corectitudi-
nea efectuării inventarierii.
Rapoartele financiare. Se prezintă ca un sistem de indicatori care carac-
terizează activitatea economică a întreprinderii într-o anumită perioadă de
timp. În funcţie de perioada întocmirii, există rapoarte financiare trimestriale
şi anuale.
Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip aprobate de
Ministerul Finanţelor, se prezintă în termenele prevăzute de legislaţie şi cup-
rind: „Bilanţul contabil”, „Raportul privind rezultatele financiare”, „Rapor-
tul privind fluxul mijloacelor băneşti”, „Raportul privind fluxul capitalului
propriu”, nota explicativă şi anexele respective134. Rapoartele financiare le
semnează conducătorul întreprinderii şi contabilul-şef. Ambii poartă răspun-
dere pentru informaţia prezentată.
134
Grigoroi Lilia, Lazari Liliana. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a III-a. – Chişinău: Cartier,
2005, p.213.
65
FAC
Iurie MIHALACHE
Capitolul 4. PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT AL DREPTULUI

AFACERILOR
Planul
§1. Generalităţi
§2. Întreprinzătorul individual
§3. Gospodăria ţărănească (de fermier)
§4. Titularul patentei de întreprinzător
§1. Generalităţi
Necesitatea studierii persoanei fizice ca subiect al dreptului afacerilor are
ca punct de plecare transformările esenţiale ce au avut loc în structura
socială, politică şi economică a ţării noastre, odată cu trecerea Republicii
Moldova la economia de piaţă.
Punctul de pornire în desfăşurarea activităţii de întreprinzător a fost
consacrat în Legea cu privire la proprietate din anul 1991135. Legea respec-
tivă a introdus pentru prima dată în Republica Moldova dreptul tuturor
persoanelor la proprietate privată. În scurt timp a urmat Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992, oferind persoanelor fizice
posibilitatea să investească bunurile proprii în activităţi aducătoare de profit.
Pentru ca persoana fizică să poată practica activitate de întreprinzător ea
trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie supusă înregistrării de
stat. Fără această înregistrare, desfăşurarea activităţii de întreprinzător este in-
terzisă şi se sancţionează conform normelor de drept contravenţional şi penal.
Capacitatea persoanei fizice înregistrate ca întreprinzător este mai extinsă
decât până la înregistrare. În legătură cu această extindere a capacităţii, se
instituie o prezumţie a profesionalismului în efectuarea de operaţiuni, pu-
nând în sarcina întreprinzătorului obligaţii suplimentare ce privesc protecţia
drepturilor consumatorului, desfăşurarea afacerii în limitele concurenţei
loiale etc.
Codul civil stabileşte că persoana fizică are dreptul să practice activitate de
întreprinzător, fără a constitui o persoană juridică, din momentul înregistrării
de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege.
Mai mult ca atât, persoana care desfăşoară activitate de întreprinzător fără
înregistrarea de stat, nu poate invoca lipsa calităţii de întreprinzător (art.26).
Cu alte cuvinte, orice persoană fizică care practică o activitate aducătoare de
135
Legea cu privire la proprietate, nr.459 din 22.01.1991 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
1991, nr.3-6. În prezent abrogată.
66
profit se prezumă a fi întreprinzător şi este obligată să fie înregistrată în una

din formele organizatorico-juridice prevăzute de lege.
Legislaţia actuală acordă persoanelor fizice dreptul de a desfăşura activi-
tate de întreprinzător prin intermediul următoarelor forme juridice de orga-
nizare:
a) întreprinzător individual;
b) gospodărie ţărănească (de fermier);
c) titular al patentei de întreprinzător.
§2. Întreprinzătorul individual
Definire. Activitatea pe care o desfăşoară întreprinzătorul individual este
o afacere mică şi simplu de administrat. Întreprinzătorul îşi cunoaşte
personal beneficiarii, poate reacţiona rapid la cerinţele lor, adoptă decizii în
mod independent, fără a se consulta cu cineva136.
Ţinând cont că capitalul de pornire a afacerii sunt banii proprii ori banii
familiei, întreprinzătorul individual are puţine resurse financiare, iar de aici
rezultă şi valoarea mică a afacerilor sale. Fiind de unul singur,
întreprinzătorului individual deseori nu-i ajung capacităţi şi nici cunoştinţele
necesare. De aceea, pe măsură ce afacerea întreprinzătorului individual se
extinde, el are nevoie de o formă de organizare juridică superioară, care i-ar
permite o gestionare mai eficientă a afacerii. În astfel de situaţii,
întreprinzătorii individuali optează pentru trecerea la o altă formă de
organizare, de regulă la societatea cu răspundere limitată.
Practica dovedeşte că cel mai frecvent, în calitate de întreprinzători
individuali activează comercianţii locali, precum: vânzătorii de mărfuri şi
produse cu amănuntul, proprietarii de mici restaurante şi magazine (de
produse alimentare, băuturi, legume etc.), prestatorii individuali de servicii
(frizeri, meşteşugari, reparatori de încălţăminte sau de aparate pentru uz
casnic etc.)137.
Prezintă interes faptul că în perioada anilor ’90 întreprinzătorul individual
avea o altă denumire – întreprindere individuală, fiind reglementat de Legea
cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992. În lumina acestei
136
2011, p.110.
137
Conform datelor preluate de la Camera Înregistrării de Stat, la data de 01.01.2014 în Republica
Moldova erau înregistraţi 65134 de întreprinzători individuali, ceea ce reprezintă 40% din totalul
entităţilor juridice înregistrate şi se clasează pe locul doi în ordinea ierarhică (pe primul loc se află
societăţile cu răspundere limitată, aproximativ 80 de mii) (A se vedea http://cis.gov.md/content/6
(vizitat 15.02.2014)).
67
FAC
Iurie MIHALACHE
legii, desfăşurarea de către o persoană fizică a activităţilor aducătoare de pro-

fit sub formă de întreprindere individuală se considera „activitatea de muncă
individuală cu caracter de întreprinzător”. Mai târziu, în legătură cu adoptarea
Legii cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridic şi întreprinză-
torilor individuali nr.220/2007, s-a considerat necesar de a aduce mai multă
lumină asupra înţelegerii acestui concept. Prin urmare, în Legea nr.845/1992
a fost efectuată o modificare importantă care stabileşte că întreprinderea
individuală se echivalează cu întreprinzătorul individual (art.14 alin.(1)).
După cum s-a menţionat, primele reglementări cu privire la întreprinde-
rea individuală au fost introduse prin Legea nr.845/1992, în vigoare până în
prezent. În pofida faptului că dispoziţiile legii respective sunt depăşite de
timp, legiuitorul nu a găsit de cuviinţă abrogarea acesteia, ci dimpotrivă, pe
parcursul anilor a efectuat numeroase modificări pentru a o menţine în
vigoare. Conform legii, întreprinderea individuală este întreprinderea care
aparţine cetăţeanului, cu drept de proprietate privată, sau membrilor
familiei acestuia, cu drept de proprietate comună. Patrimoniul întreprinderii
individuale se formează pe baza bunurilor cetăţeanului (familiei), dar şi altor
surse care nu sunt interzise de legislaţie (art.14 alin.(1)).
Schimbarea conceptului de „întreprindere individuală” cu cel de „întrep-
rinzător individual” s-a datorat Codului civil, care acordă persoanei fizice
dreptul să practice activitate de întreprinzător, fără a constitui o persoană
juridică, din momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător
individual sau în alt mod prevăzut de lege (art.26 alin.(1)).
Pentru o mai bună înţelegere a statutului juridic al întreprinzătorului
individual şi pentru a-l deosebi de alte categorii similare, este necesară
definirea acestuia.
Definiţia actuală a întreprinzătorului individual este redată în Legea cu
privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
individuali nr.220/2007. Potrivit legii, întreprinzător individual este
persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină care desfăşoară activitate
de întreprinzător în nume şi pe risc propriu, fără a constitui o persoană
juridică, şi este înregistrată în modul stabilit de lege (art.2).
O definire mai largă a întreprinzătorului individual este redată în litera-
tura de specialitate. Se susţine că întreprinzătorul individual este persoana
fizică cu capacitate de exerciţiu deplină înregistrată în Registrul de stat al
întreprinzătorilor individuali şi care practică activitate de întreprinzător în
nume şi pe risc propriu, cu scopul de a obţine venit138.
138
68
Într-o altă definiţie, întreprinzătorul individual este persoana fizică cu

capacitate deplină de exerciţiu care, în urma înregistrării de stat, desfăşoară
independent şi sistematic o activitate de producere, executare a lucrărilor,
prestare a serviciilor sau comercializare a mărfurilor, din numele său, pe
riscul şi sub răspunderea sa patrimonială, în scopul obţinerii unei surse
permanente de venituri139.
Din definiţiile date întreprinzătorului individual evidenţiem o serie de
particularităţi ale acestuia:
- este o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu deplină;
- desfăşoară independent şi în nume propriu o activitate aducătoare de profit;
- activitatea este desfăşurată pe riscul său;
- poartă răspundere materială deplină pentru rezultatele activităţii sale.
Este important de reţinut că întreprinzătorul individual nu este persoană
juridică, ci se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică
întreprinzător individual. În trecut, până la intrarea în vigoare a Codului
civil al Republicii Moldova, în Legea nr.845/1992 era prevăzut că întrep-
rinderea individuală poartă statut de persoană juridică. Ţinând cont de noile
reglementări aduse de Codul civil, Legea nr.845/1992 a fost modificată,
întreprinderii individuale fiindu-i atribuit calificativul de persoană fizică -
întreprinzător individual.
Înregistrarea de stat a întreprinzătorilor individuali. Înregistrarea de
stat a întreprinzătorilor individuali se efectuează conform prevederilor art.28
din Legea nr.220/2007. Autoritatea responsabilă de înregistrarea de stat a
întreprinzătorilor individuali este oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de
Stat în a cărui rază de deservire se află sediul întreprinzătorilor. Înregistrarea
de stat se efectuează în termen de 5 zile lucrătoare de la data prezentării
tuturor documentelor necesare înregistrării.
Pentru înregistrarea de stat a întreprinzătorilor individuali se depun urmă-
toarele documente: a) cererea de înregistrare, conform modelului aprobat de
organul înregistrării de stat; b) dovada achitării taxei de înregistrare (art.28).
Documentele respective se depun la organul înregistrării de stat de către
fondator sau de către reprezentantul acestuia, împuternicit prin procură
autentificată notarial. Organul înregistrării de stat primeşte documentele şi
eliberează deponentului un bon de confirmare a primirii cererii, în care se
indică numărul cererii şi data primirii acesteia, denumirea oficiului, lista do-
cumentelor depuse, data stabilită pentru eliberarea actelor. Depunerea docu-
139
Tretiacov Olga. Dreptul afacerilor: Curs universitar. Ediţia a II-a (coord. A.Cuzneţov). –
Chişinău: CEP USM, 2013, p.166.
69
FAC
Iurie MIHALACHE
mentelor pentru înregistrarea de stat poate fi făcută şi în formă electronică.

În acest caz, solicitantului la fel i se trimite un bon de confirmare a primirii
actelor, doar că în formă electronică.
Primind setul de acte pentru înregistrarea de stat, registratorul mai întâi
verifică identitatea şi capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, după care
adoptă decizia de înregistrare sau de a refuza înregistrarea. Registratorul
adoptă decizia de a refuza înregistrarea întreprinzătorului individual în cazul
în care solicitantul înregistrării: a) este deja înregistrat în calitate de
întreprinzător individual; b) este lipsită, prin hotărârea instanţei de judecată,
de dreptul de a practica activitate de întreprinzător.
După înlăturarea cauzelor care au servit drept temei pentru refuzul
înregistrării, persoana poate depune în mod repetat documentele în vederea
înregistrării de stat. Mai mult decât atât, decizia registratorului de a refuza
înregistrarea poate fi contestată în instanţa de judecată.
Subliniem şi faptul că registratorul nu este în drept să refuze înregistrarea
întreprinzătorului individual pe motive de inoportunitate. Cu alte cuvinte,
registratorul trebuie să accepte înregistrarea chiar şi dacă apariţia noului
întreprinzător ar fi ineficientă din punct de vedere comercial sau ar genera
concurenţă altor întreprinzători pe piaţa dintr-un anumit domeniu.
Înregistrarea întreprinzătorilor individuali se face într-un registru special,
denumit Registrul de stat al întreprinzătorilor individuali. Serviciile de
înregistrare sunt cu plată. Banii se acumulează la contul organului
înregistrării de stat şi se utilizează pentru desfăşurarea activităţii acestuia.
Obiectul de activitate a întreprinzătorului individual. Întreprinzătorul
individual poate desfăşura orice gen de activitate neinterzis de lege. În
primul rând, întreprinzătorul individual nu poate desfăşura acele activităţi
pentru care legea solicită existenţa unei persoane juridice. De exemplu, în
cazul activităţilor financiare, activităţilor de asigurare şi activităţilor
realizate pe piaţa de capital, legislaţia stabileşte că astfel de activităţi pot fi
desfăşurate având forma juridică de organizare societate pe acţiuni.
În situaţia când pentru desfăşurarea unui anumit gen de activitate este
necesară obţinerea licenţei, întreprinzătorul individual este obligat să dobân-
dească un astfel de document în conformitate cu dispoziţiile Legii privind
reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător nr.451/2001.
O altă obligaţie profesională ce revine întreprinzătorului individual este
de a ţine o evidenţă contabilă a activităţii desfăşurate, conform reglementă-
rilor existente în Legea contabilităţii nr.113/2007 şi a Standardelor Naţiona-
le de Contabilitate. Întreprinzătorul va proceda la înregistrarea contabilă a
tuturor operaţiunilor care privesc patrimoniul său.
70
Persoana poate avea doar un singur patrimoniu. Ţinând cont de această

regulă, în cazul întreprinzătorului individual este dificil de a face o
delimitare între bunurile utilizate în activitatea comercială şi bunurile
personale ale întreprinzătorului. Cu atât mai mult că Legea nr.845/1992
stabileşte clar că patrimoniul întreprinzătorului individual este inseparabil
de bunurile personale (art.14 alin.(2)). Practica ne dovedeşte că efectuarea
delimitării între bunurile pe care întreprinzătorul individual le foloseşte în
scopuri de comerţ şi bunurile sale personale este foarte necesară. Explicaţia
constă în faptul că anume în privinţa bunurilor afectate activităţii comerciale
întreprinzătorul este obligat de a ţine evidenţa contabilă, pe când bunurile pe
care întreprinzătorul le foloseşte pentru necesităţi personale, casnice şi
familiale nu se supun evidenţei contabile.
În literatura de specialitate, fracţiunea din patrimoniul întreprinzătorului
individual în privinţa căreia se ţine evidenţa contabilă se numeşte
patrimoniu de afectaţiune140.
Întreprinzătorul individual poate utiliza în activitatea sa munca
salariaţilor. Respectiv, întreprinzătorul individual poate angaja un
administrator care să-i gestioneze activitatea şi să încheie acte juridice în
numele şi pe contul întreprinzătorului. În acest caz, raporturile dintre
întreprinzătorul individual şi administrator se supun regulilor mandatului.
De exemplu, dacă în procesul desfăşurării activităţii administratorul a
provocat anumite prejudicii, obligaţia de reparare a daunelor o poartă
întreprinzătorul individual.
Încetarea calităţii de întreprinzător individual. Conform Legii
nr.220/2007, activitatea întreprinzătorului individual încetează: a) la cerere,
şi numai dacă nu are datorii faţă de bugetul public naţional; b) prin hotărârea
instanţei de judecată; c) în cazul decesului confirmat prin hotărâre judecăto-
rească sau prin certificat de deces eliberat de organul de stare civilă com-
petent; d) în alte temeiuri stabilite de legislaţie.
Moment al încetării activităţii întreprinzătorului individual se consideră
data radierii acestuia din Registrul de stat. Decizia de radiere se adoptă de
către registrator în termen de 3 zile lucrătoare de la data depunerii de către
întreprinzătorul individual a documentelor pentru încetarea calităţii sale.
140
Tretiacov Olga. Discuţii privind aplicarea regulilor ce reglementează activitatea persoanelor
juridice cu scop lucrativ asupra întreprinzătorului individual // Conferinţa ştiinţifică cu participare
internaţională „Dreptul privat ca factor în dezvoltarea relaţiilor economice. Tradiţii, actualitate şi
perspective”: Dedicată aniversării a 80 de ani de la naşterea profesorului Victor Volcinschi. –
71
FAC
Iurie MIHALACHE
Răspunderea. Întreprinzătorul individual poartă răspundere nelimitată

pentru obligaţii cu întreg patrimoniul său, exceptându-se acele bunuri care,
conform legii, nu pot fi supuse executării silite (cum sunt bunurile strict
personale: îmbrăcămintea, încălţămintea, produsele alimentare etc.). Aceiaşi
regulă privind răspunderea se aplică şi pentru membrii de familie ai
întreprinzătorului individual, care poartă răspundere solidară şi nelimitată
pentru obligaţiile întreprinzătorului individual.
§3. Gospodăria ţărănească (de fermier)
Definire. O altă formă de organizare juridică prin care persoana fizică
poate desfăşura activitate de întreprinzător este gospodăria ţărănească. Pre-
zenţa acesteia poate fi observată în mediul rural. Identificarea gospodăriei
ţărăneşti se face prin iniţialele „G.Ţ.” şi numele fondatorului. De exemplu,
G.Ţ. „Ion Popuşoi”.
Conform Legii privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier) nr.1353/2000,
gospodăria ţărănească este o întreprindere individuală, bazată pe proprie-
tatea privată asupra terenurilor agricole şi asupra altor bunuri, pe munca
personală a membrilor unei familii (membri ai gospodăriei ţărăneşti),
având ca scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară, co-
mercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole (art.2
alin.(1))141.
Gospodăria ţărănească îşi desfăşoară activitatea de întreprinzător doar în
domeniul agriculturii. Un specific al gospodăriei ţărăneşti constă în faptul că
munca salariaţilor (altor persoane decât fondatorul şi membrii) trebuie să
constituie cel puţin 50% din întreaga muncă depusă timp de un an.
Constituirea şi înregistrarea gospodăriei ţărăneşti. Gospodăria
ţărănească poate fi fondată de către o persoană fizică care a atins vârsta de
18 ani, are capacitate de exerciţiu deplină şi posedă teren cu drept de
proprietate privată.
De regulă, o gospodărie ţărănească este alcătuită din fondator şi membri.
Fondatorul gospodăriei ţărăneşti este conducătorul acesteia. De competenţa
conducătorului gospodăriei ţărăneşti ţine: a) organizarea activităţii; b) repre-
zintarea gospodăria în relaţiile cu autorităţile publice, cu persoane fizice şi
juridice; c) semnarea de contracte, procuri şi alte documente în numele
gospodăriei; d) angajarea de lucrători; e) asigurarea evidenţei contabile şi
prezentarea de rapoarte etc. (art.15 alin.(2) din Legea nr.1353/2000).
141
Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier), nr.1353 din 03.11.2000 // Monitorul Oficial al
72
Membri ai gospodăriei ţărăneşti sunt membrii de familie ai fondatorului,

şi anume: soţul (soţia), părinţii, copiii, inclusiv adoptivi, fraţii, surorile şi
nepoţii lui care au atins vârsta de 16 ani, precum şi alte persoane care sunt
membri ai familiei respective142 (art.16). Nu sunt membri ai gospodăriei
ţărăneşti persoanele care lucrează în gospodărie în bază de contract.
Înregistrarea gospodăriei ţărăneşti se face la primăria din localitatea în
care fondatorul deţine teren agricol. În acest scop, fondatorul gospodăriei
prezintă la primărie: a) declaraţia de constituire; b) actele ce confirmă
dreptul de proprietate asupra terenurilor; c) copiile de pe contractele de
arendă a terenurilor; d) dovada plăţii taxei de înregistrare a gospodăriei.
Conform Legii nr.1353/2000, înregistrarea gospodăriilor ţărăneşti se
efectuează în termen de o săptămână din ziua primirii documentelor.
Persoana responsabilă de înregistrarea şi evidenţa gospodăriilor ţărăneşti
este secretarul primăriei. Înscrierile se efectuează în Registrul gospodăriilor
ţărăneşti (de fermier), iar ca dovadă a înregistrării gospodăriei, fondatorului
i se eliberează un certificat de înregistrare143.
Drepturi şi obligaţii. Gospodăria ţărănească are dreptul: a) să dispună
de ştampilă, să deschidă conturi bancare; b) să angajeze lucrători în bază
de contracte individuale de muncă; c) să preia şi să dea în arendă terenuri
şi alte bunuri; d) să dispună de produsele şi de veniturile sale; e) să
stabilească preţurile de comercializare la producţia proprie; e) să fie
fondator la societatea comercială, membru al cooperativei de
întreprinzător, fondator al unei societăţi necomerciale. Dintre obligaţiile
gospodăriei ţărăneşti, enumerăm: a) să obţină licenţe, în cazul desfăşurării
activităţilor pasibile de licenţiere; b) să ducă evidenţa contabilă (în partidă
simplă); c) să-şi onoreze la timp obligaţiile fiscale; d) să folosească
terenurile agricole conform destinaţiei etc.
O condiţie pentru membrii gospodăriei ţărăneşti este participarea prin
muncă personală la activitatea gospodăriei. În acest sens, Legea nr.1353/
2000 prevede că neparticiparea membrului gospodăriei prin muncă persona-
lă la activitatea acesteia timp de 3 ani consecutivi, are ca efect excluderea
lui din gospodărie. Atât fondatorul, cât şi membrii gospodăriei ţărăneşti
142
Expresia „şi alte persoane care sunt membri ai familiei respective” o considerăm de prisos şi
recomandăm a fi exclusă. În varianta actuală, norma respectivă generează confuzie, deoarece acordă
posibilitatea de a deveni membri ai gospodăriei ţărăneşti şi altor membri de familie, dar fără a
concretiza până la ce grad de rudenie.
143
Mai multe detalii cu referire la procedura de întregistrare a gospodăriilor sunt prevăzute în
Regulamentul privind înregistrarea gospodăriilor ţărăneşti (de fermier), aprobat prin Hotărârea
Guvernului R.M. nr.977 din 14.09.2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.116.
73
FAC
Iurie MIHALACHE
poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia cu întregul

patrimoniu144.
Relaţiile de muncă în cadrul gospodăriei ţărăneşti sunt reglementate de
Codul muncii şi de contractele individuale de muncă. Fondatorul, membrii
şi angajaţii gospodăriei achită contribuţiile de asigurări sociale, iar timpul de
lucru se include în vechimea de muncă şi în stagiul de cotizare.
Critici la adresa gospodăriilor ţărăneşti. În literatura de specialitate,
conceptul de gospodărie ţărănească este supus unor critici intense. Prima re-
marcă se referă la reglementarea juridică imprecisă, care se caracterizează
prin lipsa legăturii logice între diferitele dispoziţii ale legii, precum şi în
coroborarea lor cu alte legi.
Alt aspect ţine de patrimoniul persoanei juridice. Luând în consideraţie
că gospodăria ţărănească nu are statut de persoană juridică, nu are nici
patrimoniu distinct de cel al fondatorilor (membrilor). Legea însă conţine
prevederi exprese cu referire la patrimoniul gospodăriei ţărăneşti, dar fără a
stabili modul de participare a membrilor la formarea lui145.
Critici pot fi aduse şi procedurii de înregistrare a gospodăriei ţărăneşti.
Actuala înregistrare a gospodăriilor ţărăneşti în cadrul primăriilor generează
unele confuzii. Fiecare primărie ţine evidenţa proprie a gospodăriilor ţără-
neşti motiv din care, în plan republican lipseşte registrul informaţional unic
al gospodăriilor ţărăneşti. O soluţie în acest sens ar fi atribuirea competenţe-
lor de înregistrare a gospodăriilor ţărăneşti oficiilor teritoriale ale Camerei
Înregistrării de Stat.
Există şi autori care propun modificarea Legii nr.1353/2000 în sensul
excluderii necesităţii de înregistrare a gospodăriilor ţărăneşti. Persoana fizi-
că îşi va putea prelucra singur sau împreună cu membrii săi de familie prop-
riul pământ fără vre-o înregistrare specială, aşa cum îşi prelucrează grădinile
şi loturile de pe lângă casă. Legătura juridică (controlul funciar, ecologic,
fiscal etc.) dintre proprietarul de teren şi autorităţile publice ar putea fi reali-
zată prin intermediul Cadastrului de imobile, fără a se crea structuri şi re-
gistre speciale146.
144
Excepţie sunt bunurile care, potrivit Codului de executare, nu fac obiectul urmăririi.
145
Nu este clar în ce proporţii fondatorii şi membrii participă cu bunuri la fondarea gospodării
ţărăneşti şi nici modul de participare cu muncă personală în activitatea gospodăriei. Nu se cunosc
proporţiile de repartizare a profitului. Care este regimul juridic al bunurilor rezultate din activitatea
gospodăriei ţărăneşti? Sunt o proprietate comună pe cote părţi sau în devălmăşie? (Roşca Nicolae,
Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2011, p.113).
146
74
O altă soluţie ar fi ca proprietarilor de terenuri şi familiilor acestora să li

se permită prelucrarea în comun a pământurilor cu destinaţie agricolă în
baza contractului de societate civilă, care nu necesită înregistrare şi poate fi
încheiat în formă scrisă sau verbală.
§4. Titularul patentei de întreprinzător
Noţiuni. Cea mai uşoară cale de a începe desfăşurarea unei activităţii de
întreprinzător pentru persoana fizică este de a obţine patentă de întreprinzător. În
prezent, un număr mare de persoane fizice lucrează în bază de patentă, la piaţă
sau în alte locuri autorizate. Cel mai frecvent, patenta o întâlnim la persoanele
care şi-au deschis o mică afacere de frizerie, machiaj, prestarea serviciilor de
xerox şi imprimare, reparaţia încălţămintei, vânzarea cărţilor în stradă ş.a. Din
nefericire, există şi persoane care activează ilegal, fără a deţine patentă de
întreprinzător, cum sunt persoanele ce oferă apartamente în chirie, care
efectuează reparaţii în case de locuit, vânzătorii ambulanţi în pieţe şi pe străzi etc.
Patenta este un document ce conferă titularului ei dreptul de a desfăşura
într-o anumită perioadă de timp activitatea de întreprinzător indicată în ea.
Cadrul legal al patentei este prevăzut în Legea cu privire la patenta de întrep-
rinzător nr.93/1998147. În calitate de titular de patentă poate fi orice persoană
fizică (cetăţean al Republicii Moldova, străin, apatrid148) care are capacitate
de exerciţiu şi locuieşte permanent pe teritoriul Republicii Moldova (art.2).
Patenta se eliberează de către inspectoratul fiscal din localitatea în care
se doreşte desfăşurarea activităţii, iar în unele situaţii, patenta poate fi elibe-
rată şi de primăria din acea localitate. În acest caz, evidenţa blanchetelor de
patentă şi repartizarea către primării se efectuează de către inspectoratul fis-
cal149. Durata patentei de întreprinzător este de la cel puţin 1 lună, cu posibi-
litatea ulterioară de prelungire a termenului.
Desfăşurarea activităţii de întreprinzător în baza patentei nu necesită
obţinerea licenţei. La fel, în privința titularului de patentă nu se extind pre-
147
Legea cu privire la patenta de întreprinzător, nr.93 din 15.07.1998 // Monitorul Oficial al Republi-
cii Moldova, 1998, nr.72-73. Adoptarea acesteia în anul 1998 a venit ca o soluţie în perioada de criză
pentru micii întreprinzători. Din nefericire, în prezent această formă de organizare a afacerii este con-
siderată de autorităţi drept una depăşită şi care trebuie reformată. La rândul lor, întreprinzătorii afirmă
că excluderea patentei şi obligarea de a se înregistra în calitate de întreprinzători individuali le va
ruina afacerea. Luând în consideraţie că veniturile sunt mici, nu au posibilităţi de a ține evidenţa con-
tabilă, a face dări de seamă, a închiria oficiu etc.
148
Pentru a dobândi dreptul de a desfăşura activitate de întreprinzător în Republica Moldova, cetăţenii
străini şi apatrizii trebuie să aibă permis de şedere şi permis de muncă.
149
Patenta poate fi eliberată de primărie numai dacă în localitatea respectivă nu este amplasat un ins-
pectorat (oficiu) fiscal. Patenta eliberată de primărie este valabilă pe teritoriul administrat de aceasta.
75
FAC
Iurie MIHALACHE
vederile din Codul fiscal: nu prezintă dări de seamă financiare şi statistice,

nu ţine evidenţa contabilă şi financiară, nu efectuează operaţiuni de casă şi
decontări. Altfel spus, titularul de patentă este liber în acţiunile sale; el este
singurul întreprinzător pentru care legea nu cere eliberarea bonului de casă.
Activităţile care pot fi desfăşurate în baza patentei de întreprinzător sunt
numeroase, ele fiind stabilite în anexa la Legea nr.93/1998, şi anume:
- comerţul cu amănuntul la tarabe, tejghele, tonete şi din autovehicule în
pieţe şi/sau în locuri autorizate de autoritatea administraţiei publice locale;
comerţul cu amănuntul în chioşcuri şi în alte încăperi cu suprafeţe mici;
comercializarea cu amănuntul a apei îmbuteliate;
- comerţul cu produse alimentare şi mărfuri uşor alterabile autohtone;
- întocmirea dărilor de seamă contabile;
- transportul călătorilor cu automobile-taxi, cu număr de locuri până la 7;
servicii de spălătorie; servicii de păstrare a bagajelor;
- masaj, servicii de îngrijire a bolnavilor şi alte servicii medicale;
- servicii veterinare, zootehnice;
- servicii de frizerie şi servicii cosmetice;
- croitul, cusutul, tricotarea, reparaţia îmbrăcămintei şi comercializarea
acesteia; confecţionarea şi reparaţia încălţămintei;
- predarea limbilor străine (instruire individuală sau în grupe cu un număr
de până la 20 persoane); servicii de dactilografiere, inclusiv cu folosirea
computerului;
- vulcanizarea camerelor şi anvelopelor în ateliere;
- repararea locuinţelor; construirea caselor de locuit şi a garajelor în loca-
lităţile rurale;
- reparaţia tehnicii de uz casnic, instrumentelor şi mecanismelor, ceasuri-
lor; reparaţia aparatelor tele, audio, video de uz casnic;
- servicii hoteliere (în hoteluri cu un număr de locuri de până la 7);
- creşterea florilor şi comercializarea lor; deservirea muzicală a ceremoniilor.
Perioada de timp pe parcursul căreia persoana activează în baza patentei
de întreprinzător se include în vechimea de muncă, cu condiţia achitării
contribuţiilor de asigurare socială de stat.
Potrivit pct.45 din Hotărârea Guvernului privind carnetul de muncă
nr.1449/2007150, pentru titularii patentei de întreprinzător înscrierea în
carnetul de muncă se efectuează de către organul fiscal care a eliberat
patenta. Contribuţiile de asigurare socială de stat nu se includ în taxa pentru
150 Regulamentul privind completarea, păstrarea şi evidenţa carnetului de muncă, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr.1449 din 24.12.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.5-7.
76
patenta de întreprinzător. Deţinătorii de patentă achită personal contribuţia

de asigurare socială de stat la casele teritoriale de asigurări sociale.
Achitarea contribuţiei de asigurare socială de stat îi asigură titularului
patentei dreptul la o pensie minimă şi la un ajutor de deces (art.12 alin.(1)
din Lege).
Titularului patentei de întreprinzător îi sunt puse şi anumite interdicţii. În
primul rând, el nu poate transmite patenta unei alte persoane, patenta fiind
un document strict personal. În al doilea rând, el nu este în drept să
angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător specificate
în patentă. O altă interdicţie impusă titularului de patentă constă în faptul că
nu are dreptul să încheie contracte cu întreprinderea individuală al cărei
fondator este el sau careva dintre membrii familiei sale, cu societatea în
nume colectiv ori în comandită, al cărei asociat este el sau careva dintre
membrii familiei sale (art.3 alin.(8) din Lege).
77
FAC
Iurie MIHALACHE
Capitolul 5. PERSOANA JURIDICĂ – SUBIECT

AL DREPTULUI AFACERILOR
Planul
§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ
§3. Constituirea persoanelor juridice cu scop lucrativ
3.1. Actul de constituire a persoanei juridice cu scop lucrativ
3.2. Fondatorii persoanei juridice cu scop lucrativ
3.3. Înregistrarea de stat a persoanei juridice cu scop lucrativ
§4. Organizarea internă a persoanei juridice cu scop lucrativ
4.1. Adunarea fondatorilor (asociaților) – organ suprem al
persoanei juridice.
4.2. Administratorul – organul executiv al persoanei juridice.
4.3. Organele facultative – organul de supraveghere şi
organul de control.
§5. Funcţionarea persoanei juridice cu scop lucrativ
5.1. Drepturile şi obligaţiile fondatorilor (asociaţilor)
§6. Atribute de identificare ale persoanei juridice
6.1. Atribute de identificare obligatorii:
6.1.1. Denumire de firmă
6.1.2. Sediu
6.1.3. Naţionalitate
6.1.4. Cod de identificare fiscală
6.2. Atribute de identificare facultative:
6.2.1. Emblemă, marcă, cont bancar, număr de telefon, fax,
e-mail, pagină web.
§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ
Conform legislaţiei Republicii Moldova, persoane juridice cu scop
lucrativ sunt: societăţile comerciale151, întreprinderile de stat, întreprinderile
municipale, cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător.
151
Aşa cum vom vedea mai departe, societăţi comerciale în Republica Moldova sunt în număr de
patru: societatea cu răspundere limitată (S.R.L.), societatea pe acţiuni (S.A.), societatea în nume
colectiv (S.N.C.) şi societatea în comandită (S.C.).
78
Ele sunt create cu scopul de a aduce cât mai multe venituri fondatorilor lor.
Cele mai multe venituri aduc societăţile comerciale, în care fondatorii
investesc sume mari, după care câştigurile le împart între ei cu titlu de
dividende. Acelaşi scop, în principiu, îl urmăresc şi membrii cooperativelor.
Prin intermediul persoanelor juridice cu scop lucrativ se desfăşoară majo-
ritatea activităţilor de întreprinzător. Ele produc mărfuri, execută lucrări,
prestează servicii, contribuie la bunăstarea cetăţenilor şi la dezvoltarea
economică a ţării.
Persoanele juridice cu scop lucrativ iau naştere din momentul înregistră-
rii în Registrul de stat al persoanelor juridice, care se află la Camera
Adeseori, persoanele juridice cu scop lucrativ sunt numite şi persoane
juridice cu scop comercial sau, mai simplu - întreprinderi, deoarece
obiectivul lor principal se bazează pe câştigurile băneşti. Dimpotrivă, în
cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, cum sunt instituţiile, fundaţiile,
asociaţiile, partidele politice, organizaţiile religioase etc., nu se urmăreşte
obţinerea veniturilor, ci promovarea unor valori culturale, educative, religi-
oase, organizarea de concerte, acte de binefacere ş.a.
În general, definiţia persoanei juridice este dată de Codul civil al
Republicii Moldova (art.55 alin.(1)), ca fiind organizaţia ce are un
patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu,
poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale
şi personal nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi
pârât în instanţa de judecată.
Din definiţia de mai sus dată persoanei juridice se desprind elementele
constitutive ale acesteia: organizare, patrimoniu şi scop.
Organizare proprie. Prin organizare se înţelege structura persoanei juri-
dice. O persoană juridică există numai dacă are o structură internă proprie
care presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii: organ suprem
(principal) şi organ executiv. Persoanele juridice mai complexe pot avea şi
alte organe obligatorii, cum ar fi consiliul societăţii, comisia de cenzori etc.
Patrimoniu propriu. Toate bunurile persoanei juridice fac parte compo-
nentă din patrimoniul ei. Iniţial, acesta se constituie din bunurile transmise
cu titlu de aport la capitalul social, suplimentându-se cu bunurile dobândite
de societate în procesul activităţii152. Mai simplu vorbind, patrimoniu
152
Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică.
Ediţia a IV-a. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2011, p.287.
79
FAC
Iurie MIHALACHE
înseamnă toate bunurile pe care le deţine persoana juridică153. Acesta este

sensul economic al cuvântului „patrimoniu”.
Pe lângă înţelesul economic, mai există şi înţelesul juridic al patrimoniu-
lui. Din punct de vedere juridic, patrimoniul cuprinde totalitatea de drepturi
şi obligaţii exprimate în bani şi în alte valori materiale. Drepturile reprezintă
latură activă a patrimoniului (câştigurile), iar obligaţiile - latură pasivă
(datoriile). În mod ideal, activele persoanei juridice trebuie tot timpul să fie
mai mari decât pasivele. Dacă o persoană juridică are multe datorii şi nu le
poate acoperi, spunem că pasivele ei depăşesc activele şi asupra acestei
persoane juridice poate fi intentat un proces de insolvabilitate.
Scop propriu. Scopul persoanei juridice se reflectă în activitatea desfăşu-
rată de ea. Potrivit Codului civil (art.59 alin.(2)), persoanele juridice pot
avea scop lucrativ (comercial) sau scop nelucrativ (necomercial). De regulă,
scopul exprimă interesul fiecărui membru fondator al persoanei juridice de a
obţine beneficii (câştiguri, profituri, venituri) din operaţiunile efectuate de
persoana juridică.
Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate neinter-
zisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire. De exem-
plu, dacă în actul de constituire al S.R.L. „Pomuşoare” au fost prevăzute
mai multe activităţi legate de obţinerea şi comercializarea fructelor, aceasta
cu nimic nu împiedică ca S.R.L. „Pomuşoare” să facă şi altceva, ce are
tangenţe cu fructele, cum ar fi, de exemplu, producerea vaselor din sticlă
folosite la conservarea fructelor etc. Important este ca noul gen de activitate
să nu necesite prezenţa unei licenţe.
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ
Persoanele juridice cu scop lucrativ se clasifică în: a) societăţi comercia-
le; b) întreprinderi de stat şi municipale; c) cooperative de producţie şi de
întreprinzător.
a) Societăţile comerciale. Se constituie pentru desfăşurarea activităţii de
întreprinzător, obţinerea de beneficii şi împărţirea lor cu titlu de dividend
153
La momentul constituirii persoanei juridice, noţiunea de patrimoniu coincide cu noţiunea de
capital social. Toate aporturile pe care le aduc membrii fondatori se exprimă în mijloace băneşti (în
lei), indiferent de faptul dacă cineva a depus ca aport o maşină, altcineva valută străină, iar al treilea o
construcţie. Toate aceste valori materiale se exprimă în lei moldoveneşti (în baza unui act de evaluare
a costului pentru aceste bunuri), iar cifra obţinută se înscrie în actul de constituire, respectiv va figura
în Registrul de stat al persoanelor juridice ţinut de Camera Înregistrării de Stat. Ulterior, patrimoniul
persoanei juridice va creşte, afacerile vor progresa, astfel încât valoarea bunurilor din patrimoniu va fi
mai mare, dar suma capitalului social înscrisă iniţial în actul de constituire va rămâne neschimbată.
80
între asociaţi. De aici şi definiţia dată societăţii comerciale: persoană juridi-

că fondată în baza actului de constituire prin care asociaţii convin să pună
în comun anumite bunuri pentru exercitarea activităţii de întreprinzător în
scopul obţinerii şi împărţirii de beneficii. În total, societăţile comerciale
sunt în număr de patru: societatea cu răspunderea limitată (S.R.L.), societa-
tea pe acţiuni (S.A.), societatea în nume colectiv (S.N.C.) şi societatea în
comandită (S.C.).
Legislaţia în domeniul societăţilor comerciale este alcătuită din Codul
civil şi din legi speciale, cum sunt: Legea cu privire la societăţile cu
răspundere limitată, nr.135/2007154, şi Legea cu privire la societăţile pe
acţiuni, nr.1134/1997155. Anumite reglementări sunt prevăzute în Legea cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845/1992156.
Dintre ele, cea mai solicitată este societatea cu răspundere limitată.
Conform datelor furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la data de 01
ianuarie 2014 erau înregistrate 84.410 S.R.L.-uri157. Numărul atât de mare
se explică prin comoditatea pe care o prezintă societăţile cu răspundere
limitată – se înregistrează uşor, pot fi fondate de o singură persoană și
prezintă puţine formalităţi în procesul de lucru.
În ce priveşte societăţile pe acţiuni, cooperativele şi întreprinderile (de
stat şi municipale), numărul lor este relativ mic comparativ cu statistica ge-
nerală, ele reprezentând 3% (societăţile pe acţiuni), 3% (cooperativele) şi
1% (întreprinderile de stat şi municipale) din numărul total de agenţi econo-
mici care activează în Republica Moldova. Cu referire la societăţile pe
acţiuni, acestea sunt cele mai mari întreprinderi din republică, al căror capi-
tal social adeseori depăşeşte suma de un milion de lei, de exemplu, S.A.
„Victoriabank”, S.A. „Moldtelecom”, S.A. „Bucuria”, S.A. „Franzeluţa”
etc. Capitalul lor este exprimat în bani, apoi banii sunt exprimaţi în acţiuni.
Fondatorii societăţii pe acţiuni decid cât va valora o acţiune158. Mai apoi,
154
Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată, nr.135 din 14.06.2007 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 2007, nr.127-130.
155
Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134 din 02.04.97 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2008, nr.1-4.
156
157
Ceea ce reprezintă 51% dintre toate persoanele juridice înregistrate până la această dată la Camera
158
Ulterior, acţiunile se vor înregistra la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-un registru
special.
81
FAC
Iurie MIHALACHE
toate operaţiunile de mărire sau de micşorare a capitalului social se

efectuează prin intermediul acţiunilor159.
Mai puţin solicitate în activitatea de întreprinzător sunt societăţile în
nume colectiv şi societăţile în comandită160. În ce priveşte societatea în
nume colectiv, numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare
de 20 de persoane fizice sau juridice. Asociaţii sunt obligaţi să desfăşoare
împreună activitatea de întreprinzător în numele societăţii, iar în caz de
pierderi - să răspundă solidar şi nelimitat pentru datoriile acesteia.
Într-o societate în comandită la fel trebuie să existe cel puţin două
persoane, una fiind numită comanditat, iar cealaltă – comanditar.
Deosebirea între ele este următoarea: comanditaţii desfăşoară activitatea de
întreprinzător în numele societăţii şi răspund nelimitat pentru datoriile
societăţii161, în timp ce comanditarii sunt consideraţi a fi finanţatori; ei nu
participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă riscul
pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii doar în limita aportului depus.
b) Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale. Întreprinde-
rea de stat este o întreprindere al cărei capital social aparţine în întregime
statului. Cu alte cuvinte, întreprinderea de stat este creată de către Guvern,
cu banii preluaţi din bugetul de stat, iar veniturile care rezultă din activitatea
acesteia se întorc în bugetul de stat. Cu toate acestea, întreprinderea de stat
este o persoană juridică de drept privat, dar nu de drept public, cum s-ar
părea la prima vedere.
Întreprinderea de stat este fondată şi îşi desfăşoară activitatea în baza
Legii cu privire la întreprinderea de stat nr.146/1994162, precum şi a altor
acte normative. Cele mai importante documente ale întreprinderii sunt
159
De exemplu, acţionarul Vasile Macovei ştie că are 3 acţiuni în capitalul social al S.A. „Bebeluş”,
iar fiecare acţiune valorează 9500 lei. Efectuând un mic calcul, constatăm că, în total, Vasile Macovei
deţine în capitalul social al întreprinderii 28500 lei, iar la finele anului financiar el are dreptul să
solicite şi să primească dividende din câştigurile avute de întreprindere.
160
Numărul lor este de câteva sute.
161
Am putea face o legătură între asociatul societăţii în nume colectiv şi comanditatul societăţii în
comandită. Ambii participă cu ceva (bani, valori materiale) la formarea capitalului social şi sunt
obligaţi conform legii să desfăşoare în numele organizaţiei activitatea de întreprinzător (adică, să
lucreze în cadrul organizaţiei). La fel, în caz de datorii şi pierderi financiare, asociaţii vor răspunde
nelimitat (adică, din propriul lor buzunar, cu averea personală) şi solidar (împreună, „mână de la
mână”) pentru a acoperi cheltuielile. Pe când comanditarul se asemănă cu fondatorul unei societăţi cu
răspundere limitată. El depune aportul în capitalul social şi aşteaptă sfârşitul anului financiar pentru a-
şi lua câştigurile (dividendele). În caz de pierderi, el va suporta cheltuielile numai în limita aportului
pe care l-a depus (din averea personală nu va răspunde cu nimic).
162
Legea cu privire la întreprinderea de stat, nr.146 din 16.06.1994 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1994, nr.2.
82
decizia fondatorului privind înfiinţarea ei, precum şi statutul

întreprinderii163. Ea poate practica orice genuri de activitate prevăzute în
statut, cu excepţia celor interzise de lege.
Spre deosebire de întreprinderile de stat, întreprinderile municipale sunt
fondate de către primării, cu alocarea banilor din bugetul local.
Întreprinderile municipale pot fi create de primăriile municipiilor Chişinău,
Bălţi, Cahul, de primăriile oraşelor centre raionale, precum şi de cele din
sate. Problema însă este că primăriile din sate nu dispun de banii necesari
pentru a fonda astfel de întreprinderi, de aceea cele mai multe întreprinderi
municipale sunt fondate şi activează în raza municipiului Chişinău, unde
este concentrată 70% din industria Republicii Moldova.
c) Cooperativele de producţie şi de întreprinzător. Cooperativa este
întreprindere aducătoare de profit, care dispune de patrimoniu propriu şi are
conturi bancare. Reglementarea cooperativelor o găsim în Legea privind
cooperativele de întreprinzător nr.73/2001164 şi în Legea privind cooperati-
vele de producţie nr.1007/2002165.
Cooperativa de producţie este o persoană juridică înfiinţată de cel puţin
5 persoane fizice, în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie,
bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe cotele de
participare depuse de aceştia. Membri ai cooperativei pot fi numai
persoanele fizice care au împlinit vârsta de 16 ani şi au depus pe contul
cooperativei cota lor de participare, exprimată în bani ori bunuri.
Cooperativa de întreprinzător este o persoană juridică alcătuită din cel puţin
5 membri, care pot fi atât persoane fizice, cât şi juridice. Dacă numărul
membrilor cooperativei de întreprinzător se reduce sub limita stabilită, atunci
cooperativa este obligată să-şi refacă cât mai urgent numărul de membri, să se
reorganizeze sub o altă formă (S.R.L., de exemplu) ori să se lichideze.
§3. Constituirea persoanelor juridice cu scop lucrativ

3.1. Actul de constituire a persoanei juridice cu scop lucrativ
Definire. Natura juridică originară a persoanei juridice – aceea
contractuală – îşi găseşte raţiunea în acordul de voinţă al părţilor de a se
asocia, în scopul de a realiza o activitate comercială şi de a obţine, pe
163
Statutul-model al întreprinderii de stat se aprobă de Guvern.
164
Legea privind cooperativele de întreprinzător, nr.73 din 12.04.2001 // Monitorul Oficial al
165
Legea privind cooperativele de producţie, nr.1007 din 25.04.2002 // Monitorul Oficial al
83
FAC
Iurie MIHALACHE
această cale, un profit pe care să şi-l împartă. Deşi principiul libertăţii de

asociere permite fondatorilor să îşi aleagă în mod liber tipul de persoană
juridică, opţiunea lor de a constitui o persoană juridică este supusă cerinţei
formale de a încheia un înscris, denumit generic, act de constituire166; acesta
poate îmbrăca diverse moduri de exteriorizare a voinţei fondatorilor, în
dependenţă de tipul persoanei juridice alese.
Actul de constituire a persoanei juridice este actul juridic civil încheiat
de două sau mai multe persoane în calitate de fondatori, prin care se pun
bazele constituirii, organizării şi funcţionării persoanei juridice, conform
prevederilor statutare şi a celor decurgând din lege, în vederea desfăşurării
de către persoana juridică a unor activităţi comerciale determinate şi
participării fondatorilor la împărţirea beneficiilor rezultate.
Prin act de constituire se înţeleg documentele necesare a fi semnate de
către fondatorii persoanei juridice în vederea constituirii acesteia; instrumen-
tul juridic prin care fondatorii îşi exprimă voinţa de asociere; voinţa de a
înfiinţa o persoană juridică. Însă este necesar de a ţine cont de faptul că actul
de constituire nu se confundă cu statutul sau contractul de constituire; actul de
constituire este mai cuprinzător, întrucât conţine ambele documente.
Actele de constituire a persoanelor juridice sunt opozabile semnatarilor aces-
tora de la data semnării lor, indiferent de faptul dacă au fost sau nu înregistrate.
Semnatarii acestor acte pot cere unul altuia îndeplinirea obligaţiilor asumate.
Însă pentru a le face publice, e nevoie să fie supuse înregistrării de stat.
Reieşind din prevederile legale, actele de constituire a persoanei juridice
cu scop lucrativ sunt de mai multe feluri, în dependenţă de forma juridică de
organizare aleasă:
- la societatea cu răspundere limitată poate fi, după caz, contractul de
constituire sau statutul: societatea fondată din mai multe persoane activează
în baza contractului de constituire, iar societatea constituită de către un
singur fondator – în baza statutului aprobat de acesta (art.12 din Legea
nr.135/2007);
- în cazul societăţii pe acţiuni – actul de constituire167 (art.107, art.108 şi
art.157 din Codul civil).
166
Schiau Ioan, Prescure Titus. Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990: analize şi comentarii pe
articole. Ediţia a II-a. – Bucureşti: Hamangiu, 2009, p.33-34.
167
Evidenţiem conflictul care există între normele din Codul civil şi Legea cu privire la societăţile pe
acţiuni nr.1134/1997. Codul civil prevede că societatea pe acţiuni se constituie în baza actului de
constituire (art.157), pe când Legea nr.1134/1997 stabileşte că documentele de constituire ale
societăţii sunt contractul de societate (în cazul unui singur fondator – declaraţia de constituire) şi
statutul societăţii (art.32). Ţinând cont de faptul că Codul civil este o lege organică adoptată mai
recent (anul 2002), în practică se aplică dispoziţiile acestuia.
84
- la societăţile în nume colectiv şi societăţile în comandită – actul de

constituire (art.122 şi art.137 din Codul civil).
- pentru cooperativa de producţie – statutul (art.172 din Codul civil; art.7
al Legii cu privire la cooperativa de producţie nr.1007/2002).
- la cooperativa de întreprinzător – contractul de constituire şi statutul
(art.15-17 din Legea cu privire la cooperativele de întreprinzător nr.73/2001).
- pentru întreprinderea de stat – decizia fondatorului (hotărârea de
guvern) şi statutul întreprinderii (art.2 din Legea cu privire la întreprinderea
de stat nr.146/1994).
- pentru întreprinderea municipală – decizia fondatorului (administraţia
publică locală) şi statutul întreprinderii (pct.9-10 din Regulamentul model al
întreprinderii municipale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.387/1994).
Caracterele juridice ale actului de constituire. Privit ca un contract
juridico-civil, actul de constituire are caractere comune cu alte tipuri de
contracte, dar şi caractere specifice. Actul de constituire are, în primul rând,
un caracter civil care derivă din faptul că este reglementat de Codul civil.
Actul constitutiv este, de asemenea, un act juridic cu caracter
plurilateral, întrucât se încheie, de regulă, între mai multe persoane care
acţionează în nume şi în interes propriu, chiar dacă acest interes se
potriveşte cu al celorlalţi asociaţi. Doar prin excepţie el poate avea caracter
unilateral, atunci când exprimă voinţa unei persoane de a constitui o
societate cu răspundere limitată sau o societate pe acţiuni cu asociat unic.
Actul de constituire poartă caracter sinalagmatic, deoarece fiecare fon-
dator se obligă la o anumită prestaţie corelată cu prestaţia celorlalţi fonda-
tori; astfel, actul de constituire se caracterizează prin reciprocitatea şi inter-
dependenţa obligaţiilor părţilor. Menţionăm şi faptul că actul de constituire
are caracter oneros (fondatorii urmăresc realizarea unui profit material) şi
este un act juridic comutativ (întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce revin
asociaţilor este determinată de la constituirea persoanei juridice).
De esenţa actului de constituire ţine caracterul translativ de proprietate.
Acest caracter rezultă din art.114 alin.(2) al Codului civil, potrivit căruia
bunurile transmise în calitate de aport în capitalul social al unei societăţi
comerciale se consideră transmise cu titlu de proprietate dacă actul de
constituire nu prevede altfel. Excepţie de la regula trecerii proprietăţii
servesc întreprinderile de stat şi municipale, în care statul şi autorităţile
publice locale transferă bunurile cu drept de gestiune.
Condiţiile specifice impuse actului de constituire. Actul de constituire
al persoanei juridice este supus aceloraşi condiţii ca şi oricare act juridic ci-
85
FAC
Iurie MIHALACHE
vil (capacitate, consimţământ, obiect), însă are şi condiţii specifice, precum:

forma, aportul, intenţia de colaborare, scopul de a obţine şi a repartiza
dividende.
- Forma actului de constituire. Codul civil prevede că actul de constituire
se întocmeşte în formă scrisă sau în formă autentică. Prin act de constituire
în forma scrisă se constituie cooperativele de producţie şi cooperativele de
întreprinzător. În cazul întreprinderii de stat şi întreprinderii municipale,
actul de constituire se aprobă de către organul fondator printr-o decizie
specială (hotărâre de Guvern sau hotărâre a consiliului local). Forma
autentică este cerută pentru societăţile comerciale (art.107 din Codul civil).
Nerespectarea formei autentice a actului de constituire are ca efect respin-
gerea de către Camera Înregistrării de Stat a cererii de înregistrare.
La autentificarea actului de constituire notarul stabileşte identitatea
semnatarilor şi capacitatea lor de exerciţiu. Deşi autentificarea implică
anumite cheltuieli, care uneori pot deveni prea oneroase pentru persoanele
juridice cu capital social mic, aceste cheltuieli sunt justificate, deoarece
conferă circuitului civil un înalt grad de securitate168. Pentru efectuarea de
modificări şi completări în actul de constituire, autentificare notarială nu
este necesară.
- Aportul fondatorilor. Prin aport se înţelege valoarea cu care un asociat
contribuie la formarea capitalului social. În temeiul prevederilor art.113 şi
114 din Codul civil, aportul la capitalul social al societăţii comerciale poate
fi depus în bani sau în natură (bunuri corporale şi incorporale), iar asociatul
care nu a vărsat aportul în termenul stabilit de lege sau de actul de constitui-
re, răspunde pentru daune-interese şi poate fi sancţionat cu excluderea din
societate.
- Intenţia de colaborare (affectio societatis). Acest element exprimă in-
tenţia care îi animă pe asociaţi de a colabora în desfăşurarea activităţilor co-
merciale ce fac obiectul societăţii, de a lucra în comun, suportând toate ris-
curile unei asemenea activităţi169. La baza affectio societatis stă elementul
psihologic care se manifestă în voinţa internă a asociaţilor de a crea o
persoană juridică şi în dorinţa lor de a conlucra în vederea obţinerii de
beneficii.
168
2011, p.141.
169
Săuleanu Lucian. Element specific al contractului de societate – affectio societatis // Revista de
Drept Comercial (România), 2012, nr.3, p.82; Popescu-Cruceru Anca. Consideraţii privind intenţia
de colaborare în afaceri (affectio societatis) // Revista Română de Statistică, 2013, nr.1 (Supliment),
p.208-209.
86
Modul de colaborare în comun a asociaţilor diferă de la o persoană

juridică la alta. La societatea în nume colectiv, affectio societatis se prezintă
ca o colaborare bazată pe elementul personal, în timp ce elementul material
poate lipsi cu desăvârşire; în societatea în comandită colaborarea dintre
asociaţi diferă în funcţie de statutul acestora: comanditat sau comanditar; la
societatea cu răspundere limitată şi societatea pe acţiuni participarea
personală poate avea o importanţă foarte mică sau chiar poate să nu existe,
în schimb creşte influenţa elementului material170.
Colaborarea între asociaţi presupune egalitatea lor juridică, lipsa oricărui
raport de subordonare. Pe de altă parte, dispariţia elementului affectio
societatis, datorită neparticipării asociaţilor la viaţa societăţii comerciale sau
ca urmare a unor conflicte între asociaţi, paralizează funcţionarea societăţii
şi poate conduce la dizolvarea acesteia.
- Participarea la beneficii şi pierderi. Principiul care guvernează actul de
constituire este că toţi asociaţii trebuie să paticipe la împărţirea profitului şi
la suportarea pierderilor. În acest sens, Codul civil prevede că asociaţii parti-
cipă la repartizarea beneficiilor în mod proporţional cotei-părţi pe care o de-
ţin în capitalul social (art.115 alin.(1) lit.(c)). Menţionăm şi faptul că clauza
leonină171 este interzisă. Nimeni nu are dreptul la întregul profit realizat de
societate şi nici nu poate fi absolvit de pierderile suferite de ea (alin.(2))172.
Conţinutul actului de constituire. Actul de constituire al societăţii va
cuprinde: a) numele şi prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, cetăţenia
şi alte date din actul de identitate al fondatorului persoană fizică; denumirea,
sediul, naţionalitatea (ţara de înregistrare), numărul de înregistrare de stat
ale fondatorului persoană juridică; b) denumirea persoanei juridice; c)
obiectul de activitate; d) mărimea capitalului social; e) termenul de vărsare;
f) sediul persoanei juridice; g) structura, atribuţiile, modul de constituire şi
de funcţionare a organelor de conducere ale persoanei juridice; h) modul de
reprezentare; i) filialele şi reprezentanţele persoanei juridice în cazul în care
acestea există; k) temeiul, modul de reorganizare şi de lichidare a persoanei
juridice. Actul de constituire poate să cuprindă şi alte prevederi care nu
contravin legii.
170
171
Termenul „leonin” desemnează clauza prin care se rezervă cuiva „partea leului”, aluzie la o fabulă
a lui Esop care a făcut istorie, reluată mai apoi de către scriitorul francez La Fontaine.
172
Mai multe detalii cu privire la clauza leonină a se vedea: Dobrev Dumitru. Clauza leonină în
vechiul şi noul Cod civil // Ştiinţă şi codificare în România: Comunicări prezentate la Sesiunea
ştiinţifică a Institutului de Cercetări Juridice. – Bucureşti: Universul juridic, 2013, p.79-82.
87
FAC
Iurie MIHALACHE
3.2. Fondatorii persoanei juridice cu scop lucrativ

Fondatori ai persoanelor juridice cu scop lucrativ pot fi persoanele fizice
şi juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale. O persoana se
numeşte fondator până la data înregistrării de stat a persoanei juridice. Ulte-
rior înregistrării de stat, fondatorul îşi schimbă denumirea în asociat, acţio-
nar, comanditar, comanditat etc., în dependenţă de forma de organizare
aleasă de persoana juridică.
Aşadar, fondatori ai persoanei juridice cu scop lucrativ pot fi: persoanele
juridice de drept privat, persoanele fizice, autorităţile publice centrale şi
locale. În toate cazurile, cerinţa de bază este ca fondatorii să dispună de
capacitate juridică civilă şi să nu fie interzişi în dreptul de a fi fondatori prin
lege sau hotărârea judecătorească.
Persoana fizică fondator al persoanei juridice cu scop lucrativ.
Persoana fizică poate participa în calitate de fondator la constituirea
societăţii pe acţiuni, societăţii cu răspundere limitată, societăţii în nume
colectiv, societăţii în comandită şi cooperativei de producţie.
Persoana fizică trebuie să dispună de capacitate de exerciţiu deplină.
Potrivit Codului civil, capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la
atingerea vârstei majoratului, adică la 18 ani. Cu titlu de excepţie, persoana
fizică poate dobândi capacitate deplină de exerciţiu până la atingerea vârstei
majoratului, în două situaţii: a) încheierea căsătoriei şi b) emanciparea. În
ambele cazuri este necesar ca persoana să aibă cel puţin 16 ani şi să existe
acordul expres al părinţilor. În calitate de fondator pot participa cetăţenii
Republicii Moldova, străinii şi apatrizii.
Subliniem faptul că persoanele cu funcţie de demnitate publică (preşedin-
tele republicii; deputaţi; miniştri, viceminiştri; preşedinţi şi vicepreşedinţi de
raion; primari; directori de agenţii, servicii etc.), funcţionarii publici, judecă-
torii, procurorii şi poliţiştii nu pot desfăşura activitate de întreprinzător, în
schimb pot avea calitatea de fondator al unor persoane juridice cu scop luc-
rativ. Această concluzie rezultă din coroborarea mai multor dipoziţii legale,
precum: art.8 alin.(1) lit.(d) din Legea cu privire la statutul judecătorului
nr.544/1995; art.35 alin.(1) lit.(e) al Legii cu privire la procuratură
nr.294/2008; art.29 alin.(1) şi (2) din Legea cu privire la activitatea poliţiei
şi statutul poliţistului nr.320/2012; Legea cu privire la statutul persoanelor
cu funcţii de demnitate publică nr.199/2010; art.25 alin.(2) din Legea cu
privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158/2008.
Persoanele cu funcţii de răspundere pot participa liber la fondarea de
societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, societăţi în comandită
88
(doar în calitate de comanditar). Având calitatea de fondator, sunt în drept

de a vota la şedinţele adunării generale şi de a participa la repartizarea bene-
ficiilor. În acest context primirea dividendelor nu se consideră activitate de
întreprinzător.
Prin excepţie, în anumite situaţii chiar şi calitatea de fondator se conside-
ră a fi o activitate de întreprinzător. Este vorba de calitatea de fondator în
cadrul societăţilor în nume colectiv, cooperativelor de producţie şi societă-
ţilor în comandită (interdicţia este valabilă doar pentru comanditaţi). În sus-
ţinerea acestor afirmaţii aducem normele legale:
- art.121 din Codul civil, societatea în nume colectiv este societatea co-
mercială ai cărei membri practică activitate de întreprinzător în numele so-
cietăţii (...);
- art.1 din Legea privind cooperativele de producţie nr.1007/2002, coope-
rativa de producţie este bazată preponderent pe munca personală a
membrilor ei;
- art.136 din Codul civil, comanditaţii sunt membrii care practică în
numele societăţii activitate de întreprinzător şi poartă răspundere solidară
nelimitată pentru obligaţiile acesteia.
În scopul respectării dispoziţiilor legii, recomandăm persoanelor cu
funcţii de răspundere să se abţină de a deveni fondatori în cadrul acestor
persoane juridice, în caz contrar, există riscul de a fi învinuiţi de
incompatibilitate şi conflicte de interese.
Persoana juridică fondator al persoanei juridice cu scop lucrativ.
Persoana juridică cu scop lucrativ poate fi fondată de către una sau mai
multe: a) persoane juridice cu scop lucrativ; b) persoane juridice fără scop
lucrativ; c) persoane juridice de drept public.
Persoane juridice cu scop lucrativ. Posibilitatea persoanelor juridice cu
scop lucrativ de a fonda alte persoane juridice cu scop lucrativ reiese din
art.106 alin.(3) al Codului civil, conform căruia societatea comercială poate
fi fondator al unei alte societăţi comerciale, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege. În calitate de excepţie avem art.31 alin.(6) din Legea cu privire la
societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 din care reiese că societatea pe acţiuni cu
fondator unic nu poate fi constituită de o altă societate cu fondator unic.
Alte excepţii găsim în Codul civil: persoana poate fi asociat numai al unei
societăţi în nume colectiv (art.121 alin.(2)); persoana poate fi comanditat
doar într-o singură societate în comandită; membrul societăţii în nume
colectiv nu poate fi comanditat în societatea în comandită; comanditatul din
societatea în comandită nu poate fi membru al societăţii în nume colectiv
(art.136 alin.(2)).
89
FAC
Iurie MIHALACHE
Persoane juridice fără scop lucrativ. Legislaţia permite organizaţiilor

necomerciale (asociaţii, fundaţii, instituţii etc.) de a fonda persoane juridice
cu scop lucrativ. În acest context, Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi nr.845/1992 stabileşte că „pentru realizarea sarcinilor lor
statutare, organizaţiile obşteşti şi cele religioase au dreptul să fondeze sau să
participe la fondarea şi coposedarea de societăţi în nume colectiv şi în
comandită, societăţi cu răspundere limitată şi societăţi pe acţiuni” (art.13
alin.(6)). Dispoziţii similare se conţin şi în art.188 alin.(2) şi (3) din Codul
civil; art.26 din Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996; art.23
din Legea cu privire la fundaţii nr.581/1999; art.25 din Legea sindicatelor
nr.1129/2000; art.39-40 din Legea privind cultele religioase şi părţile lor
componente nr.125/2007.
Organizaţiile necomerciale pot fonda societăţi comerciale atât
independent, cât şi în asociere cu alte persoane. Societăţile comerciale nou
create pot desfăşura orice gen de activitate neinterzis de lege. Veniturile
obţinute din activitatea societăţilor comerciale se varsă în patrimoniul
organizaţiei necomerciale – fondator şi pot fi utilizate doar pentru atingerea
scopurilor statutare ale acesteia173.
Persoane juridice de drept public. Din această categorie fac parte statul
şi unităţile administrativ-teritoriale care sunt principalii fondatori ai
întreprinderilor de stat, respectiv a întreprinderilor municipale. Atât statul,
cât şi unităţile administrativ-teritoriale pot fonda societăţi comerciale.
În numele statului şi a unităţilor administrativ teritoriale acţionează
autorităţile publice cărora prin act normativ sau act administrativ li s-au
delegat competenţe. De exemplu, în administrarea Ministerului Economiei
se află: Î.S. „Fabrica de sticlă din Chişinău”, Î.S. „Moldelectrica”, S.A.
„Moldova Gaz”, S.A. „Floare-Carpet” etc.174; în administrarea Ministerului
Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor se află: Î.S. „Calea Ferată din
Moldova”, Î.S. Compania Aeriană „Air Moldova”, S.A. „Gara Nord” etc.175;
Primăria municipiului Chişinău este fondator al Î.M. „Piaţa Centrală”, Î.M.
„Exdrupo”, S.A. „Apă Canal” etc.
173
Efrim Oleg. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova (coord. M.Buruiană). Volumul I. –
Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.398.
174
Anexa nr.5 la Hotărârea Guvernului R.M. nr. 690 din 13.11.2009 „Pentru aprobarea
Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, structurii şi efectivului-
limită ale aparatului central al acestuia” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.166-
168.
175
Anexa nr.4 şi 5 la Hotărârea Guvernului R.M. nr. 695 din 18.11.2009 „Cu privire la aprobarea
Regulamentului, structurii şi efectivului-limită ale Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii
Drumurilor” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.169-170.
90
3.3. Înregistrarea de stat a persoanelor juridice cu scop lucrativ

Generalităţi. Activitatea de întreprinzător nu poate fi desfăşurată la
întâmplare. Persoana care doreşte să înceapă o afacere mai întâi trebuie să se
înregistreze conform legii. În caz contrar, desfăşurarea ilegală a activităţii de
întreprinzător (fără a fi înregistrat) este considerată infracţiune, fiind
sancţionată de Codul penal al Republicii Moldova.
Persoana juridică se consideră constituită din momentul înregistrării ei de
către stat. Înregistrarea de stat urmează a fi înţeleasă ca o recunoaştere (cer-
tificare) din partea statului, prin intermediul organelor sale abilitate, a creă-
rii, reorganizării ori lichidării persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
individuali, precum şi orice alte modificări şi completări aduse în actele de
constituire a acestora.
Prin efectul înregistrării statul urmăreşte mai multe scopuri: efectuarea unui
control asupra persoanelor care desfăşoară activitatea de întreprinzător; pre-
venirea şi combaterea activităţilor ilegale; ţinerea unei evidenţe statistice; pro-
movarea politicii de impozitare; furnizarea pentru cei interesaţi a informaţiei cu
privire la identitatea şi situaţia financiară a persoanelor înregistrate.
Privire istorică. Primul act normativ din istoria Republicii Moldova în
care s-a reglementat constituirea persoanelor juridice cu scop lucrativ a fost
Regulamentul societăţilor economice, aprobat prin Hotărârea Guvernului
nr.500/1991176 (în prezent abrogat). În perioada anilor 1991-1992,
înregistrarea persoanelor juridice se efectua de către comitetele executive
ale raioanelor şi de primăriile din localităţi.
Mai apoi a fost instituită Camera Înregistrării de Stat căreia i s-au delegat
atribuţii exclusive privind înregistrarea de stat a întreprinderilor. Modul de
înregistrare era prevăzut în Regulamentul înregistrării de stat a
întreprinderilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.50/1992177 (în
prezent abrogat). Normele acestui regulament aveau caracter special şi se
aplicau în mod prioritar faţă de dispoziţiile cu privire la înregistrare din
Regulamentul societăţilor economice.
Evoluţia reglementărilor privind înregistrarea persoanelor juridice a
continuat cu adoptarea Legii cu privire la înregistrarea de stat a
176
Prezintă interes faptul că Regulamentul societăţilor economice nr.500 din 10 septembrie 1991 nu a
fost publicat nici în Monitorul Oficial şi nici într-o altă publicaţie oficială. Distribuirea actului
normativ către autorităţile publice centrale şi locale s-a făcut prin circulare ale Guvernului.
177
Regulamentul înregistrării de stat a întreprinderilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.50 din
29.01.1992 (abrogat) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1992, nr.1.
91
FAC
Iurie MIHALACHE
întreprinderilor şi organizaţiilor nr.1265/2000178 care s-a aplicat până la

intrarea în vigoare a reglementării actuale, Legea privind înregistrarea de
stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali nr.220/2007179.
Organul de înregistrare. Instituţia publică care efectuează, în numele
statului, înregistrarea persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali
este Camera Înregistrării de Stat. Un rol important în cadrul procedurii de
înregistrare a persoanelor juridice revine registratorilor de stat. Aceştea au
un şir de atribuţii, cum sunt: primesc cererile de înregistrare, verifică setul
de acte depuse pentru înregistrare, înregistrează persoanele juridice şi
întreprinzătorii individuali sau refuză înregistrarea acestora etc.
Persoanele juridice, filialele şi reprezentanţele lor, precum şi întreprin-
zătorii individuali se înregistrează la oficiul teritorial al Camerei Înregistrării
de Stat în a cărui rază de deservire îşi au sediul. La înregistrare, persoanei
juridice i se atribuie numărul unic de identificare de stat (IDNO) care se
consideră şi cod fiscal. Alături de denumire, sediu, telefon ş.a., numărul de
identificare (codul fiscal) identifică persoana juridică în circuitul civil.
Persoana juridică se consideră înregistrată la data adoptării deciziei de
înregistrare. Din momentul respectiv, persoana juridică este în drept să-şi
înceapă activitatea. Orice modificări care survin în actele de constituire
trebuie comunicate imediat la Camera Înregistrării de Stat, în caz contrar,
persoana juridică riscă achitarea de amenzi.
Actele necesare înregistrării. Pentru înregistrarea de stat a persoanei ju-
ridice se depun următoarele acte: a) cererea de înregistrare, conform mode-
lului aprobat de Camera Înregistrării de Stat; b) hotărârea de constituire şi
actul de constituire a persoanei juridice care urmează a fi înregistrată 180; c)
documentul ce confirmă achitarea taxei de stat181; d) avizul Comisiei
Naţionale a Pieţei Financiare – pentru societăţile de asigurare, fondurile
178
Legea cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor, nr.1265 din
05.10.2000 (abrogată) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.31-34.
179 Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali,
nr.220 din 19.10.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.184-187.
180
Hotărârea de constituire se elaborează sub formă de proces-verbal, în care semnează fondatorii
persoanei juridice; în situaţia societăţilor comerciale cu asociat unic, se prezintă declaraţia de fondare.
Cu referire la actul de constituire, acesta poate fi alcătuit dintr-un singur document (societăţile
comerciale; cooperativa de producţie) sau din două documente, numite contract de constituire şi statut
(cooperativa de întreprinzător).
181
Serviciile prestate de Camera Înregistrării de Stat sunt cu plată. Lista tarifelor este stabilită prin
Hotărârea Guvernului nr.926 din 12.07.2002 privind aprobarea tarifelor la serviciile cu plată prestate
de Cameră (Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.103-105).
92
nestatale de pensii şi asociaţiile de economii şi împrumut (art.7 din Legea

nr.220/2007)182.
Dacă se înregistrează o societatea comercială, alături de aceste
documente, organul de înregistrare solicită şi certificatul care confirmă
depunerea de către fondatori a cotei-părţi în capitalul social, în mărimea şi
în termenul prevăzut de legislaţie. Pentru aportul depus în bani la capitalul
social trebuie prezentat certificatul bancar, iar cu privire la aporturile
depuse în natură (construcţii, terenuri, maşini, tractoare, aparate de lucru
etc.) se va prezenta actul de evaluare a bunurilor transmise ca aport în
natură, în care este indicat costul fiecărui bun (art.144 din Codul civil).
În cazul înregistrării unor societăţi comerciale cu capital integral sau
parţial de stat, se prezintă avizul Guvernului (art.6 alin.(1) lit.(e) din Legea
privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice nr.121/2007), iar
la înregistrarea întreprinderilor de stat – hotărârea adoptată de Guvern cu
privire la fondarea întreprinderii în care se specifică organul central de
specialitate care exercită funcţia de fondator (art.2 alin.(1) din Legea cu
privire la întreprinderea de stat nr.146/1994).
Dacă fondator al persoanei juridice este unitatea administrativ-teritorială,
Camerei i se prezintă hotărârea consiliului local. Aceasta reiese din art.14
alin.(1) lit.(i) şi art.80 a Legii privind administraţia publică locală
nr.436/2006, potrivit căreia consiliul local decide înfiinţarea, în condiţiile
legii, a unor întreprinderi municipale şi societăţi comerciale sau participarea
la capitalul statutar al societăţilor comerciale.
Actele necesare pentru înregistrare pot fi depuse la ghişeu sau în formă
electronică. Dacă se alege prima opţiune, actele urmează a fi prezentate la
Cameră pe suport de hârtie, în două exemplare. Se consideră că data
depunerii actelor pentru înregistrare este data primirii lor de către organul
înregistrării de stat. Deponentului i se eliberează un bon de confirmare a
primirii cererii în care se indică numărul cererii şi data primirii acesteia,
denumirea oficiului, lista documentelor depuse, data stabilită pentru
eliberarea actelor. În situaţia primirii actelor prin reţeaua electronică,
solicitantului i se expediază prin e-mail acelaşi bon de confirmare.
Decizia de înregistrare. Registratorul verifică legalitatea actelor depuse
şi adoptă o decizie, de înregistrare sau de refuz. În situaţia emiterii unei
182
În anumite situaţii pot fi solicitate şi alte acte: de exemplu, în cazul înregistrării unei organizaţii
religioase se cere avizul Serviciului Culte; pentru fondarea unor teatre, muzee, circuri, cinematografe,
este solicitat avizul Ministerului Culturii; la fondarea de licee şi universităţi – avizul Ministerului
Educaţiei.
93
FAC
Iurie MIHALACHE
decizii de înregistrare,183 după efectuarea înscrierilor în Registrul de stat, Ca-

mera eliberează: a) decizia de înregistrare; b) actele de constituire; c) extrasul
din Registrul de stat, şi d) amprenta ştampilei. În cazul deciziei de refuz, actele
pentru înregistrare se restituie. Solicitantul le poate depune în mod repetat, dar
numai dacă a înlăturat cauzele care au stat la baza refuzului de înregistrare. Mai
mult decât atât, decizia de refuz poate fi atacată în instanţa de judecată, conform
Legii contenciosului administrativ nr.793/2000184.
Registrul de stat. La Camera Înregistrării de Stat există două registre,
unice pentru întreaga republică: Registrul de stat al persoanelor juridice şi
Registrul de stat al întreprinzătorilor individuali. Registrele de stat se ţin în
mod computerizat şi manual. În situaţia în care datele din aceste două regist-
re (manual şi computerizat) nu coincid, se consideră autentice datele din re-
gistrul ţinut manual185.
Se consideră că persoana juridică există atâta timp cât figurează în regist-
rul de stat. Dacă se descoperă faptul că în numele „persoanei juridice” neîn-
registrate sau radiate din registrul de stat au fost încheiate contracte, efectua-
te transferuri băneşti ori alte acţiuni similare, acest lucru se consideră încăl-
care a legii şi cei vinovaţi riscă o pedeapsă, penală sau contravenţională.
Deoarece Registrul persoanelor juridice este public, oricine este interesat
poate să-l consulte şi nu poate invoca necunoaşterea informaţiei deţinute
acolo. Publicitatea are importanţă pentru persoanele care vor să intre în
relaţii comerciale cu persoana juridică. Informaţia conţinută în registru şi în
actele de constituire se prezumă a fi veridică. În caz de conflicte între actele
constitutive deţinute de organul de stat şi cele ce se află la persoana juridică,
prioritate are cel dintâi, până la proba contrarie186.
§4. Organizarea internă a persoanei juridice cu scop lucrativ
4.1. Adunarea fondatorilor (asociaților) – organ suprem al persoanei juridice
Conducerea de zi cu zi a persoanei juridice este realizată prin intermediul
organelor ei de conducere. Organul suprem de conducere al persoanei
183
Înregistrarea persoanei juridice se face în termen de până la 5 zile lucrătoare de la data prezentării
tuturor documentelor necesare înregistrării. De asemenea, înregistrarea se efectuează şi în regim de
urgenţă (24 ore sau 4 ore), precum şi în zile de odihnă (Site-ul oficial al Camerei Înregistrării de Stat,
http://cis.gov.md/content/46 (vizitat 12.02.2014)).
184
Legea contenciosului administrativ, nr.793 din 10.02.2000 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2000, nr.57-58.
185
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial: Curs universitar. – Chişinău: Bons
186
Roşca Nicolae. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova (coord. M.Buruiană). Volumul I.
– Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.120.
94
juridice este Adunarea generală a fondatorilor (asociaților)187. Asociaţii pot

fi convocaţi în adunări generale ordinare şi extraordinare.
Competenţa adunării generale a fondatorilor. De competenţa exclusivă a
adunării generale a fondatorilor ţine: a) modificarea şi completarea actului
de constituire, inclusiv adoptarea lui într-o nouă redacţie; b) modificarea
cuantumului capitalului social; c) desemnarea membrilor consiliului
persoanei juridice şi a cenzorului, eliberarea înainte de termen a acestora; d)
aprobarea dărilor de seamă, a rapoartelor cenzorului sau a avizelor
auditorului independent; e) aprobarea bilanţului contabil anual; f) adoptarea
hotărârii privind repartizarea între fondatori a beneficiului; g) adoptarea
hotărârii privind reorganizarea persoanei juridice şi aprobarea planului de
reorganizare; h) adoptarea hotărârii de lichidare a persoanei juridice,
numirea lichidatorului şi aprobarea bilanţului de lichidare; i) stabilirea
salariului pentru lucrătorii persoanei juridice; j) aprobarea în prealabil a
încheierii contractelor; k) înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor persoanei
juridice; l) aprobarea fondării altor persoane juridice.
Dacă actul de constituire nu prevede altfel, de competenţa adunării
generale a fondatorilor ţine: a) numirea şi eliberarea înainte de termen a
administratorului; b) aprobarea dării de seamă anuale şi evaluarea activităţii
administratorului; c) urmărirea pe cale judiciară a administratorului pentru
prejudiciile cauzate persoanei juridice; d) aprobarea planului de afaceri al
persoanei juridice; e) aprobarea regulamentelor interne ş.a.
Adunarea generală ordinară şi extraordinară. După cum s-a menţionat,
adunarea generală a asociaților este de două feluri: ordinară şi extraordinară.
Fondatorii persoanei juridice se convoacă de către administrator în adunări
generale ordinare cel puţin o dată pe an. Data şi locul desfăşurării acesteia
o stabileşte la fel administratorul. Neconvocarea adunării generale ordinare
în termenul stabilit constituie temei pentru eliberarea din funcţie a
administratorului.
În ce priveşte adunarea generală extraordinară, convocarea acesteia se
face în cazurile determinate de actul de constituire ori atunci când o cer
interesele persoanei juridice. Din momentul luării hotărârii de convocare,
administratorul este obligat să expedieze fiecărui asociat hotărârea de
convocare, informaţia şi documentele necesare. Aceeaşi obligaţie o au
187
Cuvântul „fondator” este folosit într-un sens larg. De aceea, denumirea organului de conducere al
persoanei juridice va fi puţin diferită, în funcţie de tipul persoanei juridice. Spre exemplu, la
societatea cu răspundere limitată avem Adunarea generală a asociaţilor; în cazul societăţii pe acţiuni –
Adunarea generală a acţionarilor etc.
95
FAC
Iurie MIHALACHE
fondatorii şi cenzorul, în cazul în care aceştia convoacă adunarea generală.

Înştiinţarea privind convocarea adunării generale se transmite fondatorilor
prin scrisoare recomandată.
Ordinea de zi, modificarea şi completarea ei. Administratorul decide
asupra chestiunilor incluse în ordinea de zi a adunării generale, ţinând cont
de cerinţele legii şi ale actului de constituire. Fiecare asociat este în drept să
includă în ordinea de zi a adunării generale chestiunile care nu au fost incluse
de administrator. Modificările şi completările ordinii de zi trebuie să fie aduse
la cunoştinţa membrilor fondatori la fel prin scrisoare recomandată.
Adunarea generală se ţine în ziua, la ora şi în locul indicate în hotărârea
de convocare. Şedinţa va fi deschisă şi prezidată de către administrator sau
de către una dintre persoanele care au convocat adunarea generală. În timpul
şedinţei se întocmeşte un proces-verbal, care, în mod obligatoriu, reflectă
luările de cuvânt şi rezultatul votării fiecărei chestiuni de pe ordinea de zi.
Mai apoi, procesele-verbale se predau spre păstrare administratorului, iar
membrii fondatori au dreptul să ia copii de pe ele. Hotărârile adunării
generale sunt obligatorii pentru întreaga conducere a persoanei juridice.
O situaţie cu totul interesantă avem în cazul persoanei juridice cu un
singur fondator. În acest caz, membrul fondator are drepturile şi obligaţiile
ce-i revin adunării generale. Cu alte cuvinte, el este în acelaşi timp şi adu-
nare generală, dar şi administrator. Toate deciziile sale se întocmesc în scris.
4.2. Administratorul – organul executiv al persoanei juridice
Un rol important revine organului executiv. Acesta este alcătuit dintr-o
singură persoană sau din mai multe persoane. În primul caz, organul
executiv va fi unipersonal, iar în al doilea caz - colegial. Pentru activitatea
lor, membrii organului executiv primesc salariu conform regulilor stabilite
de Codul muncii al Republicii Moldova. Organul executiv este condus de
directorul general, care este ajutat de unul sau mai mulţi directori
adjuncţi188. Directorul general, adjuncţii lui, precum şi ceilalţi membri din
organul executiv sunt aleşi de către Adunarea generală a asociaților.
Conceptul de administrator. În sensul tradiţional al termenului,
administratorii sunt persoane care se ocupă de gestiunea afacerilor societăţii
comerciale. Din punct de vedere etimologic, cuvântul derivă din sintagma
ad minister – în serviciul cuiva189, iar în practica de zi cu zi administratorul
188
Cuvintele administrator, director, manager au acelaşi înţeles (sunt sinonime).
189
96
cu adevărat se află în serviciul asociaţilor şi poate fi asemănat cu ministrul

(care este şi el – sau cel puţin ar trebui să fie – în serviciul poporului).
În doctrina de specialitate s-a menţionat că administrator este organul
care reprezintă societatea comercială în raport cu alţi subiecţi şi datorită atri-
buţiilor de gestionare cu care este investit, asigură funcţionalitatea societă-
ţii190. Termenului de „administrator” îi sunt acordate mai multe calificative,
precum „guvern al societăţi comerciale”, „mandatar al societăţii comerciale,
cu dreptul de a reprezenta societatea şi de a efectua acte de gestiune” sau
„manager care efectuează operaţiuni de administrare zilnică a societăţii”191.
Cu termeni diferiţi se operează şi în legislaţie. Astfel, Codul civil foloseş-
te sintagmele de administrator şi organ executiv, ambele cuvinte fiind sino-
nime. De exemplu, art.61 alin.(1) stabileşte că persoana juridică îşi exercită
drepturile şi îşi execută obligaţiile prin administrator, iar la alin.(3) şi (4) al
aceluiaşi articol, se operează deja cu termenul de organ executiv. Cu acelaşi
înţeles, în alte acte normative se întâlnesc şi cuvintele director, manager sau
comitet de conducere.
Administratorii trebuie să fie independenţi şi să lucreze în folosul asocia-
ţilor. Acţiunile administratorilor trebuie să poarte un caracter obiectiv,
indiferent de interesele vreunui asociat semnificativ. Ţinând cont de faptul
că mandatul administratorilor îşi are izvorul în hotărârile adunării generale a
societăţii (n.n. – voinţa socială), se ajunge la concluzia că administratorii nu
reprezintă un asociat anume, ci societatea în ansamblul său, mai exact
totalitatea asociaţilor192.
Desemnarea administratorului. Pentru a-şi putea exercita capacitatea
de exerciţiu, persoana juridică este nevoită să-şi numească administratorul.
În situaţia în care administratorul nu poate fi ales, numirea acestuia va fi
făcută de către instanţa de judecată.
Luând în consideraţie că de cele mai dese ori administratorul este numit
până la data înregistrării persoanei juridice, consemnarea acestuia se face
printr-un document separat de actul de constituire: procesul-verbal al
190
Hîncu Victoria. Reflecţii privind natura raportului juridic dintre administrator şi societatea
comercială // Conferinţa ştiinţifică „Integrare prin Cercetare şi Inovare”, 26-28 septembrie 2013.
Rezumatele comunicărilor. – Chişinău: CEP USM, 2013, p.94.
191
Dominte Nicoleta-Rodica. Reglementarea juridică a administratorilor în legislaţia europeană //
Analele Ştiinţifice ale Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi (România), Tomul LI, Ştiinţe Juridice, 2005,
p.144.
192
Hîncu Victoria. Obligaţia de diligenţă şi loialitate a administratorului societăţii comerciale //
Conferinţa ştiinţifică „Integrare prin Cercetare şi Inovare”, 26-28 septembrie 2013. Rezumatele
comunicărilor. – Chişinău: CEP USM, 2013, p.91.
97
FAC
Iurie MIHALACHE
adunării fondatorilor sau decizia unilaterală a fondatorului unic. Mai apoi,

datele de identificare ale administratorului urmează a fi înscrise de urgenţă
în Registrul de stat al persoanelor juridice. Nerespectarea acestei obligaţii
angajează răspunderea contravenţională a persoanei juridice193.
Legea permite ca conducerea persoanei juridice să fie încredinţată, după caz:
a) Unuia sau mai multor administratori. În cazul societăţilor pe acţiuni,
Legea nr.1134/1997194 stabileşte că organul executiv poate fi unipersonal
(director general, director) sau colegial (comitet de conducere, direcţie). Mai
mult decât atât, se permite ca în statutul societăţii să fie prevăzută existenţa
concomitentă a ambelor organe executive. În acest caz, organul executiv
unipersonal îndeplineşte şi funcţia de conducător al organului executiv
colegial (art.69 alin.(4) şi (5)).
Practica ne dovedește că fiecare societate comercială hotărăşte de sine
stătător asupra structurii organului executiv. Din lipsa de uniformizare, se
întâlnesc denumiri diferite care generează dificultăţi de înţelegere a modului
de funcţionare. De exemplu, statutul B.C. „Victoriabank” S.A. prevede că
organul executiv al băncii este Comitetul de direcţie format dintre cinci
persoane (preşedinte, prim-vicepreşedinte şi trei vice-preşedinţi), iar ceilalţi
funcţionari de rang înalt, precum contabilul-şef şi directorii de direcţii
(economico-financiară, juridică, gestiune gaj, carduri bancare, audit intern
etc.) alcătuiesc Comitetul de management195. În cazul B.C. „Mobiasbancă”
S.A. statutul stabileşte un organ executiv unipersonal (format din preşedinte
şi trei vicepreşedinţi) şi organul executiv colegial, numit Comitetul de
managament din care fac parte funcţionarii de rang înalt, precum şefii de
direcţie, directorii de filiale etc. La B.C. „Eximbank” S.A. organul executiv
este denumit Direcţia Generală care exercită funcţia de conducere asupra
tuturor subdiviziunilor structurale şi direcţiilor de activitate ale băncii196.
Deşi nu fac parte din categoria societăţilor comerciale, subliniem că la
cooperativele de producţie şi de întreprinzător este prezent doar un singur
administrator – preşedintele cooperativei (art.10 alin.(1) din Legea privind
193
În acest sens, Codul contravenţional stabileşte că desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără
înregistrarea în termen a datelor privind schimbarea conducătorului (managerului) se sancţionează
cu amendă (art.263 alin.(5)).
194
Legea privind societăţile pe acţiuni, nr.1134 din 02.04.1997 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1997, nr.38-39.
195
http://www.victoriabank.md/file/2013/rapoarte-dari%20de%20seama/comitetul%20de%20
directie%20IV.PDF (vizitat 27.10.2013).
196
Statutul Băncii Comerciale „Eximbank – Gruppo Veneto Banca” S.A., http://www.eximbank.com
/files/ statements/Statutul.pdf (vizitat 27.10.2013).
98
cooperativele de producţie nr.1007/2002197; art.13 alin.(1) din Legea privind

cooperativele de întreprinzător nr.73/2001198). Administrarea întreprinderii
municipale este efectuată de către managerul acesteia care, în caz de
necesitate, poate fi ajutat de către un consiliul-director (cap.IV din Regu-
lamentul-model al întreprinderii municipale199).
Pluralitatea de administratori. În cazul în care persoana juridică
desemnează mai mulţi administratori, actul de constituire trebuie să prevadă
modul în care aceştea acţionează. În lipsa unor prevederi exprese, se va
considera că administratorii au împuterniciri egale.
b) La toţi administratorii. În societăţile în nume colectiv sau în societăţile
cu răspundere limitată mici, unde asociaţii se ocupă direct de afacerile so-
cietăţii, se poate întâmpla ca administratorii să nu fie desemnaţi. În acest
caz, se aplică regula de la contractul de societate conform căreia, dacă în
contract nu este prevăzut altfel, asociaţii gestionează împreună actele
societăţii civile şi reprezintă împreună societatea în exterior (art.1345 din
Codul civil).
Luând în consideraţie faptul că la administrarea în comun fiecare dintre
asociaţi poate reprezenta şi gestiona societatea, deciziile trebuie luate în
unanimitate. Legea prevede asemenea reguli doar pentru societatea în nume
colectiv (art.124 şi art.125 din Codul civil). În practică astfel de situaţii când
societatea este administrată de către toţi asociaţii aproape că nu există,
deoarece Camera Înregistrării de Stat solicită, până la data înregistrării,
desemnarea unuia sau mai multor administratori în actul de constituire.
c) Organizaţiei gestionare. Este valabil pentru societăţile pe acţiuni.
Conform Legii nr.1134/1997, prin hotărârea adunării generale a acţionarilor
împuternicirile organului executiv al societăţii pot fi delegate unei persoane
juridice, denumită „organizaţie gestionară”. Relaţiile dintre societate şi
organizaţia gestionară sunt stabilite prin contract de administrare fiduciară.
Organizaţia gestionară numeşte un reprezentant permanent persoană fizică
prin care îşi exercită atribuţiile. În sarcina reprezentantului sunt puse
aceleaşi obligaţii şi aceiaşi răspundere precum orice administrator.
Şefii diferitelor compartimente ale societăţii (financiar, contabil, de
producţie, de vânzări, de marketing, juridic etc.) sau şefii de filiale (în
197
198
199
Regulamentul-model al întreprinderii municipale, aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr.387
din 06.06.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.2.
99
FAC
Iurie MIHALACHE
special la băncile comerciale, companiile de asigurări etc.) nu sunt admi-

nistratori în sensul Codului civil, ci funcţionari de rang înalt ai societăţii.
Natura juridică a funcţiei de administrator. Calificarea corectă a natu-
rii raporturilor juridice dintre administratori şi societatea comercială nece-
sită o atenţie deosebită. Nu în zadar în literatura de specialitate se afirmă că
natura juridică a relaţiilor dintre societatea comercială şi administratorii
acesteia constituie una dintre problemele cele mai controversate200.
În doctrină au fost expuse trei concepţii cu referire la natura raporturilor
juridice dintre administrator şi societate: clasică, modernă şi actuală.
Concepţia clasică este bazată pe teoria mandatului conferit administratoru-
lui. Această teorie însă generează semne de întrebare chiar şi în prezent,
deoarece nu răspunde clar la întrebarea: pe cine reprezintă administratorul în
calitate de mandatar, pe asociaţii de la care primeşte puterea ori societatea în
numele căreia participă la raporturile juridice ş.a. Concepţia modernă are la
bază teoria reprezentării legale, care la fel nu clarifică pe deplin natura
juridică a raporturilor dintre administrator şi societatea comercială. Se mai
susţine că administratorul nu poate fi considerat organ al societăţii, întrucât
nu contribuie la formarea voinţei sociale, ci la executarea ei. În fine,
concepţia actuală este fundamentată pe ideea că mandatul administratorului
are o dublă natură juridică, contractuală şi legală, care defineşte funcţia
administratorului şi o deosebeşte de alte funcţii, cum ar fi de cea a cenzo-
rului, a lichidatorului etc.201
Marea majoritate a doctrinei justifică raporturile dintre societate şi
administratori pe temeiul contractului de mandat, subliniind faptul că
mandatul conferit administratorilor este unul contractual şi legal în acelaşi
timp202. În acest context există mai multe abordări, de felul: „suntem în
prezenţa unui mandat comercial deopotrivă convenţional şi legal”203; ori
formulări cu înţeles mai larg, în sensul că administratorii sunt „mandatari
200
Angheni Smaranda. Drept comercial. Profesioniştii-comercianţi: Curs universitar. – Bucureşti:
C.H.Beck, 2013, p.23.
201
Munteanu Emanoil. Regimul juridic al administratorilor societăţilor comerciale pe acţiuni. –
Bucureşti: All Beck, 2000, p.76, citat de Hîncu Victoria, op.cit., p.94-95.
202
A se vedea: Cărpenaru Stanciu D. Tratat de drept comercial român. – Bucureşti: Universul Juridic,
2009, p.261; Popa Sorana. Societăţile comerciale. – Bucureşti: Universul Juridic, 2007, p.85;
Angheni Smaranda. Unele probleme de drept privind administrarea societăţilor comerciale. Aspecte
de drept comparat // „Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice alese”. – Bucureşti:
C.H.Beck, 2006, p.105-107.
203
Ştefănescu Ion, Beligrădeanu Şerban. Natura raportului juridic dintre societăţile comerciale
şi administratorii sau directorii acestora // Revista Română de Drept Privat (România), 2009,
nr.1, p.50.
100
sociali”204; sau contractul dintre societatea comercială şi administrator este

calificat drept un „mandat cu caracteristici speciale”205.
Cerinţe pentru ocuparea funcţiei de administrator. În primul rând,
persoana fizică trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Actele juridi-
ce încheiate de către un administrator incapabil sunt lovite de nulitate. De
aceia, înainte de înregistrarea modificărilor în registrul de stat, organul de
înregistrare trebuie să verifice capacitatea persoanei propuse în calitate de
administrator
Există şi restricţii cu referire la ocuparea funcţiei de administrator al
persoanei juridice. Nu pot deţine funcţia de administrator persoanele care
ocupă o funcţie publică incompatibilă cu altă funcţie remunerată, cum sunt:
funcţionarii publici, procurorii, judecătorii, poliţiştii, militarii, deputaţii etc.
La fel, se interzice deţinerea funcţiei de administrator persoanelor care acti-
vează în calitate de cenzor al aceleiaşi persoane juridice; persoanelor care,
prin hotărâre a instanţei judecătoreşti, le este interzis să deţină funcţia res-
pectivă; persoanelor cu antecedente penale nestinse pentru infracţiuni săvâr-
şite cu intenţie, infracţiuni economice sau infracţiuni împotriva proprietăţii.
Persoana poate fi administrator într-o singură persoană juridică, cu
excepţia situaţiei când este concomitent şi asociat (art.258 şi 261 din Codul
muncii). Altfel spus, o persoană poate să deţină funcţia de administrator la
două şi mai multe persoane juridice numai dacă este şi fondator (asociat,
acţionar) al acestora.
Împuternicirile administratorului. Administratorul trebuie să-şi exerci-
te împuternicirile numai în sensul în care i-au fost acordate prin lege sau
prin actul de constituire. Împuternicirile sunt de două feluri: de gestiune şi
de reprezentare.
Împuternicirile de gestiune se referă la îndeplinirea hotărârilor organului
suprem şi ale altor organe cărora se subordonează, participarea la toate
adunările generale ale asociaţilor, aprobarea statelor de personal, suprave-
gherea şi controlul salariaţilor, emiterea de ordine şi hotărâri etc.
Împuternicirile de reprezentare se manifestă prin încheierea de contracte
comerciale cu alte persoane fizice şi juridice, apărarea intereselor persoanei
juridice în instanţa de judecată în calitate de reclamant sau pârât, stabilirea
unor legături de colaborare cu administraţia publică etc. Ţinând cont de
împuternicirile care i-au fost conferite, administratorul este în drept să
acţioneze în numele persoanei juridice fără procură.
204
Ţiclea Alexandru, Ţiclea Tiberiu. Particularităţi ale contractului de mandat comercial al
directorilor societăţilor comerciale pe acţiuni // Dreptul (România), 2010, nr.8, p.146.
205
Piperea Gheorghe. Drept comercial. Volumul I. – Bucureşti: C.H.Beck, 2008, p.203.
101
FAC
Iurie MIHALACHE
Obligaţiile administratorului. Administratorul societăţii comerciale are

obligaţia: de a gestiona societatea; de a executa hotărârile adunării generale;
de a ţine evidenţa contabilă; de a informa asociaţii cu privire la starea de
lucruri din cadrul societăţii (art.72 al Legii nr.135/2007); de a prezenta aso-
ciaţilor informaţii cu privire la activitatea societăţii; de a pune la dispoziţie
registrele contabile; de a întocmi anual raportul de activitate, actul de inven-
tariere a bunurilor, alte documente care urmează a fi prezentate adunării ge-
nerale.
Faţă de societatea comercială pe care o gestionează administratorul are
obligaţia de diligenţă şi loialitate. Diligenţa administratorului se manifestă
prin nivelul lui de profesionalism, iar loialitatea reprezintă îndatorirea de a
gestiona afacerile societăţii cu corectitudine şi onestitate. În scopul respec-
tării obligaţiei de loialitatea, administratorului îi este interzis să divulge
informaţiile confidenţiale şi secretele comerciale ale societăţii, chiar şi după
încetarea mandatului de administrator.
În exercitarea atribuţiilor administratorul este obligat să depună efort
pentru ca activitatea societăţii să fie una eficientă. În legătură cu aceasta,
administratorul trebuie să cunoască starea financiară şi patrimonială a
societăţii, să ştie problemele cu care se confruntă societatea, să efectueze
studierea documentelor cu caracter juridic şi financiar de ordin intern.
În relaţiile cu alte persoane administratorul trebuie să aplice un standard
general de etică, să ţină cont de interesele tuturor şi să-i trateze pe toţi în
mod echitabil. Conduita administratorului trebuie să fie asemănătoare unui
profesionist, să fie bazată pe cunoştinţe şi experienţă. Această performanţă
însă depinde şi de modul de selectare a salariaţilor care vor activa în cadrul
societăţii fiindcă de nivelul lor de competenţă şi profesionalism depinde
dezvoltarea şi succesul de mai departe a societăţii.
Administratorul are obligaţia de a se informa înainte de luarea deciziilor.
Lipsa de informare ori informarea insuficientă constituie o neglijenţă gravă
din partea administratorului206.
Aspecte de drept civil. În conformitate cu art.61 alin.(3) din Codul civil,
raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale
executive sunt supuse prin analogie regulilor mandatului dacă legea sau
actul de constituire nu prevede altfel.
206
Catană Radu. Obligaţia de diligenţă şi prudenţă a administratorilor în contextul reformei
dreptului societăţilor comerciale // „Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice alese”. –
Bucureşti: C.H.Beck, 2006, p.145.
102
Aşadar, în relaţiile dintre administrator şi persoana juridică se aplică

normele cu privire la mandat din Codul civil, art.1030-1052207. Mandatul
administratorului are o dublă natură: contractuală şi legală. Natura
contractuală rezultă din faptul că între adunarea generală pe de o parte, şi
administrator pe de altă parte, există o înţelegere prevăzută în actul de
constituire: adunarea generală îl împuterniceşte pe administrator să exercite
gestiunea societăţii, iar administratorul îşi onorează pe deplin obligaţiile
profesionale. Administratorului i se acordă un mandat general, pentru a
gestiona toate afacerile persoanei juridice (de regulă, în cadrul societăţilor
comerciale acesta este directorul general sau preşedintele, în cazul băncilor
comerciale) sau un mandat special, pentru gestiunea internă a societăţii (de
exemplu, pentru probleme economico-financiare, juridice, comerciale etc.).
Ţinând cont de faptul că mandatul administratorului îşi are izvorul în
hotărârile adunării generale a societăţii, ajungem la concluzia că administra-
torii nu reprezintă un asociat anume, ci societatea în ansamblul său, mai
exact totalitatea asociaţilor208.
Natura legală a mandatului rezultă din faptul că împuternicirilor adminis-
tratorului sunt limitate prin lege. De exemplu, Legea nr.1134/1997 stabileşte
că administratorul efectuează întreaga conducere a persoanei juridice, cu
excepţia competenţelor ce sunt atribuite prin lege adunării generale sau
consiliului societăţii (art.69).
Aspecte de dreptul muncii. Temeiul mandatului acordat administratoru-
lui nu este în toate cazurile acelaşi: uneori se poate baza pe calitatea de aso-
ciat – când administratorul este desemnat din rândul asociaţilor societăţii; în
alte cazuri, când administratorul nu are calitatea de asociat, raportul juridic
dintre acesta şi societate se concretizează într-un raport juridic de muncă209.
Tentativa de a explica natura juridică a relaţiilor dintre administrator şi
societatea comercială se efectuează prin prisma legislaţiei muncii, şi anume,
207
Raporturile juridice dintre societate şi administratori sunt raporturi contractuale de mandat.
Administratorul este în centrul tuturor relaţiilor dintre societate şi partenerii societăţii (salariaţi,
furnizori, clienţi, firme concurente, acţionari, bănci). Comportamentul administratorului poate fi
controlat şi modelat, deoarece în contractul de mandat, mandanţii (asociaţii, acţionarii) au dreptul de a
cere socoteală mandatarului, inclusiv eliberarea din funcţie cu titlu de sancţiune. Sub această
ameninţare, administratorul va fi mai atent în exercitarea atribuţiilor sale, în aşa fel încât să nu
prejudicieze drepturile investitorilor (Piperea Gheorghe. Drept comercial. Întreprinderea, op.cit.,
p.216).
208
Hîncu Victoria. Obligaţia de diligenţă şi loialitate a administratorului societăţii comerciale,
op.cit., p.91.
209
Bumb Marinela. Răspunderea administratorilor în societatea pe acţiuni // Fiat Justitia (România),
2008, nr.2, p.38.
103
FAC
Iurie MIHALACHE
prin intermediul contractului individual de muncă încheiat cu societatea210.

În acest context, o situaţie complicată avem în legislaţia naţională. Din
prevederile art.258 alin.(1) al Codului muncii reiese că administratorul care
este şi proprietar al societăţii comerciale nu poate încheia contract
individual de muncă cu societatea unde activează, respectiv nu poate primi
salariu, concediu de odihnă, indemnizaţii sociale etc.
Plenul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova prin Hotărârea
nr.1 din 04.10.2010 sugerează faptul că în general, raporturile dintre admi-
nistrator şi societatea comercială sunt bazate pe contractul de muncă (drep-
tul muncii). Singura excepţia o constituie cazul în care administratorul deţi-
ne în acelaşi timp şi calitatea de proprietar (asociat, acţionar), situaţie în care
relaţiile dintre administrator şi societate sunt de natură civilă (drept civil)211.
Subliniem că în practică nu se ţine cont de norma de la art.258 alin.(1) al
Codului muncii, iar administratorii care sunt şi proprietari în acelaşi timp,
activează în baza contractelor individuale de muncă, beneficiind de toate
drepturile sociale, ca şi salariaţii. Mai mult decât atât, Casa Naţională de
Asigurări Sociale (în continuare – CNAS) admite acest fapt, stabilind inter-
dicţii doar în cazul administratorului proprietar unic. Astfel, în Scrisoarea
CNAS nr.II-03/10-2280 din 03.04.2013 (transmisă oficiilor teritoriale) este
prevăzut că persoana fizică care este administrator şi proprietar unic al
aceleiaşi entităţi, pierde dreptul de a avea contract individual de muncă,
salariu şi asigurare socială, deoarece nu este subiect al raportului de muncă.
În doctrina naţională există mai multe păreri contradictorii în acest sens.
Conform uneia dintre acestea (Tudor Capşa), încheierea contractului indivi-
dual de muncă a administratorului cu societatea comercială este permisă, cu
excepţia cazului când administratorul este proprietar unic. Se aduc argumen-
te că contractul individual de muncă reprezintă un act juridic bilateral, care
implică doi subiecţi de drept – angajatul şi angajatorul. La societatea co-
mercială în care administratorul este proprietar unic lipseşte raportul de
muncă clasic dintre doi subiecţi şi în consecinţă, administratorul ar fi nevoit
să încheie contract de muncă cu sine însuşi, fapt ce este interzis212.
210
În doctrina română opiniile sunt contradictorii, de la acceptarea contractului de muncă, până la
respingerea acestui în totalitate (Todică Carmen. Statutul juridic şi puterile administratorului în
societatea comercială. – Bucureşti: Universul juridic, 2011, p.191; Ştefănescu Ion, Beligrădeanu
Şerban, op.cit., p.51).
211
Pct.3.1 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la
unele chestiuni ce apar la soluţionarea litigiilor dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, dintre
asociat şi societatea cu răspundere limitată” (Proiect).
212
Капша Тудор. Труд руководителя-собственника: социально-правовые аспекты //
Contabilitate şi audit, 2013, nr.7, p.12.
104
Într-o altă opinie asemănătoare (Carmen Ardeleanu-Popa), se susţine că

administratorul - proprietar unic într-o societate comercială nu poate fi
concomitent şi salariat al persoanei juridice în cauză. În primul rând, dacă el
ar deveni salariatul propriei societăţi, cum ar putea fi subordonat acesteia,
mai ales că ar putea schimba oricând voinţa societăţii, în funcţie de propriul
său interes? Or, elementul de bază într-un raport de muncă este anume
subordonarea care trebuie să existe între salariat şi angajator. În al doilea
rând, toate voinţele – a persoanei juridice, a proprietarului unic, a
administratorului, cât şi a salariatului se suprapun, fiind reductibile la una
singură, a proprietarului unic. În al treilea rând, administratorul - proprietar
unic în calitate de salariat nu se poate pedepsi (disciplinar) pe sine însuşi213.
O părerea diametral opusă (Veaceslav Ciobanu) susţine că în legislaţie nu
există norme care ar interzice administratorului proprietar unic de a semna
contract individual de muncă cu sine însuşi. Prin urmare, în calitate de
administrator, el semnează din numele societăţii comerciale, iar în postura
de angajat, se reprezintă pe sine ca cetăţean cu drepturi constituţionale – la
muncă, la remunerare pentru muncă şi la asigurare socială de stat
obligatorie. Despre existenţa unui conflict de interese în situaţia respectivă
nici nu poate fi vorba214.
Acelaşi punct de vedere găsim la alt autor (Cireş Elena), care aduce
argumente că încheierea contractului individual de muncă cu administrato-
rul proprietar unic nu reprezintă act juridic „cu sine însuşi”. Deşi avem o
singură persoană, din punct de vedere juridic aceasta posedă calităţi diferite,
şi anume: ca parte la contract – angajator şi angajat, ca statut juridic –
societate comercială şi persoană fizică (bărbat sau femeie), trăsături
distinctive – pentru societatea comercială: denumire, cod de identificare
(IDNO), pentru persoana fizică: nume, prenume, cod personal215.
În calitate de exemplu aducem o speţă din practica Curţii Supreme de
Justiţie Republicii Moldova, în care recurenta, în calitate de administrator -
asociat al unei societăţii comerciale, a solicitat instanţei recunoaşterea
raportului dintre ea şi societate ca fiind un raport juridic de muncă, precum
213
Ardeleanu-Popa Carmen. Problema raportului de prepuşenie în cazul în care asociatul unic al
unei societăţi cu răspundere limitată este în acelaşi timp şi administrator // Analele Universităţii din
Oradea (România), Volumul II, 2006, Seria economie şi administrarea afacerilor, p.225-226.
214
Ciobanu Veaceslav. Administratorul – proprietar unic al entităţii are dreptul de a beneficia de asi-
gurare socială de stat obligatorie?, http://www.contabilsef.md/libview.php?l=ro&idc= 290&id=7260
(vizitat 27.10.2013).
215
Чиреш Елена. О праве единственного учредителя предприятия на труд и социальное
страхование // Contabilitate şi audit, 2013, nr.5, p.22.
105
FAC
Iurie MIHALACHE
şi faptul că hotărârea de eliberare a recurentei din funcţie contravine

legislaţiei muncii. Instanţa a respins cererea recurentei, motivând că
„Prevederile legislaţiei muncii (art.86 şi 209 din Codul muncii), la care face
trimitere reclamanta nu sunt aplicabile raporturilor juridice apărute între
societate şi administratorul – asociat, aceste raporturi fiind guvernate de
regulile mandatului, care, reieşind din prevederile art.1050 ale Codului
civil, poate fi denunţat oricând de oricare din părţi”216.
Opinie proprie. Nu putem fi de acord cu norma de la art.258 alin.(1) al
Codului muncii prin care administratorului proprietar al societăţii
comerciale i se interzice de a beneficia de legislaţia muncii. Ţinând cont de
această normă, administratorul unei societăţii comerciale care este în acelaşi
timp şi proprietar al acesteia nu are dreptul de a încheia contract individual de
muncă, de a primi salariu, de a beneficia de asigurare socială. Întrebarea fi-
rească: din ce surse ar urma administratorul să trăiască în această situaţie? Or,
dividendele se plătesc din profit la sfârşit de an. Mai mult decât atât, ar putea
fi perioade în care societatea să nu înregistreze profit. Care ar fi sursa de
existenţă a administratorului în această situaţie? Administratorul ar fi lipsit de
dreptul de a primi o remunerare pentru munca sa? Se încadrează acest fapt în
normele constituţionale care asigură drepturi egale tuturor cetăţenilor?
Subliniem faptul că prin interdicţia respectivă administratorul este lipsit
în mod arbitrar de calitatea de salariat, iar de aici decurg un şir de limitări
care contravin normelor constituționale. Astfel, se încalcă dreptul cetăţeanu-
lui la muncă şi la alegerea muncii (art.43 din Constituție), dreptul la asigura-
rea socială obligatorie din partea statului (este lipsit de indemnizaţie de ma-
ternitate, pentru creşterea şi îngrijirea copilului, pentru incapacitatea tempo-
rară de muncă, pentru accidente de muncă şi boli profesionale etc., şi nea-
vând altă soluţie, administratorul va fi nevoit să încheie în mod particular
contract de asigurare socială cu CNAS), dreptul la asigurarea medicală
obligatorie (va fi nevoit să-şi procure de sine stătător poliţă medicală).
Răspunderea administratorului. Administratorul persoanei juridice
poartă răspundere materială, penală, contravenţională şi disciplinară pentru
încălcarea atribuţiilor conferite prin lege şi act de constituire. În calitate de
exemplu pot fi aduse încălcări precum: a) conducerea intenţionată la fali-
ment; b) denaturarea sau ascunderea intenţionată a informaţiei despre activi-
tatea economico-finanicară a persoanei juridice; c) neconvocarea adunării
generale a acţionarilor; d) încălcarea ordinii de modificare a capitalului
216
Decizia Colegiului economic lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din
31.01.2008, dosar nr. 2rae-6/08, www.csj.md.
106
social, de încheiere a tranzacţiilor de proporţii şi cu conflict de interese etc.

(art.74 din Legea nr.1134/1997).
Ţinând cont de regulile mandatului, administratorul este obligat să
acţioneze în interesele persoanei juridice cu prudenţă şi diligenţă, respectiv
să evite apariţia conflictelor între interesele sale personale şi interesele
persoanei juridice pe care o conduce (art.1035 din Codul civil).
În timpul exercitării mandatului, cât şi după aceasta, administratorul nu
are dreptul să folosească pentru sine bunurile primite în administrare şi nici
informaţiile care i-au devenit cunoscute. În situaţia încălcării acestor, dar şi
a altor obligaţii, administratorul poartă răspundere juridică.
Încetarea funcţiei de administrator. Legea nu conţine prevederi clare
cu referire la încetarea funcţiei de administrator, iar în doctrină este menţio-
nat că aceasta încetează în caz de revocare, renunţare, incapacitate şi deces
al administratorului.
Revocarea. Administratorul poate fi revocat în orice moment şi indepen-
dent de vreo culpă contractuală sau legală. Dacă societatea, respectiv asocia-
ţii îşi pierd încrederea în persoana administratorului sau apreciază că el nu le
mai reprezintă interesele, aceştia pot recurge oricând şi fără nici o justificare
la măsura revocării217. În acest sens, revocarea mandatului de administrator
se echivalează cu denunţarea unilaterală a contractului de mandat de către
societate.
Revocarea înainte de termen a mandatului reprezintă o formă de
răspundere a administratorului; o moţiune de cenzură; o sancţiune aplicabilă
administratorului de adunarea generală pentru incompetenţă sau fraudă,
generate fiind de evaluarea negativă pe care o fac asociaţii cu privire la
rezultatele activităţii unui administrator218. Astfel, revocarea poate fi
consecinţa săvârşirii de abateri cu vinovăţie în exercitarea atribuţiilor,
necorespunderii profesionale a administratorului (fără să fie vinovat),
precum şi a schimbării fondatorilor societăţii comerciale. În primul caz,
revocarea poate fi considerată ca având o natură disciplinară (de sancţiune),
în al doilea caz, o natură profesională (de necorespundere), iar în al treilea
caz, revocarea este efectul schimbării opţiunii acţionarilor sau asociaţilor
asupra persoanei administratorului.
Renunţarea. Funcţia de administrator încetează dacă cel desemnat a de-
misionat. Demisia trebuie făcută în faţa organului împuternicit cu desemna-
217
Veress Emod. Discuţii privind revocarea administratorilor şi transmiterea părţilor sociale la
societăţile comerciale cu răspundere limitată // Dreptul (România), 2010, nr.9, p.100.
218
Todică Carmen. Controverse privind revocarea administratorului societăţii comerciale şi limitele
controlului judecătoresc asupra acestei măsuri // Dreptul (România), nr.1, 2012, p.195.
107
FAC
Iurie MIHALACHE
rea. În cazul în care actul de constituire prevede un prim locţiitor al adminis-

tratorului, cel care a demisionat poate transmite funcţia locţiitorului său219.
4.3. Organele facultative – organul de supraveghere
şi organul de control
Al treilea organ de conducere al persoanei juridice este organul de
control, numit şi cenzor. La persoanele juridice cu număr mic de fondatori,
desemnarea cenzorului nu este obligatorie. Fondatorii pot verifica personal
eficienţa administrării. În cazul societăţii cu răspundere limitată, dacă aceas-
ta are mai mult de 15 asociaţi, atunci este obligată să numească cenzori.
Persoana juridică poate avea un singur cenzor sau mai mulţi (comisie de
cenzori). În cadrul comisiei de cenzori numărul de cenzori este tot timpul
impar (de regulă, 3 sau 5). Cenzorii sunt obligaţi să controleze activitatea
economico-financiară a persoanei juridice la finele anului, să verifice
rapoartele financiare şi să efectueze inventarierea bunurilor220. După fiecare
control efectuat se întocmeşte un raport care se prezintă în faţa Adunării
generale a asociaților.
Activitatea cenzorului este remunerată. Termenul maxim pentru care
cenzorul se desemnează este de 3 ani, existând posibilitatea de a fi reales.
Legea stabileşte că cenzorul poate fi revocat oricând din funcţie. Nu poate
avea calitatea de cenzor persoana care deţine funcţia de director general (sau
de director adjunct) nici soţul, rudele sau afinii acestuia de până la gradul al
IV-lea inclusiv. Logica acestei interdicţii este că „nimeni nu se poate
controla pe sine însuşi”.
§5. Funcţionarea persoanei juridice cu scop lucrativ
Prin funcţionare se înţeleg toate relaţiile ce apar în interiorul persoanei
juridice cu ocazia fondării şi lucrului de zi cu zi. Aceste relaţii dau naştere la
drepturi şi obligaţii pentru membrii fondatori ai persoanei juridice.
219
220
Trebuie de reţinut că cenzorul (comisia de cenzori sau auditorul desemnat) nu are nimic comun cu
controalele obligatorii pe care autorităţile publice le pot organiza. Cenzorul efectuează un control
intern asupra activităţii întreprinderii pentru a informa adunarea generală despre modul în care
administratorul îşi îndeplineşte obligaţiile. Or, ceea ce este legal din punctul de vedere al dreptului
fiscal poate să nu fie legal din punctul de vedere al dreptului corporativ. De exemplu, un imobil dat în
locaţiune (arendă) la un preţ mai redus decât preţurile existente pe piaţă nu este un act ilegal din
punctul de vedere al dreptului fiscal. Din punctul de vedere al dreptului corporativ însă,
administratorul poate fi bănuit că nu îşi onorează pe deplin obligaţia de a gestiona eficient afacerea (A
se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu teoretico-practic la Legea
nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2009, p.158).
108
5.1. Drepturile şi obligaţiile fondatorilor (asociaţilor)

Drepturile fondatorilor. Fondatorii persoanei juridice beneficiază de
drepturile stabilite de lege şi de actul de constituire, inclusiv de dreptul: a)
de a participa la conducerea persoanei juridice; b) de a vota la adunările ge-
nerale; c) de a fi informat despre activitatea persoanei juridice; d) de a exer-
cita controlul asupra modului de gestionare a persoanei juridice; e) de a în-
străina şi a dobândi, în condiţiile legii, partea socială; f) de a cere dizolvarea
persoanei juridice; g) de a participa la repartizarea beneficiilor; h) de a obţi-
ne, în caz de lichidare a persoanei juridice, valoarea unei părţi a patrimo-
niului acesteia rămas după achitarea cu creditorii şi cu salariaţii săi; i) de a
cere excluderea altor fondatori în conformitate cu prevederile legii.
Obligaţiile fondatorilor. Pe lângă drepturi, fondatorii persoanei juridice
cu scop lucrativ au şi obligaţii. Fondatorul este obligat: a) să verse aportul la
capitalul social în mărimea, în modul şi în termenele stabilite în actul de
constituire; b) să nu divulge informaţia confidenţială a persoanei juridice; c)
să comunice imediat persoanei juridice despre schimbarea domiciliului sau a
sediului, a numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor de către persoana juridică. Fondatorul
are şi alte obligaţii stabilite de lege şi de actul de constituire.
Distribuirea beneficiului. Prin beneficiu se înţelege profitul sau venitul.
Persoana juridică trebuie să distribuie anual beneficiul rămas după achitarea
impozitelor şi altor plăţi obligatorii. Hotărârea cu privire la mărimea benefi-
ciului care urmează a fi distribuit se adoptă de Adunarea generală a fondato-
rilor. De regulă, beneficiul se repartizează proporţional mărimii părţii socia-
le pe care o deţine fiecare fondator. Important este şi faptul că beneficiul se
plăteşte fondatorilor în formă bănească.
§6. Atribute de identificare ale persoanei juridice
Individualizarea persoanei juridice cu scop lucrativ este asigurată prin
elemente obligatorii, precum denumirea, sediul, naţionalitatea, codul de
identificare fiscală, dar şi elemente facultative cum sunt emblema, marcă,
contul bancar, numărul de telefon, fax-ul, e-mail, pagina web etc.221
6.1. Atribute de identificare obligatorii
6.1.1. Denumirea de firmă
Precizări. Denumirea este un element obligatoriu de identificare al
persoanei juridice. Cu toţii cunoaştem denumirea firmelor străine care
221
Gîrleşteanu George, Smarandache Lavinia. Identificarea societăţii comerciale prin intermediul anu-
mitor atribute, obligatorii sau facultative // Revista de Ştiinţe Juridice (România), 2009, nr.3, p.73.
109
FAC
Iurie MIHALACHE
investesc foarte mulţi bani pentru publicitate: „Adidas”, „Coca-Cola”,

„Microsoft”, „BMW”, „Toyota”, „Mercedes”, dar şi denumirea firmelor
moldoveneşti: SA „Orange”, SA „Moldcell”, ÎS „Air Moldova”, ÎS „Calea
Ferată din Moldova”, SA „Franzeluţa” etc.
Orice acte şi scrisori care provin de la o persoană juridică trebuie să
cuprindă denumirea, sediul, numărul de identificare de stat, numele şi
prenumele administratorului. Persoana juridică poate avea o singură
denumire, stabilită în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al
persoanelor juridice. Dreptul titularului asupra denumirii de firmă se
confirmă prin extrasul eliberat de Camera Înregistrării de Stat. La alegerea
denumirii de firmă, fondatorii trebuie să ţină cont ca cuvintele să
corespundă legii, ordinii publice, bunelor moravuri şi să nu ducă în eroare
participanţii la circuitul civil. Verificarea denumirii se efectuează de către
oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat până la emiterea hotărârii
de înregistrare a persoanei juridice.
Reglementarea. Normele cu privire la denumirea de firmă se găsesc în
diferite acte normative, precum: Codul civil (art.66), Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi (art.24-26), Legea cu privire la înregistrarea
de stat a persoanelor juridice şi întreprinzătorilor individuali (art.9), Legea
cu privire la societăţile cu răspundere limitată (art.3), Legea cu privire la
societăţile pe acţiuni (art.5).
Apărarea drepturilor şi intereselor titularului denumirii de firmă se
realizează prin intermediul normelor din Codul contravenţional (art.263),
Codul penal (246-1) şi Legea concurenţei (art.67-92)222.
Semnificaţia denumirii. Orice persoană juridică este obligată de a avea
indicat în actul de constituire o denumire a sa. În scopul de a reda o
exprimare cât mai clară denumirii, legislaţia şi doctrina de specialitate
utilizează cuvinte diferite, precum: firmă, denumire de firmă, nume
comercial sau titulatură.
Astfel, în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi se întrebuin-
ţează cuvântul „firmă” (art.6, art.14 alin.(4), art.15-17, art.21, art.26), cu
specificarea că i se poate zice şi „denumire” (art.24 alin.(1)) sau „titulatură”
(art.3 alin.(2)).
Codul civil utilizează ca regulă cuvântul „denumire”, dar în contexte
diferite, precum denumirea persoanei juridice (art.66), denumirea societăţii
222
nr.193-197.
110
în nume colectiv (art.121), denumirea cooperativei (art.171) etc., iar în mod

accidental face referire şi la „denumirea de firmă” (art.301 şi art.817).
Noţiunea de nume comercial se conţine în dispoziţiile Convenţiei de la
Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale din 1883, la care a aderat şi
Republica Moldova223.
Structura denumirii de firmă. Din punct de vedere structural,
denumirea de firmă este alcătuită din două părţi, corp şi accesoriu. Corpul
indică forma juridică de organizare: Societatea pe Acţiuni (prescurtat -
S.A.), Societatea cu răspundere limitată (prescurtat - S.R.L.), Întreprinderea
de Stat (prescurtat - Î.S.) ş.a. Legea nu stabileşte plasarea formei de organi-
zare a persoanei juridice - la începutul denumirii ori la sfârşit - de aceea,
fondatorii sunt cei care determină locul corpului în denumire. Accesoriul
reprezintă textul denumirii şi este diferit la toate persoanele juridice. De
exemplu, avem denumirea de firmă S.A. „Agroproduct”: abrevierea „S.A.”
se numeşte corp, iar cuvântul „Agroproduct” este accesoriu224.
Cerinţe speciale cu privire la denumirea de firmă. Să fie scrisă cu
litere latine. Forma de organizare juridică (S.A., S.R.L. etc.) se înscrie în
limba română, pe când în accesoriul denumirii pot fi utilizate cuvinte şi din
alte limbi, care se transcriu cu caractere latine şi, de regulă, între ghilimele.
În acest sens legea prevede anumite cerinţe de ordin lingvistic. Până la
data înregistrării, Camera Înregistrării de Stat verifică denumirea sub
aspectul corectitudinii lingvistice şi dacă apar neclarităţi sau îndoieli asupra
corectitudinii, denumirea urmează a fi coordonată cu instituţia competentă
în terminologie din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei (art.9 alin.(7)
din Legea nr.220/2007).
Să nu afecteze interesele persoanelor juridice deja înregistrate. Conform
art.9 alin.(5) al Legii nr.220/2007, o denumire nouă poate fi înregistrată
numai dacă se deosebeşte de cele existente. Distincţia între ele trebuie să fie
evidentă şi clară. În situaţia când o denumire nouă este asemănătoare cu alta
deja înregistrată sau rezervată, se va adăuga o menţiune care să o
deosebească de celelalte în mod evident. Mai mult, în cazul unei persoane
juridice radiate din registrul de stat, denumirea acesteia poate fi preluată
223
Convenţia de la Paris pentru Protecţia Proprietăţii Industriale, încheiată la 20.03.1883 // „Tratate
internaţionale”, 1998, Volumul 6, p.45-63; Republica Moldova a aderat la această Convenţie în anul
1993 (Hotărârea Parlamentului nr.1328-XII din 11.03.1993).
224
Conform art.5 din Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, denumirea completă a societăţii va
cuprinde, în mod obligatoriu: a) cuvintele „societate pe acţiuni” sau iniţialele “S.A.” (n.n. - corpul) şi
b) numele concret al societăţii care permite a o deosebi de alte organizaţii comerciale (n.n. -
accesoriu).
111
FAC
Iurie MIHALACHE
pentru o altă persoană juridică numai după expirarea a 2 ani de la radiere

(art.9 alin.12). Dacă mai multe persoane au solicitat pentru înregistrare
denumiri care coincid ori se aseamănă, drept de înregistrare are solicitantul
care primul a depus cererea de înregistrare.
Se interzice înregistrarea denumirii care: a) coincide cu o marcă înregist-
rată în Republica Moldova sau cu o marcă notorie străină; b) conţine numele
unei persoane fizice notorii sau alte nume proprii ce nu coincid cu numele
participanţilor la constituirea persoanei juridice, dacă nu există în acest sens
acordul scris al persoanei respective sau, după caz, al moştenitorilor ei (art.9
alin.(11) al Legii nr.220/2007).
Să nu contravină prevederilor legale. În acest context, Legea
nr.220/2007 stabileşte că se interzice înregistrarea unei persoane juridice
dacă în denumirea acesteia se conţine denumirea oficială sau istorică a
statului ori a autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale. Prin
excepţie, o astfel de înregistrare se permite numai cu acordul scris al
Guvernului sau, după caz, al autorităţii publice locale (art.9 alin.(11)).
De asemenea, conform Legii cu privire la antreprenoriat și întreprinderi
nr.845/1992 nu se permite înregistrarea denumirii care conţine date şi semne
grafice a căror utilizare este interzisă de legislaţie; numele personalităţilor
istorice sau a altor personalităţi cunoscut, fără acordul din partea rudelor
sau, după caz, autorizaţiei din partea organelor de resort (art.25).
Să fie conformă normelor morale. Art.66 alin.(4) din Codul civil prevede
că se interzice utilizarea în denumirea persoanei juridice a sintagmelor ce
contravin normelor morale: nu se acceptă cuvinte necenzurate şi nici cuvinte
prin care se face apel la ură şi violenţă.
Să nu ducă în eroare pe cei din jur. Persoana juridică nu poate folosi în
denumire cuvinte sau abrevieri care ar duce în eroare cu privire la forma sa
de activitate (art.66 alin.(5) din Codul civil). De exemplu, dacă o persoană
juridică se ocupă cu producerea băuturilor alcoolice, atunci şi denumirea ei
trebuie să sugereze acest lucru; sau, nu va fi acceptată la înregistrare o
persoană juridică denumită „Salvaţi familia”, dacă domeniul ei de activitate
ţine de repararea maşinilor. Aceasta reiese din faptul că denumirea de firmă,
alături de alte atribute de identitate, rămâne în subconştientul consuma-
torului prin impresia pe care i-au produs-o calitatea mărfurilor şi a
serviciilor prestate de persoana juridică.
Denumirea de firmă ca bun incorporal. În activitatea de întreprinzător
denumirea dobândeşte o valoare economică. Această valoare este acordată
de către clientelă, care avansează „şansele de afaceri” ale persoanei juridice.
112
Din acest considerent, dreptul asupra denumirii de firmă se asimilează cu

un bun (incorporal)225.
Răspunderea pentru utilizarea ilegală a denumirii de firmă. Dreptul
asupra denumirii de firmă are o valoare comercială considerabilă pentru
titular. În legătură cu încălcarea dreptului la denumirea de firmă în practică
apar multe litigii, iar persoana vinovată este trasă, după caz, la răspundere
civilă, contravenţională sau penală226.
Răspunderea civilă. Persoana care utilizează o denumire de firmă fără
acordul titularului acesteia, poate fi obligată prin hotărâre judecătorească să
înceteze folosirea ilegală a denumirii de firmă şi să repare daunele
provocate.
Răspunderea contravenţională. Conform prevederilor Codului
contravenţional, dacă în cadrul activităţii de întreprinzător se încalcă dreptul
asupra denumirii de firmă sau a modului de utilizare a acestuia, persoana
vinovată va fi sancţionată prin aplicare unei amenzi de la 10 la 30 de unităţi
convenţionale (de la 200 la 600 lei) (art.263 alin.(6))227.
Răspunderea penală. În conformitate cu prevederile art.246-1 lit.(d) din
Codul penal, folosirea denumirii de firmă sau a mărcii comerciale într-o
manieră care să producă confuzie cu cele folosite legitim de un alt agent
economic se pedepsesc, în cazul persoanelor fizice - cu amendă de la 1.000
la 2.000 de unităţi convenţionale sau cu închisoare de până la 1 an, iar în
situaţia persoanelor juridice - cu amendă de la 3.500 la 5.000 de unităţi
convenţionale sau cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
6.1.2. Sediul persoanei juridice
Precizări. Sediul este un atribut principal al persoanei juridice şi arată
locul în spaţiu unde este aceasta amplasată. Legea nu instituie careva criterii
obligatorii pentru alegerea sediului, motiv din care, în practică, fondatorii
optează în mod diferit: unii aleg locul desfăşurării activităţi persoanei
225
Roşca Nicolae. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova (coord. M.Buruiană şi al.).
Volumul I. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.123.
226
Hîncu Victoria. Unele aspecte privind protecţia dreptului asupra denumirii de firmă // Conferinţa
ştiinţifică cu participare internaţională „Interferenţe universitare - integrare prin cercetare şi inovare”.
Rezumatele comunicărilor. – Chişinău: CEP USM, 2012, p.180-181.
227
O amendă în acest sens este prevăzută şi în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi. În
conformitate cu art.26 alin.(3), întreprinderea care utilizează în activitatea sa o firmă ce nu
corespunde celei înmatriculate în Registrul de stat al persoanelor juridice este sancţionată, prin
hotărâre judecătorească, cu o amendă de la 10 la 100 unităţi convenţionale, care se varsă la bugetul de
stat. Dreptul de a intenta acţiuni pentru o asemenea sancţiune îl au Camera Înregistrării de Stat,
autorităţile publice locale, precum şi organizaţiile abilitate cu apărarea intereselor consumatorilor.
113
FAC
Iurie MIHALACHE
juridice, alţii – locul aflării organelor de conducere a persoanei juridice sau

chiar domiciliul unuia dintre fondatori228.
Sediul este unic, se indică în actul de constituire şi se înscrie în Registrul
de stat al persoanelor juridice. În actul de constituire trebuie să fie indicat cu
precizie oraşul, sectorul, strada, blocul, numărul biroului.
Adresa poştală a persoanei juridice este cea de la locul aflării sediului.
Prin excepţie, se permite ca persoanele juridice să aibă şi alte adrese, pentru
corespondenţă (art.67 alin.(3) din Codul civil), inclusiv lădiţă poştală, poştă
electronică, fax etc. În consecinţă, orice scrisori intrate la sediu se prezumă
ca fiind recepţionate, respectiv administraţia persoanei juridice nu poate
invoca faptul că nu a ştiut despre conţinutul acestor scrisori.
Înregistrarea şi modificarea sediului. Sediul persoanei juridice trebuie
să fie real, ceea ce impune existenţa unui imobil sau spaţiu din imobil clar
determinat pe care persoana juridică să-l deţină în folosinţă sau proprietate.
Proprietarul imobilului trebuie să accepte faptul că persoana juridică
foloseşte adresa sa în calitate de sediu229.
Conform Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali nr.220/2007, organul înregistrării de stat ur-
mează să înscrie în Registrul de stat datele cu privire la sediul persoanei
juridice indicate în actul de constituire şi nu este în drept să ceară alte do-
cumente pentru confirmarea acestor date. Răspunderea pentru autenticitatea
datelor cu privire la sediu o poartă persoana juridică (art.10).
Sediul persoanei juridice poate fi mutat. Decizia de mutare a sediului este
luată de adunarea generală. Despre mutarea sediului trebuie să fie informat
cât mai urgent oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat, respectiv să
fie publicat un aviz în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” cu privire
la schimbarea sediului, în caz contrar, persoana juridică riscă să plătească
daune-interese (art.66 alin.(8) din Codul civil). Prin intermediul publicării,
228
Punct de reper în stabilirea sediului persoanei juridice ar putea servi locul de aflare a organului
executiv (administrator sau consiliul de administraţie) al acesteia. Formulări în acest sens găsim în:
art.6 alin.(1) din Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997; art.11 din Legea privind
cooperativele de producţie nr.1007/2002; art.12 din Legea privind cooperativele de întreprinzător
nr.73/2001. Mai puţin inspirată este Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992 în
care găsim că sediul persoanei juridice este „locul unde se află organele sale de conducere” (art.27
alin.(2)). Or, ţinând cont că organele de conducere sunt de două feluri, decizionale şi executive,
norma dată poate fi interpretată în mod diferit. În schimb alte acte normative, precum Codul civil,
Legea cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi întreprinzătorilor individuali
nr.220/2007, Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr.135/2007, nu leagă alegerea
sediului de careva criterii.
229
Portalul oficial al Camerei Înregistrării de Stat, http://cis.gov.md/content/46 (vizitat 09.01.2014).
114
persoanele interesate (creditorii, debitorii, partenerii de afaceri etc.) vor afla

mai uşor care este noul sediu al persoanei juridice.
Este de menţionat faptul că într-o casă (apartament, birou) pot fi ampla-
sate sediile mai multor persoane juridice, însă cerinţa este ca fiecare din ele
să aibă camera ei separată230.
Importanţa sediului. Sediul persoanei juridice are o importanţă practică.
Sediul determină:
a) Naţionalitatea persoanei juridice; regula este că toate persoanele
juridice înregistrate în Republica Moldova sunt de naţionalitatea ei;
b) Locul executării obligaţiilor. La sediu persoanei juridice se achită
datoriile, se efectuează alte plăţi. Din prevederile Codului civil reiese că ori
de câte ori locul executării obligaţiei nu este prevăzut în contract, executarea
urmează a fi efectuată la sediul creditorului (în cazul obligaţiilor pecuniare)
sau la sediul debitorului (în cazul unor alte obligaţii) (art.573).
c) Oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat competent să dispună
înregistrarea persoanei juridice, să înscrie modificările ce pot interveni,
precum şi radierea din Registrul de stat (art.5 al Legii nr.220/2007);
d) Organul fiscal căruia persoana juridică trebuie să-i prezinte rapoartele
financiare, să-i transfere impozitele şi taxele datorate statului. Conform pre-
vederilor din Codul fiscal, persoana juridică este obligată de a se pune la
evidenţă la organul fiscal în a cărui rază îşi are înregistrat sediul, să comu-
nice modificările ulterioare cu privire la sediul său, sediul subdiviziunilor,
denumirea şi sediul instituţiilor finanicare în care îşi are deschise conturi
(art.8 alin.(2); art.16 alin.(6))231.
Din punct de vedere procesual, sediul are importanţă în determinarea:
- instanţei competente să judece litigiul în care persoana juridică este
implicată în calitate de pârât (art.38 alin.(2) din Codul de procedură civilă);
- locului unde se comunică actele de procedură (citaţie, înştiinţare)
(art.104 alin.(1) lit.(b));
- locului unde se îndeplinesc măsurile de publicitate (de exemplu, în
cadrul procedurii de insolvabilitate, art.7 alin.(2) şi art.26 alin.(1) din Legea
insolvabilităţii nr.149/2012);
- circumscripţiei teritoriale în care executorul judecătoresc este în drept
să întreprindă acţiuni de executare silită (art.30 alin.(1) din Codul de
executare al Republicii Moldova nr.443/2004).
230
Mihalache Iurie. Dreptul afacerilor: Curs universitar. Ediţia a II-a (coord. A.Cuzneţov). –
231
Neprezentarea, prezentarea cu întârziere sau prezentarea organului fiscal a unor informaţii
neveridice despre sediul sau despre schimbarea sediului persoanei juridice se sancţionează cu amenda
de 4000 de lei (art.255 din Codul fiscal).
115
FAC
Iurie MIHALACHE
În raporturile de drept internaţional privat, sediul este relevant pentru a

afla care este legea naţională a persoanei juridice străine (art.1596 alin.(1)
din Codul civil), precum şi legea aplicabilă raporturilor contractuale în cazul
lipsei unui consens între părţi (art.1611 alin.(1)).
6.1.3. Naţionalitatea persoanei juridice
Prin naţionalitate urmează să înţelegem cărui stat aparţine persoana ju-
ridică. Indiferent de gradul în care este pusă în evidenţă în sfera raporturilor
juridice interne sau internaţionale la care participă, fiecare persoană juridică
îşi are o naţionalitate. Aceasta se determină după sediul persoanei juridice.
De exemplu, dacă sediul persoanei juridice este în municipiul Chişinău,
înseamnă că ea deţine naţionalitate moldovenească.
Naţionalitatea exprimă legătura dintre o persoană juridică şi un stat.
Dobândirea naţionalităţii se face de la data înregistrării de stat a persoanei
juridice. Însă nu trebuie să credem că naţionalitatea înseamnă ceva fix şi
inert. Persoana juridică are posibilitatea de a-şi schimba naţionalitatea
oricând, prin mutarea sediului său pe teritoriul altui stat.
Naţionalitatea persoanei juridice ne ajută să aflăm care este sistemul de
drept aplicabil raporturilor ce ţin de existenţa sa juridică (constituire,
funcţionare, modificare, încetarea existenţei etc.). În acest context, Codul
civil stabileşte că în baza legii naţionale a persoanei juridice se determină:
statutul juridic al acesteia, forma juridică de organizare, temeiurile de creare
şi încetare a activităţii, condiţiile de reorganizare, capacitatea civilă,
raporturile din interiorul ei, răspunderea, modul de dobândire a drepturilor
civile şi asumare a obligaţiilor civile (art.1596).
6.1.4. Numărul de identificare fiscală
Orice întreprinzător, în calitatea sa de contribuabil, are obligaţia de a fi
înregistrat la unul din oficiile teritoriale ale Inspectoratului Fiscal Principal
de Stat, alocându-i-se un număr de identificare fiscală. Conform prevederi-
lor legale, codul fiscal este numărul personal de identificare al contribuabi-
lului, prescurtat – IDNO. Până la data înregistrării persoanei juridice acesta
poartă denumirea de număr de identificare de stat, iar din ziua eliberării
deciziei de înregistrare se consideră cod fiscal (art.5 din Codul fiscal).
Codul fiscal se atribuie o singură dată, iar persoana căreia nu i s-a atribuit
cod fiscal, nu poate fi înregistrată ca plătitor de impozite şi taxe. În cazul
persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali care se supun înregist-
rării conform prevederilor Legii cu privire la înregistrarea de stat a persoa-
nelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali nr.220/2007, se consideră
116
cod fiscal numărul de identificare de stat atribuit de oficiile teritoriale ale

Camerei Înregistrării de Stat, iar pentru gospodăriile ţărăneşti – codul atri-
buit de organul fiscal232.
6.2. Atribute de identificare facultative
6.2.1. Emblemă, marcă, cont bancar, număr de telefon, fax, e-mail, pagină web
Emblema
Ca şi denumirea de firmă, emblema este un atribut de identificare care
deosebeşte o persoană juridică de alta. Emblema se aplică pe panouri de
reclamă, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe,
publicaţii, se foloseşte şi în orice alt mod233.
Datorită emblemei, un comerciant poate fi deosebit de un alt comerciant
de acelaşi fel. Mai simplu vorbind, emblema reprezintă „imaginea”
persoanei juridice. Prin emblemă lumea recunoaşte o persoană juridică sau
alta şi le poate deosebi uşor. Orice firmă bine cunoscută îşi are emblema sa.
Noţiunea de emblemă nu se limitează doar la persoane juridice. În sens
larg, emblema este un simbol folosit pentru a reprezenta o ideie, un obiect
etc. şi poate fi purtată sau folosită ca insignă identificatoare. De exemplu,
crucea este emblema (simbolul) creştinismului; semiluna este o emblemă a
islamului; craniul cu două oase încrucişate este o emblemă care identifică
otrava; craniul este un simbol al morţii etc.
Marca
Precizări. Raporturile juridice ce apar în procesul înregistrării şi utilizării
mărcilor sunt reglementate de Legea privind protecţia mărcilor
nr.38/2008234. Conform legii, marca este orice semn susceptibil de repre-
zentare grafică care serveşte la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei
persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice
(art.2)235. Pot să constituie mărci semne distinctive precum: cuvinte, inclusiv
232
Pct.4-10 din Instrucţiunea privind evidenţa contribuabililor, aprobată prin Ordinul Inspectoratului Fiscal
Principal de Stat nr.299 din 02.05.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr.99-102.
233
234
Legea privind protecţia mărcilor, nr.38 din 29.02.2008 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2008, nr.99-101.
235
Marcă (din gr. marka) – semn distinctiv, inscripţie care se aplică pe un obiect, pe o marfă în scopul de a
le deosebi de altele, de a le recunoaşte; indiciu pus de întreprinderi pe produsele lor; model de fabricaţie
(Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a. – Bucureşti: Univers Enciclopedic Gold, 2012,
p.231). Mai există şi cuvântul logo (sau logotip), care înseamnă elementul grafic folosit pentru identificarea
unei organizaţii. Logo-ul este prezent pe pagina web a organizaţiei, pe carţile de vizită, în antetul
documentelor oficiale etc. Marca şi logo-ul sunt cuvinte sinonime. Pe de altă parte există şi sigla, care
înseamnă abrevierea (prescurtarea) cuvintelor care alcătuiesc o denumire, cum ar fi „USM”, în loc de
Universitatea de Stat din Moldova etc. De obicei, în marca (logo-ul) organizaţiei se include şi sigla acesteia.
117
FAC
Iurie MIHALACHE
nume de persoane236, litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente

figurative, forme tridimensionale, precum şi orice combinaţie a acestor
semne (art.5).
În situaţia în care mai multe firme produc acelaşi fel de mărfuri, le
distingem uşor după marcă. De exemplu, două televizoare pot fi uşor
deosebite între ele luând în consideraţie marca pe care o deţin. Mai frecvent,
în circuitul internaţional „marca” este cunoscută prin numele de „brand”
care provine din limba engleză.
Simpla înregistrare a denumirii de firmă la Camera Înregistrării de Stat
nu este suficientă pentru protejarea denumirii comerciale sau a mărcii.
Această autoritate înfăptuieşte doar înregistrarea de stat a persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali, constituiţi pe teritoriul Republicii
Moldova, nu însă şi înregistrarea obiectelor de proprietate intelectuală, şi
nici nu conferă protecţie mărcilor. De aceea, chiar dacă înregistrarea unei
denumiri s-a făcut la Camera Înregistrării de Stat, există riscul ca o altă
persoană să înregistreze denumirea respectivă (sub formă de marcă) la
Agenţia de Stat pentru Protecția Proprietății Intelectuale237.
Aşadar, mărcile se înregistrează în Registrul naţional al mărcilor care
este ţinut de Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI).
Dreptul exclusiv asupra mărcii produce efecte pentru terţi începând cu data
publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială al Republicii
Moldova.
Nu se acceptă a fi înregistrate mărcile înşelătoare. Acestea sunt mărcile
care pot induce în eroare consumatorii cu privire la natura, calitatea sau
originea geografică a produsului. De exemplu, cererea de a înregistra o
marcă pentru comercializarea margarinei pe care să fie înfăţişată o vacă va
fi respinsă, deoarece induce în eroare consumatorii care, eventual, vor
asocia marca respectivă cu produsele lactate (cu untul)238.
O caracteristică esenţială a mărcii este faptul că aceasta reprezintă un
activ nematerial, care generează venituri, iar valoarea acesteia uneori poate
fi chiar mai mare în raport cu activele materiale. De exemplu, conform
236
Se utilizează prestigiul unor nume bine cunoscute în scopul de a obține beneficii materiale. Prin
înregistrarea în calitate de marcă, numele nu are valoare comercială în sine, însă conferă o valoare
adăugată produsului pe care este aplicat (Şaran Corina. Interferenţa marcă – nume personal // Revista
de proprietate intelectuală „Intellectus”, 2012, nr.4, p.27).
237
Răilean Liliana. Oportunităţi şi riscuri în cazurile de înregistrare sau neînregistrare a mărcii //
Revista de proprietate intelectuală „Intellectus”, 2013, nr.3, p.24-25.
238
Perjovscaia Alina. Mărcile „înşelătoare” în ceea ce priveşte originea geografică, calitatea ori natu-
ra produsului şi/sau a serviciului // Revista de proprietate intelectuală „Intellectus”, 2012, nr.3, p.36.
118
topului Eurobrand, marca Apple este estimată ca cea mai valoroasă din
lume, depăşind cifra de 110 miliarde de dolari, pe când valoarea activelor
constituie 46 miliarde de dolari239.
La calcularea valorii brandurilor (mărcilor celebre) se iau înconsiderare
mai mulţi factori: evaluarea activităţii companiilor care utilizează marca,
condiţiile de piaţă în care există brandul, posibilele riscuri, perspectivele de
dezvoltare etc. În valoarea brandului se include doar costul mărcii
comerciale (denumirii), fără capacităţile de producţie, infrastructura
companiei, invenţii sau alte bunuri materiale240.
Persoana juridică poate să deţină una sau mai multe mărci. Dreptul
asupra mărcii poate fi transmis de la o persoană la alta, iar principiile
aplicabile transmiterii drepturilor asupra mărcii aparţin dreptului comun
(dreptul civil). Transmiterea mărcii se face, după caz, prin contract de
cesiune (art.26), contract de licenţă (art.27) sau prin succesiune. Marca
poate face obiectul gajului, drepturilor reale şi executării silite. Contractele
de cesiune, licenţă şi gaj asupra mărcii urmează a fi înregistrate la AGEPI.
Transmiterea dreptului la marcă reprezentă o bună strategie în vânzarea –
cumpărarea unei afaceri. Numai că, cel ce procură marca trebuie să aibă
posibilitate şi dorinţă de a o dezvolta transformând-o într-o marcă celebră
(altfel spus „brand”), oferind noi pieţe de desfacere, noi campanii de
marketing etc. La rândul ei, marca trebuie să fie cu perspectivă241.
Folosirea denumirii oficiale sau istorice a statului („Republica Moldova”,
„Moldova”, „ţara Moldovei”)242 în mărci, desene şi modele industriale se
239
Alte mărci comerciale valoroase din clasament sunt Coca-Cola (67,2 mlrd.), Google (55 mlrd.),
Microsoft (54,6 mlrd), McDonalds (45 mlrd.), Procter & Gamble (47,4 mlrd.) etc. Cele mai valoroasa
mărci din Europa sunt: LVMH, evaluată la 39 mlrd. euro (locul 12 în lume), urmată de Nestlé (34
mlrd.) şi Vodafone (28 mlrd.). A se vedea, http://www.eurobrand.cc/studien-rankings/eurobrand-
2013/ (vizitat 13.12.2013).
240
Răilean Liliana. Marca notorie – un plus de valoare întreprinderilor // Simpozionul ştiinţifico-
practic anual „Lecturi AGEPI-2012”, Ediţia a XIV-a, 10-11 aprilie. – Chişinău, 2012, p.3.
241
Ciocârlan Angela. Ce valoare are marca în relaţiile de afaceri? // Revista ştiinţifico-practică
„Legea şi viaţa”, 2008, nr.10, p.18.
242
Reclamantul s-a adresat cu acţiune în judecată solicitând anularea înregistării pentru marca „Букет
Бессарабии”. În motivarea acţiunii se invocă încălcarea art.7 alin.(1) lit.(g) al Legii nr.38/2008 care prevede
refuzul înregistrării mărcilor ce pot induce în eroare consumatorul cu referire la originea geografică, calitatea
ori natura produsului/serviciului. Reclamantul consideră că marca „Букет Бессарабии”, care este înregistrată
după o întreprindere amplasată în or. Dubăsari, reprezintă o marcă care induce în eroare consumatorii,
deoarece se află pe teritoriul transnistrean, care niciodată nu a intrat în componenţa Basarabiei. Curtea de Apel
Chişinău a respins acţiunea reclamantului argumentând că acesta urmează să prezinte probe care ar confirma
faptul dacă eroarea s-a produs de fapt şi dacă consumatorul a fost înşelat în privinţa produsului sau a
producătorului. Totodată, instanţa reţine că potrivit scrisorii Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a
Moldovei, Basarabia reprezintă o denumire istorică, dar această denumire nu este protejată de lege
(Hotărârea Curţii de Apel Chişinău din 24.06.2013, dosar nr.2-16/2013. Arhiva Curţii de Apel Chişinău).
119
FAC
Iurie MIHALACHE
face în baza deciziei unei comisii speciale a cărei componenţă nominală se

aprobă prin hotărâre de guvern243.
Tipurile de mărci. Marca poate fi:
- individuală: aparţine unei singure persoane fizice sau juridice.
- colectivă: este utilizată de către o asociaţie de fabricanţi, producători,
prestatori de servicii, comercianţi ori de alte organizaţii similare pentru a
desemna produsele sau serviciile lor.
- de certificare (de conformitate): se emite pe baza regulilor unui sistem
de certificare, indicând cu grad suficient de încredere că produsul sau
serviciul în cauză este conform standardelor.
- notorie: este marca larg cunoscută în Republica Moldova la data
depunerii cererii de înregistrare244.
În doctrina de specialitate există mai multe criterii de clasificare a
mărcilor. Astfel, din punctul de vedere al obiectului, mărcile se împart în:
mărci de produse şi mărci de servicii; după numărul de semne folosite,
avem: mărci simple (alcătuite dintr-un singur semn) şi mărci combinate
(compoziţii de diferite semne); după natura semnelor folosite: mărci
verbale, figurative şi sonore245.
Procedura de înregistrare a mărcii începe cu depunerea unei cereri de
înregistrare la AGEPI. După verificarea condiţiilor de admisibilitate, cererea
se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. În termen de 3 luni
de la data publicării, orice persoană interesată poate face o opoziţie la
intenţia de înregistrare a mărcii. La expirarea termenului, se adoptă decizia
privind înregistrarea mărcii. Înscrierea mărcii se realizează în Registrul
naţional al mărcilor, iar titularului i se eliberează certificat de înregistrare a
mărcii.
Răspunderea pentru încălcarea drepturilor asupra mărcii. Pentru
utilizarea ilicită a mărcilor este stabilită răspunderea juridică sub formă de
amendă sau de reparare a pagubelor cauzate titularului mărcii, inclusiv a
câştigului ratat.
243
Hotărârea Guvernului nr.1425 din 02.12.2003 privind modul şi condiţiile de acordare a permisiunii
de folosire a denumirii oficiale sau istorice a statului în marca de produs şi/sau de serviciu, precum şi
în desenul sau modelul industrial // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.244-247.
244
În topul celor mai scumpe (şi notorii) 10 branduri moldoveneşti este Cricova, cu o valoare de piaţă
de 31 milioane de dolari. Pe locul doi se situează marca Purcari, cu o valoare de 17 miloane de dolari.
Următoarele în top sunt brandurile: Bucuria, berea Chişinău, Aroma, Buket Moldavii (Букет
Молдавии), Moldcell, VictoriaBank, MAIB şi Bostavan.
245
Offices, 2007, p.73-74.
120
Conform art.97 din Codul contravenţional, utilizarea ilegală a unei

mărci protejate se sancţionează cu amendă. Marca se consideră a fi utilizată
în mod ilegal ori de câte ori lipseşte acordul titularului acesteia. Situaţia de
utilizare ilegală a mărcii există şi în cazul preluării unor semne de la o mar-
că deja înregistrată, fapt ce generează riscul de confuzie în percepţia consu-
matorului. Se consideră a fi contravenţie şi: utilizarea ilegală a denumirii de
origine a produsului, a indicaţiei geografice (art.97-1), a denumirilor specia-
lităţilor tradiţionale garantate (art.97-2), utilizarea unor indicaţii false ori
înşelătoare la marcarea produselor (art.98), încălcarea drepturilor exclusive
ale titularului de drept asupra brevetului, invenţiei, desenului, modelului
industrial, topografiei (art.99-103).
Pentru încălcări similare, dar cu un grad mai înalt de prejudiciabilitate,
amenzi sporite sunt prevăzute în Codul penal, precum: folosirea denumirii
de firmă sau a mărcii comerciale într-o manieră care să producă confuzie cu
cele folosite legitim de un alt agent economic (art.246-1 lit.(b)); desfăşura-
rea activităţii de întreprinzător fără utilizarea mărcilor comerciale şi de fab-
rică (art.125 (d)); încălcarea dreptului asupra obiectelor de proprietate in-
dustrială ((art.185-2)). Se consideră a fi infracţiune şi situaţia când denumi-
rea sau marca protejată este însoţită de expresii, cum ar fi „de genul”, „de ti-
pul”, „de stilul”, „imitaţie” ori de alte expresii similare.
Răspunderea pentru încălcarea drepturilor asupra mărci este reglementată
şi în Legea privind protecţia mărcilor, art.72 alin.(1). Conform legii,
persoana care în mod conştient a încălcat drepturile asupra unei mărci va
repara titularului de drepturi pagubele pe care acesta le-a suportat.
Repararea pagubelor se face doar la cererea titularului mărcii, pe cale
amiabilă sau pe cale judecătorească. În cuantumul despăgubirilor se include:
paguba materială real suportată de titularul mărcii, profitul ratat, beneficiile
realizate pe nedrept, daunele morale etc.246
246
Înainte de a lansa pe piaţă un produs (o marcă comercială) este necesar a verifica dacă acesta nu a
fost înregistrat de alte persoane, în caz contrar poate fi angajată răspunderea pentru încălcarea dreptu-
rilor titularului mărcii protejate. În speţă, SRL „Glavirux” a depus cerere de chemare în judecată îm-
potriva SRL „Farmasi Cosmetic” cu privire la încălcarea drepturilor asupra mărcii „Farmasi” şi repa-
rarea prejudiciului material. În motivarea acţiunii recurentul invocă deţinerea dreptului exclusiv de
importare, vânzare şi distribuţie pe teritoriul Republicii Moldova a bunurilor de marca „Farmasi”. Cu
toate acestea, fără a înştiinţa reclamantul, proprietarul mărcii (din Turcia) a acordat aceste drepturi
încă unui agent economic de pe teritoriul Republicii Moldova, şi anume „Farmasi Cosmetic”. Drept
urmare a plasării pe piaţă de către noul agent economic a mărfurilor de aceiaşi marcă la preţuri redu-
se, recurentul nu a mai putut realiza marfa aflată în stoc, a micşorat considerabil preţurile, suportând
prejudicii materiale. În adresa intimatului au fost expediate pretenţii cu solicitarea de a stopa
comercializarea produselor cosmetice de marca „Farmasi”, dar fără răspuns. Atât Curtea de Apel
121
FAC
Iurie MIHALACHE
Caz practic. „Şafranăx” SRL a depus o cerere de chemare în judecată

împotriva „Armicom” SRL cu privire la interzicerea folosirii mărcii
comerciale „Şafran” şi „Şofran”, interzicerea comercializării produselor cu
marca dată pe piaţa de desfacere a Republicii Moldova, încasarea
prejudiciului material de 305.000 lei, prejudiciului moral în mărime de
30.000 lei, precum şi a cheltuielilor de judecată. Din start, reclamantul a
ţinut să sublinieze faptul că deţine certificat de înregistrare a mărcii
respective la AGEPI. În cererea de chemare în judecată reclamantul a
menţionat că în ultima perioadă a scăzut brusc indicele de comercializare a
pâinii cu denumirea „Şafran”. În rezultatul efectuării unor investigaţii, a
stabilit că pâinea cu denumirea „Şofran” (marcă neînregistrată, prin care
erau duşi în eroare consumatorii) este comercializată de către agentul
economic „Armicom” SRL. Drept consecinţă, i-au fost cauzat un prejudiciu
material în proporţii deosebit de mari. Curtea Supremă de Justiţie a adoptat
decizia privind repararea integrală în folosul „Şafranăx” SRL (titular al
mărcii) a prejudiciului material şi moral cauzat de „Armicom” SRL prin
folosirea ilegală a mărcii247.
Contul bancar
Contul bancar este mijlocul de identificare ce delimitează persoana
juridică în raporturile de plăţi şi încasări prin intermediul băncilor. Potrivit
reglementărilor financiar-bancare, pentru a-şi deschide un cont persoana
juridică trebuie să semneze cu banca contract de cont curent.
Numărul de telefon, fax-ul, e-mail, pagina web
Elemente de genul număr de telefon, telex, fax, şi mai nou, adresa de e-
mail şi website, au devenit o prezenţă constantă pe majoritatea actelor emise
de persoanele juridice. Nici unul din aceste elemente nu face obiectul unor
consacrări legislative ca atribut propriu-zis de identificare.
Chişinău, cât şi Curtea Supremă de Justiţie au dispus încasarea integrală a pagubei în sumă de
1.482.010 lei (marfa cu termen expirat, profitul ratat, cheltuieli de depozitare, cheltuieli salariale) de
pe seama intimatului (SRL „Farmasi Cosmetic”) (Decizia Colegiului civil şi de contencios administ-
rativ al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 01.02.2012, dosarul nr.2r-72/12,
www.csj.md).
247
Decizia Colegiului civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din
29.09.2010, dosar nr.2r-245/2010, www.csj.md.
122
Capitolul 6. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI

PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV
Planul
§1. Patrimoniul
1.1. Noţiunea de patrimoniu
1.2. Componenţa patrimoniului
§2. Capitalul social
2.1. Noţiunea şi funcţiile capitalului social
2.2. Delimitarea capitalului social de alte noţiuni similare
2.3. Formarea şi modificarea capitalului social
§3. Întreprinderea ca complex patrimonial unic
3.1. Semnificaţia noţiunii de „întreprindere”
3.2. Natura juridică a întreprinderii ca complex patrimonial unic
3.3. Întreprinderea privită ca subiect şi obiect al obligaţiilor
civile
3.4. Vânzarea-cumpărarea întreprinderii ca complex
patrimonial unic
§1. Patrimoniul
1.1. Noţiunea de patrimoniu
Precizări. Pentru demararea activităţii de întreprinzător persoana juridică
trebuie să dispună de un anumit capital, care apare din momentul fondării şi
se menţine până la lichidarea persoanei juridice. Patrimoniul reprezintă su-
portul material al afacerii, deoarece totalitatea valorilor materiale şi nema-
teriale care îl compun dau posibilitatea întreprinzătorului să participe la
circuitul economic şi să încheie diverse contracte întru atingerea scopului248.
Persoana juridică are un patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor
sau acţionarilor, şi nu trebuie confundat cu capitalul social.
Definiţia. Noţiunea legală a patrimoniului este redată în Codul civil,
potrivit căruia patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
patrimoniale (care pot fi evaluate în bani), privite ca o sumă de valori
active şi pasive strâns legate între ele, aparţinând unor persoane fizice şi
juridice determinate (art.284 alin.(1)).
248
Lungu Marcel. Dreptul afacerilor: Curs universitar. Ediţia a II-a (coord. A.Cuzneţov). – Chişinău:
CEP USM, 2013, p.138.
123
FAC
Iurie MIHALACHE
În literatura de specialitate, termenul de patrimoniu este definit sub două

aspecte: în sens economic şi în sens juridic. În sens juridic, patrimoniul
reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial, care
sunt evaluabile în bani şi aparţin unei persoane fizice sau juridice, iar în sens
economic, patrimoniu desemnează totalitatea bunurilor care constituie
averea, starea materială ori bogăţia unei persoane fizice sau juridice. Astfel,
vedem că sensul juridic al noţiunii de patrimoniu include latura activă
(drepturile) şi pe cea pasivă (obligaţiile), în timp ce sensul economic al
noţiunii de patrimoniu cuprinde doar latura activă, adică totalitatea bunurilor
(averea, bogăţia) deţinute de persoană.
Patrimoniul este alcătuit din active şi pasive. În componenţa activului
patrimonial intră drepturile patrimoniale alcătuite din drepturi de creanţă şi
drepturi reale, iar în alcătuirea pasivului patrimonial intră obligaţiile cu ca-
racter patrimonial formate la fel, din drepturi de creanţă şi drepturi reale.
Astfel, drepturile formează activul, iar datoriile pasivul patrimoniului, în
funcţie de aceasta putând fi apreciată starea de solvabilitate sau insolvabili-
tate a persoanei juridice249.
În limbajul de zi cu zi se spune că patrimoniul este alcătuit din bunuri.
Luând în consideraţie că prin bunuri se înţeleg atât lucrurile propriu-zise, cât
şi drepturile patrimoniale (art.285 alin.(1) din Codul civil) se ajunge la
concluzia că patrimoniul este o universalitate juridică, alcătuit din bunuri şi
drepturi patrimoniale, care pot fi reale sau de creanţă.
1.2. Componenţa patrimoniului
În componenţa patrimoniului persoanei juridice pot fi evidenţiate
următoarele bunuri:
Bunuri mobile. Sunt bunurile care nu au o aşezare fixă, fiind suscepti-
bile de deplasare dintr-un loc în altul, fie prin ele însele, fie cu ajutorul unei
forţe străine.
Bunuri imobile. Imobile sunt bunurile care au o aşezare fixă şi stabilă,
cum ar fi pământul, clădirile şi, în genere, tot ce este durabil legat de sol.
Conform art.288 din Codul civil, la categoria de bunuri imobile se raportă:
terenurile, porţiunile de subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse
de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de
pământ, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat
249
Stoica Veronica. Câteva consideraţii care privesc elementele definitorii ale patrimoniului //
Revista de Drept Comercial (România), nr.4, 2012, p.18.
124
durabil în acestea, adică bunurile a căror deplasare nu este posibilă fără a se

cauza prejudicii considerabile destinaţiei lor. Prin lege, pot fi considerate
imobile şi alte bunuri.
Din activul patrimoniului persoanei juridice poate face parte şi
întreprinderea ca complex patrimonial unic. În acest caz, se are în vedere
sensul economic al întreprinderii ca complex patrimonial unic (întreprindere
– obiect de drept), şi nu cel juridic, de întreprindere – subiect de drept250.
Prin întreprindere – obiect de drept se înţelege un bun complex alcătuit din
mai multe bunuri corporale, incorporale, mobile şi imobile.
Bunuri corporale. Corporale sunt bunurile care au o existenţă materială,
fiind percepute prin simţurile omului. Ele pot fi văzute, atinse, posedate.
Sunt corporale lucrurile care au formă solidă (un autovehicul, o casă, un te-
ren), lichidă (motorină, alcool, suc natural) sau sub formă de gaze (gaze
naturale).
Bunuri incorporale. Incorporale sunt bunurile care nu pot fi percepute
cu simţurile omului, neavând o existenţă materială.
În categoria bunurilor incorporale se includ:
1) dreptul asupra denumirii de firmă;
2) dreptul asupra emblemei;
3) drepturile asupra mărcilor;
4) drepturile asupra desenelor şi modelelor industriale;
5) dreptul de autor şi drepturile conexe;
6) drepturile asupra clientelei şi a vadului comercial etc.
În cele ce urmează vom efectua o caracterizare succintă a bunurilor
incorporale.
Dreptul asupra denumirii de firmă. Aşa cum persoana fizică se identifică
prin nume şi prenume, la fel şi şi persoana juridică, se individualizează
printr-un nume comercial, zis denumirea de firmă.
Codul civil stabileşte că persoana juridică participă la raporturile juridice
numai sub denumire proprie, prevăzută în actul de constituire şi înscrisă în
Registrul de stat (art.66). De aici reiese că denumirea persoanei juridice
trebuie să figureze în toate actele emise de aceasta, inclusiv cereri, scrisori,
contracte, acţiuni în judecată, referinţe etc.; în caz contrar, persoana juridică
poate fi impusă la achitarea unor despăgubiri.
Dreptul asupra emblemei. Emblema este un atribut de identificare a
întreprinzătorului, destinată să sporească forţa publicitară a acestuia.
250
125
FAC
Iurie MIHALACHE
Emblema este însemnul care deosebeşte un întreprinzător de altul de

acelaşi fel. Valoarea comercială (de piaţă) a emblemei depinde de aptitu-
dinea ei de a atrage clientela, dar şi de calitatea mărfurilor şi a serviciilor pe
care le oferă persoana juridică.
Emblema şi denumirea de firmă au multe puncte comune, dar nu se
confundă între ele. În primul rând, denumirea de firmă este un atribut de
identificare obligatoriu al persoanei juridice, în timp ce emblema este
facultativă. În al doilea rând, denumirea de firmă se înscrie la Camera
Înregistrării de Stat odată cu înregistrarea persoanei juridice, pe când
emblema, pentru a fi protejată necesită a fi înregistrată la Agenţia de Stat
pentru Proprietatea Intelectuală în odinea stabilită de Legea privind protecţia
mărcilor (art.24 alin.(5) din Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi nr.845/1992).
Drepturile asupra mărcilor. Mărcile sunt cele mai solicitate obiecte de
proprietate industrială. Datorită specificului pe care îl au, mărcile contribuie
la majorarea vânzărilor şi obţinerea profiturilor. Însă pentru obţinerea
acestor efecte de succes sunt necesare: investiţii; crearea unei bune imagini
pe piaţă; aplicarea strategiilor de marketing pentru promovarea calităţii
produselor şi serviciilor marcate; protecţia împotriva contrafacerii etc.251
Forma exterioară a mărcilor se exprimată prin cuvinte: denumiri,
sloganuri, nume de persoane, litere, cifre, elemente figurative, combinaţii de
culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne perceptibile vizual.
Dreptul de autor şi drepturile conexe. În măsura în care contribuie la
obţinerea de profit, dreptul de autor poate fi transmis în capitalul social al
unei persoane juridice. La baza dreptului de autor se află opera de creaţie
(literară, artistică, fotografică etc.) care, din moment ce este creată, devine
un lucru susceptibil de apropiere – adică un bun, aplicându-i-se direct
normele Codului civil, în special Cartea a doua, Titlul I – Patrimoniul
(art.284-302)252.
Normele cu privire la dreptul de autor sunt prevăzute în Legea privind
dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139/2010253. Conform legii, obiecte
ale dreptului de autor sunt operele: literare (povestiri, eseuri, romane, poezii
etc.); ştiinţifice; muzicale; audiovizuale; fotografice; coregrafice; dramatice
251
Ciocârlan Angela. Ce valoare are marca în relaţiile de afaceri? // Revista ştiinţifico-practică
„Legea şi viaţa”, 2008, nr.10, p.19.
252
Chiroşca Igor. Opera de creaţie ca o varietate a bunurilor // Revista de Propietate Intelectuală
„Intellectus”, 2012, nr.1, p.19-21.
253
Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nr.139 din 02.07.2010 // Monitorul Oficial al
126
şi dramatico-muzicale; de artă plastică (pictură, sculptură, grafică) şi artă

aplicată; de arhitectură şi urbanistică; traducerile; programele pentru
calculator; bazele de date; hărţile şi planşele din domeniul geografiei,
topografiei, arhitecturii; alte opere (art.7 alin.(2)).
Cadrul normativ privind dreptul de autor în Republica Moldova nu se
rezumă doar la Legea nr.139/2010, dar se completează cu norme ce se
regăsesc în unele legi speciale, precum: Legea privind activitatea editorială
nr.939/2000 (M.O., 2000, nr.70-72), Legea cu privire la activitatea
arhitecturală nr.1350/2000 (M.O., 2001, nr.21-24), Legea cu privire la
publicitate nr.1227/1997 (M.O., 1997, nr.67-68), Legea presei nr.243/1994
(M.O., 1995, nr.2), Legea cu privire la cinematografie nr.386/2004 (M.O.,
2005, nr.1-4), Legea cu privire la biblioteci nr.286/1994 (M.O., 2003, nr.14-
17), Codul audiovizualului nr.260/2006 (M.O., 2006, nr.131-133) etc.
Anumite probleme apar în legătură cu lipsa unei metodologii de calculare
a obiectelor dreptului de autor. În alte state companiile vând şi cumpără
active incorporale, dar în Republica Moldova nu există o metodologia care
ne-ar permite că calculăm valoarea de piaţă a unui text muzical, a unei
melodii, a unui film etc. Dacă părţile ajung în instanţa de judecată în
legătură cu încălcarea dreptului de autor, suma despăgubirilor este stabilită
cu aproximaţie, fiindcă nimeni nu cunoaşte modalitatea de evaluare254.
Drepturile de autor (cele cu privire la remuneraţie) se protejează pe tot
parcursul vieţii autorului şi 70 de ani după deces. Din momentul în care
termenul de protecţie a încetat, opera devine un bun public şi oricine este în
drept să o valorifice, cu respectarea drepturilor morale ale autorului
(numelui şi prenumelui). Ţinând cont de aceasta, cele mai frecvente litigii
din domeniul dreptului de autor în Republica Moldova sunt legate de
recuperarea remuneraţiei de autor255.
Drepturile conexe sunt drepturile de proprietate intelectuală ce aparţin
interpreţilor, producătorilor de fonograme şi videograme, organizaţiilor de
difuziune prin eter sau prin cablu, pentru propriile înregistrări de sunete,
fonograme, videograme, emisiuni şi programe.
Drepturile asupra desenelor şi modelelor industriale. Desenul şi modelul
industrial oferă produsului atractivitate şi îi creşte valoarea comercială.
254
Nagacevschi Viorica. Unele probleme privind evaluarea dreptului de autor în condiţii de maximă
necesitate, raportate la valoarea de piaţă // Revista de Proprietate Intelectuală „Intellectus”, 2013,
nr.3, p.21-22.
255
Filincova Svetlana, Chiroşca Dorian. Proprietatea intelectuală // Manualul judecătorului pentru
cauze civile, Ediţia a II-a (coord. M.Poalelungi). – Chişinău: Tipografia Centrală, 2013, p.1124.
127
FAC
Iurie MIHALACHE
Conform art.6 din Legea privind protecţia desenelor şi modelelor industriale

nr.161/2007256, poate fi protejat în calitate de desen sau de model industrial
aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, rezultat din
combinaţia de linii, contururi, culori, forme, texturi, materiale sau
ornamentaţia produsului în sine, dacă acesta este nou şi are un caracter
individual.
Desenul industrial este aspectul exterior al unui produs sau a unei părţi a
acestuia, redat în două dimensiuni şi definit prin linii, contururi, formă,
textură, ornamentaţii şi culori. Sunt desene industriale reprezentările grafice
aplicate pe ţesături, hârtie, masă plastică, porţelan, ceramică, lemn. Spre
deosebire de desen, modelul industrial întotdeauna se exprimă în formă
tridimensională; de exemplu: piese de mobilier, încălţăminte, vaze, carcase
de aparatură electrică, forma sticlelor pentru băuturi răcoritoare şi alcoolice,
ambalaje de produse, echipamente etc.
Transmiterea drepturilor asupra desenelor şi modelelor industriale se
poate face prin contract de cesiune, contract de licenţă sau pe cale
succesorală257.
Drepturile asupra clientelei şi a vadului comercial. Clientela este
totalitatea persoanelor care apelează la acelaşi întreprinzător pentru
procurarea unor mărfuri şi servicii. Clientela poate fi: obişnuită,
întâmplătoare, captivă (legată prin relaţii contractuale de dependenţă; de
exemplu, prestatorii serviciilor de telefonie, internet, televiziune, gaze
naturale, apă, căldură au, de regulă, consumatori captivi, care nu îşi pot
alege furnizorii), atrasă (prin buna servire, stilul de business, know-how
managerial)258.
Clientela are un rol foarte important deoarece şi denumirea de firmă, şi
emblema, şi mărcile au ca scop final atragerea clientelei. Fără clientelă
activitatea comercială nu ar avea nici un rost. Anume clientela determină
situaţia financiară, succesul şi insuccesul oricărui întreprinzător259. Pe de
altă parte, este dificil de apreciat valoarea comercială a clientelei, deoarece,
256
Legea privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, nr.161 din 12.07.2007 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.136-140.
257
Ariciu Mihaela. Transmiterea drepturilor asupra desenelor sau modelelor // Revista de Proprietate
Intelectuală „Intellectus”, 2013, nr.3, p.30-35.
258
259
Deseori, preţul de vânzare a unei întreprinderi ca complex patrimonial unic depinde anume de
clientela pe care aceasta o deţine şi mai puţin de bunurile care fac parte din valoare de bilanţ. De
exemplu, în cazul unor companii renumite, precum: „BMW”, „Coca-Cola”, „Mercedes”, „Toyota”,
„Samsung”, prevalează denumirea de firmă şi marca.
128
fiind o masă neorganizată, clientela oricând poate fi cucerită de un alt

ofertant de mărfuri şi servicii similare260.
Întreprinzătorul nu este în drept să ademenească clientela concurenţilor
săi prin mecanisme interzise. În acest sens, protecţia clientelei este asigurată
prin art.15 şi 16 din Codul civil ce privesc apărarea drepturilor personal
nepatrimoniale şi a reputaţiei profesionale, precum şi Legea concurenţei
nr.183/2012261. Conform legii, întreprinzătorii au dreptul la concurenţă
liberă, corectitudine şi onestitate în afaceri. Se interzice: deturnarea
clientelei concurentului (art.18), împărţirea pieţelor sau a clienţilor (art.7
alin.(1) lit.(c)), activitatea monopolistă, abuzul de situaţia dominantă pe
piaţă, acordurile anticoncurenţă, concurenţa neloială etc.
Vadul comercial este definit ca o aptitudine de a atrage publicul ca
rezultat al locaţiei întreprinzătorului (în centrul oraşului, lângă universitate,
în apropiere de autogară), calităţii mărfurilor şi serviciilor, preţurilor
atractive, nivelului înalt al deservirii etc.
Între clientelă şi vad comercial există o strânsă legătură. Clientela este o
consecinţă a vadului comercial, o transformare a vadului comercial în fapt.
De exemplu, situarea aşezământului întreprinzătorului în centru unui oraş
mare (n.n. – vadul comercial) aduce şi o masă mare de cumpărători
întâmplători (n.n. - clientela), care îi asigură un profit considerabil262.
Pentru a nu se face confuzia dintre clientelă şi vad comercial este
necesar de a ţine cont că clientela cuprinde factorul personal, adică grupul
uman care este fidel faţă de produsele şi serviciile unui întreprinzător, în
timp ce vadul comercial se referă la aspectul obiectiv - amplasare favorabilă
(la intersecţie, lângă o instituţie publică, în centrul oraşului, lângă gara
centrală etc), atractivitate, calitate, etc.
§2. Capitalul social
2.1. Noţiunea şi funcţiile capitalului social
Noţiunea de capital social. Capitalul social este expresia valorică a
tuturor aporturilor – în numerar şi în natură – cu care participanţii la o
persoană juridică contribuie la formarea patrimoniului acesteia spre a
asigura mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării
scopurilor statutare263.
260
261
nr.193-197.
262
263
Ibidem, p.197.
129
FAC
Iurie MIHALACHE
Capitalul social nu este un ansamblu de bunuri, dar reprezintă o expresie

valorică (bănească) a aporturturilor făcute de asociaţii persoanei juridice. În
situaţia în care obiect al aportului este un bun mobil sau imobil, în capitalul
social se include valoarea financiară a acestuia la momentul transmiterii.
Bunurile depuse în capitalul social ies din proprietatea fondatorului şi
devin proprietatea persoanei juridice începând cu data înregistrării acesteia
în registrul de stat.
Reflectarea în contabilitate a efectului juridic de bază – dobândirea de
către persoana juridică a proprietăţii asupra bunurilor aportate – se
realizează prin înregistrarea acestora în conturile corespunzătoare activului
(asemeni celorlalte bunuri dobândite ulterior constituirii, ca rezultat al
activităţii desfăşurate de persoana juridică) şi, concomitent, prin înscrierea
în contul corespunzător pasivului, ca datorie a persoanei juridice faţă de
respectivul fondator264. De altfel, întreaga valoare a capitalului social
(indiferent de sursele din care provine sau de elementele prin care a fost
vărsat) îşi găseşte expresia contabilă în conturile de pasiv, exprimând
datoria persoanei juridice faţă de fondatori265.
Funcţiile capitalului social. În doctrina de specialitate se disting trei
funcţii de bază pe care trebuie să le îndeplinească capitalul social al
persoanei juridice: baza materială, garanţie pentru creditori, legătura dintre
persoana juridică şi membrii săi.
1. Capitalul social – baza materială a persoanei juridice.
Fiind necesar un punct de pornire în calea activităţii de întreprinzător,
fondatorii înzestrează persoana juridică cu bunuri sau bani a căror valoare se
include în capitalul social. Anume cu aceste bunuri sau sume de bani se
începe activitatea de întreprinzător a persoanei juridice266.
Capitalul social nu trebuie considerat a fi un indicator al „bonităţii
financiare” a persoanei juridice. Dacă vrem totuşi un astfel de indicator,
putem avea în vedere activul net (suma care rămâne după ce din activele
persoanei juridice vom scădea datoriile ei).
Deseori se creează înţelegerea greşită că capitalul social ar fi un bun pe
care persoana juridică îl deţine în permanenţă. Însă persoana juridică nu este
264
Ionaş-Sălăgean Monica. Scurte consideraţii legate de aporturile în natură la capitalul social //
Studia Universitatis Babeş-Bolyai (România), nr.2, 2007, p.57.
265
În cazul în care persoana juridică este lichidată, capitalul social reprezintă suma pe care fondatorii
trebuie s-o primească înapoi, după plata tuturor creditorilor. De aceea capitalul social apare ca un
element de pasiv în bilanţurile contabile: pentru că reprezintă doar o datorie (potenţială şi numai în
caz de lichidare) a persoanei juridice către fondatorii ei.
266
Lungu Marcel, op.cit., p.150.
130
obligată să-şi ţină în cont suma pe care o are înregistrată drept capital social.
Banii contribuiţi la capitalul social pot fi folosiţi pentru plata salariilor,
achiziţia unor bunuri – autovehicule, calculatoare etc. Astfel, se poate
întâmpla ca o persoană juridică deşi are înregistrat un capital social mare, în
scurt timp să nu mai deţină bani şi nici bunuri sau, dacă le are, însumează
mai puţin decât capitalul social.
2. Capitalul social – protejează interesele creditorilor267.
Mărimea capitalului social este un indiciu al credibilităţii partenerilor,
creditorilor şi terţilor faţă de persoana juridică268. Orice partener de afaceri,
înainte de a-şi începe relaţiile de colaborare cu o persoană juridică, doreşte
să cunoască o serie de caracteristici ale acesteia. În acest context, un
element important (punct de atracţie) pentru partener este capitalul social.
Cu cât mai mare este această cifră, cu atât mai mare încredere capătă
creditorul în acea persoană juridică269. Aici subliniem că la data constituirii
persoanei juridice capitalul social este egal cu activul patrimonial, însă pe
măsură ce persoana juridică obţine profit, activul patrimonial creşte şi
depăşeşte capitalul social.
În legătură cu cuantumul minim al capitalului social prevăzut de lege
pentru unele categorii de persoane juridice (n.n. – 20000 de lei pentru
societăţile pe acţiuni) în doctrina de specialitate este indicat că acesta poartă
caracter formal şi nu este în stare de a proteja interesele creditorilor 270. O
soluţie care se propune constă în interzicerea persoanelor juridice de a
desfăşura activităţi comerciale peste plafonul capitalului lor social; de
exemplu, dacă mărimea capitalului social al persoanei juridice este de 18000
lei, aceasta să nu fie în drept de a participa ca debitor în contracte a căror
obiect depăşeşte suma respectivă. Mai mult, capitalul social necesită a fi
păstrat într-un cont bancar separat, pe un termen egal cu perioada de
267
Atragem atenţia că este greşit a zice „capitalul social – garanţie a creditorilor” şi „capitalul social –
gajul general al creditorilor”. Capitalul social este doar o cifră contabilă, iar sumele şi bunurile aduse
ca aport la capitalul social nu stau blocate în cont, ci pot fi utilizate pentru necesităţile persoanei
juridice. Mai mult, în bilanţul contabil capitalul social este inclus la pasiv, acesta fiind privit ca o
datorie a persoanei juridice faţă de asociaţi. În acest caz ar fi absurd ca o datorie să reprezinte o
eventuală garanţie pentru creditori. Din acest considerent, subliniem că garanţia reală pentru creditorii
persoanei juridice o reprezintă patrimoniul acesteia, capitalul social având funcţia de protejare a
intereselor creditorilor.
268
269
Negru Cristina. Funcţiile capitalului social în cadrul societăţilor comerciale prin prisma
legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova // Revista Naţională de Drept, 2009, nr.10-12, p.147.
270
Гулаков И.А. Уставной капитал не гарантия кредитору? // Арбитражный управляющий
(Federaţia Rusă), 2013, nr.1 (62), p.30.
131
FAC
Iurie MIHALACHE
funcţionare a persoanei juridice. Altfel spus, din momentul înregistrării şi

până la data lichidării persoanei juridice capitalul social trebuie să fie
prezent în mod real, într-un cont bancar, şi persoanei juridice să-i fie interzis
de a-l întrebuinţa271.
Soluţia dată este una de perspectivă şi poate rezolva problema inca-
pacităţii de plată a multor persoane juridice. Aşa cum obiectul contractelor
nu va depăşi mărimea capitalului social, ori de câte ori persoana juridică va
fi în imposibilitate de a-şi onora obligaţiile de plată faţă de creditori, aceştea
din urmă îşi vor satisface creanţele din contul capitalului social.
3. Capitalul social – face legătura dintre persoana juridică şi fondatori.
Prin intermediul capitalului social se stabileşte legătura între persoana ju-
ridică şi membrii fondatori (asociaţi, acţionari). Legătura este vizibilă atât la
momentul înregistrării persoanei juridice, cât şi în timpul funcţionării
acesteia sau chiar a lichidării ei. Cu ocazia fondării persoanei juridice, mem-
brii fondatori varsă aportul lor în capitalul social. Pe parcursul funcţionării
persoanei juridice, ei vor primi beneficii din activele acumulate. În cazul
lichidării persoanei juridice, după ce vor fi stinse creanţele faţă de creditori,
activele se împart între asociaţi proporţional participaţiunii fiecăruia.
2.2. Delimitarea capitalului social de alte noţiuni similare
Capitalul social nu trebuie confundat cu alte noţiuni care, la prima
vedere, ar părea că sunt identice, dar în esenţă acestea sunt noţiuni diferite.
Este vorba de: patrimoniu, activ, pasiv, capital propriu, capital vărsat,
capital de rezervă.
Capitalul social şi patrimoniul. Noţiunea de patrimoniu al persoanei
juridice este distinctă de cea de capital social, între acestea existând mai
multe deosebiri. Prima: capitalul social reprezintă expresia valorică a
aporturilor asociaţilor, pe când patrimoniul este o universalitate juridică în
care se includ toate drepturile şi obligaţiile persoanei juridice, inclusiv
bunurile acesteia. A doua: capitalul social este mai mult o cifră contabilă şi
nu are o existenţă reală, pe când patrimoniul cuprinde elemente concrete,
adică bunuri. A treia: în timp ce capitalul social este fix, patrimoniul are o
compoziţie şi o valoare care variază, în funcţie de rezultatele activităţii
persoanei juridice. Capitalul social prezintă aceiaşi valoare cu patrimoniul
doar la momentul constituirii persoanei juridice. Ulterior însă, prin
271
Косенко Е.В. К вопросу об уставном капитале юридического лица // Вестник Cаратовской
государственной юридической академии (Federaţia Rusă), 2013, nr.1 (90), p.73-74.
132
desfăşurarea activităţii comerciale patrimoniul se poate mări, dacă persoana

juridică obţine beneficii, sau poate să înregistreze o anumită micşorare a
valorii, dacă persoana juridică suportă pierderi. A patra: mărimea capitalului
social se înscrie în actele de constituire şi în Registrul de stat, modificarea
lui efectuându-se prin proceduri dure prevăzute de lege (inclusiv publicarea
în Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale cu privire la micşorarea
capitalului social); activul patrimonial, în schimb, poate creşte şi descreşte
fără restricţii.
Capitalul social şi activul persoanei juridice. Capitalul social arată nive-
lul minim al activelor pe care trebuie să le deţină persoana juridică (art.112
alin.(1) din Codul civil). Dacă persoana juridică are pierderi şi valoarea
activelor scade sub mărimea capitalului social, la sfârşitul anului financiar
organul de conducere al persoanei juridice trebuie să decidă fie întregirea,
fie micşorarea capitalului social până la valoarea reală a activelor.
Cu noţiunea de active se operează mai frecvent în contabilitate. Aşa cum
se ştie, în balanţa contabilă orice înregistrare se face dublu – în debitul unui
cont şi în creditorul altui cont. Conturile de activ au soldul debitor, adică
unitatea trebuie să încaseze, iar conturile de pasiv au soldul creditor –
unitatea este datoare. În conformitate cu Planul general de conturi contabile
nr.119/2013272, conturile active se grupează în următoarele clase: active
imobilizate (pe termen lung), din care fac parte: active corporale (terenuri,
clădiri, construcţii, mijloace de transport, utilaje, animale), active
incorporale (drepturi de autor, francize, licenţe de activitate etc.), investiţii
(creanţe, împrumuturi acordate, cote de participare, valori mobiliare); active
circulante, includ: stocuri de mărfuri şi materiale (combustibil, piese de
schimb, materiale de construcţie, obiecte de mică valoare etc.), creanţe pe
termen scurt (plata impozitelor, salariilor, dividendelor etc.), mijloace
băneşti, investiţii pe termen scurt, alte active curente. Conturile pasive la fel
se grupează în clase: capital propriu (capitalul social, nevărsat, de rezervă,
profitul nerepartizat etc.), datorii pe termen lung (credite bancare,
împrumuturi, avansuri, subvenţii), datorii curente (faţă de buget, salariaţi,
asigurările sociale şi medicale), venituri (din vânzări, prestări de servicii,
executare de lucrări ş.a.).
Capitalul social şi pasivul persoanei juridice. În bilanţul contabil
mărimea capitalului social figurează la pasiv fiind considerată, în esenţă, nu
272
Planul general de conturi contabile, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.119 din
133
FAC
Iurie MIHALACHE
altceva decât datoria persoanei juridice faţă de asociaţii săi. În legătură cu

aceasta, asociaţii deţin un drept de creanţă faţă de persoana juridică care
include dreptul la dividende şi dreptul la o parte din activele persoanei
juridice în caz de: a) înstrăinare a părţii sociale şi b) lichidare.
Capitalul social şi capitalul propriu. Capitalul propriu al persoanei
juridice reprezintă diferenţa între activele şi pasivele acesteia. De aceea,
capitalul propriu mai este numit şi „activul net”.
Putem spune că capitalul social şi capitalul propriu coincid numai la
momentul constituirii, când persoana juridică a obţinut întregul capital
social de la fondatorii săi, dar nu a efectuat nici un fel de operaţiuni juridice
şi, prin urmare, nu a suportat nici cheltuieli, nu a obţinut nici beneficii. După
începerea activităţii, capitalul propriu creşte şi, pe lângă capitalul social, mai
include profiturile nerepartizate, rezervele, alte fonduri.
Capitalul social şi capitalul de rezervă. Capitalul de rezervă îl constituie
sumele de bani acumulate din profitul net al persoanei juridice şi „puse de o
parte” de către ea pentru a achita datoriile faţă de creditori.
Legislaţia instituie obligaţia de a avea capital de rezervă numai pentru
societăţile pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată. Conform art.46
din Legea privind societăţile pe acţiuni nr.1134/1997273 şi art.31 din Legea
privind societăţile cu răspundere limitată nr.135/2007274, capitalul de
rezervă se formează prin vărsăminte anuale din profitul net al societăţii.
Mărimea capitalului de rezervă se stabileşte în statutul societăţii şi constituie
nu mai puţin de 10% din capitalul social. Capitalul de rezervă trebuie să fie
plasat în active cu lichiditate înaltă, care să asigure folosirea lui în orice
moment. Societatea poate folosi capitalul de rezervă doar în două situaţii:
pentru acoperirea pierderilor şi/sau la majorarea capitalului ei social. În
bilanţul anual, capitalul de rezervă, ca şi capitalul social, figurează la pasiv,
ca o datorie a societăţii faţă de asociaţii săi.
Capitalul social şi capitalul vărsat. Prin „capitalul vărsat” înţelegem
mărimea efectivă a aporturilor transmise de asociaţi în capitalul social al
persoanei juridice.
Capitalul social coincide cu capitalul vărsat la momentul constituirii
persoanei juridice şi numai cu condiţia că fondatorii transmit mărimea
integrală a capitalului social; în caz contrar, mărimea capitalului vărsat va fi
273
Moldova, 1997, nr.38-39.
274
Legea privind societăţile cu răspundere limitată, nr.135 din 14.06.2007 // Monitorul Oficial al
134
mai mică decât cea a capitalului social. În acest sens, Codul civil stabileşte
că asociaţii au la dispoziţie un termen de 6 luni de la data înregistrării
persoanei juridice pentru a vărsa mărimea deplină a capitalului social (112
alin.(3)). Important este ca până la momentul înregistrării persoanei juridice
fiecare asociat să verse în numerar cel puţin 40% din aportul subscris
(art.113 alin.(3)), iar restul sumei (60%) o pot vărsa nu mai târziu de
termenul sus-menţionat.
Singura excepţie în acest sens este prevăzută pentru societăţile
comerciale cu asociat unic. Conform art.112 din Codul civil, asociatul unic
varsă integral aportul până la data înregistrării de stat.
2.3. Formarea şi modificarea capitalului social
Formarea capitalului social. În conformitate cu prevederile Codului
civil, fiecare fondator al societăţii comerciale trebuie să contribuie, în
mărimea şi în termenele stabilite de actul de constituire, la formarea
capitalului social (art.107, 117). Aporturile fondatorilor trebuie să fie
exprimate în lei (art.112).
Mărimea capitalului social variază în funcţie de tipul şi forma persoanei
juridice. Pentru fondarea societăților pe acțiuni legea prevede un capital
social minim de 20000 de lei, iar pentru fondarea unor persoane juridice cu
statut special se stabilesc proporţii mult mai mari. De exemplu:
o pentru băncile comerciale – cel puţin 100 milioane lei (art.5 din
Legea instituţiilor financiare nr.550/1995);
o pentru companiile de asigurări – 15 milioane lei (art.22 alin.(1) din
Legea cu privire la asigurări nr.407/2006);
o pentru lombarduri – cel puţin 25000 dolari S.U.A. pentru localităţile
municipale şi 15 mii dolari S.U.A. pentru localităţile rurale (exprimate în
lei, la cursul Băncii Naţionale a Moldovei) (pct.6 din Regulamentul cu
privire la modul de organizare şi funcţionare a caselor de amanet
(lombardurilor) nr.204/1995);
o casele de schimb valutar – cel puţin 500000 lei (art.44 alin.(1) din
Legea privind reglementarea valutară nr.62/2008);
În cazul societăţilor în nume colectiv şi societăţilor în comandită legea nu
prevede plafonul minim al capitalului social. Explicaţia constă în faptul că
în situaţia acestor două categorii de societăţi comerciale, capitalul social are
un rol mai redus pentru creditori, deoarece asociaţii poartă răspundere
solidară şi nelimitată pentru datoriile societăţii.
Aport la capitalul social pot fi aduse mijloace băneşti, valori mobiliare,
alte bunuri sau drepturi patrimoniale. Prestaţiile în muncă şi serviciile
135
FAC
Iurie MIHALACHE
depuse la fondarea persoanei juridice şi pe parcursul existenţei ei nu pot

constituie aport la formarea sau majorarea capitalului social (art.113
alin.(2)). În privinţa aportului depus la capitalul social nu se calculează
dobânzi (alin.(4)).
Aportul în numerar. Aporturile în numerar depuse cu ocazia fondării
unor persoane juridice pe teritoriul Republicii Moldova se fac numai în
monedă naţională. Suma de bani se depune la un cont bancar deschis special
în acest scop.
Codul civil prevede că la data înregistrării societăţii comerciale, fiecare
asociat trebuie să verse în numerar cel puţin 40% din aportul subscris dacă
legea sau actul de constituire nu prevede o proporţie mai mare (art.113
alin.(3)). Mai apoi, restul sumei se poate vărsa în cel mult 6 luni de la data
înregistrării societăţii comerciale. Excepţie o constituie asociatul unic, care
trebuie să verse integral aportul până la data înregistrării societăţii
comerciale (art.112 alin.(3) şi (4)).
Potrivit art.113 alin.(5) şi (6) din Codul civil, în cazul în care asociatul nu
varsă în termen aportul, oricare dintre asociaţi este în drept să-i ceară în
scris vărsarea aportului rămas, stabilindu-i un termen suplimentar de o lună
şi avertizându-l despre riscul de a fi exclus din societate. Dacă nu varsă
aportul în termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii
sociale şi asupra fracţiunii vărsate, fapt despre care trebuie notificat.
Aportul în natură la capitalul social are ca obiect bunuri care se află în
circuitul civil (art.114 alin.(1)). La rândul lor, bunurile pot fi corporale
(mobile şi imobile) şi incorporale.
Bunurile se transmit în capitalul social cu titlu de proprietate dacă actul
de constituire nu prevede altfel (art.114 alin.(2) din Codul civil)275. Odată cu
transmiterea, bunul iese din proprietatea fondatorului şi intră în proprietatea
persoanei juridice. Dacă obiect al aportului este un bun supus înregistrării,
proprietatea se consideră transmisă la data respectării cerinţelor de
înregistrare. Astfel, în cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se
transferă din data înscrierii acestuia în Registrul bunurilor imobile cu
respectarea prevederilor Legii cadastrului bunurilor imobile
nr.1543/1998276; mijloacele de transport se consideră transmise ca aport la
275
Aport la capitalul social poate servi şi valoarea dreptului de folosinţă asupra unui bun, cum ar fi:
chiria, arenda, ratele de leasing etc. Cel mai relevant exemplu este mărimea chiriei pe care cineva o
primeşte cu regularitate şi doreşte să o includă ca aport la capitalul social.
276
Legea cadastrului bunurilor imobile, nr.1543 din 25.02.1998 // Monitorul Oficial la Republicii
Moldova, 1998, nr.44-46.
136
capitalul social la data înregistrării dreptului de proprietate în Registru de

stat al transporturilor conform cerinţelor stabilite în Regulamentul cu privire
la Registru de stat al transporturilor nr.1047/1999277; dreptul de proprietate
asupra valorilor mobiliare se transmite de la data înregistrării acestora la
Comisia Naţională a Pieţei Financiare, conform prevederilor din Legea
privind piaţa de capital nr.171/2012278; transferul drepturilor asupra mărcii,
desenelor şi modelelor industriale se face cu respectarea dispoziţiilor art.25-
27 din Legea privind protecţia mărcilor nr.38/2008279 şi art.28-29 din Legea
privind protecţia desenelor şi modelelor industriale nr.161/2007280.
Mărimea aportului fiecărui fondator trebuie să fie indicat în actul
constitutiv (art.108 alin.(1) din Codul civil). Ca efect al transmiterii
aportului, asociatul obţine un drept de creanţă faţă de persoana juridică în
limita participaţiunii pe care o deţine în capitalul social. În legislaţie,
cuvântul participaţiune se întâlneşte mai rar, mai frecvente fiind alte
denumiri, precum: parte socială (la societatea cu răspundere limitată),
acţiune (la societatea pe acţiuni), cotă-parte.
Nu orice bunuri pot fi transmise ca aport la capitalul social. Conform
Legii privind societăţile pe acţiuni nr.1134/1997, aporturi la capitalul social
nu pot fi: prestaţiile în muncă; datoriile; bunurile neînregistrate, dar care
conform legii trebuiau supuse înregistrării; bunurile deţinute cu drept de
administrare economică sau gestionare operativă şi în privinţa cărora
lipseşte acordul proprietarului (autoritatea publică centrală; locală) de a le
transmite în capitalul social; bunurile destinate consumului curent al
populaţiei; bunurile a căror circulaţie este interzisă ori limitată de lege
(art.41 alin.(11)).
Aporturile în natură urmează a fi evaluate în corespundere cu Legea cu
privire la activitatea de evaluare nr.989/2002281. Evaluarea este necesară
pentru a şti cu exactitate valoarea bănească a fiecărui bun depus ca aport la
capitalul social. Practica demonstrează că evaluarea bunurilor este un proces
anevoios din cauza neînţelegerilor dintre asociaţii care depun aporturi
277
Regulamentul cu privire la Registru de stat al transporturilor (Anexa nr.1), aprobat prin Hotărârea
Guvernului R.M. nr.1047 din 08.11.1999 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.126-127.
278
Legea privind piaţa de capital, nr.171 din 11.07.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2012, nr.193-197.
279
Legea privind protecţia mărcilor, nr.38 din 29.02.2008 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2008, nr.99-101.
280
Legea privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, nr.161 din 12.07.2007 // Monitorul
281
Legea cu privire la activitatea de evaluare, nr.989 din 18.04.2002 // Monitorul Oficial al
137
FAC
Iurie MIHALACHE
băneşti şi cei care depun aporturi în natură. Ultimii tind ca bunul să fie
evaluat la cel mai înalt preţ posibil, pentru a obţine o cotă mai mare în
capitalul social şi a avea o influenţă mai puternică la conducerea persoanei
juridice. Cei care depun aportul în numerar au o tendinţă inversă. Pentru a
depăşi criza neînţelegerii, se recomandă ca aporturile în natură să fie
evaluate de un expert independent282.
Legea cu privire la activitate de evaluare nr.989/2002 prevede
obligativitatea evaluării bunurilor care se transmit în calitate de aport la
capitalul social al întreprinderilor (art.5 alin.(4) lit.(i)). În doctrina de
specialitate norma respectivă este criticată. Se menţionează că există bunuri
al căror preţ se determină după alte criterii, de exemplu: valorile mobiliare şi
mărfurile cotate la bursă283.
Normele din Codul civil poartă caracter dispozitiv și lasă la discreţia
fondatorilor modul de evaluare a bunurilor, de sine stătător sau cu
participarea unui expert independent (art.106 alin.(4)). Decizia finală în
acest sens urmează a fi luată de adunarea generală (art.114 alin.(6)).
Modificarea capitalului social. Capitalul social se constituie la data
fondării persoanei juridice şi se menţine pe întreaga perioadă de existenţă a
acesteia. Mărimea capitalului social se indică în actele de constituire şi se
înscrie în Registrul de stat al persoanelor juridice.
Regula generală este că mărimea capitalului social se fixează la data înre-
gistrării persoanei juridice şi se păstrează până la radierea din registrul de
stat. În calitate de excepţie se admite modificarea capitalului social în sensul
majorării sau reducerii acestuia. Având caracter excepţie, modificarea capi-
talului social se face numai în baza hotărârii adunării generale a asociaţilor.
Modificarea capitalului social poate fi făcută de orice persoană juridică,
cu respectarea procedurii stabilite de lege. Hotărârea adunării generale de
modificare a capitalului social şi implicit, de modificare a actului de consti-
tuire, se prezintă organului de înregistrare care face înscrierea necesară în
Registrul de stat al persoanelor juridice.
Capitalul social poate fi modificat prin două modalităţi:
a) prin majorare;
b) prin reducere (micşorare).
Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune juridică prin care
organul competent al persoanei juridice decide modificarea acestuia în
282
283
138
sensul măririi cuantumului indicat anterior în actul de constituire şi în

registru. Majorarea capitalului social se poate efectua numai după vărsarea
integrală a aporturilor subscrise284.
Majorarea capitalului social se face din contul activelor persoanei
juridice şi prin depunerea de noi aporturi. Majorarea din contul activelor
persoanei juridice se poate face prin:
- majorarea capitalului din contul beneficiilor nerepartizate. Are loc în
situaţia când adunarea generală a asociaţilor decide încorporarea benefi-
ciului în capitalul social, însoţită de creşterea părţii sociale a fiecărui asociat.
- majorarea capitalului social din contul unor active prin convertirea
datoriilor în acţiuni. Această formă de majorarea a capitalului social este
posibilă doar la societăţile pe acţiuni şi este prevăzută în Legea cu privire la
societăţile pe acţiuni nr.1134/1997. Conform art.41 alin.(2) lit.(d), aport la
capitalul social pot fi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori
achitate cu active. În acest caz are loc convertirea datoriilor în acţiuni, iar
creditorul se transformă în acţionar.
Majorarea capitalului social poate fi efectuată şi prin depunerea de noi
aporturi. Aporturile pot fi depuse atât de asociaţii existenţi, care doresc să-şi
consolideze influenţa şi puterea de câştig în cadrul persoanei juridice, cât şi
de terţele persoane, care primesc calitatea de asociaţi.
În legătură cu depunerea de noi aporturi se vor lua în consideraţie cel puţin
două momente: în primul rând, nu pot servi în calitate de aporturi drepturile
nepatrimoniale şi bunurile consumptibile; în al doilea rând, la înregistrarea
majorării capitalului social al întreprinderilor cu investiţii străine, precum şi la
procurarea cotei-părţi de la întreprinderile autohtone de către persoanele
străine, se verifică ca capitalul social al întreprinderilor să nu fie constituit din
terenuri cu destinaţie agricolă (art.6 alin.(2) al Legii nr.1308/1997285).
Pentru efectuarea înscrierilor privind majorarea capitalului social, la
oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat se prezintă:
- hotărârea organului competent al persoanei juridice privind modificarea
actelor de constituire;
- dovada achitării taxei de înregistrare a modificărilor;
- actul suplimentar cerut de organul de înregistrare, şi anume:
1) la înregistrarea majorării capitalului social: în numerar – dovada
depunerii în numerar a părţii sociale; cu bunuri imobile (specificate la
284
285
Legea privind preţul normativ şi modul de vânzare-cumpărare a pământului, nr.1308 din
139
FAC
Iurie MIHALACHE
art.288 din Codul civil) – actul ce confirmă dreptul de proprietate asupra

bunului şi raportul întocmit de evaluator în care se va indica valoarea
bunului; cu bunuri mobile – raportul de evaluare întocmit de organizaţia
abilitată; în cazul societăţilor pe acţiuni – decizia Comisiei Naţionale a
Pieţei Financiare;
2) la înregistrarea majorării capitalului social din contul beneficiului
nerepartizat – raportul de audit;
3) la înregistrarea majorării capitalului social din contul acţiunilor –
extrasul din registrul deţinătorilor de valori mobiliare prin care se confirmă
deţinerea acţiunilor respective şi actul care confirmă valoarea de piaţă a
acţiunilor ce urmează a fi incluse în capitalul social, întocmit de către
participantul profesionist pe piaţa valorilor mobiliare.
Reducerea (micşorarea) capitalului social se efectuează doar prin hotărâ-
rea organului suprem al persoanei juridice şi numai în condiţiile legii. Mic-
şorarea capitalului social nu poate fi efectuată sub minimul stabilit de lege.
Micşorarea capitalului social se poate realiza prin:
a) Împărţirea activelor între asociaţi, în situaţia în care organul suprem
al persoanei juridice decide că pentru atingerea scopului propus sunt
suficiente active mai mici. Ca rezultat, se recurge la micşorarea capitalului
social şi împărţirea activelor între asociaţi.
Micşorarea capitalului social se efectuează numai dacă creditorii sunt de
acord. În prealabil, toţi creditorii persoanei juridice trebuie să fie informaţi.
Dacă creditorii se opun reducerii capitalului social, micşorarea acestuia se
poate face numai după satisfacerea integrală a creanţei creditorului (sau
creditorilor) care se opune. După informarea creditorilor şi satisfacerea
cerinţelor creditorului care se opune, persoana juridică prezintă Camerei
Înregistrării de Stat actele cu privire la micşorare286. Numai după
înregistrarea micşorării şi înscrierea noii mărimi a capitalului social asociaţii
sunt în drept să înceapă împărţirea activelor între ei. Activele pot fi achitate
în bani sau în bunuri.
b) Micşorarea capitalului din cauza insuficienţei de active. În cazul în
care mărimea activelor persoanei juridice ajunge sub nivelul capitalului ei
286
În scopul înregistrării micşorării capitalului social, la oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de
Stat se prezintă: hotărârea organului competent al persoanei juridice privind modificarea actelor de
constituire şi a datelor înscrise în Registrul de stat; dovada achitării taxei de înregistrare a
modificărilor. Suplimentar se prezintă: a) copia avizului corespunzător publicat în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova (art.36 din Legea nr.135/2007); b) în cazul reducerii capitalului social la
societăţile pe acţiuni – decizia Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare.
140
social, una din soluţiile pe care le are persoana juridică constă în micşorarea
capitalului social. În acest sens, atât Legea cu privire la societăţile pe acţiuni
nr.1134/1997 (art.39 alin.(5)), cât şi Codul civil (art.112 alin.(1)) stabilesc
că valoarea activelor nete ale societăţii nu poate fi mai mică decât mărimea
capitalului ei social.
În conformitate cu prevederile Legii nr.1134/1997, dacă la expirarea a 2
ani financiari consecutivi valoarea activelor nete ale societăţii, potrivit
bilanţului anual, va fi mai mică decât mărimea capitalului social, orice
acţionar al societăţii este în drept să ceară adunării generale a acţionarilor
adoptarea unei hotărâri cu privire la: a) reducerea capitalului social; b)
majorarea valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionari a unor
aporturi suplimentare; c) dizolvarea societăţii; d) transformarea societăţii în
altă formă juridică de organizare (art.39 alin.(6)).
Neîndeplinirea acestor dispoziţii duce la dizolvarea forţată a persoanei
juridice şi lichidarea ei prin hotărâre judecătorească.
§3. Întreprinderea ca complex patrimonial unic
3.1. Semnificaţia noţiunii de „întreprindere”
Termenul întreprindere în legislaţia actuală are un înţeles contradictoriu.
Din punct de vedere formal, termenul dispune de acoperire juridică, fiind
instituit şi reglementat prin Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi
nr.845/1992287, în schimb sub aspect uzual, noţiunea de întreprindere este
perimată, fiind rar utilizată de către jurişti. Motivul constă în faptul că însăşi
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi prin care se conferă suport
juridic acestui termen a devenit puţin aplicabilă graţie vechimii, dar şi a
multor incoerenţe de ordin terminologic. Anume din aceste considerente,
prioritate se acordă normelor Codului civil şi legilor speciale288.
Termenul întreprindere se regăseşte şi în prevederile Codului civil.
Pentru o mai bună înţelegere a contextului în care este utilizată, e necesar să
începem de la faptul că în Codul civil întreprinderea este reglementată cu
două înţelesuri: ca subiect de drept şi ca obiect de drept. Întreprinderea
privită ca subiect de drept legiuitorul o utilizează când este vorba de
întreprinderile de stat şi municipale (art.179 din Codul civil). În celelalte
287
Republicii Moldova, nr.2, 1994.
288
Prin analogie, o soartă asemănătoare a avut Legea cu privire la proprietate nr.459/1991 (în prezent
abrogată) care s-a menţinut în vigoare până în anul 2007, însă de facto, nu se mai făcea trimitere la
normele acesteia.
141
FAC
Iurie MIHALACHE
cazuri, întreprinderea este reglementată în calitate de obiect, adică ca

complex patrimonial unic (art.817-822).
Pentru evitarea confuziei dintre cele două înţelesuri ale cuvântului
întreprindere, ca subiect de drept şi ca obiect al raporturilor civile, este
necesar de a evita cuvântul întreprindere. Linia corectă în acest sens este
redată de Codul civil, unde subiectele activităţii de întreprinzător sunt
denumite prin cuvintele „întreprinzător” şi „comerciant” (art.26, art.749
alin.(1), art.765 alin.(3) etc.), iar întreprinderea este recunoscută, în mod
direct, ca obiect al contractelor de vânzare-cumpărare şi gaj, adică se
prezintă în calitate de obiect, nu ca subiect de drept. Singura excepţie în
acest sens o constituie întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale
care, în virtutea tradiţiei, au fost preluate din vechea legislaţie.
Întreaga problemă legată de utilizarea confuză a termenului
„întreprindere” este provocată de menţinerea în vigoare a Legii cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi289. Abrogarea acesteia din urmă ar contribui la
uniformizarea terminologiei juridice, dar şi la dispariţia semnelor de
întrebare cu referire la anumite dispoziţii din această lege (cum ar fi,
întreprinderea de arendă, care nu se mai regăseşte în nici un act normativ).
3.2. Natura juridică a întreprinderii ca complex patrimonial unic

Legiuitorul nu s-a pronunţat asupra naturii juridice a întreprinderii ca
complex patrimonial unic aşa cum a făcut-o, spre exemplu, legiuitorul în
Codul civil al Federaţiei Ruse. În legislaţia rusă întreprinderea ca complex
patrimonial este considerată a fi bun imobil (art.549)290. Această situaţie,
însă, generează numeroase probleme291, motiv din care renumitul profesor
289
Mai multe detalii a se vedea: Mihalache Iurie. Întreprinderea: subiect de drept sau obiect al
raporturilor civile? // Revista Institutului Național al Justiției, 2014, nr.1 (28), p.16-21.
290
În componenţa întreprinderii ca complex patrimonial unic poate să nu fie prezent nici un bun
imobil. Întrebarea este cum calificăm în asemenea situaţii întreprinderea? Răspunsul autorilor ruşi
este că suntem în faţa unei ficţiuni a legii. Întreprinderea a fost calificată ca imobil prin voinţa
legiuitorului şi nu în funcţie de legătura pe care o are cu imobilul. Mai mult, pot fi situaţii când în
componenţa întreprinderii să nu existe nici un bun imobil şi în acest caz întreprinderea la fel, va fi
calificată drept bun imobil.
291
În legislaţia rusă, ca şi în cea moldovenească de altfel, accentul este pus pe bunuri, în detrimentul
altei laturi importante, cum este afacerea (business), în care rolul principal revine clientelei, pieţei de
desfacere, reputaţiei, secretului comercial. Atribuirea întreprinderii-obiect la una din categoriile de
bunuri – mobile sau imobile, nu rezolvă problema, ci dimpotrivă, o aprofundează şi mai mult
(Кравцова Е.А. Понятие предприятия как имущественного комплекса в гражданском
законодательстве Российской Федерации // Образование и право (Federaţia Rusă), 2012, nr.3,
142
civilist rus, E.Suhanov, este de părerea că întreprinderea ca complex patri-

monial unic poartă natură juridică de „business” sau „afacere”292. Acelaşi
punct de vedere îl găsim în doctrina românească. Profesorul Gh.Piperea
consideră întreprinderea ca fiind o afacere organizată: „Întreprinderea este o
afacere pentru că presupune asumarea unui risc. Riscul constă în
posibilitatea de a obţine un profit sau de a suporta o pierdere”293.
Codul civil al Republicii Moldova nu permite a face concluzii certe în
acest sens. În consecinţă, părerile doctrinarilor s-au diversificat. Unii autori
(E.Cojocari, A.Bloşenco) consideră că întreprinderea ca complex patrimo-
nial din legislaţia naţională reprezintă un bun imobil294. Conform unor opinii
separate, întreprinderea ca complex patrimonial unic ar fi bun mobil
(A.Calenic)295, iar după alt autor (O.Halabudenco) s-ar deduce că legislaţia
Republicii Moldova a fost inspirată din legislaţia Franţei unde întreprin-
derea-obiect este considerată bun incorporal296. Există şi surse în care
autorii, pentru a nu greşi, evită de a se pronunţa asupra naturii juridice a
întreprinderii ca complex patrimoniual unic297.
O situaţie diferită există în legislaţia română, unde întreprinderea-obiect
este denumită fond de comerţ. După natura juridică fondul de comerţ este
considerat bun mobil, iar elementele care-l compun por fi corporale (mate-
riale, utilaje, mărfuri etc.) şi incorporale (drepturi asupra firmei, emblemei,
mărcilor, clientelei, vadului comercial, drepturi de autor etc.)298. Sintagma
„fond de comerţ” nu este cunoscută legislaţiei naţionale. Echivalentul
acesteia este întreprinderea ca complex patrimonial unic.
p.239; Сусликов В.Н. О правовом статусе предприятия как имущественного комплекса //

Гражданское право (Federaţia Rusă), 2009, nr.4, p.25).
292
Суханов Е. Предприятие и юридическое лицо // Хозяйство и право (Federaţia Rusă), 2004,
nr.7, p.4.
293
Piperea Gheorghe, op.cit., p.36.
294
Volcinschi Victor, Cojocari Eugenia. Dreptul economic (Dreptul antreprenoriatului). – Chişinău:
Business-Elita, 2006, p.352; Bloşenco Andrei. Drept civil. Partea specială: Note de curs. – Chişinău:
Cartdidact, 2003, p.30.
295
Каленик А.В. Основы правового регулирования предпринимательства и предприятий в
Республике Молдова: состояние, тенденции развития и проблемы // Предпринимательское
право (Federaţia Rusă), 2009, nr.2, p.33.
296
Халабуденко О. Договор купли-продажи предприятия как имущественного комплекса //
Бухгалтерские и налоговые консультации, 2003, nr.10, p.57.
297
Rotari Alexandru. Drept civil. Contracte speciale / Chibac Gheorghe, Băieşu Aurel, Volcinschi
Victor, Rotari Alexandru, Efrim Oleg, Volumul II. – Chişinău: Cartier, 2006, p.57-62; Roşca Nicolae,
Baieş Sergiu, op.cit., p.184-185.
298
Pentru mai multe detalii a se vedea: Herovanu Lucia-Valentina. Fondul de comerţ: Monografie. –
Bucureşti: Universul juridic, 2011, p.35.
143
FAC
Iurie MIHALACHE
3.3. Întreprinderea privită ca subiect

şi obiect al obligaţiilor civile
Întreprinderea – subiect. În Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi termenul „întreprindere” esre redat în calitate de subiect al
raporturilor juridice civile. Conform art.3, întreprinderea constituie un agent
economic cu firmă (titulatură) proprie având statut de persoană fizică sau
persoană juridică, fondată de către întreprinzător în modul prevăzut de lege.
Altfel spus, legea asimilează noțiunea de întreprindere cu alte noţiuni
similare: „întreprinzător”, „antreprenor”, „comerciant”, „agent economic”.
Din punct de vedere istoric, întreprinderea – subiect din legislaţia
naţională îşi are originea în perioada sovietică când întreprinderea era
privită ca participant al raporturilor civile, adică subiect de drept cu înţeles
de persoană juridică. Prin atribuirea calităţii de subiect de drept s-a dorit, de
fapt, personificarea organelor de stat şi nu a întreprinderilor ca complexe
patrimoniale unice299.
Funcţia principală a întreprinderilor în economia socialistă consta în fab-
ricarea unor cantităţi planificate de mărfuri a căror comercializare era pusă
în sarcina altor organe sau instituţii. Din acest considerent, întreprinderile de
stat nu se puteau manifesta ca întreprinzători adevărați. Acestea aveau doar
un drept de gestiune (administrare) asupra bunurilor, statul fiind cel care
exercita atributele dreptului de proprietate. În acest sens Codul civil al
R.S.S.M. din 1964300 prevedea că statului aparţin principalele mijloace de
producţie în industrie, în construcţie şi în agricultură, mijloacele de transport
şi de telecomunicaţii, băncile etc. (art.92)
Legislaţia de după anul 1991 nu s-a putut debarasa de vechile noţiuni,
preluând termenul întreprindere ca generic pentru toate subiectele care
desfăşoară activităţi de întreprinzător. Astfel, întreprinderi erau considerate
şi societăţile în nume colectiv (SNC), societăţile în comandită (SC), societă-
ţile cu răspundere limitată (SRL) şi societăţile pe acţiuni (SA). În sensul larg
de utlizare, termenul întreprindere a fost preluat şi de alte acte normative,
precum: Legea privind investiţiile străine nr.998/1994 (abrogată), Legea cu
privire la susţinerea şi protecţia micului business nr.112/1994 (abrogată),
Legea cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi organizaţiilor
nr.1265/2000 (abrogată) etc.
299
Грибанов А. Предприятие как имущественный комплекс (объект права) по праву России и
Германии: Монография. – Москва: Инфотропик Медиа, 2010, p.36.
300
Codul civil al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 26.12.1964 // Buletinul Oficial
nr.000 din 26.12.1964.
144
Termenul avea şi un sens mai îngust, denumind doar unele forme juridice
de organizare, precum: întreprinderea individuală, întreprinderea de stat,
întreprinderea municipală şi întreprinderea de arendă.
Alături de întreprinderea subiect de drept, în unele acte normative se
strecurau, intenţionat sau involuntar, sintagme de felul: procurarea întreprin-
derii, gajarea întreprinderii, vânzarea întreprinderii, privatizarea întreprinde-
rii301. Anume aceste sintagme reprezentau al doilea sens al noţiunii, adică în-
treprinderea ca complex patrimonial unic sau întreprinderea – obiect, sens în
care actualmente o găsim reglementată în art.817-822 din Codul civil.
Întreprinderea – obiect. Întreprinderea-obiect reprezintă totalitatea de
bunuri materiale şi nemateriale unite într-un tot întreg sub aspect economic
şi care oferă deţinătorului posibilitatea de a obţine profit302. În acest sens,
întreprinderea nu este persoană juridică. Ea se materializează într-o masă de
bunuri în care se includ şi datoriile. Înstrăinarea de către o persoană juridică
a complexului patrimonial care îi aparţine către o altă persoană juridică nu
duce la încetarea calităţi de subiect de drept al celei dintâi. Ea îşi poate
continua activitatea.
În legislaţia Republicii Moldova lipseşte definiţia legală a întreprinderii
ca complex patrimonial unic, în schimb există reglementări speciale prin
care întreprinderea este încadrată în diferite raporturi juridice civile, precum
vânzare-cumpărare, gaj, locaţiune, leasing, concesiune, franchising, admi-
nistrare fiduciară etc.303
Întreprinderii ca obiect al obligaţiilor civile îi sunt caracteristice
următoarele particularităţi:
a) Reprezintă un complex patrimonial care include: clădirile şi
acareturile acestora, edificiile, utilajele, inventarul, materia primă, producţia
finală, cotele-părţi la alte întreprinderi, datoriile întreprinderii şi creanţele
acesteia, precum şi drepturile la simbolica ce individualizează întreprinderea
(denumirea de firmă, marca de producţie, etc.)304.
301
A se vedea Legea cu privire la privatizare nr.627/1991, Legea privind investiţiile străine
nr.998/1992 (abrogată), Legea cu privire la gaj nr.838/1996 (abrogată).
302
Грибанов А., op.cit., p.36.
303
De exemplu, vânzarea-cumpărarea întreprinderii ca complex patrimonial unic (art.817-822 din
Codul civil), gajul întreprinderii (alin.(3) art.455 din Codul civil, art.27-31 din Legea cu privire la
gaj), vânzarea întreprinderii (afacerii) debitorului în cazul insolvabilităţii (art.129 din Legea
insolvabilităţii nr.149/2012); privatizarea întreprinderilor cu capital de stat sau municipal (art.22
alin.(1) lit.(d-1) din Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice nr.121/2007) etc.
304
Rotari Alexandru. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Volumul II (col. de aut.). –
Chişinău: Arc, 2006, p.444.
145
FAC
Iurie MIHALACHE
Aşa cum reiese din însăşi denumirea sa, întreprinderea reprezintă un bun
complex, alcătuit din mai multe elemente care formează un tot întreg
destinat folosinţei comune (alin.(1) art.297 din Codul civil). Din acest punct
de vedere întreprinderea intră sub incidenţa regimului juridic al
universalităţii de drept (alin.(2) art.98), deoarece poate include în
componenţa sa o pluralitate de bunuri corporale şi incorporale de orice fel.
În legătură cu aceasta, în doctrină s-a specificat că întreprinderea
reprezintă nu doar un patrimoniu sau un bun oarecare, dar se manifestă ca
un complex de bunuri, funcţional şi bine organizat, în care toate elementele
sunt folosite de către întreprinzător pentru desfăşurarea cu succes a
activităţii sale aducătoare de profit. În cadrul complexului, diferitele
categorii de bunuri formează o anumită unitate juridică – întreprinderea
privită ca complex patrimonial unic, ca obiect al drepturilor civile305.
Cuvântul „complex” (din latină „complexus”) înseamnă un grup de
elemente, unite logic între ele. Luate în mod particular, fiecare element al
complexului poate exista de sinestătător, în schimb nu este capabil de a
îndeplini funcţiile întregului complex. Din acest considerent, complexul
trebuie privit în ansamblu, ca un tot întreg306.
b) Complexul patrimonial al întreprinderii poartă caracter unic. Toate
elementele din componenţa întreprinderii funcţionează ca un tot întreg şi
sunt unite în scopul practicării activităţii de întreprinzător. Componente
clasice se consideră, spre exemplu, fabrici, magazine, restaurante, hoteluri,
cafenele, frizerii, ateliere, depozite, inventar etc. Uneori, din componenţa
întreprinderii pot să lipsească o serie de elemente precum terenurile,
clădirile, construcţiile, locul lor fiind preluat de obiecte ale proprietăţii
intelectuale, cum sunt denumirea de firmă, emblema, marca etc.
Alteori întreprinderea poate să nu dispună în proprietate de bunuri, dar să
le deţină în baza contractului de locaţiune sau de arendă. În asemenea
situaţie, la vânzare-cumpărare accentul se pune pe atributele de identificare
ale întreprinderii (denumire de firmă, emblemă, marcă de producţie etc.)
care ajută la sporirea valorii băneşti a acesteia. Mai frecvent, aceasta se
remarcă la instituţiile financiare, companiile de asigurare, companiile de
audit şi consulting pentru care denumirea, clientela şi reputaţia sunt
primordiale.
305
Каленик А.В. Коммерческое (предпринимательское) право. Издание 3-е. Tipografia din Bălţi
SRL, 2008, p.183.
306
Пхалагов Т.С. Имущественный комплекс как объект гражданских прав // Новая правовая
мысль (Federaţia Rusă), nr.6, 2010, p.22.
146
c) Poate face obiectul diferitor contracte juridico-civile, precum: vânzare-

cumpărare, arendă, locaţiune, gaj, administrare fiduciară etc.
d) Întreprinderea privită ca complex patrimonial reprezintă în sine un
patrimoniu care pus în aplicare, să aducă venit. Orice complex patrimonial
care este utilizat în alte scopuri decât obţinerea venitului (câştigului) nu
poate fi recunoscut ca întreprindere în sensul art.817-226 din Codul civil.
e) Gestionarea întreprinderii ca complex patrimonial se face de către un
subiect de drept – persoană fizică sau persoană juridică, înregistrate în
calitate de întreprinzător.
Societăţile necomerciale pot dispune de întreprindere privită ca complex
patrimonial unic. Spre exemplu, asociaţiile obşteşti sau partidele politice pot
deţine în proprietate o tipografie, o revistă, o bibliotecă, computere, hârtie
etc. Se impune condiţia ca întrebuinţarea bunurilor să se realizeze în
conformitate cu scopul organizaţiei necomerciale (art.188), iar venitul
obţinut nu poate fi împărţit între membrii fondatori ai acestei organizaţii.
Există şi situaţii când întreprinzătorul poate să nu dispună de o
întreprindere ca complex patrimonial. Este vorba de persoana fizică care
activează în baza patentei. Întreaga sa activitate este orientată spre obţinerea
profitului de scurtă durată (de moment) şi nu acumularea unor bunuri în
calitate de complex patrimonial307.
3.4. Vânzarea-cumpărarea întreprinderii ca complex patrimonial unic
Conform art.817 din Codul civil, în baza contractului de vânzare-
cumpărare a întreprinderii vânzătorul se obligă să dea în proprietate
cumpărătorului întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, cu
excepţia drepturilor şi obligaţiilor inalienabile.
Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie şi la alte mijloace
de individualizare a întreprinderii şi a producţiei acesteia, a lucrărilor şi ser-
viciilor, precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor mijloace de indivi-
dualizare se transmit cumpărătorului dacă în contract nu este prevăzut altfel.
Părţile contractului sunt vânzătorul şi cumpărătorul. În calitate de
vânzător pot figura persoanele fizice sau persoanele juridice cărora
întreprinderea le aparţine cu drept de proprietate. În calitate de cumpărător
pot fi persoanele fizice ce practică activitatea de întreprinzător precum şi
persoanele juridice de drept public (statul şi unităţile administrativ-
teritoriale) şi privat.
307
Каленик А.В., op.cit., р.182.
147
FAC
Iurie MIHALACHE
Obiectul vânzării-cumpărării întreprinderii ca complex patrimonial unic

îl constituie terenurile de pământ, autovehiculele, utilajul, construcţiile,
scările şi alte bunuri.
Este foarte important de a face deosebire dintre vânzarea întreprinderea
ca complex patrimonial şi vânzarea părţii sociale (acţiunilor). În situaţia
vânzării părţii sociale, fie chiar şi în proporţie de 100%, noul asociat devine
proprietar asupra bunurilor din capitalul social, iar cele care nu sunt incluse
în capitalul social, continuă să aparţină fostului asociat. Deţinerea cotei-părţi
în capitalul social permite noului asociat să obţină un drept de control şi
administrare asupra activităţii societăţii308.
Situaţie de speţă. Pentru mai multă claritate aducem o situaţie practică.
Părţile au încheiat contract de vânzare-cumpărare a cotei părţi în mărime de
100% din capitalul social al SRL „Present Design”. Ulterior, cumpărătorul
s-a adresat cu acţiune în judecată solicitând declararea nulităţii contractului
de vânzare-cumpărare a părţii sociale din motiv că nu i-au fost transmise în
proprietate bunurile întreprinderii. În motivarea cererii se indică faptul că
conform actului juridic urma să se realizeze vânzarea-cumpărarea întreprin-
derii ca un complex patrimonial ceea ce de fapt nu s-a realizat, fiind igno-
rate şi prevederile art.817-822 din Codul civil.
Judecătoria Hânceşti a respins cererea reclamantului, motivând că
vânzarea părţi sociale nu trebuie privită nicidecum ca vânzarea întreprinderii
ca un complex patrimonial, ce ar fi inclus în sine clădirile, edificiile,
utilajele, inventarul, materia primă, producţia finală etc. Capitalul social
reprezintă o expresie valorică (bănească) a contribuţiilor asociaţilor socie-
tăţii şi nu este un ansamblu de bunuri transmise de aceştea. La caz, partea
socială reprezintă un bun incorporal individual determinat constatat printr-
un titlu, nesusceptibil de transmitere în modul indicat de pârât. Ca urmare,
considerentele expuse de pârât privind netransmiterea patrimoniului
întreprinderii nu pot servi ca argument în susţinerea încălcării prevederilor
art.817-822 din Codul civil (Hotărârea Judecătoriei Hânceşti din
14.11.2012, dosarul nr.2-143/2012. Arhiva Judecătoriei Hânceşti).
Forma. Contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii ca complex
patrimonial unic se încheie în formă autentică şi se înregistrează la Camera
Înregistrării de Stat (art.818 din Codul civil)309. Mai apoi, dreptul de
proprietate asupra întreprinderii urmează a fi înregistrat (art.822 alin.(1))310.
308
Грибанов А., op.cit., p.13.
309
Obligaţia înregistrării contractului este prevăzută şi în art.191 al Legii privind înregistrarea de stat
a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali nr.220/2007. Suntem de părerea că contractul
148
Până la semnarea contractului, părţile trebuie să întocmească şi să

examineze actul de inventariere, bilanţul contabil, concluzia auditorului
independent asupra componenţei şi valorii întreprinderii, lista datoriilor
vânzătorului incluse în componenţa întreprinderii cu indicarea creditorilor,
caracterul datoriei, cuantumul şi termenele de executare a obligaţiilor (art.
819 din Codul civil).
Preţul în contractul de vânzare-cumpărare se determină prin acordul de
voinţă al părţilor. O importanţă deosebită la formarea preţului o are faptul
dacă întreprinderea funcţionează sau se află în stagnare311. Preţul este
determinat şi în funcţie de poziţia pe piaţă, locul amplasării (spre exemplu,
în centru oraşului, la periferie etc.), distanţa până la sursa de materie primă,
clientela, vadul comercial, reclama, reputaţia, şansele de realizare a
businessului pe viitor etc.312
Elemente care nu fac parte din componenţa patrimoniului. Personalul
(angajaţii)313, clientela și vadul comercial nu intră în componenţa
de vânzare-cumpărare a întreprinderii ca complex patrimonial unic nu ar trebui înregistrat la Camera

Înregistrării de Stat. Forma autentificată notarial ar fi suficientă pentru opozabilitatea contractului faţă
de terţi. Altceva, că vânzarea-cumpărarea întreprinderii se realizează printr-un cumul de contracte, iar
fiecare dintre aceste contracte se supune unei înregistrării aparte. Spre exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare a bunurilor imobile se înregistrează la oficiul cadastral teritorial, vânzarea-
cumpărarea denumirii de firmă şi a mărcii - la Agenţia pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale etc.
De lege ferenda, propunem modificarea art.818 din Codul civil şi expunerea lui în următoarea
redacţie: „Contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii în calitate de complex patrimonial unic se
încheie în formă autentică”. Totodată, recomandăm excluderea art.191 din Legea nr.220/2007 (Mi-
halache Iurie. Forma contractului de vânzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial
unic // Studia Universitatis. Revista Ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, 2007, nr.6, p.47).
310
Codul civil nu specifică organul competent de a efectua înregistrarea dreptului de proprietate
asupra întreprinderii. În legătură cu aceasta, în doctrină se propune completarea art.822 din Codul
civil cu menţiunea că dreptul de proprietate asupra întreprinderii ca complex patrimonial unic va trece
la cumpărător la data înscrierii în Registrul bunurilor imobile. De asemenea, se recomandă
completarea alin.(2) art.288 din Codul civil cu o nouă categorie de bunuri imobile – întreprinderea ca
un complex patrimonial unic (Palii Victor. Aspecte privind întreprinderea ca complex patrimonial
unic. Contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic // Analele
ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Ediţie jubiliară, Seria „Ştiinţe socio-umanistice”,
Volumul I. – Chişinău: CEP USM, 2006, p.311).
311
Chelaru Oleg, Mihalache Iurie. Aspecte cu privire la obiectul şi forma contractului de vânzare-
cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic // Revista Naţională de Drept, 2007,
nr.11, p.62.
312
Calenic Alexandr. Dreptul afacerilor: Curs universitar. Ediţia a II-a (coord. A.Cuzneţov). –
313
Legea protejează drepturile şi interesele salariaţilor în cazul schimbării proprietarului ca rezultat al
vânzării-cumpărării întreprinderii, stabilind că în caz de transmitere a dreptului de proprietate asupra
unei întreprinderi, succesorul preia toate drepturile şi obligaţiile existente (art.64 alin.(3) din Codul
muncii). Totuşi, de la regula dată este prevăzută şi o excepţie. Conform pct.(f) alin.(1) art.86 din
149
FAC
Iurie MIHALACHE
întreprinderii ca complex patrimonial unic, respectiv nu pot fi vândute. Cu

toate aceastea, în practică, preţul de vânzare a întreprinderii sporeşte
reieşind din profesionalismul lucrătorilor, numărul clienţilor, poziţia pe
piaţă, locul de amplasare a oficiilor etc.
Vânzarea-cumpărarea întreprinderii ca complex patrimonial unic în
cazul privatizării întreprinderilor de stat şi municipale. Baza normativă o
găsim în Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice
nr.121/2007314 (art.22 alin.(1) lit.(d-1)) şi Regulamentul concursurilor
comerciale şi investiţionale de privatizare a proprietăţii publice, aprobat
prin Hotărârea Guvernului nr.919/2008315 din care reiese că întreprinderile
de stat şi întreprinderile municipale pot fi vândute în calitate de complexe
patrimoniale unice. Vânzător al întreprinderilor de stat este Agenţia Prop-
rietăţii Publice, iar al întreprinderilor municipale - autorităţile administraţiei
publice locale. Cumpărătorul se desemnează în baza concursului de
privatizare. Dreptul de proprietate asupra complexului de bunuri trece la
cumpărător după achitarea integrală a preţului şi înregistrarea de stat.
Luând în consideraţie înţelesul diferit al cuvântului „întreprindere”, ca
obiect şi ca subiect al raporturilor civile, în practică pot fi întâlnite situaţii
confuze.
Situaţie de speţă. În rezultatul desfăşurării concursului de privatizare a
Î.S. Complexul Hotelier „Codru”, câştigător a fost declarată compania
„Daranian Holdings Limited” (Cipru). Conform deciziei comisiei de
concurs, a fost semnat contractul de vânzare-cumpărare a Î.S. Complexul
Hotelier „Codru” ca complex patrimonial unic, unde Agenţia Proprietăţii
Publice (în calitate de vânzător) l-a transmis în proprietatea companiei
„Daranian Holdings Limited” (cumpărător). Evaluarea complexului
patrimonial a fost efectuată de către Î.S. „Centru de expertiză şi evaluare”,
iar în baza acestei evaluări vânzătorul a stabilit preţul iniţial de vânzare în
mărime de 50 mln lei. Mai apoi contractul a fost înregistrat la Camera
Înregistrării de Stat, şi apoi în Registrul bunurilor imobile.
Codul muncii, schimbarea proprietarului unităţii poate servi temei de concediere în privinţa
conducătorului unităţii (administratorului), a adjuncţilor săi şi a contabilului-şef. Cu alte cuvinte, noul
proprietar al întreprinderii este în drept să concedieze numai administratorul, adjuncţii săi, precum şi
contabilul-şef care au fost angajaţi de către fostul proprietar.
314 Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice, nr.121 din 04.05.2007 //
315 Regulamentul concursurilor comerciale şi investiţionale de privatizare a proprietăţii publice,
aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.919 din 30.07.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr.143-144, 2008.
150
Litigiul a survenit în legătură cu faptul că în contractul de vânzare-

cumpărare a întreprinderii ca complex patrimonial părţile au introdus o
clauză conform căreia contractul urma să servească drept temei pentru
reorganizarea Complexului Hotelier „Codru”, din întreprindere de stat, în
societatea cu răspundere limitată. Procuratura Generală a înaintat recurs
solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărarea a întreprinderii ca
complex patrimonial unic pe motiv că în contract s-a făcut confuzia dintre
întreprinderea – subiect şi întreprinderea – obiect al obligaţiilor civile. Cu
alte cuvinte, părţile nu erau în drept să introducă clauza de reorganizare în
contractul de vânzare-cumpărare, deoarece procedura de reorganizare se
referă la întreprinderea – subiect de drept, în timp ce contractul – la
întreprinderea ca obiect al obligaţiilor civile. Mai mult, proprietar al
complexului patrimonial a devenit nu compania „Daranian Holdings
Limited” (aşa cum ar fi trebuit să fie), dar însăşi Complexul Hotelier
„Codru”, care şi-a schimbat doar forma juridică de organizare, devenind
societate cu răspundere limitată.
Curtea Supremă de Jutiţie s-a expus că sunt neîntemeiate cerinţele
Procuraturii Generale privind recunoaşterea nulităţii contractului de
vânzare-cumpărare. În opinia Curţii, procedura de reorganizare a
Complexului Hotelier „Codru” din întreprindere de stat în societate cu
răspundere limitată a fost efectuată în mod legal, legalitatea fiind verificată
de către Camera Înregistrării de Stat. Mai mult, reorganizarea complexului
hotelier în rezultatul executării contractului a fost una necesară, în scopul
atingerii prerogativelor care au fost stabilite în contract (Decizia Colegiului
economic al Curţii Supreme de Justiţie a R.M. din 18.05.2010, dosarul
nr.2re-178/2010).
151
FAC
Iurie MIHALACHE
Capitolul 7. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

Planul
§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată
§2. Constituirea societăţii cu răspundere limitată
§3. Capitalul social şi capitalul de rezervă
§4. Partea socială
§5. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată:
5.1. Adunarea generală
5.2. Organul executiv
5.3. Organul de control
5.4. Drepturile şi obligaţiile asociaţilor
5.5. Răspunderea asociatului
5.6. Excluderea asociatului
§6. Încetarea societăţii cu răspundere limitată
§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată
Precizări. Societatea cu răspundere limitată este cea mai răspândită
formă de organizare a activităţii de întreprinzător din Republica Moldova.
Conform datelor preluate din Registrul de stat al persoanelor juridice, la 01
ianuarie 2014 erau înregistrate 84 410 de societăţi cu răspundere limitată.
Spre deosebire de societăţile pe acţiuni, care sunt cele mai mari
organizaţii comerciale, cu capitaluri de proporţii, societăţile cu răspunde
limitată fac parte din categoria organizaţiilor care dispun de capitaluri
mijlocii. Societăţile cu răspundere limitată sunt favorabile desfăşurării unor
afaceri de dimensiuni reduse. Mai mult, practica dovedeşte că numeroase
forme societare de acest gen sunt constituite de către soţi, în cadrul unei
familii.
Societatea cu răspundere limitată este o creaţie a dreptului german, fiind
reglementată prin Legea germană privind societăţile cu răspundere limitată
din anul 1892. Legea respectivă a servit ca sursă de inspiraţie pentru
adoptarea unor acte normative similare în alte ţări, precum: Austria (1906),
Cehoslovacia (1920), Polonia (1920), Franţa (1942), Grecia (1971) etc.
Ulterior, legiuitorul german a mers mai departe, creând, în anul 1980,
societatea cu răspundere limitată cu un singur asociat. Inspirându-se de la
germani, acest tip de societate a fost preluat mai apoi de Franţa (1985),
România (1990), Republica Moldova (2002) şi alte ţări.
152
Primele reglementări cu privire la societatea cu răspundere limitată le

găsim în Regulamentul societăţilor economice nr.500/1991316. În prezent,
normele privind societatea cu răspundere limitată se conțin în două acte
normative: Codul civil (art.145-155) şi Legea privind societăţile cu
răspundere limitată nr.135/2007317. În situaţia când anumite prevederi din
Codul civil vin în contradicţie cu cele din Legea nr.135/2007, prioritate va
avea ultima, ca lege specială.
Definiţie. Noţiunea legală a societăţii cu răspundere limitată este con-
ferită de art.2 al Legii nr.135/2007 şi art.145 alin.(1) din Codul civil, care
stabilesc că societatea cu răspundere limitată este societatea comercială al
cărei capital social este divizat în părţi sociale conform actului de
constituire şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii.
Doctrina de specialitate defineşte societatea cu răspundere limitată ca o
persoană juridică formată prin voinţa uneia sau mai multor persoane,
exprimată în actul de constituire, care convin să pună în comun anumite
bunuri pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a obţine şi a împărţi
beneficii, în care asociaţii nu răspund pentru obligaţiile ei, ci suportă riscul
activităţii acesteia în limitele părţii sociale deţinute318.
Într-o altă definiţie, societatea cu răspundere limitată este societatea
constituită pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care
pun în comun anumite bunuri pentru a desfăşura o activitate comercială, în
vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în
limita aporturilor lor319.
Din definiţiile atribuite societăţii cu răspundere limitată reies următoarele
particularităţi ale acesteia:
Este o persoană juridică. Ca şi în cazul altor persoane juridice, socie-
tatea cu răspundere limitată se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat;
Este întotdeauna comercială, deoarece îşi pune scopul să obţină cât
mai multe venituri;
Poate fi constituită şi de o singură persoană, deoarece legea permite
existenţa societăţii cu răspundere limitată cu un singur fondator;
316
Regulamentul societăţilor economice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.500/1991 (abrogat) //
Nepublicat în Monitorul Oficial.
317
Legea privind societăţile cu răspundere limitată, nr.135/2007 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2007, nr.127-130.
318
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007
privind societăţile cu răspundere limitată. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2009, p.8.
319
Carpenaru Stanciu. Drept comercial român. – Bucureşti: All Beck, 2001, p.336.
153
FAC
Iurie MIHALACHE
De regulă, sunt întreprinderi mai puţin cunoscute, cu venituri mici;

Capitalul social este împărţit în nişte fracţiuni, numite părţi sociale. Fie-
care fracţiune costă o sumă de bani şi poate fi uşor cumpărată, vândută etc.;
Poate desfăşura orice activităţi neinterzise de lege; în anumite situaţii,
când legea cere, este nevoie şi de licenţă;
Asociaţii societăţii nu răspund pentru datoriile acesteia. Toate obliga-
ţiile societăţii cu răspundere limitată sunt achitate din patrimoniul ei. Dacă
se întâmplă ca societatea cu răspundere limitată să aibă multe datorii, ea va
intra în proces de insolvabilitate, iar în cele din urmă poate fi şi lichidată.
Avantaje şi dezavantaje. Principalele avantaje oferite de societatea cu
răspundere limitată constau în: modalitatea relativ simplă de constituire –
formalităţile pentru întemeiere sunt puţine, iar cheltuielile – relativ reduse;
cadrul legal bine definit – atât Legea nr.135/2007, cât şi Codul civil stabi-
lesc modul de constituire, funcţionare, reorganizare şi de lichidare a socie-
tăţii cu răspundere limitată; riscurile financiare mai mici; conducerea relativ
simplă; răspunderea limitată a asociaţilor – asociaţii nu răspund pentru
obligaţiile societăţii, suportând riscul pierderilor ce rezultă din activitatea
societăţii în limitele cotei lor în capitalul social. Dezavantajele societăţii cu
răspundere limitată sunt puţine şi acestea constau în posibilitatea apariţiei
unor neînţelegeri între asociaţi, ce pot duce la lichidarea societăţii320.
§ 2. Constituirea societăţii cu răspundere limitată
Actul de constituire. Codul civil prevede că societatea cu răspundere
limitată se constituie printr-un singur document, numit act de constituire. În
situaţia societăţilor cu răspundere limitată constituite dintr-un singur fon-
dator, actul de constituire se numeşte statut (art.12 din Legea nr.135/2007).
Actul de constituire este „legea societăţii” şi îşi păstrează puterea
obligatorie pe tot parcursul existenţei societăţii. După natura sa, actul de
constituire este un act corporativ, obligatoriu atât pentru asociaţi, cât şi
pentru societate. Datorită actului de constituire societatea cu răspundere
limitată îşi individualizează statutul ei juridic.
Pentru a fi valabil încheiat, legea impune anumite exigenţe pentru actul
de constituire: a) să fie elaborat în limba de stat; b) să fie semnat de toţi
fondatorii; c) să fie autentificat notarial.
Actul de constituire a societăţii cu răspundere limitată trebuie să
cuprindă: a) datele din buletinul de identitate al fondatorului persoană fizică
320
Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. –
Chişinău: Elena-V.I., 2010, p.82.
154
(numele, locul şi data naşterii, domiciliul), iar în cazul fondatorului persoană

juridică – denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul înregistrării de stat; b)
denumirea, sediul şi obiectul de activitate; c) mărimea capitalului social, apor-
turile asociaţilor, modul şi termenul lor de vărsare; d) structura, atribuţiile,
modul de constituire şi de funcţionare a organelor de conducere; e) filialele şi
reprezentanţele societăţii; f) particularităţile de reorganizare şi lichidare.
Dispoziţiile actului de constituire devin opozabile terţilor din momentul
în care societatea cu răspundere limitată este înscrisă în Registrul de stat al
persoanelor juridice. În continuare, orice modificări la actul de constituire se
fac prin hotărârea adunării asociaţilor, iar pentru a avea valoare juridică,
trebuie consemnate în Registrul de stat.
Fondatorii. Societatea cu răspundere limitată poate fondată de persoane
fizice, persoane juridice, stat sau unităţi administrativ-teritoriale. Numărul
asociaţilor poate fi de la 1 până la 50 de persoane. În situaţia când numărul
asociaţilor depăşeşte cifra de 50, societatea urmează să aleagă una din
următoarele soluţii: reducerea numărului de asociaţi la limita cerută de lege,
schimbarea formei de organizare (de exemplu, transformarea în societate pe
acţiuni) sau dizolvarea.
Denumirea societăţii. În conformitate cu art.3 al Legii nr.135/2007,
societatea cu răspundere limitată poate avea o denumire deplină sau
prescurtată. Denumirea deplină include cuvintele „Societatea cu Răspundere
Limitată”, iar denumirea prescurtată - „S.R.L.”.
Denumirea societăţi se alege de către fondatori şi este supusă votului în
cadrul adunării generale. Mai apoi, denumirea societăţii este fixată în actul
de constituire şi se înscrie în Registrul de stat, fiind principalul atribut prin
care societatea cu răspundere limitată se identifică în relaţiile cu cei din jur.
Societatea este obligată să utilizeze denumirea doar în forma în care este
consemnată în Registrul de stat. În cazul nerespectării acestei obligaţii,
societatea răspunde pentru prejudiciile cauzate terţilor. Mai mult, denumirea
societăţii trebuie să fie unică, astfel încât să nu creeze confuzie cu
denumirea altor persoane juridice.
Înregistrarea de stat. Societatea cu răspundere limitată dobândeşte
personalitate juridică şi devine subiect de drept din momentul înregistrării la
Camera Înregistrării de Stat în modul prevăzut de Legea privind
înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali,
nr.220/2007321. Calitatea de persoană juridică se dobândeşte de la data
321
Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali,
155
FAC
Iurie MIHALACHE
adoptării deciziei de înregistrare şi se dovedeşte prin extrasul din Registrul

de stat. Procedura înregistrării poate fi iniţiată de oricare dintre fondatori sau
de un terţ împuternicit de către fondatori prin procura autentificată la notar.
Camera Înregistrării de Stat verifică legalitatea actelor recepţionate şi emite
decizia motivată de înregistrare sau de respingere a înregistrării.
Ca şi în cazul altor persoane juridice, la înregistrare, societăţii cu răspun-
dere limitată i se atribuie un număr de identificare de stat (IDNO) care atestă
că societatea a fost înscrisă în Registrul de stat şi a fost luată la evidenţă de
organul fiscal (numărul de identificare de stat coincide cu codul fiscal).
§3. Capitalul social şi capitalul de rezervă
Obligaţia principală asumată de către fondatori cu ocazia creării societăţii
cu răspundere limitată este de a vărsa aportul la capitalul social. Aportul
reprezintă mijloacele financiare sau bunurile pe care fondatorul se obligă să
le transmită societăţii cu răspundere limitată. Aporturile pot fi în numerar
(aporturi monetare, adică sume de bani) şi în natură (bunuri corporale,
incorporale), cu excepţia creanţelor şi a drepturilor nepatrimoniale.
Capitalul social reprezintă expresia valorică a aporturilor în numerar şi
în natură cu care fondatorii societăţii contribuie la formarea patrimoniului
ei, spre a asigura mijloacele materiale necesare atingerii scopurilor propuse.
Conform art.21 din Legea nr.135/2007, capitalul social al societăţii se
constituie din aporturile asociaţilor şi reprezintă valoarea minimă a
activelor, exprimată în lei, pe care trebuie să le deţină societatea.
Mărimea capitalului social al societăţii cu răspundere limitată se stabi-
lește de către fondatori în statut. Pentru societăţile care desfăşoară activităţi
speciale, capitalul social minim este prevăzut la o sumă fixă. Astfel, în cazul
societăţilor care se ocupă cu: importul produselor petroliere, capitalul
propriu trebuie să fie de cel puţin 8 mln. lei (art.18 alin.(1) din Legea
privind piaţa produselor petroliere nr.461/2001322); organizarea bursei de
comerţ cu mărfuri – un milion de lei (art.13 alin.(4) din Legea privind
bursele de mărfuri nr.1117/1997323); organizarea şi întreţinerea de cazinouri
– 600000 lei, loterii naţionale – 250000 lei, pariuri – 200000, automate de
joc – 25000 lei (art.9 lit.(b) din Legea cu privire la jocurile de noroc
nr.285/1999324) etc.
322
Legea privind piaţa produselor petroliere, nr.461 din 30.07.2001 // Monitorul Oficial al Republicii
323
Legea privind bursele de mărfuri, nr.1117 din 20.07.1997 // Monitorul Oficial al Republicii
324
Legea cu privire la jocurile de noroc, nr.285 din 18.02.1999 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1999, nr.50-52.
156
În conformitate cu prevederile Codului civil, cel puţin 40% din mărimea

capitalului social se varsă până la înregistrarea societăţii, iar restul – în
termen de 6 luni de la data înregistrării societăţii (art.113). Singura excepţie
este prevăzută pentru societatea cu asociat unic. Aportul în numerar al aso-
ciatului unic se varsă integral până la data înregistrării, iar dacă asociatul se
obligă să verse aporturi în natură, conform art.18 din Legea nr.135/2007 le
poate transmite nu mai târziu de 30 de zile de la data înregistrării de stat a
societăţii.
Nu pot contribui la formarea capitalului social: bunurile care sunt excluse
din circuitul civil (art.22 alin.(1) din Legea nr.135/2007, art.114 alin.(1) din
Codul civil), creanţele pe care le are fondatorul faţă de un terţ, drepturile
nepatrimoniale (art.114 alin.(3) din Codul civil), prestaţiile în muncă şi
serviciile prestate în folosul societăţii (art.113 alin.(2) din Codul civil).
Modificarea capitalului social se face prin majorare sau reducere. În
ambele cazuri, modificarea capitalului social implică şi schimbarea actului de
constituire. Aceasta, deoarece, conform prevederilor Codului civil (art.107
alin.(2), art.146) şi Legii nr.135/2007 (art.13, art.33), mărimea capitalului
social trebuie să fie prevăzută în actul de constituire şi în Registrul de stat.
Capitalul de rezervă. Acesta îndeplineşte rolul unei asigurări pentru
societate şi pentru asociaţii ei, în scopul de a acoperi eventuale lipsuri
financiare ale societăţii în perioade de activitate mai puţin favorabile. Din
punctul de vedere al naturii juridice, rezerva legală are aceeaşi natură
juridică ca şi capitalul social, fiind o prelungire a acestuia325.
Conform prevederilor legale, societatea este obligată să-şi formeze un
capital de rezervă de cel puţin 10% din mărimea capitalului social. Capitalul
de rezervă poate fi utilizat doar în scopul acoperirii pierderilor sau la
majorarea capitalului social (art.31 din Legea nr.135/2007), fiind ca o
garanţie suplimentară pentru creditori. În vederea formării capitalului de
rezervă, societatea alocă nu mai puţin de 5% din beneficiul ei anual, până se
atinge mărimea stabilită în actul de constituire.
Activele care formează capitalul de rezervă pot fi utilizate de către
societate pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător, doar că
modalitatea de utilizare a acestor active este strict determinată de lege. Ele
se folosesc numai la acoperirea pierderilor şi la majorarea capitalului social
şi nu pot fi distribuite între asociaţi cu titlu de dividend.
Din nefericire, în activitatea practică importanţa capitalului de rezervă
este foarte redusă. Fiind insuficientă, mărimea capitalului de rezervă nu
325
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga, op.cit., p.8.
157
FAC
Iurie MIHALACHE
satisface nici pe de parte cerinţa de garanţie pentru creditori. Mai mult decât
atât, în lipsa unor prevederi legale care ar obliga societăţile să-şi păstreze
capitalul de rezervă intact („blocat” pe un cont special), nu există siguranţa
că în caz de piederi societatea va găsi realmente aceşti bani pentru
acoperirea deficitului creat.
În legătură cu aceasta, unii autori recomandă majorarea capitalului social
minim, în speranţa că acesta ar genera o siguranţă mai mare pentru
creditori326. Recomandarea dată, însă, nu este o soluţie viabilă, deoarece
mărimea capitalului social nu poate servi ca garanţie pentru creditorii
chirografari ai societăţii. Practica cunoaşte numeroase situaţii în care, din
lipsa de lichidităţi, societăţi cu răspundere limitată au ajuns în stare de
insolvabilitate, deşi aveau capital social şi capital de rezervă sporit.
§4. Partea socială
Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată se divide în părţi
sociale. Partea socială reprezintă o fracţiune din capitalul social. După
natura juridică, partea socială este un bun incorporal şi se manifestă prin
dreptul de creanţă pe care asociaţii îl dobândesc în calitate de
contraechivalent al aportului făcut327. Dreptul de creanţă permite asociaţilor
de a vota decizii în cadrul adunării asociaţilor, de a obţine dividende, de a
primi o parte din active în cazul lichidării societăţii etc.
Pentru a putea face proba efectuării aportului, între fondator şi societate
se întocmeşte un înscris. De exemplu, actul bancar prin care se confirmă
depunerea sumei de bani la contul societăţii, actul de predare-primire a
bunurilor mobile, imobile etc.
Mărimea părţii sociale depinde de valoarea aportului vărsat de asociat la
constituirea societăţii. Partea socială este indivizibilă, respectiv un asociat
poate deţine doar o singură parte socială (art.149 din Codul civil). În situaţia
în care asociatul dobândeşte părţi sociale de la alţi asociaţi, acestea se
adaugă la partea lui socială, care se va majora proporţional valorii părţilor
primite. O situaţie diferită avem la societăţile cu un singur asociat, deoarece
valoarea părţii sociale a acestuia este egală cu mărimea capitalului social.
Părţile sociale pot avea mărimi diferite, dar nu mai mici de un leu. În
situaţia când are o valoare mai mare de un leu, partea socială trebuie să se
326
2011, p.359.
327
Furtuna Daniela. Natura juridică a părţii sociale din capitalul social al societăţii cu răspundere
limitată // Conferinţa ştiinţifică cu participare internaţională „Interferenţe universitare – integrare prin
cercetare şi inovare”. Rezumatele comunicărilor. – Chişinău: CEP USM, 2012, p.184.
158
împartă fără rest la un leu (art.24 alin.(3) şi (4) din Legea nr.135/2007). Ra-
ţiunea este că fiecare un leu din capitalul social acordă asociatului dreptul la
un vot în cadrul adunării generale. Prin urmare, numărul de voturi ale aso-
ciatului va fi egal cu numărul de lei din valoarea nominală a părţii sale
sociale.
Asociatului care a vărsat integral aportul în capitalul social i se eliberează
un certificat prin care se atestă deţinerea părţii sociale şi mărimea ei (art.149
alin.(6) din Codul civil). În afară de certificat, asociatul deţine şi un docu-
ment care dovedeşte transmiterea aportului în capitalul social (actul de con-
firmare a plăţii eliberat de bancă, actul de predare-primire a bunului etc.).328
Cesiunea (înstrăinarea) părţii sociale. Prin cesiunea (înstrăinarea)
părţii sociale se are în vedere transmiterea părţii sociale în baza unor acte de
vânzare-cumpărare, donaţie sau de schimb. În toate cazurile, contractul de
înstrăinare a părţii sociale se autentifică notarial (art.25 din Legea
nr.135/2007). Însă aceasta nu este tot, contractul urmând a fi înregistrat în
Registrul de stat329. De la data respectivă, dobânditorul părţii sociale va
obţine calitatea de asociat.
La înstrăinarea părţii sociale este necesar să fie respectat dreptul de
preemţiune al celorlalţi asociaţi. Plenul Curţii Supreme de Justiţie a R.M. a
stabilit că asociaţii beneficiază de dreptul de preemţiune numai în cazul
înstrăinării părţii sociale prin vânzare-cumpărare. Nu poate fi vorba despre
un drept de preferinţă în cazul înstrăinării cu titlu gratuit a părţii sociale
(donare, schimb, transmitere în capitalul social)330.
Vânzarea părţii sociale se face cu respectarea unei proceduri stabilite de
Codul civil, la art.25, şi de Legea nr.135/2007, în art.152: asociatul
informează administratorul societăţii, în scris, despre intenţia sa de vânzare
a părţii sociale; în decursul a 15 zile, administratorul aduce oferta
asociatului la cunoştinţa tuturor asociaţilor; în situaţia când unul (sau mai
328
În caz de litigiu, persoana îşi poate demonstra calitatea de asociat şi prin: actul de constituire;
contractul de cumpărare, donaţie sau schimb a părţii sociale; certificatul de moştenire a părţii sociale,
cu condiţia că acestea au fost înregistrate la Camera Înregistrării de Stat.
329
De la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare a părţii sociale, asociatul (vânzător) nu
este în drept să depună cerere de ieşire din societate şi nici să primească valoarea părţii sociale. Dacă
acest lucru se întâmplă, cererea sa de ieşire va fi considerată act juridic nul, iar tot ce a primit –
îmbogăţire fără justă cauză (Фатхутдинов Р.С. Уступка доли в уставном капитале ООО: теория
и практика: Mонография. – Москва: Волтерс Клувер, 2009, p.126).
330
Pct.20 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la unele chestiuni ce apar la
soluţionarea litigiilor dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, dintre asociat şi societatea cu
răspundere limitată”, nr.1 din 04.10.2010 (modificată prin Hotărârea Plenului CSJ nr.13 din
24.12.2010).
159
FAC
Iurie MIHALACHE
mulţi) dintre asociaţi doreşte să procure partea socială, e necesar să depună,

pe numele administratorului, o scrisoare de acceptare. Dacă în termen de 30
de zile de la data transmiterii ofertei partea socială nu a fost procurată de
asociaţi sau de societate, ofertantul o poate vinde altor persoane.
O cerinţă în acest sens este ca preţul de vânzare a părţii sociale să nu fie
mai mic decât cel indicat în oferta adresată asociaţilor. În situaţia când
asociatul nu a reuşit să vândă partea sa socială unui terţ şi modifică
condiţiile de vânzare-cumpărare, inclusiv micşorează preţul ofertei, el este
obligat să informeze asociaţii despre acest fapt, respectându-le dreptul de
preemţiune. Numai după refuzul asociaţilor de a cumpăra la un preţ mai
avantajos partea socială, aceasta se propune persoanelor terţe. Nerespectarea
acestor condiţii acordă asociatului interesat dreptul de a înainta o acţiune
privind trecerea la el a dreptului de cumpărător.
Dreptul de preemţiune nu se aplică în situaţia în care asociatul doreşte să
vândă partea socială: a) soţului; b) rudelor în linie dreaptă – fără limită
(străbunici, bunici, părinţi, copii, nepoţi, strănepoţi); c) rudelor în linie
colaterală – până la gradul doi (fraţi, surori); d) afinilor în linie dreaptă –
fără limită; e) afinilor în linie colaterală – până la gradul doi; f) celorlalţi
asociaţi; g) societăţii.
Dacă se constată că asociatul a vândut partea socială cu încălcarea
dreptului de preemţiune, fiecare asociat poate, în decursul a 3 luni de la data
încheierii actului juridic, să ceară pe cale judiciară procurarea părţii sociale.
În astfel de cazuri, instanţa de judecată va dispune substituirea asociatului în
drepturile cumpărătorului, fără a declara însă nulitatea contractului de
vânzare-cumpărare331.
La înstrăinarea părţii sociale se ia în vedere şi situaţia matrimonială a
asociatului persoană fizică: se află sau nu în căsătorie. În situaţia când partea
socială a fost dobândită în timpul căsătoriei sau în această perioadă au fost
făcute majorări la capitalul social, asupra părţii sociale se extind şi
drepturile celuilalt soţ. Această concluzie reiese din prevederile Codului
civil, că asupra părţii sociale a soţilor dobândite în timpul căsătoriei se
aplică regimul juridic al proprietăţii comune în devălmăşie (art.150).
Particularităţi există în legătură cu dobândirea de către societate a părţii
sociale proprii (art.151 din Codul civil; art.26 din Legea nr.135/2007).
331
Nulitatea contractului ar putea fi invocată, dar în baza unor alte temeiuri. Este vorba de invocarea
nulităţii relative, conform art.218 din Codul civil şi poate fi realizată de persoana în al cărei interes e
stabilită nulitatea, adică de vânzător sau de cumpărător. În caz de înstrăinare a părţii sociale prin dol,
eroare, violenţă, leziune etc., asociaţii au posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a contractului,
conform regulilor generale prevăzute la art.207 şi art.221-233 din Codul civil.
160
Scopul procurării părţii sociale de către societate constă în protecţia

societăţii împotrivă intrării în ea a unor persoane nedorite, precum şi dorinţa
asociaţilor rămaşi de a concentra controlul asupra societăţii332. Din punct de
vedere juridic, actul de procurare de către societatea a propriei părţi sociale
generează semne de întrebare. Or, nu este corect ca o societate să fie ea
însăşi asociat al ei. Mai mult, contractul de cumpărare de către societate a
propriei sale părţi sociale se califică drept un contract cu sine însăşi ceea ce
iarăşi, sub aspect juridic nu este corect.
Totuşi, ţinând cont de importanţa deosebită a societăţilor cu răspundere limi-
tată în economia naţională, posibilitatea procurării de către societate a părţii so-
ciale proprii este mai mult o excepţie. În acest sens, Legea nr.135/2007 prevede
expres situaţiile în care societatea poate dobândi părţi sociale: a) de la asociatul
care a propus spre vânzare partea socială sau o fracţiune din ea, dacă adunarea
generală a asociaţilor a luat o hotărâre pozitivă în acest sens; b) de la succesorii
asociatului decedat; c) în cazul executării silite a creanţelor creditorului
asociatului; d) în cazul excluderii asociatului din societate (art.26 alin.(1)).
Partea socială procurată de societate nu dă dreptul de vot, pentru ea nu se
repartizează dividende şi nici active în caz de lichidare a societăţii. La
adunarea generală voturile ce revin părţii sociale deţinute de societate nu vor
fi luate în considerare, iar cele deţinute de asociaţi se vor considera 100%.
Partea din dividende sau partea din active care revine acestei părţi sociale
se repartizează deţinătorilor de celelalte părţi sociale proproţional
participării la capitalul social333.
§5. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată
Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată constituie o
altă particularitate a societăţii. Aceasta formă de societate cuprinde reguli de
organizare şi funcţionare atât de la societăţile de persoane, cât şi de la so-
cietăţile de capital. Organele societăţii cu răspundere limitată sunt: adunarea
generală a asociaţilor (organul suprem al societăţii), administratorul (orga-
nul executiv), cenzorii (organul de control al societăţii).
5.1. Adunarea generală a asociaţilor
Potrivit Legii nr.135/2007, organul suprem de conducere al societăţii cu
răspundere limitată este adunarea generală a asociaţilor (art.48). În
332
333
161
FAC
Iurie MIHALACHE
atribuțiile adunării generale a asociaţilor se referă soluționarea celor mai

importante probleme ale vieţii societăţii, precum funcționarea, reorga-
nizarea, dizolvarea şi lichidarea ei.
De comptența adunării generale a asociaților ține:
- modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv adoptarea lui
într-o nouă redacţie;
- desemnarea membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului, eliberarea
înainte de termen a acestora;
- urmărirea pe cale judiciară a membrilor consiliului societăţii şi a
cenzorului pentru prejudiciile cauzate societăţii;
- modificarea cuantumului capitalului social;
- aprobarea dării de seama anuale şi a bilanţului anual, repartizarea
beneficiilor;
- alegerea şi revocarea revizorului;
- adoptarea hotărârii cu privire la reorganizarea și lichidarea societăţii,
aprobarea planului de reorganizare, numirea lichidatorului şi aprobarea
bilanţului de lichidare;
- înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor societăţii şi alte atribuţii,
enumerate în art.49 al Legii nr.135/2007;
Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii ori de câte ori este
nevoie, dar cel puţin o dată pe an. Periodicitatea convocării adunării
generale se stabileşte în actul de constituire. În mod suplimentar ea se poate
convoca în şedinţe extraordinare ori de câte ori este nevoie, la cererea
asociaţilor care deţin cel puțin 10% din capitalul social sau când balanţa
societăţii arată că valoarea activelor nete ale societăţii constituie jumătate
din mărimea capitalului social.
Adunarea generală ordinară se convoacă, la sfârşitul fiecărui an financiar
pentru a fi aprobate dările de seama şi bilanţul anual, de asemenea repartiza-
rea beneficiilor obţinute şi aprobarea planului de perspectivă pe anul următor.
Convocarea se face de către administratorul societăţii nemijlocit sau la
cererea asociaţilor care împreună reprezintă cel puţin 10 la sută din voturile
societăţii. Asociaţii sunt informaţi în formă scrisă despre timpul, locul şi
ordinea de zi cel târziu cu 15 zile până la convocarea adunării generale.
Fiecare asociat are dreptul să propună chestiuni pentru a fi incluse în
ordinea de zi a adunării generale, cu condiţia ca ele sa fie aduse la
cunoştinţă tuturor asociaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de adunare.
Adunarea generală a asociaţilor este deliberativă dacă la ea sunt prezenţi
cel puţin ¾ din numărul total de asociaţi. În cazul în care nu este întrunit
162
numărul necesar de asociaţi, administratorul va convoca o nouă adunare

generală, cu aceeaşi ordine de zi, într-un termen de 2 săptămâni de la ultima
adunare generală, care va fi deliberativă indiferent de numărul asociaților
prezenţi.
Fiecare asociat din cadrul adunării generale, în dependenţă de mărimea
cotei de participare la capitalul social a societăţii cu răspundere limitată, are
dreptul la vot.
Adunarea generală adoptă hotărâri cu simpla majoritatea de voturi în
diferite probleme, iar asupra acelor chestiuni ce ţin de modificarea
statutului, aprobării dării de seamă anuale, excluderea unui asociat din
societate, precum şi reorganizarea şi lichidarea societăţii, e nevoie de o
majoritate de voturi pentru adoptarea hotărârilor. Hotărârile care sunt luate
în cadrul adunării generale urmează a fi semnate de cel puţin doi participanţi
la adunarea generală şi se trec în registrul de decizii, care este ţinut de
administratorul societății cu răspundere limitată.
Hotărârile adunării generale a asociaţilor sunt obligatorii pentru toţi aso-
ciaţii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.
5.2. Organul executiv334
Societatea cu răspundere limitată este condusă de către unul sau mai
mulţi administratori. Administratorul este organul care gestionează societa-
tea, implicit conduce personalul, decide asupra repartizării responsabili-
tăţilor între salariaţi şi reprezintă interesele societăţii. Administratorul este
ales de către adunarea generală a asociaţilor şi se subordonează acesteia.
În competenţa administratorului intră următoarele atribuţii: organizarea
activităţii societăţii; ţinerea lucrărilor de secretariat şi a evidenţei contabile;
angajarea lucrătorilor şi eliberarea lor; încheierea tranzacţiilor în numele
societăţii; ţinerea registrului asociaţilor societăţii; întocmirea dării de seama
anuale, a bilanţului anual şi prezentarea lor la adunarea generală.
Persoana care exercită atribuţiile de administrator este un reprezentant al
societăţii. Numele administratorului se înscrie în Registrul de stat al
persoanelor juridice. Prin urmare, administratorul este singura persoană din
cadrul societăţii care este în drept să reprezinte interesele acesteia fără
mandat (procură)335. În literatura de specialitate o astfel de reprezentare este
numită reprezentare legală.
334
Termenii de organ executiv şi administrator sunt sinonimi.
335
Singura dovadă în acest caz va fi extrasul de la Camera Înregistrării de Stat în care este indicat
numele şi prenumele administratorului.
163
FAC
Iurie MIHALACHE
Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii şi terţilor

persoane, indiferent de faptul dacă este sau nu asociat al societăţii. Răspunde-
rea administratorului poate fi civilă, penală şi contravenţională. În situaţia în
care există mai mulţi administratori (organ executiv colegial), se răspunde so-
lidar şi oricare dintre administratori poate fi obligat să repare întreaga pagubă.
5.3. Organul de control
Organul de control este numit comisie de cenzori, iar în societăţile cu
număr mic de asociaţi – revizor (cenzor). Cenzorii se aleg de către adunarea
generală pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi.
Membri ai comisiei de cenzori pot fi atât asociaţii, cât şi alte persoane; cel
puţin unul dintre membrii comisiei de cenzori trebuie să fie contabil autorizat
în condiţiile legii sau contabil expert. Nu pot fi membri ai comisiei de cen-
zori: administratorul societăţii, contabilul societăţii şi rudele acestora; per-
soanele declarate incapabile şi cele condamnate pentru diferite infracţiuni.
Comisia de cenzori exercită controlul asupra activităţii economico-finan-
ciare a societăţii. Controlul se efectuează în mod periodic, din proprie ini-
ţiativă sau la cererea asociaţilor. Legea obligă cenzorul să realizeze contro-
lul după expirarea exerciţiului financiar, în scopul de a verifica rapoartele fi-
nanciare pregătite de administrator. Persoanele cu funcţie de răspundere ale
societăţii sunt obligate să prezinte comisiei de cenzori toate actele necesare
pentru efectuarea controlului, inclusiv explicaţii scrise sau verbale. În baza
acestor date comisia de cenzori întocmește un raport pe care îl prezintă adu-
nării generale. Dacă unul dintre membrii comisiei nu este de acord cu conc-
luziile din raport, are dreptul de a-şi expune opinia în mod separat, care va fi
anexată la raport.
În cazul depistării unor încălcări grave în activitatea societăţii, comisia de
cenzori poate solicita convocarea adunării generale şi participa cu vot
consultativ la şedinţele acesteia.
5.4. Drepturile şi obligaţiile asociaţilor
Principalele drepturi ale asociaţilor sunt următoarele:
- Dreptul de a participa la conducerea societăţii, care include: dreptul de
a participa la adunările generale ordinare şi extraordinare ale societăţii,
dreptul de a include chestiuni în ordinea de zi a adunării şi de a-şi expune
opinia asupra acestor chestiuni, dreptul de a desemna şi de a fi desemnat în
organul executiv, în consiliul societăţii şi în comisia de cenzori.
- Dreptul de vot. Asociatul poate să intervină în viaţa societăţii prin
exercitarea dreptului de vot în cadrul adunării generale. Fiecare leu din
164
partea socială oferă asociatului dreptul la un vot, acesta având atâtea voturi
câţi lei conţine partea socială. O regulă stabilită de lege în acest sens este că
asociatul nu-şi poate diviza voturile. El votează cu partea socială (cu
numărul de voturi) numai într-un anumit fel: pentru sau împotrivă. Asociaţii
votează cu toată partea socială subscrisă, indiferent de faptul dacă au vărsat
integral sau nu aportul la capitalul social. În cazul unor chestiuni din ordinea
de zi care vizează interesul personal, asociatul nu are dreptul să-şi exprime
votul.
- Dreptul de a fi informat despre activitatea societăţii. Fiecare asociat are
dreptul de a cunoaşte întreaga informaţie despre activitatea societăţii.
Asociatul poate consulta documentele ce țin de activitatea societății: actul
de constituire, procesele-verbale ale adunării generale şi ale consiliului
societăţii, registrele, rapoartele contabile, actele ce confirmă dreptul de
proprietate a societăţii asupra patrimoniului, avizele organelor fiscale,
regulamentele societăţii (art.10 alin.(1) din Legea nr.135/2007). În acest
scop, administratorul societăţii este obligat de a pune la dispoziţia
asociatului pentru informare documentele sus-menţionate. Nerespectarea
dreptului la informare poate atrage obligarea administratorului, pe cale
judiciară, la plata de daune-interese asociatului căruia i s-au încălcat
drepturile.
- Dreptul de control asupra modului de gestionare a societăţii.
Operaţiunii de control este supus administratorul societăţii. Potrivit art.44
din Legea nr.135/2007, asociatul are dreptul să examineze singur sau cu
ajutorul unui expert: bilanţul anual, registrele contabile, alte documente ale
societăţii (formulare de strictă evidenţă, acte de inventariere, rapoarte
financiare anuale, note explicative etc.); să ceară explicaţii în legătură cu
corectitudinea cifrelor indicate în bilanţul anual. Exercitarea acestui drept
permite asociaţilor să depisteze greşelile din activitatea societăţii şi să
contribuie la corectarea lor.
- Dreptul de a participa la repartizarea beneficiului. Fiecare asociat are
dreptul la încasarea unei părţi din beneficiul societăţii. Decizia privind
modul de repartizare a beneficiului ţine de competenţa adunării generale.
Beneficiul societăţii reprezintă diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile
acesteia în decursul unui an financiar. Partea din beneficiu care se plăteşte
fiecărui asociat se numeşte dividend.336
336
Distincţia între dividend şi beneficiu constă în aceea că beneficiul aparţine societăţii, iar
dividendele sunt ale asociaţilor. Dividendele se acordă numai în măsura în care societatea obţine
beneficii, constatate prin bilanţul contabil.
165
FAC
Iurie MIHALACHE
Dividendele se atribuie în funcţie de părţile sociale deţinute, fiecare

asociat primind o sumă de bani proporţional participaţiunii sale la capitalul
social (art.39 alin.(2) din Legea 135/2007).
- Dreptul de a înstrăina şi a dobândi partea socială. Asociatul poate
înstrăina oricând, prin act juridic autentificat notarial, partea socială pe care
o deţine sau o fracţiune din ea. Înstrăinarea părţii sociale se face cu
respectarea dreptului de preemţiune a celorlalţi asociaţi (art.25 din Legea
nr.135/2007).
Alături de drepturile sus-menţionate, asociatul are şi alte drepturi,
precum: dreptul de a cere dizolvarea societăţii; dreptul de a solicita
excluderea din societate a asociatului care a săvârşit fapte prejudiciabile
(art.47 din Legea nr.135/2007); dreptul de a ataca hotărârile adunării
generale în instanţa de judecată (art.61); dreptul de a oferi în gaj partea sa
socială (art.27); dreptul de a cere, în numele societăţii, repararea
prejudiciului cauzat de alţi asociaţi (art.115 alin.(3) din Codul civil) etc.
Pe lângă drepturi, asociatul mai are şi obligaţii:
- Obligaţia de a vărsa aportul în capitalul social. Până la data
înregistrării de stat asociatul este obligat să verse în numerar cel puţin 40%
din aportul subscris, dacă în actul de constituire nu este prevăzută o
proporţie mai mare. Restul sumei urmează a fi transmisă în termen de 6 luni
de la data înregistrării societăţii.
- Obligaţia de a păstra informaţia confidenţială a societăţii. Asociatului i
se interzice să divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii.
Confidenţială este informaţia care ţine de activitatea comercială a societăţii,
inclusiv: financiară, de producţie, tehnologică etc. Păstrarea secretului
comercial este una din condiţiile de bază ale obţinerii succesului în afaceri.
Limitele divulgării secretului comercial sunt stabilite de normele Legii cu
privire la secretul comercial nr.171/1994, actul de constituire şi
regulamentele interne ale societăţii.
- Obligaţia de a informa societatea despre modificarea datelor de identi-
tate. Asociatul este obligat să comunice societăţii despre schimbarea nume-
lui, prenumelui, domiciliului, alte informaţii relevante. De asemenea, aso-
ciaţii au obligaţia de a participa la adunările generale, de a respecta dreptul
de preemţiune a celorlalţi asociaţi în cazul înstrăinării părţii sociale etc.
5.5. Răspunderea asociatului
Asociaţii trebuie să-şi execute obligaţiile corespunzător, cu bună-
credinţă, în modul şi în termenele prevăzute de lege şi actul de constituire
166
(art.9 alin.(1), art.572 alin.(2) din Codul civil). Ţinând cont că asociaţii îşi
asumă obligaţiile faţă de societate, şi răspunderea pentru neexecutarea
obligaţiilor survine faţă de societate.
O particularitate a societăţii cu răspundere limitată constă în faptul că
asociaţii nu răspund pentru obligaţiile asumate de societate în activitatea ei.
În situația în care activitatea societăţii devine ineficientă, asociaţii riscă să
piardă doar bunurile transmise cu titlu de aport la formarea şi majorarea
capitalului social.
Dacă nu a vărsat în termen aportul la care s-a obligat, asociatul poate fi
tras la răspundere subsidiară alături de societate, dar numai în limita
aportului subscris (art.9 alin.(4) din Legea nr.135/2007). O astfel de
răspundere (subsidiară) intervine numai în situația în care, pe de o parte,
societatea nu-şi poate onora obligaţiile faţă de alte persoane, iar pe de altă
parte, asociatul nu a transmis integral aportul la capitalul social.
Răspunderea asociatului poate surveni şi în cazul când nu a respectat o
serie de obligaţii stabilite de Legea nr.135/2007: a neglijat dreptul de preem-
ţiune în cazul înstrăinării părţii sociale (art.25); a divulgat informaţia con-
fidenţială a societăţii; nu a comunicat imediat societăţii despre schimbarea
domiciliului (sediului), numelui (denumirii), altor informaţii necesare
exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor faţă de societate (art.45).
5.6. Excluderea asociatului din societate
Cerinţa privind excluderea asociatului stă la baza pornirii celor mai multe
dosare cu referire la societatea cu răspundere limitată. Excluderea
asociatului din societate se face printr-o hotărâre a instanţei de judecată.
Cererea de excludere poate parveni din partea adunării generale, a
administratorului sau a unor asociaţi337, iar ca temei pot servi:
- nevărsarea în termen a aportului subscris în actul de constituire;
- folosirea de către asociatul care exercită în acelaşi timp şi funcţia de ad-
ministrator a bunurilor societăţii în favoarea sa ori a altor persoane, cu
utilizarea în acest sens a semnăturii societăţii338;
- comiterea unor fraude în detrimentul societăţii (art.47 alin.(1)).
337
Calitatea de reclamant în proces o poate avea societatea (în cazul în care adunarea generală decide
intentarea acţiunii în excludere), administratorul, unul (oricare) din asociaţi sau un grup de asociaţi.
Calitatea de pârât în cererea de excludere o are asociatul a cărui excludere se solicită. Obiect al
acţiunii poate fi: a) cerinţa de excludere a asociatului şi b) cerinţa de reparare a prejudiciului cauzat
societăţii.
338
În baza acestui temei poate fi exclus doar asociatul-administrator. Orice alt asociat care comite
fraude nu poate fi exclus din societate în baza acestui temei.
167
FAC
Iurie MIHALACHE
Temeiurile de excludere a asociatului din societate sunt exhaustive şi nu

pot fi completate prin dispoziţiile actului de constituire. Ajuns în instanţa de
judecată, reclamantul trebuie să demonstreze că:
- asociatul a cărei excludere o cere avea obligaţia de a vărsa aportul;
- termenul de vărsare a expirat;
- asociatul a fost notificat despre scadenţa obligaţiei de vărsare;
- asociatului i s-a acordat un termen suplimentar de cel puţin o lună;
- să prezinte dovada că asociatul nu a vărsat obligaţia nici în termenul
suplimentar;
- asociatul a fost preîntâmpinat de posibila lui excludere.
Nerespectarea acestor operaţiuni de către reclamant are ca efect respinge-
rea de către instanţa de judecată a cererii de excludere339. Subliniem şi faptul
că normele vizând excluderea asociatului din societate nu sunt imperative.
Cu alte cuvinte, atitudinea faţă de asociatul care nu a vărsat aportul este lă-
sată la discreţia asociaţilor; ei „pot” solicita excluderea, dar nu sunt obligaţi
să o facă.
Cererea asociatului privind ieşirea benevolă din societate nu poate fi
obiect de acţiune în judecată, întrucât nu reprezintă un litigiu. Asociaţii îşi
pot pierde calitatea de asociat din dorinţă proprie, înstrăinându-şi partea
socială, aceasta fiind o procedură extrajudiciară de ieşire din rândul
asociaţilor, cu respectarea dreptului preferenţial al celorlalţi asociaţi.
De asemenea, nu constituie temeiuri de excludere a asociatului din socie-
tatea cu răspundere limitată situaţii precum: starea de pasivitate şi dezintere-
sul manifestat faţă de activitatea societăţii; neparticiparea asociatului la
adunările generale; neînţelegerile dintre asociaţi etc.
Mai frecvent, excluderea administratorului-asociat din societate se face
pe motiv de fraudă. Prin fraudă se înţelege orice acţiune sau omisiune
339
Exemplu. V.Bursuc a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui D.Popa cu privire la
excluderea din rândul asociaţilor. În motivarea acţiunii s-a indicat că în anul 1999 a fost constituită
SRL „Noctiluca” cu patru fondatori. Fiecare fondator urma să depună câte 25% din fondul statutar al
societăţii. D.Popa este singurul fondator care nu a depus partea sa din capitalul social.
Instanţa de fond a respins acţiunea de excludere a asociatului. Curtea de Apel Bălţi a admis
cererea şi a decis excluderea lui D.Popa din rândul asociaţilor. Judecând pricina în ordine de recurs,
Curtea Supremă de Justiţie a constatat că instanţa de apel a încălcat normele de drept material.
Conform art.113 alin.(5) din Codul civil, în cazul în care asociatul nu a vărsat în termen aportul,
oricare asociat are dreptul să-i ceară în scris depunerea aportului, stabilindu-i un termen suplimentar
de cel puţin o lună şi avertizându-l că e posibilă excluderea lui din societate. Reclamantul nu a putut
prezenta probe că în termenul respectiv a cerut lui D.Popa vărsarea aportului subscris. În fine, Curtea
Supremă de Justiţie a casat decizia Curţii de Apel Bălţi şi a menţinut în vigoare hotărârea instanţei de
fond (Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie
a R.M. din 30 octombrie 2013, dosar nr.2rac-496/13).
168
intenţionată săvârşită de administratorul-asociat; prejudicierea conştientă

de către administratorul-asociat a intereselor societăţii prin acte sau fapte
de natură a micşora patrimoniul acesteia, în folosul administratorului-
asociat sau al altora340.
Aprecierea noţiunii de fraudă o face instanţa de judecată care stabileşte
dacă administratorul a avut comportament ilicit faţă de societatea pe care o
conduce. Frauda săvârşită de administrator poate fi probată prin hotărâre,
sentinţă judecătorească, dar şi prin orice alte mijloace de probă, precum: ac-
te autentice, acte sub semnătură privată, facturi, corespondenţă, telegrame,
registre, martori, dar şi prin alte dovezi în baza cărora instanţa ar putea
constata prejudiciul.
În practica judiciară au fost calificate drept fraude acţiunile administrato-
rului-asociat privind:
- încheierea unor contracte cu conflict de interese, prin care societatea
vinde bunuri la preţuri mici sau cumpără bunuri la preţuri exagerate341;
- transmiterea împuternicirilor sale în baza procurii, fără acordul celor-
lalţi asociaţi, unui terţ, care încheie contracte de împrumut gratuit a bunuri-
lor societăţii, cauzând prejudicii societăţii;
- însuşirea, prin folosirea semnăturii, a unor sume de bani din activul
societăţii pentru cheltuieli personale – mese în restaurant, cazare la hoteluri,
repararea autoturismului propriu, plata unor taxe străine, ridicarea directă
din casieriile societăţii, fără întocmirea dispoziţiilor de plată, a unor sume de
bani fără justificare;
- înfiinţarea de către administrator, fără acordul celorlalţi asociaţi, a unei
societăţi concurente, cu acelaşi obiect de activitate;
- sustragerea unor sume importante din contul societăţii etc.342
340
Todica Carmen. Controverse în legătură cu sancţiunile aplicabile în cazul răspunderii administra-
torului pentru frauda comisă în dauna societăţii comerciale // Dreptul (România), 2011, nr.12, p.163.
341
Exemplu. Asociatul V.V. (30% din capitalul social) s-a adresat în instanţa de judecată cu cerere de
excludere a asociatului-administrator S.V. (70% din capitalul social) din SRL „Aracis”. Curtea
Supremă de Justiţie s-au pronunţat asupra excluderii din societate a administratorului-asociat. În
motivarea deciziei, instanţa supremă a argumentat că administratorul-asociat S.V. a comis o fraudă în
dauna societăţii pe care o conduce. Abuzând de calitatea de administrator, a înstrăinat imobile
(apartamente) ce aparţineau societăţii, la un preţ derizoriu, unei alte societăţi în care soţia sa era
asociat, ulterior a preluat încăperile vândute pentru utilizare în calitate de oficii. Astfel, prin actele
administratorului de înstrăinare a imobilelor s-a diminuat patrimoniul societăţii, fiind afectată şi
valoarea părţii sociale deţinute de asociatul V.V. (Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios
administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a R.M. din 16 mai 2012, dosar nr.2rae-64/12).
342
Pct.41 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la unele chestiuni ce apar la
soluţionarea litigiilor dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, dintre asociat şi societatea cu răspun-
dere limitată”, nr.1 din 04.10.2010 (modificată prin Hotărârea Plenului CSJ nr.13 din 24.12.2010).
169
FAC
Iurie MIHALACHE
Pe lângă sancţiunea de excludere din societate a administratorului-

asociat, în privinţa acestuia se poate angaja şi răspunderea pentru
prejudiciile rezultate din activitatea frauduloasă. Este vorba, în acest caz, de
o răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită ce atrage o triplă sancţiune:
a) plata despăgubirilor pentru eventualul prejudiciu adus societăţii;
b) revocarea din funcţia de administrator;
c) excluderea din societate în temeiul calităţii sale de asociat.
Asociatului exclus i se restituie doar valoarea părţii sociale pe care o
deţine în capitalul social, dar numai după repararea prejudiciului cauzat
societăţii. Restituirea părţii sociale a asociatului exclus din societate se face
în decurs de 6 luni de la data intrării în vigoare a hotărârii de excludere343.
§6. Încetarea societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată îşi încetează activitatea prin
reorganizare şi dizolvare.
Reorganizarea societăţii se poate efectua prin fuziune (contopire şi
absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare, în
conformitate cu prevederile Codului civil.
Regulile privind procedura de reorganizare a societăţii cu răspundere
limitată se conţin la art.69-85 din Codul civil şi la art.20-22 din Legea cu
privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
individuali nr.220/2007.
Dizolvarea societăţii se poate face pe cale benevolă sau forţată. Temeiurile
de dizolvare benevolă sunt prevăzute la art.86 alin.(1) din Codul civil, iar te-
meiurile dizolvării forţate (în baza hotărârii instanţei de judecată) sunt regle-
mentate la art.87 alin.(1). Societatea dizolvată intră în procedura de lichidare,
care se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor art.90-99 din acelaşi cod.
343
Luând în consideraţie că termenul de 6 luni este un termen limită, nerespectarea acestuia atrage
posibilitatea solicitării dobânzii de întârziere de către asociatul exclus. Dobânda de întârziere se
calculează conform art.619 din Codul civil, din momentul expirării a 6 luni din data excluderii şi până
la data primirii de facto de către asociatul exclus a valorii contabile a părţii sociale. Dobânda de
întârziere nu se va calcula atâta timp cât părţile se află în litigiu (pct.29 din Hotărârea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie „Cu privire la unele chestiuni ce apar la soluţionarea litigiilor dintre acţionar şi
societatea pe acţiuni, dintre asociat şi societatea cu răspundere limitată”, nr.1 din 04.10.2010
(modificată prin Hotărârea Plenului CSJ nr.13 din 24.12.2010)).
170
Capitolul 8. SOCIETATEA PE ACŢIUNI

Planul
§1. Definirea şi particularităţile societăţii pe acţiuni
§2. Constituirea societăţii pe acţiuni
§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni
§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni
§5. Valorile mobiliare ale societăţii pe acţiuni
§6. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni
§1. Definirea şi particularităţile societăţii pe acţiuni
Societăţile pe acţiuni sunt considerate cele mai moderne, mai evoluate şi
mai complexe forme de societăţi comerciale. Ele îşi desfăşoară activitatea,
de regulă, pe teritorii largi, fiind destinate realizării unor afaceri mari, de
anvergură.
De obicei, societăţile pe acţiuni grupează un număr mare de asociaţi care,
de cele mai multe ori, nici nu se cunosc între ei şi a căror participare la
societate este bazată pe capitalurile pe care ei le investesc. Din acest
considerent, societăţile pe acţiuni sunt numite și societăţi de capital, fiindcă
ceea ce contează sunt aporturile de capital ale acţionarilor şi mai puţin
calităţile personale ale acestora344.
În legislaţia unor state europene societatea pe acţiuni poartă denumirea
de societate anonimă. Originea acestei noţiuni provine din dreptul comercial
francez, unde societatea pe acţiuni este denumită „societé anonyme”. Cu
referire la această denumire există păreri care susţin că nu ar fi reuşită,
fiindcă rolul societăţilor pe acţiuni în viaţa economică este unul foarte
puternic şi pregnant, motiv din care identitatea acestora nu poate fi ascunsă
în „anonimat”345.
În Republica Moldova reglementările cu privire la societăţile pe acţiuni
se regăsesc în două acte normative importante: Codul civil şi Legea privind
societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 (în continuare - Legea nr.1134/1997)346.
Cu privire la calitatea normelor, în literatura de specialitate au fost aduse
critici. Astfel, s-a menţionat că existenţa în acelaşi timp a două acte
344
Mihalache Iurie. Societatea pe acţiuni – o privire sintetică asupra cadrului juridic // Revista
Naţională de Drept, 2013, nr.11, p.35-36.
345
Vidal Dominique. Droit des sociétés (cinquième édition). – Paris: L.G.D.J., 2006, p.475.
346
Moldova, 1997, nr.38-39.
171
FAC
Iurie MIHALACHE
normative care reglementează acelaşi fenomen juridic este lipsită de sens,

mai ales că majoritatea dispoziţiilor din Codul civil dublează cele din Legea
nr.1134/1997347. În legătură cu aceasta, există recomandări de a exclude din
Codul civil dispoziţiile ce privesc societatea pe acţiuni (art.156-170) şi de a
menţine doar legea specială348.
Definire. Codul civil defineşte societatea pe acţiuni ca fiind acea socie-
tate comercială al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei
obligaţii sunt garantate cu patrimoniul său (art.156 alin.(1)). O definiţie
asemănătoare este redată şi în Legea nr.1134/1997, la art.2 alin.(1).
Aşadar, societatea pe acţiuni este o persoană juridică cu scop comercial
al cărei capital este împărţit în acţiuni. Cu alte cuvinte, la alcătuirea ei parti-
cipă mai multe persoane şi fiecare depune o cotă de participare exprimată în
bani. Ulterior, aceşti bani adunaţi în capitalul societăţii pe acţiuni se pre-
schimbă în nişte titluri, numite acţiuni. De aici vine şi denumirea organi-
zaţiei, de societate pe acţiuni, adică societate bazată pe acţiuni. Fiecare
membru al organizaţiei are la îndemână una sau mai multe acţiuni care îi
dau posibilitatea să ceară de la societate partea care i se cuvine din câştiguri.
Scurt istoric. În decursul istoriei primele societăţi pe acţiuni au fost
create de către romani, sub forma unor structuri private denumite societăţi
de publicani (societas publicanorum), specializate în colectarea de taxe
vamale, taxe pe veniturile din comerţ, taxe pentru navigaţia pe mare,
impozite pe pământ, pe extracţia de sare, fier, aur şi argint, impozite pe
animale, sclavi etc. Aceste grupuri erau dotate cu pază, transport şi aveau un
număr mare de angajaţi349. Din banii adunaţi de la populaţie, societăţile de
publicani plăteau impozitul faţă de Imperiul Roman, iar ceea ce rămânea se
repartiza între fondatorii societăţii sub formă de profit.
În perioada Evului Mediu cele mai puternice societăţi pe acţiuni au fost:
companiile miniere germane, băncile italiene (în special cele din Republica
Genoveză) şi companiile coloniale, fondate în scopul colonizării unor
347
Situaţia pe care o regăsim în legislaţia Republicii Moldova când societatea pe acţiuni este
reglementată paralel atât în Codul civil, cât şi în Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, în alte state
nu există. În majoritatea statelor europene societăţile pe acţiuni sunt reglementate fie numai prin legi
speciale, de rând cu alte societăţi comerciale (în România – Legea societăţilor comerciale nr.31/1990,
în Marea Britanie – „Companies Act 1985”, în Portugalia – „Codigo Das Sociedades Comerciais”, în
Ungaria - Codul societăţilor comerciale) sau prin lege separată (Germania, Austria, Spania, Grecia,
Suedia, Norvegia), fie doar în codul comercial (Franţa, Belgia, Polonia, Cehia) sau în codul civil
(Italia, Elveţia, Olanda).
348
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediția a III-a. – Chişinău: Tipografia Centrală,
2011, p.365.
349
Mihalache Iurie. Drept privat roman: Note de curs. – Chişinău: „Litera”, 2012, p.116.
172
teritorii din America, Africa şi Asia. Este important a menţiona faptul că la

baza legislaţiei privind societăţile pe acţiuni pe care o avem în prezent stă
Codul comercial francez din anul 1807. El a servit ca model la elaborarea
codurilor civile şi comerciale din multe state europene.
În Basarabia (ca parte componentă a Imperiului Rus), prima societate pe
acţiuni a fost înregistrată în anul 1896, cu denumirea Societatea Anonimă
(pe acţiuni) Belgiană, și avea în proprietate tramvaiele din oraşul Chişinău.
Între anii 1918 şi 1944 pe teritoriul dintre Prut şi Nistru (ca parte componen-
tă a României) s-a aplicat Codul comercial român de la 1887. Acesta conţi-
nea o amplă reglementare a societăţilor pe acţiuni în Titlul VIII intitulat
„Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale” (art.121-187)350.
După cel de-al doilea război mondial, în Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească (R.S.S.M.), ca şi în toate ţările supuse regimului comunist,
societăţile pe acţiuni au fost desfiinţate sau înlocuite cu întreprinderi de stat.
După proclamarea independenţei Republicii Moldova, activitatea societă-
ţilor pe acţiuni iniţial a fost reglementată prin Legea privind societăţile pe
acţiuni nr.846 din 03.01.1992, mai târziu aceasta fiind abrogată şi înlocuită
cu legea privind societăţile pe acţiuni pe care o avem în prezent351.
Particularităţile. Din definiţia societăţii pe acţiuni rezultă următoarele
particularităţi ale acesteia:
1. Societatea pe acţiuni este o persoană juridică. Ca şi în cazul altor
persoane juridice, societatea pe acţiuni se înregistrează la Camera
2. Societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială, deoarece îşi pune
scopul să obţină cât mai multe venituri;
3. Poate fi constituită şi de o singură persoană, deoarece legea permite să
existe societate pe acţiuni cu un singur fondator;
4. De regulă, societăţile pe acţiuni sunt întreprinderi bine cunoscute, cu
venituri mari, cum ar fi băncile comerciale (Moldindconbank S.A.,
Victoriabank S.A. ş.a.), companiile de asigurări (Asito S.A., Sigur-Asigur
S.A. ş.a.), alte întreprinderi (Apă-Canal S.A., Moldova-Gaz S.A.,
Moldtelecom S.A., Franzeluţa S.A., Carmez S.A. etc.).
350
În România, Codul comercial de la 1887 s-a menţinut în vigoare până în anul 2011, abrogat odată
cu intrarea în vigoare a noului Cod civil.
351
Actualmente, societăţile pe acţiuni sunt reglementate în majoritatea statelor lumii, sub diferite
denumiri, precum: „corporation” sau „stock company” (S.U.A.), „public company limited by shares”
(Marea Britanie şi alte state din sistemul common law), „société anonyme” (Franţa),
„Aktiengesellschaft” (Germania), „società per azioni” (Italia), „Sociedad Anonima” (Spania),
„Акционерное общество” (Federaţia Rusă) etc.
173
FAC
Iurie MIHALACHE
5. Capitalul social este împărţit în nişte fracţiuni (cote-părţi), numite

acţiuni. Fiecare acţiune costă o sumă de bani, de aceea ele mai sunt numite
valori mobiliare şi pot fi uşor cumpărate, vândute, puse în gaj etc.;
6. Poate să desfăşoare orice activităţi neinterzise de lege. În anumite
situaţii, când legea cere, este nevoie şi de licenţă.
7. Acţionarii societăţii nu răspund pentru datoriile acesteia. Toate
obligaţiile societăţii pe acţiuni sunt achitate din patrimoniul ei. Dacă se
întâmplă ca societatea pe acţiuni să aibă multe datorii, ea va intra în
procesul de insolvabilitate, iar în cele din urmă poate fi şi lichidată.
8. În practică, societatea pe acţiuni prezintă numeroase dezavantaje352. În
primul rând - cheltuielile mari pentru înregistrarea acesteia. Plafonul minim
al capitalului social este de 20.000 lei şi faptul că acesta trebuie împărţit în
acţiuni353 face ca puţini întreprinzători să dorească fondarea unei societăţi pe
acţiuni. Mai avantajoasă devine crearea societăţi cu răspundere limitată.
§2. Constituirea societăţii pe acţiuni
Actul de constituire al societăţii. Societatea pe acţiuni se fondează prin
act de constituire354. În dependenţă de numărul de fondatori ai societăţii pe
acţiuni, actul de constituire poate fi unilateral, bilateral sau multilateral.
Actul de constituire trebuie întocmit în limba de stat, semnat de către toţi
fondatorii şi apoi autentificat notarial. În actul de constituire trebuie să se
conţină dispoziţiile prevăzute la art.108 alin.(1) şi 157 din Codul civil: a)
datele de identificare ale fondatorilor; b) denumirea şi sediul societăţii; c)
obiectul de activitate; d) mărimea aportului, modul şi termenul de vărsare;
e) cuantumul capitalului social; f) structura, atribuţiile, modul de constituire
şi de funcţionare a organelor societăţii; g) modul de reprezentare; h) filialele
şi reprezentanţele societăţii; i) numărul, tipul şi valoarea nominală a
acţiunilor; j) clasele de acţiuni şi numărul de acţiuni de fiecare clasă; k)
modul de ţinere a registrelor societăţii; l) ordinea de încheiere a contractelor
cu conflict de interese.
Înregistrarea de stat. Orice persoană juridică ia naştere numai din
momentul înregistrării sale. În Republica Moldova toate persoanele juridice,
inclusiv societăţile pe acţiuni, se înregistrează la Camera Înregistrării de
352
Pentru mai multe detalii a se vedea Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al.
Antreprenoriat: iniţierea afacerii. – Chişinău: Elena-V.I., 2010, p.84.
353
Acţiunile trebuie înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare.
354
Codul civil prevede că societatea pe acţiuni se fondează în baza unui singur document de
constituire, numit „act de constituire”, pe când Legea nr.1134/1997 prevede două documente de
constituire: „contract de societate” şi „statut” (art.32).
174
Stat, într-un catalog special, numit Registrul de stat al persoanelor juridice.

La momentul înregistrării, societăţii pe acţiuni i se atribuie un număr de
identificare, care serveşte în calitate de cod fiscal.
Denumirea societăţii. Societatea pe acţiuni are o denumire a sa, stabilită
în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat. Denumirea trebuie să
fie unicală şi să nu se confunde cu denumirile altor persoane juridice.
Denumirea poate fi scrisă deplin sau prescurtat şi în mod obligatoriu trebuie
să includă sintagma „Societatea pe Acţiuni” sau prescurtat - „S.A.”. De
pildă: Societatea pe Acţiuni „Franzeluţa” ori prescurtat - S.A. „Franzeluţa”.
Societăţile pe acţiuni care desfăşoară activităţi bancare trebuie să includă
în denumire şi cuvântul „Bancă”355; cele cu activităţi de bursă trebuie să
includă şi cuvântul „Bursă”356; cele cu activităţi de lombard trebuie să
includă şi cuvântul „Lombard”357 etc. Dacă la fondarea societăţii pe acţiuni
participă şi persoane străine, în denumire se va înscrie: „întreprindere
mixtă”358, iar dacă toţi fondatorii sunt persoane străine, se va indica:
„întreprindere cu investiţii străine”359.
Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sunt adunarea generală a
acţionarilor, consiliul societăţii şi organul executiv, iar organul de control
este comisia de cenzori. Dacă societatea pe acţiuni are mai puţin de 50 de
membri, prezenţa consiliului societăţii nu este necesară, atribuţiile sale fiind
preluate de adunarea generală.
Acţionarii. Fondatorii societăţii se numesc acţionari. Fiecare acţionar
deţine una sau mai multe acţiuni, pe care le poate vinde dacă doreşte. În
calitate de acţionar poate fi o persoană fizică, o persoană juridică ori chiar şi
statul. De exemplu, la Societatea pe Acţiuni „Moldtelecom”, cele mai multe
acţiuni le deţine statul.
Drepturile acţionarului sunt următoarele:
- să participe la adunările generale ale acţionarilor, să aleagă şi să fie ales
în organele de conducere ale societăţii;
- să primească câştigurile (mai corect, dividendele) lunar ori la sfârşitul
anului;
- să vândă acţiunile care îi aparţin, să le pună în gaj ori să le doneze cuiva;
355
Banca Comercială „Victoriabank” S.A.; Banca Comercială „Moldova-Agroindbank” S.A. etc.
356
De exemplu: „Bursa Universală de Mărfuri” S.A.
357
Aşa cum este: „Aureola & Lombard” S.A.
358
Întreprinderea mixtă „Orange-Moldova” S.A.; Întreprinderea mixtă „Sudzucker Moldova” S.A. etc.
359
Întreprinderea cu capital străin „Petrom Moldova” S.A.; Întreprinderea cu capital străin „Gas
Natural Fenosa” S.A. etc.
175
FAC
Iurie MIHALACHE
- să primească o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei;

- să ia cunoştinţă şi să facă copii de pe documentele societăţii.
Este important să cunoaştem că nu pot fi fondatori (acţionari) ai societăţii
pe acţiuni persoanele declarate incapabile, persoanele condamnate pentru
escrocherie, sustragerea de bunuri din avutul proprietarilor, abuz de
serviciu, înşelăciune, abuz de încredere, fals, mărturii mincinoase, dare sau
luare de mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de legislaţia penală
a Republicii Moldova.
Acţiunile. Atunci când vorbim despre acţiune înţelegem un document
care valorează o anumită sumă de bani. Cel care deţine acţiunea se
consideră proprietar la o mică parte din averea societăţii. Cu cât mai multe
acţiuni deţine, cu atât are o putere de decizie mai mare. Printr-o înţelegere,
acţionarii decid cât va costa o acţiune. Cel mai ieftin, o acţiune poate valora
1 leu, iar cel mai scump legea nu prevede, adică poate fi orice sumă.
Un moment important este că la aceeaşi societate pe acţiuni toate
acţiunile trebuie să valoreze la fel. De exemplu, dacă acţionarii stabilesc că
o acţiune va costa 15 lei, atunci toate acţiunile trebuie să coste 15 lei.
Reieşind din faptul că cele mai mari întreprinderi din republică sunt societăţi
pe acţiuni (în majoritate acestea sunt băncile, companiile de construcţie, cele
de asigurări etc.), capitalul lor este de milioane; prin urmare, şi valoarea
unei acţiuni este foarte mare.
Este important să ştim că acţiunile pe care le deţine societatea trebuie
înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-un registru special.
Filiala şi reprezentanţa. Societatea pe acţiuni este în drept să fondeze fi-
liale şi reprezentanţe. Prin filială se înţelege o componentă a societăţii pe
acţiuni, amplasată în altă localitate. De exemplu, sediul S.A. „Corcodel” se
află în mun.Chişinău, dar are înregistrate filiale în oraşele Cahul, Rezina şi
Orhei.
Filiala şi reprezentanţa nu sunt persoane juridice. Filiala nu are
patrimoniu propriu, nu are răspundere proprie, iar în denumire trebuie să
figureze denumirea persoanei juridice. Cu alte cuvinte, filiala depinde întru
totul de persoana juridică care a creat această filială.
În schimb reprezentanţa are mai puţine prerogative decât filiala.
Deosebirea dintre filială şi reprezentanţă constă în faptul că prima poate
efectua acte şi operaţiuni ca şi persoana juridică (încheie contracte, transferă
sume de bani etc.), pe când reprezentanţa numai reprezintă interesele
persoanei juridice în altă localitate (de exemplu, găseşte partenerii de
afacere, face publicitate etc.).
176
§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni

Conform Legii nr.1134/1997, organele de conducere ale societăţii pe
acţiuni sunt:
1. Adunarea generală a acţionarilor;
2. Consiliul societăţii;
3. Organul executiv;
4. Organul de control (Comisia de cenzori sau cenzorul).
1. Adunarea generală a acţionarilor
Adunarea generală a acţionarilor reprezintă organul suprem de decizie al
societăţii. Ea se întruneşte cel puţin o dată pe an şi este compusă din
totalitatea acţionarilor care participă la formarea capitalului social. Toate
hotărârile adunării generale se adoptă în mod colegial şi sunt obligatorii
pentru persoanele cu funcţie de răspundere şi acţionari, inclusiv pentru
acţionarii care nu s-au prezentat la adunare.
Formarea voinţei societăţii este rezultatul aplicării principiului majorităţii
în adunarea generală, astfel că voinţa societăţii este dată de acţionarii ce deţin
majoritatea în acel moment. Voinţa majorităţii constituie voinţa societăţii,
chiar dacă există acţionari care nu sunt de acord cu cele votate în cadrul adu-
nării generale. Această voinţă unică urmărită de acţionari are la bază affectio
societatis, adică intenţia lor de a se asocia pentru a desfăşura în comun o
activitate comercială în scopul de a obţine beneficii şi de a le împărţi360.
Felurile adunărilor generale ale acţionarilor. În calitate de organ
deliberativ (care ia decizii), adunarea generală este chemată să decidă atât
asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cât şi asupra unor
probleme deosebite, care vizează chestiuni urgente ce nu suportă
amânare361. Ţinând cont de frecvenţa desfăşurării şedinţelor în decursul unui
an, dar şi de complexitatea problemelor care urmează a fi soluţionare, legea
reglementează două feluri de adunări generale, ordinară şi extraordinară.
Adunarea generală ordinară se convoacă cel puţin o dată în an. De
regulă, convocarea acesteia are loc la finele anului (de aici şi denumirea de
adunare generală ordinară anuală), când se face darea de seamă financiară.
Adunarea generală ordinară poate fi desfăşurată şi mai frecvent decât un an
dacă în actul de constituire există menţiuni în acest sens. Pe de altă parte,
neconvocarea adunării generale în decursul a doi ani consecutivi constituie
360
Săulean Lucian. Hotărârile adunării generale a acţionarilor // Revista de Ştiinţe Juridice
(România), nr.4, 2006, p.41.
361
Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. – Chişinău:
Museum, 2001, p.284.
177
FAC
Iurie MIHALACHE
temei pentru dizolvarea societăţii (prin hotărâre judecătorescă şi doar la

solicitarea parvenită din partea unui acţionar).
Adunarea generală care se convoacă pentru hotărârea unor probleme ur-
gente este numită adunare generală extraordinară. Convocarea acesteia
poate fi făcută oricând, la iniţiativa consiliului societăţii, comisiei de cen-
zori, acţionarilor care deţin cel puţin 25% din acţiunile societăţii sau în
temeiul hotărârii judecătoreşti.
În funcţie de prezenţa sau lipsa acţionarilor la ședințe, adunarea generală
se poate desfăşura: a) cu prezenţa acţionarilor; b) prin corespondenţă sau c)
în formă mixtă.
Spunem că adunarea generală se desfăşoară cu prezenţă când acţionarii
se întrunesc la o oră şi într-un loc anume. Majoritatea adunărilor generale se
desfăşoară cu prezenţa acţionarilor.
Adunarea generală se consideră ţinută prin corespondenţă dacă acţionarii
votează cu buletinul de vot expediat prin poştă sau prin alte mijloace de
comunicare362. Excepţie face adunarea generală ordinară anuală. Aceasta nu
poate fi ţinută prin corespondenţă. În situaţia când unii acţionari participă la
şedinţă, iar alţii votează prin corespondenţă, spunem că adunarea generală
este ţinută în formă mixtă.
Legea nr.1134/1997 mai prevede că adunarea generală se poate ţine
printr-o şedinţă unică sau prin câteva şedinţe, numite regionale. Deşi mai
rar întâlnită, adunarea generală regională se convoacă de societăţile cu un
număr de acţionari mai mare de 5000 şi numai dacă la două şedinţe
anterioare nu a fost întrunit cvorumul prevăzut de lege (art.51).
Atribuţiile adunării generale. Potrivit art.50 alin.(3) şi (4) din Legea
nr.1134/1997, adunarea generală a acţionarilor are următoarele atribuţii
exclusive:
- aprobă direcţiile prioritare ale activităţii societăţii;
- hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social;
- aprobă statutul societăţii în redacţie nouă sau modificările şi
completările aduse în statut;
- aprobă regulamentul consiliului societăţii şi regulamentul comisiei de
cenzori;
- alege membrii care vor face parte din consiliul societăţii şi comisia de
cenzori, le stabileşte mărimea salariului, hotărăşte cu privire la tragerea la
răspundere sau eliberarea de răspundere a acestor membri;
362
178
- hotărăşte cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;

- hotărăşte cu privire la modul de repartizare a profitului anual, inclusiv
plata dividendelor şi acoperirea pierderilor;
- confirmă organizaţia care va efectua auditul în cadrul societăţii;
- examinează şi aprobă darea de seamă financiară anuală a societăţii, da-
rea de seamă a consiliului societăţii, a organului executiv şi a comisiei de
cenzori;
- hotărăşte cu privire la reorganizarea sau dizolvarea societăţii;
- hotărăşte în privinţa deschiderii de noi filialele şi reprezentanţe, precum
şi numirea sau eliberarea din funcţie a conducătorilor lor.
Adunarea generală îşi poate asuma orice alte atribuţii dacă acestea au fost
prevăzute în statutul societăţii. De asemenea, adunarea generală poate
transmite o parte din atribuţiile sus-menţionate către consiliul societăţii.
Decizia cu privire la convocarea adunării generale (ordinare şi
extraordinare) este luată de consiliul societăţii, iar toate chestiunile
organizatorice sunt pe seama organului executiv. În decizia cu privire la
convocare se va indica: organul de conducere care a decis convocarea; data,
locul şi ora ţinerii adunării generale; ordinea de zi; modul de înştiinţare a
acţionarilor despre ţinerea adunării generale; sub ce formă se va ţine
adunarea generală; textul buletinului de vot. De asemenea, se va indica cine
este secretarul şedinţei, numele şi prenumele acestuia. Mai apoi, decizia de
convocare a adunării generale va fi adusă la cunoştinţa acţionarilor, prin
poştă sau prin publicarea unui anunţ în presă.
Informarea acţionarilor despre materialele de pe ordinea de zi.
Informaţiile referitoare la fiecare problemă, în legătură cu care se va lua o
hotărâre trebuie puse la dispoziţia acţionarilor. Acestea trebuie să fie exacte,
oportune şi complete, astfel încât acţionarii să-şi poată exprima votul în
deplină cunoştinţă de cauză363. Ei trebuie să aibă timp pentru a se informa şi
a se pregăti. În acest scop, legea prevede materialele ce urmează a fi
prezentate acţionarilor (art.56 alin.(2) din Legea nr.1134/1997).
Materialele vor fi trimise prin poştă acţionarilor sau, dacă în decizia de
convocare s-a prevăzut astfel, vor fi afişate pe panou sau la intrarea în sediul
organizaţiei. Despre locul afişării informaţiei acţionarii trebuie înştiinţaţi,
pentru a o citi. În legătură cu forma înştiinţării, există unele controverse.
Legea nr.1134/1997 prevede că informaţia despre convocarea adunării
generale se expediază acţionarilor sub formă de aviz (pe adresa şi la
363
Ibidem, p.388.
179
FAC
Iurie MIHALACHE
numărul de fax indicat în lista acţionarilor) şi se publică în organul de presă

indicat în statutul societăţii. Din nefericire, legea nu specifică posibilitatea
transmiterii informaţiei prin e-mail. Sub acest aspect, legislaţia europeană
demult a fost modificată potrivit noilor tehnologii364.
Desfăşurarea adunării generale. Lucrările adunării generale sunt condu-
se de preşedintele consiliului societăţii. Dacă acţionarii doresc, prin vot ei
pot alege o altă persoană care să dirijeze lucrările adunării generale. Modali-
tatea de manifestare a dreptului de vot va fi aleasă de adunare (deschis sau
în secret), cu o singură excepţie - la adunările generale ţinute prin corespon-
denţă sau sub formă mixtă votul va fi numai deschis365. Acţionarii au două
posibilităţi de alegere: „pentru” sau „împotrivă”. După votare, buletinele de
vot se numără de către o comisie specială, iar rezultatele se consemnează
într-un proces-verbal şi se fac publice.
Acţionarul este în drept să delege exercitarea drepturilor sale unui repre-
zentant. Delegarea împuternicirilor se face în temeiul unui contract sau în ba-
ză de procură. Nu pot fi reprezentanţi ai acţionarului persoanele cu funcţii de
răspundere ale societăţii, precum administratorii, juriştii, contabilii etc. Sin-
gura excepţie în acest caz o constituie membrii consiliului societăţii care pot
deveni reprezentanţi ai acţionarului în cadrul şedinţelor adunării generale.
În legătură cu aceste prevederi ale legii, în practică apar situaţii
controversate în care punctul final este fixat de către Curtea Supremă de
Justiţie. Astfel, într-o decizie de speţă instanţa supremă a argumentat în felul
următor: „Faptul că în procesul-verbal al Consiliului societăţii nu s-a
menţionat expres că preşedintele şi secretarul Consiliului au exercitat
atribuţiile de preşedinte şi secretar al şedinţei adunării generale, nu atrag
după sine nulitatea deciziilor adoptate. Astfel de încălcări sunt nişte abateri
formale admise la întocmirea procesului-verbal al şedinţei Consiliului
societăţii”. În schimb cu referire la participarea administratorului societăţii
la şedinţa adunării generale din numele unuia dintre acţionari, Curtea
Supremă de Justiţie s-a expus că „Într-adevăr, aceasta vine în contradicţie cu
364
De exemplu, în legea societăţilor pe acţiuni din Marea Britanie este prevăzut că informația privind
convocarea adunării generale poate fi expediată prin e-mail sau publicată pe site-ul web al societăţii
(în acest caz fiind trimis un e-mail asociaţilor pentru atenţionare); legislaţia franceză stabileşte că
adunările generale pot fi convocate prin e-mail cu condiţia ca acţionarii să-şi fi dat consimţământul în
scris şi să fi precizat o adresă validă de e-mail; în Codul societăţilor comerciale din Belgia este
subliniat că atât convocarea cât şi documentele necesare pot fi trimise prin e-mail numai dacă există
un acord scris al acţionarului (A se vedea: Şandru Daniel-Mihail. Convocarea adunării generale la
societăţile pe acţiuni // Studii de Drept Românesc (Bucureşti), nr.3-4 (53), 2008, p.368).
365
Offices, 2007, p.125.
180
prevederile art.25 alin.(8) din Legea privind societăţile pe acţiuni, însă adu-
narea generală era deliberativă chiar şi dacă nu s-ar fi ţinut cont de voturile
acţionarului respectiv, fiindcă cvorumul prevăzut de statutul societăţii
oricum era asigurat”366.
Un rol important în desfăşurarea adunărilor generale îl are cvorumul.
Acesta garantează faptul că un număr minim de acţionari îşi vor exercita
dreptul de vot, ceea ce creşte probabilitatea ca rezultatul atins prin decizia
acestora să coincidă cu cel care ar fi fost obţinut în cazul prezenţei tuturor
acţionarilor367. Cvorumul conferă legitimitate deciziilor adoptate de către
adunarea generală a acţionarilor. Prezenţa unui număr minim de participanţi
în cadrul adunării generale stimulează deliberările şi consolidează colegiali-
tatea dintre acţionari.
Legea nr.1134/1997 prevede că adunarea generală are cvorum dacă la ea
participă acţionarii care deţin mai mult de jumătate din acţiunile cu drept de
vot ale societăţii. În situaţia în care adunarea generală nu a întrunit cvorumul
necesar, ea urmează a fi convocată în mod repetat. Adunarea generală
repetată se consideră deliberativă dacă la ea participă acţionari care deţin cel
puţin o pătrime din acţiunile cu drept de vot ale societăţii (art.58).
În literatură de specialitate există discuţii în legătură cu legitimitatea
hotărârilor adunării generale adoptate de către un singur acţionar. Sistemul
common law consacră principiul potrivit căruia termenul de „adunare” (eng.
meeting) presupune prezenţa a cel puţin două persoane, în caz contrar,
aceasta nu poate discuta problemele înscrise pe ordinea de zi. Adoptarea de
către un singur acţionar a hotărârilor adunării generale pune în discuţie
corectitudinea folosirii noţiunilor de „adunare generală” şi „deliberare”.
Conform definiţiilor preluate din dicţionare, noţiunea de „adunare” desem-
nează o „întrunire a mai multor persoane în scopul discutării unor proble-
me de interes general”, iar noţiunea „deliberare” înseamnă „discutarea în
comun (şi în secret) asupra luării unei hotărâri”. În concluzie, este greşit a
spune că o adunare deliberează în prezenţa unui singur acţionar368.
O altă situaţie este prezentă în legislaţia statelor europene. Majoritatea
acestor state s-au inspirat din dreptul german şi nu impun nici o limită
366
Decizia Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 07.02.2008, dosarul nr.2rae-17/08,
www.csj.md.
367
Stârc-Meclejan Flaminia. Câteva probleme legate de cvorumul adunărilor generale ale societăţi-
lor pe acţiuni // Analele Universităţii de Vest din Timişoara (România), nr.2, 2011, p.134.
368
Stârc-Meclejan Flaminia, op.cit., p.133-134.
181
FAC
Iurie MIHALACHE
minimă de prezenţă a acţionarilor la adunarea generală, lăsând ca problema

respectivă să fie prevăzută în actele de constituire369.
Hotărârile adunării generale reprezintă voinţa supremă a societăţii pe
acţiuni. Acestea sunt obligatorii pentru organele de conducere ale societăţii,
persoanele cu funcţii de răspundere şi acţionari, în caz contrar aceştea vor
suporta consecinţele neexecutării. Hotărârile luate de adunarea generală a
acţionarilor se pot referi la: aprobarea statutului societăţii în redacţie nouă
sau a modificărilor aduse în statut; modificarea capitalului social; încheierea
tranzacţiilor de proporţii; emisia de obligaţiuni; aprobarea normativelor de
repartizare a profitului societăţii; reorganizarea sau dizolvarea societăţii; alte
probleme legate de atribuţiile adunării generale a acţionarilor ca organ sup-
rem de conducere al societăţii, dar şi unele chestiuni ce ţin de competenţa
altor organe de conducere ale societăţii dacă soluţionarea acestora de către
organele competente nu este posibilă (art.50 din Legea nr.1134/1997).
Pentru acţionari hotărârile adunării generale sunt obligatorii indiferent dacă
au participat sau nu la adunare şi dacă au susţinut sau nu adoptarea hotărârii.
În cazul în care societatea pe acţiuni are un singur acţionar, hotărârea adunării
generale se consideră ca hotărâre unipersonală luată de acest acţionar.
Hotărârile adunării generale a acţionarilor pot fi contestate în instanţa de
judecată şi declarate nule, dacă în procesul de convocare şi desfăşurare a
şedinţei au fost încălcate prevederile actelor normative sau ale actului de
constituire370. În instanţa de judecată calitatea de reclamant o are acţionarul
(sau acţionarii, dacă sunt mai mulţi), iar pârât este însăşi societatea pe
acţiuni, ea fiind reprezentată de administrator sau de o persoană căreia
administratorul i-a delegat împuternicirea.
Hotărârea luată de adunarea generală a acţionarilor poate fi atacată în
justiţie de oricare dintre acţionari dacă:
- adunarea generală s-a ţinut fără a se asigura cvorumul necesar (modali-
tatea de constatare a cvorumului este prevăzută la art.58 din Legea
nr.1134/1997);
- acţionarul nu a fost înştiinţat în modul stabilit de lege despre data, ora şi
locul ţinerii adunării generale (procedura de înştiinţare este prevăzută la
art.55-56 din Legea nr.1134/1997);
369
În anumite situaţii acţionarii pot absenta în mod intenţionat de la şedinţele adunării generale,
pentru a împiedica desfăşurarea acesteia, prin lipsă de cvorum.
370
Instanţele competente de a examina cererea de chemare în judecată privind anularea hotărârilor
adunării generale sunt judecătoriile de fond în raza cărora îşi are sediul societatea pe acţiuni. Dreptul
de a înainta cerere de chemare în judecată pentru anularea hotărârii adunării generale îl are „oricare
dintre acţionari” sau „o altă persoană împuternicită” (art.59 alin.(5) din Legea nr.1134/1997).
182
- acţionarul nu a fost acceptat la adunarea generală (spre exemplu, nu a

fost inclus în listă);
- hotărârea a fost luată asupra unei chestiuni care nu figura în ordinea de
zi a adunării generale sau cu încălcarea cotei de voturi.
- acţionarul a votat împotriva luării hotărârii ce îi lezează drepturile şi
interesele legitime.
În legătură cu aceasta subliniem că buletinul de vot prevede două varian-
te de vot: „pentru” şi „împotrivă”. Deci, pentru a contesta hotărârea, acţio-
narul trebuie să fi votat „împotrivă”. Dacă acţionarul a votat „abţinut”, nu a
completat buletinul sau a formulat o altă variantă de completare a buletinu-
lui – acestea constituie temeiuri de respingere a acţiunii, fiindcă orice per-
soană care s-a înregistrat pentru a participa la adunare se consideră prezentă,
iar singura variantă de vot care ar servi ca temei pentru contestarea hotărârii
este „împotrivă”.
- drepturile şi interesele legitime ale acţionarului au fost grav încălcate în
alt mod371.
Problema este că legea nu prevede un termen limită în care hotărârea
adunării generale a acţionarilor poate fi atacată în instanţă. Faptul de a
aplica termenul general de prescripţie (de 3 ani) este periculos, deoarece
societatea pe acţiuni riscă să fie atrasă în mod permanent în procese de
judecată. Doctrina propune introducerea unui termen limită de atac de cel
mult 30 de zile din data desfăşurării adunării generale a acţionarilor372.
Semne de întrebare apar cu referire la posibilitatea adunării generale de
a-şi revoca propriile hotărâri. Legislaţia nu reglementează acest aspect, iar
doctrina susţine că revenirea adunării generale asupra propriei hotărâri
depinde doar de faptul dacă ea a generat drepturi şi obligaţii civile. Dacă
hotărârea a fost executată și în baza ei au luat naştere drepturi în favoarea
terţilor, adunarea generală nu este în drept să revină asupra ei373.
Se întâmplă deseori că acţionarii contestă legalitatea proceselor-verbale
ale adunării, dar această practică este una greşită. Procesul-verbal al
adunării generale nu poate fi contestat în instanţa de judecată separat de
hotărâre. Cu alte cuvinte, în instanţa de judecată se contestă legalitatea
371
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la unele chestiuni ce apar la soluţionarea
litigiilor dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, dintre asociat şi societatea cu răspundere limitată,
nr.1 din 04.10.2010 (modificată prin Hotărârea Plenului CSJ nr.13 din 24.12.2010.
372
Roşca Nicolae. Unele particularităţi ale nulităţii hotărârilor adunării generale a acţionarilor //
Conferinţa ştiinţifică cu participare internaţională „Interferenţe universitare - integrare prin cercetare
şi inovare”. Rezumatele comunicărilor. – Chişinău: CEP USM, 2012, p.146.
373
Roşca Nicolae, op.cit., p.145.
183
FAC
Iurie MIHALACHE
hotărârii adoptate de adunarea generală, dar nu legalitatea proceselor-

verbale. Informaţiile care se conţin în procesul-verbal şi nu corespund
realităţii (de exemplu, sunt incluse date despre un membru al societăţii care
nu a participat la adunarea generală, cu specificarea despre votul său pro sau
contra adoptării hotărârii) vor determina recunoaşterea nulităţii hotărârii
adunării generale374.
2. Consiliul societăţii
Întrucât acţionarii sunt adesea prea numeroşi pentru a-şi putea exercita în
mod eficient drepturile de conducere şi administrare a societăţii prin adunări
generale, în cadrul societăţilor pe acţiuni se formează o conducere internă,
denumită consiliul societăţii, ce are menirea să se ocupe de conducerea
societăţii într-o manieră stabilă375. Consiliul societăţii este considerat organ
de decizie şi control, superior din punct de vedere ierarhic organului
executiv, care reprezintă interesele acţionarilor în perioada dintre adunările
generale. Existenţa acestui organ de conducere este întâlnită doar la
societăţile pe acţiuni.
În activitatea sa, consiliul societăţii se subordonează întru totul adunării
generale a acţionarilor. În cazul societăţilor pe acţiuni al cărui număr de acţio-
nari este până la 50, adunarea generală poate hotărî de a nu mai creea con-
siliul societăţii şi în acest caz atribuţiile consiliului urmează a fi exercitate de
către adunarea generală. În schimb pentru societăţile pe acţiuni cu număr de
50 şi mai mulţi acţionari, formarea consiliului societăţii este obligatorie.
Legea nr.1134/1997 stabileşte mai multe atribuţii pentru consiliul socie-
tăţii, şi anume:
- decide cu privire la convocarea adunării generale a acţionarilor;
- decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;
- decide cu privire la repartizarea profitului;
- face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu privire la plata
dividendelor;
- aprobă fondul de salarizare pentru angajaţii societăţii;
- decide cu privire la aderarea societăţii la diferite uniuni şi asociaţii de
lucru etc.
Alegerea consiliului societăţii. Membrii consiliului societăţii se aleg de
către adunarea generală a acţionarilor, atât din rândul acţionarilor, cât şi a
374
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la unele chestiuni ce apar la soluţionarea
litigiilor dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, dintre asociat şi societatea cu răspundere limitată,
nr.1 din 04.10.2010 (modificată prin Hotărârea Plenului CSJ nr.13 din 24.12.2010.
375
Mămăligă Sergiu. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coord.
M.Buruiană). - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.364.
184
salariaţilor376. În acest sens cerinţa legii este ca acţionarii să reprezinte

majoritatea în componenţa consiliului. Durata mandatului de membru al
consiliului este de 4 ani, iar aceleaşi persoane pot fi alese de un număr
nelimitat de ori. De regulă, componenţa consiliului societăţii este alcătuită
din 3 persoane, însă dacă societatea are un număr mai mare de 50 de
acţionari, consiliul societăţii urmează a fi format din cel puţin 5 persoane.
Nu pot fi membri ai consiliului societăţii persoanele care fac parte în acelaşi
timp din cinci consilii ale altor societăţi înregistrate în Republica Moldova,
sunt membri ai organului executiv sau ai comisiei de cenzori din cadrul
societăţii respective.
Funcţionarea consiliului societăţii. Conducerea consiliului societăţii este
efectuată de către preşedintele acestuia, ales de adunarea generală.
Preşedintele consiliului are următoarele atribuţii:
- convoacă şedinţele consiliului societăţii;
- încheie diferite acorduri cu membrii consiliului şi cu conducătorul orga-
nului executiv;
- îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de regulamentul consiliului societăţii.
Şedinţele consiliului societăţii pot fi ordinare (se ţin cel puţin o dată pe
trimestru) şi extraordinare (se ţin ori de câte ori este nevoie). În cadrul
consiliului fiecare membru deţine un vot. Deciziile se iau cu votul
majorităţii membrilor consiliului prezenţi la şedinţă. Nu se admite
transmiterea votului de la un membru al consiliului la altul. În caz de
paritate de voturi, votul preşedintelui consiliului este decisiv.
În măsura în care statutul societăţii nu conţine prevederi speciale, în
raporturile dintre societate şi persoanele care formează consiliul societăţii se
aplică, prin analogie, regulile mandatului.
3. Organul executiv al societăţii
Organul executiv reprezintă autoritatea de conducere a societăţii pe
acţiuni care face posibilă manifestarea în exterior (exteriorizarea) a voinţei
societăţii. În principal, organul executiv pune în aplicare hotărârile luate de
adunarea generală sau de consiliul societăţii şi se ocupă de toate chestiunile
zilnice ale societăţii. În activitatea sa, organul executiv se subordonează
adunării generale şi consiliului societăţii, fiind obligat să prezinte trimestrial
o dare de seamă cu privire la rezultatele activităţii sale.
376
În acest context Plenul Curţii Supreme de Justiţie a R.M. stabilește că nu poate sta la baza anulării
hotărârii adunării generale invocarea temeiului precum că candidatura reclamantului nu a fost aleasă
în consiliul societăţii, deşi a fost propusă, fiindcă în consiliul societăţii poate fi aleasă orice persoană,
chiar dacă nu este acţionar (pct.8).
185
FAC
Iurie MIHALACHE
Organul executiv al societăţii funcţionează în baza legislaţiei, actului de

constituire a societăţii, precum şi a unui regulament special, aprobat de
adunarea generală a acţionarilor. În cazul societăţilor pe acţiuni care nu
dispun de consiliul societăţii, pregătirea şi ţinerea adunării generale a
acţionarilor este de competenţa organului executiv. În limita acestei
competenţe, organul executiv poate emite ordine, dispoziţii, instrucţiuni etc.
Administratorul societăţii, fie că se află în fruntea unui organ colegial, fie
că activează unipersonal, acţionează în numele societăţii fără a avea nevoie
de procură: poate să încheie diferite contracte, să aprobe statutul de perso-
nal, să emită ordine şi dispoziţii etc. Cerinţa este ca decizia adunării gene-
rale privind numirea în funcţie a administratorului să fi fost remisă Camerei
Înregistrării de Stat pentru efectuarea modificărilor în actul de constituire.
Desemnarea organului executiv este prerogativa adunării generale. Socie-
tatea pe acţiuni poate avea un organ executiv unipersonal (alcătuit dintr-o
singură persoană şi numit administrator, director sau director general) sau
colegial (alcătuit din mai multe persoane şi numit comitet de conducere sau
direcţie). Se admite ca societatea să aibă un organ executiv dublu, în acest
caz fiind stabilit că organul executiv unipersonal va îndeplini şi funcţia de
conducător al organului executiv colegial (art.69 alin.(5) din Legea
nr.1134/1997). Organul executiv dublu urmează să-şi desfăşoare activitatea
în baza unui regulament în care să fie delimitate cu precizie atribuţiile orga-
nului unipersonal şi ale organului colegial.
Administrarea societăţii pe acţiuni poate fi realizată şi de către o
persoană juridică. În acest sens, Legea nr.1134/1997 prevede că prin
hotărârea adunării generale a acţionarilor, împuternicirile organului executiv
pot fi delegate unei organizaţii de gestiune, în temeiul contractului de
administrare fiduciară.
Cu referire la raportul juridic dintre societatea pe acţiune şi administratori
în doctrină este indicat că acesta se fundamentează pe contractul de mandat,
iar nu pe contractul individual de muncă. Administratorii nu pot încheia cu
societatea contracte individuale de muncă nici pentru îndeplinirea funcţiei
de administrator şi nici pentru orice alte funcţii. Drept urmare, dacă admi-
nistratorul a fost desemnat din rândul salariaţilor acelei societăţi, contractul
lui individual de muncă se suspendă pe perioada mandatului377.
Există păreri care susţin că desemnarea unuia dintre acţionari în funcţia
de administrator reprezintă o încălcare a principiului separaţiei puterilor în
377
Bumb Marinela. Răspunderea administratorilor în societatea pe acţiuni // Revista Ştiinţifică „Fiat
Justitia” (România), nr.2, 2008, p.37.
186
cadrul societăţii, fiindcă în mâna aceleiaşi persoane se regăseşte atât puterea

decizională, cât şi puterea executivă. În legătură cu aceasta, semne de
întrebare apar cu referire la corectitudinea participării persoanei în cadrul
şedinţelor adunării generale. Persoana care întrunește ambele calităţi, cea de
acţionar şi de administrator, trebuie să participe la adunarea generală a
acţionarilor într-una din calităţile sale – de administrator sau de acţionar,
participarea în ambele calităţi fiind un vădit conflict de interese378. De lege
ferenda s-ar impune interdicţia, cel puţin în cazul societăţilor pe acţiuni, a
posibilităţii ca un acţionar să îndeplinească funcţia de administrator. Acest
fapt ar permite menţinerea unui anumit grad de transparenţă şi independenţă
la nivelul conducerii societăţii pe acţiuni.
Administratorul şi membrii organului executiv sunt persoane cu funcţii
de răspundere ale societăţii pe acţiuni. Revocarea acestora din funcţie o
poate face doar organul care i-a desemnat.
Subliniem faptul că atunci când organul executiv adopta hotărâri contrare
prevederilor legale şi aceste hotărâri provoacă pagube societăţii, membrii
organului executiv poartă răspundere solidară faţă de societate în mărimea
prejudiciului cauzat379. Vor fi scutiţi de răspundere solidară doar acei
membri ai organului executiv care au votat împotriva hotărârii
prejudiciabile. De asemenea, pentru acţiunile săvârşite contrar legii,
administratorul şi membrii organului executiv sunt pasibili de răspundere
contravenţională şi penală.
Exemplu de acţiuni prejudiciabile din partea administratorului sau a
membrilor organului executiv pot servi situațiile în care: a) au condus
societatea la incapacitate de plată în mod intenţionat; b) au răspândit
informaţii neveridice, au denaturat sau au ascuns intenţionat informaţii
despre activitatea economico-financiară a societăţii, alte informaţii pe care
creditorii, acţionarii şi autorităţile publice trebuiau să le primească; c) nu au
convocat adunarea generală în modul stabilit de lege sau de actul de
constituire; d) au modificat cursul valorilor mobiliare ale societăţii în
detrimentul acesteia; e) au folosit bunurile societăţii în interes personal ori
în interesul altor persoane cointeresat; f) au încălcat ordinea încheierii
tranzacţiilor de proporţii sau a tranzacţiilor cu conflict de interese; g) au
încălcat în formă gravă alte prevederi legale.
378
În acest sens, o soluţie ar fi ca persoana să facă cunoscută calitatea în care va participa la şedinţă,
de administrator sau de acţionar.
379
187
FAC
Iurie MIHALACHE
4. Organul de control (comisia de cenzori)

Organul de control al societăţii pe acţiuni poartă denumirea de comisie
de cenzori. Aceasta exercită controlul activităţii economico-financiare a
întreprinderii şi se subordonează numai adunării generale a acţionarilor.
Membrii comisiei de cenzori se numesc cenzori, iar numărul lor trebuie să
fie impar.
În calitate de cenzori pot fi atât acţionarii, cât şi alte persoane. Una dintre
cerinţe pentru persoanele care doresc să devină cenzori se referă la studii, şi
anume: să aibă studii în domeniul contabilităţii, economiei sau finanţelor.
Nu pot fi aleşi cenzori în cadrul aceleiaşi societăţi pe acţiuni: membrii
consiliului societăţii, membrii organului executiv şi angajații din
contabilitatea societăţii.
Rolul comisiei de cenzori este de a efectua controlul activităţii
economico-financiare a societăţii pe parcursul unui an de zile. În baza
rezultatelor controlului, comisia de cenzori întocmeşte un raport în care
semnează membrii comisiei care au participat la control. Dacă cineva dintre
membrii comisiei nu este de acord cu raportul, îşi va expune în scris opinia
sa separată şi o va anexa la raport.
Raportul comisiei de cenzori se prezintă în faţa adunării generale a
acţionarilor. Dacă adunarea generală consideră necesar, ea poate delega
împuternicirile comisiei de cenzori către o organizaţie de audit, încheind cu
aceasta un contract de audit. Altfel spus, rămâne la discreţia adunării
generale a acţionarilor să decidă dacă societatea are nevoie de comisie de
cenzori sau e necesar să apeleze la o companie de audit, care va înlocui
comisia de cenzori.
Membrii comisiei de cenzori se aleg pe un termen de la 2 la 5 ani.
Adunarea generală a acţionarilor poate dispune alegerea unor cenzori de re-
zervă din care să se completeze componenţa de bază a comisiei în cazul retra-
gerii membrilor ei. În exercitarea atribuţiilor cenzorii au acces la toate docu-
mentele, registrele şi evidenţele societăţii pentru a se informa, dar au şi obli-
gaţia de a păstra secretul profesional. La descoperirea unor abuzuri din partea
persoanelor cu funcţii de răspundere ale societăţii, comisia de cenzori este în
drept să ceară convocarea adunării generale extraordinare a acţionarilor.
Persoanele cu funcţii de răspundere ale societăţii. Au calitatea de
persoane cu funcţii de răspundere ale societăţii pe acţiuni membrii
consiliului societăţii, organului executiv, comisiei de cenzori, comisiei de
lichidare a societăţii, precum şi alte persoane care exercită atribuţii de
dispoziţie în conducerea societăţii (art.73 alin.(1) din Legea nr.1134/1997).
188
Raporturile dintre persoanele cu funcţii de răspundere şi societatea pe

acţiuni sunt reglementate de normele Codului muncii. Nu pot fi persoane cu
funcţii de răspundere ale societăţii pe acţiuni: a) funcţionarii publici care
exercită controlul asupra activităţii societăţii, dacă actele normative nu
prevăd altfel; b) persoanele cărora prin hotărâre judecătorească le este
interzis să deţină funcţiile respective; c) persoanele cu antecedente penale
nestinse pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, infracţiuni economice sau
infracţiuni împotriva proprietăţii; d) persoanele incapabile.
Legea interzice ca societăţile pe acţiuni să acorde împrumuturi
persoanelor sale cu funcţii de răspundere, să fie fidejusor sau garant al
obligaţiilor lor. De asemenea, persoanele cu funcţii de răspundere nu pot
primi donaţii sau servicii fără plată de la societate, de la persoanele afiliate
societăţii, precum şi de la alte persoane implicate în relaţiile cu societatea.
Cu titlu de excepţie, legea permite persoanelor cu funcţii de răspundere să
primească de la societate cu titlu gratuit doar acele beneficii, valoarea cărora
nu depăşeşte salariul minim stabilit de Guvern (art.73 alin.(8) din Legea
nr.1134/1997)380.
În scopul respectării obligaţiei de loialitate faţă de societate, legea prevede
că persoana cu funcţii de răspundere nu este în drept să participe la activitatea
organizaţiilor aflate în concurenţă cu societatea. Dreptul de a anula obligaţia
de loialitate faţă de societate o are doar adunarea generală a acţionarilor.
§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni
Prin funcţionarea societăţii pe acţiuni se înţelege raporturile juridice care
au loc în interiorul ei. De regulă, aceste raporturi apar între acţionari sau
între acţionari şi societate. Ca urmare, este important să cunoaştem care sunt
drepturile şi obligaţiile acţionarilor.
a) Dreptul la dividende. Prin dividend se înţelege profitul care îi revine
acţionarului. Mărimea dividendelor se stabileşte la adunarea generală a
acţionarilor. Dividendele se plătesc, de regulă, anual, însă la adunarea
generală se poate decide ca achitarea dividendelor să se facă trimestrial sau
chiar lunar. Cel mai frecvent, dividendele se plătesc cu mijloace financiare,
380
În conformitate cu ultimele modificări ale Hotărârii Guvernului R.M. nr.165/2010, începând cu 1
mai 2013 cuantumul minim garantat al salariului în sectorul real (la întreprinderi, organizaţii, instituţii
cu autonomie financiară, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică) se
stabileşte în mărime de 8,28 lei pe oră sau 1400 lei pe lună, calculat pentru un program complet de
lucru de 169 ore în medie pe lună (Hotărârea Guvernului R.M. „Cu privire la cuantumul minim
garantat al salariului în sectorul real”, nr.165 din 09.03.2010 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2010, nr.35).
189
FAC
Iurie MIHALACHE
dar legea nu interzice ca plata să se facă cu acţiuni, bunuri sau alte drepturi
patrimoniale.
b) Dreptul la o cotă-parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei.
Dacă societatea se lichidează, bunurile rămase după satisfacerea creanţelor
se repartizează între acţionari proporţional numărului şi valorii acţiunilor
deţinute381.
c) Dreptul de a-şi vinde acţiunile. De fapt, acţionarul poate şi dona
acţiunile sale. Acest lucru îl poate face liber, oricând şi oricui.
d) Dreptul de a participa la adunarea generală. Acest drept îl au toţi
acţionarii, indiferent de numărul de acţiuni pe care le deţin.
e) Dreptul la vot. La adunarea generală a acţionarilor votarea se face
după principiul „o acţiune cu drept de vot - un vot” (art.61 din Legea
nr.1134/1997). Votul poate fi deschis sau secret.
f) Dreptul de a fi informat. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra
desfăşurării activităţii societăţii. Dreptul de a fi informat este unul dintre
cele mai importante drepturi ale acţionarilor.
g) Dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii. Orice
acţionar are dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii
(consiliul societăţii, organul executiv sau comisia de cenzori).
h) Obligaţia de a depune cota de participare în capitalul societăţii.
Principala obligaţie a acţionarului este de a efectua plata vărsămintelor.
Dacă fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, ceilalţi
fondatori îl pot constrânge pe cale judecătorească, cerând executarea
obligaţiei asumate prin contractul de societate.
e) Obligaţia de a comunica societăţii informaţiile cerute de lege, pentru a
fi introduse în registrul acţionarilor.
§5. Valorile mobiliare ale societăţii pe acţiuni
Precizări. Intrarea în vigoare a Legii privind piaţa de capital
nr.171/2012382 introduce schimbări esenţiale pe piaţa valorilor mobiliare din
republică383. Deşi publicarea legii s-a făcut la 14 septembrie 2012, intrarea
sa în vigoare a avut loc cu un an mai târziu, fapt ce a condiţionat abrogarea a
două legi importante, Legea cu privire la fondurile de investiţii
381
382
Legea privind piaţa de capital, nr.171 din 11.07.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2012, nr.193-197.
383
Pentru detalii a se vedea: Mihalache Iurie. Cu privire la valorile mobiliare ale societății pe acțiuni
// Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Studii Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”,
Ediţia a II-a, Chişinău: USPEE „C.Stere”, 2014, p.30-34.
190
nr.1204/1997 şi Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare nr.199/1998.

Originalitatea legii rezultă din faptul că transpune în legislaţia naţională cele
mai relevante directive al Uniunii Europene în domeniul pieţei financiare şi
de capital384.
În conformitate cu prevederile art.4 alin.(3) din Legea nr.171/2012, se
consideră valori mobiliare: a) acţiunile şi alte valori mobiliare echivalente
acţiunilor, inclusiv recipisele depozitare asupra acestor valori mobiliare; b)
obligaţiunile şi alte tipuri de valori mobiliare de creanţă, inclusiv recipisele
depozitare asupra acestor valori mobiliare; c) orice alte instrumente
financiare care pot fi convertite sau care oferă dreptul de a cumpăra sau de a
vinde valorile mobiliare sprecificate mai sus.
Până în anul 2013 valorile mobiliare puteau fi emise şi în formă
materializată, adică pe suport de hârtie, sub forma unui înscris. Însă prin
adoptarea Legii privind piaţa de capital nr.171/2012 s-a introdus
obligativitatea ca valorile mobiliare să fie emise în formă nematerializată,
care reprezintă înscrieri făcute în conturile personale ale persoanelor
înregistrate în registrul deţinătorilor de valori mobiliare, în modul stabilit de
actele normative ale Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare (CNPF).
Conturile personale se deschid pentru fiecare deţinător de valori
mobiliare în scopul evidenţei drepturilor de proprietate asupra valorilor
384
Directiva nr. 97/9/CE din 3 martie 1997 privind sistemele de compensare pentru investitori //
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L84 din 26.03.1997; Directiva nr. 98/26/CE din
19.05.1998 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăţi şi de decontare a titlurilor de
valoare // Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L166 din 11.06.1998; Directiva nr.
2001/34/CE din 28.05.2001 privind admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a unei burse de
valori şi informaţiile care trebuie publicate cu privire la aceste valori mobiliare // Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene nr. L184 din 06.07.2001; Directiva nr. 2003/6/CE din 28.01.2003 privind
utilizările abuzive ale informaţiilor confidenţiale şi manipulările pieţei (abuzul de piaţă) // Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene nr. L96 din 12.04.2003; Directiva nr. 2003/71/CE din 04.11.2003 privind
prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea
valorilor mobiliare la tranzacţionare // Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L345 din 31.12.2003;
Directiva nr. 2004/25/CE din 21.04.2004 privind ofertele publice de cumpărare // Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene nr. L142 din 30.04.2004; Directiva nr. 2004/39/CE din 21.04.2004 privind pieţele
instrumentelor financiare // Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L145 din 30.04.2004; Directiva
nr. 2004/109/CE din 15.09.2004 privind armonizarea obligaţiilor de transparenţă în ceea ce priveşte
informaţia referitoare la emitenţii ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă
reglementată // Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L390 din 31.12.2004; Directiva nr.
2006/49/CE din 14.06.2006 privind rata de adecvare a capitalului întreprinderilor de investiţii şi al
instituţiilor de credit // Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L177 din 30.06.2006; Directiva nr.
2009/65/CE din 13.07.2009 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative
privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) // Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene nr. L302 din 17.11.2009.
191
FAC
Iurie MIHALACHE
mobiliare ale acestora. Deţinătorului i se acordă un număr unic în sistemul

electronic al registrului, care şi reprezintă contul personal. În conturile
personale se conţin informaţii cu privire la: numărul contului; persoana
înregistrată; numărul de valori mobiliare; modificările în cont; bilanţul
curent pe fiecare tip de valori mobiliare; bilanţul venitului; preţul de
cumpărare; modul de primire a dobânzilor etc.385
Valorile mobiliare nematerializate au apărut ca o necesitate, ca o
exigenţă impusă de sistemele de tranzacţionare modernă a valorilor mobilia-
re şi de funcţionarea eficientă a burselor de valori386. La nivel general, prin
fenomenul nematerializării piaţa de capital a devenit o piaţă mai mult sim-
bolică deoarece valorile, fiind nematerializate, nu sunt prezente fizic în mo-
mentul tranzacţionării. În acelaşi timp, dematerializarea titlurilor şi generali-
zarea tehnicilor de comunicare electronică au dus la apariţia unor sisteme de
licitaţie-negociere on line. În consecinţă, valorile mobiliare pot fi vândute la
bursă chiar şi în aceeaşi şedinţă de tranzacţionare în care au fost cumpărate.
Transmiterea lor se reduce practic la o suită de operaţiuni electronice.
În doctrina de specialitate se susține că avantajele valorilor mobiliare
nematerializate nu se limitează doar la protecţia investitorilor împotriva
furtului, pierderii sau distrugerii. Dematerializarea valorilor mobiliare este
determinată în principal de modalitatea specifică în care acestea circulă pe
piaţa de capital. Registrele suporturilor ţinute în formă scrisă sunt înlocuite
prin înregistrarea în cont şi astfel este facilitat accesul la sistemele
electronice de înregistrare şi tranzacţionare387.
Dreptul de proprietate asupra valorilor mobiliare apare la data înregistră-
rii persoanei în registrul deţinătorilor de valori mobiliare. Societatea poate
să asigure ţinerea registrului de sine stătător (dacă posedă licenţa cores-
punzătoare) sau să încredinţeze această sarcină unui registrator independent.
Deţinătorului i se poate elibera, la cerere sau din oficiu, un certificat
(extras de cont). Acest act nu face decât să reproducă menţiunile corespun-
385
Pct.3 din Regulamentul cu privire la modul de ţinere a registrului deţinătorilor de valori mobiliare
nominative de către registrator şi deţinătorul nominal, aprobat prin Hotărârea CNPF nr.15/1 din
386
Când valorile mobiliare erau emise numai în formă materializată, certificatele de valori mobiliare
erau mutate de la o firmă de brokeraj la alta după încheierea tranzacţiei. Firma păstra certificatele
clienţilor la sediu, împreună cu cele proprii, în seifuri. Pe măsura ce volumul şi viteza tranzacţiilor a
crescut, livrarea propriu-zisă a devenit aproape imposibilă (Piperea Gheorghe. Societăţi comerciale,
piaţă de capital. Acquis comunitar. – Bucureşti: All Beck, 2005, p.255).
387
Panainte Septimiu. Consideraţii privind valorile mobiliare dematerializate // Analele ştiinţifice ale
Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi (România), Tomul LIII, Ştiinţe Juridice, 2007, p.96.
192
zătoare din registrul electronic (din cont), în sensul că nu are o valoare

juridică proprie (nu este titlu comercial de valoare).
Acţiuni. Atunci când vorbim despre acţiune, înţelegem un document care
valorează o anumită sumă de bani. Cel care deţine acţiunea se consideră
proprietar la o mică parte din averea societăţii. Cu cât mai multe acţiuni
deţine, cu atât are o putere de decizie mai mare. Printr-o înţelegere,
acţionarii decid cât va costa o acţiune. Cel mai ieftin, o acţiune poate valora
1 leu, iar cel mai scump legea nu prevede, adică poate fi orice sumă.
Un moment important este că la aceeaşi societate pe acţiuni toate
acţiunile ordinare trebuie să valoreze la fel. De exemplu, dacă acţionarii
stabilesc că o acţiune va costa 15 lei, atunci toate acţiunile ordinare trebuie
să coste 15 lei. Reieşind din faptul că cele mai mari întreprinderi din
republică sunt societăţi pe acţiuni (în majoritate acestea sunt băncile,
companiile de construcţie, cele de asigurări etc.), capitalul lor este de
milioane; prin urmare, şi valoarea unei acţiuni este mare388.
Acţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii. În funcţie de
drepturile conferite, acţiunile se împart în două categorii, acţiuni ordinare şi
acţiuni preferenţiale. Acţiunea ordinară conferă proprietarului ei dreptul la
un vot în adunarea generală a acţionarilor, dreptul de a primi o cotă-parte
din dividende şi o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării acesteia.
Însă aceste drepturi ale proprietarilor de acţiuni ordinare pot fi realizate
numai după satisfacerea drepturilor pe care le au deţinătorii de acţiuni
preferenţiale.
Acţiunea preferenţială se caracterizează prin faptul că nu acordă drept de
vot deţinătorului ei, în schimb îi acordă acestuia o serie de privilegii supli-
mentare referitor la ordinea şi cuantumul primirii dividendelor sau a unei
părţi din bunurile societăţii care se distribuie în cazul lichidării acesteia.
Numărul acţiunilor preferenţiale este limitat de lege. Astfel, cota-parte de
acţiuni preferenţiale nu poate depăşi 25% din capitalul social al societăţii. Mai
mult ca atât, acţiunile preferenţiale sunt mai privilegiate comparativ cu cele
ordinare: acţiunile preferenţiale pot fi atât de o singură clasă, cât şi de mai
multe clase, în timp ce acţiunile ordinare pot fi numai de o singură clasă.
În funcţie de faptul cine este deţinătorul acţiunilor, legea face distincţie
între acţiuni aflate în circulaţie şi acţiuni în tezaur. Majoritatea acţiunilor
plasate în cadrul unei societăţi sunt acţiuni aflate în circulaţie şi aparţin
388
Mihalache Iurie. Dreptul afacerilor: Curs universitar. Ediţia a II-a (coord. A.Cuzneţov). –
193
FAC
Iurie MIHALACHE
acţionarilor. În schimb acţiunile în tezaur sunt acţiunile plasate de societate,

dar achiziţionate sau răscumpărate ulterior de către ea de la acţionari.
Acţiunile de tezaur sunt excluse din circulaţie şi constituie capital retras al
societăţii. Ele nu dau drept de vot în adunarea generală a acţionarilor, nici
dreptul la dividende sau a unei părţi din bunurile societăţii în cazul lichidării
acesteia (art.13 alin.(4)). De regulă, acţiunile de tezaur se achiziţionează de
societate fie în scopul reducerii capitalului social, fie pentru a reduce
numărul total de acţiuni majorând valoarea lor nominală389.
Obligaţiuni. Atunci când o societate pe acţiuni are nevoie de bani, poate
recurge la împrumuturi de la alte persoane, iar în schimbul banilor luaţi cu
împrumut, emite obligaţiuni. Deţinătorii de obligaţiuni apar în calitate de
creditori ai societăţii. Ei au dreptul preferenţial faţă de acţionari la primirea
unei părţi din profitul societăţii sub formă de dobândă, indiferent de faptul
dacă societatea are sau nu profit, iar în situația în care societatea se
lichidează, obligatarilor li se vor restitui, până la împărţirea averii între
acţionari, sumele pe care le-au plătit pentru obligaţiuni.
În conformitate cu art.16 din Legea privind societăţile pe acţiuni
nr.1134/1997, obligaţiunea este un titlu financiar de împrumut care atestă
dreptul deţinătorului de obligaţiuni de a primi de la emitentul ei valoarea
nominală sau valoarea nominală şi dobânda aferentă în mărimea şi în
termenele stabilite prin decizia de emitere a obligaţiunilor. În doctrină,
obligaţiunile sunt definite ca fiind titluri de credit emise de societate în
schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează îndatorirea
societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente390. Într-
o altă definiţie, obligaţiunile sunt privite ca fiind titluri ce constată dreptul
de creanţă al obligatarului faţă de societate pentru o sumă de bani care
devine scadentă, de regulă, după o perioadă lungă de timp (de 10, 20 ani).
Asemănări şi deosebiri între obligaţiuni și acțiuni. Obligaţiunile, ca şi
acţiunile, sunt valori mobiliare emise de societate. În timp ce acţiunile sunt
titluri reprezentative ale părţilor sociale ce constituie fracţiuni din capitalul
social, obligaţiunile sunt titluri de împrumut (de credit) care se prezintă ca
fracţiuni ale unui împrumut acordat societăţii de către anumite persoane
(obligatari). În consecinţă, aceste persoane devin creditori ai societăţii
389
Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. – Chişinău:
Museum, 2001, p.242; Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., 2011, p.420.
390
Mămăligă Sergiu, op.cit., p.242.
194
pentru suma care reprezintă valoarea obligaţiunii, având dreptul de a cere și

dobânzile aferente.
Spre deosebire de acţionar, obligatarul nu este asociatul societăţii. Obli-
gatarul nu are dreptul la dividende şi nici la celelalte drepturi pe care le are
un acţionar, dar nici nu participă la pierderile societăţii. Cu toate acestea,
obligatarii au dreptul preferenţial faţă de acţionari la primirea unei părţi din
profitul societăţii sub formă de dobândă sau alt profit (art.16 alin.(3) din
Legea nr.1134/1997).
Pentru obligatar, profitabilitatea obligaţiunii constă în dobânda pe care
acesta o primeşte. De regulă, obligaţiunea are o dobândă fixă, pe când
acţiunea are o valoare speculativă, profitabilitatea ei variind în funcţie de
valoarea beneficiului înregistrat de societate.
Emisiunea de obligaţiuni. Conform legii, valoarea nominală a tuturor
obligaţiunilor plasate ale societăţii nu trebuie să depăşească mărimea
capitalului ei social (art.16 din Legea nr.1134/1997). Nerespectarea acestei
norme poate avea consecinţe grave391.
Termenul de circulaţie a obligaţiunilor este de cel puţin un an. Valoarea
minimă a unei obligaţiuni nu poate fi mai mică de o sută de lei. Ca şi în ca-
zul acţiunilor, societatea înregistrează emisiunea de obligaţiuni la Comisia
Naţională a Pieţei Financiare. Mai apoi societatea eliberează deţinătorului
un certificat prin care se confirmă dreptul de proprietate asupra unui anumit
număr de obligaţiuni, valoarea nominală, termenul de plasare, dobânda. For-
ma şi conţinutul certificatului de obligaţiuni sunt prevăzute în art.22 din Le-
gea nr.1134/1997.
Obligaţiunile pot fi procurate numai cu mijloace băneşti. Altfel spus,
persoanele care doresc să devină titulari de obligaţiuni trebuie să achite
costul acestora în bani. Plata cu bunuri, servicii sau cu alte valori este
interzisă. Pe de altă parte, rambursarea obligaţiunilor se face la scadenţă. La
391
În perioada anilor 1996-1997, Concernul Industrial Financiar SA „Intercapital”, cu încălcarea le-
gislaţiei în vigoare a emis obligaţiuni în sumă de 12 milioane de lei. Mai multe persoane au procurat
obligaţiuni nominative de la SA „Intercapital” care s-a obligat să ramburseze valoarea obligaţiunilor
şi dobânda lunară de 6%, obligaţie care nu a fost onorată, cetăţenilor implicaţi fiindu-le cauzată o pa-
gubă materială considerabilă. Curtea Supremă de Justiţie a stabilit că vinovat se face registratorul Ca-
merei Înregistrării de Stat care a acceptat modificarea documentelor de constituire a SA „Intercapital”
cu indicarea faptului că capitalul social constituie 20 milioane de lei, deşi aceasta nu corespundea rea-
lităţii, dar şi angajaţii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare care din neglijenţă, au admis emisia
de obligaţiuni la suma indicată. Din lipsa de active, SA „Intercapital” nu a avut de unde restitui aceşti
bani faţă de obligatari. Executarea hotărârii de încasare a fost imposibilă (Decizia Colegiului civil şi
de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a R.M. din 04.02.2011, dos. nr.2ra-
26/11, www.csj.md).
195
FAC
Iurie MIHALACHE
această dată fiecare titular de obligaţiuni va primi suma de bani

corespunzătoare valorii nominale a obligaţiunii şi dobânda aferentă392.
Obligaţiunile emise pot fi de diferite clase393. Registrul deţinătorilor de
obligaţiuni este ţinut de către o persoană juridică - participant profesionist al
pieţei valorilor mobiliare, care dispune de licenţă pentru o astfel de
activitate. Licenţa pentru desfăşurarea activităţii profesioniste pe piaţa
valorilor mobiliare se eliberează de către Comisia Naţională a Pieţei
Financiare. Prin licenţierea acestui gen de activitate se doreşte asigurarea
controlului de stat asupra activităţii participanţilor profesionişti la piaţa
valorilor mobiliare, dar şi protejarea intereselor investitorilor394.
Prezintă interes faptul că obligaţiunile pot fi emise nu doar de societăţile
pe acţiuni, dar şi de către Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a
Moldovei şi autorităţile administraţiei publice locale. Prevederi speciale în
acest sens sunt introduse prin hotărâri ale Comisiei Naţionale a Pieţei
Financiare. Astfel, prin Hotărârea nr.13/3 din 07.04.2011 este stabilit că pot
emite obligaţiuni autorităţile administraţiei publice locale de nivelul al
doilea şi ale municipiului Bălţi în scopul contractării împrumuturilor pe
termen mediu şi lung pentru cheltuieli de capital. Onorarea angajamentelor
generate de obligaţiunile emise se efectuează din contul veniturilor de la
bugetul unităţii administrativ-teritoriale. Decizia de emitere a obligaţiunilor
se adoptă de către consiliul local395. Mai apoi, autoritatea publică prezintă
Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare cererea de înregistrare a ofertei
publice. După înregistrarea acesteia, se deschide un cont provizoriu la
Trezoreria de Stat (sau teritorială) pentru acumularea mijloacelor băneşti
primite de la investitori. La data expirării termenului pentru care au fost
392
Luând în consideraţie că Legea nr.1134/1997 nu prevede, în doctrină s-a considerat că societatea
va putea rambursa obligaţiunile şi înainte de termenul fixat în decizia de emisie (dar nu mai devreme
de un an). În acest caz, rambursarea se va face la o sumă superioară valorii nominale a obligaţiunilor.
Diferenţa reprezintă prima sau premiul, care are menirea să compenseze dobânzile pe perioada
rămasă până la scadenţă (Mămăligă Sergiu, op.cit., p.246).
393
Clasă se consideră totalitatea de obligaţiuni, emise de acelaşi emitent, care au aceleaşi
caracteristici distinctive conform următoarelor criterii: valoarea nominală (divizibilă la 100 lei);
preţul; dobânda; termenul de circulaţie; data scadenţei; periodicitatea plăţii dobânzii; condiţii de
răscumpărare.
394
Regulamentul privind modul de acordare şi retragere a licenţelor pentru activitatea profesionistă
pe piaţa valorilor mobiliare, aprobat prin Hotărârea CNPF nr.53/12 din 31.10.2008 // Monitorul
395
Regulamentul cu privire la emisiunea, circulaţia şi stingerea obligaţiunilor emise de către
autorităţile administraţiei publice locale, aprobat prin Hotărârea CNPF nr.13/3 din 07.04.2011 //
196
emise (cel mult un an de zile), circulaţia obligaţiunilor se suspendă, urmând

a fi radiate din Registrul de stat al valorilor mobiliare.
§6. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni
Societatea pe acţiuni îşi poate înceta activitatea prin reorganizare sau
dizolvare.
Reorganizarea societăţii se efectuează prin fuziune, dezmembrare şi
transformare. Fuziunea înseamnă „alipirea” persoanelor juridice şi apariţia
altora, mai noi. Fuziunea se face prin contopire ori absorbţie.
Procesul invers celui de fuziune se numeşte dezmembrare. Aceasta cons-
tă în „dezlipirea” unor persoane juridice de la alte persoane juridice şi, în
consecinţă, apar altele noi. Dezmembrarea se face prin divizare şi separare.
În toate cazurile, hotărârea de reorganizare se ia de adunarea generală a
acţionarilor ori de instanţa judecătorească. În scurt timp de la luarea
hotărârii privind reorganizarea, societatea va înştiinţa în scris creditorii săi
despre acest fapt şi va publica o comunicare în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. Scopul este ca creditorii să afle şi să pretindă
întoarcerea datoriilor de la societate.
Prin dizolvare înţelegem o fază de pregătire a persoanei juridice pentru
lichidare, adică pentru a fi desfiinţată până la urmă. Societatea poate fi
dizolvată numai prin hotărâre a adunării generale a acţionarilor sau prin
hotărârea instanţei judecătoreşti. O cerinţă prevăzută de lege este ca
hotărârea privind dizolvarea societăţii să fie publicată în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova.
Dizolvarea nu trebuie înţeleasă ca o desfiinţare imediată a persoanei juri-
dice. Persoana juridică va continua să existe, deoarece ea trebuie să îndepli-
nească operaţiile de lichidare a patrimoniului dobândit în timpul existenţei
sale396. Momentul cel mai important pentru faza dizolvării este că persoana
juridică nu poate să încheie noi contracte ce vizează obiectul său de acti-
vitate, însă ea trebuie să continue şi să finalizeze operaţiunile deja începute.
Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare397.
Imediat după publicarea hotărârii de dizolvare, asupra societăţii începe
procesul de lichidare. Cu această ocazie se creează o comisie specială sau se
numeşte o singură persoană, lichidatorul, care îngrijeşte de lichidarea
societăţii şi de radierea ei din registrul de stat.
396
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, op.cit., p.86.
397
Roşca Nicolae. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coord. M.Buruiană).
197
FAC
Iurie MIHALACHE
Procesul de lichidarea începe cu împărţirea bunurilor societăţii. Mai întâi,

bunurile sunt folosite pentru acoperirea datoriilor societăţii faţă de creditori,
iar din bunurile rămase se sting datoriile faţă de acţionari.
Deşi mai rar, societatea poate fi supusă dizolvării forţate, prin hotărâre a
instanţei de judecată. În acest caz, instanţa de judecată numeşte o persoană
responsabilă – administrator fiduciar, care se ocupă de dizolvarea forţată a
societăţii.
198
Capitolul 9. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV

ŞI SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ
Planul
§1. Societatea în nume colectiv
1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv
1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv
1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv
1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv
§2. Societatea în comandită
2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în comandită
2.2. Constituirea societăţii în comandită
2.3. Funcţionarea societăţii în comandită
2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită
§1. Societatea în nume colectiv
1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv
Scurt istoric. Societatea în nume colectiv este cea mai veche, mai
simplă, mai cunoscută şi mai personală formă de societate comercială398.
Originile acesteia se trag din Imperiul Roman, fiind formată din membrii
unei singure familii. În Evul Mediu apar societăţile-lombard, sub denumirea
de compagnia, care se asemănau foarte mult cu societăţile în nume colectiv
pe care le avem în prezent.
Societatea în nume colectiv a fost reglementată pe deplin în Codul comercial
francez din 1807 având denumirea pe care o cunoaştem cu toţii – societatea în
nume colectiv. Ulterior, denumirea respectivă a fost preluată şi de legislaţia co-
mercială a altor state europene, inclusiv de Codul civil al Republicii Moldova.
Această formă de societate este potrivită pentru realizarea unor afaceri
mici, în care asociaţii realizează activitatea şi îşi asumă toate riscurile.
Datorită structurii sale, societatea în nume colectiv este considerată formă
tipică a societăţilor de persoane399, având la bază cunoaşterea şi încrederea
reciprocă existente între asociaţi400.
398
Cărpenaru Stanciu, Predoiu Cătălin, David Sorin şi alţii. Societăţile comerciale. Reglementare,
doctrină, jurisprudenţă. – Bucureşti: All Beck, 2002, p.202.
399
Cârcei Elena. Drept comercial român. Curs universitar. – Bucureşti: All Beck, 2000, p.190.
400
Petrescu Raul. Constituirea, funcţionarea şi modificarea societăţii comerciale. – Bucureşti:
OSCAR PRINT, 1999, p.47.
199
FAC
Iurie MIHALACHE
Definiţie. Noţiunea legală a societăţii în nume colectiv este redată de

Codul civil al Republicii Moldova. Astfel, societatea în nume colectiv este
acea societate comercială al cărei membri practică, în conformitate cu
actul de constituire, activitatea de întreprinzător în numele societăţii şi
răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia (art.121)401.
În literatura de specialitate societatea în nume colectiv este definită ca o
societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau
mai multe persoane, care pun în comun mai multe bunuri, pentru a desfăşura
o activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care
asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii402.
Particularităţile. Analizând cu atenţie definiţia societăţii în nume
colectiv, desprindem următoarele trăsăturile caracteristice ale acesteia:
 Asocierea se bazează pe deplina încredere a membrilor asociaţi. Cel
mai frecvent, la o asemenea formă recurg rudele şi prietenii apropiaţi,
fiindcă se cunosc foarte bine între ei.
 Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic decât 2 şi nici mai mare
decât 20 de persoane.
 Capitalul social este divizat în cote-părţi, exprimate în bani.
 Asociaţii răspund în mod nelimitat („din propriul buzunar”) şi solidar
(„împreună”) pentru datoriile întreprinderii.
 Conducerea întreprinderii este realizată de către asociaţi (unul sau mai
mulţi); ca excepţie, se permite de a angaja o persoană din afară ca să
realizeze conducerea.
Avantajele alegerii formei de organizare societate în nume colectiv
constau în: formalităţile puţine pentru constituirea societăţii; cheltuielile
reduse pentru înregistrare; lipsa unei prevederi legale privind mărimea
minimă a capitalului social403.
În acelaşi timp, forma dată nu este recomandată începătorilor, deoarece,
neavând prea multă experienţă în gestionarea afacerilor, aceştia riscă să
piardă totul şi să plătească „din buzunarul personal” pentru datoriile
societăţii.
401
O descriere succintă a societăţii în nume colectiv se găseşte şi la art.15 din Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992. Însă, la o examinare atentă, putem vedea că prevederile
acestei legi vin în contradicţie cu normele din Codul civil. Aceasta reprezintă unul dintre motivele
pentru care legea dată nu se mai aplică în practică, chiar dacă oficial ea încă nu a fost abrogată. Pur şi
simplu, se acordă prioritate Codului civil, fiindcă codul este mai nou şi mai modern (adoptat în anul
2002) comparativ cu legea sus-menţionată (adoptată tocmai în anul 1992).
402
Cărpenaru Stanciu. Drept comercial român. – Bucureşti: All Beck, 2000, p.269.
403
Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ana şi alţii. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. –
200
Actualmente, conform informaţiei preluate de la Camera Înregistrării de

Stat a Republicii Moldova, numărul societăţilor în nume colectiv este de
câteva sute404.
1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv se constituie potrivit regulilor generale
stabilite de Codul civil referitoare la constituirea societăţilor comerciale.
Ţinând cont de faptul că regulile generale de constituire a societăţilor
comerciale au fost expuse deja, ne vom axa asupra unor particularităţi aparte
de constituire a societăţilor în nume colectiv.
Actul de constituire al societăţii în nume colectiv se încheie în formă
autentică şi, pe lângă clauzele prevăzute la art.108 din Codul civil, trebuie să
mai cuprindă:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul
depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui
participant la capitalul social;
c) răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a
aporturilor;
d) procedura de adoptare a hotărârilor de către asociaţi;
e) procedura de admitere a noilor asociaţi;
f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din so-
cietate.
Asociaţii. Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de
20 de persoane fizice sau juridice. O persoană fizică sau juridică poate fi aso-
ciat numai al unei societăţi în nume colectiv (art.121 alin.(2) din Codul civil).
Codul civil nu conţine nicio prevedere referitor la faptul dacă o societate
în nume colectiv poate fi sau nu fondator al unei alte societăţi în nume
colectiv sau comanditat într-o societate în comandită.
Pornind de la răspunderea pe care o poartă asociaţii societăţii în nume
colectiv şi comanditaţii societăţii în comandită, considerăm că societatea în
nume colectiv, ca subiect de drept, nu are aceste prerogative405.
Denumirea de firmă. Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să
includă sintagma în limba de stat „societate în nume colectiv” sau abrevie-
404
A se vedea site-ul oficial al Camerei Înregistrării de Stat, http://cis.gov.md/content/6 (vizitat
04.02.2014).
405
201
FAC
Iurie MIHALACHE
rea „S.N.C.”, şi numele asociaţilor. De exemplu, Societatea în Nume Co-

lectiv „Botnari şi Cojocaru” sau, prescurtat S.N.C. „Botnari şi Cojocaru”.
La fel, este posibil ca în denumirea societăţii în nume colectiv să fie
inclus numele unuia dintre asociaţi alături de abrevierea „şi Co”. De
exemplu, Societatea în Nume Colectiv „Botnari şi compania” ori, pe scurt,
S.N.C. „Botnari şi Co”.
Capitalul social. Legea nu stabileşte un plafon minim al capitalului
social, ceea ce înseamnă că mărimea acestuia poate fi diferită. Totuşi, actul
constitutiv trebuie să prevadă mărimea şi modalitatea de modificare a
contribuţiei fiecărui participant la capitalul social, precum şi răspunderea
membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor.
Înregistrarea. Pentru ca să poată exista, orice persoană juridică trebuie
să fie înregistrată conform legii la Camera Înregistrării de Stat406. De la data
înregistrării, societatea în nume colectiv primeşte personalitate juridică, fapt
ce îi permite să fie subiect de drept, respectiv să încheie în nume propriu
contracte, să dispună de drepturi, să-şi asume obligaţii, să poarte răspundere
pentru aceste obligaţii etc.
1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv
Conducerea societăţii şi modul de luare a hotărârilor. Având în vedere
numărul mic de asociaţi pe care îi poate avea societatea în nume colectiv, ho-
tărârile acesteia sunt luate împreună de către asociaţi (art.123 din Codul civil).
Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are un singur vot numai
dacă actul de constituire nu prevede o altă situaţie. Astfel, asociaţii vor putea
să prevadă în contractul de constituire un alt mod de atribuire a voturilor,
spre exemplu, proporţional cotei de participare a fiecărui asociat.
Administratorii. În cazul în care actul constitutiv nu arată cine sunt
administratorii societăţii în nume colectiv sau nu prevede nimic cu privire la
modul de administrare a societăţii, se presupune că fiecare asociat are drep-
tul de a acţiona în numele acesteia din partea celorlalţi asociaţi, având drep-
tul de a încheia toate operaţiunile necesare exercitării activităţii societăţii407.
Cel mai frecvent, în practică asociaţii de la societăţile în nume colectiv
preferă să încredinţeze administrarea societăţii unuia sau mai multora dintre
asociaţi ori chiar unor persoane din afară.
406
Procedura de înregistrare a tuturor persoanelor juridice este stabilită prin Legea privind
înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr.220/2007 //
407
Mămăligă Sergiu. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova (coord. M.Buruiană şi al.).
Volumul I. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.236.
202
În cazul în care calitatea de administrator a fost delegată unor asociaţi,

ceilalţi pot activa în numele societăţii numai în bază de procură. Numele
administratorilor trebuie să fie indicat în actul de constituire şi în registrul
de stat al întreprinderilor408.
Pentru munca pe care o efectuează în folosul societăţii în nume colectiv,
administratorii sunt remuneraţi.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Drepturile asociaţilor:
a) dreptul de a participa la adunarea asociaţilor şi de a lua deciziile
necesare (art.123 din Codul civil);
b) dreptul de administrare şi reprezentare;
c) dreptul la beneficii. Asociaţii au dreptul să participe la împărţirea
beneficiilor realizate de societate. Veniturile se repartizează între membrii
societăţii în mod proporţional aportului pe care îl deţin în capitalul social;
d) dreptul de a primi valoarea aporturilor în caz de dizolvare şi lichidare
a societăţii (art.131 din Codul civil).
Obligaţiile. Obligaţiile asociatului societăţii în nume colectiv sunt
următoarele:
Obligaţia de a transmite aportul. Asociatul este obligat să contribuie cu
aporturi în bani sau în natură la constituirea societăţii. Până la înregistrarea
ei de stat, asociatul trebuie să predea în numerar cel puţin 40% din aport, iar
restul – în decursul a 6 luni de la data înregistrării.
În capitalul social al societăţii în nume colectiv pot fi transmise orice
bunuri care fac parte din circuitul civil: bunuri mobile, bunuri imobile, bani,
creanţe ş.a.
Obligaţia de a participa personal la activitatea societăţii. Această
obligaţie reiese din art.125 alin.(1) din Codul civil, potrivit căruia asociatul
este obligat să reprezinte societatea dacă, prin actul de constituire, nu este
absolvit de această obligaţie.
Obligaţia de a nu deveni în acelaşi timp asociat al unei alte societăţi în
nume colectiv. Aceasta reiese din art.121 alin.(2) din Codul civil, în
conformitate cu care o persoană fizică sau juridică poate fi asociat numai
într-o singură societate în nume colectiv.
Verificarea respectării acestei obligaţii este pusă pe seama Camerei
Înregistrării de Stat a Republicii Moldova.
Răspunderea asociatului. Dacă societatea în nume colectiv ajunge în
incapacitate de plată, mai întâi se va răspunde cu banii şi bunurile din
408
2011, p.311.
203
FAC
Iurie MIHALACHE
patrimoniul întreprinderii, iar dacă aceste mijloace nu ajung, asociaţii vor

răspunde în mod nelimitat („din propriul buzunar”) şi solidar („împreună”)
pentru a acoperi datoriile societăţii.
Aşadar, asociaţii societăţii în nume colectiv poartă răspundere nelimitată
pentru obligaţiile societăţii. Obligaţia dată este valabilă indiferent de faptul
dacă asociatul a participat de la început la fondarea societăţii în nume
colectiv ori s-a alăturat mai tîrziu.
Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi,
întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său ori în
acela al unei alte persoane, este obligat să restituie societăţii beneficiile ce
au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate. În plus,
asociatul, în acest caz, poate fi exclus din societate409.
Membrul care a ieşit din societatea în nume colectiv poartă răspundere,
pentru obligaţiile apărute până la ieşirea lui din societatea, în egală măsură
cu membrii rămaşi, în termen de doi ani din ziua aprobării dării de seamă
despre activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din societate (art.128
alin.(3) din Codul civil).
1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv îşi încetează activitatea prin reorganizare sau
dizolvare.
Reorganizarea. În situaţia reorganizării societăţii în nume colectiv,
schimbările în interiorul acesteia nu se petrec deodată. Asociaţii rămân
obligaţi să răspundă pentru datoriile societăţii în nume colectiv, datorii pe
care aceasta le-a acumulat până a se reorganiza.
Astfel, potrivit Codului civil al Republicii Moldova, în cazul
reorganizării societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în societate
cu răspundere limitată sau în cooperativă, asociaţii continuă, în termen de
trei ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute până la
reorganizare (art.135 alin.(1)).
Mai mult decât atât, asociatul nu va fi eliberat de răspundere nici în cazul
în care, până la expirarea termenului de trei ani, va încerca să înstrăineze
cuiva partea sa din capitalul social.
Aceste rigori au fost introduse în scopul de a proteja interesele
creditorilor. Or, aceşti creditori au intrat în anumite legături comerciale cu
societatea în nume colectiv, fiindcă vedeau o siguranţă în faptul că asociaţii
409
Cârcei Elena, op.cit., p.191.
204
purtau răspundere nelimitată pentru datoriile întreprinderii. Iar acum, când

întreprinderea nu mai exista, creditorii ar risca să nu-şi poată întoarce banii
sau bunurile acordate societăţii în chirie sau cu împrumut.
Dizolvarea. După exemplul altor persoane juridice, societatea în nume co-
lectiv se dizolvă dacă este prezent cel puţin unul dintre următoarele temeiuri:
a) a expirat termenul pentru care a fost fondată; b) şi-a atins scopul pentru
care a fost constituită sau, dimpotrivă, nu a reuşit să-l atingă; c) hotărârea de
dizolvare a fost luată de către organul ei de conducere; d) a existat o hotărâre
de dizolvare emisă de instanţa de judecată; e) în caz de insolvabilitate; f)
faptul că nu mai are nici un participant (art.86 alin.(1) din Codul civil).
Alături de aceste temeiuri de dizolvare, societatea în nume colectiv se
dizolvă şi dacă în ea rămâne un singur membru. Acest ultim membru rămas
are dreptul ca în termen de şase luni să reorganizeze societatea. Dacă în
termenul respectiv nu o va face, societatea în nume colectiv urmează a fi
dizolvată.
Dizolvarea este urmată de procedura de lichidare.
§2. Societatea în comandită
2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în comandită
Istoricul. Societatea în comandită îşi are geneza din Evul Mediu. Ea a
fost inventată pentru a ocoli rigorile dreptului religios şi ale regulamentelor
militare care interziceau persoanelor bogate (clerici, nobili, militari) să
acorde împrumuturi cu dobândă.
Marii deţinători de capitaluri ai acelor vremuri aveau totodată un statut
social care nu le permitea să se ocupe cu comerţul. Astfel, trebuia găsit un
artificiu juridic care, pe de o parte, să servească la ocolirea intrdicţiei
privind acordarea de împrumuturi cu dobândă, iar, pe de altă parte, să
permită preoţilor, nobililor şi militarilor să se implice în afaceri.
Un asemenea artificiu a fost găsit prin reglementarea societăţii în
comandită. Mecanismul era următorul: deţinătorii de capitaluri încredinţau
în baza unui contract (denumit commenda410) anumite sume de bani unor
negustori profesionişti sau unor căpitani de corăbii pentru ca aceştea să le
folosească în afaceri, urmând ca beneficiile obţinute să fie împărţite între ei.
Pe această cale, deţinătorii de capital investeau banii şi riscau doar în limita
sumelor încredinţate411.
410
Cuvântul provine de la lat. accomendare, care înseamnă a se încredinţa cuiva.
411
205
FAC
Iurie MIHALACHE
Cei care încredinţau sume de bani altora spre utilizare în afaceri

comerciale au fost denumiţi comanditari, iar cei care, primind aceste sume,
se angajau să le folosească pentru derularea unor afaceri comerciale au fost
numiţi comanditaţi.
În prezent, societatea în comandită este reglementată, sub diferite
denumiri, de majoritatea legislaţiilor europene, cu excepţia câtorva ţări
(Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Grecia şi Liechtenstein).
În legislaţia Republicii Moldova societatea în comandită este reglementa-
tă de Codul civil, la art.136-144412. Această formă de organizare juridică se
întâlneşte rar în practică, investitorii preferând societatea cu răspundere
limitată, cu care este mult mai uşor de lucrat.
Definiţie. Definiţia legală a societăţii în comandită o găsim în Codul
civil, şi anume: societatea în comandită este societatea comercială în care,
de rând cu membrii care practică în numele societăţii activitatea de întrep-
rinzător şi poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia
(comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari)
care nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă în
limita aportului depus riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii
(art.136 alin.(1)).
În literatura de specialitate sunt redate mai multe definiţii ale societăţii în
comandită. Mai reuşită o considerăm pe cea expusă de către profesorul
Stanciu Cărpenaru, potrivit căruia societatea în comandită se prezintă drept
o societate formată prin asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai
multor persoane, care pun în comun mai multe bunuri pentru a desfăşura o
activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru
obligaţiile sociale, după caz, nelimitat şi solidar (asociaţii comanditaţi) sau
în limita aportului lor (asociaţii comanditari)413.
Societatea în comandită oferă posibilitatea celor care au idei, sunt buni
profesionişti în diferite domenii, dar nu au capital, să se asocieze cu per-
soane care dispun de capital, dar nu au idei sau posibilităţi de realizare414.
În mare parte, societatea în comandită se aseamănă cu societatea în nume
colectiv. Singura deosebire constă în faptul că asociaţii în cadrul societăţii în
comandită sunt de două feluri, comanditaţi şi comanditari.
412
Un articol consacrat societăţii în comandită este prevăzut şi în Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi, dar, aşa cum s-a menţionat deja, legea respectivă aproape că nu-şi mai are aplicare, din
motiv că a fost abrogată în mod tacit de prevederile Codului civil.
413
Cărpenaru Stanciu, op.cit., p.283.
414
Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. – Chişinău: Elena - V.I., 2004, p.99.
206
Esenţa societăţii constă în faptul că comanditaţii gestionează banii şi bu-

nurile transmise societăţii de către comanditari, iar beneficiul se repartizează
între comanditaţi şi comanditari conform actului de constituire415.
Avantaje şi dezavantaje. Avantajele pe care le aduce societatea în co-
mandită sunt puţine. Pe de o parte, asociaţii comanditari, care dispun de
mijloace financiare, au posibilitatea să le investească, încasând beneficii fără
a se implica în activitatea societăţii şi fără a risca o răspundere nelimitată,
iar, pe de altă parte, asociaţii comanditaţi, care nu au suficient capital dar au
iniţiativă, au ocazia să atragă capital în condiţii mult mai avantajoase decât
cele ale unui împrumut şi să desfăşoare o activitate comercială în scopul
obţinerii unor beneficii416.
Din nefericire, societatea în comandită este aspru criticată în doctrină,
apreciindu-se că ea a devenit total desuetă („învechită”), iar în practică ea nu
se mai bucură de interes din partea oamenilor de afacere417. Până acum nu
este clar, de ce comanditaţii ar trebui să răspundă cu întreaga avere pe care o
au, odată ce ei nu au depus în capitalul social nimic, în afară de munca pe
care o desfăşoară de zi cu zi?
Particularităţile. Din definiţia dată societăţii în comandită se deduc
următoarele particularităţi ale acestei forme de organizare juridică:
 Se bazează pe asocierea între două categorii de persoane, unii se
numesc comanditaţi, alţii - comanditari.
 Răspunderea comanditaţilor şi comanditarilor pentru datoriile
societăţii este diferită: comanditaţii răspund nelimitat şi solidar, iar
comanditarii răspund doar în limita aportului depus la momentul fondării
societăţii în comandită.
 Asocierea are la bază încrederea deplină unii în ceilalţi. Din acest
considerent, despre societatea în comandită şi societatea în nume colectiv se
mai spune că sînt societăţi intuitu personae.
2.2. Constituirea societăţii în comandită
Actul de constituire. Societatea în comandită se înregistrează la Camera
Înregistrării de Stat. Documentul principal în temeiul căruia este acceptată
înregistrarea se numeşte act de constituire.
Actul de constituire trebuie să cuprindă: numele, locul, data naşterii,
domiciliul, cetăţenia şi datele din buletinul de identitate al comanditaţilor şi
415
416
417
Ibidem, p.258.
207
FAC
Iurie MIHALACHE
comanditarilor persoane fizice, iar dacă aceştea sunt persoane juridice, în

actul de constituire se indică denumirea, sediul, naţionalitatea şi numărul de
înregistrare.
De asemenea, în actul de constituire a societăţii în comandită se indică
denumirea acesteia; obiectul de activitate; sediul; organele de conducere;
aportul depus de către comanditaţi, modul şi termenul de vărsare; răspunde-
rea comanditaţilor pentru încălcarea termenului de vărsare a aportului; dacă
în capitalul social au fost depuse bunuri, se indică valoarea bănească a aces-
tora şi felul cum a fost făcută evaluarea; procedura de admitere a noilor co-
manditaţi şi comanditari, dar şi procedura de excludere în caz de nerespecta-
re a angajamentelor asumate prin actul de constituire (art.108 şi art.137 din
Codul civil).
Asociaţii – comanditari și comanditați. Legea prevede că societatea în
comandită trebuie să aibă cel puţin doi fondatori, un comanditat şi un
comanditar.
Dacă se ajunge la situaţia în care societatea nu mai are nici un comanditat
ori nici un comanditar, ea are la dispoziţie 6 luni pentru a găsi o persoană în
loc; în caz contrar, societatea va trebui dizolvată.
În calitate de comanditaţi şi comanditari pot fi atât persoanele fizice, cât
şi cele juridice.
Comanditaţi sunt persoanele care desfăşoară în numele societăţii activitatea
de întreprinzător, administrează şi reprezintă societatea şi care, în cazul apariţiei
unor datorii, răspund nelimitat şi subsidiar pentru datoriile societăţii.
Numărul de comanditaţi ai societăţii în comandită nu poate fi mai mic de
1 (unul) şi, respectiv, nu poate fi mai mare de 20 (douăzeci) 418. În acest
sens, comanditaţii se aseamănă foarte mult cu asociaţii din cadrul societăţii
în nume colectiv.
Am putea face o paralelă între comanditaţii societăţii în comandită şi
asociaţii societăţii în nume colectiv. Ambii au acelaşi statut juridic - răspund
nelimitat („din banii personali”) pentru datoriile societăţii, iar dacă sunt mai
mulţi, atunci răspund în mod solidar („împreună”).
O persoană poate fi comanditat doar într-o singură societatea în
comandită. Mai mult decât atât, comanditatul nu poate fi în acelaşi timp
418
Codul civil nu stabileşte expres numărul maxim de comanditaţi. Dar, reieşind din art.136 alin.(4),
potrivit căruia dispoziţiile cu privire la societatea în nume colectiv sunt aplicabile societăţii în
comandită în măsura în care codul nu conţine norme exprese cu privire la societatea în comandită,
ajungem la concluzia că societatea în comandită poate avea cel mult 20 (douăzeci) de comanditaţi. Cu
referire la comanditari, numărul maxim al acestora poate fi nelimitat.
208
asociat al unei societăţii în nume colectiv, şi viceversa: asociatul societăţii în

nume colectiv nu are dreptul să fie comanditat în cadrul societăţii în
comandită.
Comanditari sunt persoanele care finanţează societatea în comandită. Ei
nu participă la desfăşurarea activităţii de întreprinzător. În cazul în care
societatea în comandită are multe datorii, comanditarii vor răspunde numai
în limita participaţiunii la capitalul social.
Statutul juridic al comanditarului este asemănător cu cel al asociatului
din cadrul societăţii cu răspundere limitată419. Ambii suportă riscurile doar
în mărimea aportului pe care l-au depus în capitalul social.
Denumirea de firmă. Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv,
denumirea societăţii în comandită trebuie să includă sintagma în limba de
stat „Societate în Comandită” sau abrevierea „S.C.”. Alături trebuie să fie
prezent numele de familie al unui dintre asociaţi. De exemplu, Societatea în
Comandită „Munteanu” (pe scurt, S.C. „Munteanu”).
Dacă asociaţi sunt mai mulţi, se folosesc cuvintele - „şi compania” sau
„şi Co”. De exemplu, Societatea în Comandită „Munteanu şi compania”
(mai pe scurt, S.C. „Munteanu şi Co”).
Capitalul social. Pentru societatea în comandită nu este stabilită o
mărime a capitalului social, astfel încât acesta poate fi oricât de mic, dar şi
foarte mare.
Capitalul social se formează din aporturile făcute de către comanditari.
Aceste aporturi pot fi depuse în bani sau în bunuri (autovehicule, mobilă,
computere etc.).
În schimb, comanditaţii nu depun nimic în capitalul social. Ei contribuie
la funcţionarea societăţii în comandită prin munca (fizică şi intelectuală),
serviciile şi cunoştinele pe care le au; dar acestea, aşa cum se ştie, nu pot fi
depuse ca aport la capitalul social.
Până în momentul înregistrării societăţii, comanditarul este obligat să
verse cel puţin 60% din aportul subscris (la care s-a obligat), urmând ca
diferenţa să fie vărsată nu mai târziu de 6 luni de la data înregistrării (art.112
alin.(3) din Codul civil).
2.3. Funcţionarea societăţii în comandită
Conducerea. Societatea în comandită este condusă de către comandi-
taţi. Fiecare dintre ei poată să reprezinte societatea şi să semneze
419
209
FAC
Iurie MIHALACHE
documentele necesare pentru activitatea de zi cu zi, fără a avea nevoie de

procură. Pentru a demonstra că sînt comanditaţi, vor trebui să prezinte
extrasul eliberat de Camera Înregistrării de Stat în care este scris numele şi
prenumele fiecăruia dintre ei.
În ce priveşte comanditarii, aceştia nu au dreptul să participe la
conducerea şi administrarea societăţii în comandită. Dacă totuşi doresc să
reprezinte interesele societăţii, o pot face, dar numai în bază de procură, la
fel cum procedează şi angajaţii de rînd ai întreprinderii.
Drepturile şi obligaţiile. În general, comanditaţii au drepturi şi obligaţii
asemănătoare cu cele ale asociaţilor în cadrul societăţii în nume colectiv. De
cealaltă parte, drepturile şi obligaţiile comanditarilor se aseamănă foarte mult
cu drepturile şi obligaţiile asociaţilor unei societăţi cu răspundere limitată.
Drepturile comanditaţilor
a) Principalul drept al comanditaţilor este de a conduce societatea şi de a
lua parte la activitatea ei (art.138 din Codul civil). Ca şi în alte societăţi
comerciale, asociaţii participă la conducerea societăţii în comandită prin
intermediul adunării generale, având dreptul la un singur vot.
b) Dreptul la o parte din beneficiu. Aportul asociatului comanditat
constând în muncă şi servicii, care nu se iau în considerare la formarea şi
majorarea capitalului social, asociatul trebuie să obţină o plată pentru efortul
fizic şi intelectual depus pentru societate. Această plată se face prin
atribuirea unei părţi din beneficiul obţinut de societate420.
Proporţia din beneficiu care urmează a fi repartizată comanditaţilor
trebuie prevăzută expres în actul de constituire.
Obligaţiile comanditaţilor
a) Principala obligaţie a comanditaţilor este de a vărsa în capitalul social
aportul promis. Dacă aportul se face în bani, aceştia se depun la o bancă
comercială, pe un cont special, iar certificatul eliberat de bancă se prezintă
la Camera Înregistrării de Stat pentru a efectua menţiunea în registrul
persoanelor juridice.
Aportul poate fi depus şi în bunuri. În acest caz, un evaluator indepen-
dent va stabili care este valoarea bănească a bunurilor şi suma respectivă va
fi reflectată în capitalul social, cu menţiunea între paranteze, de exemplu:
„aport în mărime totală de 275.000 lei (bun mobil - autovehicul)”.
b) Obligaţia de a participa la pierderile societăţii. Pierderile societăţii în
comandită se repartizează între membrii ei proporţional participaţiunilor la
420
210
capitalul social, dacă actul de constituire sau acordul părţilor nu prevede

altfel421. Dacă comanditaţii sunt mai mulţi la număr, aceştia pot să reparti-
zeze între ei funcţiile.
Drepturile comanditarilor. Comanditarii au următoarele drepturi:
a) Să participe la împărţirea beneficiilor. Comanditarul are dreptul să
primească partea ce i se cuvinte din veniturile societăţii proporţional
participaţiunii sale la capitalul social. Modalitatea de încasare a profitului se
va stabili la concret în actul de constituire.
c) Să supravegheze şi să controleze cum îşi desfăşoară activitatea societa-
tea în comandită; să ia cunoştinţă de dările de seamă, de bilanţurile anuale şi
să le verifice cu datele din registre şi din alte documente justificative.
d) Să se retragă din societate la sfârşitul anului financiar şi să primească
o parte din activele ei proporţional participaţiunii sale la capitalul social
(art.139 alin.(1) lit.c) din Codul civil).
Obligaţiile comanditarilor
a) Principala obligaţie a comanditarului este de a depune în capitalul
social aportul la care s-a obligat. Depunerea aportului se confirmă printr-un
certificat eliberat de societate.
b) Comanditarul mai are obligaţia de a nu se implica în administrarea
societăţii. În acest sens, el nu va putea reprezenta societatea decât în bază de
procură specială dată de către comanditaţii administratori pentru o
operaţiune determinată422.
În afară de drepturile şi obligaţiile menţionate mai sus, actul constitutiv al
societăţii în comandită poate prevedea mai multe drepturi şi obligaţii pentru
comanditaţi şi comanditari.
Răspunderea. Comanditaţii răspund pentru obligaţiile societăţii cu
averea personală pe care o deţin. În schimb, comanditarii răspund în limita
contribuţiei pe care au depus-o în capitalul social.
Deseori în doctrină se face referire la faptul că comanditaţii sunt nişte
administratori, care nu ar trebui să răspundă nelimitat şi solidar pentru
obligaţiile societăţii423. Or, în dreptul modern accentul este pus pe mărimea
capitalului. De aceea, mai potrivit ar fi fost ca comanditarii să răspundă
pentru datoriile societăţii, dar nu comanditaţii.
Iată de ce numeroase state au eliminat din legislaţia lor acest gen de so-
cietate, care era actuală în Evul Mediu, dar a devenit anacronică în prezent.
421
422
Mămăligă Sergiu, op.cit., p.267-268.
423
Ibidem, p.258.
211
FAC
Iurie MIHALACHE
2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită

Societatea în comandită se dizolvă ca şi orice altă persoană juridică, în
temeiul art.86 şi 87 din Codul civil. Dar, spre deosebire de alte persoane
juridice, societatea în comandită se dizolvă dacă nu mai are nici un
comanditat sau nici un comanditar (art.143).
Dizolvarea nu se face imediat. Mai întâi se acordă un termen de 6 luni în
care societatea în comandită trebuie să suplinească asociatul care lipseşte.
Dacă nu o va face, societatea va trebui dizolvată.
Dizolvarea este urmată de procedura de lichidare. Lichidarea se face
conform regulilor generale. Din averea rămasă după stingerea datoriilor se
restituie cotele-părţi ale comanditarilor, iar restul se împarte între asociaţi,
aşa cum s-a convenit în actul de constituire424.
Pentru a scăpa de dizolvare, o soluţie ar fi reorganizarea. Societatea în
comandită poate fi reorganizată în societate pe acţiuni, în societate cu
răspundere limitată sau în cooperativă. În cazul reorganizării, comanditaţii
continuă, în termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile apărute până la reorganizare.
424
212
Capitolul 10. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE

(cooperative de întreprinzător, de producţie şi de consum)
Planul
§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor
§2. Organele de conducere ale cooperativei
§3. Constituirea cooperativelor
§4. Cooperativa de producţie
§5. Cooperativa de întreprinzător
§6. Cooperativa de consum
§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor
Noţiune. Cooperativa este o formă de asociere liberă în care mai multe
persoane organizează activităţi de producţie, de distribuţie şi prestări de
servicii, bazate pe principiul întrajutorării.
În viaţa de zi cu zi şi în literatura de specialitate cooperativele adeseori
sunt numite „societăţi cooperatiste”, deoarece se aseamănă cu nişte societăţi
comerciale (deși nu sunt).
Această formă de asociere s-a născut încă în secolul trecut. Prima
cooperativă a fost înfiinţată în anul 1844, în Anglia, după care s-au creat şi
altele. În Franţa s-au fondat cooperative de producţie care îşi propuneau să
efectueze în comun lucrări de construcţie sau să realizeze diferite produse pe
care să le vândă, iar beneficiile rezultate să fie împărţite între asociaţi425.
Prin cooperativă înţelegem o organizaţie de comerţ formată prin
asocierea liberă a unui grup de persoane (mici producători, meseriaşi,
întreprinderi), pentru producerea, cumpărarea, vînzarea în comun a unor
produse, pentru acordarea de credite sau pentru prestarea unor servicii426.
Cu alte cuvinte, cooperativa reprezintă o asociere (unire) a mai multor
persoane fizice şi/sau juridice care practică activitate de întreprinzător,
pentru ca împreună să poată stabili mai uşor legături economice.
Aşadar, la apariţia cooperativelor un rol important l-a avut munca în
comun. În trecut, în ţările sistemului socialist erau răspândite cooperativele
agricole, în care ţăranii îşi aduceau în cooperativă pământul, munca o
425
Vonica Romul. Dreptul societăţilor comerciale. – Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.483.
426
Potrivit statisticii furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la 01 ianuarie 2014 în Republica
Moldova erau înregistrate 3987 de cooperative (cooperative de producţie, cooperative de consum şi
cooperative de întreprinzător), ceea ce constituie 3% din numărul total de persoane juridice cu scop
comercial existente în prezent în republică.
213
FAC
Iurie MIHALACHE
prestau în comun, iar câştigurile (recoltele de cereale, fructe, legume etc.) le

împărţeau între ei. În acest context, este posibil să se facă o analogie între col-
hozurile din trecut şi cooperativele din prezent. Am putea considera coopera-
tivele ca o formă mai evoluată a colhozurilor care au existat în perioada URSS.
Modul de constituire şi funcţionare a cooperativelor este prevăzut prin
lege. În prezent există mai multe legi care se referă într-o măsură mai mare
sau mai mică la cooperative: Codul civil (art.171-178), Legea privind
cooperativele de producţie nr.1007/2002427, Legea privind cooperativele de
întreprinzător nr.73/2001428 etc.
Caracteristica cooperativelor. 1) Scopul persoanelor (fizice şi/sau juri-
dice) care au fondat o cooperativă este acordarea unui ajutor reciproc la
desfăşurarea activităţii de întreprinzător. Cu alte cuvinte, toţi membrii
fondatori ai cooperativei doresc să efectueze o afacere împreună. Însă,
pentru aceasta ei trebuie să se înregistreze la Camera Înregistrării de Stat în
calitate de persoană juridică, cu denumire proprie429.
2) Este important să cunoaştem că cooperativele pot activa în toate
ramurile economiei naţionale şi sunt în drept să practice orice gen de
activitate, cu excepţia celor care sunt interzise de lege. În dependenţă de
genul de activitate pe care îl desfăşoară, se cunosc următoarele tipuri de
cooperative: a) de prelucrare; b) de prestări servicii, inclusiv cele de con-
sultanţă (contabilă, juridică, marketing, management etc.); c) de economii şi
împrumut (au ca scop acordarea de împrumuturi cu dobândă, aşa cum o fac
şi băncile comerciale).
3) Cooperativa trebuie să aibă nu mai puţin de 5 membri. Această cerinţa
este prevăzută de Codul civil şi este obligatorie pentru toate cooperativele
din Republica Moldova. Dacă se întâmplă ca numărul membrilor să scadă,
atunci cooperativa trebuie cât mai urgent să găsească alţi membri sau să se
lichideze.
4) Pot fi membri de cooperativă persoanele juridice, dar şi persoanele
fizice. Pentru persoanele juridice este necesar ca scopul lor să fie unul
comercial, adică să urmărească obţinerea de venituri. În ce priveşte
domeniul de activitate, acesta poate fi diferit, de exemplu: asigurări,
427
428
429
Legea mai cere ca în denumire să figureze cuvântul „cooperativă” şi să fie scris în limba română
scopul principal al activităţii sale.
214
transport, financiar-bancar, agricultură, turism etc. Cu privire la persoanele

fizice, legea cere vârsta minimă de 16 ani430.
5) Orice cooperativă trebuie să aibă un patrimoniu, care poate fi alcătuit
din mijloace băneşte, bunuri transmise de membrii fondatori (terenuri, case,
autovehicule, unelte de muncă etc.), din venituri (câştigurile acumulate de
cooperativă), donaţii, credite, împrumuturi şi alte valori materiale.
Cooperativa se deosebeşte de alte persoane juridice cu scop lucrativ prin
faptul că nu urmăreşte obţinerea profitului imediat, ci obţinerea unor avan-
taje reciproce, pe termen lung, pentru ca membrii cooperativei să vândă mai
uşor producţia, la un preţ mai înalt să acorde serviciile, să procure materii
prime şi piese de rezervă la un preţ mai mic, să găsească investitori, piaţa de
desfacere a mărfurilor, să efectueze lucrări la un preţ avantajos etc.
Practica atestă că cooperativa este preferată de persoanele care dispun de
anumite calificări pentru a desfăşura activitatea în comun 431. În caz contrar,
se poate ajunge la falimentarea afacerii.
§2. Organele de conducere ale cooperativei
Organul principal de conducere al cooperativei este Adunarea generală.
Din componenţa ei fac parte membrii cooperativei (persoanele care au
fondat cooperativa) care prin vot soluţionează toate problemele importante
ce ţin de funcţionarea cooperativei.
Adunarea generală poate fi ordinară şi extraordinară. Adunarea generală
ordinară se întruneşte de 2-3 ori pe an, conform unui grafic stabilit din timp,
pe când adunarea generală extraordinară poate fi convocată oricând, pentru
soluţionarea unor probleme urgente.
Printre cele mai importante atribuţii ale adunării generale se numără: a)
decide cum să fie repartizat profitul; b) alege preşedintele cooperativei; c)
adoptă hotărâri cu privire la primirea noilor membri în cooperativă sau
excluderea din cooperativă; d) decide înfiinţarea de filiale şi reprezentanţe
ale cooperativei în alte localităţi; aderarea cooperativei la uniuni de
cooperative, retragerea din acestea etc.
Deoarece adunarea generală se întruneşte rar, atunci când numărul
membrilor cooperativei depăşeşte 50 de persoane, legea prevede că în coo-
perativă trebuie să fie creat obligatoriu un organ de lucru, numit Consiliul
430
Vârsta de 16 ani a fost introdusă, deoarece la această vârstă persoana obţine buletinul de identitate.
431
Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. –
215
FAC
Iurie MIHALACHE
cooperativei432. Acest organ conduce activitatea întreprinderii pe parcursul

întregului an, iar la sfârşit face o dare de seamă în faţa adunării generale.
Un alt organ de conducere al cooperativei este Preşedintele. Ca şi ceilalţi
muncitori, preşedintele este angajat în baza contractului de muncă şi
primeşte salariu. Preşedintele este considerat organ executiv şi se alege de
către adunarea generală pe un termen de 4 ani. El are următoarele
competenţe: a) să asigure îndeplinirea hotărârilor adunării generale; b)
încheie şi desface contractele de muncă cu salariaţii cooperativei; c)
reprezintă cooperativa în relaţiile cu alte persoane.
Pe lângă organele de conducere sus-menţionate, cooperativa mai dispune
şi de Comisia de revizie, care efectuează controale ordinare (anuale) şi
extraordinare (ori de câte ori este necesar) privind starea economico-
financiară a cooperativei, şi anume: câştigurile, cheltuielile, posibilităţile
financiare pe viitor etc. Controalele ordinare se efectuează o singură dată în
an, pe când controalele extraordinare pot fi efectuate din iniţiativa proprie a
comisiei, din iniţiativa adunării generale sau la cererea a cel puţin 10% din
numărul total de membri. În urma controlului efectuat, comisia de revizie
întocmeşte un raport pe care îl prezintă adunării generale433.
Legea permite ca, în anumite situaţii, funcţiile comisiei de cenzori să fie
transmise unei companii de audit, care, în schimbul unor sume băneşti, va
efectua controlul economico-financiar al cooperativei.
§3. Constituirea cooperativelor
Societatea cooperatistă nu poate avea mai puţin de cinci membri.
Calitatea de membru al societăţii cooperatiste o poate avea persoana fizică
care a atins vârsta de 16 ani şi persoana juridică.
Este important să cunoaştem că principalul document al cooperativei de
producţie, în care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile membrilor, este
statutul cooperativei.
Statutul cooperativei este alcătuit din clauze generale şi speciale.
Clauzele generale din statut se referă la: a) denumirea; b) obiectul de
activitate şi scopul; c) sediul; d) contribuţia membrilor la capitalul social; e)
structura şi modul de funcţionare a organelor de conducere; f) filialele şi
reprezentanţele cooperativei. Clauze speciale din statut sunt: a) modul de
432
Consiliul cooperativei se alege de către adunarea generală pe un termen de până la 3 ani, fiind
format din cel puţin 3 persoane.
433
Offices, 2007, p.148.
216
exercitare a dreptului la vot în cadrul cooperativei; b) răspunderea indivi-

duală a membrilor; c) cota în limita căreia unii membri pot să ia parte la fon-
darea cooperativei; d) felul în care se face intrarea noilor membri în coope-
rativă, retragerea şi excluderea vechilor membri de cooperativă. În statut pot
fi prevăzute şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei în vigoare.
Pornind de la dispoziţiile legilor în vigoare, şi anume: Codul civil, Legea
cu privire la cooperativele de întreprinzător nr.73/2001, Legea cu privire la
cooperativele de producţie nr.1007/2002 şi Legea cooperaţiei de consum
nr.1252/2000, putem evidenţia următoarele tipuri de cooperative:
- cooperative de producţie;
- cooperative de întreprinzător;
- cooperative de consum.
Indiferent de tipul cooperativei, ceea ce le caracterizează mai mult este
scopul obţinerii de venituri. În caz contrar, dacă membrii fondatori ai coope-
rativelor nu ar avea nici un câştig, ei nu ar avea interes să continue afacerea.
Cooperativele aproape că nu se deosebesc de societăţile comerciale. În
legătură cu aceasta, este întâlnită şi opinia potrivit căreia adevăratele coope-
rative sunt numai cele de întreprinzător, pe când celelalte cooperative (de
producţie, de consum) nu se deosebesc cu nimic de societăţile comerciale,
fiindcă la fel urmăresc obţinerea de profit şi împărţirea lui între membri434.
În realitate, oricare dintre cooperative urmăreşte obţinerea de profituri.
§4. Cooperativa de producţie
Definiţie. Cooperativa de producţie este o întreprindere înfiinţată de
către 5 sau mai multe persoane fizice în scopul desfăşurării în comun a
activităţii de producţie şi a altei activităţi economice, bazate preponderent
pe munca personală a membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare
la capitalul acesteia, denumite în continuare cote de participare (art.1 al
Legii privind cooperativele de producţie nr.1007/2002).
Cu alte cuvinte, cooperativa de producţie este o întreprindere alcătuită
din cel puţin 5 persoane fizice, care sunt de acord să înceapă un mic busi-
ness împreună prin a produce ceva, se bazează pe munca lor personală şi pe
contribuţia (în bani sau în alte bunuri) adusă de ele însele la fondarea
cooperativei.
Din însăşi denumirea cooperativei rezultă că ea este fondată, în primul
rând, cu scop de producere, şi nu în alte scopuri comerciale, acest gen de
434
2011, p.436.
217
FAC
Iurie MIHALACHE
activitate fiind caracteristic mai mult pentru întreprinderile bazate pe munca

colectivă din sectorul agroindustrial435.
Francezii au fost cei care au fondat cooperative de producţie, cu scopul
de a efectua împreună lucrări de construcţie şi de a confecţiona diferite pro-
duse pe care mai apoi să le vândă, iar beneficiile obţinute să le împartă între
asociaţi. Mai târziu, cooperative de producţie au apărut în toate statele lumii.
Avantajele de bază ale cooperativei de producţie se manifestă prin:
- administrarea pe principii democratice a activităţii;
- lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social;
- unitatea intereselor de muncă, contribuţia economică şi ajutorul recip-
roc al membrilor cooperativei;
- răspunderea membrilor pentru datoriile cooperativei se face în limita
cotelor pe care aceştea le deţin în capitalul social.
Dezavantajele cooperativei de producţie constau în faptul că:
- pot apărea discuţii interminabile şi fără rezultat din cauza modului
democratic de luare a deciziilor;
- pot apărea neînţelegeri între membri referitor la contribuţia fiecăruia şi
distribuirea veniturilor, care pot conduce la lichidarea cooperativei436.
Aspecte ce ţin de fondarea cooperativei. O condiţie obligatorie la crea-
rea cooperativei de producţie ţine de formarea capitalului social. Acesta se
formează din aporturile aduse de către membrii cooperativei. În calitate de
aport pot servi mijloacele băneşti şi bunurile. Bunurile pot fi transmise
cooperativei cu drept de proprietate sau cu drept de folosinţă.
Încă o particularitate a cooperativei de producţie se referă la mărimea
cotei de participare deţinute de un membru al cooperativei şi care nu trebuie
să depăşească 20% din capitalul social al cooperativei.
Actul constitutiv al cooperativei de producţie se numeşte statut. Acesta
trebuie să cuprindă:
– denumirea şi sediul cooperativei;
– scopul şi obiectul cooperativei;
– condiţiile şi modul de primire în cooperativă şi de excludere din
cooperativă;
– modul de participare prin muncă personală a membrilor cooperativei
la activitatea acesteia;
– modul de retribuire a muncii membrilor cooperativei;
435
Каленик A. Коммерческое право. – Кишинев: Business-Elita, 2004, p.204.
436
Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al., op.cit., p.87.
218
– mărimea minimă a cotei de participare, condiţiile şi termenele de

depunere a aporturilor în contul acesteia, responsabilitatea pentru încălcarea
obligaţiilor privind depunerea aporturilor, precum şi modul de evaluare a
aporturilor depuse în natură;
– aporturile membrilor cooperativei la capitalul social, modul şi
termenul de depunere a acestora;
– modul de reprezentare a cooperativei;
– modul de înstrăinare a cotei de participare;
– competenţa adunării generale şi modul de convocare a acesteia, cvoru-
mul şi alte condiţii de validitate a hotărârilor adunării;
– competenţa, componenţa, modul de alegere (desemnare) şi funcţionare
a consiliului cooperativei, comisiei de revizie, preşedintelui cooperativei şi a
altor organe de conducere ale cooperativei;
– modul de formare a capitalului social şi a rezervelor (fondurilor) coo-
perativei;
– modul de distribuire a profitului net între membrii cooperativei;
– modul de acoperire a pierderilor de bilanţ ale cooperativei;
– lista întreprinderilor afiliate, filialelor şi a reprezentanţelor
cooperativei;
– modul de reorganizare şi lichidare a cooperativei.
Obţinerea calităţii de membru al cooperativei de producţie. Cooperativa
poate primi oricând noi membri. Persoana care solicită calitatea de membru
depune o cerere de intrare în cooperativă. În cerere indică faptul că este de
acord să respecte prevederile legislaţiei, statutul cooperativei, precum şi să
execute hotărârile organelor de conducere ale acesteia. Decizia de primire în
cooperativă sau de refuz o adoptă adunarea generală. Refuzul de primire în
cooperativă trebuie se fie comunicat solicitantului în scris.
Membrii cooperativei de producţie dispun de următoarele drepturi:
să participe la conducerea societăţii, la adunările generale, să aleagă şi
să fie aleşi în organele cooperativei;
să participe cu munca proprie la activitatea cooperativei;
să facă propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii cooperativei;
să ceară convocarea adunării generale extraordinare sau a şedinţei
consiliului cooperativei;
să beneficieze de plăţi din profitul net al cooperativei;
să beneficieze de facilităţi şi avantaje prevăzute pentru membrii
cooperativei;
să înstrăineze, să gajeze, să lase prin testament cota sa de participare;
219
FAC
Iurie MIHALACHE
să aibă acces la orice informaţie privind activitatea cooperativei;

să se retragă liber din cooperativă;
să primească valoarea de participare, precum şi alte plăţi prevăzute de statut;
să primească, în caz de lichidare a cooperativei, o parte din
patrimoniul rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor;
În afară de acestea, membrii cooperativei de producţie pot dispune şi de
alte drepturi, care nu contravin legislaţiei în vigoare, dar sunt prevăzute în
statutul cooperativei.
Paralel cu drepturile indicate mai sus, membrii cooperativei de produc-
ţie dispun de un şir de obligaţii:
să depună taxa de intrare şi cota de participare în termenele şi
mărimile prevăzute de statut;
să informeze cooperativa despre orice modificare a datelor personale
introduse în statutul cooperativei;
să poarte răspundere materială în conformitate cu legislaţia muncii;
să respecte alte prevederi ale legislaţiei, statutului şi ale regulamente-
lor cooperativei, precum şi să execute hotărârile organelor ei. În statutul
cooperativei pot fi prevăzute şi alte obligaţii ale membrilor cooperativei de
producţie.
Încetarea calităţii de membru al cooperativei. Calitatea de membru al
cooperativei de producţie încetează în caz de: a) retragere din cooperativă;
b) înstrăinare a cotei de participare; c) excludere din cooperativă; d) deces;
e) reorganizare sau lichidare a cooperativei.
Cooperativa agricolă de producţie. O variantă a cooperativelor de
producţie în mediul rural sunt cooperativele agricole de producţie, care se
caracterizează prin faptul că cel puţin 50% din volumul anual de vânzări
constituie producţia agricolă obţinută de cooperativă437.
Membrii cooperativei agricole de producţie transmit cooperativei pe un
termen de cel puţin un an terenurile agricole care le aparţin cu titlu de
proprietate.
Dacă cooperativa dispune de surse financiare, ea are dreptul să cumpere
terenuri agricole de la alţi proprietari. Terenurile cumpărate vor deveni
proprietate comună a membrilor cooperativei.
§5. Cooperativa de întreprinzător
Cooperativa de întreprinzător este o întreprindere alcătuită din cel puţin
5 membri persoane fizice sau juridice, în scopul de a contribui la obţinerea
437
220
profitului de către membrii ei. De exemplu, la momentul actual piaţa

Uniunii Europene şi cea din Federaţia Rusă sunt dominate de marii
producători. Pentru a putea ajunge acolo, producătorii moldoveni se unesc,
fondează cooperative de întreprinzător şi exportă producţia sub un singur
nume438, iar profitul obţinut îl împart între ei.
Scopul cooperativei de întreprinzător este de a contribui la obţinerea pro-
fitului de către membrii săi. În acest sens se disting cooperative de prelucra-
re, cooperative de prestări servicii, inclusiv agricole şi de consultanţă, coo-
perative de economii şi împrumut etc.439
Pot avea calitatea de fondator al unei cooperative de întreprinzător numai
întreprinzătorii440. Cooperativele de întreprinzător se pot fonda şi activa în
toate ramurile economiei naţionale. Ele pot să practice orice gen de
activitate, cu excepţia celor interzise de lege. Dacă, pentru desfăşurarea unui
gen de activitate este necesară licenţa, cooperativa o va obţine pînă la
începutul activităţii441.
Cele mai multe cooperative de întreprinzător se axează pe domeniul
agriculturii. În cadrul cooperativei, unii membri se ocupă cu fructe, legume,
cereale, alţii prestează servicii de mecanizare, de reparaţie a tehnicii, de
transport etc. Împreună este mai uşor de lucrat şi veniturile sunt mai mari.
Specific pentru cooperativa de întreprinzător este faptul că membrii
cooperativei trebuie să participe la relaţiile economice dintre ei şi
cooperativă. Potrivit Legii privind cooperativa de întreprinzător nr.73/2001,
cooperativa este obligată să livreze (presteze) cel puţin 50 la sută din
volumul total al producţiei (serviciilor) proprii membrilor săi şi/sau să
procure (să beneficieze) de la membrii săi în volum de cel puţin 50 la sută
din totalul producţiei procurate (serviciilor primite) de către cooperativă
(art.6).
Cooperativa de întreprinzător se înregistrează la Camera Înregistrării de
Stat, în baza statutului. Acesta este un document care se prezintă la organul
438
Cele mai mari dificultăţi producătorii le au cu vânzarea producţiei. Economia Republicii Moldova
fiind o economie de piaţă, producătorul este nevoit să lupte pentru un loc pe piaţă, la care pretind zeci
de concurenţi, inclusiv din alte ţări. Neavând altă soluţie, pentru a reuşi în faţa concurenţei,
cooperativele de întreprinzător par să fie soluţia cea mai bună pentru extinderea accesului pe pieţele
externe. Or, producătorul de unul singur nu are suficiente posibilităţi de a reuşi.
439
440
Acestea sunt: a) deţinătorul patentei de întreprinzător; b) întreprinzătorul individual; c) fondatorii
gospodăriei ţărăneşti; d) fondatorii societăţilor comerciale (societatea pe acţiuni, societatea cu
răspundere limitată, societatea în nume colectiv, societatea în comandită); e) fondatorii
întreprinderilor de stat şi municipale.
441
221
FAC
Iurie MIHALACHE
de înregistrare şi în care se menţionează cum va funcţiona cooperativa pe

viitor. Pentru înregistrarea cooperativei de întreprinzător este necesar să
existe cel puţin 5 membri, persoane fizice sau juridice. Modul de constituire,
de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de întreprinzător este
reglementat prin Legea privind cooperativele de întreprinzător, nr.73/2001.
Un moment important este că denumirea cooperativei de întreprinzător
trebuie să conţină abrevierea „C.Î” (adică „cooperativă de întreprinzător”).
De exemplu, deplin se scrie Cooperativa de Întreprinzător „AgroProiect”,
iar pe scurt – C.Î. „AgroProiect”.
Răspunderea. Cooperativa de întreprinzător răspunde pentru datoriile
sale cu bunurile pe care le are, adică cu întreg patrimoniul ei. Membrii
cooperativei nu răspund pentru obligaţiile asumate de cooperativă.
§6. Cooperativa de consum
Cooperativa de consum este o organizaţie necomercială, formată din cel
puţin 7 persoane fizice, care convin să desfăşoare împreună activitatea de
întreprinzător pentru satisfacerea intereselor şi nevoilor lor de consum.
Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de con-
sum se reglementează prin Legea cooperaţiei de consum nr.1252 din 2000.
Spre deosebire de cooperativele de producţie şi cele de întreprinzător,
care au ca scop principal obţinerea profitului, în cazul cooperativei de
consum legea indică că scopul ei este unul necomercial. În realitate, se
întâmplă că cooperativa de consum la fel urmăreşte obţinerea unor câştiguri,
altfel membrii ei nici nu ar avea interes să o fondeze.
În prezent, majoritatea tinerilor nu prea cunosc despre existenţa
cooperativei de consum. Se susţine că cooperativa de consum din Republica
Moldova este una dintre cele mai nerentabile structuri economice, o
moştenire a fostului sistem sovietic. Cea mai răspândită cooperativă de
consum rămâne a fi „MOLDCOOP”. Ea se ocupă cu colectarea şi vânzarea
produselor agricole, iar veniturile sunt mici442.
Orice cooperativă de consum trebuie să-şi pună în faţă anumite reguli de
lucru, pe care să le respecte, şi anume:
a) să satisfacă interesele membrilor cooperativei. Cooperativa trebuie să
lucreze în aşa mod, ca să obţină venituri, iar membrii cooperativei să fie
mulţumiţi. În caz contrar, membrii cooperativei nu ar avea nici un interes de
a mai continua lucrul în cooperativă şi ea s-ar destrăma.
442
Mihalache Iurie. Dreptul afacerilor: Curs introductiv. Ediţia a I-a (coord. A.Cuzneţov). –
222
b) să aibă la bază libera asociere. Membrii săi asociaţi pot intra şi ieşi
benevol în/din cooperativă, fără a fi influenţaţi de cineva.
c) să respecte principiul colaborării. În cooperativa de consum, deciziile
se iau în mod colegial, prin vot. Membrii cooperativei se susţin reciproc şi
colaborează între ei, cu partenerii economici din ţară şi de peste hotare. În
aşa mod se realizează o dezvoltare continuă.
d) activitatea cooperativei să fie una publică. Orice membru al
cooperativei are dreptul să obţină informaţia de care are nevoie în legătură
cu activitatea cooperativei. Totuşi, în anumite situaţii, organul de conducere
poate hotărî ca unele şedinţe ale cooperativei să se desfăşoare „cu uşile
închise”, iar deciziile să fie ţinute în secret.
Cine poate fi membru al cooperativei de consum. Membru poate fi
numai persoana fizică, cu capacitate de exerciţiu deplină, care a împlinit
vârsta de 16 ani. Pentru aceasta, persoana trebuie să depună o cerere, în care
să indice numele şi prenumele, domiciliul, locul de muncă şi bunurile pe
care le depune ca cotă de participare în capitalul social al cooperativei.
La înfiinţarea cooperativei de consum trebuie să participe cel puţin 7
persoane. Înregistrarea se face la Ministerul Justiţiei. Cooperativele dintr-o
anumită localitate se pot asocia şi forma uniuni teritoriale. Dacă numărul
cooperativelor dornice de asociere este mai mare şi fac parte din localităţi
diferite, atunci legea permite asocierea lor în uniuni centrale.
Se interzice amestecul statului în activitatea cooperativei de consum. În
acelaşi timp, organele de stat sînt obligate să efectueze regulat controale,
pentru a verifica dacă cooperativele de consum respectă prevederile legii.
Cooperativa de consum se ocupă, în principal, cu următoarele genuri de
activitate: a) comerţul cu amănuntul; b) alimentaţia publică; c) achiziţiona-
rea produselor agricole şi de altă natură; d) producerea mărfurilor de larg
consum; e) activitatea de asigurare, hotelieră, turismul intern şi extern, pres-
tarea de alte servicii; f) activitatea investiţională; g) înfiinţarea de instituţii
medicale, balneo-climaterice; h) acţiuni cultural-educative, sportive, ştiinţi-
fice, tehnice etc.; i) promovarea relaţiilor economice cu cooperativele din
alte state; j) exportul şi importul de mărfuri, produse şi servicii ş.a.
223
FAC
Iurie MIHALACHE
Capitolul 11. ÎNTREPRINDEREA DE STAT

ŞI ÎNTREPRINDEREA MUNICIPALĂ
Planul
§1. Noţiuni generale
§2. Întreprinderea de stat
§3. Întreprinderea municipală
§1. Noţiuni generale
Activitatea de întreprinzător desfăşurată de către autorităţile publice rep-
rezintă un fenomen care a luat naştere la începutul anilor ’90, odată cu
crearea unor noi subiecţi ai dreptului privat, cum sunt întreprinderile de stat
şi întreprinderile municipale.
Întreprinderile de stat şi municipale au capitalul format din bunurile
transmise de fondatori la data constituirii şi fac parte din categoria
persoanelor juridice cu scop lucrativ443. Cu alte cuvinte, întreprinderile de
stat şi municipale sunt subiecţi ai activităţii de întreprinzător fiind create, în
principal, pentru obţinerea de profit în diferite domenii ale activităţii
economico-sociale, precum: transport, deservire socială, salubritate,
aprovizionarea populației cu apă, gaze naturale, caldură etc.
Conform informaţiilor preluate din Registrul de stat al persoanelor
juridice, la data de 01 ianuarie 2014 în Republica Moldova existau 1524 de
întreprinderi de stat şi municipale, ceea ce constituie aproximativ 1% din
structura numărului total de persoane juridice444. Lista actualizată a
întreprinderilor de stat şi municipale este redată în Anexa la Legea privind
administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice nr.121/2007445.
Întreprinderilor de stat şi municipale le este atribuită calitatea de
întreprinzători speciali. Din punct de vedere al circuitului comercial, aceste
instituţii se consideră a fi imperfecte, deoarece în statutul lor juridic există
deformări. Explicaţia constă în faptul că aceste întreprinderi nu deţin un
443
De exemplu, în Codul civil al Federaţiei Ruse întreprinderile de stat şi municipale sunt numite
„întreprinderi unitare” (унитарные предприятия). Cuvântul „întreprindere” se utilizează din motiv
că un alt termen, mai potrivit, nu s-a găsit. Prin „unitar” se înţelege că patrimoniul întreprinderii este
unic, inseparabil de bunurile fondatorului (statului, administraţiei locale), nu poate fi împărţit în părţi
sociale şi nici în acţiuni (Дежин В.С. Перспективы развития унитарных предприятий //
Российское предпринимательство (Federaţia Rusă), 2011, nr.7, p.66).
444
Pagina web a Camerei Înregistrării de Stat a Republicii Moldova, http://cis.gov.md/content/6
(vizitat 27.06.2014).
445
Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice, nr.121 din 04.05.2007 //
224
drept de proprietare în privinţa bunurilor pe care le posedă. Dreptul de

proprietate asupra patrimoniului întreprinderii de stat şi întreprinderii
municipale aparţine, după caz, statului sau unităţii administrativ-teritoriale.
Particularităţi. Atât întreprinderea de stat, cât şi cea municipală se
constituie în scopul obţinerii de profit. Deosebirea dintre aceste două
persoane juridice constă în faptul că fondatorul întreprinderii de stat este
autoritatea publică centrală (Guvernul), iar fondator al întreprinderii
municipale este autoritatea publică locală. O altă deosebire majoră constă în
aceea că la momentul fondării bunurile se transmit în „gestiune operativă” –
întreprinderii de stat şi în „gestiune economică” – întreprinderii municipale.
Subliniem că existenţa întreprinderilor de stat şi municipale este o
reminiscenţă a perioadei sovietice motiv din care, utilitatea acestor forme
juridice de organizare în zilele noastre este supusă unor critici profunde.
Mai mult decât atât, în scopul majorării veniturilor în bugetul de stat,
tendinţa autorităţilor publice este de a privatiza întreprinderile de stat şi
municipale unor investitori privaţi.
Conform unei păreri, susținută de profesorul rus V.Dozorțev, statul tre-
buie să adopte cadrul legal prin care să impună reorganizarea tuturor întrep-
rinderilor de stat şi municipale în societăţi pe acţiuni. În acest caz, calitatea
de fondator va rămâne pe seama autorităţilor publice centrale şi locale care
vor deţine 100% din acţiuni. Aceasta va permite ca dreptul de proprietate al
statului în privinţa patrimoniului întreprinderilor să înceteze, respectiv cali-
tatea de proprietar asupra bunurilor va trece la societatea pe acţiuni. Con-
ceptul de gestiune operativă-economică va dispărea, iar întreprinderile vor
funcţiona după regulile generale prevăzute de Codul civil pentru societăţile
comerciale446.
Dintr-o altă perspectivă, mai conservatoare, se invocă necesitatea menți-
nerii şi consolidării legislaţiei cu privire la întreprinderile de stat şi munici-
pale. În opinia unui al autor rus, V.Dejin, se interzice ca bunurile şi activită-
ţile care în prezent se află sub controlul statului să fie transmise în proprieta-
te privată. Patrimoniul statului trebuie să rămână în gestiunea autorităţilor
publice centrale şi locale. Doar în aşa mod vor fi soluţionate eficient şi ope-
rativ numeroase probleme de ordin social şi economic447.
446
Дозорцев В.А. Принципиальные черты права собственности в Гражданском кодексе
Российской Федерации // Гражданский кодекс России. Проблемы. Теория. Практика. – Москва:
МЦФЭР, 1998, p.252.
447
Дежин В.С., op.cit., p.68.
225
FAC
Iurie MIHALACHE
§2. Întreprinderea de stat

Definirea. Reglementarea juridică a întreprinderii de stat este redată în
Codul civil (art.179) şi în Legea cu privire la întreprinderea de stat
nr.146/1994448.
Conform Legii nr.146/1994, întreprinderea de stat este persoana juridică
care, pe baza proprietăţii de stat transmise ei în gestiune, desfăşoară
activitate de întreprinzător şi poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu
toate bunurile pe care le gestionează (art.1).
Majoritatea întreprinderilor de stat din Republica Moldova au fost
constituite de către Guvern în perioada anilor 1991-1999, în domenii de
activitate care ţin de prestarea unor servicii absolut necesare, precum: poşta
(Î.S. „Poşta Moldovei”), transportul (Î.S. „Air Moldova”, Î.S. „Aeroportul
Internaţional Chişinău”, Î.S. „Calea Ferată a Moldovei”), tehnologiile
informaţionale (Î.S. „Moldata”, Î.S. „Radiocomunicaţii”) etc.
Deşi în aparenţă s-ar crede că întreprinderile de stat sunt fondate în scopul
obţinerii de profit, există numeroase întreprinderi al căror scop este altul decât
obţinerea veniturilor. Astfel, există întreprinderi de stat create pentru:
îndeplinirea unor atribuţii ale autorităţilor publice (de exemplu, Î.S. „Camera
Înregistrării de Stat” are ca obiect de activitate înregistrarea persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali; de competenţa Î.S. „Cadastru” ţine
înregistrarea de stat a bunurilor imobile), întreţinerea infrastructurii de stat
(Î.S. „Administraţia de Stat a Drumurilor”, Î.S. Rezervaţia Naturală „Pădurea
Domnească”), desfăşurarea unor activităţi cultural-artistice (Î.S. Teatrul
Naţional „Mihai Eminescu”, Î.S. „Sala cu Orgă”, Î.S. Ansamblul de Dansuri
Populare „Joc”) şi activităţi editoriale (Î.S. Editura „Universul”, Î.S. Revista
„Legea şi Viaţa”, Î.S. Revista „Curier Medical”).
Particularităţile. Din definiţia întreprinderii de stat putem distinge un şir
de particularităţi ale acesteia:
este o persoană juridică cu scop lucrativ, constituită prin hotărâre de
Guvern;
fondator al întreprinderii de stat este statul, care îşi exercită atribuţiile
prin intermediul Guvernului;
patrimoniul întreprinderii de stat este format din bunuri care aparţin cu
drept de proprietate statului (proprietatea publică).
are un drept de gestiune asupra bunurilor primite de la fondator, adică
le posedă, le foloseşte conform destinaţiei, însă fără dreptul de a le vinde,
448
Legea cu privire la întreprinderea de stat, nr.146 din 16.06.1994 // Monitorul Oficial al Republicii
226
acorda în gaj, depune ca aport la capitalul social decât cu autorizarea

expresă a fondatorului.
se constituie pentru desfăşurarea, de regulă, a unor activităţi de întrep-
rinzător considerate monopol de stat (prestarea serviciilor de poştă, transport
feroviar şi aerian, întreţinerea infrastructurii drumurilor, energetice, de
proiectare şi de cercetare a statului etc.).
poartă răspundere pentru obligaţiile sale în limita patrimoniului pe
care îl deţine în gestiune.
Întreprinderea poate practica orice genuri de activitate prevăzute în statut,
cu excepţia celor interzise de legislaţie. Legea stabileşte că întreprinderea de
stat îşi întocmeşte de sine stătător programul de producţie, pornind de la
indicii economici stabiliţi de fondator, de la contractele încheiate pentru
comercializarea producţiei şi necesitatea de a asigura dezvoltarea întrep-
rinderii (art.10). Preţurile la producţia, lucrările şi serviciile sale se stabilesc
în baza cererii şi ofertei de pe piaţă, iar în cazurile prevăzute de actele
normative – preţurile şi tarifurile sunt reglementate de stat. Profitul net al
întreprinderii se formează doar după achitarea impozitelor la bugetul de stat,
creanţelor faţă de creditori, onorarea altor plăţi obligatorii prevăzute de lege.
Actele de constituire. Întreprinderea de stat se fondează în baza a două
documente importante: decizia de constituire şi statutul. Decizia de
constituire se emite de Guvern sau de autoritatea publică centrală căreia
Guvernul i-a acordat împuternicirile de fondator (ministere, agenţii etc.).
Statutul întreprinderii de stat se elaborează cu respectarea prevederilor
art.2 alin.(3) din Legea nr.451/1994. Astfel, în statutul întreprinderii se vor
indica informaţiile cu privire la: denumirea şi sediul întreprinderii; data şi
numărul deciziei de înfiinţare; genurile de activitate; durata; componenţa
bunurilor primite în gestiune şi mărimea capitalului social; planul şi
mărimea terenului repartizat; răspunderea pentru datorii; organele de
gestiune şi control, competenţa lor, modul de constituire şi de desfăşurare a
activităţii; modul de repartizare a beneficiului, de acoperire a pierderilor;
modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii.
Înregistrarea întreprinderii de stat se efectuează la Camera Înregistrării de
Stat conform regulilor generale prevăzute de Legea cu privire la înregistra-
rea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali
nr.220/2007. De la data efectuării înscrierilor în Registrul de stat întreprin-
derea devine persoană juridică şi este în drept să-şi înceapă activitatea indi-
cată în statut.
227
FAC
Iurie MIHALACHE
Fondatori ai întreprinderii de stat pot fi Guvernul sau organele

administraţiei publice centrale. Conform Legii nr.146/1994, hotărârea cu
privire la înfiinţarea întreprinderii de stat se adoptă de către Guvern, la
propunerea organului central de specialitate (art.2).
De fiecare dată întreprinderea de stat se înfiinţează prin hotărâre de
guvern, de aceea, în hotărâre se indică şi autoritatea publică centrală căreia
îi revine competenţa de fondator în numele Guvernului. Astfel, fondatori ai
întreprinderilor de stat pot fi şi ministerele, agenţiile, serviciile, instituţiile
publice, precum şi alte autorităţi publice centrale aflate în subordinea
Guvernului449.
Fondatorul întreprinderii de stat are o serie de funcţii importante,
precum: a) aprobă statutul întreprinderii, modificările şi completările
acestuia; b) stabileşte indicii economici; c) promovează o politică tehnică
unică în cadrul ramurii; d) desemnează membrii consiliului de administraţie
şi îi revocă; e) desemnează administratorul întreprinderii şi îl eliberează din
funcţie, la propunerea consiliului de administraţie; f) transmite bunurile şi
atribuţiile sale în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de
întreprinzător administratorului în baza unui contract.
Întreprinderea de stat este în drept să deschidă filiale şi reprezentanţe.
Având acordul fondatorului, întreprinderea poate să intre în componenţa
unor asociaţii, concerne, consorţii şi alte uniuni de persoane juridice.
Conducerea întreprinderii de stat este realizată de administratorul
întreprinderii (organul executiv) şi de consiliul de administraţie (organul
decizional).
Administratorul întreprinderii de stat este numit prin contract de către
fondator. Din momentul numirii administratorului, fondatorul nu mai are
dreptul să intervină în activitatea întreprinderii, cu excepţia cazurilor
prevăzute de legislaţie sau de contract.
Consiliul de administraţie este organul colegial de administrare a
întreprinderii şi reprezintă interesele fondatorului. În componenţa consiliului
de administraţie, în mod obligatoriu, intră reprezentanţi ai Ministerului
449
Subliniem că practica Guvernului de a recunoaşte calitatea de fondator şi autorităţilor publice din
subordinea sa este una vicioasă. În mod normal, fondator al întreprinderii de stat ar trebui să fie doar
Guvernul (reprezentat de Cancelaria de Stat), însă conform situaţiei actuale împuternicirile de
fondator au fost delegate mai multor subdiviziuni. Spre exemplu, fondator al Î.S. „Cadastru” este
Agenţia Relaţii Funciare şi Cadastru; fondator al Î.S. „Gările şi Staţiile Auto” este Ministerul
Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor; fondator al Î.S. „Palatul Republicii” şi Î.S. Complexul
„Casa Presei” este Cancelaria de Stat; fondator al Î.S. „Ziarul „Capital Market”” este Comisia
Naţională a Pieţei Financiare ş.a.m.d.
228
Finanţelor, Ministerului Economiei, comisiei parlamentare permanente de

profil, care vor constitui majoritatea, reprezentanţi ai fondatorului şi ai
colectivului de muncă. De asemenea, pot intra şi reprezentanţi ai altor
autorităţi ale administraţiei publice centrale, specialişti în domeniul de
activitate al întreprinderii, specialişti în economie şi în drept.
Componenţa numerică a consiliului de administraţie se stabileşte de către
fondator în funcţie de indicii economico-financiari ai întreprinderii şi va fi
formată dintr-un număr impar, nu mai mic de 3 persoane. Componenţa nu-
merică a consiliului se specifică în Regulamentul consiliului de
administraţie.
Consiliul de administraţie se constituie de către fondator pe un termen de
până la 3 ani, ţinându-se cont de propunerile Ministerului Finanţelor,
Ministerului Economiei, comisiei parlamentare de profil şi ale colectivului
de muncă. Preşedintele consiliului de administraţie este desemnat de către
fondator. Membrul consiliului de administraţie poate fi concomitent memb-
ru al consiliului de administraţie a cel mult trei alte întreprinderi de stat.
Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii:
aprobă programul de perspectivă al dezvoltării şi planurile anuale ale
întreprinderii;
ia măsuri ce vor asigura integritatea şi folosirea eficientă a bunurilor
întreprinderii;
soluţionează, de comun acord cu fondatorul, problemele referitoare la
intrarea şi ieşirea întreprinderii în /din asociaţii şi uniuni;
aprobă devizul anual de venituri şi cheltuieli, darea de seamă conta-
bilă, contul veniturilor şi pierderilor;
prezintă fondatorului raportul anual cu privire la activitatea econo-
mico-financiară a întreprinderii, precum şi raportul auditorului;
adoptă decizii cu privire la obţinerea, acordarea şi folosirea creditelor
în mărimea stabilită de fondator;
propune fondatorului candidatura administratorului întreprinderii;
aprobă, la propunerea administratorului întreprinderii, repartizarea
profitului net anual al întreprinderii etc.
Şedinţele consiliului de administraţie se convoacă de preşedintele
consiliului sau, în lipsa lui, de unul din membri în caz de necesitate, însă nu
mai rar decât o dată în trimestru. Ordinea de zi şi materialele şedinţei se
aduc la cunoştinţa membrilor consiliului cu cel puţin 5 zile înainte de ziua
desfăşurării şedinţei.
Şedinţa consiliului de administraţie se consideră deliberativă dacă la ea
participă mai mult de jumătate din membrii acestuia. Hotărârile se adoptă cu
229
FAC
Iurie MIHALACHE
votul majorităţii membrilor prezenţi la şedinţă dacă statutul nu prevede cote

mai mari de voturi. Şedinţele consiliului de administraţie se consemnează în
proces-verbal, care se semnează de toţi membrii consiliului participanţi la
şedinţă.
Administratorul întreprinderii de stat. Conform dispoziţiilor Legii cu
privire la întreprinderea de stat nr.146/1994 şi a contractului individual de
muncă, administratorul are o serie de atribuţii, şi anume:
– să conducă activitatea întreprinderii şi să asigure funcţionarea ei
eficientă;
– să acţioneze fără procură în numele întreprinderii şi să reprezinte inte-
resele întreprinderii în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice, autorităţile
publice etc.;
– să asigure executarea deciziilor fondatorului şi consiliului de
administraţie;
– să încheie contracte, să elibereze procuri, să deschidă conturi în bănci;
– să prezinte fondatorului propuneri privind schimbarea componenţei,
reconstrucţia, lărgirea, reutilarea tehnică a bunurilor transmise în gestiunea
operativă a întreprinderii;
– să prezinte consiliului de administraţie raportul cu privire la activitatea
economico-financiară a întreprinderii şi raportul auditorului;
– să prezintă trimestrial consiliului de administraţie darea de seamă
referitor la rezultatele activităţii întreprinderii.
Patrimoniul. Principala particularitate a întreprinderii de stat constă în
faptul că nu deţine un drept de proprietate asupra bunurilor primite de la
fondator. Atât capitalul social al întreprinderii de stat, cât şi bunurile din
patrimoniul acesteia aparţin în întregime statului, cu drept de proprietate,
întreprinderea având doar un drept de gestiune asupra acestor bunuri.
Administratorul întreprinderii de stat nu poate decide soarta bunurilor
întreprinderii decât cu acordul scris al fondatorului.
Prezintă importanţă şi faptul că legea nu stabileşte o limită minimă sau
maximă a capitalului social. De aceea, valoarea concretă a capitalului social
se stabileşte de fiecare dată prin statut.
Luând în consideraţie că patrimoniul întreprinderii de stat este format din
bunurile primite în gestiune de la fondator (terenuri, fonduri fixe şi
circulante, alte valori), întreprinderea este obligată să păstreze, să utilizeze
raţional şi să sporească aceste bunuri. Ea nu poate fără autorizaţia
fondatorului să dea în arendă, locaţiune, comodat ori în gaj bunurile din
patrimoniu. De asemenea, întreprinderea nu poate participa cu bunuri la
activitatea structurilor nestatale şi nici să investească mijloace în alte state.
230
Răspunderea. Întreprinderea de stat poartă răspundere pentru obligaţiile

sale cu toată averea pe care o are în gestiune. Fondatorul răspunde pentru
datoriile întreprinderii de stat doar în limita bunurilor pe care le-a transmis
până la data începerii procedurii de lichidare. De asemenea, întreprinderea
nu poartă răspundere pentru obligaţiile statului.
În schimb alte reguli de răspundere există pentru administrator şi
consiliul de administraţie. Administratorul întreprinderii poartă răspundere
materială pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor stabilite în contract. Aceiaşi răspundere materială se aplică
pentru membrii consiliului de administraţie cu referire la deciziile care pot
prejudicia activitatea întreprinderii.
§3. Întreprinderea municipală
Modul de constituire şi funcţionare a întreprinderii municipale este reg-
lementat de dispoziţiile Codului civil (art.179), Legii cu privire la an-
treprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992, Legii privind administraţia publică
locală nr.436/2006450, precum şi de prevederile Regulamentului-model al
întreprinderii municipale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.387/1994451.
Definiţie. Întreprinderea municipală este persoana juridică constituită în
exclusivitate pe baza bunurilor ce aparţin cu drept de proprietate autorită-
ţilor publice locale şi care, prin utilizarea acestor bunuri produce mărfurile,
execută lucrările şi prestează serviciile necesare pentru satisfacerea cerinţe-
lor fondatorului (ale unităţii administrativ-teritoriale fondatoare).
Particularităţi. Din definiţia acordată întreprinderii municipale pot fi
deduse o serie de particularităţi, şi anume:
este o persoană juridică constituită de unitatea administrativ-teritorială
(fondator);
patrimoniul se formează din bunurile primite de la unitatea
administrativ-teritorială cu drept de gestiune;
de regulă, se constituie pentru desfăşurarea unor activităţi de
întreprinzător de interes public pentru unitatea administrativ-teritorială;
450
Legea privind administraţia publică locală, nr.436 din 28.12.2006 // Monitorul Oficial al
451
Regulamentul-model al întreprinderii municipale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.387 din
06.06.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.2, 1994. Luând în consideraţie faptul că
pentru toate persoanele juridice cu scop lucrativ reglementările se conţin în legi organice,
recomandăm adoptarea unei legi cu privire la întreprinderea municipală sau efectuarea de modificări
la Legea privind întreprinderile de stat nr.146/1994 prin completarea acesteia cu dispoziţii care ar fi
consacrate și întreprinderilor municipale.
231
FAC
Iurie MIHALACHE
poartă răspunderea cu toate bunurile pe care le are în gestiune pentru

obligaţiile asumate; unitatea administrativ-teritorială nu poartă răspundere
pentru obligaţiile asumate de întreprinderea municipală.
Constituirea. O primă condiţie necesară a fi respectată în cazul fondării
unei întreprinderi municipale constă în corespunderea domeniului de activi-
tate cu sarcinile şi obiectivele autorităţii administraţiei publice locale. Cu
alte cuvinte, administraţia locală poate să fondeze doar acele întreprinderi
municipale care prin activitatea desfăşurată ar rezolva problemele localităţii
respective. Mai frecvent, întreprinderile municipale se constituie în sfera
deservirii sociale.
Se interzice constituirea de întreprinderi municipale în domeniile de
activitate în care există societăţi comerciale cu rol de concurenţi452. Această
cerinţă se bazează pe:
– principiul subsidiarităţii (municipalitatea se implică în activitatea de
întreprinzător doar în situaţiile când problemele nu pot fi soluţionate cu
puterile întreprinzătorilor privaţi);
– principiul inadmisibilităţii concurenţei dintre sectorul privat şi public
al economiei;
– principiul eficienţei economice (neavând ca scop obţinerea de profit,
ci prestarea serviciilor de deservire socială, gestiunea comercială a
întreprinderilor municipale este mai puţin efectivă)453.
Întreprinderea municipală dobândeşte calitatea de persoană juridică din
data înregistrării la Camera Înregistrării de Stat. Actele de constituire ale
întreprinderii municipale sunt decizia de constituire şi statutul întreprinderii.
Conform pct.10 din Regulamentul-model al întreprinderii municipale, în
statutul întreprinderii municipale se includ următoarele informaţii: a)
numărul şi data adoptării hotărârii de înfiinţare a întreprinderii; b)
denumirea şi sediul; c) scopurile şi genurile de activitate; d) mărimea şi
componenţa patrimoniului (capitalului social); e) modul de posesiune,
folosinţă şi dispunere de fondul statutar, sursele de formare a patrimoniului,
452
Practica dovedeşte că în condiţiile de concurenţă, societăţile comerciale prestează servicii la un
nivel de calitate mai înalt şi la preţuri mai reduse comparativ cu întreprinderile municipale. În statele
Uniunii Europene nici statul şi nici autorităţile publice locale nu se implică în acele domenii ale
economiei în care există întreprinzători privaţi. Mai nou, în domenii care intră în sarcinile autorităţilor
locale, precum transportul public, distribuirea apei, căldurii, construcţia blocurilor locative, reparaţia
drumurilor, amenajarea teritoriului, transportarea deşeurilor etc., există investitori privaţi ce activează
în temeiul unor raporturi de parteneriat public-privat.
453
Маркварт Э. Муниципальные унитарные предприятия как хозяйствующие субъекты // Проб-
лемный анализ и государственно-управленческое проектирование (Federaţia Rusă), 2010, nr.4, p.29.
232
modul de repartizare a profitului şi de acoperire a pierderilor; f) instituirea şi

funcţionarea organelor de conducere şi de control; g) modul de reorganizare
şi lichidare a întreprinderii. La statut se anexează şi lista bunurilor care se
acordă întreprinderii în gestiune.
Conform regulilor generale, în denumirea întreprinderii municipale este
necesar să figureze în mod obligatoriu cuvintele „Întreprindere Municipală”
sau forma prescurtată – „Î.M.”, însoţită de îmbinarea de cuvinte care face ca
întreprinderea municipală să se deosebească de alte persoane juridice. De
exemplu, Î.M. „Piaţa Centrală”.
Fondatorul întreprinderii municipale este unitatea administrativ-
teritorială. Potrivit dispoziţiilor din Codul civil, întreprinderea municipală se
fondează şi se dotează de către autoritatea administraţiei publice locale
(art.179). Dreptul de a constitui întreprinderi municipale îl au atât unităţile
administrative de nivelul întâi – sate (comune) şi oraşe (municipii) – cât şi
cele de nivelul doi – raioane. Hotărârea de fondare a întreprinderii
municipale se adoptă de către consiliului local (art.14 alin.(2) lit.(i); art.80)
sau de consiliul raional (art.43 alin.(1) lit.(p)). De competenţa consiliilor
respective ţine şi aprobarea statutului întreprinderii municipale.
Conducerea întreprinderii municipale se exercită de administrator şi
consiliul director.
Administratorul întreprinderii municipale se numeşte şi se revocă de
către fondator. Raporturile dintre fondator şi administrator se confirmă
printr-un contract individual de muncă în care se stabilesc: drepturile şi
obligaţiile părţilor, modul în care administratorul îşi va exercita atribuţiile,
relaţiile financiare, răspunderea pentru neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor, precum şi termenul, condiţiile de
modificare şi reziliere a contractului.
O figură importantă în conducerea şi controlul activităţii întreprinderii
municipale este primarul localităţii. În conformitate cu dispoziţiile art.29
alin.(1) lit.(c) din Legea privind administraţia publică locală nr.436/2006,
primarul localităţii numeşte, stabileşte atribuţiile şi încetează raporturile de
serviciu cu administratorul întreprinderii municipale din subordinea
autorităţii administraţiei publice locale respective, conduce şi controlează
activitatea acestuia.
Consiliul director. Existenţa consiliului-director în structura
administrativă a întreprinderii municipale este facultativă. Regulamentul-
model al întreprinderii municipale nu oferă detalii cu privire la modul de
constituire şi funcţionare a consiliului-director, stabilind doar că principiile
233
FAC
Iurie MIHALACHE
de instituire şi funcţionare urmează a fi prevăzute într-un regulament special

(pct.16). Ţinând cont de aceasta, susţinem că elaborarea şi aprobarea
regulamentului cu privire la activitatea consiliului-director al întreprinderii
este de competenţa exclusivă a administraţiei publice locale.
Patrimoniul întreprinderii municipale se formează din bunurile (imobile,
mijloace de transport, utilaje, alte valori materiale) transmise în gestiune de
către unitatea administrativ-teritorială. Acordarea bunurilor în gestiunea
întreprinderii municipale se face în baza unei decizii a consiliului local sau
raional, după caz.
Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii municipale se efectuează
conform regulilor generale prevăzute de Codul civil.
234
Capitolul 12. SISTEME DE PERSOANE JURIDICE.

GRUPURI DE INTERES ECONOMIC
Planul
§1. Dispoziții generale
§2. Uniunea de persoane juridice (organizație necomercială)
§3. Concernul
§4. Grupa financiar-industrială
§5. Holdingul, trustul, cartelul, companii multinaționale și
transnaționale
§6. Companiile off-shore
§1. Dispoziții generale
Definire. Alături de persoanele juridice care dispun de formă de organi-
zare obișnuită, cum sunt societățile cu răspundere limitată, societățile pe
acțiuni, cooperativele etc., există persoane juridice cu formă de organizare
complexă: uniuni, concerne, grupe financiar-industriale, holdinguri și
trusturi. Ținând cont de specificul acestor entități, le putem denumi sisteme
de persoane juridice.
Sistemele de persoane juridice funcționează cu succes în statele cu
economie avansată. Legislația și doctrina juridică străină cunoaște mai
multe feluri de sisteme de persoane juridice: grupuri de interes economic,
sisteme societare, uniuni de persoane juridice, holdinguri, concerne, grupuri
financiar-industriale, trusturi, societăți transnaționale etc.
În Republica Moldova sistemele de persoane juridice se întâlnesc mai
rar, iar printre motive se numără și legislația imperfectă din acest domeniu.
Avantajul sistemelor de persoane juridice constă în faptul că fac activitatea
de întreprinzător mai eficientă, iar dezavantajul acestora este că duc la
crearea unor situații de monopol, influențând negativ piața.
Particularități. Sistemele de persoane juridice se caracterizează printr-o
serie de particularități, precum: a) integralitatea (exprimă ideea de întreg a
tuturor elementelor sistemului); b) coerența; c) caracterul convențional (re-
levă faptul că sistemul de persoane juridice este rezultatul unei sau mai mul-
tor convenții încheiate pentru a crea legături juridice care să unească ele-
mentele sistemului); d) caracterul ierarhic (exprimă relația de subordonare
care există între structurile sistemului).
În legislația Republicii Moldova sistemele de persoane juridice își găsesc
reglementare sub următoarele forme: uniuni de persoane juridice (art.104
235
FAC
Iurie MIHALACHE
din Codul civil); concerne (art.117-120 din Codul civil); grupuri financiar-
industriale (Legea cu privire la grupele financiar-industriale nr.1418/2000);
trusturi (Regulamentul cu privire la activitatea de administrare fiduciară a
investițiilor, aprobat prin Hotărârea Comisiei Naționale a Pieței Financiare
nr.29/4 din 16.06.2005).
§2. Uniunea de persoane juridice (organizație necomercială)
Definiţie. Uniunea de persoane juridice reprezintă o asociație de
persoane juridice care își unesc eforturile în scopul coordonării activității,
reprezentării și apărării intereselor comune ale membrilor ei.
Fiind organizații necomerciale, uniunile de persoane juridice nu se for-
mează în scop de profit, ci în vederea sporirii posibilităţilor de realizare şi
apărare a intereselor comune ale membrilor fondatori, coordonarea activită-
ţii, creşterea eficienţei, reprezentarea intereselor profesionale comune etc.454
Se consideră uniuni de persoane juridice: asociaţiile, federaţiile, uniunile de
cooperative, uniunile de asociaţii obşteşti, uniunile (federaţiile) de partide.
Reglementare juridică. Particularităţile de constituire şi funcţionare a
uniunilor de persoane juridice se regăsesc în mai multe acte normative,
precum: Codul civil (art.104, art.186-191) și Legea cu privire la antrepre-
noriat şi întreprinderi (art.22, noțiuni generale despre uniuni); Legea privind
cooperativele de întreprinzător (art.55-61) şi Legea privind cooperativele de
producţie (art.88-94, uniunile de cooperative); Legea cu privire la asociaţiile
obşteşti (art.9, uniunile de asociaţii obşteşti); Legea cu privire la partide şi
alte organizaţii social-politice (art.2, federaţiile de partide).
Apariţie şi evoluţie. Pentru prima dată în istoria dezvoltării relaţiilor de
afaceri din Republica Moldova, dreptul întreprinzătorilor la asociere a fost
prevăzut în art.22 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi. Doar
că la scurt timp de la adoptarea legii, normele respective au fost supuse
modificării. Anumite dispoziţii cu referire la uniunile de persoane juridice
erau prevăzute şi în Capitolul V din Regulamentul societăţilor economice
nr.500 (abrogat prin Hotărârea Guvernului nr.1144 din 19.10.2007).
Inițial, noțiunea de uniune de persoane juridice era foarte largă și
cuprindea atât organizațiile necomerciale, cât și cele comerciale. Astfel, în
temeiul Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi şi a
Regulamentului nr.500, la începutul anilor ’90 în Republica Moldova au
fost create diverse asociaţii, concerne, holdinguri şi alte forme de uniuni,
454
236
însă din cauza ambiguităţii cadrului juridic din acea perioadă, în practică au
survenit mai multe confuzii şi neclarităţi455.
La finele anilor ’90, în rezultatul modificării art.22 din Legea cu privire
la antreprenoriat şi întreprinderi (în redacţia Legii din 30.04.1997) şi a Re-
gulamentului nr.500 (în redacţia aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.285
din 16.03.1998) uniunile de întreprinderi au fost recunoscute ca fiind orga-
nizaţii necomerciale, fapt ce a diminuat din interesul care exista până atunci
faţă de aceste forme de asociere. Situaţia respectivă a determinat ca la un
moment dat, în Legea cu privire la antreprenoriat și întreprinderi să existe
concomitent atât dispoziţii cu privire la societăţile comerciale, cât şi orga-
nizaţiile necomerciale, lucru mai puțin obișnuit pentru o astfel de lege456.
În varianta iniţială a Regulamentului nr.500 (pct.104) se includeau şi
consorţiumurile, dar în redacţia aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.285
din 16.03.1998 această formă de asociere a fost exclusă.
Particularităţi. Uniunea de persoane juridice este organizaţie necomer-
cială. Ea nu este în drept să desfăşoare activitate de întreprinzător. Potrivit
art.104 alin.(1) al Codului civil, în situaţia în care participanţii la uniune
preconizează ca aceasta să desfăşoare activitate de întreprinzător, ei trebuie
să decidă asupra reorganizării uniunii, fie în societate comercială, fie în coo-
perativă. La fel, Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi prevede
expres că persoanele juridice au dreptul să înfiinţeze societăţi sub formă de
asociaţii și uniuni care vor fi organizaţii necomerciale (art.22 alin.(1)).
Toate activităţile uniunii de persoane juridice poartă caracter necomercial
şi se referă, în principal, la activități nobile, precum: elaborarea, moderniza-
rea şi promovarea actelor normative; întreprinderea de măsuri de protecţie a
membrilor săi împotriva acţiunilor de concurenţă neloială; acordarea de con-
sultaţii pe diverse probleme; organizarea instruirii şi perfecţionării specia-
liştilor etc.
Aderarea persoanei juridice la uniune nu înseamnă pierderea
personalităţii juridice. Cu alte cuvinte, societăţile comerciale care fac parte
dintr-o uniune, îşi păstrează independenţa proprie şi calitatea de persoană
455
Numeroase asociaţii şi concerne se înregistrau având forma juridică de organizare societate pe
acţiuni sau societate cu răspundere limitată, fapt ce înlătura orice graniţe dintre societăţile comerciale
şi uniunile de persoane juridice. Noţiuni precum „concern” sau „asociaţie” erau întrebuinţate cu
ocazia transformării unor ministere, departamente şi alte structuri guvernamentale în concerne şi
asociaţii de stat, care rămâneau în calitate de organe de conducere şi control în raport cu
întreprinderile aflate în subordinea lor (Каленик А.В. Коммерческое (предпринимательское)
право: Учебник. – 6-е изд., перераб. и доп. – Кишинев, 2014, p.171).
456
Каленик А.В. Торговое право. – Кишинев, 1999, p.139.
237
FAC
Iurie MIHALACHE
juridică. Intrarea în uniune nu semnifică absorbţia şi nici contopirea

participanţilor la formarea uniunii. Concluzia respectivă se deduce din
art.104 alin.(2) din Codul civil potrivit căruia fondatorii uniunii îşi
păstrează independenţa şi personalitatea juridică.
Uniunile de persoane juridice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în
baza următoarelor principii: a) intrarea şi ieşirea benevolă în/din uniune; b)
respectarea legislaţiei antimonopol şi altor acte normative; c) stabilirea prin
contract a raporturilor între persoanele juridice care fac parte din uniune
(art.22 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi).
O trăsătură comună a uniunilor de persoane juridice este prezenţa unei
structuri dominante şi a unor structuri dominate. Structura dominantă,
numită şi suprastructură, este o persoană juridică independentă care are
patrimoniul alcătuit din aporturile structurilor dominate şi activează pentru
realizarea scopului propus prin actele de constituire. Structuri dominate sunt
persoanele juridice care, prin contract, au delegat anumite funcţii
suprastructurii şi sunt obligate să se subordoneze acesteia457.
La momentul actual, uniunile de persoane juridice ca organizații
necomerciale nu sunt atractive, deoarece legătura de subordonare dintre
asociați și întreprinderea dominantă se realizează prin participare la
capital458. Cu alte cuvinte, puterea de decizie în cadrul uniunii de persoane
juridice aparține asociaților care au contribuit cel mai mult la formarea
capitalului social. Anume din acest motiv, fondarea uniunilor de persoane
juridice în Republica Moldova a devenit mai puțin atractivă.
Constituire. Fondarea uniunii de persoane juridice se face conform
regulilor prevăzute pentru organizaţiile necomerciale. Patrimoniul uniunii se
formează din aporturile fondatorilor şi poate fi utilizat doar în scopurile
indicate în contractul de constituire. Uniunea trebuie să aibă denumire
proprie, patrimoniu distinct, bilanţ propriu, cont bancar pentru decontări,
ştampilă şi alte elemente caracteristice.
Actele de constituire ale uniunii sunt două, contractul de constituire şi
statutul. Actele constitutive trebuie să fie aprobate la adunarea fondatorilor
uniunii şi semnate de conducătorii persoanelor juridice asociate. Din
coroborarea art.186 al Codului civil şi pct.3 art.22 din Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi deducem că în statutul uniunii trebuie să se
indice: denumirea; sediul; scopul uniunii, obiectul şi durata de activitate;
criteriile de admitere, de retragere şi de excludere a membrilor în/din
457
458
238
uniune; plata cotizaţiilor periodice; modul de formare şi competenţa

organelor de conducere; procedura de luare a deciziilor; modul de
distribuire a bunurilor rămase după lichidare; alte date necesare şi care nu
contravin legii.
La fondarea uniunii pot participa persoane juridice din Republica
Moldova și din străinătate, indiferent de faptul dacă au scop lucrativ sau nu.
Persoanele fizice nu pot face parte din structura uniunii459. Legea nu
prevede numărul minim şi nici numărul maxim de participanţi la fondarea
uniunii, însă prin deducţie se înţelege că uniunea poate fi fondată din două
sau mai multe persoane juridice.
Înregistrarea uniunii de persoane juridice se efectuează de Camera
Înregistrării de Stat în conformitate cu prevederile Legii cu privire la
înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali
nr.220/2007.
O atenţie sporită cu referire la constituirea şi funcţionarea uniunilor de
persoane juridice acordă Consiliul Concurenței. Or, există riscul ca între
membrii uniunii să fie stabilite înţelegeri neformale privind majorarea
tarifelor, excluderea de pe piaţă a concurentului nedorit etc. Astfel de acţiuni
sunt interzise fiind considerate practici anticoncurenţiale (art.5, 6 și 7 din
Legea concurenţei nr.183/2012).
Conducere. Organul decizional al uniunii este adunarea generală a
membrilor ei. Adunarea generală este împuternicită să adopte hotărâri în
toate problemele ce vizează activitatea uniunii: modificarea și completarea
actelor de constituire, aprobarea dărilor de seamă și a bilanțului anual,
primirea și excluderea asociaților etc. Hotărârile adoptate de adunarea
generală sunt obligatorii pentru asociați.
Organul executiv al uniunii poate fi unipersonal, reprezentat de
administrator, sau colegial, reprezentat de comitetul de conducere.
Desemnarea membrilor organului executiv al uniunii se efectuează de
adunarea generală, iar modul de alegere și revocare a membrilor, atribuțiile
și perioada de activitate a organului executiv urmează a fi prevăzute în
statutul uniunii. În mod suplimentar, uniunea poate avea organ de control
(comisie de cenzori) care verifică activitatea economico-financiară a uniunii
și prezintă rapoarte în fața adunării generale a membrilor.
459
Până în anul 1997 acest lucru era posibil (pct.4 art.22 din Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi a fost modificat prin Legea nr.1167 din 30.04.1997).
239
FAC
Iurie MIHALACHE
Răspunderea uniunii și asociaților. Uniunea poartă răspundere pentru

obligațiile sale cu tot patrimoniul pe care îl deține. Asociații nu răspund
pentru obligaţiile uniunii. Ca excepţie, răspunderea subsidiară din partea
asociaților pentru obligaţiile uniunii poate surveni numai dacă acest lucru a
fost prevăzut în actul de constituire (art.104 alin.(4) din Codul civil).
Deosebirea dintre uniunea de persoane juridice şi patronat. Uniunea
de persoane juridice necesită a fi deosebită de altă organizaţie necomercială,
cum este patronatul460. La prima vedere, aceste două structuri par a fi
asemănătoare, dar în profunzime se ajunge la concluzia că sunt structuri
juridice absolut diferite. În primul rând, constituirea şi funcţionarea
patronatelor se realizează în conformitatea cu prevederile Legii patronatelor
nr.976/2000461, dar nu a Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,
cum este în cazul uniunilor. În al doilea rând, patronatele pot fi fondate de
persoane juridice şi de persoane fizice, pe când fondatori de uniuni pot fi
doar persoanele juridice. În al treilea rând, înregistrarea uniunilor se
efectuează la Camera Înregistrării de Stat, în timp ce patronatele se
înregistrează la Ministerul Justiţiei etc.
§3. Concernul
Concernul este o organizaţie comercială de mari proporţii, creată de
către germani, formată prin reuniunea mai multor societăţi comerciale de
proporţii reduse, sub o conducere unică realizată de o societate dominantă,
faţă de care celelalte sunt dependente462.
460
Exemple de patronate din Republica Moldova avem: Federaţia Naţională a Patronatului din
Agricultură şi Industria Alimentară, Asociaţia Patronală în Domeniul Conformităţii Produselor,
Patronatul Întreprinderilor Industriei Prelucrătoare de Carne etc. Toate asociaţiile şi federaţiile de
patronate s-au asociat în cadrul unei suprastructuri patronale, denumite Confederaţia Naţională a
Patronatului din Republica Moldova.
Din cauza terminologiei juridice imprecise, în decursul anilor au fost înregistrate patronate în
denumirea cărora cuvântul „uniune” este nepotrivit, cum sunt: Uniunea Transportatorilor şi
Drumarilor din R.M., Uniunea Producătorilor de Zahăr din R.M., Uniunea Producătorilor de Mobilă
din R.M. etc.
461
Legea patronatelor, nr.976 din 11.05.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000,
nr.141-143.
462
Pe piaţa Republicii Moldova există mai multe concerne: Concernul „Moldova-Gaz”, Concernul
Republican de Producţie al Industriei Materialelor de Construcţie „INMACOM”, Concernul Regional
„Construct” ce activează în sfera construcţiilor ş.a. În plan internaţional există o serie de concerne
gigantice suprastatale, care menţin monopolul asupra anumitor produse, dictează preţurile de vânzare
pe piaţa de desfacere, având posibilități de a influența adoptarea unor legi favorabile intereselor lor
economice. Sunt bine cunoscute în acest sens concernele: „BMW”, „General Motors”, „Gazprom”,
„Südzucker” etc.
240
Într-o altă definiţie, concernul este o formă de monopol constând din

unirea mai multor întreprinderi de dimensiuni mici din diferite ramuri ale
comerţului sub conducerea unui grup restrâns de monopolişti, în care
întreprinderile îşi păstrează formal o anumită independenţă.
Singura reglementare a concernului din legislaţia naţională o găsim în
Codul civil. Potrivit art.120, dacă mai multe întreprinderi, fără ca să depindă
una de alta, sunt reunite sub o conducere unică, atunci ele formează un
concern. Fiecare este întreprindere a concernului.
Se consideră că formează un concern întreprinderile între care există un
contract prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte
întreprinderi sau se obligă să verse întregul venit unei alte întreprinderi ori
întreprinderile dintre care una este integrată (încorporată) alteia.
Particularităţi. Concernul se caracterizează prin următoarele particularităţi:
1) există două sau mai multe persoane juridice;
2) între persoanele juridice este încheiat un contract prin care o persoană
juridică: a) îşi subordonează administrarea sa unei alte persoane juridice; b)
se obligă să verse întregul ei venit unei alte persoane juridice; c) se
încorporează în altă persoană juridică.
După cum se înţelege, condiţia principală pentru existenţa unui concern o
constituie conducerea unică a întreprinderilor. În literatura de specialitate se
susţine că gestionarea unică a finanţelor întreprinderilor este suficientă
pentru existenţa unui concern463.
Feluri de concerne. Concernul este format dintr-o întreprindere domi-
nantă şi mai multe întreprinderi afiliate. Dominantă se consideră întreprin-
derea care deţine o cotă parte majoritară în capitalul concernului şi realizea-
ză controlul asupra celorlalte întreprinderi. Reieşind din caracterul legăturii
care există între întreprinderea dominantă şi întreprinderile afiliate, concer-
nele se împart în orizontale (bazate pe principiul coordonării) şi verticale
(bazate pe principiul subordonării)464.
Concernul orizontal. Se caracterizează prin faptul că întreprinderile din
componenţa concernului sunt independente din punct de vedere economic.
Acestea convin, prin contract, să se subordoneze uneia dintre ele doar sub
aspect administrativ.
Concernul orizontal poate fi creat în temeiul unui contract de societate
civilă sau a unui contract de administrare fiduciară. În literatura juridică este
463
Buruiană Oleg. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova (coord. M.Buruiană). Volumul I.
464
Бологан-Виеру О. Формы многонациональных компаний в национальной и международной
правовой доктрине // Revista ştiinţifico-practică „Закон и жизнь”, 2010, nr.4, p.54.
241
FAC
Iurie MIHALACHE
întâlnită opinia conform cărei crearea concernului poate avea loc şi fără
încheierea unui contract, conducerea unică în acest caz fiind realizată prin
exercitarea de către aceeaşi persoană a unor funcţii de conducere în cadrul
mai multor întreprinderi465.
Concernul vertical. Se consideră vertical concernul în care întreprinderea
dominantă deţine o fracţiune din capitalul social al întreprinderii afiliate şi
în consecinţă, dreptul de control asupra acesteia.
Încetarea concernului are loc odată cu dispariţia relaţiei de dependenţă.
§4. Grupa financiar-industrială
Definiţia grupei financiar-industriale este redată în Legea cu privire la
grupele financiar-industriale nr.1418/2000466. Potrivit legii, grupa
financiar-industrială este un ansamblu de persoane juridice, înregistrat de
autoritatea de stat abilitată, care, în baza contractului, şi-au asociat, în
întregime sau parţial, activele materiale şi nemateriale şi funcţionează ca
subiecţi cu drepturi egale ai activităţii de întreprinzător în scopul realizării
proiectelor şi programelor de investiţie, orientate spre sporirea gradului de
competitivitate a producţiei locale şi extinderea pieţelor de desfacere a
mărfurilor şi serviciilor (art.4).
Grupa financiar-industrială este o organizaţie comercială alcătuită dintr-
un ansamblu de persoane juridice. Membri ai grupei pot fi persoanele
juridice cu scop comercial şi necomercial, cu excepţia organizaţiilor obşteşti
şi religioase. Practica dovedeşte că cel mai frecvent, grupele financiar-
industriale se formează din companii ce activează în sfera producţiei de
mărfuri şi servicii, bănci şi alte instituţii financiare, companii de asigurare,
fonduri de investiţie, fonduri nestatale de pensii etc.467 Scopul creării
grupelor financiar-industriale constă în unirea eforturilor de către
companiile care activează într-un anumit domeniu pentru a majora volumul
de producţie, a spori calitatea mărfurilor, a eficientiza activitatea etc.
Particularităţi. Grupa financiar-industrială se caracterizează printr-o
serie de particularităţi:
465
Buruiană Oleg, op.cit., p.220.
466 Legea cu privire la grupele financiar-industriale, nr.1418 din 14.12.2000 // Monitorul Oficial al
467
Exemplu de grup financiar-industrial din Republica Moldova aducem „DAAC” care este alcătuit din
mai multe holdinguri cu reprezentanţe în Republica Moldova, precum: „DAAC-Hermes” S.A., Skoda,
Renault, Nissan, Volvo, Suzuki etc. Alte grupuri financiar-industriale din Republica Moldova sunt:
„Ascom-Grup” S.A., „Raiffeisen Leasing Moldova” S.R.L., „Mobila Grup” S.A. ş.a. În alte state, există
grupe financiar-industriale, precum Mitsubishi Group (Japonia) sau AvtoVaz (Federaţia Rusă).
242
a) înregistrarea grupei se face în baza avizului prealabil din partea

statului (Ministerul Economiei și Consiliul Concurenței) asupra proiectului
de organizare a grupei financiar-industriale;
b) existența unei persoane juridice principale, denumită compania
centrală a grupei financiar-industriale, care gestionează afacerile grupei şi
reprezintă interesele membrilor acesteia;
c) prezenţa obligatorie în cadrul grupei a uneia sau mai multor bănci
comerciale, precum și a persoanelor juridice din sfera producerii de
mărfuri şi prestării de servicii468.
Structura. Grupa financiar-industrială este formată din compania
centrală şi companii afiliate.
În conformitate cu art.4 din lege, compania centrală a grupei financiar-
industriale este persoană juridică, deţine forma juridică de organizare
„societate pe acţiuni” şi îndeplineşte în numele întregii grupe financiar-
industriale următoarele atribuţii: a) gestionează afacerile grupei; b)
reprezintă interesele membrilor grupei în raporturile legate de activitatea
acesteia; c) exercită conducerea curentă a activităţii grupei; d) întocmeşte
raportul financiar consolidat, în baza rapoartelor membrilor grupei, iar la
finele anului prezintă darea de seamă despre activitatea grupei. Răspunderea
pentru activitatea grupei financiar-industriale o poartă compania centrală.
Constituirea. În scopul fondării grupei financiar-industriale membrii
acesteia semnează contractul de constituire a grupei financiar-industriale şi
elaborează un proiect de organizare, alcătuit din nota explicativă şi din
argumentarea tehnico-economică a oportunităţii constituirii grupei
financiar-industriale (art.7 şi 8).
Membri ai grupei financiar-industriale pot fi persoanele juridice, cu orice
tip de proprietate şi formă juridică de organizare, care au semnat contract de
constituire. Cerinţa specială impusă de lege în acest sens este ca printre
membrii grupei să existe persoane juridice ce activează în sfera producţiei
de mărfuri, prestării de servicii, bănci sau alte instituţii financiare (art.6). Pe
această cale procesele tehnologice pot fi unite, iar membrii care desfășoară
genuri de activitate diferită se susţin reciproc469.
468
Михайлов Н.И. Правовая организация финансово-промышленных групп в России:
состояние и перспективы. Монография. – Москва: Волтерс Клувер, 2005, p.122.
469
Ca exemplu aducem Grupa financiar-industrială „A&B” din sfera construcţiei de locuinţe. Grupa
este formată din membri cu obiecte de activitate diferită: întreprinderi care produc şi importă diverse
materiale de construcţie (ciment, metal, cărămidă), companii specializate în construcţii capitale,
întreprinderi care asigură cu materiale de finisare (uşi, ferestre, instalaţii de încălzire autonomă etc.),
bănci comerciale care pot finanţa aceste operaţiuni, inclusiv acordarea de credite pentru vânzarea
apartamentelor.
243
FAC
Iurie MIHALACHE
Înregistrarea grupei financiar-industriale se face la Camera Înregistrării de

Stat, într-un registru special, denumit Registrul de stat al grupelor financiar-
industriale. Pentru înregistrarea grupei financiar-industriale, membrii acesteia
prezintă documentele menţionate la art.11 din lege, şi anume: a) cererea de
înregistrare a grupei; b) contractul de constituire a grupei; c) procesul-verbal
al adunării de constituire a grupei; d) proiectul de organizare a grupei; e)
statutul companiei centrale a grupei; f) avizul Consiliului concurenţei.
Camera Înregistrării de Stat efectuează expertiza documentelor primite
şi, după caz, decide: înregistrarea grupei financiar-industriale sau refuzul de
înregistrare. După înregistrare, utilizarea cuvintelor „financiar-industrial” se
permite doar în denumirea companiei centrale a grupei financiar-industriale.
În funcţie de naţionalitatea companiilor membre se permite fondarea de
grupe financiar-industriale transnaţionale şi interstatale.
Conducerea. Organul suprem de conducere al grupei financiar-industria-
le este consiliul administratorilor din care fac parte reprezentanţi ai tuturor
membrilor grupei. Preşedintele consiliului administratorilor se alege prin vot
de către membrii consiliului. Şedinţele consiliului pot fi ordinare şi
extraordinare.
Membrii grupei financiar-industriale pot decide ca evidenţa contabilă şi
dările de seamă ale grupei să fie ţinute de fiecare companie afiliată în parte
sau în mod centralizat, de către compania centrală.
§5. Holdingul, trustul, cartelul, companii multinaționale și
transnaționale
Holding este considerată persoana juridică în al cărei capital social intră
pachetele de acţiuni (cote) ale altor persoane juridice. Pe această cale,
corporaţia de tip holding efectuează controlul asupra entităţilor care
participă la fondarea sa.
În doctrina de specialitate holdingul este definit ca o formă de monopol
care subordonează diferite unităţi prin controlul asupra lor. Obiectivul hol-
dingului constă în achiziţionarea altor întreprinderi în scopul formării unui
portofoliu de acţiuni (cote) care să-i asigure o poziţie de control470. De regu-
lă, holdingul încasează dividende de la întreprinderile pe care le controlează.
Primele reglementări cu privire la holding au apărut în Maria Britanie
(1989) şi Statele Unite ale Americii (1990). Din anul 1994 până anul 2013
holdingul a fost reglementat şi în Republica Moldova, prin Regulamentul
470
Шиткина И.С. Холдинги – правовое регулирование и корпоративное управление:
Монография. – Москва: Волтерс Клувер, 2006, p.37.
244
provizoriu cu privire la holdinguri nr.550/1994471. Abrogarea regulamentu-

lui a fost determinată de lacunele existente în conţinutul acestuia, fapt ce ge-
nera confuzii la nivel de aplicare.
Termenul holding provine de la cuvântul englez „to hold” – a ţine. Gru-
parea mai multor afaceri sub aceeaşi „umbrelă”, într-o structură de holding,
este motivată de o serie de avantaje comerciale şi fiscale pe care întreprinză-
torul le poate obţine472. Holdingul se creează pentru a sprijini colaborarea
dintre persoanele juridice în procesul de producţie, activitatea investiţională
şi alte genuri de activitate.
Există mai multe feluri de holding: simplu – se ocupă în întregime cu
activitatea de control şi administrare; mixt – în competenţa acestuia intră, în
afară de funcţiile de control şi administrare, şi activitatea de întreprinzător;
de stat - atunci când peste 50% din suma capitalului social aparţine statului.
Capitalul societăţii de tip holding se compune din mijloacele transmise
de fondatorii săi. El este, de regulă, mai mic decât capitalurile însumate ale
persoanelor juridice controlate. Constituirea unui holding facilitează achi-
ziţionarea persoanelor juridice mici şi mijlocii, aflate în sfera sa de
control473. Ca exemple de holdinguri pe piaţa Republicii Moldova pot fi
aduse: Holdingul Elita 5 Group, care activează din anul 1993, fiind speciali-
zat în construcţia de complexe locative, administrative şi comerciale; Hol-
dingul Euronova Media Grup, ce activează pe piaţa mass-media, din care
face parte şi postul de radio Vocea Basarabiei.
Holdingul poate avea o influenţă negativă asupra economiei naţionale
dacă controlează, direct sau indirect, întreprinderi care deţin monopolul
producerii sau comercializării unui anumit produs pe piaţa ţării474. Din acest
motiv, crearea holdingurilor nu se admite în sferele de activitate importante
pentru ţară, cum sunt: agricultura, comerţul cu mărfuri de orice fel,
alimentaţia publică, deservirea socială a populaţiei, transportul în trafic
naţional. În unele state, precum Anglia, S.U.A., Canada, Germania etc.,
471
Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii
Moldova nr.550 din 26.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.002. În prezent
abrogat.
472
Aceste avantaje există pe piaţa Uniunii Europene. Din motiv că Republica Moldova nu are o
legislaţie specifică holdingului, reglementările aplicabile pentru aceste entităţi sunt aceleaşi cu cele
aplicate societăţilor comerciale. Astfel, în Republica Moldova se pierd avantajele specifice
societăţilor de tip holding.
473
Offices, 2007, p.198.
474
245
FAC
Iurie MIHALACHE
holdingurile dipun de posibilităţi financiare foarte mari. Pentru a limita

abuzurile în acest domeniu, au fost adoptate legi speciale.
Trustul este o creaţie legislativă provenită din dreptul englez şi ameri-
can. Reuneşte mai multe societăţi (industriale, comerciale, mass-media etc.)
sub o conducere unică, cu scopul de a asigura monopolul asupra unui produs
sau a unui sector. Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet con-
curenţa din societăţile care îl formează prin concentrarea şi monopolizarea
producţiei475. Numărul de fondatori şi beneficiari ai trustului este nelimitat.
În Republica Moldova cadrul juridic cu privire la trust este elaborat de
Comisia Națională a Pieței Financiare (CNPF) și are la bază Regulamentul
cu privire la activitatea de administrare fiduciară a investițiilor, aprobat
prin Hotărârea CNPF nr.29/4 din 16.06.2005476. Trustul este privit ca un
raport de administrare a investițiilor în care una sau mai multe întreprinderi
decid ca pachetele lor de acțiuni să fie administrate de o companie fiduciară
(administrator fiduciar). Ca exemplu de trust avem Jurnal Trust Media, din
care face parte postul de televiziune – Jurnal TV, postul de radio – Jurnal
FM şi ziarul - „Jurnal de Chişinău”.
Cartelul reprezintă înțelegerea secretă dintre comercianți prin care
aceștea fixează prețul de vânzare a produselor pe piață, împart piața și
clientela, limitează vânzările altor comercianți, participă la licitații și
concursuri trucate etc. Cartelul nu este persoană juridică.
Legislația națională interzice crearea de carteluri dure, acceptând
existența cartelurilor minore (art.7 din Legea concurenței nr.183/2012).
Practica dovedește că identificarea şi anihilarea cartelurilor este foarte greu
de realizat. Proba existenţei unui cartel este dificil de demonstrat, deoarece
toate înţelegerile dintre companii se fac confidențial și în formă verbală.
Companiile multinaționale și transnaționale. Compania multinațio-
nală este o întreprindere de dimensiuni mari care își are sediul într-un stat,
dar cu o rețea de filiale în alte state. Mai este denumită și corporație477. Cele
mai cunoscute corporații sunt: Microsoft, Google, Fedex, McDonald’s etc.
Compania transnațională este societatea comercială bazată pe elemente
fără caracter naţional (capitalul ce provine de la asociaţi din ţări diferite,
475
476
Mai multe detalii cu referire la administrare fiduciară a investițiilor (trustului) sunt prevăzute în
Hotărârea Comisiei Naționale a Pieței Financiare nr.29/4 din 16.06.2005 „Privind actele normative ce
reglementează activitatea de administrare fiduciară a investițiilor” // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2005, nr.98-100.
477
Bologan-Vieru Otilia. Regimul juridic al companiilor multinaționale. Teză de doctor în drept
(conducător științific A.Băieșu). - Chișinău, 2010, p.23.
246
sedii principale în ţări diferite etc.) şi lipsită de legături juridice cu un anu-

mit stat (de exemplu, companii precum Ford, General Motors, Nokia etc.).
Datorită structurării şi funcţionării concomitente în mai multe ţări, compa-
niile transnaționale nu se află sub incidenţa legilor naţionale. Litigiile izvo-
râte din activitatea companiilor transnaționale sunt scoase de sub compe-
tenţa instanţelor naţionale și date spre soluţionare unor instanţe speciale478.
§6. Companiile off-shore
Companiile off-shore sunt firme înregistrate în țări sau jurisdicții unde
legislația fiscală fie nu prevede perceperea de impozite, fie impozitele sunt
foarte scăzute, atâta timp cât societățile nu desfășoară activități pe teritoriul
țării unde sunt înregistrate. De altfel, condiția impusă tuturor companiilor
off-shore este să nu desfășoare activități comerciale în țara în care s-au
înregistrat. Țara în care se înregistrează companiile off-shore se consideră a
fi paradis fiscal479.
Motive pentru a înființa o societate off-shore. Taxe reduse sau chiar
zero. În zonele considerate paradisuri fiscale impozitele pe venit sunt redu-
se, indiferent de activitatea și rezultatele firmei480. Mai mult, există state,
precum: Bahamas, Belize, Bermuda, Panama sau Seychelles, în care compa-
niile off-shore sunt scutite de achitarea impozitului pe venit și de ținerea
evidenței contabile. Anonimitatea și confidențialitatea. Aproximativ 95%
din societățile off-shore sunt constituite ca societăți anonime. Denumirea so-
cietății poate fi în orice limbă, doar că trebuie să preia una din următoarele
terminații: Limited sau Ltd; Corporation sau Inc; Société Anonyme,
478
Vlad Mihai D. Societățile transnaționale în contextul globalizării economice // Revista Afaceri
Juridice Europene (România), 2014, nr.1, p.18.
479
Cele mai cunoscute paradisuri fiscal sunt: Andorra, Insulele Virgine Britanice, Seychelles, Insulele
Cayman, Luxemburg, Cipru și Malta. În toate aceste state legislația permite înființarea firmelor
„offshore”. Acestea profită de diferențele de legislație fiscală dintre două sau mai multe țări și le
utilizează pentru evaziune fiscală. Cel mai mare paradis fiscal al Uniunii Europene este Marele Ducat
de Luxemburg, unde funcționează 141 de bănci din 26 de țări, aducându-i reputația de oază fiscală
sigură (Antoine Rose. Offshore Financial Law. Trusts and Related Tax Issues. – Oxford: University
Press, 2013, p.142).
480
Cea mai rentabilă afacere care se efectuează cu ajutorul unei companii off-shore este domeniul
investițiilor. Se cunoaște că orice țară impune taxe pe profitul obținut pe teritoriul său de către
cetățenii străini. Însă unele state au semnat acorduri de evitare a dublei taxări care permit eliminarea
acestor taxe. De exemplu, pentru un investitor moldovean care doreşte să investească într-o țară din
estul Europei ar fi mult mai convenabil să-şi direcționeze investițiile printr-o țară care a semnat un
astfel de acord cu țara în care urmează să fie făcute investițiile. Rezultatul este evitarea plății taxelor,
precum şi evitarea taxării dividendelor la primirea lor în țara investitorului. Multe operațiuni de acest
fel se efectuează prin Cipru, care are semnate acorduri de eliminare a taxelor cu peste 25 de țări.
247
FAC
Iurie MIHALACHE
Sociedad Anonima sau SA; Lipsa controalelor valutare. Companiile off-

shore operează într-un sistem bancar fără de restricții. Acestea pot primi sau
retrage orice fel de valută fără ca banca să ceară explicații sau documente
justificative.
248
Capitolul 13. REORGANIZAREA PERSOANELOR JURIDICE

CU SCOP LUCRATIV
Planul
§2. Fuziunea
§3. Dezmembrarea
§4. Transformarea
Reorganizarea reprezintă totalitatea acţiunilor efectuate de fondatorii
persoanei juridice, orientate spre transmiterea prin succesiune a drepturilor
şi obligaţiilor de la o persoană juridică către altă persoană juridică,
precum şi actele înregistrării de stat efectuate de organele competente ale
statului în vederea constituirii, lichidării şi modificării actelor constitutive
ale persoanei juridice supuse reorganizării481.
Procedura de reorganizare este reglementată de mai multe acte
normative:
– Codul civil (art.69-85, 135, 144, 178);
– Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992 (art.32,33);
– Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 (art.93-96);
– Legea privind societăţile cu răspundere limitată nr.135/2007 (art.80, 81);
– Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întrep-
rinzătorilor individuali nr.220/2007 (art.20-22).
Reorganizarea se caracterizează prin următoarele particularităţi: a) este o
tehnică juridică care, impusă de necesităţile practice, contribuie la
eficientizarea activităţii de întreprinzător; b) în calitate de subiecte ale
reorganizării pot fi doar persoanele juridice; c) în rezultatul reorganizării
poate avea loc atât formarea, cât şi încetarea persoanelor juridice, iar uneori,
ambele procese se desfăşoară concomitent; d) procesul de reorganizare
întotdeauna este însoţit de succesiunea în drepturi şi obligaţii482.
Subliniem că în unele surse, reorganizarea este examinată ca o modalitate
de încetare a persoanei juridice, de rând cu lichidarea, însă această abordare
481
Алексеева Д.Г. Российское предпринимательское право / Под ред. И.В. Ершова, Г.Д.
Отнюкова. – Москва: Велби Проспект, 2010, p.166.
482
Березина Ю.Г. Формы реорганизации юридических лиц по гражданскому законодательству
Российской Федерации // Автореф. дисс. на соиск. учен. степ. канд. юрид. наук. Специальность
12.00.03 (Предпринимательское право). – Москва, 2013, p.16.
249
FAC
Iurie MIHALACHE
este greşită, deoarece nu toate modurile de reorganizare au ca efect încetarea

existenţei persoanei juridice supuse reorganizării. Anume din acest
considerent, reorganizarea necesită a fi examinată nu ca modalitate de
încetare a persoanei juridice, dar ca o schimbare a statutului ei juridic, cu
trecerea drepturilor şi obligaţiilor de la un subiect către alt subiect483.
În anumite situaţii, reorganizarea persoanei juridice poate afecta atât
interesele fondatorilor, cât şi ale creditorilor cu care persoana juridică are
stabilite relaţii contractuale. Din acest considerent, creditorii necesită a fi
înştiinţaţi în formă scrisă despre intenția de reorganizare a persoanei ju-
ridice, având dreptul de a solicita executarea înainte de termen a obligaţiilor
acesteia, precum şi restituirea pagubelor suportate cu această ocazie484.
În cadrul procesului de reorganizare participă cel puţin două persoane
juridice. Hotărârea de reorganizare se ia de fiecare persoană juridică în
parte, cu respectarea condiţiilor stabilite pentru modificarea actelor de
constituire.
Reorganizarea poate fi benevolă şi forţată. Reorganizarea benevolă se
efectuează prin decizia adunării generale a asociaţilor (acţionarilor). Dacă în
procesul de reorganizare participă mai multe persoane juridice, hotărârea cu
privire la reorganizare se adoptă de organul de conducere al fiecării
persoane juridice. Reorganizare benevolă a persoanei juridice poate
interveni ori de câte ori în activitatea acesteia apar situaţii speciale, precum
majorarea sau reducerea capitalului social, prelungirea duratei de
funcţionare, excluderea unui asociat, modificarea obiectului de activitate,
schimbarea sediului etc. Asemenea schimbări se produc în condiţii normale
de funcţionare şi cu acordul fondatorilor.
Reorganizarea forţată se face prin hotărâre a instanţei de judecată. O
astfel de hotărâre poate fi emisă de instanţă în cadrul procedurii de insolva-
bilitate. Conform Legii insolvabilităţii nr.149/2012, una din soluţiile planu-
lui procedurii de restructurare constă în reorganizarea debitorului în condi-
ţiile legii (art.190 alin.(5) lit.(d)). În acest caz, hotărârea de reorganizare a
debitorului insolvabil este luată prin decizie a curţii de apel, în calitate de
instanţă specializată în examinarea proceselor de insolvabilitate.
Fondarea persoanei juridice care ia naștere în rezultatul reorganizării se
face cu respectarea dispoziţiilor obligatorii privind constituirea persoanelor
483
Голофаев В.В. Предпринимательское право: Учебник / Отв. ред. В.С.Белых. – Москва:
Проспект, 2009, p.196.
484
Лаптев В.В. Предпринимательское (хозяйственное) право: Учебник / Под ред. В.В.Лаптева,
С.С.Занковского. – Москва: „Волтерс Клувер”, 2006, p.92.
250
juridice. Hotărârea de adoptare a reorganizării este obligatorie pentru toţi

membrii persoanei juridice care au votat pentru această hotărâre, care au
votat împotrivă sau care nu au fost prezenţi485. Faţă de terţi, operaţiunea de
reorganizare produce efecte şi le este opozabilă numai după înregistrarea
noii persoane juridice la oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat.
Subliniem şi faptul că reorganizarea nu poate opera între persoane
juridice de drept public, precum şi între persoane juridice de drept public şi
persoane juridice de drept privat (art.58 alin.(4) din Codul civil). Deşi legea
nu stabileşte, suntem de părerea cu nu poate fi realizată reorganizarea care
implică participarea de persoane juridice cu scop lucrativ şi persoane
juridice fără scop lucrativ. Excepţie în acest sens ar putea face
transformarea, care poate fi realizată dintr-o persoană juridică cu scop
lucrativ într-una fără scop lucrativ şi invers.
Nu pot fi supuşi reorganizării întreprinzătorii individuali, deoarece ei,
fiind persoane fizice, dispun de calităţile personalităţii umane şi nu pot fi
transformaţi într-o altă formă. Pentru modificarea formei privind desfăşura-
rea activităţii de întreprinzător, întreprinzătorul individual este în drept să
fondeze o societate comercială sau să devină asociat al unei cooperative.
Din această calitate, întreprinzătorul individual poate conduce o persoană
juridică cu scop lucrativ.
Este important a sublinia că în cadrul procesului de reorganizare, dizolva-
rea unor persoane juridice şi constituirea altora nu reprezintă un scop în sine
al operațiunii de reorganizare, ci fenomene accesorii ale acestei operaţiuni. O
situaţie cu totul diferită se creează la transformare, deoarece în cazul acesteia
nu are loc nici dizolvarea şi nici constituirea de persoane juridice, ci aceiaşi
persoană juridică îşi continuă activitatea, dar în altă formă. De exemplu, din
societate cu răspundere limitată se transformă în societate pe acţiuni.
Pentru anumite categorii de persoane juridice, reorganizarea se face cu res-
pectarea unor cerinţe suplimentare. Astfel, conform Legii cu privire la so-
cietăţile pe acţiuni nr.1134/1997, înregistrarea societăţilor pe acţiuni care iau
naştere în rezultatul reorganizării se face în baza autorizaţiei Comisiei Na-
ţionale a Pieţei Financiare, iar în cazul depistării unor devieri de la legislaţie,
Comisia Naţională este în drept să refuze eliberarea autorizaţiei (art.93 alin.(9)).
Potrivit Codului civil, persoana juridică se reorganizează prin fuziune (conto-
pire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare (art.69
alin.(1)). În continuare vom aborda fiecare situaţie de reorganizare în parte.
485
251
FAC
Iurie MIHALACHE
§2. Fuziunea
Fuziunea este operaţiunea prin care două sau mai multe persoane
juridice cu scop lucrativ decid să îşi unească patrimoniile într-o singură
persoană juridică în scopul desfăşurării comune a activităţii de
întreprinzător.
Pericolul fuziunii constă în faptul că poate da naştere unor „concentrări
economice” de amploare. Concentrarea capitalului şi crearea unei persoane
juridice puternice din punct de vedere economic este motivată de necesitatea
consolidării unei poziţii dominante pe piaţă şi, mai cu seamă, de obţinerea
unor avantaje de ordin fiscal. Acţiunile respective, însă, influenţează negativ
concurenţa loială. Anume în scopul de a stopa acest fenomen, Legea
concurenţei nr.183/2012 stabileşte că concentrările economice care se
realizează prin fuziunea a două sau mai multor persoane juridice trebuie
notificate la Consiliul Concurenţei de către părţile participante la fuziune
(art.22 alin.(3)).
Totuşi, pot exista situaţii când operaţiunea de concentrare a persoanelor
juridice prin intermediul fuziunii este binevenită. Prin absorbţia unei
persoane juridice cu datorii de către o altă persoană juridică, care dispune de
surse financiare, fuziunea poate fi o soluţie de ieşire din criză pentru
persoanele juridice aflate în incapacitate de plată.
Potrivit art.73 alin.(1) din Codul civil, fuziunea poate avea loc prin două
modalităţi: absorbţie sau contopire.
Absorbţia. În activitatea practică absorbţia este forma cea mai frecventă
prin care se realizează fuziunea persoanelor juridice şi constă din înglobarea
de către o persoană juridică, a unei sau mai multor persoane juridice care, în
consecinţă, îşi încetează existenţa.
Absorbţia are ca efect încetarea existenţei persoanelor juridice absorbite
şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana juridică
absorbantă.
Fuziunea prin absorbţie mai este numită şi asociere. Persoana juridică
absorbantă continuă să existe şi după fuziune, dar incorporează drepturile şi
obligaţiile persoanelor juridice absorbite care se dizolvă şi urmează a fi
radiate din Registrul de stat.
Contopirea. Prin contopire înţelegem acel procedeu juridic prin care
două sau mai multe persoane juridice se unesc pentru a forma o nouă
persoană juridică (un nou subiect de drept). Ca rezultat al contopirii,
persoanele juridice care participă la contopire îşi încetează existenţa (se
252
dizolvă) şi se radiază din Registrul de stat, iar drepturile şi obligaţiile

acestora trec la subiectul de drept nou-format.
Noua persoană juridică se consideră creată din momentul înregistrării de
stat, ocazie cu care i se atribuie şi un număr de identificare (cod fiscal).
Fuziunea prezintă pericol pentru creditorii persoanei juridice, deoarece
operaţiunea poate avea loc între persoane juridice cu stare financiară
diferită. Mai mult, este posibil de a absorbi şi o persoană în prag de
insolvabilitate, şi atunci există pericolul de majorare a numărului de
creditori şi a creanţelor acestora, subminând poziţia creditorilor persoanei
juridice a cărei activitate este eficientă486.
Prezintă importanţă faptul că persoanele juridice implicate în fiecare din
cele două forme de fuziune şi care dispar urmare a comasării de patrimonii,
se dizolvă fără lichidare, patrimoniul lor fiind preluat în întregime fie de
către persoana juridică absorbantă, fie de către noua persoană juridică ce
apare din contopire.
Subliniem că nu există restricţii în privinţa categoriilor de persoane
juridice cu scop lucrativ care să poată fi utilizate pentru realizarea uneia sau
altei forme de reorganizare. De aceea, sunt posibile toate combinaţiile de per-
soane juridice cu scop lucrativ pe care părţile implicate le găsesc potrivite
pentru a realiza fuziuni sau dezmembrări. Spre exemplu, se poate realiza fu-
ziunea între o societate cu răspundere limitată şi o cooperativă de producţie.
Deşi legea nu prevede, suntem de părerea că operaţiunile de reorganizare
pot fi realizate şi în cazul persoanelor juridice care sunt dizolvate, dar încă
nu au fost lichidate. Această posibilitate reprezintă o soluţie pentru anumite
persoane juridice de a-şi salva existenţa juridică şi de a-şi conserva drep-
turile şi interesele, mai ales în cazul celor care au fost dizolvate din lipsa de
resurse suficiente sau din cauza unor neînţelegeri grave între asociaţi487.
Nu se permite fuziunea persoanelor juridice cu scop lucrativ cu
organizaţiile necomerciale. Motivul constă în faptul că fondatorii persoanei
juridice cu scop lucrativ au drepturi de creanţă asupra persoanei juridice, pe
când membrii organizaţiei necomerciale nu au drepturi de creanţă, ci numai
drepturi personale (art.55 alin.(3) din Codul civil). Prin urmare, fuziunea
poate opera doar între persoane juridice cu scop lucrativ sau doar între
organizaţii necomerciale.
486
487
Faptul că actul de reorganizare ar fi posibil până la începerea distribuirii activelor (lichidarea), îşi
are explicaţia în transferul de proprietate care operează în privinţa bunurilor. Or, din moment ce
patrimoniul persoanei juridice este supus lichidării, bunurile sunt înstrăinate, iar fuziunea şi
dezmembrarea nu mai prezintă interes pentru cineva.
253
FAC
Iurie MIHALACHE
Procedura de reorganizare prin fuziune (contopire sau absorbţie)

parcurge mai multe etape:
a) Pregătirea contractului de fuziune. Potrivit art.74 din Codul civil,
persoana juridică participantă la fuziune este obligată să elaboreze
contractul de fuziune. Acesta trebuie să conţină:
- forma fuziunii (contopire sau absorbţie);
- denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune;
- fundamentarea şi condiţiile fuziunii;
- patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;
- raportul valoric al participaţiunilor;
- data actului de transmitere a bunurilor care formează patrimoniul
persoanelor juridice participante la fuziune.
Elaborarea contractului de fuziune se face de persoanele interesate: aso-
ciaţii, consiliul de administraţie sau administratorul. Contractul obţine forţă
obligatorie numai după ce se aprobă de către organul suprem de conducere
(adunarea generală) a persoanelor juridice care participă la fuziune. Până la
acel moment, contractul de fuziune se prezintă ca un proiect de contract.
În contractul de fuziune se specifică forma de fuziune, prin contopire sau
prin absorbţie. Dacă persoanele juridice fuzionează prin contopire, în contract
trebuie să se indice denumirea, sediul şi organul executiv al persoanei juridice
ce se constituie488. La contractul de fuziune se anexează şi proiectul actului de
constituire al noii persoane juridice (art.74 alin.(3) din Codul civil).
Contractul de fuziune prin contopire se deosebeşte de contractul de
fuziune prin absorbţie. Dacă contractul de contopire urmăreşte scopul de
constituire a unei noi persoane juridice, apoi contractul de fuziune prin
absorbţie are ca scop preluarea (înglobarea) de către persoana juridică
absorbantă a patrimoniului persoanei juridice absorbite. Ca efect al
înregistrării contractului de fuziune prin contopire, persoanele juridice
participante la reorganizare îşi pierd capacitatea de subiect de drept prin
dizolvare, pe când la înregistrarea contractului de fuziune prin contopire,
capacitatea de subiect de drept o pierde numai persoana juridică absorbită,
iar cea absorbantă îşi continuă activitatea489.
488
După natura juridică, contractul de fuziune este asemănător unui contract de societate civilă.
Interesele asociaţilor sunt identice şi ei urmăresc un scop comun. Deosebirea majoră constă în faptul
că prin contractul de contopire părţile convin să constituie o nouă persoană juridică şi să obţină
anumite foloase din activitatea acesteia, pe când contractul de societate civilă nu se supune
înregistrării de stat şi nu urmăreşte crearea de persoane juridice.
489
254
b) Informarea Camerei Înregistrării de Stat cu privire la începerea

reorganizării. Luând în consideraţie faptul Camera Înregistrării de Stat este
organul de stat abilitat cu dreptul de înregistrare a persoanelor juridice cu
scop lucrativ, orice modificare în Registrul de stat al persoanelor juridice
urmează a fi adusă la cunoştinţa organului respectiv.
Potrivit art.20 din Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali nr.220/2007, persoana juridică
supusă reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul înregistrării
de stat despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării
hotărârii. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de stat a începerii
procedurii de reorganizare, cu înscrierea menţiunii „în reorganizare”. În
acest scop, la Camera Înregistrării de Stat se prezintă hotărârea de
reorganizare adoptată de organul competent al persoanei juridice sau de
instanţa de judecată.
Concomitent cu eliberarea deciziei privind începerea procedurii de
reorganizare, se eliberează şi extrasul din Registrul de stat pentru publicarea
avizelor în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
c) Informarea creditorilor. Protecţia creditorilor este una din cele mai
stringente probleme ale procesului de reorganizare a persoanelor juridice.
Pentru a nu afecta creanţele creditorilor, aceştea trebuie să fie informaţi
despre intenţia de reorganizare a persoanei juridice.
Codul civil stabileşte că în termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de
reorganizare, organul executiv al persoanei juridice participante la
reorganizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să
publice în două ediţii consecutive ale Monitorului Oficial al Republicii
Moldova un aviz privind reorganizarea.
La rândul lor, creditorii au dreptul ca în decursul a 2 luni de la publicarea
ultimului aviz, să ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii, în
măsura în care satisfacerea creanţelor nu este posibilă imediat. Creditorii vor
beneficia de garanţii numai dacă dovedesc că prin reorganizare li se va
afecta satisfacerea creanţelor.
În scopul de a preîntâmpina săvârşirea de acte ilegale în legătură cu
reorganizarea, Codul civil stabileşte că administratorii persoanelor juridice
participante la reorganizare răspund solidar, pe parcursul a 3 ani de la data
reorganizării, pentru prejudiciul cauzat participanţilor sau creditorilor
persoanelor juridice reorganizate (art.72 alin.(2)).
d) Inventarierea. O importanţă deosebită în procesul de fuziune
constituie procedura de transmitere a patrimoniului persoanei juridice ce
255
FAC
Iurie MIHALACHE
urmează a fi radiată către persoana juridică succesor în drepturi.

Transmiterea patrimoniului se efectuează în baza unui act de predare-
primire în care sunt reflectate activele şi pasivele societăţii490.
Constatarea activelor şi pasivelor care se transmit se efectuează în con-
formitate cu dispoziţiile Regulamentului privind inventarierea nr.60/2012491
şi a normelor contabile.
e) Înregistrarea fuziunii. Potrivit art.21 al Legii nr.220/2007, după expirarea
a 3 luni de la publicarea avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
privind fuziunea, organul executiv al persoanei juridice absorbite sau al
persoanei juridice participante la contopire depune, la organul care a efectuat
înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicită înregistrarea fuziunii.
La cererea se anexează: a) proiectul contractului de fuziune; b) hotărârea
de fuziune, adoptată de organul competent al fiecărei persoane juridice
participante la fuziune; c) actele de constituire ale persoanei juridice partici-
pante la fuziune; d) actele de constituire ale persoanei juridice nou-create; e)
documentul ce confirmă plata datoriilor faţă de creditori sau acceptarea de
către creditori a unor garanţii, după caz; f) autorizaţia de fuziune, după caz;
g) actul de transmitere sau bilanţul de repartiţie, după caz; h) copia avizelor
de fuziune a persoanei juridice, publicate în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova; i) documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.
Până la depunerea documentelor pentru înregistrarea fuziunii, persoana
juridică care îşi încetează existenţa este obligată, pe propria răspundere, sub
sancţiunea plăţii de daune-interese, să închidă contul (conturile) bancare şi
să nimicească ştampila pe care o deţine.
După înregistrarea fuziunii de către Camera Înregistrării de Stat,
persoanele juridice absorbite sau cele contopite se consideră dizolvate şi se
radiază din Registrul de stat al persoanelor juridice.
§3. Dezmembrarea
Dezmembrarea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare, prin
care o persoană juridică se împarte în două sau mai multe persoane
juridice independente sau prin care dintr-o persoană juridică se separă o
parte, formând o persoană juridică independentă492.
490
CEP USM, 2013, p.257.
491
Obligativitatea efectuării inventarierii în cazul reorganizării persoanelor juridice este prevăzută la
pct.3 din Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr.60 din
492
2011, p.218.
256
Cu alte cuvinte, divizarea este o operaţiune fie de împărţire a întregului

patrimoniu între alte persoane juridice existente sau care iau astfel naştere,
fie de desprindere a unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice şi
alipirea ei la o altă persoană juridică. Aşadar, divizarea poate fi totală,
pentru persoana juridică care dispare ca subiect de drept, şi parţială, atunci
când o anumită parte din patrimoniu persoanei juridice se desprinde şi se
alătură unei alte persoane juridice existente sau care ia astfel fiinţă.
Divizarea persoanelor juridice este o operaţiune de reorganizare opusă
fuziunii şi se poate realiza din motive diverse. Practica dovedeşte că cel mai
frecvent, dezmembrarea se produce atunci când între asociaţii sau membrii
persoanei juridice apar neînţelegeri, sau când se consideră că dezmembrarea
va ridica eficienţa activităţii, datorită faptului că persoana juridică cu
patrimoniu mai mic devine mai mobilă, mai activă, reacţionând rapid la
necesităţi493.
Potrivit art.79 din Codul civil, dezmembrarea persoanei juridice poate
avea loc prin două forme: divizare şi separare.
Divizarea este procedura de reorganizare prin care persoana juridică se
împarte în două sau mai multe persoane juridice, dând naştere astfel unor
noi subiecte de drept.
Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei acesteia, cu
trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau mai multe persoane juridice
care iau fiinţă. Împărţirea patrimoniului persoanei juridice divizate se poate
face în mod egal sau inegal, după cum vor hotărî organele de conducere ale
persoanelor juridice implicate în acest tip de reorganizare.
Separarea are ca efect desprinderea unei părţi din patrimoniul persoanei
juridice care nu îşi încetează existenţa şi transmiterea ei către una sau mai
multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă.
Între divizare şi separare există o deosebire esenţială. Persoana juridică
supusă divizării dispare ca subiect de drept (se dizolvă) şi se radiază din
Registrul de stat, pe când în cazul separării, persoana juridică nu se dizolvă, nu
îşi pierde personalitatea juridică, ci din componenţa ei se desprind şi iau fiinţă
una sau mai multe persoane juridice. Persoana juridică supusă separării rămâne
să existe şi după dezmembrare, doar că patrimoniul ei se micşorează.
Procedura de reorganizare prin dezmembrare trece prin următoarele etape:
a) Elaborarea şi aprobarea proiectului de dezmembrare. Dezmembrarea
persoanei juridice se efectuează conform unui plan, numit proiect de
dezmembrare.
493
257
FAC
Iurie MIHALACHE
Potrivit art.80 din Codului civil, proiectul dezmembrării persoanei

juridice se elaborează în scris, de către organul executiv. În conţinutul
proiectului trebuie să se indice: a) forma dezmembrării (divizare sau
separare); b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmembrează şi
a persoanei juridice care se constituie în urma dezmembrării; c) partea de
patrimoniu care se transmite; d) numărul de participanţi care trec la
persoana juridică ce se constituie; e) raportul valoric al participaţiunilor; f)
modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanei juridice care se
dezmembrează şi de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice
care se constituie; g) data întocmirii bilanţului de repartiţie; h) consecinţele
dezmembrării pentru salariaţi. La proiectul dezmembrării se anexează şi
proiectul actului de constituire al noii persoane juridice.
Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea generală a asociaţilor
(acţionarilor) cu 2/3 din numărul total de voturi. Din momentul aprobării,
hotărârea de dezmembrare este obligatorie pentru toţi asociaţii persoanei
juridice şi pentru organul executiv al acesteia. Faţă de terţi, hotărârea de
dezmembrare devine obligatorie doar din momentul înregistrării de stat.
b) Informarea Camerei Înregistrării de Stat. Ca şi în cazul fuziunii,
persoana juridică supusă reorganizării prin dezmembrarea este obligată să
înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat despre dezmembrare în
termen de 30 de zile de la data adoptării hotărârii. Înştiinţarea implică
consemnarea în Registrul de stat a începerii procedurii de dezmembrare, cu
înscrierea menţiunii „în reorganizare”. În acest scop, la Camera Înregistrării
de Stat se prezintă hotărârea de reorganizare prin dezmembrare.
c) Informarea creditorilor. Organul executive al persoanei juridice aflate
în proces de dezmembrare este obligat să informeze toţi creditorii cunoscuţi
şi să publice în două ediţii consecutive ale Monitorului Oficial al Republicii
Moldova hotărârea de reorganizare prin dezmembrare.
În termen de două luni de la publicarea ultimului aviz, creditorii pot soli-
cita persoanei juridice care se dezmembrează garanţii pentru satisfacerea
creanţelor. Creditorii vor beneficia de garanţii doar dacă vor dovedi că din
cauza dezmembrării există riscul de a nu-şi putea satisface creanţele. Pentru
mai multă siguranţă, creditorii sunt în drept să informeze Camera Înregist-
rării de Stat cu privire la creanţele faţă de debitorul care se dezmembrează.
d) Inventarierea. De la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul
persoanei juridice dezmembrate sau o parte din el trece la persoanele
juridice care se constituie sau la cele deja existente. În legătură cu aceasta,
noua persoană juridică sau cea existentă primeşte prin act de transmitere şi
258
include în bilanţul său patrimoniul primit şi, după caz, înregistrează bunurile
supuse înregistrării.
e) Înregistrarea dezmembrării. Dezmembrarea produce efecte din mo-
mentul înregistrării. Potrivit art.83 din Codul civil, înregistrarea dezmemb-
rării se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridi-
ce dezmembrate şi numai după înregistrarea noilor persoane juridice sau a
modificării actului de constituire al persoanei juridice la care trece o parte
din patrimoniu.
Procedura înregistrării dezmembrării se prezintă în felul următor. Organul
executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a
3 luni de la ultima publicare a avizului în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, o cererea de înregistrare a dezmembrării la organul care a efectuat
înregistrarea ei de stat şi o altă cererea la organul care va efectua înregistrarea
de stat a persoanei juridice care se constituie. La cerere se anexează proiectul
dezmembrării, hotărârea de dezmembrare, actele de constituire ale persoanei
juridice dezmembrate şi celei nou create, dovada achitării datoriilor faţă de
creditori sau de acceptare a garanţiilor, actul de predare-primire a bunurilor şi
documentul ce confirmă achitarea taxei de înregistrare.
După înregistrarea persoanei juridice nou create, persoana juridică divi-
zată se consideră dizolvată şi se radiază din Registrul de stat. În legătură cu
aceasta, în doctrina de specialitate este menţionat că atât fuziunea, cât şi di-
vizarea au ca efect dizolvarea, fără lichidarea persoanei juridice care îşi
încetează existenţa, cu transmiterea universală a elementelor sale de activ şi
de pasiv către persoana sau persoanele juridice beneficiare, în starea în care
se află la data fuziunii sau a divizării494.
§4. Transformarea
Transformarea reprezintă acel mod de reorganizare în baza căruia
persoana juridică îşi schimbă forma de organizare juridică. De exemplu, o
societate pe acţiuni se transformă într-o societate cu răspundere limitată.
Transformarea este specifică prin faptul că numărul de participanţi este în
permanenţă acelaşi: transformarea se desfăşoară între două persoane
juridice. Din nefericire, în Codul civil se conţin puţine reglementări cu
privire la instituţia transformării, acesteia fiindu-i consacrat doar un singur
articol (art.85).
494
Enea Constantin. Fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale – forme de reorganizare în
contextul noilor reglementări // Analele Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu (România),
Seria Ştiinţe Juridice, 2011, nr.3, p.19.
259
FAC
Iurie MIHALACHE
Transformarea nu atrage schimbări de ordin cantitativ. Cu toate că din

punct de vedere juridic ia naştere un nou subiect de drept, starea sa patrimo-
nială rămâne neschimbată. Altfel spus, bunurile persoanei juridice nu sunt
afectate, respectiv creditorii acesteia nu suportă careva riscuri în legătură cu
reorganizarea. De aceea, se susţine că pentru creditorii unei persoane
juridice transformarea este cea mai sigură formă de reorganizare495.
Ca şi în cazul altor forme de reorganizare, la efectuarea transformării este
necesar să fie respectate următoarele etape:
– Adoptarea hotărârii privind transformarea de către adunarea generală a
persoanei juridice care se supune procesului de transformare (cu 2/3 din
numărul total de voturi, dacă actul de constituire nu prevede o majoritate
mai mare);
– Notificarea Camerei Înregistrării de Stat privind intenţia de
transformare;
– Informarea creditorilor (inclusiv publicarea unui aviz privind
reorganizarea prin transformare în două ediţii consecutive ale Monitorului
Oficial al Republicii Moldova);
– Inventarierea (cu semnarea actului de predare-primire a bunurilor);
– Înregistrarea transformării (se efectuează de către oficiul Camerei
Înregistrării de Stat la care este înregistrată persoana juridică supusă
transformării).
La efectuarea transformării se ţine cont de anumite condiţii. În primul
rând, transformarea se face prin modificarea actului de constituire al persoa-
nei juridice existente, fapt pentru care, nu se naşte o persoană juridică nouă.
În al doilea rând, trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
forma de organizare în care se va transforma persoana juridică existentă.
Transformarea persoanei juridice se consideră finisată din momentul
înregistrării de stat a persoanei juridice nou create. Actul de constituire al
persoanei juridice create ca urmare a transformării trebuie să conţină dispo-
ziţii cu privire la preluarea, în baza actului de predare-primire, a tuturor
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale persoanei juridice reorganizate
prin transformare.
Înregistrarea transformării în Registrul de stat serveşte drept temei pentru
confecţionarea altei ştampile şi modificarea denumirii din licenţa,
contractele comerciale și documentele bancare ale persoanei juridice nou
495
Войтович Г.И. Формы реорганизации юридических лиц и их классификация // Юридический
журнал (Federaţia Rusă), 2009, nr.3, p.82.
260
create. Aceasta îşi păstrează, în schimb, numărul de identificare de stat (care

serveşte în calitate de cod fiscal).
Chiar dacă în registrul de stat se fac înscrieri de radiere şi de înregistrare,
aceasta se consideră ca o reînregistrare şi nu ca o dizolvare a unei persoane
juridice şi înfiinţarea alteia noi. Persoana juridică îşi continuă activitatea cu
aceleaşi drepturi şi obligaţii patrimoniale pe care le avea până la
transformare496.
Uneori, transformarea poate fi o soluţie reuşită de salvare a unei persoane
juridice de la dizolvare. De exemplu, pentru a evita dizolvarea unei societăţi
cu răspundere limitată al cărui număr de asociați depăşeşte cifra de 50, se
admite schimbarea formei juridice de organizare prin transformarea acesteia
în societate pe acţiuni, la care numărul maxim de acţionari este nelimitat.
Pentru creditori, anumite pericole pot exista în cazul transformării
societăţilor în nume colectiv şi a societăţilor în comandită. Problema constă
în faptul că asociaţii societăţii în nume colectiv, cât şi comanditaţii răspund
nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii, iar în rezultatul
transformării, ei s-ar putea eschiva de la anumite obligaţii dobândite
anterior. În scopul de a stopa astfel de ilegalităţi, Codul civil stabileşte că în
cazul transformării societăţii în nume colectiv (societăţii în comandită) în
societate pe acţiuni, în societate cu răspundere limitată sau în cooperativă,
asociaţii (comanditaţii) continuă, în termen de 3 ani, să răspundă solidar şi
nelimitat pentru obligaţiile născute până la reorganizare (art.135, 144).
În literatura de specialitate se admite transformarea dintr-o societate
comercială într-o organizaţie necomercială, dar cu condiţia că votează
pentru aceasta toţi asociaţii497. Fără majoritatea de voturi o astfel de
transformare nu poate fi efectuată, deoarece potrivit art.55 alin.(3) din Codul
civil, asociaţii societăţilor comerciale au drepturi de creanţă asupra
bunurilor acesteia, iar membrii organizaţiei necomerciale nu au asemenea
drepturi. Drept urmare, persoanele care nu au participat la adunare sau care
au votat împotriva transformării ar putea fi lipsite de drepturile de creanţă
contrar voinţei lor.
Transformarea organizaţiilor necomerciale în societăţi comerciale nu
poate fi realizată sub nici o formă.
496
497
261
FAC
Iurie MIHALACHE
Capitolul 14. DIZOLVAREA ŞI LICHIDAREA

PERSOANEI JURIDICE
Planul
§1. Dizolvarea persoanei juridice cu scop lucrativ
§2. Lichidarea persoanei juridice cu scop lucrativ
§1. Dizolvarea persoanei juridice
Persoana juridică cu scop lucrativ se constituie pentru a desfăşura o activi-
tate comercială pe durata stabilită în actul constitutiv. Uneori durata persoanei
juridice se prelungeşte chiar şi după decesul asociaţilor. Cu toate acestea,
orice persoană juridică va sfârşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi
destin implacabil ca şi o persoană fizică: se naşte, trăieşte şi moare.
Încetarea activităţii unei persoane juridice impune parcurgerea a două faze:
dizolvarea şi lichidarea. Faza dizolvării cuprinde anumite operaţii care dec-
lanşează şi pregătesc încetarea existenţei persoanei juridice. La această fază
persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă, dar numai în măsura în care
aceasta este necesară pentru îndeplinirea formalităţilor de lichidare498.
Definiţie. Dizolvarea este acea operaţiune prin care persoana juridică cu
scop lucrativ pune capăt activităţii sale de întreprinzător, cu lipsirea acesteia
de dreptul de a încheia acte juridice legate de activitatea de întreprinzător.
Prin dizolvarea persoanei juridice se înţelege desfiinţarea şi încetarea
existenţei acesteia. Dizolvarea este o fază pregătitoare a lichidării, în
decursul căreia, deşi nu-şi pierde personalitatea juridică, societatea suferă
restrângeri ale obiectului de activitate (administratorii nu pot întreprinde
operaţiuni noi) şi modificări de esenţă ale structurii sale organizatorice
(administratorii urmează a fi înlocuiţi cu lichidatorii, adunarea generală îşi
restrânge atribuţiile)499. De regulă, dizolvarea are ca efect deschiderea
procedurii lichidării500. Însă existenţa persoanei juridice nu încetează, ea
continuă să existe pentru a exercita operaţiunile legate de lichidarea
patrimoniului agonisit în timpul activităţii. În acest caz, rezultă că persoana
juridică dispune de o capacitate juridică restrânsă, restrângerea capacităţii
survenind imediat demarării dizolvării.
498
499
500
Excepţie constituie fuziunea şi divizarea. Acestea au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a societăţii
care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului către societatea sau societăţile
nou formate, în starea în care se găseşte la data fuziunii sau divizării.
262
Aşadar, dizolvarea şi lichidarea reprezintă două faze obligatorii ale

procesului de încetare a existenţei persoanei juridice, separate de momentul
desemnării lichidatorilor. Cererea de lichidare nu poate fi primită dacă
anterior persoana juridică nu este dizolvată.
Dizolvarea persoanei juridice poate fi de două feluri, voluntară
(benevolă) şi forţată (în baza hotărârii judecătoreşti). În ambele situaţii,
dizolvarea poate avea loc numai la întrunirea unor temeiuri de dizolvare,
prevăzute în Codul civil, dar şi în alte acte normative.
Temeiuri de dizolvare voluntară. Persoana juridică se dizolvă pe cale
benevolă odată cu: a) expirarea termenului pentru care a fost constituită; b)
atingerea sau imposibilitatea atingerii scopului; c) adoptarea hotărârii în
acest sens de organul suprem al persoanei juridice; d) alte cauze prevăzute
de lege sau de actul de constituire (alin.(1) art.86 din Codul civil) .
a) Expirarea termenului pentru care a fost constituită. De regulă, persoa-
nele juridice se constituie pe o perioadă nelimitată de timp, însă uneori, fon-
datorii pot stabili un termen până la care persoana juridică să existe. Ca
atare, momentul în care intervine dizolvarea este considerată ziua următoare
expirării duratei persoanei juridice. Din acel moment, administratorul nu are
dreptul să întreprindă noi operaţiuni, dar are dreptul să le termine pe cele
începute deja.
La data expirării termenului pentru care a fost constituită, persoana
juridică nu este obligată să-şi înregistreze dizolvarea în registrul de stat,
deoarece organul de înregistrare cunoaşte data înregistrării şi durata de
existenţă a persoanei juridice.
b) Atingerea sau imposibilitatea atingerii scopului. Fondatorii constituie
persoana juridică cu scopul obţinerii de profit din activitatea de întreprinză-
tor. Însă acest obiectiv nu se obţine imediat, ci necesită o perioadă înde-
lungată de timp.
Luând în consideraţie că atât imposibilitatea realizării scopului, cât şi
realizarea lui sunt elemente de fapt, care trebuie dovedite pentru a justifica
dizolvarea persoanei juridice, spunem că dizolvarea în aceste cazuri este una
de fapt. Exemplu de imposibilitate de atingere a scopului poate servi
suportarea unor pierderi neaşteptate (distrugerea sau pieirea bunurilor ca
rezultat al unor calamităţi naturale) în urma cărora activele persoanei
juridice s-au redus într-atât, încât nu mai poate fi asigurată o activitate
normală a acesteia501.
501
263
FAC
Iurie MIHALACHE
Imposibilitate de atingere a scopului există şi atunci când între fondatori

se ivesc neînţelegeri grave, care fac imposibilă continuarea activităţii per-
soanei juridice. Neînţelegerile grave între asociaţi apar, de obicei, la persoa-
nele juridice cu număr mic de asociaţi, în care factorul personal joacă un rol
important. Divergenţele între asociaţi se referă, cel mai adesea, la proiectele
de activitate, la lipsa de transparenţă în activitatea administratorilor şi a
asociaţilor majoritari, la mărimea profitului, la suspectarea reciprocă în
privinţa săvârşirii unor fapte frauduloase etc.
În doctrină se susţine că atunci când imposibilitatea atingerii scopului
apare sub forma neînţelegerilor grave între fondatori, dizolvarea poartă ca-
racter judiciar. În celelalte cazuri de imposibilitate a realizării scopului sau
de realizare a lui, dizolvarea trebuie constatată prin hotărâre a adunării
generale502.
Practica judiciară naţională atestă contrariul, şi anume, că neînţelegerile
grave dintre asociaţi mai întâi trebuie confirmate pe interior, prin hotărârea
adunării generale. În speţă, obiect de examinare la Curtea Supremă de
Justiţie a fost acţiunea înaintată de asociaţi cu privire la dizolvarea societăţii
din motivul imposibilităţii atingerii scopului pentru care a fost constituită.
Instanţa supremă a stabilit că împrejurarea invocată de reclamanţi (imposibi-
litatea adoptării vreunor decizii de adunarea generală din cauza neînţelege-
rilor grave dintre asociaţi care dispun de cotele de participare în proporţii
egale - 50% /50%) constituie într-adevăt motiv de dizolvare, fiind prevăzută
de art.86 alin.(1) lit.(b) din Codul civil şi art.34 alin.(2) lit.(a) din Legea cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi. Însă, după cum rezultă din normele
arătate, dizolvarea societăţii pentru acest motiv trebuie constatată prin
hotărârea adunării generale a asociaţilor. Respectiv, constatarea acestei
situaţii de fapt depăşeşte competenţa instanţei de judecată503.
c) Adoptarea hotărârii de dizolvare de către organul suprem. Persoana
juridică se dizolvă în temeiul hotărârii organului suprem, întrucât constitui-
rea acesteia se bazează pe voinţa asociaţilor manifestată prin actul de consti-
tuire. Respectiv, tot asociaţii pot decide şi în privinţa dizolvării persoanei ju-
ridice. Voinţa asociaţilor privind dizolvarea persoanei juridice se manifestă
în cadrul adunării generale. Hotărârea privind dizolvarea persoanei juridice
poate avea la bază unul din următoarele motive: numărul de asociaţi scade
502
Piperea Gheorghe. Drept comercial. Întreprinderea. - Bucureşti: C.H.Beck, 2012, p.274.
503
Decizia Colegiului economic lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din
29.01.2009, dosar nr.2rae-6/09. Sursa: www.csj.md
264
sau depăşeşte numărul stabilit de lege; valoarea activelor se reduce sub

nivelul capitalului social minim stabilit de lege etc.
O normă reuşită în acest sens este prevăzută de Legea privind societăţile
cu răspundere limitată nr.135/2007. Conform art.59 alin.(3), fiecare asociat
este în drept să ceară dizolvarea societăţii în cazul în care la adunarea
generală repetată asociaţii nu pot adopta o anumită hotărâre în decurs de 3
luni consecutive, în urma cărui fapt societatea suportă prejudicii.
Temeiuri de dizolvare forţată. Dizolvarea forţată a persoanei juridice se
face prin hotărârea instanţei de judecată. Temeiurile dizolvării forţate sunt
prevăzute atât de Codul civil (alin.(1) art.87), cât şi de Legea insolvabilităţii
nr.149/2012504 (alin.(2) art.115).
Temeiuri prevăzute de Codul civil. Instanţa de judecată dizolvă persoana
juridică dacă:
a) Constituirea ei este viciată. Viciu la constituirea persoanei juridice se
consideră situaţia în care au fost încălcate condiţiile de formă sau de fond
ale actului de constituire sau prevederile legale. Exemple în acest caz ser-
vesc temeiurile de nulitate a societăţii comerciale prevăzute la art.110 din
Codul civil:
– actul de constituire lipseşte sau nu este autentificat notarial;
– obiectul de activitate al persoanei juridice este ilicit sau contrar ordinii
publice;
– actul de constituire nu prevede denumirea persoanei juridice, apor-
turile asociaţilor, mărimea capitalului social sau scopul persoanei juridice;
– dispoziţiile legale privind capitalul social minim nu au fost respectate;
– toţi fondatorii au fost incapabili la data constituirii persoanei juridice.
Dacă încălcarea condiţiilor de fond sau de formă au urmat după constitui-
rea persoanei juridice, acest fapt nu serveşte temei de dizolvare.
b) Actul de constituire nu corespunde prevederilor legii. Cel mai frec-
vent, neconcordanţele dintre actul de constituire și prevederile legii iau naș-
tere în rezultatul modificărilor operate în actul de constituire de către orga-
nul suprem al persoanei juridice după constituirea acesteia. În situația în
care după constituirea persoanei juridice în legislaţie survin modificări refe-
ritoare la exigenţele actului de constituire, acesta urmează a fi racordat aces-
tor prevederi; în caz contrar, societatea riscă să fie dizolvată.
c) Nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma juridică de
organizare. Exemplu pot servi întreprinderile de arendă; odată cu adoptarea
504
Legea insolvabilităţii, nr.149 din 29.06.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012,
nr.193-197.
265
FAC
Iurie MIHALACHE
Codului civil, o astfel de formă juridică de organizare nu este prevăzută. În

acest caz, întreprinderile de arendă care activau la data intrării în vigoare a
Codului civil urmau să-şi modifice forma juridică de organizare. În caz
contrar, acestea riscau să fie dizolvate.
d) Activitatea ei contravine ordinii publice. Societatea comercială acti-
vează contrar ordinii publice în situaţia în care practică un gen de activitate
interzis de lege. De exemplu, o societate comercială care deţine saune, ad-
mite prestarea servicii de prostituţie; alt exemplu, societatea comercială des-
făşoară activităţi supuse licenţierii fără licenţă, cu licenţa expirată sau după
retragerea licenţei.
e) Există alte situaţii prevăzute de lege. Legea cu privire la antreprenoriat
şi întreprinderi nr.845/1992 stabileşte că persoana juridică poate fi supusă
dizolvării dacă nu a prezentat către inspectoratul fiscal dările de seamă
contabile, fiscale şi statistice pe o perioadă ce depăşeşte un an (art.34
alin.(5)). Pe de altă parte, Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali nr.220/2007 prevede că Inspecto-
ratul Fiscal Principal de Stat prezintă trimestrial organului înregistrării de
stat informaţii despre persoanele juridice care, în decursul unui an de la data
înregistrării, nu au prezentat dările de seamă fiscale şi nu au efectuat operaţii
pe conturile bancare, pentru a decide asupra radierii acestora din Registrul
de Stat (alin.(6) art.26).
Temeiuri prevăzute de Legea insolvabilităţii. Persoana juridică se dizolvă
prin falimentul acesteia. Numai falimentul persoanei juridice – văzut stricto
sensu, adică în accepţiunea dată acestei noţiuni de Legea insolvabilităţii
nr.149/2012 – duce la dizolvarea persoanei juridice505.
Dizolvarea persoanei juridice se pronunţă prin aceiaşi încheiere judecăto-
rească prin care se dispune trecerea la faliment, ceea ce înseamnă că dizol-
varea intervine, în acest caz, automat (de drept). Ca rezultat, activitatea per-
soanei juridice debitoare încetează, întrucât ea intră în procedura de faliment
(lichidare).
Înregistrarea dizolvării. Hotărârea de dizolvare adoptată de adunarea
generală a asociaţilor devine opozabilă terţilor de la data înregistrării de stat.
În acest scop, administratorul persoanei juridice depune o cerere de
dizolvare la Camera Înregistrării de Stat, la care anexează hotărârea adunării
generale privind dizolvarea. Registratorul adoptă decizia cu privire la
505
Conform art.115 alin.(2) din lege, instanţa de insolvabilitate va pronunţa, prin încheierea de intrare
în faliment, dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune: a) desemnarea unui lichidator; b) valori-
ficarea şi lichidarea masei debitoare.
266
înregistrarea dizolvării persoanei juridice şi consemnează în Registrul de

stat informaţia respectivă, cu înscrierea menţiunii „în lichidare” (alin.(2)
art.23 al Legii nr.220/2007).
În cazul dizolvării prin hotărâre judecătorească, instanţa transmite o
copie de hotărâre irevocabilă organului care a efectuat înregistrarea de stat a
persoanei juridice care se dizolvă. În actele, scrisorile, rapoartele şi
informaţiile care emană de la persoana juridică dizolvată trebuie să se indice
că aceasta este „în lichidare”.
§2. Lichidarea persoanei juridice
Precizări. Lichidarea persoanelor juridice reprezintă procesul de dispari-
ţie a acestora. Regulile cu privire la lichidarea persoanelor juridice sunt pre-
văzute în art.86-100 din Codul civil; art.34-36 din Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992506; art.97 şi 98 din Legea cu
privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997507; art.23-26 din Legea privind
înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali
nr.220/2007508.
Conform datelor preluate de pe pagina web a Camerei Înregistrării de
Stat, în anul 2013 au fost radiate din registrul de stat 1857 de entităţi
juridice. În mare parte acestea sunt societăţile cu răspundere limitată care
până la radiere au trecut prin procedura de lichidare509.
Ca şi în cazul înregistrării, radierea persoanelor juridice din registrul de
stat este de competenţa Camerei Înregistrării de Stat. Însă spre deosebire de
procedura înregistrării, care poate fi efectuată şi în regim de urgenţă (de
exemplu, în 24 de ore sau chiar în 4 ore), procedura de lichidare este una
foarte complexă şi îndelungată. Legea nu prevede termenul limită în care
persoana juridică poate îndeplini toate formalităţile de lichidare. Practica
atestă faptul că în cazul în care persoana juridică nu are datorii faţă de buge-
tul public naţional, procedura lichidării durează, cel puţin, un an de zile510.
506
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845 din 03.01.1992 // Monitorul Parlamen-
tului, 1994, nr.2.
507
Moldova, 1997, nr.38-39.
508
Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali,
509
Site-ul oficial al Camerei Înregistrării de Stat, http://cis.gov.md/content/6#3 (vizitat 14.01.2014).
510
Corj Mihai. Aspecte teoretice şi practice privind procedura de dizolvare/lichidare a persoanei
juridice în temeiul hotărârii organului ei competent // Revista ştiinţifico-practică „Legea şi viaţa”,
2009, nr.7, p.42.
267
FAC
Iurie MIHALACHE
În doctrină este menţionat că lichidarea constituie o cale de încetare a

activităţii persoanelor juridice prin care dispare calitatea de subiect de drept,
încetează capacitatea juridică, precum şi toate drepturile şi obligaţiile, fără
transmiterea prin succesiune511, iar într-o definiţie proprie spunem că
lichidarea reprezintă un ansamblu de operaţiuni necesare finalizării
afacerilor unei persoane juridice supusă dizolvării512.
Aşa cum se înţelege, procedura de lichidare nu se face deodată, ci
durează în timp şi include un şir de operaţiuni necesare pentru informarea
creditorilor, valorificarea creanţelor, stabilirea activelor şi transformarea lor
în numerar, stabilirea pasivului, plata datoriilor faţă de creditori şi
împărţirea rezultatelor lichidării între asociaţi. Pentru efectuarea acestui şir
de acţiuni, pe întreaga perioadă a lichidării persoana juridică, deşi dizolvată,
va continua să-şi păstreze personalitatea juridică, doar că în denumirea
acesteia se va face menţiunea, „în lichidare”513.
Codul civil instituie trei reguli cu referire la lichidarea persoanelor
juridice. Aceste reguli mai sunt numite principii, şi anume: a) persoana
juridică îşi păstrează personalitatea juridică pe tot parcursul lichidării; b)
lichidarea persoanei juridice se face în favoarea membrilor fondatori; c)
lichidarea persoanei juridice este obligatorie.
a) Persoana juridică îşi păstrează personalitatea juridică pe tot
parcursul lichidării. Conform alin.(3) art.86 din Codul civil, persoana
juridică continuă să existe şi după dizolvare în măsura în care este necesar
pentru lichidarea patrimoniului. Aceasta înseamnă că persoana juridică îşi
păstrează calitatea de subiect de drept. Organele de conducere rămân
511
Слоневская А.Ю. Ликвидация коммерческих организаций // Автореф. дисс. на соиск. учен.
степ. канд. юрид. наук (спец. 12.00.03 - предприн. право). – Санкт-Петербург, 2004, p.5.
512
Ţinând cont de faptul că lichidarea este inseparabilă de instituţia dizolvării (lichidarea este o
consecinţă a dizolvării; şi nu există lichidare fără dizolvare), instituţia lichidării a fost adeseori lăsată
în umbră, locul ei fiind preluat de dizolvare, mai atractivă din punct de vedere al abordării teoretice.
Din acest considerent, instituţia lichidării persoanelor juridice a fost puţin abordată în doctrina de
specialitate. În doctrina autohtonă lucrări consacrate lichidării persoanelor juridice aproape că nu
există, iar din literatura străină putem enumera, în primul rând, profesorii ruşi (A.Ciureaev,
L.Podiaceva, L.Poteagaeva). Cu toate acestea, majoritatea autorilor se rezumă la interpretarea
normelor legale, fără a efectua o abordare ştiinţifică asupra procesului de lichidare.
513
Luând în consideraţie că atât Codul civil, cât şi legile speciale nu prevăd o durata de timp în care
persoana juridică se poate află în lichidare, propunem ca lichidarea persoanei juridice să nu
depăşească termenul de 3 (trei) ani. Cu titlu de excepţie, pentru motive temeinice, lichidarea să poată
fi prelungită de către instanţa de judecată cu cel mult un an. Impunerea unui asemenea termen se
justifică datorită situaţiei în care se află persoana juridică în timpul lichidării (capacitate juridică
limitată; înlocuirea administratorului cu lichidatorul), precum şi din necesitatea de a clarifica cât mai
rapid raporturile cu creditorii.
268
aceleaşi, doar că au o competenţă mai redusă. Adunarea generală a

asociaţilor ca organul suprem de conducere îşi păstrează dreptul de a aproba
bilanţul de lichidare (art.93 alin.(2)), proiectul de împărţire a activelor,
calculele şi raportul privind lichidarea (art.96 alin.(4)), poate reveni asupra
hotărârii de lichidare (art.86 alin.(5)). Administratorul este înlocuit cu
lichidatorul. Atribuţiile lichidatorului sunt asemănătoare cu cele ale admi-
nistratorului, singura deosebire constând în faptul că toate acţiunile sale sunt
îndreptate către lichidare. Patrimoniul se păstrează şi continuă să aparţină
persoanei juridice supusă lichidării. Atributele de identificare se menţin,
atâta doar că pe actele care emană de la persoana juridică trebuie făcută
menţiunea că se află „în lichidare” (art.89 alin.(4)). La fel, persoana juridică
îşi păstrează sediul şi naţionalitatea până la terminarea lichidării.
Cu toate acestea, în perioada lichidării persoana juridică are mai puţine
posibilităţi comparativ cu o persoană juridică ce funcţionează în mod
normal, motiv din care spunem că persoana aflată în lichidare dispune de o
capacitate juridică restrânsă. Aceasta rezultă din faptul că obiectul şi
scopul persoanei juridice aflate în lichidare este diferit de acel avut de ea în
timpul unei activităţi obişnuite.
O primă restrângere a obiectului de activitate a persoanei juridice aflată
în lichidare constă în faptul aceasta nu poate încheia acte juridice noi, ci le
finalizează pe cele începute. Activitatea de după dizolvare este consacrată
exclusiv formalităţilor de lichidare. În al doilea rând, administratorul per-
soanei juridice este înlocuit cu un lichidator. Prin urmare, gestiunea patri-
moniului persoanei juridice trece de la administrator la lichidator. În al
treilea rând, are loc modificarea scopului persoanei juridice. Aceasta nu mai
are ca scop obţinerea şi repartizarea de profit între membrii fondatori, ci este
obligată la satisfacerea creanţelor faţă de creditori, împărţirea activelor între
asociaţi şi în final, radierea persoanei juridice din registrul de stat.
b) Lichidarea persoanei juridice se face în favoarea asociaţilor. Întregul
proces de lichidare se desfăşoară în favoarea asociaţilor şi are ca scop de a
proteja interesele lor. Indiferent de felul dizolvării, forţate sau voluntare,
interesul asociaţilor este pe prim plan. Anume din acest motiv legea
stabileşte că dreptul de a cere lichidarea (voluntară) persoanei juridice apar-
ţine asociaţilor. Aceştea au dreptul de a cere lichidarea, de a stabili lichida-
torul, de a solicita împărţirea activelor etc.
Asociaţii sunt în drept să se opună modului în care lichidatorii întocmesc
bilanţul de lichidare şi proiectul de repartizare a activelor. Se va ţine cont și
de faptul că asociaţii nu pot încasa nici o sumă din vânzarea activelor supuse
269
FAC
Iurie MIHALACHE
lichidării înainte ca toţi creditorii persoanei juridice să fi fost plătiţi. În

consecinţă, există riscul ca asociaţii să nu mai încaseze nimic după achitarea
acestor datorii.
c) Lichidarea persoanei juridice este obligatorie. În acest sens legea
stabileşte că dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea
procedurii lichidării. Cu alte cuvinte, de fiecare dată când are loc dizolvarea
persoanei juridice, urmează lichidarea acesteia (persoana juridică nu poate
rămâne în faza dizolvării). În schimb nu există lichidare în cazul fuziunii şi
dezmembrării persoanei juridice (art.86 alin.(2) din Codul civil). Explicaţia
constă în faptul că în cazul reorganizării, persoana juridică nu-şi înstrăinează
patrimoniul, ci doar îl transmite către persoanele juridice succesoare.
Procedura de lichidare. Lichidarea persoanelor juridice se face cu
respectarea următoarelor etape: 1) Desemnarea lichidatorului; 2) Informa-
rea creditorilor; 3) Înaintarea creanţelor; 4) Elaborarea proiectului bilanţului
de lichidare; 5) Lichidarea activului şi pasivului persoanei juridice; 6)
Radierea persoanei juridice.
Desemnarea lichidatorului. De regulă, numirea lichidatorului se face prin
hotărârea organului suprem de conducere al persoanei juridice şi mai rar
prin hotărârea instanţei de judecată. În perioada de până la numirea de către
organul suprem a unui lichidator, împuternicirile de lichidator revin
administratorului persoanei juridice.
Lichidatorul urmează să notifice imediat Camera Înregistrării de Stat
despre numirea sa în funcţie şi să anexeze hotărârea adunării generale sau
hotărârea instanţei de judecată, iar organul de înregistrare va opera
menţiunile respective în Registrul de stat al persoanelor juridice.
Subliniem faptul că actele emise de către lichidator sunt opozabile terţilor
de la data înregistrării lichidatorului la Camera Înregistrării de Stat şi nu de
la data numirii lui de către organul de conducere. Înregistrarea dizolvării
persoanei juridice şi înregistrarea lichidatorului se fac de regulă
concomitent, aceste două înregistrări fiind corelate.
Patrimoniul trece de la administrator la lichidator prin semnarea unui act
de predare-primire şi în starea în care se află la momentul respectiv. De
aceea, în actul de predare-primire trebuie să fie descrise cu maximă
exactitate starea bunurilor primite de lichidator.
Activitatea lichidatorului durează până la momentul radierii persoanei
juridice din registrul de stat. În situaţia revocării lichidatorului,
împuternicirile acestuia încetează la momentul când noul lichidator este
înregistrat la Camera Înregistrării de Stat, cu excepţia obligaţiei de
270
transmitere a documentelor şi a bunurilor, care decade la momentul semnării

actului de predare-primire şi prezentării raportului privind operaţiunile deja
săvârşite de el în calitate de lichidator514.
Informarea creditorilor. După înregistrarea desemnării sale, lichidatorul
publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, în două ediţii
consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15
zile515, îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi despre
termenul de înaintate a creanţelor (art.91 din Codul civil)516.
Calitatea de creditor se constată din actele contabile. Mai frecvent,
creditori ai persoanei juridice sunt: Inspectoratul Fiscal Principal de Stat
(pentru impozitele calculate, dar neplătite)517; Compania Naţională de
514
515
Există păreri care susţin că informarea poate fi efectuată şi mai târziu, iar nerespectarea termenului
de 15 zile de informare personală a creditorilor nu este un termen de decădere din drepturi (Roşca
Nicolae, op.cit., p.157). Mai mult chiar, Legea privind societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 exclude şi
acest termen, stabilind că lichidarea poate fi făcută şi fără publicarea avizului în Monitorul Oficial,
dacă de la data înregistrării şi până la data adoptării hotărârii de lichidare, societatea pe acţiuni nu a
încheiat nici un contract (art.97 alin.(6)). Subliniem că în practică asemenea cazuri sunt foarte rare, iar
organul de înregistrare de fiecare dată cere publicarea avizului.
516
Într-o decizie de speţă, Curtea Supremă de Justiţie s-a expus că „Instanţa de fond era necesar să se
conducă de prevederile art.91 din Codul civil care stabileşte că după înregistrarea desemnării sale,
lichidatorul publică în Monitorul Oficial al R.Moldova avizul despre lichidarea persoanei juridice.
Lichidatorul urma să publice nu dispozitivul hotărârii, ci avizul despre lichidarea persoanei juridice
(Dos nr. 2re-167/06, www.csj.md).
517
În conformitate cu art.83 alin.(6) din Codul fiscal, lichidatorul este obligat să prezinte
inspectoratului fiscal teritorial declaraţia cu privire la impozitul pe venit pentru întreaga perioadă a
anului de gestiune pe parcursul căruia persoana juridică a desfăşurat activitate de întreprinzător.
Inspectoratul fiscal teritorial în raza căruia persoana juridică în proces de lichidare stă la evidenţă
efectuează primul control fiscal legat de lichidare. Controlul poartă un caracter total, inspectorul
fiscal fiind în drept să verifice întreaga activitate a întreprinderii. După finisarea controlului, organul
fiscal emite Actul de control fiscal.
După primul control fiscal, lichidatorul este obligat să pregătească şi să prezinte organului fiscal un
şir de documente pentru cel de-al doilea control fiscal, şi anume:
- Certificatul de la Editura de imprimate „Statistica” privind restituirea blanchetelor de strictă evidenţă;
- Certificatul de la Compania Naţională de Asigurări în Medicină privind lipsa datoriilor. În vederea
primirii unui astfel de certificat persoana juridică va fi obligată să dezactiveze toate poliţele de
asigurare obligatorie de asistenţă medicală ale salariaţilor;
- Certificatul de la Serviciul Vamal al R.Moldova privind lipsa datoriilor la bugetul de stat
(compartimentul plăţi vamale);
- Certificatul privind închiderea contului bancar de la băncile unde persoana juridică deţine conturi;
- Autorizaţia Ministerului Afacerilor Interne al R.Moldova pentru distrugerea ştampilei;
- Certificatul de la Casa teritorială de Asigurări Sociale privind lipsa datoriilor;
- Copia a două anunţuri din Monitorul Oficial despre lichidarea persoanei juridice;
- Copia bilanţului de lichidare a persoanei juridice.
După finisarea celui de al doilea control fiscal în legătură cu lichidarea, organul fiscal emite actul de
control fiscal total, iar apoi eliberează un certificat privind lipsa datoriilor faţă de bugetul de stat.
271
FAC
Iurie MIHALACHE
Asigurări în Medicină; Casa Naţională de Asigurări Sociale; băncile;

prestatorii de energie electrică, termică, gaze naturale, telefonie fixă şi
mobilă, internet etc. Creditori se consideră şi asociaţii persoanei juridice,
pentru dividendele calculate, dar neprimite518.
Despre lichidarea persoanei juridice trebuie informaţi şi salaraţii.
Conform prevederilor din Codul muncii, lichidarea persoanei juridice are ca
efect concedierea personalului (art.86). În legătură cu aceasta, salariaţii
urmează a fi preavizaţi, sub semnătură, cu două luni înainte de lichidare,
pentru a-şi putea găsi un alt loc de muncă (art.184). Salariaţii devin creditori
ai persoanei juridice pentru salariul calculat, dar neprimit, şi pentru
indemnizaţia de eliberare din serviciu, mărimea căreia se stabileşte conform
art.186 din Codul muncii.
Înaintarea creanţelor. Conform art.92 din Codul civil, termenul de
înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Prin hotărârea de lichidare se
poate prevedea un termen şi mai lung519. Dacă lichidatorul respinge creanţa,
creditorul poate să înainteze o acţiune în instanţa de judecată privind
încasarea datoriilor. În acest sens legea stabileşte un termen de 30 de zile de
adresare în judecată, termen care începe să curgă de la data când creditorul a
fost informat despre respingerea creanţei sale.
Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare. După expirarea
termenului de înaintare a creanţelor, lichidatorul este obligat să întocmească
un proiect al bilanţului de lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi
valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice
recunoscute de lichidator şi datoriile care se află în curs de examinare în
instanţa de judecată.
Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului care
a desemnat lichidatorul. Dacă din proiectul de lichidare reiese că pasivele
sunt mai mari decât activele, lichidatorul va fi nevoit să declare starea de
insolvabilitate. Având acordul tuturor creditorilor şi luând în consideraţie
518
Adoptarea hotărârii de lichidare nu trebuie să afecteze interesele creditorilor. Dacă persoana
juridică în lichidare are încheiate contracte aflate în derulare, lichidatorul va trebui să aştepte până la
scadenţa acestor contracte sau să negocieze cu fiecare creditor şi să-l despăgubească ori să întreprindă
alte măsuri care ar permite încetarea paşnică a raporturilor contractuale.
519
Creditorii pot înainta creanţe şi după expirarea termenului de 6 luni. Raţiunea introducerii acestui
termen în Codul civil este de a servi ca punct de reper pentru lichidator la întocmirea bilanţului
contabil. Riscul depăşirii termenului pentru creditori constă în faptul că lichidatorul poate depune
cerere de radiere a persoanei juridice din Registrul de stat, iar creanţele creditorilor pot rămâne
nesatisfăcute.
272
faptul că insolvabilitate este un proces de durată şi cu multe cheltuieli, se

permite ca lichidatorul să ducă la bun sfârşit procedura de lichidare, fără a
mai intenta acţiunea de insolvabilitate.
Lichidarea activului şi pasivului persoanei juridice. Prin lichidarea
activului persoanei juridice se înţelege: a) transformarea bunurilor persoanei
juridice în bani; b) încasarea creanţelor de la debitorii persoanei juridice.
Bunuri ce urmează a fi supuse procedurii de transformare în bani (de
vânzare) sunt bunurile mobile, imobile, corporale, incorporale, bunurile
aduse ca aport în natură la momentul constituirii persoanei juridice, bunurile
dobândite pe parcursul activităţii persoanei juridice.
Încasarea creanţelor de la debitorii persoanei juridice de asemenea este o
procedură de durată. Dacă debitorii nu sunt de acord să restituie datoriile,
atunci lichidatorul are obligaţia de a solicita încasarea forţată a acestora prin
intermediul instanţei de judecată.
Prin lichidarea pasivului persoanei juridice se înţelege achitarea
datoriilor creditoare pe care le are persoana juridică aflată în procedură de
lichidare. Această procedură urmează după finalizarea procedurii de
lichidare a activului, deoarece mijloacele băneşti sunt obţinute în urma
vânzării patrimoniului persoanei juridice şi încasării datoriilor debitoare.
Achitarea cu creditorii se face într-o anumită ordine, ţinând cont de „im-
portanţa socială” a creanţelor. În primul rând, sunt plătite restanţele legate de
prejudiciile cauzate vieţii şi sănătăţii. În al doilea rând, se fac achitările
pentru salariu şi indemnizaţii către persoanelor ce lucrează în baza contractu-
lui individual de muncă. În al treilea rând, se achită creanţele din obligaţiile
garantate cu propriile bunuri ale persoanei juridice sub formă de gaj. În al
patrulea rând, se sting datoriile faţă de bugetul de stat, fondul de asigurări
medicale şi sociale. În al cincilea rând, se fac achitările cu alţi creditori520.
Potrivit art.96 din Codul civil, activele persoanei juridice cu scop lucrativ
dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt
transmise de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la
capitalul social.
Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte raportul privind
lichidarea, care reflectă mărimea şi componenţa activelor rămase. Dacă doi
sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei juridice,
lichidatorul întocmeşte un proiect de repartizare a activelor, în care
520
Голофаев В.В. Предпринимательское право: Учебник / Отв. ред. В.С.Белых. – Москва:
Проспект, 2009, p.208.
273
FAC
Iurie MIHALACHE
stabileşte principiile de reprtizare. Lichidatorul persoanei juridice dizolvate,

cu consimţământul participanţilor, poate să nu înstrăineze bunurile dacă nu
este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.
Proiectul de împărţire a activelor, calculele şi raportul privind lichidarea
se prezintă spre aprobare organului care a desemnat lichidatorul. Aceasta
poate introduce modificări în proiectul de împărţire, luând în consideraţie
voinţa participanţilor.
Potrivit art.98 din Codul civil, activele persoanei juridice dizolvate nu pot
fi repartizate persoanelor îndreptăţite decât după 12 luni de la data ultimei
publicări a avizului privind dizolvarea şi după două luni din momentul
aprobării bilanţului lichidării şi a planului de repartizare a activelor, dacă
aceste documente nu au fost contestate în instanţa de judecată sau dacă
cererea de contestare a fost respinsă printr-o hotărâre judecătorească
irevocabilă.
Radierea persoanei juridice. După reprtizarea activelor între fondatorii
persoanei juridice aflate în lichidare, lichidatorul va depune la Camera
Înregistrării de Stat o cerere prin care va solicita radierea persoanei juridice
din Registrul de stat.
Procedura de radiere a persoanei juridice din Registrul de stat este
prevăzută în Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali nr.220/2007. Conform art.24, pentru radierea
persoanelor juridice din Registrul de stat solicitantul trebuie să depună o
cerere de radiere, la care se anexează bilanţul de lichidare şi planul de
repartizare a activelor. Legea mai cere ca persoana juridică în lichidare să
confirme publicarea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova a unui aviz
de lichidare, dar şi lipsa datoriilor la bugetul public naţional.
Până la depunerea documentelor privind radierea din Registrul de stat,
persoana juridică în lichidare este obligată, pe propria răspundere, să închidă
contul (conturile) bancar (e) şi să predea ştampila pentru distrugere
organului abilitat.
După ce verifică setul de acte, Camera Înregistrării de Stat emite o
decizie de radiere a persoanei juridice şi face consemnarea respectivă în
Registru de stat. Din acest moment, persoana juridică încetează de a mai fi
subiect de drept, personalitatea sa juridică dispărând.
Lichidatorul. Lichidatorul este persoana împuternicită să efectueze
operaţiunile de lichidare a persoanei juridice. Persoana juridică aflată în
lichidare poate avea unul sau mai mulţi lichidatori. În acest sens, legea
stabileşte că lichidatorul este desemnat de către organul care a decis
274
dizolvarea persoanei juridice, acesta fiind, în mod obişnuit, organul suprem

de conducere sau, mai rar, instanţa de judecată. În cazul în care persoana
juridică are un singur fondator, acesta emite o decizie de lichidare a
persoanei juridice.
Organul suprem va desemna un lichidator dintre membrii săi, dintre
membrii organului executiv sau, dacă actul de constituire nu interzice, o altă
persoană pe care o va considera competentă. În situaţia în care lichidatorul
este desemnat de instanţa judecătorească, aceasta va numi persoana indicată
de reclamant sau de administratorul persoanei juridice521. Până la desemna-
rea lichidatorului, funcţiile acestuia vor fi exercitate de către administrator.
Intervenţia instanţei de judecată în faza lichidării poartă caracter
excepţional. În cazul în care, între momentul dizolvării şi momentul numirii
lichidatorului, persoana juridică are calitatea de parte într-un litigiu, inclusiv
acela în care s-a solicitat numirea lichidatorului, reprezentarea persoanei în
proces este asigurată de către administrator, ca şi în situaţiile obişnuite,
pentru că mandatul acestuia nu încetează prin dizolvare. Altfel spus,
mandatul administratorului încetează doar în momentul în care este înlocuit
cu lichidatorul. Din momentul dizolvării şi până la numirea unui lichidator,
administratorul nu poate începe operaţiuni noi. Instanţa nu se poate subroga
în atribuţiile lichidatorului522.
Lichidatorul poartă aceiaşi răspundere ca şi administratorul. Ţinând cont
de faptul că activitatea administratorului este reglementată de regulile cu
privire la mandat, spunem că lichidatorul, ca şi administratorul, este un
mandatar al persoanei juridice. Mandatul lichidatorului are un conţinut legal
şi contractual: unele împuterniciri sunt conferite de lege, altele putând fi
conferite de asociaţi523.
Lichidatorul îşi îndeplinește mandatul sub controlul cenzorilor, iar în si-
tuaţia persoanelor juridice care nu dispun de cenzori, acest control este exer-
citat de către asociaţi. La preluarea funcţiei lichidatorul trebuie să întreprin-
dă, cu participarea administratorului, primele operaţiuni ale lichidării, res-
pectiv efectuarea unui inventar şi întocmirea unui bilanţ, care să constate si-
tuaţia exactă a activului şi pasivului persoanei juridice. Mai apoi, lichidato-
rul va prelua întregul patrimoniu al persoanei juridice pe baza unui proces-
verbal (act) de predare-primire încheiat cu administratorul. La fel, vor fi
transmise toate registrele şi actele persoanei juridice.
521
2011, p.240.
522
523
Piperea Gheorghe, op.cit., p.288.
275
FAC
Iurie MIHALACHE
Obligaţiile lichidatorului. În scopul realizării împuternicirilor lichida-

torul este obligat:
a) Să finalizeze operaţiunile existente. Lichidatorul nu poate încheia noi
contracte cu referire la obiectul de activitate al persoanei juridice. Încălcarea
acestei reguli atrage după sine răspunderea personală a lichidatorului. Cu
titlu de excepţie, pot fi încheiate actele juridice necesare lichidării, cum sunt
vânzarea activelor, evaluarea sau paza bunurilor, dar şi cele curente, precum
energia electrică, termică, gaze naturale, angajarea de specialişti, organi-
zarea de licitaţii etc. Contractele persoanei juridice încheiate până la
emiterea deciziei de lichidare necesită a fi onorate.
b) Să valorifice creanţele. Lichidatorul va solicita de la debitori achitarea
creanţelor. În acest scop, lichidatorul va putea folosi toate mijloacele
posibile, chiar şi intentarea unui proces de insolvabilitate faţă de creditori.
c) Să transforme în bani bunurile persoanei juridice. Se poate întâmpla
ca activele persoanei juridice în lichidare să fie alcătuite din bunuri. În acest
caz, lichidatorul va trebui să vândă aceste bunuri, iar cu banii acumulaţi să
achite datoriile persoanei juridice în lichidare.
d) Să satisfacă creanţele creditorilor. Deseori, activele persoanei juridice
în lichidare sunt atât de mici, încât lichidatorul nu poate satisface pe deplin
creanţele creditorilor. În astfel de situaţii, creditorii vor fi nevoiţi să accepte
achitarea creanţelor în proporţii mici.
e) Să întocmească bilanţul de lichidare. Acesta reprezintă un raport în
care se arată valoarea activelor şi valoare pasivelor persoanei juridice în
lichidare.
f) Să împartă activele între asociaţi. Conform legii, împărţirea activelor
va fi posibilă numai după achitarea creanţelor faţă de creditori. Prin urmare,
în cazul persoanelor juridice a căror active sunt minime, există riscul ca
asociaţii să nu primească nimic.
g) Să prezinte actele pentru radiere. După repartizarea activelor,
lichidatorul va depune la Camera Înregistrării de Stat cererea de radiere a
persoanei juridice împreună cu actele necesare, iar organul de înregistrare va
efectua radierea din Registrul de stat.
Cerinţele pentru ocuparea funcţiei de lichidator sunt prevăzute în Codul
civil şi Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992.
Astfel, conform prevederilor art.90 alin.(1) din Codul civil, poate fi
lichidator orice persoană fizică care: a) a atins vârsta de 18 ani; b) nu a fost
declarată incapabilă; c) este cetăţean al Republicii Moldova şi domiciliază
permanent pe teritoriul ei. Unele condiţii speciale pentru lichidatori sunt
276
impuse prin Legea nr.845/1992, şi anume: a) să dispună de studii

superioare; b) să posede cunoştinţe şi experienţă în domeniu, şi c) să fie
înregistrat ca întreprinzător individual (art.35 alin.(2)).
Subliniem că condiţia impusă lichidatorului de a fi înregistrat în
calitate de întreprinzător individual nu este aplicabilă la moment.
Doctrina explică aceasta prin faptul că activitatea de lichidator al
persoanelor juridice nu poate fi calificată ca activitate de întreprinzător 524
şi că persoana (n.n. – lichidatorul) care vede în procedura de lichidare o
afacere subminează interesul celor pe care legea îi protejează, adică al
asociaţilor525.
Remuneraţia lichidatorului se achită din contul persoanei juridice aflate
în lichidare. Cu toate acestea, în practică au existat situaţii în care
cheltuielile procesului de lichidare şi remuneraţia lichidatorului au fost puse
pe seama asociaţilor societăţii cu răspundere limitată şi încasate în mod
solidar. Astfel s-a procedat la cauza civilă intentată de Inspectoratul Fiscal
de Stat Ungheni privind lichidarea SRL „Vlab Impex”. Hotărârea instanţei
de fond a fost confirmată de către instanţa de recurs, cu rectificarea unor
calcule privind suma cheltuielilor şi a remuneraţiei526.
Redeschiderea procedurii de lichidare. Pentru a redeschide procedura
de lichidare, persoana cointeresată trebuie să demonstreze că există unul din
temeiurile prevăzute la art.100 din Codul civil, şi anume: 1) apare un
creditor sau o altă persoană îndreptăţită să pretindă activul repartizat între
participanţi; 2) sunt descoperite active ale persoanei juridice lichidate care
n-au fost valorificate de către lichidator.
Redeschiderea procedurii de lichidare se face la cererea persoanei
interesate (creditor sau altă persoană îndreptăţită) și în termenul general
de prescripţie prevăzut la art.267 din Codul civil, adică nu mai târziu de
3 ani, calculat de la data emiterii deciziei de radiere a persoanei juridice.
În acest sens, persoana trebuie să aducă dovezi, fie că este creditor al
persoanei juridice lichidate şi nu a ştiut despre radierea acesteia din
Registrul de stat, fie că persoana juridică lichidată deţine anumite active
524
Lungu Marcel. Dreptul afacerilor: Curs universitar. Ediţia a II-a (coord. A.Cuznețov). – Chişinău:
CEP USM, 2013, p.295.
525
526
Dosar nr. 2re-252/07, Nota informativă a Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu
privire la modul de soluţionare a cererilor privind constituirea, dizolvarea (lichidarea) sau
reorganizarea agenţilor economici”, www.csj.md.
277
FAC
Iurie MIHALACHE
despre care nu s-a ştiut la data radierii, cum ar fi contracte valabile,

conturi bancare, creanţe etc. 527
Procedura de lichidare poate fi dispusă și în privința întreprinzătorilor
individuali. În acest context, atât Codul civil, cât şi Legea nr.220/2007 nu
operează cu noţiunea de „lichidare a întreprinzătorului individual”, ci
foloseşte expresia „încetare a calităţii întreprinzătorului individual”.
În urma modificărilor operate la art.35 din Codul de Procedură Civilă
(prin Legea nr.29/06.03.2012, în vigoare din 13.03.2012), pricinile privind
dizolvarea şi lichidarea persoanelor juridice sunt de competenţa exclusivă a
Judecătoriei Comerciale de Circumscripţie, iar cererile de încetare a
calității întreprinzătorilor individuali – persoane fizice se soluţionează de
instanţele de drept comun.
527
Într-o situaţie de speţă, reclamanţii s-au adresat cu cerere de apel solicitând redeschiderea
procedurii de lichidare, iar ca motiv au invocat descoperirea unor active ale persoanei juridice
lichidate care n-au fost valorificate de către lichidator. În acest sens au fost aduse probe că în baza
unei tranzacţii încheiate până la începerea lichidării, SA „Agrofirma Cahul” a transmis întreprinderii
sale fiice SRL „Podgoria Dunării” utilaj şi mijloace fixe în valoare de 26.584.274 lei, cu referire la
care a fost stabilită şi percepută greşit taxa pe valoare adăugată (TVA) în sumă de 4.433.712 lei, fapt
constatat prin decizia Inspectoratului Fiscal de Stat Cahul. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău
cerinţele reclamanţilor au fost admise cu redeschiderea procedurii de lichidare a SA „Agrofirma
Cahul” şi desemnarea unei alte persoane în calitate de lichidator (Dosar nr. 2re-478/09, www.csj.md).
278
Capitolul 15. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR

Planul
§1. Consideraţii generale privind insolvabilitatea
§2. Subiecţii procedurii de insolvabilitate
§3. Primirea şi examinarea cererii introductive
§4. Intentarea şi desfăşurarea procedurii de insolvabilitate
§5. Procedura de restructurare
§6. Procedura falimentului
§7. Încetarea procedurii de insolvabilitate
§1. Consideraţii generale privind insolvabilitatea
Aspecte istorice. Insolvabilitatea îşi are originea în dreptul roman.
Instituţia insolvabilităţii la romani se numea „vendetio bonorum” şi se iniţia
de către persoana care avea o creanţă faţă de debitor.
Procedura se desfăşura sub autoritatea pretorului. Dacă debitorul nu
achita datoriile faţă de creditor, era informat pretorul care constata
imposibilitatea achitării datoriilor. Bunurile debitorului se transmiteau în
gestiunea creditorului. Acesta desemna o persoană (curator bonorum) care
avea obligaţia de a publica avize şi a aduce la cunoştinţa publicului despre
vânzarea averii debitorului. Dacă în timp de o lună de la data publicării
avizului de vânzare debitorul nu plătea datoria şi nici nu aducea un garant,
creditorul desemna un lichidator (magister bonorum), care vindea la licitaţie
publică bunurile debitorului. Bunurile se vindeau celui care oferea cel mai
mare preţ. Dacă creanţa se satisfăcea şi mai rămâneau bunuri, acestea se
întorceau debitorului528.
Insolvabilitatea se aplică în privinţa debitorilor care au calitatea de
întreprinzător. În legislaţia unor state, precum Germania, Statele Unite ale
Americii, Federaţia Rusă etc., procedura insolvabilităţii se aplică şi asupra
consumatorilor precum şi asupra persoanelor juridice care nu practică
activitate de întreprinzător.
528
Vendetio bonorum a fost introdusă prin Legea Poetilia Papiria, în anul 311 d.Hr., prin care s-a
hotărât că executarea silită pentru neexecutarea obligaţiilor de către debitor se va face doar asupra
bunurilor lui. Astfel, legea a pus capăt măsurilor represive de executare care până atunci se aplicau în
privinţa persoanei debitorului, precum uciderea lui de către creditor sau vânzarea în sclavie. Pentru
mai multe detalii a se vedea: Roşca Nicolae. Insolvabilitatea în dreptul Republicii Moldova – o
instituţie modernizată a procedurii „vendetio bonorum” din dreptul roman // Revista de Ştiinţe
Juridice (România), nr.4, 2007, p.71-76.
279
FAC
Iurie MIHALACHE
În legislaţia naţională, primele reglementări cu privire la insolvabilitate au

fost introduse după anii ’90. Odată cu trecerea la economia de piaţă, instituţia
insolvabilităţii a cunoscut o aplicare largă în practică, dat fiind faptul că
activitatea de antreprenoriat este legată de anumite riscuri. În acest caz, a
devenit imperios elaborarea unor mecanisme de aplanare sau ameliorare a
activităţii întreprinzătorilor în situaţii de criză, prevenire a insolvabilităţii sau
chiar de îndepărtare a întreprinzătorilor ineficienţi din circuitul civil.
În contextul respectiv, a apărut necesitatea de a elabora mecanisme
juridice de înlăturare a întreprinzătorilor ineficienţi din circuitul civil. Iniţial
a fost adoptată Legea cu privire la faliment din 1992, înlocuită ulterior prin
Legea cu privire la faliment din 1996.
Începând cu anul 2001, a apărut Legea insolvabilităţii care a introdus un
cuvânt nou pentru legislaţia naţională – insolvabilitatea. Din anul 2013 şi
până în prezent se aplică o nouă lege a insolvabilităţii, Legea insolvabilităţii
nr.149/2012, dar şi Codul de procedură civilă.
Actorii principali în procesul de insolvabilitate sunt: instanţa de judecată,
administratorul insolvabilităţii, adunarea creditorului şi debitorul. Suplimen-
tar, mai sunt implicate şi unele persoane ce contribuie la desfăşurarea proce-
durii de insolvabilitate, asupra cărora actele de dispoziţie ale instanţei de ju-
decată nu au influenţă în raport cu patrimoniul acestora. Fiecărui participant
legea îi atribuie o anumită competenţă, stabilind responsabilităţile acestuia.
Figura centrală în cadrul procedurii de insolvabilitate rămâne a fi admi-
nistratorul, care apare în triplă ipoteză. Pe lângă faptul că trebuie să respecte
condiţia de promotor al puterii statale, şi anume, a autorităţii judecătoreşti,
are obligaţia de a asigura protecţia drepturilor creditorilor, şi nu în ultimul
rând, de a întreprinde cele mai eficiente măsuri şi mecanisme de admi-
nistrare şi valorificare a masei debitoare.
Definiţie. Insolvabilitatea reprezintă acea situaţie financiară a debitorului,
caracterizată prin imposibilitatea acestuia de a-şi onora obligaţiile de plată. O
explicaţie reuşită a noţiunii de insolvabilitate aduce profesorul Gh.Piperea
conform căruia insolvabilitatea este eşecul (sau chiar catastrofa) întrep-
rinzătorului; starea, de cele mai multe ori iremediabilă, pe care întreprin-
zătorul ar fi trebuit, dar nu a putut să o evite; procedura insolvabilităţii este
modul în care legea şi instanţele judecătoreşti organizează eşecul afacerii;
întrepinderea insolvabilă este o afacere care a eşuat, adică o întreprindere în
care riscul de pierdere s-a întâmplat; dacă afacerea este o aventură, atunci
insolvabilitatea este consecinţa aventurii care s-a terminat prost529.
529
280
Procedura insolvabilităţii a fost concepută ca o procedură de executare

silită, de recuperare prin forţă a creanţei faţă de debitor, la fel ca şi
procedura de executare silită reglementată de Codul de procedură civilă. Cu
toate acestea, procedura insolvabilităţii se dovedeşte a fi mai blândă decât
procedura executării silite din dreptul comun530.
Falimentul şi insolvabilitatea. Noţiunea insolvabilitate este strâns legată
de noţiunea faliment. În unele legislaţii, termenii insolvabilitate şi faliment
sunt considerați sinonimi (de exemplu, în Federaţia Rusă), iar în altele, prin
insolvabilitate se înţelege ceea ce alţii înţeleg prin faliment, deşi este
preferată utilizarea unei singure noţiuni (de exemplu, în Germania). Există
însă şi legislaţii care fac distincţie între aceste două cuvinte, considerând
insolvabilitatea o stare de fapt a debitorului insolvabil, iar falimentul o stare
de drept, adică o insolvabilitate constatată de instanţa de judecată
competentă. La acest sens se referea şi Legea cu privire la faliment
nr.786/1996, în prezent abrogată531.
În Republica Moldova, din anul 2001 până în anul 2013 noţiunea de
faliment nu a existat, ea fiind înlocuită cu cea de insolvabilitate. Astfel,
conform art.2 al Legii nr.632/2001, insolvabilitatea constituia situaţia
financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obliga-
ţiile de plată, inclusiv obligaţiile fiscale. Legea insolvabilității nr.149/2012
face o distincţie clară între noţiunile de faliment și insolvabilitate.
Insolvenţa şi insolvabilitatea. În Legea insolvabilităţii nr.149/2012
termenul de insolvenţă nu este utilizat. Pentru comparație, menționăm că în
legislaţia din România aceste noţiuni se raportează între ele ca parte la
întreg: insolvenţa fiind parte, insolvabilitatea – întregul.
Insolvenţa este acelaşi lucru cu imposibilitatea de plată (zisă şi
insolvabilitate relativă). Debitorul se confruntă cu absenţa fondurilor băneşti
necesare pentru plata datoriilor ajunse la scadenţă. Cu alte cuvinte, în cazul
insolvenţei debitorul dispune de active (construcţii, terenuri, autovehicule
etc.), doar că în conturile bancare lipsesc mijloace băneşti disponibile (banii
530
Procedura insolvabilităţii mai este considerată a fi o terapie legală pentru un debitor în suferinţă. În
acest sens, insolvabilitatea poate fi asemuită cu o infirmieră care stă la căpătâiul debitorului în
suferinţă, imaginând, instituind şi testând mijloace terapeutice, menite să evite tulburările economice
care ar duce la faliment. Valabil este şi îndemnul lui Confucius, vechi de acum 2 mii de ani: „Dacă
vrei să-l ajuţi pe seamănul tău, dăruieşte-i un peşte, dar mai bine este să-l înveţi să pescuiască” (Turcu
Ion. Legea procedurii insolvenţei. Comentariu pe articole. Ediţia 4 (în colaborare cu Andreea
Szombati). – Bucureşti: C.H.Beck, 2012, p.12).
531
2011, p.249.
281
FAC
Iurie MIHALACHE
au fost împrumutaţi; au fost investiţi în marfa care stă la depozit şi aşteaptă

să fie comercializată etc.).
Numai lipsa sumelor de bani disponibile pentru achitarea datoriilor este
luată în considerare pentru stabilirea stării de insolvenţă şi nu interesează
faptul dacă debitorul deţine careva bunuri. Debitorul se poate afla în stare de
insolvenţă datorită lipsei de bani, fără a fi, în mod necesar, insolvabil, atât
timp cât deţine în patrimoniu bunuri care pot fi valorificate532.
Bancruta şi insolvabilitatea. Termenul bancrută nu se regăseşte în
legislaţia naţională, dar este utilizat în legislaţia altor state, precum
Germania, Spania, România etc., cu sens de infracţiune533. Noţiunea provine
de la cuvântul german „bankrottieren”, care se traduce – a da faliment. În
literatura juridică bancruta este studiată prin prisma dreptului penal şi este
privită ca un faliment însoţit de nereguli financiare făcute de debitor în
dauna creditorilor.
Bancruta poate fi de două feluri, frauduloasă şi simplă. Bancruta este
considerată frauduloasă în situaţii precum: sustragerea şi falsificarea regist-
relor, diminuarea intenţionată a activului, simularea şi declararea frauduloa-
să a pasivului. Bancruta este simplă dacă debitorul a făcut cheltuieli perso-
nale mai mari decât condiţiile financiare pe care le avea; a contractat împru-
muturi păgubitoare; a plătit pe unii creditori cu preferinţă în dauna altora; nu
a ţinut registre contabile534.
Caracterele procedurii insolvabilităţii. Datorită specificului desfăşură-
rii procedurii de insolvabilitate, aceasta dispune de anumite caractere
specifice: judiciar, de remediu, unitar, colectiv, profesional şi public.
Judiciar – procedura de insolvabilitate se intentează de către instanţa de
judecată, desfăşurându-se sub supravegherea şi controlul acesteia (art.5 din
532
Iovu Luiza. Condiţiile deschiderii procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului în actuala
reglementare // Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza” Iaşi (România), Tomul LI, Ştiinţe
juridice, 2005, p.134.
533
De exemplu, în SUA infracţiunea de bancrută frauduloasă este prevăzută şi sancţionată de Codul
insolvenţei (Bankruptcy Code).
534
Pentru mai multe detalii a se vedea: Hotca Mihai. Bancruta frauduloasă. – Bucureşti: C.H.Beck,
2008, p.12; Pârgaru Dragoş. Bancruta simplă // Analele Universităţii din Bucureşti (România), Partea
III-IV, 2012, p.195.
Deşi nu sunt consfinţite în legislaţia naţională, cuvintele „bancrot”, „a bancrotiza”, „a bancrota”
sunt deseori utilizate în limbajul uzual cu înţelesul de faliment sau a da faliment. În Federaţia Rusă
este utilizat cuvântul „банкротство”, care se traduce „faliment”. Atragem atenţia că bancruta din
legislaţia rusă (cu sensul de faliment) este diferită de bancruta prevăzută în legislaţia germană şi
română (care are sens de infracţiune).
282
Legea insolvabilităţii şi art.355 din Codul de Procedură Civilă). Instanţa

competentă de a intenta procesul de insolvabilitate este Curtea de Apel535.
Remediu – scopul procedurii de insolvabilitate este plata pasivului prin
remedierea incapacităţii de plată, când starea de insolvenţă a întreprinderii
este mai puţin avansată. Procedura este astfel organizată, încât să confere
debitorului posibilitatea redresării activităţii sale comerciale, cu plata
datoriilor faţă de creditori şi, în acest mod, la salvarea debitorului. În caz de
nereuşită, intervine procedura de lichidare a bunurilor din patrimoniu536.
Unitar – procedura este aceeaşi pentru oricare înreprinzător fiind stabilită
într-un singur act normativ – Legea insolvabilităţii. Debitorul este supus
unei singure proceduri la care participă toţi creditorii şi care se desfăşoară
sub supravegherea unei singure instanţe de judecată. Procedura prevăzută de
Legea insolvabilităţii se aplică tuturor bunurilor aflate în patrimoniul
debitorului, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii, precum şi a celor
ieşite în mod fraudulos şi readuse în patrimoniu.
Colectiv – se manifestă prin faptul că nici unuia dintre creditori nu i se
satisfac cerinţele până când instanţa nu determină cu certitudine toţi
creditorii şi mărimea creanţelor acestora, incluzându-i în tabelul de creanţe.
Recuperarea colectivă a creanţelor ţine de esenţa Legii insolvabilităţii.
Din prevederile art.2 rezultă că scopul acesteia constă în stabilirea unei
proceduri colective pentru satisfacerea creanţelor creditorilor, iar denumirea
de colectivă provine de la faptul că creditorii recunoscuţi şi validaţi de
instanţa de insolvabilitate participă împreună la urmărirea şi la recuperarea
creanţelor de la debitorul insolvabil.
Profesional – se manifestă prin aceea că subiecte ale insolvabilităţii sunt
profesioniştii: persoanele fizice şi persoanele juridice înregistrate în modul
prevăzut de lege, inclusiv întreprinzătorii individuali, titularii de patentă,
societăţile de asigurări, fondurile de investiţii, companiile fiduciare, societă-
ţile necomerciale în proces de insolvabilitate.
Public – după intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa de
judecată este învestită prin lege să respecte procedura publică a insolvabili-
tăţii. În acest scop, instanţa ţine registrul cauzelor de insolvabilitate, în care
se fac menţiuni despre fiecare cauză examinată sau în curs de examinare.
535
Curțile de apel: Chișinău, Bălți, Cahul, Comrat și Bender (cu sediul la Căușeni). Se va ţine cont de
competenţa teritorială.
536
Catan Carolina. Conceptul insolvabilităţii: aspecte teoretico-normative // Materialele Conferinţei
ştiinţifice internaţionale anuale a doctoranzilor şi tinerilor cercetători. Volumul II. Ediţia a VI-a, 12
aprilie 2012. – Chişinău: CEP USM, 2012, p.108.
283
FAC
Iurie MIHALACHE
Accesul la registru cauzelor de insolvabilitate este liber, iar la solicitare,

instanţa de judecată eliberează persoanelor interesate extrase (art.250
alin.(1) din Legea insolvabilităţii).
Legea insolvabilităţii se aplică faţă de:
a) persoanele fizice care desfăşoară activitate de întreprinzător537:
- întreprinzătorii individuali (Legea privind înregistrarea de stat a
persoanelor juridice și a întreprinzătorilor individuali nr.220/2007);
- gospodăriile ţărăneşti (Legea privind gospodăriile țărănești (de fermier)
nr.1353/2000);
- titularii patentei de întreprinzător (Legea cu privire la patenta de
întreprinzător nr.93/1998).
b) persoanele juridice:
- societăţile comerciale: societăţi în nume colectiv; societăţi în
comandită; societăţi cu răspundere limitată; societăţi pe acţiuni (art.106-170
din Codul civil);
- cooperative: de producţie (Legea privind cooperativele de producţie
nr.1007/2002), de întreprinzător (Legea privind cooperativele de întreprin-
zător nr.73/2001), de consum (Legea cooperaţiei de consum nr.1252/2000);
- întreprinderile de stat (Legea privind întreprinderile de stat
nr.146/1994) şi întreprinderile municipale (Hotărârea Guvernului R.M.
privind aprobarea regulamentului-model al întreprinderii municipale
nr.387/1994);
- organizaţiile necomerciale: asociaţii; fundaţii; instituţii (art.180-191 din
Codul civil).
Nu poate fi intentată procedura de insolvabilitate împotriva: statului,
Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului (ministere, departamente, inspecto-
rate); autorităţilor judecătoreşti reprezentate prin Curtea Supremă de Justiţie,
curţile de apel şi judecătoriile de drept comun; Curtea de Conturi; Curtea
Constituţională; Procuratura; Banca Naţională a Moldovei; Comisia
537
Cerinţa de bază pentru aplicarea Legii insolvabilităţii este ca persoanele fizice să fie înregistrate în
calitate de întreprinzător (întrepinzătorul individual – la oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de
Stat, gospodăria ţărănească – la primăria din localitate, titularul de patentă – la inspectoratul fiscal sau
la primărie, după caz).
În doctrină se pune întrebarea dacă pot oare să fie subiecţi ai procedurii de insolvabilitate persoanele
fizice care desfăşoară activitate de întreprinzător fără a fi înregistraţi? Din interpretarea art.26 alin.(2) al
Codului civil reiese că astfel de persoane au calitatea de întreprinzător, dar luând în considerare că nu
sunt înregistrate, în privinţa lor nu poate fi intentată procedura de insolvabilitate (Barbă Valentin,
Macovei Gheorghe. Procedura de declarare a insolvabilităţii // Manualul judecătorului pentru cauze
civile, Ediţia a II-a (coord. M.Poalelungi). – Chişinău: Tipografia Centrală, 2013, p.228).
284
Naţională a Pieţei Financiare; Camera de Comerţ şi Industrie; unităţile

administrativ-teritoriale (consiliile municipale şi locale, preturile) şi
persoana fizică care nu practică activitatea de întreprinzător.
De asemenea, Legea insolvabilităţii nu-şi găseşte aplicarea în cazul
subiecţilor de drept pentru care este prevăzută o altă procedură de lichidare
cum sunt, de exemplu, băncile comerciale, lichidarea cărora este
reglementată de Legea instituţiilor financiare nr.550/1995.
§2. Subiecţii procedurii de insolvabilitate
Generalităţi. În conformitate cu art.4 din Legea insolvabilităţii, la
procedura de insolvabilitate participă administratorul provizoriu, administra-
torul insolvabilităţii, lichidatorul, creditorii, adunarea creditorilor, comitetul
creditorilor, debitorul sau după caz reprezentantul debitorului, alte organe şi
persoane stabilite în prezenta lege.
Subiecţii la proces au roluri diferite. Unii subiecţi au misiunea de organe
care aplică procedura, în timp ce alţii sunt părţi care îşi promovează
propriile interese. Din prima categorie fac parte administratorul provizoriu,
administratorul insolvabilităţii, lichidatorul, iar din rândul persoanelor care
au interes personal în desfăşurarea procesului sunt: creditorii, adunarea
creditorilor, comitetul creditorilor, debitorul. Din nefericire, legea nu
enumeră şi instanţa de judecată, care la fel este unul dintre participanţii la
procesul de insolvabilitate şi are rol determinant în desfăşurarea procesului.
Creditorii. Conform Legii insolvabilităţii, creditorii sunt persoanele
fizice sau persoanele juridice deţinători ai unui drept de creanţă asupra
patrimoniului debitorului, şi care pot face dovada creanţei lor faţă de acest
patrimoniu (art.2).
Însă faptul existenţei unei creanţe faţă de debitor nu duce la apariţia
calităţii procesuale de creditor în cadrul procedurii de insolvabilitate. Astfel
creditorul deşi are o creanţă el nu poate exercita nici un drept în cadrul
procedurii de insolvabilitate până la momentul în care creanţa acestuia nu a
fost validată la şedinţa de validare. Anume din acest moment el obţine drep-
turi procesuale depline şi se consideră creditor al debitorului insolvabil538.
O altă condiţie pentru a fi creditor în cadrul procedurii de insolvabilitate
este momentul apariţiei creanţei. Din acest punct de vedere există creditori
ai căror creanţe au apărut până la intentarea procesului de insolvabilitate,
cum sunt creditorii garantaţi şi cei chirografari, şi creditori ai căror creanţe
538
Barbă Valentin, Macovei Gheorghe, op.cit., p.230.
285
FAC
Iurie MIHALACHE
au luat naştere după intentarea procesului de insolvabilitate, numiţi creditori

ai masei539.
Creditori garantaţi – sunt creditorii a căror creanţe faţă de debitor au
apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi sunt asigurate
prin garanţii reale. Vor fi creditori garantaţi persoanele care au drept de gaj,
ipotecă sau retenţie asupra bunului540, precum şi statul, în cazul încasării de
taxe şi impozite asupra unor bunuri care pot servi drept garanţie a plăţilor;
Creditori chirografari – sunt creditorii a căror creanţe faţă de debitor au
apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi nu sunt asigurate
prin garanţii. Cu alte cuvinte, creditor chirografar este creditorul negarantat
care, la momentul intentării procesului de insolvabilitate, are o creanţă faţă
de debitor.
Creanţele chirografare se împart în creanţe de rang preferenţial şi infe-
rior. Executarea acestora se face conform rangului: creanţele următorului
rang se execută numai după executarea în totalitate a creanţelor rangului
precedent. În caz de insuficienţă a masei debitoare, distribuirea bunurilor în
cadrul aceluiaşi rang se efectuează proporţional.
Din categoria creanţelor de rang preferenţial fac parte:
a) creanţele provenite din dăunarea sănătăţii sau din cauzarea morţii.
Capitalizarea acestor creanţe se face conform Legii cu privire la
capitalizarea plăţilor periodice nr.123/1998;
b) creanţele salariale faţă de angajaţi, cu excepţia persoanelor indicate la
art.247 din Legea insolvabilității, şi remuneraţia datorată conform drepturi-
lor de autor;
c) creanţele pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor (suma
principală, dobânda, comisionul de angajament, fondul de risc), creditele
539
De fapt creditori în sensul procedurii propriu-zise a insolvabilităţii sunt doar creditorii garantaţi şi
cei chirografari fiindcă doar ei au anumite relaţii comerciale şi contractuale cu debitorul. Ei sunt
unicii care pot înainta cererea introductivă pentru pornirea procedurii de insolvabilitate (în afară de
cazul când debitorul înaintează cerere introductivă faţă de sine însuşi). Creditorii masei apar după
pornirea procedurii de insolvabilitate, de aceea, ei nici nu sunt consideraţi creditori ai debitorului
insolvabil, creanţele lor luând naştere în legătură cu cheltuielile suportate pe parcurs.
540
În doctrină s-a remarcat că Legea insolvabilităţii utilizează sintagma de „creditor garantat”, în timp
ce Codul civil, pe cea „creditor gajist”. Pentru a uniformiza această terminologie s-a propus
racordarea prevederilor Legii insolvabilităţii la cele din Codul civil şi utilizarea noţiunii unice de
„creditor gajist” (Macovei Gheorghe. Statutul procesual al creditorilor în cadrul procesului de
insolvabilitate // Conferinţa ştiinţifică cu participare internaţională „Interferenţe universitare – integ-
rare prin cercetare şi inovare”. Rezumatele comunicărilor. – Chişinău: CEP USM, 2012, p.172).
Nu suntem de acord cu această recomandare din două motive: în primul rând, Legea
insolvabilităţii este o legea specială şi se aplică în mod prioritar faţă de Codul civil; în al doilea rând,
sintagma „creditor gajist” este neadecvată deoarece se limitează la creditorii care deţin contracte de
gaj, dar fără a se ţine cont de alte garanţii, precum ipoteca, retenţia sau garanţia bancară.
286
interne şi externe acordate cu garanţie de stat, impozitele şi alte obligaţii de

plată la bugetul public naţional;
d) creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele materiale
ale statului;
e) alte creanţe chirografare care nu sunt de rang inferior;
Creanţele chirografare de rang inferior sunt:
a) dobânda la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea
procesului;
b) amenzile, penalităţile şi alte sancţiuni financiare (pecuniare), precum
şi cele cauzate de neexecutarea obligaţiilor sau din executarea lor
necorespunzătoare;
c) creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului;
d) creanţele legate de rambursarea creditelor de capitalizare şi/sau împru-
muturile unui asociat, acţionar sau membru al debitorului ori ale persoanelor
afiliate sau interdependente şi alte asemenea creanţe;
e) creanţele salariale ale persoanelor indicate la art.247 din Legea
insolvabilității.
Se poate observa că lista creanţelor de rang inferior este una exhaustivă,
comparativ cu lista creanţelor de rang preferenţial, care este mult mai largă,
luând în consideraţie lit.(e) „alte creanţe ...”. Altfel spus, orice creanţă
chirografară care nu se regăseşte în lista celor de rang inferior, este
considerată a fi creanţă de rang preferenţial.
Creditori ai masei sunt creditori ale căror creanţe faţă de debitor au
apărut după intentarea procesului de insolvabilitate şi se execută în prealabil
în mod curent pe măsura apariţiei lor. În categoria respectivă se includ
persoanele care prestează diverse servicii în legătură cu insolvabilitatea,
precum cele de secretariat, de gestionare, de reprezentare, specialişti, experţi
etc., în schimbul unei remuneraţii541. La fel, creditor al masei poate fi
instanţa de insolvabilitate în legătură cu cheltuielile suportate la efectuarea
actelor de procedură542.
541
În toate cazurile, pentru a deveni creditori ai masei persoanele trebuie să fie recunoscute în această
calitate de către instanţa de insolvabilitate.
542
Din prevederile art.52 al Legii insolvabilităţii se deduce că creditorii masei pot avea două feluri de
cheltuieli, legate de procesul de insolvabilitate şi de masa debitoare. În categoria cheltuielilor proce-
sului de insolvabilitate se includ: sumele plătite persoanelor care au contribuit la înfăptuirea justiţiei
(martori, experţi, specialişti); cheltuielile suportate de instanţa de judecată la efectuarea actelor de
procedură (înştiinţarea părţilor, executarea actelor de procedură etc.); cheltuielile suportate în legătură
cu remuneraţia administratorului insolvabilităţii. Cheltuieli referitoare la masa debitoare sunt cele
care apar în legătură cu gestionarea, valorificarea şi împărţirea masei debitoare de către administrato-
rul insolvabilităţii, inclusiv plata de impozite, taxe etc.
287
FAC
Iurie MIHALACHE
Adunarea creditorilor. Adunarea creditorilor este alcătuită din totali-

tatea creditorilor cunoscuţi ale căror creanţe au fost validate. Adunarea
creditorilor constituie organul suprem decizional al întreprinderii aflate în
proces de insolvabilitate sau în procedura de restructurare, formată din
creditorii garantaţi şi chirografari, prin hotărârile căreia contribuie la
derularea procesului de insolvabilitate sau a procedurii de restructurare543.
Adunarea creditorilor are următoarele atribuţii exclusive: a) stabileşte
componenţa numerică şi atribuţiile comitetului creditorilor, alege membrii
acestui comitet şi hotărăşte încetarea anticipată a împuternicirilor acestora,
stabileşte periodicitatea plăţii soldei, a retribuţiilor stimulative şi modul de
compensare a cheltuielilor de exercitare a funcţiei de membru al comitetului
creditorilor, decide asupra tragerii la răspundere a membrilor lui; b) decide
asupra sistării activităţii debitorului şi lichidării lui, aprobă planul de res-
tructurare a acestuia; c) prezintă instanţei de judecată propuneri referitor la
instituirea de restricţii în activitatea debitorului şi în gestionarea de către
acesta a patrimoniului său; d) supraveghează activitatea administratorului
insolvabilităţii, solicită destituirea şi înlocuirea lor; e) poate cere administra-
torului insolvabilităţii explicaţii, informaţii sau rapoarte despre administra-
rea masei debitoare; f) decide asupra încheierii tranzacţiilor de proporţii544;
g) verifică legalitatea şi oportunitatea hotărârilor comitetului creditorilor şi,
după caz, ia decizii cu privire la anularea sau la suspendarea acestora; h)
aprobă distribuirea masei debitoare; g) rezolvă alte probleme privind desfă-
şurarea procedurilor de insolvabilitate.
Convocarea adunării creditorilor se face de către administratorul insolva-
bilităţii sau, după caz, de către lichidator. Adunarea creditorilor poate fi con-
vocată şi la cererea comitetului creditorilor, la cererea creditorilor ale căror
creanţe reprezintă cel puţin 10% din suma totală a creanţelor validate sau în
temeiul unei încheieri a instanţei de judecată. Informaţia despre data, ora,
locul şi ordinea de zi a adunării creditorilor se expediază fiecărui creditor.
Adunarea se poate desfăşura cu prezenţa creditorilor, prin corespondenţă
sau în formă mixtă. Scrisoarea prin care se exprimă votul prin coresponden-
543
CEP USM, 2013, p.291.
544
Detalii cu referire la actele juridice de proporţii a se vedea: Roşca Nicolae. Unele precizări privind
noţiunea „actul juridic de proporţii” al lichidatorului persoanei juridice insolvabile în lumina Legii
insolvabilităţii nr.149/2012 // Materialele Conferinţei ştiinţifice „Integrare prin cercetare şi inovare”,
26-28 septembrie 2013. – Chişinău: CEP USM, 2013, p.55-57; Roşca Nicolae. Cu privire la
mecanismul de încheiere a actelor juridice de proporţii din numele persoanei insolvabile //
Materialele Conferinţei ştiinţifice „Integrare prin cercetare şi inovare”, 26-28 septembrie 2013. –
Chişinău: CEP USM, 2013, p.58-60.
288
ţă se semnează de creditor, semnătura fiind legalizată de notar ori certificată

de conducătorul persoanei juridice, sau în format electronic, pe care se
aplică semnătura electronică (digitală) în conformitate cu Legea privind do-
cumentul electronic şi semnătura digitală nr.264/2004, şi se comunică ad-
ministratorului insolvabilităţii. Dreptul creditorului de a participa la adunare
poate fi exercitat şi prin intermediul unui reprezentant, în bază de procură.
Adunarea creditorilor este deliberativă dacă, la momentul încheierii
înregistrării, au fost înscrişi şi participă la adunare majoritatea simplă a
creditorilor cu drept de vot care deţin mai mult de 50% din valoarea totală a
creanţelor în conformitate cu art.57 alin.(3) din Legea insolvabilităţii.
Dacă la adunarea creditorilor nu s-a întrunit numărul necesar de creditori
cu drept de vot sau nu a fost reprezentată suma necesară de creanţe,
adunarea creditorilor se va convoca repetat. Adunarea creditorilor convocată
repetat este deliberativă, indiferent de numărul creditorilor cu drept de vot
prezenţi şi indiferent de valoarea creanţelor reprezentate.
Votarea în cadrul adunării creditorilor se face după principiul „un leu
creanţă validată este egală cu un vot”. Asupra fiecărei chestiuni puse la vot,
creditorul poate vota „pentru” ori „împotrivă”. Voturile creditorilor care nu
sunt exprimate în nici una dintre variantele de votare prevăzute se vor
considera voturi exprimate „împotrivă”.
Hotărârea adunării creditorilor poate fi anulată de instanţa de insolvabili-
tate pentru încălcări de procedură, la cererea administratorului insolvabilită-
ţii sau a reprezentantului debitorului, precum şi pentru motive de ilegalitate,
la cererea creditorilor care: a) au votat împotriva hotărârii; b) nu au fost
admişi la adunare fără temei legal sau nu au fost înştiinţaţi despre data, ora
şi locul adunării; c) sunt lezaţi în drepturi printr-o hotărâre asupra unei
chestiuni care nu figura pe ordinea de zi a adunării creditorilor.
Paradoxal, dar în doctrină se susţine că procedura insolvabilităţii poate
avea loc şi cu un singur creditor. Asemenea asociatului unic al societăţii cu
răspundere limitată, creditorul îşi va asuma rolul de adunare a creditorilor şi
de comitet al creditorilor545.
Comitetul creditorilor. După intentarea procesului de insolvabilitate şi
până la prima adunare a creditorilor, instanţa de insolvabilitate poate insti-
tui, în raport cu numărul creditorilor din tabelul preliminar de creanţe, un
comitet al creditorilor din 3 sau 5 reprezentanţi ai creditorilor cu valoarea
cea mai mare a creanţelor546.
545
Turcu Ion, op.cit., p.177.
546
Din acest punct de vedere Legea insolvabilităţii prevede un număr impar de membri (3 sau 5) şi
este mai bună decât legea română care prevede un comitet al creditorilor alcătuit din 3-5 membri,
existând riscul ca în situaţia alegerii a 4 membri, să fie prezentă paritatea de voturi.
289
FAC
Iurie MIHALACHE
Dacă, din cauza numărului restrâns de creditori, instanţa de insolvabilita-

te nu consideră necesară constituirea unui comitet al creditorilor, atribuţiile
acestuia vor fi exercitate de adunarea creditorilor sau de un reprezentant al
creditorilor desemnat de adunare sau, după caz, numit de instanţa de
insolvabilitate.
Comitetul creditorilor are mandat pentru întreaga perioadă de derulare a
procedurii faţă de debitor. Adunarea creditorilor poate decide formarea
comitetului creditorilor, modificarea componenţei sau dizolvarea lui la orice
etapă a procedurii de insolvabilitate, a procedurii falimentului şi a procedurii
de restructurare.
Membrii organelor de conducere ale debitorului, asociaţii, acţionarii lui,
alte persoane afiliate care dispun de creanţe faţă de patrimoniul debitorului,
precum şi creditorii de rang inferior nu pot fi aleşi membri ai comitetului
creditorilor. Nu poate fi membru al comitetului creditorilor nici persoana
declarată incapabilă sau condamnată pentru escrocherie, sustragere de
bunuri din avutul proprietarului prin însuşire, delapidare sau abuz de
funcţie, înşelăciune sau abuz de încredere, uz de fals, calomnie, dare sau
luare de mită, pentru alte infracţiuni contra proprietăţii prevăzute de
legislaţie şi ale cărei antecedente penale nu au fost stinse. Nu poate fi aleasă
nici persoana care se află în conflict de interese cu debitorul sau a cărei
calitate de membru al comitetului creditorilor este limitată de legislaţie.
Atribuţiile comitetului creditorilor. În perioada dintre adunările creditori-
lor, reprezentarea intereselor creditorilor, adoptarea de hotărâri ce vizează
problemele stringente ale procedurii și supravegherea activităţii administra-
torului insolvabilității ţine de competența comitetului creditorilor.
Comitetul creditorilor se subordonează adunării creditorilor şi este supra-
vegheat de instanţa de insolvabilitate. El prezintă adunării creditorilor şi, du-
pă caz, instanţei de judecată dare de seamă privind activitatea sa din perioa-
da de raportare, se informează cu privire la mersul afacerilor, verifică docu-
mentele de evidenţă contabile, soldul şi rulajul banilor în conturile de acu-
mulare. În cazul în care comitetul creditorilor nu este format sau împuter-
nicirile lui au încetat, acestea sunt exercitate de adunarea creditorilor.
Abordare critică. Subliniem că procedura insolvabilităţii stabilită prin
Legea insolvabilităţii este excesiv de greoaie şi anevoiasă (ca şi legea în
sine, de fapt)547. Pentru comparaţie, în Franţa, legea cu privire la
547
Pentru detalii a se vedea: Mihalache Iurie. Insolvabilitatea întreprinzătorilor // Analele științifice
ale Universității de Studii Politice și Economice Europene „Constantin Stere”, Ediția a II-a. -
Chișinău: USPEE „C.Stere”, 2014, p.23-28.
290
insolvabilitate din 1985548 a abolit adunarea creditorilor, acordând reprezen-

tantului creditorilor, mandatar al justiţiei desemnat de tribunal, puterea de a
acţiona în numele şi în interesul creditorilor. Profesia de mandatar este
incompatibilă cu orice altă profesie. Mandatarul este singurul abilitat să
acţioneze atât în interesul colectiv al creditorilor, cât şi în interesul
individual al fiecărui creditor.
Astfel, comparativ cu procedura insolvabilităţii din Republica Moldova, în
Franţa procedura respectivă se dovedeşte a fi mai simplă şi mai rapidă. În pri-
mul rând, cheltuielile legate de insolvabilitate sunt mai reduse, ceea ce în-
seamnă că debitorul insolvabil are posibilitatea de a economisi mai mulţi bani
pentru a plăti datoriile faţă de creditori. În al doilea rând, se câştigă timp.
Mecanismul actual instituit prin Legea insolvabilităţii necesită o perioadă
lungă de timp, fapt ce dezavantajează atât creditorii, care nu-şi pot recupera
imediat creanţele, cât şi debitorul insolvabil, a cărui activitate pe această
durată este paralizată. Deseori, în practică, anume instituirea şi organizarea
adunării creditorilor şi a comitetului creditorilor creează cele mai multe
dificultăţi, fapt care generează, în cele din urmă, risipă de timp şi de bani.
Dintre aceste două structuri, mai puţin eficientă se dovedeşte adunarea
creditorilor. În primul rând, la alin.(2)-(8) art.57 legiuitorul acordă prea
multă atenţie cerinţelor cu privire la cvorum pentru ca în alin.(9) al aceluiaşi
articol să indice foarte uşor că adunarea creditorilor convocată repetat este
deliberativă, indiferent de numărul creditorilor cu drept de vot prezenţi şi
indiferent de valoarea creanţelor reprezentate. În aceste condiţii apare
întrebarea firească: care este rostul stabilirii de către legiuitor în alin.(2)-(8)
art.57 a unor exigenţe foarte drastice cu referire la prima adunare a
creditorilor, dacă în scurt timp poate fi convocată o adunarea repetată faţă de
care nu există cerinţe speciale şi este deliberativă în orice situaţie? Practica
atestă faptul că în mod frecvent, prima adunare a creditorilor nu întruneşte
cvorumului prevăzut la alin.(3) art.57 din cauza lipsei de interes din partea
creditorilor, fiind necesară convocarea adunării repetate. Mai mult,
adunările creditorilor sunt prea dese şi sufocate de prea multe formalităţi şi
atribuţii, în condiţiile în care gradul de informare a creditorilor obişnuiţi cu
privire la acest gen de proceduri este foarte redus.
Cu referire la problema respectivă, în doctrină se propun două soluţii:
Cea dintâi, eliminarea instituţiei adunării generale a creditorilor, iar în
centrul spaţiului decizional să fie comitetul creditorilor, care este mai
548
Legea cu privire la redresarea şi lichidarea judiciară a întreprinderilor (legea insolvabilităţii),
nr.85-98 din 25.01.1985 (Franţa), http://www.legifrance.gouv.fr/ (vizitat 14.11.2013).
291
FAC
Iurie MIHALACHE
lucrativ. Aceasta ar conduce la o creştere a eficienţei procedurii

insolvabilităţii, prin transformarea caracterului complicat al deliberării
creditorilor într-un mecanism simplificat.
Cea de-a doua, susţinută de profesorul Ion Turcu, prevede eliminarea
adunării creditorilor şi a comitetului creditorilor, respectiv înlocuirea
acestora cu un singur creditor, mandatat de către toţi ceilalţi creditori pentru
apărarea intereselor acestora. În condiţiile actuale, convocările de adunări şi
comitete ale creditorilor sunt deseori ineficiente, cu şedinţe lungi și
cronofage. Se impune renunţarea la adunarea creditorilor şi la comitetul
creditorilor pentru a fi înlocuite de o singură persoană – un reprezentant al
creditorilor. În calitate de exemplu serveşte modelul francez care
funcţionează satisfăcător de peste 20 de ani549.
Administratorul insolvabilităţii şi lichidatorul. Prin cuvântul „admi-
nistrator” se înţelege atât administratorul provizoriu cât şi administratorul
insolvabilităţii. Acestea sunt persoane fizice desemnate de către instanţa de
judecată să exercite atribuţiile prevăzute de lege în perioada de observaţie,
în procesul de insolvabilitate şi în procedura de restructurare a debitorului.
La etapa intentării procedurii de insolvabilitate, instanţa de judecată de-
semnează candidatura administratorului propusă de debitor sau de creditorul
care a iniţiat procedura. În cazul în care debitorul sau creditorul nu prezintă
candidatura administratorului, instanţa este în drept să numească în mod
aleatoriu orice persoană din lista administratorilor şi a lichidatorilor550.
Persoanele care întrunesc cerinţele pot solicita înregistrarea lor în lista
administratorilor şi a lichidatorilor, întocmită şi actualizată de instanţa de
judecată. Lista administratorilor şi a lichidatorilor se afişează spre informare
în incinta instanţei de judecată.
Administratorul şi lichidatorul se înscriu în registrul de stat în temeiul
unei hotărâri sau încheieri judecătoreşti. Atribuţiile administratorului insol-
vabilităţii încetează în momentul în care instanţa de judecată stabileşte
atribuţiile lichidatorului.
549
550
Într-o decizie de speţă, Curtea Supremă de Justiţie s-a expus că instanţa, la desemnarea
administratorului insolvabilităţii, în primul rând se conduce de cererea introductivă şi admite
candidatura propusă de debitor doar în cazul în care cererea introductivă este depusă de către acesta
din urmă în conformitate cu art.16 al Legii insolvabilităţii. În cazul în care cererea introductivă a fost
înaintată de către creditor, la intentarea procedurii de insolvabilitate, instanţa este obligată să
desemneze în calitate de administrator de insolvabilitate candidatura propusă de creditor, indicată
expres în cererea introductivă (Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al
Curţii Supreme de Justiţie din 17.07.2013, dosarul nr.2ri-29/13).
292
Lichidatorul este o persoană fizică desemnată de către instanţa de judeca-

tă să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii falimentului sau al
procedurii simplificate a falimentului şi să exercite atribuţiile stabilite de
lege.
O persoană poate fi desemnată nelimitat în funcţia de administrator
provizoriu în perioada de observare şi în funcţia de lichidator în procedura
simplificată a falimentului, iar în funcţia de administrator al insolvabilităţii
şi de lichidator al procedurii falimentului în maximum 10 întreprinderi
insolvabile. În procedura de restructurare, una şi aceeaşi persoană poate fi
desemnată la 5 întreprinderi unde se va aplica planul ce prevede redresarea
(restabilirea solvabilităţii) şi continuarea activităţii debitorului şi la 10
întreprinderi unde se va aplica, în cumul cu planul de redresare ori separat,
planul de lichidare a patrimoniului întreprinderii sau planul privind
transmiterea întreprinderii ori a unei părţi a ei către un alt titular551.
Administratorul şi lichidatorul au următoarele atribuţii principale:
- examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura de
insolvabilitate;
- întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care
au condus la insolvabilitate şi prezentarea acestui raport instanţei de judecată;
- examinarea, sigilarea, sechestrarea încăperilor de producţie, a depozite-
lor, spaţiilor comerciale şi administrative;
- evacuarea bunurilor şi a persoanelor din încăperile ocupate ilegal;
- inventarierea patrimoniului debitorului;
- notificarea creditorilor, verificarea creanţelor şi, după caz, formularea
de obiecţii referitor la ele, întocmirea tabelelor de creanţe; sesizarea organe-
lor de resort despre contravenţiile şi/sau infracţiunile depistate în executarea
atribuţiilor;
- organizarea şi vânzarea la licitaţie sau prin negocieri directe a bunurilor
debitorului;
- administrarea conturilor bancare speciale, destinate acumulării mijloa-
celor băneşti obţinute în procesul de insolvabilitate, numite conturi de
acumulare;
- executarea măsurilor de asigurare aplicate de instanţa de judecată;
- îndeplinirea hotărârilor instanţei de judecată, a hotărârilor adunării cre-
ditorilor şi ale comitetului creditorilor;
551
În cazuri excepţionale, instanţa de judecată poate desemna, cu acordul adunării creditorilor, una şi
aceeaşi persoană în funcţia de administrator al insolvabilităţii sau lichidator peste limita stabilită la
astfel de proceduri.
293
FAC
Iurie MIHALACHE
- emiterea de ordine, decizii, dispoziţii şi de alte acte în vederea exercită-

rii atribuţiilor;
- elaborarea planului procedurii de restructurare la solicitarea adunării
sau a comitetului creditorilor;
- prezentarea către instanţa de judecată, adunarea creditorilor sau comite-
tul creditorilor a rapoartelor despre starea masei debitoare şi despre îndepli-
nirea atribuţiilor;
- ţinerea registrelor de evidenţă a datoriilor debitorului;
- conducerea şi/sau supravegherea debitorului, administrarea masei debi-
toare;
- disponibilizarea angajaţilor debitorului; distribuirea către creditori a su-
melor de bani rezultate din valorificarea masei debitoare;
- întocmirea bilanţului de lichidare a debitorului.
Pentru îndeplinirea funcţiilor, administratorul are dreptul la remuneraţie
şi la compensarea cheltuielilor aferente. Onorariul fix al administratorului se
stabileşte de către adunarea creditorilor prin negocieri şi se plăteşte lunar din
patrimoniul debitorului.
Administratorul îşi exercită atribuţiile sub supravegherea instanţei de ju-
decată care examinează cauza de insolvabilitate. În fiecare trimestru admi-
nistratorul prezintă instanţei de judecată un raport despre modul în care şi-a
îndeplinit atribuţiile552. Instanţa poate solicita oricând explicaţii sau rapor-
turi despre administrarea masei debitoare. La încheierea atribuţiilor, admi-
nistratorul este obligat să prezinte adunării creditorilor un raport final în care
să fie consemnată situaţia masei debitoare.
552
Într-o situaţie de speţă, creditorul BC „Victoriabank” SA a depus în instanţa de judecată cerere
privind destituirea administratorului procesului de insolvabilitate al debitorului insolvabil SRL
„Sevox”. În motivarea cererii, creditorul a menţionat că administrator insolvabilităţii încalcă
sistematic prevederile legii insolvabilităţii: în decursul a trei ani nu a prezentat rapoarte trimestriale
despre starea masei debitoare şi modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile sale, masa debitoare nu a fost
majorată, iar creanţele creditorului garantat BC „Victoriabank” SA nu au fost satisfăcute. Printr-o
încheiere, Curtea de Apel Bălţi a destituit din funcţia de administrator al insolvabilităţii. Curtea
Supremă de Justiţie a menţinut aceiaşi decizie argumentând că ”Curtea de Apel Bălţi corect a dispus
destituirea din funcţia de administrator al insolvabilităţii persoana „X” şi înlocuirea acesteia cu alt
administrator al insolvabilităţii. Administrarea masei debitoare de către administratorul „X” a fost
insuficientă, deoarece nu a respectat atribuţiile ce îi revin prin Legea insolvabilităţii. Administratorul
nu a prezentat sistematic instanţei rapoartele privind starea masei debitoare şi îndeplinirea atribuţiilor
sale. Din materialele pricinii rezultă faptul că de la data desemnării în funcţie şi până acum
administratorul insolvabilităţii a prezentat instanţei de judecată doar trei rapoarte de activitate (2009,
2011 şi 2012). Aceasta denotă că administratorul insolvabilităţii nu s-a conformat pe deplin legislaţiei
în vigoare” (Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de
Justiţie a R.M. din 05.12.2012, dosarul nr.2re-368/12, www.csj.md).
294
Pentru comiterea de acţiuni ilegale în exercitarea atribuţiilor, administra-

torul poartă răspundere disciplinară, materială, contravenţională sau penală.
În privinţa administratorului care nu-şi onorează obligaţiile de funcţie, ins-
tanţa judecătorească poate dispune achitarea unei amenzi. Mărimea amenzii
nu poate depăşi 30.000 de lei şi se aplică numai după o avertizare (art.67 din
Legea insolvabilităţii).
Studiu de caz. Curtea de Apel Bălţi a dispus aplicarea unei amenzi judi-
ciare în sumă de 10.000 lei faţă de administratorul insolvabilităţii SRL
„Tudmaci Agro”, A.P., pentru neexecutarea obligaţiunilor sale, neprezenta-
rea raportului, întemeindu-şi concluziile în baza art.67 din Legea insolvabi-
lităţii. Dosarul a ajuns spre examinare la Curtea Supremă de Justiţie care, în
interpretarea prevederilor enunţate, relevă asupra faptului că instanţa poate
aplica o amendă judecătorească administratorului care nu îşi îndeplineşte
obligaţiile sus-menţionate, numai după un avertisment. Însă contrar preve-
derilor menţionate la caz, se constată că deşi Curtea de Apel a dispus apli-
carea unei amenzi judiciare faţă de administratorul insolvabilităţii SRL
„Tudmaci Agro”, A.P., la materialele dosarului lipsesc probe ce ar
confirma faptul avertizării acestuia în modul prevăzut de lege.
În această ordine de idei, instanţa de recurs conchide că instanţa de
insolvabilitate a dat o apreciere greşită prevederilor art.67 din Legea
insolvabilităţii, amenda fiind aplicată fără a fi dispusă iniţial avertizarea,
fapt ce generează casarea încheierii recurate553.
Instanţa de insolvabilitate. Instanţele învestite cu dreptul de a examina
dosarele de insolvabilitate sunt curţile de apel (Chişinău, Bălţi, Comrat,
Bender (cu sediul la Căuşeni), Cahul).
După intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa supraveghează
procedura publică a insolvabilităţii, efectuează controlul judiciar, fiind în
drept să emită acte judecătoreşti şi să soluţioneze toate litigiile şi circums-
tanţele relevante pentru procesul de insolvabilitate.
Procesul de insolvabilitate nu este un proces de contencios (nu se exami-
nează litigiu între părţi), ci un proces specific, aparte. Aici nu există recla-
mant şi reclamat, ci debitor şi creditori. Instanţa de insolvabilitate soluţio-
nează doar divergenţele ce apar între creditori, dar nu şi cele care apar între
creditori şi debitorii lor. Dacă partea interesată invocă existenţa unui litigiu
553
Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din
20.11.2013, dosarul nr.2rc-451/13.
295
FAC
Iurie MIHALACHE
de drept referitor la masa debitoare, instanţa de insolvabilitate va judeca

această cauză într-un proces separat, în procedura contencioasă, conform
Codului de procedură civilă554.
Conform Plenului Curţii Supreme de Justiţie555, dacă creditorul nu are cu
debitorul relaţii contractuale civile şi nu este învestit să ceară datorii în
numele şi în interesul bugetului public atunci existenţa unei oarecare datorii
nu poate servi drept temei de intentare a procesului de insolvabilitate.
Astfel, nu vor putea intenta procedură de insolvabilitate:
- salariaţii faţă de întreprinderea sa;
- persoanele cărora le-au fost lezate dreptul de autor și drepturile conexe;
- persoanele cărora le-au fost cauzate prejudicii sănătăţii prin vătămarea
integrităţii corporale;
- consumatorii în cazul în care li s-a cauzat un prejudiciu ca rezultat al
utilizării sau consumării unor produse defectuoase;
- persoanele în cazul cauzării unui prejudiciu prin acţiunile organelor de
cercetare penală, de anchetă preliminară, ale procuraturii sau ale instanţelor
de judecată;
- persoanele în cazul lezării onoarei şi demnităţii sau reputaţiei
profesionale etc.
Aceste cazuri urmează a fi soluţionate ca litigii de drept cu respectarea
normelor de procedură civilă.
Schimbarea sediului societăţii după deschiderea procedurii insolvabilită-
ţii nu influenţează competenţa instanţei de insolvabilitate. De obicei, în
practică, tertipul mutării sediului urmăreşte tergiversarea procedurii şi chiar
ruinarea ei definitivă. Mai mult, unii judecători acceptă cererea de declinare
a competenţei, pentru că astfel se pot debarasa uşor de dosar.
§3. Primirea şi examinarea cererii introductive
Înainte de a lămuri în ce constă primirea şi examinarea cererii introductive,
menţionăm faptul că procedura de insolvabilitate se divizează în două etape:
554
Deşi procedura de intentare a insolvabilităţii nu este una litigioasă, importanţa acestui institut
solicită instanţei exigenţă şi obiectivitate la stadiul admiterii cererii introductive. Instanţa urmează să
verifice dacă pretinsul creditor posedă caracteristicile unui asemenea subiect al procesului de
insolvabilitate, dacă debitorului pretins i se pot adresa cerinţele de a executa cerinţa invocată, precum
şi dacă potenţialul debitor a fost informat despre înaintarea spre executare a titlului executoriu
(Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din
06.11.2013, dosarul nr.2rc-385/13).
555
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova „Cu privire la aplicarea Legii
insolvabilităţii de instanţele judecătoreşti economice” nr.34 din 22.11.2004 (republicată) // Buletinul
Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2008, nr.6, p.4-15.
296
a) Primirea şi examinarea cererii introductive;

b) Desfăşurarea propriu-zisă a procedurii de insolvabilitate.
O asemenea divizare rezultă din esenţa actelor de procedură care se des-
făşoară pe parcursul întregii proceduri. Dacă în cazul primei faze totul este
îndreptat spre verificarea existenţei sau inexistenţei temeiurilor de insolvabi-
litate, cea de-a doua etapă este îndreptată spre scopul întregii proceduri – sa-
tisfacerea creanţelor creditorilor.
Aşadar, până la intentarea procedurii propriu-zise de insolvabilitate,
există o etapă specifică reglementată de art.9-33 din Legea insolvabilităţii,
care constă în primirea şi examinarea cererii introductive. Spunem că este
o etapă specifică în cadrul procedurii de insolvabilitate deoarece: a) este o
etapă premergătoare intentării procedurii de insolvabilitate menită a verifica
existenţa temeiurilor de insolvabilitate invocate; b) în cadrul ei se examinea-
ză circumstanţe de fapt şi se administrează probe pentru constatarea incapa-
cităţii de plată sau a supraîndatorării debitorului; c) este o etapă tranzitorie
în cadrul căreia se dispun măsuri asiguratorii pentru conservarea şi păstrarea
la maximum a masei debitoare în eventualitatea pornirii unei proceduri de
insolvabilitate556.
Ca rezultat al depunerii cererii introductive, instanţa de judecată mai întâi
dispune prin încheiere primirea spre examinare a acesteia (art.21 din Legea
insolvabilităţii), ceea ce nu înseamnă încă intentarea procedurii de
insolvabilitate. Deşi formal prin primirea spre examinare a cererii
introductive se pune începutul raporturilor de procedură civilă, aceasta nu
presupune intentarea procedurii de insolvabilitate propriu-zise. Şi doar după
verificarea existenţei sau inexistenţei temeiurilor de insolvabilitate instanţa
dispune intentarea procedurii de insolvabilitate în privinţa debitorului557.
Primind cererea introductivă, instanţa judecătorească verifică îndeplini-
rea condiţiilor de formă şi de fond pentru înaintarea cererii introductive
(art.166, 167 din Codul de procedură civilă şi art.16, 17, 20, 236 alin.(1),
241 alin.(1), 245 alin.(1) din Legea insolvabilităţii)558. Dacă cererea intro-
556
557
Macovei Gheorghe. Efectele intentării procedurii de insolvabilitate // Materialele Conferinţei ştiin-
ţifice „Integrare prin cercetare şi inovare”, 26-28 septembrie 2013. – Chişinău: CEP USM, 2013, p.76.
558
Legea insolvabilităţii nr.149/2012 nu prevede un cuantum al creanţei de la care creditorul să fie în
drept a înainta cerere introductivă. Ca exemplu, în Federaţia Rusă creditorul poate înainta cerere
introductivă împotriva debitorului-persoană juridică numai dacă mărimea creanţei depăşeşte suma de
100.000 ruble (40.000 lei), iar în privinţa debitorului-persoană fizică – 10.000 ruble (4.000 lei). Fixa-
rea în legislație a unui plafon minim al creanţelor necesar pentru declararea procedurii de insolvabili-
tate va contribui la reducerea numărului de cazuri în judecată, dar şi la mobilizarea întreprinzătorilor
individuali de a găsi soluţii de alternativă pentru redresarea situaţiei financiare şi evitarea procedurii
de insolvabilitate.
297
FAC
Iurie MIHALACHE
ductivă corespunde cerinţelor, instanţa de judecată o primeşte spre examina-

re, pronunţându-se printr-o încheiere în maximum 3 zile de la data depunerii
cererii (art.21 alin.(2) din Legea insolvabilităţii)559.
Prin încheierea de primire spre examinare a cererii introductive, instanţa
de judecată instituie perioada de observaţie şi numeşte administratorul
provizoriu.
Perioada de observaţie. Aceasta presupune o perioadă de supraveghere a
activităţii debitorului instituită din oficiu de instanţa de judecată în cadrul
căreia debitorul îşi continuă în mod firesc activitatea economică sub condu-
cerea administratorului provizoriu.
Perioada de observaţie poate dura până la 60 de zile, cu posibilitatea
prelungirii încă pentru 15 zile. Ca rezultat, aceasta este perioada maximă în
care se poate întinde etapa de examinare a cererii introductive.
Conform prevederilor Legii insolvabilităţii, în perioada de observaţie de-
bitorul poate să desfăşoare cursul normal al activităţii sale economice, având
dreptul: a) să continue activităţile contractate, conform obiectului de activi-
tate; b) să efectueze operaţiunile de încasări şi de plăţi aferente acestora; c)
să asigure finanţarea cheltuielilor curente (art.23 alin.(2))560.
Măsuri de asigurare. Un moment important la etapa primirii şi examină-
rii cererii introductive constă în aplicarea măsurilor de asigurare. În cadrul
procedurii de insolvabilitate, aplicarea măsurilor de asigurare nu constituie
un drept, ci o obligaţie a instanţei de judecată561.
Astfel, odată cu primirea cererii introductive instanţa de judecată din ofi-
ciu va aplica măsurile de asigurare prevăzute la art.24 din Legea insolvabili-
tăţii, şi anume:
a) numeşte un administrator provizoriu şi obligă debitorul ca în perioada
de observaţie deciziile privind gestionarea patrimoniului să fie luate doar cu
acordul prealabil al administratorului provizoriu;
b) la cererea motivată a creditorilor sau administratorului provizoriu ori
din oficiu, dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului;
559
În cazul în care cererea introductivă nu corespunde cerinţelor, instanţa de judecată poate să
restituie cererea fără examinare (art.22 din Legea insolvabilităţii) sau să refuze în primirea cererii
introductive (art.169 din Codul de procedură civilă).
560
Niciun furnizor de servicii – electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele
asemenea – nu are dreptul, în perioada de observaţie, să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar
un astfel de serviciu către debitor sau către patrimoniul debitorului în cazul în care acesta are calitatea
de consumator captiv, potrivit legii.
561
298
c) pune sub sechestru bunurile debitorului şi corespondenţa lui

comercială;
d) stabileşte un moratoriu asupra executărilor silite în privinţa bunurilor
debitorului;
e) pune sub interdicţie înstrăinarea de către debitor a bunurilor sale.
Măsurile de asigurare se aplică prin încheierea de primire a cererii intro-
ductive spre examinare. Dacă aceste măsuri de asigurare sunt insuficiente,
instanţa de judecată poate dispune aducerea silită a debitorului spre audiere.
La fel, instanţa poate să suspende, ca măsură de asigurare, curgerea dobân-
zilor, a penalităţilor sau a oricăror alte cheltuieli aferente creanţelor născute
anterior perioadei de observaţie.
Încetarea măsurilor de asigurare se produce din momentul: a) intentării
procedurii de insolvabilitate; b) respingerea cererii introductive; c) încheie-
rea unei tranzacţii de împăcare între părţi.
Administratorul provizoriu. Din punct de vedere procesual administrato-
rul provizoriu îşi îndeplineşte atribuţiile doar în perioada de timp cuprinsă
între momentul primirii cererii introductive spre examinare şi până la inten-
tarea procesului de insolvabilitate (după caz, până la respingerea cererii
introductive, încheierea tranzacţiei de împăcare).
Principalele atribuţii ale administratorului provizoriu se rezumă la supra-
vegherea activităţii debitorului în perioada de observaţie, şi anume: a)
întocmirea raportului de verificare a existenţei temeiurilor de intentare a
procesului de insolvabilitate sau de respingere a cererii introductive; b)
supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului; c) conducerea
activităţii debitorului; d) verificarea creanţelor; e) întocmirea tabelului preli-
minar al creanţelor; f) încasarea creanţelor; g) accesul în spaţiile de serviciu
ale debitorului şi studierea documentelor care se află acolo etc.
Din momentul desemnării sale, administratorul provizoriu trebuie să în-
deplinească următoarele acţiuni importante:
1) Să preia actele şi ştampila de la debitor;
2) Să prezinte instanţei de judecată raportul privind executarea măsurilor
de asigurare. Administratorul provizoriu are la dispoziţie 45 de zile pentru a
întocmi şi prezenta instanţei raportul privind starea debitorului şi solvabilita-
tea acestuia. În raport se fac propuneri cu privire la intentarea procedurii de
insolvabilitate sau respingerea cererii introductive pe motiv de solvabilitate
a debitorului.
Examinarea raportului administratorului provizoriu se face într-o şedinţă
unică, la care vor fi prezenţi reprezentantul debitorului şi al creditorilor.
Ţinând cont de propunerile administratorului provizoriu, instanţa de
299
FAC
Iurie MIHALACHE
judecată dispune prin hotărâre intentarea procedurii insolvabilităţii sau

respingerea cererii introductive.
3) Să vândă bunurile perisabile. Astfel de măsuri sunt luate în scopul
conservării la maximum a valorii masei debitoare existente la momentul
învestirii în funcţie. Banii obţinuţi se depun la bancă în contul debitorului.
4) Pregătirea tabelului preliminar al creanţelor. Administratorul provizo-
riu înregistrează în instanţa de judecată tabelul preliminar a tuturor creanţe-
lor faţă de debitorul insolvabil şi precizează dacă sunt: chirografare, garanta-
te, sub condiţie, scadente, nescadente etc. Creanţele poartă caracter provizo-
riu fără drept de vot. Creditorii nu vor putea vota la adunarea creditorilor, nu
vor putea participa la distribuirea masei debitoare și nici realiza creanţele.
Statutul de creanţă provizorie se menţine până la şedinţa de validare562.
Atribuţiile administratorului provizoriu încetează în momentul desemnă-
rii administratorului insolvabilităţii sau a lichidatorului de către instanţa de
judecată, ori din momentul respingerii cererii introductive în lipsa temeiului
de insolvabilitate.
Remuneraţia administratorului provizoriu o stabileşte instanţa de
judecată în mărime fixă, pentru fiecare lună de activitate efectiv lucrată şi
confirmată documentar. În scopul îndeplinirii atribuţiilor sale, administrato-
rul provizoriu poate angaja specialişti.
Dreptul de a depune cererea introductivă. Conform art.12 din Legea
insolvabilităţii, dreptul de a depune cerere introductivă îl au: debitorul şi
creditorii. Prin excepţie, se permite ca cererea introductivă să o depună şi
alte persoane, cum ar fi Comisia Naţională a Pieţei Financiare etc.563
Debitorul este în drept să depună cerere introductivă în situaţia în care
există pericolul intrării lui în incapacitate de plată ori când este previzibil că
nu îşi va putea executa la scadenţă obligaţiile pecuniare. În cererea
introductivă a debitorului trebuie să se indice: a) codul fiscal şi numerele
conturilor bancare; b) valoarea creanţelor creditorilor, mărimea dobânzilor
şi penalităţilor aferente; c) temeiul creanţelor şi termenele lor de executare;
d) suma datoriilor la bugetul public naţional; e) motivarea temeiului
insolvabilităţii; f) date despre bunurile debitorului, inclusiv despre
562
563
Pentru comparaţie, legea germană (din anul 1999) prevede că procedura insolvabilităţii poate fi
deschisă numai la cererea creditorilor sau a debitorului. Legea italiană (din anul 2006) stabileşte că
insolvabilitatea se declară de către tribunal, la cererea debitorului, la cererea unuia sau mai multor
creditori ori la sesizarea ministerului public (art.6). Legea franceză (din anul 1985) prevede că
deschiderea procedurii poate fi cerută de către debitor, creditor, procuror sau la sesizarea din oficiu a
tribunalului (art.3 şi 4).
300
mijloacele băneşti şi creanţele lui; h) candidatura propusă la funcţia de

administrator al insolvabilităţii/lichidator.
La cererea introductivă se anexează: a) copia de pe statutul sau de pe
contractul său de asociere; b) lista participanţilor (membrilor) săi; c) bilanţul
contabil la data ultimului raport financiar; d) documentele care atestă com-
ponenţa şi valoarea bunurilor; e) datele din registrele publice despre bunuri-
le, inclusiv despre bunurile gajate; f) lista creditorilor şi a debitorilor; g) do-
vada notificării proprietarului, a cărui lipsă însă nu împiedică admiterea spre
examinare a cererii introductive.
Creditorul poate depune cerere introductivă dacă are un interes legitim în
intentarea procesului de insolvabilitate, este capabil să își argumenteze
creanţele, precum şi temeiurile de intentare a procedurii de insolvabilitate.
Pentru creditorii care solicită intentarea procedurii de insolvabilitate
împotriva debitorului este o problemă dificilă de a dovedi incapacitatea de
plată sau excedentul pasivelor faţă de active. În mod normal ei pot să
demonstreze numai existenţa creanţei faţă de debitor şi data scadenţei,
precum şi eventualele răspunsuri pe care debitorul le-a dat creditorilor în
legătură cu întârzierea onorării obligaţiei564.
Creditorul depune cerere introductivă numai după notificarea prealabilă a
debitorului despre faptul că se află în întârziere cu privire la plata datoriilor.
În cererea introductivă a creditorului se indică: a) denumirea/numele şi pre-
numele creditorului şi ale debitorului, sediul/adresa, alte date de identificare
ale acestora; b) valoarea creanţelor creditorului, mărimea dobânzilor şi a pe-
nalităţilor aferente; c) temeiul creanţelor şi termenul executării lor; d) men-
ţiuni despre alte probe ce confirmă creanţa creditorului; e) propunerea can-
didaturii la funcţia de administrator provizoriu în perioada de observare; f)
alte date, considerate de creditor ca fiind necesare pentru examinarea cererii.
La cererea introductivă a creditorului se anexează: a) documentele ce
adeveresc obligaţiile debitorului faţă de creditor, mărimea datoriilor, temeiul
intentării procesului de insolvabilitate, alte documente care justifică cererea
creditorului; b) dovada notificării prealabile a debitorului de către creditor.
Retragerea cererii introductive. Deponentul îşi poate retrage cererea in-
troductivă până la adoptarea de către instanţă a hotărârii de intentare a
procesului de insolvabilitate. Renunţarea la cererea introductivă nu privea-
ză persoanele care s-au alăturat acestei cereri de dreptul de a solicita exa-
minarea pricinii în fond (art.31 alin.(1) din Legea insolvabilității).
564
Roşca Nicolae. Instituţia falimentului în legislaţia Republicii Moldova. – Chişinău: Tipografia
Centrală, 2001, p.78.
301
FAC
Iurie MIHALACHE
Atragem atenţia că conform practicii judiciare a Curţii Supreme de

Justiţie, încheierea privind retragerea cererii introductive nu poate fi atacată
cu recurs. Logica instanţei supreme este bazată pe art.423 din Codul de
procedură civilă şi art.8 alin.(1) din Legea insolvabilităţii, din care reiese că
încheierile instanţei de insolvabilitate pot fi atacate cu recurs doar în
cazurile strict prevăzute de lege. Ţinând cont că Legea insolvabilităţii nu
prevede posibilitatea atacării cu recurs a încheierii de admitere a demersului
de retragere a cererii introductive şi de încetare a procesului în legătură cu
retragerea acesteia, toate recursurile pe acest temei urmează a fi respinse565.
Situaţie de caz. Creditorul a depus o cerere de retragere a cererii intro-
ductive privind intentarea procesului de insolvabilitate faţă de debitor, indi-
când că „debitorul i-a acordat asigurări (promisiuni) că datoriile vor fi
achitate”. Curtea de Apel respinge cererea creditorului motivându-şi hotărâ-
rea prin faptul că se vor afecta drepturile şi interesele celorlalţi creditori pre-
tendenţi la creanţe, care cer intentarea procesului de insolvabilitate, invo-
când incapacitatea debitorului de plată. Mai mult, instanţa constată că sub
pretextul cererii de retragere a cererii introductive de fapt se ascunde incapa-
citatea de plată a debitorului care este supraîndatorat, iar bunurile înregistra-
te la evidenţa contabilă nu sunt îndeajuns şi nu-i permite acestuia să achite
datoriile pe care le are.
Potrivit raportului administratorului provizoriu, soldul bancar al debitoru-
lui constituie 0 lei. Deşi conform evidenţei contabile debitorul dispune de
mijloace fixe, mărimea acestora este cu mult mai mică decât suma totală a
datoriilor. Astfel, în caz de admitere a cererii creditorului, va fi necesar de re-
fuzat în intentarea procesului de insolvabilitate şi de anulat măsurile de asi-
gurare. Acest fapt însă va pune în pericol integritatea masei debitoare, fiindcă
până la depunerea altor cereri introductive de alţi creditori, debitorul va avea
posibilitatea de a înstrăina masa debitoare rămasă la evidenţa contabilă566.
§4. Intentarea şi desfăşurarea procedurii de insolvabilitate
Instituţia intentării procedurii de insolvabilitate este una dintre cele mai
dificile instituţii sub aspectul interpretării şi înţelegerii efectelor ei, deoarece
este absolut diferită de intentarea unui proces civil în ordine generală567.
565
Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din
03.07.2013, dosarul nr.2rc-281/13; Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ
al Curţii Supreme de Justiţie din 06.11.2013, dosarul nr.2rc-411/13.
566
Hotărârea Curţii de Apel Economice din 11.11.2011, dosar nr.2e-809/11.
567
Numeroşi autori recomandă creditorilor să facă totul pentru a evita implicarea într-o procedură de
insolvabilitate. Conform unor statistici, circa 95% din cazurile de deschiderea a procedurii insolvabi-
lităţii se finalizează cu lichidarea judiciară, care, la rândul ei, are un rezultat dezastruos. Creanţele chi-
302
Orice cauză civilă începe prin intentarea acesteia. Procesul de insolva-

bilitate se intentează doar în baza unei cereri, denumită cerere introductivă.
Examinarea cererii introductive este de competenţa curţilor de apel,
conform competenţei jurisdicţionale prevăzute de Codul de procedură civilă.
Intentarea procesului civil are drept efect apariţia raporturilor procesual-
civile şi nemijlocit obţinerea calităţii procesuale de reclamant sau de pârât.
O situaţie cu totul diferită avem în cadrul procedurii de insolvabilitate,
deoarece intentarea procesului de insolvabilitate nu semnifică începutul
raporturilor de procedură civilă, ci continuarea unei etape specifice a
procesului în general, precedată de o totalitate de acţiuni procesuale care au
loc anterior intentării propriu-zise a procedurii de insolvabilitate.
Temeiuri de intentare a procedurii de insolvabilitate. Intentarea pro-
cedurii de insolvabilitate presupune existenţa unui temei. În acest sens Le-
gea insolvabilităţii face distincţia între temeiuri generale şi speciale (art.10).
Temeiul general constă în insuficienţa mijloacelor băneşti necesare
pentru achitarea datoriilor ajunse la scadenţă şi aceasta în pofida faptului că
activele depăşesc pasivele (incapacitatea de plată, numită şi insolvabilitatea
relativă), pe când temeiul special presupune existenţa unui pasiv patrimonial
care este mai mare decât activul, adică un excedent al pasivelor faţă de
active (supraîndatorarea, numită şi insolvabilitatea absolută).
O explicaţie a temeiurilor de intentare a procedurii insolvabilităţii aduce
Plenul Curţii Supreme de Justiţie. Astfel, intentarea unui proces de insolva-
bilitate presupune existenţa unui temei general – adică o incapacitate de
plată, care reprezintă o insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a fondurilor
băneşti necesare pentru plata obligaţiilor ajunse la scadenţă care nu presupu-
ne în mod obligatoriu ca activul patrimonial să fie inferior pasivului (insol-
venţa) sau a unui temei special – adică supraîndatorarea ce presupune un
dezechilibru al patrimoniului prin existenţa unui pasiv patrimonial care de-
păşeşte activul568. În acest context subliniem că supraîndatorarea ca temei de
insolvabilitate poate fi invocată doar în privinţa persoanelor juridice (art.10
din Legea insolvabilităţii).
Conform literaturii de specialitate, incapacitatea de plată (temeiul
general) are loc în momentul când debitorul este în imposibilitatea de a-şi
rografare se recuperează cu media de 1%. Această constatare îl pune pe gânduri pe creditor care veri-
fică încă odată oportunitatea deschiderii procedurii. Cum însă opţiunea este între acţiune şi pasivitate,
mulţi preferă să încerce anume deschiderea (Woog Jean-Claude, Sari Marie-Christine, Woog
Stéphane. Stratégie contentieuse du créancier, 2e edition, Dalloz, 2006, p.429).
568
Pct.6 din Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la aplicarea Legii
insolvabilităţii de instanţele judecătoreşti economice” nr.34 din 22.11.2004 (republicată) // Buletinul
Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2008, nr.6, p.4-15.
303
FAC
Iurie MIHALACHE
onora obligaţiile sale ajunse la scadenţă din motivul insuficienţei de

numerar, chiar dacă bilanţul contabil arată că activul este mai mare decât
pasivul. Aceasta dovedeşte că debitorul are mijloace pentru a-şi onora
obligaţiile, dar fie că este creditor în alte raporturi juridice şi nu a obţinut
creanţele, fie că banii au fost investiţi în marfă şi nu a fost comercializată.
Supraîndatorarea (temeiul special) apare atunci când debitorul se află în
imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile sale ajunse la scadenţă din lipsă de
patrimoniu; bilanţul arată un excedent al pasivului faţă de activ569.
Pentru a determina existenţa stării de insolvabilitate trebuie să fie anali-
zate toate datele informative cu privire la debitor şi să fie reconstituită situa-
ţia sa financiară în general. Luând în consideraţie că activele debitorului
sunt foarte schimbătoare, uneori este dificil de a determina starea de insol-
vabilitate. De aceea, ca ajutor în constatarea stării de insolvabilitate servesc
o serie de indici, cum sunt: existenţa unor cereri de plată contra debitorului;
existenţa unui pasiv exigibil important şi în special acumularea datoriilor
fiscale; sechestre aplicate pe bunuri; neplata salariilor şi a cotizaţiilor de
asigurări sociale; absenţa reînnoirii stocurilor şi vânzarea către creditori de
utilaje de producţie; emiterea de cecuri fără acoperire; închiderea magazi-
nelor şi încetarea activităţii; vânzarea activelor la preţuri derizorii etc.570
Pentru ca o persoană să fie considerată creditor în cadrul procesului de
insolvabilitate, creanţa sa trebuie să fie certă, indiferent de faptul dacă a
ajuns sau nu la scadenţă. Faptul că creanţa este certă se confirmă prin docu-
mente, atât din partea creditorului, cât şi a debitorului. Scadenţa creanţei
este şi ea o condiţie, dar relativă, fiindcă numai ca rezultat al neplăţii
creanţei creditorul are temei de a cere declararea insolvabilităţii. Dacă la
momentul intentării procesului de insolvabilitate există creanţe neajunse la
scadenţă, conform art.45 al Legii insolvabilităţii ele se vor considera
scadente din momentul intentării procesului de insolvabilitate.
Nu prezintă importanţă pentru deschiderea procedurii numărul creanţelor
datorate. Este posibil ca cererea introductivă să privească o singură datorie
neexecutată în termen. Soluţia este justificată de faptul că numărul real al
datoriilor debitorului urmează să fie stabilit ulterior deschiderii procedurii,
cu ocazia declarării creanţelor creditorilor.
Procedura de insolvabilitate nu va fi declanşată dacă creditorii de comun
acord ajung la această decizie. Astfel, potrivit art.93 alin.(3) din Codul civil,
569
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. – Chişinău: Cartier, 1997, p.51.
570
304
dacă toţi creditorii convin să fie continuată procedura de lichidare şi acceptă

satisfacerea creanţelor în proporţii reduse, lichidatorul nu este obligat să
declare starea de insolvabilitate.
Hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate. În baza apre-
cierii temeiului de insolvabilitate şi a faptelor constatate în cadrul exami-
nării cererii introductive, instanţa hotărăşte asupra intentării procedurii de
insolvabilitate sau asupra respingerii acesteia571.
Importanţa adoptării hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate
este una categorică pentru întregul proces, fiind cauza şi momentul de înce-
put al tuturor acţiunilor legate de desfăşurarea propriu-zisă a procedurii de
insolvabilitate572.
Prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate, instanţa desem-
nează administratorul insolvabilităţii şi instituie, după caz, comitetul credi-
torilor. În hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate se indică: a)
denumirea/numele şi prenumele, sediul/adresa, codul fiscal, domeniul de
activitate al debitorului; b) numele, prenumele, adresa administratorului in-
solvabilităţii; c) locul, data şi ora şedinţei de validare a mărimii creanţelor
(şedinţa de validare) şi, după caz, locul, data şi ora adunării creditorilor de
audiere a raportului administratorului insolvabilităţii (adunarea de raporta-
re); d) ora intentării procesului de insolvabilitate.
Dispozitivul hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate se publi-
că în Monitorul Oficial al Republicii Moldova573. Totodată, administratorul
insolvabilităţii expediază o notificare despre intentarea procedurii de insol-
vabilitate către toţi creditorii cunoscuţi pentru ca aceştia să înainteze crean-
ţele faţă de debitorul insolvabil (art.35 alin.(4) din Legea insolvabilităţii)574.
571
Calea de atac. Hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate poate fi atacată cu recurs doar
de către debitor, iar hotărârea de respingere a cererii introductive poate fi atacată cu recurs atât de de-
bitor, cât şi de ceilalţi participanţi la proces. Nu poate fi înaintat recurs împotriva încheierii de admite-
re sau respingere a cererii de admitere spre examinare a cererii introductive privind intentarea proce-
sului de insolvabilitate. Această reiese din faptul că Legea insolvabilităţii nu prevede expres că astfel
de încheieri ale instanţei de insolvabilitate pot fi atacate cu recurs (Decizia Colegiului civil, comercial
şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 18.09.2013, dosarul nr.2rc-352/13).
572
Macovei Gheorghe, op.cit., p.77.
573
Instanţa de judecată poate decide ca dispozitivul hotărârii să fie publicat în alte surse decât
Monitorul Oficial, cum ar fi: în ziarele locale din zonele în care debitorul îşi are sediul ori sunt
concentrate sediile celor mai mulţi creditori, prin internet sau prin alt sistem electronic.
574
Publicarea dispozitivului hotărârii de intentare a procedurii de insolvabilitate în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nu poate echivala cu notificarea corespunzătoare a creditorului de către administratorul
insolvabilităţii (lichidatorul) despre intentarea acestei proceduri (Decizia Colegiului civil, comercial şi de
contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie din 20.11.2013, dosarul nr.2rc-443/13).
305
FAC
Iurie MIHALACHE
În afară de notificarea creditorilor, administratorul insolvabilităţii mai

este obligat să expedieze hotărârea de intentare a procedurii de
insolvabilitate debitorului, Camerei Înregistrării de Stat, inspectoratului
fiscal de stat teritorial, băncilor în care debitorul are conturi şi, după caz,
registrelor în care se înregistrează gajul, organului cadastral teritorial,
Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare, registrelor de stat ale transporturilor,
altor instituţii şi autorităţi relevante.
Efectele intentării procedurii de insolvabilitate. Conform art.74 din
Legea insolvabilităţii, un prim efect al intentării procedurii de insolvabilitate
constă în înlăturarea de iure a debitorului de la administrare. În comparaţie
cu perioada de până la intentare, când înlăturarea debitorului de la
administrarea întreprinderii poartă caracterul unei măsuri de asigurare, după
intentarea procedurii de insolvabilitate, dreptul debitorului insolvabil de a
administra întreprinderea şi a dispune de bunurile sale încetează de drept.
Mai mult, în calitate de sancţiune legea prevede că orice act de dispoziţie al
debitorului asupra unui bun din masa debitoare efectuat după intentarea
procedurii de insolvabilitate este nul (alin.(2)).
Din momentul intentării procedurii de insolvabilitate are loc suspendarea
activităţii organelor de conducere a debitorului. Asociaţii nu au dreptul de a
distribui între ei profitul acumulat din cotele de participaţie pe care le au în
cadrul debitorului.
În vederea conservării masei debitoare, odată cu intentarea procesului se
suspendă penalităţile, dobânzile şi alte plăţi aferente datoriilor creditoare ale
debitorului. Achitările cu debitorul se fac numai prin contul bancar de
acumulare, gestionat de administratorul insolvabilităţii.
Intentarea procesului de insolvabilitate are ca efect şi suspendarea pro-
ceselor civile în care debitorul îşi are calitatea fie de reclamant, fie de pârât.
Conform art.84 alin.(1), după intentarea procedurii de insolvabilitate,
instanţa poate obliga debitorul sau reprezentantul organelor lui de conducere
să nu părăsească teritoriul Republicii Moldova fără permisiunea sa expresă
în cazul în care există dovezi că acesta ar putea să se ascundă ori să se
eschiveze de la participare la proces.
Subliniem faptul că interdicţia de a părăsi teritoriul ţării nu constituie o
încălcare a dreptului la libera circulaţie. Astfel, într-o situația de speţă,
instanţa de insolvabilitate a dispus interzicerea părăsirii teritoriului Repub-
licii Moldova pentru administratorul de naţionalitate turcă a unei companii
de investiţie, din motiv că pe numele companiei au fost înaintate peste 140
de cereri de validare a creanţelor. Persoana vizată a atacat încheierea primei
306
instanţe cu recurs motivând încălcarea dreptului la libera circulaţie. Curtea

Supremă de Justiţie s-a pronunţat că argumentul invocat nu constituie temei
pentru admiterea recursului, deoarece încheierea contestată clar prevede că,
în caz de apariţie a necesităţii ieşirii în afara teritoriului ţării, persoanele în
privinţa cărora a fost aplicată interdicţia urmează să se adreseze în instanţa
de judecată cu cerere pentru obţinerea permisiunii. Din materialele pricinii
nu rezultă că recurentul a depus cerere în adresa instanţei de judecată prin
care să solicite permisiunea ieşirii în afara teritoriului Republicii Moldova.
Prin urmare argumentele invocate în acest sens sunt declarative575.
Şedinţa de validare a creanţelor. Şedinţa de judecată în care se vali-
dează creanţele înaintate de creditori faţă de patrimoniul debitorului se nu-
meşte şedinţă de validare. Convocarea creditorilor în şedinţa de validare se
face prin hotărârea de intentare a procedurii de insolvabilitate.
Desfăşurarea şedinţei de validare reprezintă un pilon fundamental pentru
derularea în continuare a procedurii de insolvabilitate. Scopul şedinţei de
validare este confirmarea creanţelor creditorilor.
O persoană poate fi recunoscută în calitate de creditor numai în cadrul
şedinţei de validare a creanţelor. Până în acel moment, orice persoană care
pretinde a avea creanţe faţă de bunurile debitorului se consideră că nu are
încă statut de creditor, respectiv nu poate fi parte şi nici participant la
procesul de insolvabilitate.
Şedinţa de validare îşi desfăşoară lucrările sub conducerea instanţei de
judecată (art.55 alin.(8) din Legea insolvabilităţii), iar secretariatul este pus
pe seama administratorului insolvabilităţii (alin.(1)).
Administratorul insolvabilităţii întocmeşte şi înregistrează în instanţa de
judecată tabelul definitiv al creanţelor. Acesta va conţine lista creanţelor,
temeiul, valoarea şi rangul lor, numele creditorilor, suma solicitată de cre-
ditor şi cea acceptată de administrator după verificare. Aprobarea tabelului
definitiv al creanţelor se face în cadrul şedinţei de validare (art.110).
Studiu de caz. Prin hotărârea Curţii de Apel Comrat, a fost intentată pro-
cedura simplificată de faliment în privinţa ÎI „SP Gagauz”. Nefiind de acord
cu hotărârea, L.S. a contestat-o cu recurs, solicitând casarea acesteia. Recu-
renta a invocat că instanţa de judecată în mod neîntemeiat a intentat
procedura simplificată de faliment în privinţa debitorului, întrucât, acest fapt
se va răsfrânge negativ asupra datoriei pe care o are debitorul faţă de ea.
Curtea Supremă de Justiţie conchide că recursul înaintat de L.S. urmează a
575
Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie a
R.M. din 26.12.2012, dosarul nr.2re-438/12, www.csj.md.
307
FAC
Iurie MIHALACHE
fi respins din motiv că ea nu este parte în proces, neavând nici un statut

procesual. Recurenta mai întâi urmează să obţină un statut procesual și
aceasta poate avea loc numai după ce instanţa de insolvabilitate va dispune
validarea creanţei sale. Din acest considerent, instanţa supremă ajunge la
concluzia de a respinge cererea de recurs declarată de către L.S., ca fiind
depusă de o persoană care nu este în drept să declare recurs576.
Adunarea de raportare. Prima adunare a creditorilor se numeşte adu-
narea de raportare şi se convoacă după şedinţa de validare a creanţelor de
către instanţa de judecată. Adunarea este prezidată de administratorul insol-
vabilităţii şi în cadrul acesteia creditorii decid cum să desfăşoare mai de-
parte procesul de insolvabilitate.
Lucrările adunării de raportare sunt concentrate în jurul unui singur act,
raportul administratorului insolvabilităţii privind situaţia economică a debi-
torului. Ţinând cont de propunerile administratorului şi de părerile exprima-
te pe parcurs, adunarea creditorilor urmează să decidă: a) trecerea la proce-
dura de restructurare sau b) trecerea la procedura de faliment.
În baza hotărârii adoptate de adunarea creditorilor, instanţa de judecată
va confirma, printr-o încheiere, trecerea la procedura de restructurare
(art.114 alin.(7)) sau trecerea la procedura de faliment (art.114 alin.(9)).
§5. Procedura de restructurare
Generalităţi. Procedura de restructurare se prezintă ca o alternativă a
procedurii de faliment şi constituie totalitatea de acţiuni cu caracter econo-
mic sau juridic menite a redresa situaţia debitorului cu scopul satisfacerii
creanţelor de către debitor însuşi577. Dacă în procedura de restructurare de-
bitorul reuşeşte să acumuleze resurse financiare suficiente pentru plata tutu-
ror datoriilor faţă de creditori, se revine la situaţia de normalitate a debitoru-
lui, respectiv lichidarea sa nu mai este necesară.
Legea insolvabilităţii nr.149/2012 defineşte procedura de restructura-
re ca fiind una dintre procedurile procesului de insolvabilitate care se
aplică debitorului şi care presupune întocmirea, aprobarea, implementarea
şi respectarea unui plan complex de măsuri în vederea remedierii financia-
re şi economice a debitorului şi achitării datoriilor acestuia conform prog-
ramului de plată a creanţelor.
576
Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de
Justiţie a R.M. din 22.11.2013, dosarul nr.2ri-55/13.
577
308
Restructurarea este o procedură de insolvabilitate ce se aplică debitorului în

vederea achitării datoriilor lui, care prevede elaborarea, aprobarea, implemen-
tarea şi respectarea unui plan al procedurii de restructurare, incluzând: a) res-
tructurarea operaţională şi/sau financiară; b) restructurarea corporativă prin
modificarea structurii de capital social; c) restrângerea activităţii prin lichidarea
unor bunuri din patrimoniu; d) orice alte acţiuni neinterzise de lege (art.182).
Decizia privind aplicarea procedurii de restructurare ţine de competenţa
exclusivă a adunării creditorilor şi urmează a fi confirmată printr-o încheiere
a instanţei de judecată (art.114 alin.(5))578. De asemenea, adunarea credito-
rilor alege administratorul insolvabilităţii, care se învesteşte în funcţie de
către instanţa de judecată şi activează pe întreaga perioadă de realizare a
planului procedurii de restructurare.
Timpul de aflare a debitorului în procedura de restructurare se stabileşte
în baza hotărârii adunării creditorilor şi nu poate fi mai mare de 3 ani. În
cazul întreprinderilor debitoare a căror activitate prezintă importanţă vitală
pentru economia naţională, durata procedurii de restructurare poate fi
prelungită o singură dată, pe un termen maxim de 2 ani579.
Odată cu aplicarea de către instanţa de judecată a procedurii de restructu-
rare, se instituie imediat moratoriu asupra executării silite a obligaţiilor pe-
cuniare ale creditorilor, cu excepţia creanţelor privind plata salariilor, a pen-
siilor alimentare, recuperarea prejudiciilor cauzate vieţii, sănătăţii şi decesu-
lui, a creanţelor de revendicare a bunurilor din posesie ilegală, precum şi a
creanţelor pecuniare şi fiscale a căror scadenţă a survenit în perioada de
după deschiderea procedurii de restructurare (art.184).
Planul procedurii de restructurare. Încheierea instanţei de judecată pri-
vind aplicarea procedurii de restructurare semnifică doar începutul pro-
cedurii de restructurare, iar propriu-zis planul de restructurare este propus şi
examinat pentru confirmare abia după deschiderea procedurii date580.
Conform Legii insolvabilităţii, planul procedurii de restructurare poate fi
propus de către: a) debitor; b) administratorul insolvabilităţii, la cererea adu-
nării creditorilor ori din proprie iniţiativă; c) autorităţile administraţiei pub-
lice centrale sau locale, pentru întreprinderile de importanţă vitală pentru
economia naţională.
578
Din data aplicării procedurii de restructurare, în denumirea oficială a debitorului se foloseşte
sintagma „în procedură de restructurare”.
579
A se vedea Hotărârea Guvernului „Cu privire la aprobarea Listei debitorilor de importanţă vitală
pentru economie”, nr.314 din 29.05.2013 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2013, nr.119-121.
580
Barbă Valentin, Macovei Gheorghe, op.cit., p.245. Termenul pentru depunerea planului de
restructurare este de 30 de zile din data deschiderii procedurii de restructurare.
309
FAC
Iurie MIHALACHE
Din punct de vedere structural, planul procedurii de restructurare este

alcătuit din partea descriptivă şi partea organizatorică.
Partea descriptivă – include măsurile care urmează a fi aplicate pentru a
se institui, prin procedură a planului, o modalitate de exercitare a drepturilor
participanţilor. Această parte poate cuprinde şi date despre temeiurile,
oportunitatea şi consecinţele aplicării planului, importante pentru creditori
ca să decidă asupra planului, iar pentru instanţa de judecată, ca să îl aprobe.
Partea organizatorică – stabileşte modalitatea de modificare a statutului
juridic al participanţilor la procesul de insolvabilitate prin intermediul
restructurării.
Conţinutul planului procedurii de restructurare este stabilit la art.190 din
Legea insolvabilităţii, şi va cuprinde, alături de alte clauze, programul de stin-
gere a creanţelor sub forma unui tabel de creanţe, cuantumul sumelor pe care
debitorul se obligă să le plătească creditorilor, precum şi termenele la care
debitorul urmează să plătească aceste sume. În cadrul planului, creditorii sunt
grupaţi în clase, fiecare dintre ei având anumite drepturi (art.191-194).
Mai întâi, planul de restructurare trebuie să fie aprobat de către creditori,
în cadrul adunării creditorilor. După aceasta, planul de restructurare se con-
firmă de instanţa de judecată. În cadrul şedinţei de confirmare se audiază
administratorul, comitetul creditorilor şi debitorul. Instanţa de judecată con-
firmă planul de restructurare printr-o hotărâre de confirmare, ţinând cont de
prevederile art.206 al Legii insolvabilităţii. Pe de altă parte, instanţa poate şi
să refuze confirmarea planului de restructurare în cazul existenţei unuia din
temeiurile enumerate la art.205 din Legea insolvabilităţii.
Dacă pe parcursul aplicării planului de restructurare debitorul nu respectă
prevederile lui sau planul nu este realizat în termen, fiecare creditor poate
înainta o nouă cerere introductivă care va avea ca efect deschiderea proce-
durii de faliment.
Procedura accelerată de restructurare. În esenţă, procedura accelerată
de restructurare se aseamănă cu procedura de restructurare descrisă mai sus,
cu excepţia a două particularităţi:
a) se aplică doar întreprinderilor aflate în dificultate financiară581;
b) cererea introductivă poate fi depusă numai de debitor.
Ca şi în cazul procedurii generale de restructurare, scopul procedurii
accelerate este salvarea întreprinderii aflate în dificultate financiară pentru
581
Conform art.2 din Legea insolvabilităţii, în dificultate financiară se află întreprinderea al cărei
potenţial de viabilitate managerială şi economică este într-o dinamică descrescătoare, dar execută sau
este capabilă să execute obligaţiile exigibile.
310
a-şi continua activitatea, a păstra locurile de muncă şi a acoperi creanţele

prin aplicarea unui plan.
Odată cu intentarea procedurii accelerate de restructurare, instanţa de
judecată pune sub observaţie debitorul prin desemnarea unui administrator
provizoriu, dispune aplicarea măsurilor de asigurare, stabileşte locul, data şi
ora adunării creditorilor de validare a mărimii creanţelor şi adunării de
votare a planului procedurii accelerate de restructurare. Planul trebuie să
conțină în mod detaliat: a) situaţia analitică a activului şi a pasivului
debitorului; b) cauzele aflării lui în dificultate financiară; c) programul de
stingere a creanţelor; d) procentul preconizat de satisfacere a creanţelor ca
urmare a implementării măsurilor de redresare propuse.
§6. Procedura falimentului
Aspecte generale. Potrivit Legii insolvabilităţii, după intentare, procesul
de insolvabilitate poate merge prin una din următoarele două căi: a) de res-
tructurare – conform unui plan de redresare a situaţiei sau b) de faliment –
constă în lichidarea patrimoniului debitorului şi repartizarea între creditori a
banilor obţinuţi.
Falimentul este, practic, ultima soluţie atunci când, în mod cert, redresa-
rea debitorului nu mai este posibilă, singura cale de a achita datoriile sale
comerciale fiind lichidarea în întregime a activului. Orice procedură de fali-
ment se reduce la vânzarea averii debitorului, satisfacerea creanţelor credi-
torilor din banii obţinuţi şi în final, radierea debitorului din registrul de stat.
Deşi ar părea o noutate, procedura falimentului a fost reglementată şi în
trecut, de Legea cu privire la faliment nr.851/1992, Legea cu privire la
faliment nr.786/1996, precum şi în Legea insolvabilităţii nr.632/2001, dar cu
o altă denumire – procedura de lichidare. Între cuvintele faliment şi
lichidare nu există nici o deosebire, acestea fiind sinonime. Pur şi simplu, în
Legea insolvabilităţii pe care o avem în prezent s-a preferat faliment pentru
a fi în corespundere cu legislaţia din România, de unde au şi fost preluate
majoritatea dizpoziţiilor pe care le regăsim în actuala lege.
În general, falimentul (sau lichidarea, aşa cum era numit în legea veche)
reprezintă o etapă a procedurii de insolvabilitate în cadrul căreia bunurile
din averea debitorului se transformă în valoare economică, adică într-o sumă
de bani, care este distribuită creditorilor pentru stingerea masei pasive582.
582
Lungu Marcel. Dreptul afacerilor: Curs universitar. Ediţia a II-a (coord. A.Cuzneţov). - Chişinău:
CEP USM, 2013, p.304.
311
FAC
Iurie MIHALACHE
Declanşarea falimentului se decide printr-o încheiere de către instanţa

de judecată583. În aceeaşi încheiere (de intrare în faliment), instanţa de
judecată dispune: desemnarea unui lichidator, valorificarea şi distribuirea
masei debitoare.
Din momentul declanşării falimentului şi până în momentul închiderii
procedurii, persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă584, dar această
capacitate este restrânsă la operaţiunile lichidării.
Subliniem că instanţa de judecată nu poate desemna orice persoană în
funcţia de lichidator. Candidatura lichidatorului trebuie să fie propusă de
către adunarea creditorilor585. În măsura în care adunarea creditorilor
acceptă, în funcţia de lichidator poate fi desemnat însuşi administratorul
insolvabilităţii.
Prezintă importanţă şi faptul că odată cu declararea falimentului, are loc
dizolvarea debitorului ca subiect de drept. Cu alte cuvinte, intrarea debito-
rului în procedura de faliment şi dizolvarea lui sunt două acţiuni simultane,
care nu pot fi despărţite. De regulă, în aceiaşi încheiere judecătorească de
intrare a debitorului în procedura de faliment se prevede şi dizolvarea lui. În
legătură cu aceasta, profesorul Ion Turcu remarcă faptul că dizolvarea de
drept a persoanei juridice debitoare se produce chiar dacă nu este pronunţată
583
Atragem atenţia că încheierea instanţei de insolvabilitate prin care se aprobă raportul final şi planul
de distribuţie finală nu poate fi atacată cu recurs. Cu recurs se atacă hotărârea adunării creditorilor cu
privire la aprobarea raportului şi planului de distribuţie finală, care a stat la baza adoptării de către
instanţa de judecată a încheierii (Decizia Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al
Curţii Supreme de Justiţie din 02.10.2013, dosarul nr.2ri-42/13).
584
Exercitarea capacităţii civile restrânse a debitorului este partajată între lichidator şi reprezentantul
debitorului. Tot ceea ce priveşte administrarea revine lichidatorului (inclusiv ţinerea contabilităţii,
întocmirea facturilor fiscale, plata impozitelor şi altor creanţe bugetare, întocmirea bilanţului etc.).
Debitorul, prin intermediul reprezentantului, va exercita dreptul de a asista la unele acte procedurale,
de a contesta actele şi măsurile procedurale, conform legii.
585
Într-o decizie de speţă, Curtea Supremă de Justiţie a casat încheierea Curţii de Apel Chişinău în
partea ce ţine de desemnarea lichidatorului. În motivarea decizie se menţionează că Curtea de Apel
Chişinău contrar dispoziţiilor art.116 alin.(1) din Legea insolvabilităţii a dispus desemnarea persoanei
B.B. în funcţia de lichidator, fără ca candidatura acesteia să fie propusă de adunarea creditorilor. Mai
mult, din procesul-verbal al adunării creditorilor nu se oglindeşte că la această adunare, în genere, a
fost soluţionată chestiunea cu privire la desemnarea lichidatorului ca urmare a trecerii întreprinderii la
faliment şi că s-ar fi luat o careva hotărâre în acest sens. Totodată, instanţa de recurs constată ca
greşită menţiunea Curţii de Apel Chişinău că încheierea, în partea prin care B.B. a fost desemnat în
funcţia de lichidator este irevocabilă, deoarece art.63 alin.(4) din Legea insolvabilităţii specifică
expres că în situaţia în care numirea lichidatorului s-a efectuat contrar procedurii stabilite,
desemnarea este susceptibilă de anulare la cererea oricărui participant la proces (Decizia Colegiului
civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie a R.M. din 11.09.2013,
dosarul nr.2rc-341/13, www.csj.md).
312
dizolvarea în hotărârea instanţei judecătoreşti, deoarece omisiunea de

constatare nu împiedică realizarea efectului impus de lege586.
Practica atestă faptul că în procedura de faliment există situaţii de tergi-
versare a procedurii din cauza unor factori subiectivi, precum: contestaţii ale
creanţelor, numeroase recursuri declarate la fiecare etapă a procedurii, inter-
venţia statului pentru suspendarea procedurii, lipsa de experienţă a unora
dintre lichidatori, absenţa pregătirii profesionale economice-financiare a
judecătorului587.
Situaţii care determină aplicarea procedurii falimentului. Momentul
în care poate fi pornită procedura de faliment este expres şi limitativ regle-
mentat de lege, ceea ce vorbeşte despre faptul că procedura falimentului
urmează a fi aplicată ca o măsură excepţională, regula generală fiind încer-
carea de a restabili situaţia economică a debitorului şi de a-l menţine ca enti-
tate juridică588.
Potrivit art.115 alin.(1) din Legea insolvabilităţii, instanţa de judecată va
decide intrarea debitorului în faliment dacă:
- debitorul nu şi-a declarat intenţia de a se restructura, iar creditorii nu cer
restructurarea lui;
- niciunul dintre participanţii la procedură nu a propus un plan al procedu-
rii de restructurare sau niciunul dintre planurile propuse nu a fost acceptat;
- debitorul nu a înaintat în termenul cerut de lege un plan de
restructurare;
- pe parcursul desfăşurării procedurii de restructurare nu au fost realizate
obligaţiile faţă de creditori;
- adunarea creditorilor a decis trecerea la procedura de faliment.
Etapele procedurii falimentului. Procedura de faliment parcurge mai
multe etape:
1. Numirea lichidatorului şi punerea sub sechestru a bunurilor
Procedura de lichidare începe cu intrarea în funcţie a lichidatorului desem-
nat de instanţă. Totodată, instanţa de judecată va dispune punerea sub se-
chestru şi sigiliu a bunurilor care fac parte din averea debitorului. La această
măsură se recurge în scopul de a asigura integritatea masei debitoare.
În conformitate cu art.108 alin.(6) din Legea insolvabilităţii, sub sechest-
ru şi sigiliu se pun următoarele bunuri: încăperi, magazine, magazii, depozi-
te, birouri, corespondenţa comercială, arhiva, dispozitive de stocare şi de
586
587
588
313
FAC
Iurie MIHALACHE
prelucrare a informaţiei, contracte, mărfuri şi orice alte bunuri mobile sau

imobile care se află pe teritoriul şi/sau în posesia debitorului. Prin excepţie,
dacă în patrimoniul debitorului există puţine bunuri şi pot fi inventariate
într-o singură zi, lichidatorul poate să purceadă imediat la inventariere, fără
a mai aplica sigiliile.
Nu pot fi puse sub sechestru şi sigiliu: a) obiectele care trebuie valorificate
de urgenţă, pentru a se evita deteriorarea lor materială; b) registrele de con-
tabilitate; c) cambiile şi alte valori mobiliare scadente sau care urmează a fi
scadente în scurt timp; d) numerarul, în monedă naţională şi valută străină.
2. Întocmirea şi aprobarea raportului de evaluare a bunurilor
După desemnarea sa în funcţie, lichidatorul face evaluarea bunurilor din
averea debitorului şi întocmeşte un raport de evaluare (de inventariere).
Pentru evaluarea bunurilor se vor aplica prevederile art.108 din Legea
insolvabilităţii. Astfel, lichidatorul trebuie să întocmească un inventar al
tuturor bunurilor care fac parte din masa debitoare. Inventarul se întocmeşte
de către o comisie de inventariere formată de lichidator din reprezentanţi ai
creditorilor sau din experţi în domeniu, în prezenţa debitorului. Actul de
inventar se semnează de lichidator, de membrii comisiei de inventariere şi,
după caz, de către debitor.
Pe măsura desfăşurării inventarierii, lichidatorul adoptă măsurile necesa-
re pentru conservarea, păstrarea şi paza bunurilor. De regulă, acestea se re-
mit spre păstrare şi pază debitorului, iar dacă adunarea creditorilor nu este
de acord, bunurile pot fi predate, în bază de contract, unei instituţii speciali-
zate în depozitarea şi paza obiectelor. Bijuteriile şi alte obiecte din aur,
argint, platină, pietre preţioase, se depun la păstrare în instituţii financiare.
Cheltuielile de păstrare a bunurilor se includ în cheltuielile masei şi se
suportă de către debitor.
Raportul de evaluare a bunurilor masei debitoare urmează a fi aprobat la
şedinţa adunării creditorilor, după care se prezintă instanţei de judecată
pentru aprobare. Raportul de evaluare trebuie să conţină lista bunurilor care
au fost supuse evaluării şi costul acestora, valoarea de ansamblu a masei
debitoare, precum şi indicaţii asupra metodei concrete de vânzare a
bunurilor.
3. Înaintarea şi validarea creanţelor
Dacă creditorul are o creanţă faţă de debitor născută până la data
deschiderii procedurii de insolvabilitate, creditorul înaintează în scris
creanţa, indiferent de tipul ei, printr-o cerere de admitere a creanţelor
adresată instanţei de judecată.
314
Creanţele neajunse la scadenţă se consideră scadente din momentul

intentării procesului de insolvabilitate. Cererea de admitere a creanţelor are
acelaşi regim juridic ca şi cererea de chemare în judecată. Cererea va
cuprinde: numele/denumirea creditorului, domiciliul/sediul, suma datorată,
temeiul creanţelor, precum şi menţiuni cu privire la eventualele drepturi de
preferinţă sau garanţii. La cerere se anexează documentele justificative din
care izvorăsc creanţele.
Creanţele se supun procedurii de verificare de către lichidator, cu
excepţia creanţelor constatate prin titluri executorii necontestate în
termenele prevăzute de legi speciale.
Lichidatorul va proceda de îndată la verificarea fiecărei cereri de
admitere înregistrate la instanţa de insolvabilitate şi a documentelor depuse
şi va efectua o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea
exactă şi prioritatea fiecărei creanţe.
4. Vânzarea masei debitoare
În vederea obţinerii banilor necesari satisfacerii creanţelor creditorilor,
bunurile incluse în masa debitoare se lichidează, în sens că se înstrăinează
de către lichidator prin vânzare. Bunurile debitorului se transformă în bani,
iar sumele ulterior se împart între creditori, conform categoriilor şi
rangurilor stabilite de lege589.
Lichidatorul vinde în condiţii cât mai avantajoase masa debitoare, dar
numai cu acordul adunării creditorilor. Termenul acordat pentru lichidarea
masei debitoare este de 2 ani de la intentarea procedurii falimentului.
Conform Legii insolvabilităţii, există următoarele modalităţi de
valorificare a bunurilor masei debitoare:
- Licitaţie (cu strigare, cu reducere, art.118-121);
- Vânzarea prin concurs (art.122);
- Vânzarea prin negocieri directe (art.123).
Particularităţi există la vânzarea: valorilor mobiliare (art.124); cotelor-
părţi din capital (art.125); drepturilor litigioase (art.126); fructelor şi
legumelor (art.127); metalelor, pietrelor preţioase şi titlurilor de credit
(art.128); întreprinderii ca un complex patrimonial unic (art.129).
Dacă suma obţinută din vânzarea unei părţi din masa debitoare este
suficientă pentru satisfacerea integrală a creanţelor validate şi pentru
589
Cărpenaru Stanciu. Drept comercial român. – Bucureşti: All Beck, 2004, p.601; Roşca Nicolae.
Lichidarea masei debitoare a debitorului insolvabil // Conferinţa ştiinţifică cu participare
internaţională „Interferenţe universitare – integrare prin cercetare şi inovare”. Rezumatele
comunicărilor. – Chişinău: CEP USM, 2012, p.141.
315
FAC
Iurie MIHALACHE
recuperarea cheltuielilor aferente procesului, lichidatorul, în temeiul unei

hotărâri a adunării creditorilor, încetează să vândă celelalte bunuri din masa
debitoare.
5. Distribuirea masei debitoare
Distribuirea masei debitoare constituie ultima etapă în cadrul procedurii
falimentului şi constă în repartizarea între creditori a banilor acumulaţi din
vânzarea bunurilor debitorului. Banii obţinuţi din vânzarea bunurilor se
depun de lichidator pe un cont bancar, deschis special în acest scop. Pe
acelaşi cont se virează şi activele financiare ale debitorului, existente la data
intrării în funcţie a lichidatorului, precum şi sumele de bani obţinute de
debitor în urma executării actelor juridice, rezilierii sau anulării unor acte
juridice, sumele restituite de datornicii debitorului etc. Sumele acumulate pe
cont vor fi distribuite creditorilor proporţional creanţelor pe care le deţin
faţă de debitor.
Procedura distribuirii masei debitoare este minuţios reglementată de lege
şi presupune ca lichidatorul să întocmească la fiecare 3 luni un raport
privind rezultatele valorificării masei debitoare şi planul de distribuţie a
creanţelor. Ambele documente, de fiecare dată, urmează a fi aprobate de
adunarea creditorilor şi de instanţa de judecată.
După valorificarea integrală a masei debitoare se desfăşoară şedinţa de
distribuţie finală. În acest sens de către lichidator se pregăteşte şi se prezintă
în instanţa de judecată raportul final şi planul distribuţiei finale. La rândul
ei, instanţa de judecată convoacă creditorii în adunarea finală pentru
aprobarea ultimului raport al lichidatorului şi planul de distribuţie finală.
Procedura simplificată a falimentului
Conform art.134 alin.(1) din Legea insolvabilităţii, procedura
simplificată a falimentului se aplică debitorilor aflaţi în stare de
insolvabilitate care se încadrează în una din următoarele categorii:
a) întreprinzători individuali, gospodării ţărăneşti, titulari ai patentei de
întreprinzător;
b) persoane juridice care nu deţin careva bunuri pentru acoperirea
cheltuielilor procesului şi niciun creditor sau terţ nu se oferă să acorde ori să
garanteze sumele corespunzătoare;
c) societăţi comerciale şi necomerciale, în cazul dizolvării acestora până
la depunerea cererii introductive;
d) debitori care nu pot alege calea alternativă de restructurare.
Prin hotărârea de iniţiere a procedurii simplificate a falimentului, instanţa
de insolvabilitate dispune şi: a) ridicarea dreptului de administrare al debito-
316
rului; b) desemnarea lichidatorului; c) predarea gestiunii patrimoniului către

lichidator; d) notificarea despre procedura falimentului.
Primul lucru pe care lichidatorul îl face odată cu declanşarea procedurii
de insolvabilitate prin procedura simplificată a falimentului este să notifice
despre desemnarea sa organul care a efectuat înregistrarea de stat a
debitorului, anexând hotărârea instanţei de judecată. A doua etapă este
inventarierea masei debitoare şi formarea bilanţului de lichidare. Acestea
urmează a fi făcute de lichidator împreună cu debitorul. A treia etapă a
falimentului simplificat presupune desfăşurarea şedinţei de validare a
creanţelor. A patra etapă presupune aprobarea raportului final şi bilanţului
de lichidare de către adunarea creditorilor şi, totodată, confirmarea acestora
de către instanţa de judecată. În fine, ultima etapă a procedurii simplificate
de faliment constă în adoptarea de către instanţa de judecată a unei hotărâri
de încetare a procesului de insolvabilitate, prin care se dispune şi radierea
debitorului din Registrul de stat.
Situaţie de caz. La cererea introductivă depusă de creditor privind inten-
tarea procesului de insolvabilitate faţă de debitor, Curtea de Apel Chişinău
constată insolvabilitatea, dispune intentarea procedurii simplificate a
falimentului şi dizolvarea debitorului în temeiul art.134 alin.(1) lit.(b) din
Legea nr.139/2012. În motivarea hotărârii instanţa face referire la raportul
prezentat de către administratorul provizoriu şi la informaţiile anexate la
dosar din care rezultă faptul că debitorul nu dispune de masă debitoare, nu
deţine în proprietate bunuri, mijloace băneşti şi nici mijloace de transport
care ar putea fi urmărite pentru a stinge creanţele acumulate. Debitorul nu
activează şi se află în incapacitate totală de plată590.
§7. Încetarea procedurii de insolvabilitate
Încetarea procedurii de insolvabilitate semnifică finisarea tuturor
lucrărilor în legătură cu examinarea pricinii de insolvabilitate. În acest sens,
autorii Valentin Barbă şi Gheorghe Macovei atrag atenţia că încetarea
reglementată de Legea insolvabilităţii nu trebuie confundată cu instituţia
încetării procesului civil reglementată de Codul de procedură civilă591.
590
Hotărârea Curţii de Apel Chişinău din 15.05.2013, dosar nr.2e-51/13, www.ca.justice.md.
591
Pentru comparație, încetarea procesului civil constituie o sancţiune aplicată participanţilor care nu
au respectat premisele dreptului la acţiune prevăzute la art.265 din Codul de procedură civilă.
Dimpotrivă, încetarea procesului de insolvabilitate nu este rezultatul încălcării unor cerinţe de drept
procesual, ci semnifică doar finisarea, sfârşitul procedurii de insolvabilitate cu adoptarea actului final
al acesteia (Barbă Valentin, Macovei Gheorghe, op.cit., p.254).
317
FAC
Iurie MIHALACHE
Procedura insolvabilităţii poate înceta chiar şi în situaţia când ea de fapt

nici nu a reuşit să înceapă, şi anume: dacă la etapa de examinare a cererii
introductive părţile încheie o tranzacţie de împăcare sau are loc retragerea
cererii introductive (art.224 din Legea insolvabilităţii).
Dacă iniţial a fost intentată procedura de restructurare – aceasta va
înceta prin hotărâre de încetare în urma adoptării hotărârii de confirmare a
planului (art.206, 224).
În situaţia când a fost intentată procedura falimentului – aceasta va înceta
prin hotărâre de încetare odată cu distribuirea creanţelor sau aprobarea bi-
lanţului de lichidare (art.135). Acelaşi temei de încetare îl regăsim la
art.175 din Legea insolvabilităţii, care prevede că după terminarea distribu-
ţiei finale a masei debitoare, instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de în-
cetare a procedurii de insolvabilitate şi de radiere a debitorului din registrul
de stat.
În afară de temeiurile sus-menţionate, există şi situaţii specifice de înce-
tare a procedurii insolvabilităţii. O astfel de situaţie avem în cazul lipsei
creanţelor. Dacă nu a fost depusă nici o creanţă în termen legal sau toate
creanţele înaintate au decăzut ca rezultat al contestării, instanţa de judecată
urmează să-şi revoce propria hotărâre de intentare a procedurii de insolvabi-
litate şi să se pronunţe asupra încetării procedurii de insolvabilitate
(art.177).
Instanţa de judecată poate înceta procedura de insolvabilitate şi la acor-
dul părţilor. În cazul în care toţi creditorii sunt de acord, la cererea debito-
rului, instanţa poate dispune încetarea procedurii de insolvabilitate (art.178).
318
Capitolul 16. ADMINISTRAREA ŞI DEETATIZAREA

PROPRIETĂŢII PUBLICE
Planul
§1. Administrarea proprietăţii publice
§2. Deetatizarea proprietăţii publice (privatizarea și parteneriatul
public-privat)
2.1. Noțiuni generale privind deetatizarea
2.2. Privatizarea ca formă a deetatizării:
2.2.1. Noţiunea de privatizare
2.2.2. Participanţii la procesul de privatizare
2.2.3. Obiectele privatizării
2.2.4. Modalităţile de privatizare
2.3. Parteneriatul public-privat ca formă a deetatizării:
2.3.1. Definirea şi particularităţile parteneriatului public-privat
2.3.2. Forme contractuale de realizare a parteneriatului
public-privat
2.3.3. Etapele şi condiţiile de realizare a parteneriatului
public-privat
§1. Administrarea proprietăţii publice
Precizări. Conceptul de „proprietate publică” provine din Roma Antică.
În procesul de formare a statului roman, proprietatea primitivă a fost elimi-
nată, lăsând locul unui drept de proprietate colectivă a statului asupra scla-
vilor – servi publici – şi respectiv asupra pământului cucerit – ager publicus.
Treptat romanii au recurs la divizarea bunurilor în res in patrimoniu (puteau
face obiectul proprietăţii private) şi extra patrimoniu – bunuri care nu
puteau face obiectul proprietăţii private și se aflau în folosinţa exclusivă a
statului, precum: pieţele, teatrele, stadioanele, obiectele religioase etc.592
Constituţia Republicii Moldova593 prevede că proprietatea este de două
feluri, publică şi privată (art.9). În acelaşi context, Codul civil al Republicii
Moldova stabileşte că statul şi unităţile administrativ-teritoriale au în prop-
rietate două categorii de bunuri cu regim diferit: bunuri publice şi bunuri
592
Mihalache Iurie. Drept privat roman: Note de curs. – Chişinău: Grupul editorial „Litera”, 2012,
p.140-141.
593
Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1.
319
FAC
Iurie MIHALACHE
private. Codul instituie și prezumţia potrivit căreia bunurile sunt considerate

a fi proprietate privată atâta timp cât prin lege nu au fost atribuite în mod
expres la proprietatea publică (art.296). O particularitate a bunurilor
domeniului public este că acestea sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate),
imprescriptibile (nu sunt supuse termenului de prescripţie) şi insesizabile
(nu pot fi urmărite pentru datorii).
Definiție. Noțiunea de „proprietate publică” este redată în Legea privind
administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice nr.121/2007594. În confor-
mitate cu prevederile legii, proprietatea publică reprezintă totalitatea bunu-
rilor domeniului public şi a bunurilor domeniului privat ale statului, ale
unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv ale unităţii teritoriale autonome
Găgăuzia (art.2).
Proprietatea publică a statului este formată din totalitatea bunurilor
destinate satisfacerii intereselor generale ale statului. Organul abilitat cu
administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice a statului este Agenţia
Proprietăţii Publice subordonată Ministerului Economiei.
Reglementarea juridică a terenurilor aflate în proprietatea statului este
asigurată de Legea privind terenurile proprietate publică şi delimitarea lor
nr.91/2007595. Legea acordă o atenţie sporită listei de terenuri ce aparţin do-
meniului public şi domeniului privat. În scopul de a evita controversele care
pot surveni în legătură cu apartenenţa unor terenuri la domeniul public sau
privat, identificarea acestora în practică se face în baza informaţiei preluate
din Registrul bunurilor imobile, cu respectarea prevederilor Legii cadastru-
lui bunurilor imobile nr.1543/1998596 şi a Legii privind reglementarea de
stat a regimului proprietăţii funciare, cadastrul funciar de stat şi monitorin-
gul funciar nr.1247/1992597.
Proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale (a satului, co-
munei, oraşului, municipiului, raionului, unităţii administrativ-teritoriale
Găgăuzia) este reglementată de Legea cu privire la proprietatea publică a
unităţilor administrativ-teritoriale nr.523/1999598. Conform legii, sunt dec-
594
Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice, nr.121 din 04.05.2007 //
595
Legea privind terenurile proprietate publică şi delimitarea lor, nr.91 din 05.04.2007 // Monitorul
596
Legea cadastrului bunurilor imobile, nr.1543 din 25.02.98 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1998, nr.44-46.
597
Legea privind reglementarea de stat a regimului proprietăţii funciare, cadastrul funciar de stat şi
monitoringul funciar, nr.1247 din 22.12.92 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1993, nr.2.
598
Legea cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, nr.523 din
320
larate proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale toate bunurile

aflate pe acel teritoriu, cu excepţia bunurilor care se află în proprietatea sta-
tului şi în proprietate privată (art.1).
Legea permite ca proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale
să fie dată în administrare sau în locaţiune (art.11 alin.(1)). În scopul de
evita conflictele dintre unităţile administrativ-teritoriale vecine în legătură
cu apartenenţa unor bunuri, ca punct de reper este luată Legea privind
organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova nr.764/2001599.
§2. Deetatizarea proprietăţii publice
(privatizarea și parteneriatul public-privat)
2.1. Noţiuni generale privind deetatizarea
Deetatizarea este activitatea de transmitere a proprietăţii publice de la
stat sau unitatea administrativ-teritorială, către un partener privat.
Deetatizarea este un concept larg. Termenul „deetatizare” cuprinde în si-
ne noţiunile de „privatizare” şi „parteneriat public-privat”. Altfel spus, no-
ţiunile „privatizare” şi „parteneriat public-privat” se situează în raport cu
„deetatizare” cu titlu de parte la întreg. Privatizarea este o primă modalitate
prin care poate fi realizată deetatizarea proprietăţii publice, a doua modalita-
te fiind parteneriatele public-private.
În legislația Republicii Moldova noțiunea „deetatizare” a fost introdusă prin
Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice nr.121/2007.
Conform art.2 din lege, prin deetatizare se înțelege activitatea de transmitere a
bunurilor din proprietatea publică în proprietate privată (privatizare), precum şi
transmiterea în concesiune, administrare fiduciară (parteneriat public-privat),
transmiterea întreprinderilor de stat în proprietatea unităţilor administrativ-
teritoriale, alte activităţi orientate spre diminuarea participării statului la
administrarea proprietăţii.
2.2. Privatizarea ca formă a deetatizării
2.2.1. Noţiunea de privatizare
Termenul „privatizare” este de provenienţă latină, „privatus”, ce se
traduce ca: particular, individual. Teoria privatizării a luat amploare în
ultimii 25 de ani, în special în ţările ex-sovietice600.
599
Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, nr.764 din 27.12.2001
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.16.
600
Există opinia greşită potrivit căreia privatizarea în Republica Moldova este un proces terminat care
a derulat în anii ’90 şi nu este nevoie să mai revenim la el. Susţinem că dimpotrivă, problemele
privatizării abia acum creează multe discuţii şi litigii care trebuie să fie soluţionate. Amintim că în
statele europene procese de privatizare au loc în permanenţă (Cojocari Eugenia. Drept economic
(partea generală). – Chişinău: Business-Elita, 2007, p.147).
321
FAC
Iurie MIHALACHE
Privatizarea proprietăţii publice prezintă importanţă economică şi socială,

deoarece constituie elementul de baza prin intermediul căruia are loc
trecerea de la economia planificată la cea de piaţă. Scopurile de bază ale
privatizării constau în: a) crearea de condiţii pentru restructurarea, stabili-
zarea şi dezvoltarea economiei; b) lărgirea sectorului privat; c) atragerea in-
vestitorilor la privatizarea obiectivelor; d) dezvoltarea pieţei valorilor mo-
biliare şi a pieţei imobiliare; e) folosirea mai eficientă a capacităţilor de
producere a mărfurilor, prestare a serviciilor şi extinderea pieţei de des-
facere a acestora (art.2 din Legea privatizării nr.627/1991601).
Necesitatea privatizării porneşte de la faptul că statul nu poate fi un
manager bun. Infrastructura statului nu poate aduce profit atât timp cât este
gestionată tot de către stat. Din acest considerent, bunurile statului necesită a
fi vândute partenerilor privaţi, care să efectueze investiţii, să administreze
afacerile şi să achite impozite în bugetul de stat.
În literatura de specialitate se atrage atenţia asupra caracterului negativ
pe care îl are gestionarea proprietăţii publice de către stat: în primul rând,
apar conflicte de interese: statul participă concomitent pe 3 poziţii – prop-
rietar, manager şi legislator; în al doilea rând, fiind fondate de către stat,
întreprinderile de stat beneficiază de favoruri tot din partea statului, cum ar
fi micşorarea de taxe şi impozite, înlăturarea concurenţilor nedoriţi etc., fapt
ce provoacă micşorarea acumulărilor la bugetul de stat; în al treilea rând,
controlul fiscal din partea statului asupra întreprinderilor de stat este puţin
relevant602. Din aceste motive, managementul bunurilor publice de către stat
este deseori neeficientă. Soluţia cea mai viabilă pentru astfel de situaţii este
privatizarea.
Fiind una din formele principale ale deetatizării, privatizarea reprezintă
un proces îndreptat spre satisfacerea necesităţilor şi intereselor participan-
ţilor la relaţiile sociale – persoane juridice de drept privat, pe calea transmi-
terii lor a funcţiilor exercitate anterior de către stat, autorităţi administrative
şi persoane cu funcţii de răspundere603.
Definiţia legală a privatizării este redată în Legea cu privire la privatizare
nr.627/1991. Conform art.1, privatizarea este un proces de transmitere a
601
Legea cu privire la privatizare, nr.627 din 04.07.1991 // (republicată) Monitorul Oficial al
602
Полтерович В.М. Приватизация и рациональная структура собственности. – Москва:
Институт экономики РАН, 2012, p.11.
603
Жилинский С.Э. Предпринимательское право (правовая основа предпринимательской
деятельности): Учебник для вузов. – 8-е изд., пересмотр. и доп. – Москва: Норма, 2007, p.361.
322
bunurilor ce constituie domeniul privat al statului sau al unităţilor adminis-

trativ-teritoriale, în proprietate privată, prin modalităţile prevăzute de lege.
O definire mai amplă a privatizării poate fi întâlnită în literatura de
specialitate. Astfel, instituţia privatizării este totalitatea normelor juridico-
civile care reglementează conduita participanţilor la relaţiile de încetare a
dreptului de proprietate asupra bunurilor domeniului public şi transmiterea
acestor bunuri în proprietate privată604.
Rezultatul juridic al privatizării constă în transmiterea dreptului de
proprietate asupra obiectelor proprietate de stat şi municipală, în
proprietatea privată a persoanelor fizice şi juridice. Transmiterea se face în
baza unei componenţe juridice complexe, care include actul puterii de stat,
contractul de vânzare-cumpărare şi executarea acestui contract.
2.2.2. Participanţii la procesul de privatizare
Participanţi la procesul de privatizare pot fi persoanele fizice şi persoane-
le juridice. Interdicţii de a participa la privatizare sunt stabilite pentru: auto-
rităţile administraţiei publice, întreprinderile de stat şi municipale,
instituţiile finanţate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale (art.4
alin.(1) din Legea nr.627/1991).
Potrivit art.26 alin.(2) din Legea nr.121/2007, la privatizare nu pot
participa: a) societăţile comerciale în al căror capital social pachetul de
acţiuni sau cota socială proprietate publică constituie cel puţin 25%; b)
persoanele care au participat anterior la privatizare şi nu au îndeplinit
condiţiile contractului de vânzare-cumpărare, din a căror vină contractele au
fost reziliate sau declarate nule; c) persoanele juridice aflate în proces de
lichidare benevolă sau în proces de insolvabilitate.
Interdicţii sunt impuse şi în legătură cu participarea la concursul de pri-
vatizare. Astfel, nu pot participa concomitent la privatizarea unuia şi ace-
luiaşi bun: a) persoana juridică şi alt participant la privatizare care exercită
control asupra acestei persoane juridice; persoana juridică ce exercită
control asupra unui alt participant la privatizare; persoana juridică şi
participantul la privatizare care se găsesc sub un control comun; b)
persoanele juridice ai căror administratori sunt soţi, rude sau afini până la
gradul doi inclusiv sau la care aceste persoane deţin, singuri sau împreună,
control asupra unui alt participant la privatizare; c) soţii, rudele sau afinii de
până la gradul doi inclusiv (art.26 alin.(2)).
604
Трофимова А.Х. Понятие приватизации (юридический и экономический аспекты) //
Юридические записки (Federaţia Rusă), 2013, nr.2, p.67.
323
FAC
Iurie MIHALACHE
Prin control se înţelege situaţia când o persoană juridică deţine pachetul

de acţiuni sau cota socială în proporţie de cel puţin 25% din capitalul social
a altei persoane juridice. Dacă se constată că participantul la privatizare a
încălcat regulile de participare la concurs, aceasta poate avea ca efect
declararea nulă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu o astfel de
persoană. Bunul privatizat urmează a fi restituit, după caz, statului sau
unităţii administrativ-teritoriale, cu reţinerea cheltuielilor aferente.
2.2.3. Obiectele privatizării
Obiect al privatizării pot fi: pachetele de acţiuni, părţile sociale; încăpe-
rile, inclusiv cele date în locaţiune; construcţiile nefinalizate; întreprinderile
de stat şi municipale, ca complexe patrimoniale unice; bunurile imobile,
mobile şi complexele de bunuri; terenurile aferente bunurilor care se
privatizează (art.22).
În calitate de obiect al privatizării sunt şi fondurile de locuinţe care
aparţin statului. Conform art.1 din Legea privatizării fondului de locuinţe
nr.1324/1993605, privatizarea fondului de locuinţe este un proces de înstrăi-
nare, efectuat de organele puterii de stat, a fondului de locuinţe care aparţine
statului, organizaţiilor obşteşti fondate de către stat, altor asociaţii şi întrep-
rinderi cooperatiste de stat, în proprietatea privată a cetăţenilor Republicii
Moldova şi asociaţiilor acestora (societăţi comerciale), pentru satisfacerea
necesităţilor de locuinţe.
Potrivit art.13 din Legea nr.121/2007, nu pot fi supuse privatizării:
- bunurile domeniului public şi patrimoniul persoanelor juridice de drept
public;
- bunurile mobile şi imobile pasibile înregistrării de stat, însă dreptul de
proprietate publică asupra cărora nu a fost înregistrat în modul stabilit de lege;
- obiectivele care asigură capacitatea de apărare, securitatea statului,
ordinea publică;
- obiectivele care fac parte din patrimoniul cultural naţional, înscrise în
Registrul monumentelor ocrotite de stat;
- obiectivele care constituie monopol de stat;
- rezervele de stat, bogăţiile de orice natură ale subsolului, spaţiul aerian,
apele, pădurile folosite în interes public, căile de comunicaţii, pasajele
subterane pentru pietoni;
605
Legea privatizării fondului de locuinţe, nr.1324 din 10.03.1993 // (republicată) Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 2000, nr.5.
324
- publicaţiile periodice „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, mo-

nitoarele oficiale ale raioanelor, municipiilor, monitorul unităţii teritoriale
autonome Găgăuzia606;
- întreprinderile de stat care editează publicaţii periodice, efectuează înre-
gistrarea de stat a întreprinderilor şi a bunurilor, certificarea mărfurilor şi a
tehnicii;
- întreprinderile de stat şi municipale care exploatează drumurile, bunu-
rile transportului feroviar, aviatic, fluvial şi prin conducte.
Regula generală este că privatizarea poartă caracter oneros. Cu titlu de
excepţie, privatizarea poate fi şi gratuită. În acest sens Legea nr.121/2007
prevede că înstrăinarea cu titlu gratuit a bunurilor domeniului privat al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale se permite doar în cazurile:
a) pachetelor de acţiuni expuse de cel puţin 6 ori la privatizare şi nevândute;
b) terenurilor care se atribuie persoanelor fizice pentru construcţia de case
individuale; c) bunurilor destinate creării de parcuri industriale; d) bunurilor
destinate lichidării consecinţei calamităţilor naturale.
2.2.4. Modalităţile de privatizare
Privatizarea se poate efectua prin una din următoarele modalităţi: vânza-
rea la licitaţie cu strigare, cu reducere sau fără anunţarea preţului iniţial;
vânzarea prin concurs comercial sau investiţional; vânzarea de acţiuni prin
ofertă publică, pentru onorarea datoriilor statului sau cu titlu gratuit; vân-
zarea la Bursa de Valori.
Transmiterea bunului către cumpărător se face prin contract de vânzare-
cumpărare. Forma contractului se stabileşte în funcţie de bunurile care
constituie obiect al privatizării.
Dreptul de proprietate asupra bunului privatizat trece la cumpărător după
plata integrală a preţului bunului. În cazul bunurilor imobile privatizate,
dreptul de proprietate trece la cumpărător de la data înregistrării în Registrul
bunurilor imobile.
Preţul iniţial de vânzare a bunului supus privatizării se stabileşte de vân-
zător (organul de stat sau unitatea administrativ-teritorială). În cazul vânză-
rii prin privatizare a acţiunilor, preţul iniţial se aprobă de Guvern. La priva-
tizare se admite plata bunurilor în rate. Prima tranşă a ratei trebuie să fie de
cel puţin 50% din preţul de vânzare şi trebuie efectuată până la încheierea
606
Privatizarea publicaţiilor periodice se face în corespundere cu dispoziţiile Legii privind
deetatizarea publicaţiilor periodice publice, nr.221 din 17.09.2010 (Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2010, nr.223-225).
325
FAC
Iurie MIHALACHE
contractului de vânzare-cumpărare. Tranşele ulterioare se achită pe o perioa-

dă de până la 3 ani.
Bunurile proprietate publică înscrise în lista bunurilor supuse privatizării
se expun la privatizare conform unei decizii a vânzătorului. În temeiul de-
ciziei se întocmeşte un comunicat informativ, care trebuie să conţină infor-
maţii despre bunul supus privatizării şi modalităţile de privatizare. Co-
municatul informativ se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Legea nr.121/2007 reglementează şi modul de privatizare pentru diferite
categorii de bunuri, precum: întreprinderi intergospodăreşti (art.49); încăperi
nelocuibile (art.50); construcţii nefinalizate (art.51); complexe de bunuri imo-
bile (art.52); terenuri aferente (art.53); terenuri pentru construcţii (art.54) etc.
2.3. Parteneriatul public-privat ca formă a deetatizării
2.3.1. Definirea şi particularităţile parteneriatului public-privat
Precizări. În ultimii ani, în Republica Moldova se fac tot mai multe încer-
cări în vederea realizării unei colaborări dintre stat şi mediul de afaceri în ace-
le domenii, în care statul mulţi ani a deţinut monopolul pe piaţă. Cel mai bun
instrument de colaborare la acest capitol este parteneriatul public-privat.
Parteneriatul public-privat devine tot mai solicitat fiindcă prezintă o serie
de avantaje. În primul rând, face posibilă transferarea riscurilor de la stat
către sectorul privat607, fapt ce permite de a diminua rolul statului şi de a
implica activ sectorul privat în dezvoltarea economiei. În al doilea rând,
unele obiecte de interes naţional, precum infrastructura din transport,
energetică, învăţământ, cultură, deservire socială, securitatea statului, nu pot
fi vândute integral sectorului privat608, iar statul nu dispune de mijloace
financiare şi nici de capacităţi manageriale pentru a presta servicii calitative
populaţiei în domeniile sus-menţionate. De aceea, ca soluţie de alternativă
au fost propuse parteneriatele publice-private609.
607
Budianschi Dumitru. Riscurile proiectelor de parteneriat public-privat în Moldova // „Expres-
ANALIZĂ” (Revista Centrului Analitic „Expert-Grup”) nr.81 din 23.01.2012, p.1.
608
Domeniul serviciilor publice trebuie să fie în vizorul autorităţilor publice, indiferent de subiecţii
care prestează aceste servicii, iar dacă nu s-au găsit doritori din sectorul privat sau dacă din anumite
pricini serviciul public nu poate fi prestat de către sectorul privat, atunci autorităţile publice sunt
obligate să presteze singure aceste servicii (Терещенко Л.К. Услуги: государственные, публичные,
социальные // Журнал российского права (Federaţia Rusă), nr.10, 2004).
609
Пономарева П.О. Частно-государственное партнерство западный опыт // Человек в мире.
Мир в человеке. Актуальные проблемы философии, социологии, политологии и психологии.
Материалы XIII междунар. науч.-практ. конф. молодых ученых (20-22 окт. 2010 г.), Пермь,
2010, p.165.
326
Pentru Republica Moldova, parteneriatul public-privat reprezintă o

soluţie reală de a îmbunătăţi, într-un timp relativ scurt, calitatea serviciilor şi
de a moderniza infrastructura rămasă din perioada sovietică. Experienţa
atestă că parteneriatele public-private sunt mai solicitate în sfera prestării
serviciilor publice (apă şi canalizare, gaze naturale, energie termică, energie
electrică, iluminare a străzilor, transport public şi servicii de telecomunica-
ţie), lucrărilor de utilitate publică (reparaţia blocurilor de locuit, amenajarea
terenurilor de joacă pentru copii, parcărilor) şi dezvoltarea infrastructurii
publice (reparaţia drumurilor, colectarea deşeurilor, amenajarea parcurilor şi
zonelor de odihnă). Exemple de parteneriate public-private aducem: concesio-
narea Î.S. „Aeroportul Internaţional Chişinău”610, prestarea serviciilor de
radioterapie611, construcţia de locuinţe şi obiective de menire social-cultura-
lă612, alimentarea cu apă a unor localităţi din regiunile de Nord şi Centru613 etc.
Apariţia şi evoluţia parteneriatelor public-private. Ţara de origine a
parteneriatului public-privat se consideră a fi Franţa. În secolul al XVIII-
lea, datorită colaborării dintre administraţia publică şi comercianţi, în oraşul
Paris au apărut străzi pavate şi întreprinderi specializate în colectarea
gunoiului. Prestarea serviciilor respective a fost încredinţată unor persoane
private care îşi asumau răspunderea să facă ordine în oraş în decursul a 20
de ani, în schimbul unor plăţi achitate de însuşi regele Franţei. După
expirarea termenului, prestatorii erau selectaţi prin concurs. Astfel, partene-
riatul public-privat a contribuit la refacerea oraşului Paris după distrugerile
provocate de Revoluţia franceză. În scurt timp au fost semnate contracte de
parteneriat public-privat cu privire la construcţia de clădiri, reparaţia reţelei
de drumuri, îngrijirea de fântâni publice, canale de scurgere a apei etc.
În Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii primele parteneriate
publice-private au fost implementate în sfera deservirii spitalelor614. În sta-
610
Hotărârea nr.438 din 19.06.2012 „Cu privire la iniţierea proiectului de parteneriat public-privat
pentru concesionarea Î.S. „Aeroportul Internaţional Chişinău”” // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2012, nr.126-129.
611
Hotărârea nr.428 din 18.06.2012 „Cu privire la parteneriatul public-privat pentru prestarea
serviciilor de radioterapie” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr.126-129.
612
Hotărârea nr.91 din 13.02.2012 „Cu privire la parteneriatul public-privat pentru construcţia de locuin-
ţe şi obiective de menire social-culturală” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2012, nr.34-37.
613
Hotărârea nr.400 din 08.06.2011 „Cu privire la iniţierea proiectului de parteneriat public-privat în
scopul alimentării cu apă a unor localităţi din regiunile de dezvoltare Nord şi Centru ale Republicii
Moldova” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr.96-98.
614
În cadrul Uniunii Europene, Marea Britanie este statul care încheie cele mai multe contracte de
parteneriat public-privat (58% din totalul european). În celelalte state care folosesc parteneriatele pub-
lice-private, precum Germania, Spania, Franţa, Italia, Portugalia etc., ponderea este mai redusă, dar se
află pe un trend ascendent (Avizul Comitetului Economic şi Social European privind Comunicarea
327
FAC
Iurie MIHALACHE
tele din America Latină, Africa şi Asia parteneriatele public-private au luat

naştere în secolul XIX şi erau concentrate la distribuirea apei în oraşe615.
Definire. Reglementarea juridică a contractului este asigurată de Legea
cu privire la parteneriatul public-privat nr.179/2008616 şi Regulamentul
privind procedurile standard şi condiţiile generale de selectare a parteneru-
lui privat, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.476/2012617. Potrivit legii,
parteneriatul public-privat este contractul de lungă durată, încheiat între
partenerul public şi partenerul privat pentru desfăşurarea activităţilor de
interes public, fondat pe capacităţile fiecărui partener de a repartiza cores-
punzător resursele, riscurile şi beneficiile (art.2).
Mai multe definiţii pot fi întâlnite în doctrina de specialitate, însă majori-
tatea dintre acestea poartă acelaşi conţinut, axat asupra legăturii de cola-
borare dintre sectorul public şi sectorul privat.
Parteneriatul public-privat constituie o modalitate de introducere a mana-
gementului privat în serviciile publice, pe calea unei legături contractuale pe
termen lung dintre un operator şi o autoritate publică618; parteneriatul
public-privat este un instrument al managementului public care are menirea
de a realiza proiecte ce ţin de interesul public, de dezvoltare a serviciilor şi
infrastructurii publice619.
Parteneriatul public-privat reprezintă o colaborarea reciproc avantajoasă
dintre autorităţile publice şi agenţii economici cu referire la obiectele aflate
în sfera interesului şi controlului de stat, presupunând unirea resurselor şi
distribuirea riscurilor între parteneri, în scopul unei îndepliniri mai efective
a proiectelor de importanţă statală şi socială620. Într-o altă definiţie, se
menţionează că parteneriatele publice-private sunt întreprinderi deţinute în
Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul
Regiunilor pe tema: „Mobilizarea investiţiilor private şi publice în vederea relansării economice şi
realizării unei transformări structurale pe termen lung: dezvoltarea parteneriatelor public-privat” //
Jurnalul Oficial C 051, 17.02.2011, p.0059-0066.
615
Blanc Aymeric, Botton Sarah. Services d’eau et secteur privé dans les pays en développement.
Perceptions croisées et dynamique des réflexions. Recherches. France: 2010, p.89.
616
Legea cu privire la parteneriatul public-privat, nr.179 din 10.07.2008 // Monitorul Oficial al
617
Regulamentul privind procedurile standard şi condiţiile generale de selectare a partenerului
privat, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.476 din 04.07.2012 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2012, nr.143-148.
618
Viţelar Corina. Necesitatea existenţei unei reglementări distincte a contractului de parteneriat
public-privat // Revista „Curentul Juridic” (România), nr.3-4 (26-27), 2006, p.51.
619
Budianschi Dumitru, op.cit., p.1.
620
Белицкая А.В. Правовое определение государственно-частного партнерства // Законо-
дательство (Federaţia Rusă), nr.8, 2009, p.40.
328
comun de parteneri publici şi privaţi fiind constituite pentru a furniza servi-

cii pentru public, în special la nivel local621. Într-un sens mai larg, partene-
riatul public-privat desemnează orice formă de colaborare dintre sectorul
public şi sectorul privat622.
Considerăm necesar de a defini parteneriatul public-privat dintr-o pers-
pectivă proprie. Astfel, parteneriatul public-privat reprezintă un mod de fi-
nanţare prin intermediul căruia o autoritate publică face apel la parteneri
privaţi de a finanţa şi a pune în aplicare un serviciu public, iar partenerul
privat primeşte în schimb o plată de la partenerul public sau de la be-
neficiarii serviciului.
Particularităţi. Din definiţiile enumerate mai sus se disting o serie de
particularităţi specifice parteneriatului public-privat, şi anume: a) reprezintă
o colaborare dintre sectorul public (autoritatea publică centrală sau locală) şi
sectorul privat (investitorul); b) condiţiile acestei „colaborări” trebuie prevă-
zute în mod amănunţit în contractul încheiat între părţi; c) obiect al contrac-
tului pot fi doar bunurile aflate în proprietatea publică sau privată a statului
ori a unităţilor administrativ-teritoriale623; d) subiecţii parteneriatului trebuie
să aibă poziţii egale şi nicidecum bazate pe subordonare; e) scopul şi intere-
sul subiecţilor trebuie să fie comun; f) ambii subiecţi trebuie să-şi asume ris-
curile, cheltuielile, dar şi să participe împreună la repartizarea veniturilor624.
După natura juridică, contractele de parteneriat public-privat sunt cont-
racte administrative, întrucât autorităţile contractante sunt autorităţi publice
care acţionează în virtutea capacităţii lor de drept administrativ625. Sub as-
pect de reglementare însă, aceste contracte administrative sunt supuse atât
dispoziţiilor dreptului comun (Codului civil), cât şi regulilor specifice
dreptului public626.
Natura juridică de drept administrativ a contractului de pateneriat public-
privat reiese din următoarele considerente: În primul rând, structura-cadru a
621
Definiţii pentru parteneriatul public-privat, http://www.parteneriatpublicprivat.com/en/about/3-
definitii-parteneriat-public-privat.html (vizitat 29.06.2013).
622
Levai Codrina. Aspecte teoretico-practice privind parteneriatul public-privat în Uniunea
Europeană // Acta Universitatis George Bacovia, Juridica (România), nr.1, 2012, p.236.
623
Avram Iulian. Contractele de parteneriat public-privat // Dreptul (România), nr.10, 2004, p.114.
624
Груздов В.В. Государственно-частное партнерство как один из инструментов
инновационного развития // Пресс-служба Роспром (Federaţia Rusă), 02.04.2007.
625
Puie Oliviu. Contractul de parteneriat public privat în contextul legislaţiei actuale. Aspecte de
drept comparat // Revista de Drept Comercial (România), nr.12, 2006, p.73; Marta Daniela. Regimul
juridic al contractelor de voluntariat şi parteneriat public-privat // Revista de Ştiinţe Juridice
(România), nr.2, 2006, p.138.
626
Mihalache Iurie. Cu privire la natura juridică a contractului de parteneriat public-privat //
Revista Naţională de Drept, 2013, nr.7, p.13-18.
329
FAC
Iurie MIHALACHE
contractului de parteneriat public-privat este instituită printr-un act

normativ, şi anume, Regulamentul nr.476/2012. În al doilea rând, una dintre
părţile semnatare a contractului este în mod obligatoriu o autoritate publică,
centrală sau locală (art.11 lit.(e), art.15 alin.(2) lit.(a) din Legea cu privire la
parteneriatul public-privat). Autoritatea publică acţionează în virtutea
capacităţii sale de drept administrativ conferită prin lege, motiv pentru care
părţile se găsesc în poziţie de inegalitate juridică. În al treilea rând, alegerea
investitorului privat se face în baza unui concurs. În al patrulea rând, în caz
de conflict, participanţii la concursul de selectare a investitorului privat îşi
pot apăra drepturile prin intermediul instanţei de contencios administrativ.
2.3.2. Formele contractuale de realizare a parteneriatului public-privat
Transmiterea bunului de la autoritatea publică către un privat se face în
temeiul contractului de parteneriat public-privat, modelul-tip al căruia este
instituit prin Regulamentul privind procedurile standard şi condiţiile
generale de selectare a partenerului privat, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr.476/2012.
Ca atare, contract de parteneriat public-privat în stare „pură” nu există.
De fiecare dată, acesta se manifestă prin mai multe forme contractuale,
precum: antrepriza, prestări de servicii, administrarea fiduciară, locaţiunea,
arenda, concesiunea, societatea civilă (art.18 alin.(1))627. Însă indiferent de
forma de apariţie a parteneriatului, contractele încheiate între partenerul
public şi partenerul privat trebuie să conţină o serie de clauze cerute de lege,
şi anume: date despre părţile contractante, drepturile şi obligaţiile părţilor,
descrierea obiectului, termenul contractului, mărimea plăţii, clauze privind
repartizarea riscurilor, răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor (art.20).
Părţi ale contractului sunt partenerul public şi partenerul privat. Conform
legii, partener public este persoană juridică de drept public care stabileşte
un raport de parteneriat public-privat, iar partener privat este persoană
juridică de drept privat sau persoană fizică şi/sau asociaţie a acestora, care a
devenit, în condiţiile legii, parte într-un parteneriat public-privat (art.2). Cu
alte cuvinte, în calitate de partener public poate fi Guvernul, pentru proiecte-
le de parteneriat public-privat de interes naţional sau administraţia publică
din raion, oraş sau sat, pentru proiectele de interes local. O listă de competen-
627
În legislaţia naţională nu putem vorbi despre un veritabil contract de parteneriat public-privat. De
aceea, pentru a face o exprimare juridică corectă, este necesar a şti că sintagma „contract de
parteneriat public-privat” este greşită: corect este a spune „parteneriat public-privat apărut în baza
contractului de concesiune, locaţiunea, antrepriză ş.a.m.d” (Mihalache Iurie. Aspecte teoretico-
practice cu privire la parteneriatul public-privat // Revista Naţională de Drept, 2012, nr.8, p.23).
330
ţe pentru fiecare dintre autorităţile publice angajate în parteneriat este pre-

văzută în lege (art.11-16). De cealaltă parte, partenerul privat este un inves-
titor dispus să asigure finanţarea, construcţia sau exploatarea unui bun public.
Principalul promotor al parteneriatelor publice-private este Agenţia
Proprietăţii Publice aflată în subordinea Ministerului Economiei628.
Obiect al contractului de parteneriat public-privat pot constitui bunurile
şi serviciile publice (art.17). Bunurile trebuie să facă parte din proprietatea
statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, iar în privinţa serviciilor
publice cerinţa impusă de lege este ca acestea să fie de interes naţional sau
local. Competenţa întocmirii şi aprobării listei bunurilor şi serviciilor
propuse parteneriatului public-privat aparţine, după caz, Guvernului sau
autorităţilor publice locale (consiliului raional sau local).
Transmiterea bunului de la autoritatea publică către un privat include
transferul posesiunii şi folosinţei asupra acelui bun, în timp ce dreptul de
dispoziţie rămâne în permanenţă la îndemâna autorităţii publice629.
Cea mai frecventă formă contractuală utilizată în stabilirea relaţiilor de
parteneriat public-privat este concesiunea. Efectuând o analiză a Legii cu
privire la concesiuni nr.534/1995630, constatăm că obiect al concesiunii pot
face: a) terenurile şi alte resurse naturale, prospectarea, explorarea şi valori-
ficarea acestora; b) bunurile mobile şi imobile ale domeniului public ori pri-
vat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale; c) lucrările şi servi-
ciile de interes public naţional sau local (art.3).
Luând în consideraţie că legea stabileşte clar obiectul concesiuni, iar
concesiunea la rândul ei este o formă a parteneriatului public-privat, putem
deduce că toate bunurile şi serviciile ce constituie obiectul concesiunii pot
forma obiectul parteneriatului public-privat.
2.3.3. Etapele şi condiţiile de realizare a parteneriatului public-privat
Având în vedere complexitatea proiectelor de parteneriat public-privat
realizarea acestora include o serie de etape consecutive, cum sunt: (a) etapa
628
Hotărârea „Cu privire la aprobarea structurii, efectivului-limită şi Regulamentului Agenţiei Prop-
rietăţii Publice de pe lângă Ministerul Economiei şi Comerţului”, nr.1008 din 10.09.2007 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.146-148. Suntem de părerea că autoritatea publică responsa-
bilă de dezvoltarea şi aplicarea parteneriatelor publice-private în Republica Moldova trebuie să fie
Ministerul Finanţelor, şi nicidecum Ministerul Economiei, fiindcă orice parteneriat public-privat are
la bază finanţele publice.
629
Mihalache Iurie. Regimul juridic al bunurilor şi serviciilor propuse parteneriatului public-privat //
Revista Naţională de Drept, 2013, nr.3, p.16.
630
Legea cu privire la concesiuni, nr.534 din 13.07.95 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
1995, nr.67.
331
FAC
Iurie MIHALACHE
de pregătire; (b) studiul de fezabilitate; (c) selectarea partenerului privat şi

încheierea contractului de parteneriat public-privat; (d) realizarea proiectului
de parteneriat public-privat; şi (e) monitorizarea şi soluţionarea litigiilor
apărute.
În conformitate cu art.25 al Legii nr.179/2008, dar şi a Regulamentului
nr.476/2012, procedura de iniţiere a parteneriatului public-privat include
următoarele etape: a) identificarea de către partenerul public a obiectului şi a
obiectivului parteneriatului public-privat; b) elaborarea studiului de fezabili-
tate; c) avizarea studiului de fezabilitate de către Agenţia Proprietăţii Publi-
ce; d) elaborarea şi aprobarea de către partenerul public a documentaţiei ne-
cesare concursului de selectare a partenerului privat, care include: descrierea
obiectului parteneriatului public-privat, condiţiile de realizare şi modelul
contractului de parteneriat public-privat; e) desemnarea de către partenerul
public a membrilor comisiei de selectare a partenerului privat; f) publicarea
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova a unui comunicat informativ
privind desfăşurarea concursului de selectare a partenerului privat; g) publi-
carea pa pagina web a Agenţiei Proprietăţii Publice a documentaţiei nece-
sare concursului de selectare a partenerului privat; h) primirea şi examinarea
ofertelor; i) adoptarea deciziei asupra desemnării partenerului privat.
Procedură demarează cu identificarea de către partenerul public a
obiectului pe care doreşte să-l dezvolte în bază de parteneriat. Pentru ca
bunurile şi serviciile să poată fi propuse parteneriatului public-privat, lista
acestora trebuie să fie aprobată de către autoritatea publică. În acest scop,
autorităţile administraţiei publice efectuează o analiză profundă a necesităţi-
lor comunităţii în servicii publice şi determină care dintre servicii este mai
eficient de a fi prestat prin intermediul contractului de parteneriat public-
privat. Lista bunurilor şi serviciilor de interes public naţional care urmează a
fi derulate prin parteneriat public-privat este întocmită de autorităţile publice
centrale şi se aprobă de Guvern. În acelaşi timp lista bunurilor proprietate a
unităţilor administrativ-teritoriale şi a serviciilor de interes local este întoc-
mită de către autorităţile locale şi se aprobă de către consiliile respective.
Studiul de fezabilitate. În vederea stabilirii unui raport de parteneriat
public-privat, în baza bunurilor, lucrărilor şi serviciilor, precum şi a
obiectivelor aprobate, partenerul public asigură elaborarea, pentru fiecare
proiect de parteneriat public-privat în parte, a unui studiu de fezabilitate.
Conceptul de studiu de fezabilitate presupune efectuarea unor analize
complexe de marketing, comerciale, tehnice, de management şi financiare a
unui obiectiv de investiţii, privit ca un sistem dinamic şi deschis de
332
producţie şi comercializare de bunuri şi servicii, precum şi a factorilor

angajaţi (resurse umane, capital, resurse materiale şi energetice etc.), cu
menţionarea aspectelor juridice definitorii, desfăşurată pe un anumit orizont
de timp, luând în consideraţie inclusiv factorii de risc şi incertitudine631.
Studiul de fezabilitate devine un document care stabileşte exact cum vor
fi realizate obiectivele parteneriatului public-privat. În baza studiului de
fezabilitate se fac concluzia privind iniţierea parteneriatului public-privat,
forma de realizare a parteneriatului public-privat, caracteristicile principale
şi indicatorii tehnico-economici ai investiţiei, lucrării publice sau serviciului
oferit prin care să se asigure utilizarea raţională şi eficientă a bunurilor
publice, cheltuielilor materiale, pentru satisfacerea cerinţelor economice şi
sociale în domeniul respectiv.
Elaborarea şi aprobarea studiului de fezabilitate este de competenţa
partenerului public. În acest scop, partenerul public poate desemna un grup
de experţi pentru elaborarea studiului de fezabilitate, având obligaţia de a
întreprinde toate măsurile necesare pentru ca elaborarea studiului de
fezabilitate să fie realizat la un nivel corespunzător şi cu reflectarea în
totalitate a cerinţelor şi condiţiilor solicitate. Studiile de fezabilitate pentru
proiectele de parteneriat public-privat de interes naţional sunt examinate de
către autoritatea administraţiei publice centrale de resort (ministere, agenţii,
servicii, birouri, alte autorităţi administrative centrale) şi trimis spre aproba-
re Agenţiei Proprietăţii Publice, iar pentru proiectele de parteneriat public-
privat de interes local, studiile de fezabilitate sunt examinate de către
consiliile locale, raionale sau, după caz, de Adunarea Populară a UTAG.
Selectarea prin concurs a partenerului privat. Până la începerea
procedurii de selectare a partenerului privat, autoritatea publică este obligată
să creeze Comisia de selectare a partenerului privat (în continuare – Comi-
sia). Regulile de creare şi funcţionare a Comisiei sunt prevăzute în Regula-
mentul nr.476/2012.
Comisiei va fi alcătuită dintr-un număr impar de persoane fizice, dar nu
mai mic de 5. Din componenţa Comisiei vor face parte cel puţin: un econo-
mist, un jurist, un reprezentant al Agenţiei Proprietăţii Publice şi un specia-
list în domeniul în care se iniţiază parteneriatul public-privat. În caz de
necesitate, în activitatea Comisiei pot fi antrenaţi experţi şi specialişti.
Partenerul public asigură publicarea în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova a comunicatului informativ de iniţiere a concursului de selectare a
631
Mocanu Victor. Ghidul alesului local: Parteneriatul public-privat. – Chişinău: IDIS „Viitorul”,
2012, p..44.
333
FAC
Iurie MIHALACHE
partenerului privat. Oferta de participare la concurs trebuie să fie însoţită şi

de o garanţie. Scopul garanţiei este de a proteja partenerul public faţă de
riscurile unui eventual comportament necorespunzător al ofertantului pe
întreaga perioadă derulată până la încheierea contractului de parteneriat
public-privat (pct.65 din Regulament).
Doritorii de a participa la concurs urmează să depună oferta. În scopul
păstrării secretului corespondenţei şi confidenţialitatea informaţiei din
conţinut, oferta se prezintă în plic sigilat. La momentul depunerii ofertei,
partenerul public urmează să elibereze investitorului privat o recipisă, în
care se indică data şi ora recepţionării ofertei.
Din ziua expirării termenului-limită de depunere a ofertelor de partici-
pare la concurs, Comisia deschide ofertele în mod public, astfel încât toţi
ofertanţii să aibă posibilitatea de a fi prezenţi la eveniment. Desemnarea
ofertantului câştigător se face prin evaluarea de către Comisia de concurs a
ofertelor depuse de către investitorii privaţi. Ofertele sunt evaluate pentru a
găsi investitorul cel mai bun, care propune oferta cea mai avantajoasă din
punct de vedere economic.
Controlul parteneriatelor publice-private. Partenerul public este obli-
gat să efectueze anual controlul asupra modului de realizare a parteneria-
tului public-privat. Formele de control pot fi diferite, precum controlul de
mediu, controlul calităţii în construcţii etc.
În situaţia în care o persoană interesată are careva dubii cu privire la
legalitatea constituirii unui parteneriat public-privat de interes naţional sau
legal, la sesizarea persoanei, parteneriatul public-privat poate fi supus
controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ. Controlul
realizării parteneriatului public-privat îl pot exercita şi organele statului
abilitate cu funcţii de control (audit), precum Inspectoratul Fiscal Principal
de Stat sau Curtea de Conturi a Republicii Moldova. Dacă în procesul
efectuării controlului sunt depistate nereguli, partenerului privat i se acordă
în scris un termen pentru a înlătura toate încălcările.
334
Capitolul 17. REGLEMENTAREA JURIDICĂ ÎN DIVERSE

DOMENII ALE ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR
Planul
§1. Reglementarea juridică a pieței de capital și a burselor
de mărfuri
§2. Reglementarea juridică a investițiilor și a sectorului
de întreprinderi mici şi mijlocii
§3. Reglementarea juridică a zonelor economice libere
§4. Reglementarea juridică în sfera activităţii financiare
4.1. Piața financiară bancară
4.2. Piața financiară nebancară
§1. Reglementarea juridică a pieței de capital și a burselor de mărfuri
Reglementarea juridică a pieței de capital
Dispoziții generale. Piaţa de capital mai este numită: piața valorilor
mobiliare, piaţa hârtiilor de valoare, piaţa de valori, piaţa titlurilor de
valoare sau piaţa financiară.
Formarea cadrului juridic referitor la piaţa valorilor mobiliare în Republi-
ca Moldova s-a realizat odată cu intrarea în vigoare a Legii cu privire la pri-
vatizare nr.627/1991, în textul căreia existau mențiuni cu referire la bonuri
patrimoniale. În scurt timp a fost adoptată Legea cu privire la bonurile patri-
moniale nr.1345/1993632 care stabilea că bonul patrimonial este o hârtie spe-
cială de valoare, emisă de stat, care acorda cetățenilor Republicii Moldova:
a) dreptul de a procura o parte din bunurile de stat, inclusiv prin privatizare,
și b) dreptul de a schimba bonul patrimonial pe bunuri ale statului, dar fără
posibilitatea obţinerii de mijloace băneşti în numerar (art.2, art.8).
Un nivel calitativ nou a fost atins odată cu intrarea în vigoare a Legii
privind circulaţia hârtiilor de valoare şi bursele de valori nr.1427/1993 (în
prezent abrogată), care reglementa în detalii procesul de emisie, circulaţie şi
anulare a valorilor mobiliare, activitatea participanţilor profesionişti la piaţa
valorilor mobiliare, activitatea bursei de valori, rolul şi atribuţiile statului pe
piaţa valorilor mobiliare.
De cea mai îndelungată aplicare în timp (aproximativ 15 ani) s-a bucurat
Legea cu privire la piața valorilor mobiliare nr.199/1998 (în prezent
632
Legea cu privire la bonuri patrimoniale, nr.1345 din 17.03.1993 // Monitorul Oficial al Republicii
335
FAC
Iurie MIHALACHE
abrogată). Abrogarea acesteia a avut loc odată cu intrarea în vigoare în anul

2013 a Legii cu privire la piața de capital nr.171/2012.
În Republica Moldova piața de capital este slab dezvoltată. Începând cu
anii ’90 și până în prezent, reglementările pieţei de capital au fost influenţate
de recomandările unor structuri internaţionale, care, deşi nu aveau un ca-
racter obligatoriu, au fost acceptate haotic, dat fiind faptul că implementarea
lor era condiţionată de acordarea unor granturi și credite avantajose633.
Noțiune. Piața de capital reprezintă o piață specializată unde se întâlnesc
și se reglează în mod liber cererea și oferta de active financiare pe termen
mediu și lung. Mai concret, este vorba despre o piață pe care se tranzacțio-
nează în mod liber valori mobiliare (acțiuni, obligațiuni), piață ce are drept
rol principal mobilizarea capitalului persoanelor (fizice/juridice) care econo-
misesc (cumpărătorii de acțiuni și obligațiuni) și urmăresc plasarea profi-
tabilă a acestor capitaluri634. Aceste fonduri sunt atrase de către emitenții de
acțiuni și obligațiuni ce sunt în căutarea de capital în vederea finanțării unor
proiecte de investiții635.
Piața de capital este creată, administrată și exploatată de operatorii de
piață în conformitate cu prevederile Legii privind piața de capital și actele
normative ale Comisiei Naționale a Pieței Financiare (în continuare –
Comisia Națională)636.
Operatorii de piață. Conform Legii nr.171/2012, operatori de piață se
consideră:
1) societăţile de investiţii;
2) societățile de registru;
3) depozitarii de valori mobiliare;
4) organismele de plasament colectiv în valori mobiliare.
Operatorii de piață sunt în drept să-și desfășoare activitatea doar în bază
de licență, eliberată de Comisia Națională. În acest scop, solicitantul trebuie
633
Kuciuk Valeriu. Reglementarea juridică a pieței valorilor mobiliare a Republicii Moldova. Teză
de doctor în drept (specialitatea 12.00.02 – drept public (financiar)). – Chișinău, 2013, p.39.
634
Radu Sorin, Boajă Dan. Piețe de capital. Instituții și instrumente financiare tranzacționate. –
București: Editura Universitară, 2012, p.12-13.
635
Desigur, piața de capital prezintă interes și din alt punct de vedere, permițând preluarea controlului
asupra unor societăți prin achiziții semnificative de acțiuni sau obținerea unor câștiguri pe termen
scurt prin specularea modificărilor de curs ale valorilor mobiliare.
636
Comisia Naţională a Pieţei Financiare este succesoarea în drepturi a Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare, a Inspectoratului de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor
Nestatale de Pensii şi a Serviciului supravegherii de stat a activităţii asociaţiilor de economii şi
împrumut ale cetăţenilor de pe lângă Ministerul Finanţelor al Republicii Moldova (Pagina web a
Comisiei Naționale a Pieței Financiare, http://cnpf.md/md/about/ (vizitat la 02.07.2014)).
336
să corespundă unor cerințe: să fie înregistrat în calitate de societate pe

acțiuni, un capital social de minimum 100 mii euro (exprimat în lei), un
program de activitate, personal calificat (art.61).
Societăţile de investiţii sunt în drept să desfăşoare următoarele servicii şi
activităţi de investiţii: a) primirea şi transmiterea ordinelor privind
instrumentele financiare; b) executarea ordinelor privind instrumentele
financiare în numele clienţilor; c) tranzacţionarea în cont propriu; d)
managementul portofoliului; e) consultanţa de investiţii; f) intermedierea
subscrierii instrumentelor financiare şi/sau plasamentul acestora; g)
administrarea fiduciară a investiţiilor; h) operaţiuni de schimb valutar, în
cazul în care aceste operaţiuni sunt legate direct de prestarea serviciilor de
investiţii; i) cercetări în investiţii şi analiza financiară sau orice altă formă
de recomandare generală privind tranzacţiile cu instrumente financiare; j)
servicii conexe la intermedierea subscrierii instrumentelor financiare.
Societățile de registru sunt persoane juridice a căror activitate de bază
este ţinerea registrului deţinătorilor de valori mobiliare. Autorizaţia de so-
cietate de registru se eliberează de Comisia Națională pe un termen de 5 ani.
Depozitarii de valori mobiliare sunt societăți pe acţiuni care efectuează
operaţiuni de depozitare a valorilor mobiliare în baza licenței eliberate de
Comisia Națională. Depozitarul este în drept să desfăşoare: a) operaţiuni de
depozitare a instrumentelor financiare; b) activităţi ce se referă la ţinerea
registrului deţinătorilor de instrumente financiare; c) operaţiuni de clearing
şi de decontare a instrumentelor financiare; d) alte activităţi stabilite de
Comisia Naţională (art.81).
Organismele de plasament colectiv în valori mobiliare. În conformitate
cu prevederile Legii nr.171/2012, organismele de plasament colectiv sunt
companii investiționale care pot fi înregistrate în una din următoarele forme:
a) companie investițională; b) fond de investiții; c) organism de plasament
colectiv de tip “master-feeder” și c) societate de administrare fiduciară a
investițiilor (art.92-106).
Pentru activitatea organismelor de plasament colectiv nu este necesară
licență. Constituirea acestor structuri se face prin contract de societate civi-
lă, în baza avizului prealabil eliberat de Comisia Naţională a Pieței Finan-
ciare.
Conform art.89 alin.(1), organismele de plasament colectiv în valorile
mobiliare întrunesc cumulativ următoarele condiţii: a) au drept scop unic
mobilizarea resurselor băneşti şi plasarea acestora în valori mobiliare, în alte
instrumente financiare sau în alte active; b) acţiunile companiilor
337
FAC
Iurie MIHALACHE
investiţionale şi unităţile de fond ale fondurilor de investiţii sunt răscumpă-

rabile, la cererea deţinătorilor, din activele respectivelor organisme de pla-
sament colectiv.
Valori mobiliare sunt: a) acțiunile; b) obligațiunile și c) recipisele de depo-
zitare. Descrierea valorilor mobiliare a fost efectuată anterior, în Capitolul 8.
Reglementarea juridică a burselor de mărfuri
Dispoziții generale. Necesitatea creării unei burse de mărfuri în
Republica Moldova a fost studiată activ pe parcursul anilor 1999-2002,
apelându-se și la ajutorul specialiștilor bursieri din România. Inițial se
preconiza crearea la Chișinău a unei filiale a Bursei de Mărfuri din
București, dar în cele din urmă, cu aportul Guvernului și a specialiștilor
autohtoni, în anul 2002 a fost înregistrată Bursa Universală de Mărfuri a
Moldovei. În prezent aceasta întrunește 20 de membri și este singura bursă
de mărfuri din Republica Moldova637.
Noțiunea. Bursa de mărfuri este instituţia care organizează comerţul de
bursă pe bază de standarde sau mostre de mărfuri, într-un local special
amenajat (sala bursei), la o dată şi oră anumită, conform regulilor de bursă
(art.2 din Legea privind bursele de mărfuri nr.1117/1997638).
Activitatea de bursă se aseamănă cu o piață, iar bursele sunt organizații
de intermediere care prestează servicii într-un mod specific, prin
organizarea și desfășurarea licitațiilor639.
Bursa nu poate fi participant la comerțul de bursă (art.30 alin.(2)). Ea se
prezintă în calitate de organizator în desfășurarea comerțului de mărfuri și
creează condițiile necesare pentru încheierea între participanții la bursă a
contractelor de vânzare-cumpărare a mărfurilor.
Preţurile înregistrate la bursă pentru diferite categorii de mărfuri servesc
ca bază pentru organele fiscale și vamale. Potrivit art.5 din Codul fiscal640,
drept surse de informaţii despre preţurile de piaţă la momentul încheierii
tranzacţiilor de către contribuabil serveşte informaţia oficială despre cotările
bursiere. Organul fiscal preia informația cu privire la tranzacțiile care au
avut loc la bursa cea mai apropiată de sediul (domiciliul) vânzătorului
637
Mai multe detalii a se vedea pe site-ul oficial al Bursei Universale de Mărfuri a Moldovei,
http://www.bursa.md/pubpres.asp (vizitat la 01.07.2014).
638
Legea privind bursele de mărfuri, nr.1117 din 20.07.1997 // Monitorul Oficial al Republicii
639
Голофаев В.В. Предпринимательское право России: Учебник / Отв. ред. В.С.Белых. –
Москва: „Проспект”, 2009, p.492-493.
640
Codul fiscal, nr.1163 din 24.04.1997 // (republicat) Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2007, ediție specială.
338
(cumpărătorului)), iar în cazul lipsei tranzacțiilor la bursa respectivă, preia

informația despre cotările bursiere ce au avut loc la altă bursă. De asemenea,
cotația mărfurilor la bursă servește în calitate de punct de reper pentru
Serviciul Vamal în procesul de înregistrare a operaţiunilor externe de
export. Prețuri de bursă nu pot fi puse la îndoială de organele fiscale, vamale
sau alte organe cu funcții de control.
Constituirea. Fondatori ai bursei de mărfuri pot fi persoanele fizice şi
juridice. Bursa de mărfuri poate avea forma juridică de societate pe
acţiuni ori de societate cu răspundere limitată (art.13 alin.(1))641, având
dreptul să-şi înceapă activitatea numai după obţinerea licenţei pentru
activitate bursieră (art.2 alin.(2)). Licența se eliberează la Camera de
Licențiere în modul stabilit de Legea privind reglementarea prin licențiere a
activității de întreprinzător nr.451/2001.
Mărimea capitalului social al bursei de mărfuri trebuie să fie de cel puţin
1 milion de lei. Cota-parte a fiecărui fondator şi membru al bursei în capi-
talul social nu poate depăşi 10%.
Fondatori ai bursei nu pot fi: a) autorităţile administraţiei publice centrale
şi locale; b) băncile şi instituţiile de credit; c) companiile de asigurare şi
investiţionale; d) companiile fiduciare; e) organizaţiile obşteşti, religioase și
politice.
Conducerea. Organele de conducere ale bursei de mărfuri sunt: adunarea
generală a fondatorilor și membrilor bursei, comitetul de bursă, consiliul de
administrație și comisiile de bursă.
Adunarea generală a fondatorilor și membrilor este organul suprem de
conducere al bursei de mărfuri. Ea funcționează după regulile adunării
generale a acționarilor, dacă este societate pe acțiuni, sau după regulile
adunării generale a asociaților dacă este societate cu răspundere limitată642.
Pe lângă atribuțiile de ordin general prevăzute de Legea privind socie-
tățile pe acțiuni nr.1134/1997 și Legea privind societățile cu răspundere li-
641
Cu referire la forma juridică de organizare a burselor de mărfuri, în doctrina de specialitate sunt
expuse opinii contradictorii. Unii autori (V.Belîh, S.Vinicenco ș.a.) susțin că cea mai bună soluție
pentru bursele de mărfuri este de a fi înregistrate în calitate de organizații necomerciale. Explicația
constă în faptul că bursele doar organizează desfășurarea comerțului de mărfuri, fără a lua parte la
comerț. Alți autori (V.Urucov, N.Semiliutina etc.) sunt de părere că bursele de mărfuri necesită a fi
înregistrate sub formă de societăți comerciale. Profitul acumulat din desfășurarea activității de
întreprinzător va contribui la sporirea nivelului de eficiență a burselor prin: procurarea tehnicii
electronice moderne, angajarea specialiștilor calificați, plata cheltuielilor de întreținere etc. (A se
vedea: Изюмов И.В., Трушников Д.Ю. Гражданско-правовое положение товарной биржи:
Монография. – Тюмень: ТюмГНГУ, 2010, p.52).
642
Roșca Nicolae, Baieș Sergiu, op.cit., p.533.
339
FAC
Iurie MIHALACHE
mitată nr.135/2007, atribuțiile speciale ale adunării generale a fondatorilor

și membrilor bursei de mărfuri sunt: a) aprobă regulamente, instrucţiuni şi
alte documente ce reglementează activitatea bursei; b) stabilește cuantumul
taxei de bursă pentru tranzacţii, plăţile pentru serviciile prestate de bursă, plă-
ţile de intrare de la vizitatori, stabileşte modul de aplicare a amenzilor pentru
încălcarea regulilor comerţului de bursă; c) alege organele de conducere ale
bursei; d) examinează cererile de acordare şi retragere a calităţii de membru al
bursei; e) aprobă şi anulează deciziile comitetului de bursă (art.19).
Adunarea generală a fondatorilor este deliberativă dacă la ea participă cel
puţin 2/3 din numărul fondatorilor şi membrilor bursei. Hotărârea se consi-
deră adoptată dacă pentru ea au votat 2/3 din numărul fondatorilor şi
majoritatea simplă a membrilor prezenţi.
Comitetul de bursă. În perioada dintre convocările adunării generale,
conducerea bursei de mărfuri o exercită comitetul de bursă. Alegerea no-
minală a membrilor comitetului, inclusiv a președintelui și vicepreședinților,
se face la adunarea generală a fondatorilor și membrilor bursei de mărfuri.
Organul executiv. Activitatea curentă a bursei de mărfuri este condusă de
un organ executiv colegial (consiliul de administraţie) sau unipersonal
(managerul). Membrii organului executiv sunt salariați ai bursei de mărfuri
și activează în baza contractului individual de muncă.
Comisiile de bursă. În funcție de problemele care necesită a fi
soluționate, bursa de mărfuri poate creea comisii de marketing, de revizie,
de transport, de statistică, financiare, pentru etica în afaceri, de depozitare a
mărfurilor etc. Activitatea fiecărei comisii urmează a fi reglementată de un
regulament, care se aprobă de adunarea generală a fondatorilor și membrilor
bursei de mărfuri.
Tipurile de burse. După criteriul de admitere a participanţilor la
licitaţiile de bursă se deosebesc burse de mărfuri deschise şi închise. La
bursele de mărfuri deschise, tranzacţiile se încheie între intermediarii bursei
şi vizitatori. În cadrul burselor de mărfuri închise, tranzacţiile se încheie
numai între intermediarii bursei (brokeri).
În funcţie de caracterul activităţii lor, bursele de mărfuri pot fi speciali-
zate şi generale. Bursele de mărfuri specializate efectuează operaţiuni cu
anumite categorii de marfă fizică. La bursele de mărfuri generale,
operaţiunile se efectuează cu toate categoriile de mărfuri.
Funcţiile de bază ale bursei de mărfuri sunt:
- organizarea licitaţiilor de bursă;
340
- elaborarea pachetului de contracte tip pentru tranzacţiile de vânzare-

cumpărare;
- stabilirea cererii şi ofertei reale, precum şi a proporţiilor formate ale
schimbului de mărfuri comercializate sau schimbate la bursă;
- crearea condiţiilor pentru stabilizarea preţurilor şi proporţiilor
schimbului de mărfuri;
- cotarea preţurilor la mărfurile de bursă;
- organizarea, ţinându-se cont de cererea şi oferta reale, a operaţiunilor de
schimb de mărfuri pe baza avantajului reciproc;
- informarea tuturor participanţilor la licitaţiile de bursă, după caz, despre
degradarea parţială a calităţilor de consum ale mărfii propuse la bursă;
- punerea la dispoziţia participanţilor la licitaţiile de bursă şi altor
persoane fizice şi juridice interesate a informaţiei despre mărfurile de bursă.
Principalul document ce reglementează efectuarea operaţiunilor de
bursă, desfăşurarea licitaţiilor de bursă şi soluţionarea litigiilor apărute în
cadrul lor sunt Regulile comerţului de bursă, aprobate de adunarea genera-
lă a fondatorilor şi membrilor bursei de mărfuri.
Veniturile bursei de mărfuri se formează din taxele de înscriere şi cotizaţii-
le anuale ale membrilor bursei, plata de intrare, taxele pentru tranzacţiile de
bursă, mijloacele de la vânzarea acţiunilor şi din alte încasări.
Organizarea comerțului la bursă. Comerţul de bursă se organizează
sub formă de licitaţie publică şi se desfăşoară în scopul prestării de servicii
cumpărătorilor şi vânzătorilor în procesul de vânzare-cumpărare (schimb) a
mărfurilor de bursă.
În conformitate cu prevederile Legii nr.1117/1997, nu se consideră
mărfuri de bursă: bunurile imobiliare, obiectele proprietății intelectuale şi
drepturile patrimoniale (art.7 alin.(4)).
Comerţul de bursă se desfăşoară pe calea: a) efectuării tranzacţiilor de
bursă de către intermediarul bursei în numele şi pe seama clientului (activi-
tate de broker); b) efectuării tranzacţiilor de bursă de către intermediarul
bursei în numele său şi pe seama sa în scopul vânzării ulterioare a mărfii la
bursă (activitate de dealer).
Marfa de bursă trebuie să fie calitativ omogenă, să se afle în circuitul
civil, cu parametri calitativi comparabili în decursul unei anumite perioade
de timp şi să fie plasată în loturi, pentru a face posibilă negocierea ei
conform mostrelor.
Bursa răspunde de calitatea mărfii comercializate la licitaţiile de bursă şi
de faptul corespunderii acesteia standardelor. La cererea oricărui participant
341
FAC
Iurie MIHALACHE
la negocieri, bursa este obligată să organizeze expertiza calităţii mărfii

comercializate prin intermediul licitaţiilor.
§2. Reglementarea juridică a investițiilor și a sectorului de
întreprinderi mici şi mijlocii
Reglementarea juridică a investiţiilor
Dispoziții generale. În sens larg, prin investiție se înțelege totalitatea de
bunuri depuse în activitatea de întreprinzător în scopul de a se obține venit.
În sens restrâns, investiţiile reprezintă plasamente de capital efectuate în
scopul obţinerii de venituri purtătoare de profit în viitor. În acest sens ne re-
ferim la investiţiile financiare, care includ procurarea de valori mobiliare
pentru obţinerea de dividende, plasarea mijloacelor financiare în bănci
pentru dobânzi sau investirea sumelor băneşti pentru iniţierea unor
afaceri.643
Investitorii îşi pot plasa investiţiile pe întreg teritoriul Republicii
Moldova, în toate domeniile activităţii de întreprinzător. În acest scop,
investitorilor li se acordă condiţii echitabile şi egale de activitate. Mai mult
decât atât, investiţiile nu pot fi supuse discriminării, motiv pentru care
Legea cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător nr.81/2004644
interzice aplicarea măsurilor discriminatorii ce ar putea împiedica dirijarea,
întreţinerea, folosirea, extinderea sau dispunerea de investiţii (art.6).
În conformitate cu art.4 din Legea nr.81/2004, investiţiile pot fi realizate
prin diverse mijloace: a) drepturi de proprietate asupra bunurilor mobile şi
imobile, alte drepturi reale; b) drepturi acordate în baza legii sau a
contractului; c) licenţe sau autorizaţii; d) concesiuni de cercetare, cultivare,
extragere sau explorare a resurselor naturale; c) drepturi derivate din acţiuni,
părţi sociale sau alte forme de participare în societăţi comerciale; d)
mijloace băneşti; e) drepturi de creanţe monetare, ce rezultă din anumite
contracte, inclusiv din valori mobiliare; f) drepturi de proprietate
intelectuală și industrială (drepturi de autor şi drepturi conexe, secrete
comerciale (know-how), goodwill (reputația afacerii pe piață), brevete de
invenţii, mărci, denumiri de firmă, denumiri de origine ale produselor,
desene şi modele industriale); g) alte drepturi contractuale, inclusiv cele
rezultate din parteneriate public-private. De asemenea, se consideră
643
Despa Radu, Zirra Daniela, Avrigeanu Alina și alții. Eficiența investițiilor: Curs universitar. –
București: Editura Universitară, 2010, p.8.
644
Legea cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător, nr.81 din 18.03.2004 // Monitorul
342
investiții veniturile obţinute din desfăşurarea activităţii de întreprinzător

care sunt depuse la reinvestire în cadrul aceleiași afaceri. Forma în care
bunurile sunt investite nu afectează caracterul lor de investiţie.
Fondurile de investiții. La nivel profesionist, investițiile se realizează prin
intermediul fondurilor de investiții. Fondurile de investiţii sunt intermediari
financiari care colectează fonduri de la investitori individuali şi vând acţiuni
sau certificate de participare în activele fondului. Veniturile obţinute în acest
fel sunt investite de către societăţile de investiţii în diverse tipuri de
instrumente financiare la nivel naţional sau pe piaţa internaţională, în acest fel
diversificând portofoliul acestora. Luând în considerație că sistemul bancar, în
anumite situații, a devenit o frână în dezvoltarea relaţiilor de piaţă, fondurile
de investiţii au dus la dezvoltarea rapidă a pieţei de capital645.
În prezent, cadrul juridic al fondurilor de investiții în Republica Moldova
este redat de Legea privind piața de capital nr.171/2012646. Conform legii,
fond de investiţii este un organism de plasament colectiv a valorilor
mobiliare, fără personalitate juridică, constituit în bază de contract de
societate civilă, care plasează şi răscumpără în mod continuu valori
mobiliare de la alți participanți la piața de capital647.
Întreprinderile cu investiții străine. Întreprinderile cu investiţii străine pot
fi înființate sub formă de întreprinderi mixte sau întreprinderi cu capital străin.
Mixtă este întreprinderea al cărei capital social este compus parţial din investiţii
străine și parțial din investiții autohtone, iar cu capital străin este întreprinderea
al cărei capital social este compus doar din investiţii străine648.
Procedura de înregistrare, desfăşurare a activităţii şi dizolvare a întreprin-
derii cu investiţii străine este similară procedurii de înregistrare, de des-
645
Primul fond de investiţii a fost creat la Londra, în anul 1960. Cu toate acestea, fondurile de
investiţii au avut expansiune reală doar în anii ’80 şi ’90 în Statele Unite ale Americii, Marea
Britanie, Franţa, Germania și Japonia. Astăzi, fondurile de investiţii au devenit unele dintre cele mai
importante instituţii de pe piaţa financiară. La sfârşitul anului 2013, la nivel mondial acest sector a
deținut active în valoare de 26 trilioane dolari.
646
Legea privind piața de capital, nr.171 din 11.07.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2012, nr.193-197.
647
Până la intrarea în vigoare a Legii privind piața de capital nr.171/2012, reglementarea fondurilor
de investiții era asigurată prin Legea cu privire la fondurile de investiții nr.1204/1997 (Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr.45), în prezent abrogată. Fond de investiţii era considerat
societatea pe acţiuni, participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare, care atrăgea mijloace
financiare prin plasarea acţiunilor proprii și exercita investirea acestor mijloace în valori mobiliare pe
care le procura de la alți emitenţi.
648
Ca exemplu de întreprinderi mixte din Republica Moldova aducem: Î.M. „Orange” SA (moldo-
franceză), Î.M. „Moldcell” SA (moldo-turcă), Î.M. „Moldova-Gaz” SA (moldo-rusă); întreprinderi cu
capital străin avem: Î.C.S. „Red Union Fenosa” SA (investitor din Spania), Î.C.S. “Lukoil-Moldova”
SRL (investitor din Federația Rusă), Î.C.S. “Petrom Moldova” SA (investitor din România) etc.
343
FAC
Iurie MIHALACHE
făşurare a activităţii şi de dizolvare a întreprinderii cu investiţii autohtone, şi

se realizează în conformitate cu legislaţia în vigoare a Republicii Moldova.
Întreprinderea înfiinţată fără investiţii străine, dar cumpărată integral mai
apoi de un investitor străin, obţine statut de întreprindere cu capital străin.
Dacă investitorul străin cumpără părţi sociale (sau acţiuni) care aparţin
unei întreprinderi înfiinţate anterior fără investiţii străine, aceasta obţine
statut de întreprindere mixtă.
Garanții pentru investitori. Orice investitor își dorești siguranță în
afaceri. Lipsa de siguranță determină investitorii ca să-și plaseze capitalurile
în alte state. Anume în scopul creării unui climat investițional favorabil,
statul acordă prin intermediul Legii cu privire la investițiile în activitatea de
întreprinzător nr.81/2004 o serie de garanții pentru investitori:
- Dreptul la reparaţia prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor
sale de către stat. În cazul vătămării unui drept al investitorului de către o
autoritate publică, acesta este îndreptăţit să solicite înlăturarea încălcării şi
repararea pagubei. Despăgubirea este echivalentă cu întinderea reală a
prejudiciului la momentul survenirii. Prejudiciul suportat de investitor,
inclusiv profitul ratat, repară din contul autorităţii publice vinovate.
- Interdicția exproprierii investițiilor. Investiţiile nu pot fi expropriate și
nici supuse altor măsuri cu efect similar care ar priva investitorul de dreptul
de proprietate sau de controlul asupra investiţiei. Cu titlu de excepție, legea
stabilește situațiile în care investiția poate fi întreruptă silit dacă se întrunesc
cumulativ următoarele condiții: a) există motiv de utilitate publică; b)
investitorului i se acordă o dreaptă şi prealabilă despăgubire; c) întreruperea
nu este discriminatorie pentru investitor (art.10 alin.(2)).
- Dreptul de a procura bunuri mobile și imobile pe teritoriul Republicii
Moldova. Pentru desfăşurarea activității de întreprinzător, investitorii străini
pot dobândi dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile și imobile de pe
teritoriul Republicii Moldova, cu excepţia terenurilor cu destinaţie
agricolă şi a celor din fondul silvic (art.22)649.
649
Prevederea respectivă din lege este dur criticată. Se recomandă eliminarea restricţiilor privind
achiziţia terenurilor cu destinaţie agricolă de către companiile cu capital străin sau mixt. O persoană
juridică înregistrată în Republica Moldova, chiar dacă cuprinde sau nu în capitalul său investiţii
străine, este totuşi o întreprindere autohtonă, adică moldovenească, supusă impunerilor fiscale şi altor
obligaţii pe teritoriul Republicii Moldova (Talmaci Oxana. Despre unele particularități ale
întreprinderilor cu investiții străine // Revista Națională de Drept, 2012, nr.8, p.80).
Făcând referinţă la experienţa altor state, putem spune că, în unele cazuri, legislaţiile nu prevăd, în
general, restricţii la achiziţionarea terenurilor agricole, inclusiv de către persoanele juridice străine
(Finlanda, Franţa, Germania, Grecia). Alte state prevăd posibilitatea achiziţionării terenurilor agricole
de către persoanele juridice străine, prin aplicarea unor proceduri speciale (Cehia, Croaţia, Elveţia,
Italia). Doar un singur stat (Ucraina) prevede restricţii absolute la achiziţia terenurilor agricole de
către persoanele juridice locale ce conţin investiţii străine.
344
- Dreptul la libera utilizare a banilor și bunurilor. Investitorii pot utili-

za și transfera mijloace bănești și bunuri pe teritoriul Republicii Moldova şi
peste hotarele ei numai după onorarea obligaţiilor fiscale. Se consideră
bunuri și mijloace bănești: a) profiturile, dobânzile, dividendele şi alte
venituri curente; b) sumele obţinute de investitor în bază de contract; c)
redevenţele, încasările şi alte sume, provenite din drepturile de proprietate
intelectuală; d) compensaţiile (despăgubirile) prevăzute de lege; e) sumele
care se plătesc în urma soluţionării unui litigiu; f) salariile şi onorariile
personalului angajat din străinătate căruia i se încredinţează să lucreze în
legătură cu investiţiile făcute pe teritoriul Republicii Moldova; g) sumele şi
obiectele rămase după dizolvarea întreprinderii; h) sumele obţinute de
investitor din vânzarea sau exproprierea investiţiilor (art.21 alin.(2)).
Reglementarea juridică a sectorului de întreprinderi mici şi mijlocii
Micile afaceri reprezintă catalizatorul principal al creșterii economice.
Prin intermediul afacerilor de proporții mici, statul dorește ca cetățenii să
investească mijloace financiare și proprietăți în deschiderea unor întrep-
rinderi profitabile. Practica dovedește faptul că întreprinderile de dimensiuni
reduse sunt cele mai active şi cel mai numeroase în sectorul de business al
Republicii Moldova.
Cadrul normativ al sectorului de întreprinderi mici și mijlocii este asi-
gurat de Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii
nr.206/2006650. Până la intrarea în vigoare a acestei legi, sectorul întrep-
rinderilor mici și mijlocii era numit „micul business”, iar reglementarea era
asigurată de Legea cu privire la susținerea și protecția micului business
nr.112/1994 (în prezent abrogată).
Avantaje. Sectorul întreprinderilor mici și mijlocii prezintă mai multe
avantaje:
- manifestă capacitatea ridicată de adaptare la fluctuațiile mediului
economic;
- se poate integra relativ ușor în rețeau de comerț, ceea ce contribuie, pe de
o parte, la dezvoltarea economică a localității, iar pe de altă parte, la reducerea
șomajului și la creșterea nivelului de trai, deoarece creează locuri de muncă;
- sunt mai eficiente; formează un ansamblu ușor de administrat;
stimulează concurența;
- ajută la buna funcționare a întreprinderilor mari, pentru care prestează
anumite servicii sau produc diferite subansambluri.
650
Legea privind susținerea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii, nr.206 din 07.07.2006 //
345
FAC
Iurie MIHALACHE
Afacerea proprie oferă posibilități de manifestare a abilităților și talentu-

lui, de aplicare a experienței profesionale, de dezvoltare personală. O întrep-
rindere mică poate oricând constitui punctul perfect de pornire în lansarea
unui produs sau serviciu nou651.
Sectorul întreprinderilor mici și mijlocii beneficiază de facilităţi şi scutiri
la plata taxelor şi impozitelor din activitatea comercială pe care o desfăşoa-
ră; au dreptul de a participa la programe de susţinere a micului business; ac-
cesul la sistemul simplificat al evidenţei contabile; suporturi financiare din
partea administraţiei publice locale etc.
Clasificarea întreprinderilor. Ținând cont de numărul salariaților, de
veniturile anuale și de valoare de bilanț a activelor, Legea nr.206/2006 a
introdus clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii.
Întreprinderea micro este agentul economic ce corespunde următoarelor cri-
terii: număr mediu anual de salariaţi de cel mult 9 persoane, suma anuală a
veniturilor din vânzări până la 3 milioane de lei și valoarea totală anuală de
bilanț a activelor nu depășește 3 milioane de lei. Întreprinderea mică este
agentul economic care dispune de un număr anual de până la 49 de salariați,
suma anuală a veniturilor din vânzări constituie cel mult 25 milioane de lei și
valoarea totală anuală de bilanț a activelor nu depășește 25 milioane de lei. În
sfârşit, este numită întreprindere mijlocie (medie) agentul economic ce are un
număr anual de salariaţi până la 249 de persoane, o sumă anuală a veniturilor
din vânzări și o valoare totală de bilanț a activelor până la 50 milioane de lei652.
Tabelul 1
Criterii în funcţie de care se face clasificarea întreprinderilor
în micro, mici şi mijlocii
Categoria Număr de Suma anuală a Valoarea de bilanţ a
salariați veniturilor din activelor (mln lei)
vânzări (mln lei)
Întreprinderi micro până la 9 până la 3 până la 3
Întreprinderi mici până la 49 până la 25 până la 25
Întreprinderi mijlocii până la 249 până la 50 până la 50
651
Micile afaceri au și dezavantaje: proprietarul unei afaceri mici este deseori lipsit de experiență
managerială; o singură persoană nu poate să posede toate calificările manageriale necesare pentru
coordonarea întregului ciclu de activitate; se ignoră planificarea activităților pe termen lung etc.
652
Cercetările denotă faptul că dezvoltarea business-ului mic și mijlociu în Republica Moldova este
încă concentrată în sectorul comerţului cu amănuntul, pe fundalul unei dominări numerice a
întreprinderilor de dimensiuni micro (Erhan Lica. Strategii financiare de dezvoltare a întreprinderilor
mici și mijlocii prin prisma asigurării unei economii pe piața funcțională. Teză de doctor în
economie (conducător științific L.Cobzari). – Chișinău, 2013, p.139).
346
Precizăm că în conform cerințelor, o întreprindere trebuie să întrunească

toate cele trei criterii simultan: numărul de salariaţi, suma anuală a
veniturilor din vânzări şi valoarea totală anuală de bilanţ a activelor pentru a
fi încadrată în categoria întreprinderilor micro, mici și mijlocii653.
Nu fac parte din categoria întreprinderilor micro, mici şi mijlocii agenţii
economici care: a) ocupă o poziţie dominantă pe piaţă; b) au fondatori ce nu
fac parte din sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii şi aceşti fondatori deţin
o pondere mai mare de 35% din fondul statutar; c) companiile fiduciare şi
companiile de asigurare; d) fondurile de investiţii; e) agenţii economici care
importă mărfuri cu accize; f) băncile, organizaţiile micro-financiare, asocia-
ţiile de creditare şi economii, alte întreprinderi financiare; g) casele de
schimb valutar şi lombardurile; h) întreprinderile care activează în ramura
jocurilor de noroc.
§3. Reglementarea juridică a zonelor economice libere
Precizări. Fondarea zonelor economice libere este privită ca o modalitate
de impulsionare a dezvoltării economiei. În contextul crizei profunde în care
se afla țara odată cu demararea procesului de tranziție către o economie de
piață, crearea zonelor libere a fost o salvare pentru economia națională.
Aceste considerente au stat la baza adoptării în anul 1993 a Legii cu privire
la zonele economice libere, în baza căreia au fost create cele dintâi zone
libere: Expo-Business-Chișinău și Tvardița.
Prin crearea zonelor libere statul dorește ca acestea să devină oaze de
atragere a investițiilor străine și locale, centre importante de producție și
export, care ar stimula creșterea economică, ar crea un număr important de
locuri de muncă, ar contribui semnificativ la suplimentarea veniturilor
bugetare și prin aceasta ar impulsiona dezvoltarea locală și regională.
În conformitate cu art.1 alin.(3) din Legea cu privire la zonele economice
libere nr.440/2001654, scopul fondării zonelor economice libere constă în
accelerarea dezvoltării social-economice a anumitor teritorii și a țării în
ansamblu prin: a) atragerea investiţiilor autohtone şi străine; b) implementa-
rea tehnologiilor moderne; c) dezvoltarea producţiei orientate spre export; d)
653
Erhan Lica. Criteriile de încadrare a unei întreprinderi în rândul întreprinderilor mici şi mijlocii
// Simpozionul Internaţional al Tinerilor Cercetători, 28-29 aprilie 2010. – Chişinău: ASEM, 2010,
Ediția a 8-a, p.39.
654
Legea cu privire la zonele economice libere, nr.440 din 27.07.2001 // Monitorul Oficial al
347
FAC
Iurie MIHALACHE
aplicarea experienţei avansate din domeniul producţiei şi a managementului;

e) crearea locurilor de muncă655.
Definire. Zonele economice libere sunt definite ca părți ale teritoriului
vamal al Republicii Moldova, separate din punct de vedere economic, în
care investitorii autohtoni şi străini pot desfășura, în regim preferenţial,
activități de întreprinzător (art.2)656.
În zona liberă pot fi desfăşurate următoarele genuri de activitate: a) pro-
ducţia industrială a mărfurilor, cu excepţia alcoolului etilic; b) sortarea,
ambalarea, marcarea şi alte asemenea operaţiuni cu mărfurile tranzitate prin
teritoriul vamal al Republicii Moldova; c) activitate comercială externă (co-
mercializarea en-gros a mărfurilor importate în zona liberă din afara terito-
riului vamal al Republicii Moldova); d) genuri auxiliare de activitate, cum
ar fi serviciile comunale, de depozitare, de construcţii, de alimentaţie publi-
că etc., necesare desfăşurării activităţilor de către rezidenți; e) activitatea de
transport a mărfurilor importate sau exportate prin zona liberă cu mijloace
de transport aerian sau naval (art.6 pct.10 din Legea cu privire la zonele eco-
nomice libere).
Facilități fiscale. Zonele libere sunt atractive datorită facilităților fiscal
care sunt acordate agenților economici rezidenți prin: scutiri de impozite,
posibilitatea de a transfera profitul în străinătate, controale administrative și
vamale optimizate, regim valutar liberalizat – toate acestea cu scopul de a
înviora climatul investițional și a reduce costurile de lansare și desfășurare a
business-ului657.
În temeiul art.49 din Codul fiscal, zonele economice libere beneficiază
de: a) scutire de 50% din cota impozitului stabilită în Republica Moldova
pentru venitul din exportul mărfurilor (serviciilor) originare din zona
economică liberă în afara teritoriului Republicii Moldova; b) scutire de 25%
din cota impozitului stabilită în Republica Moldova pentru venitul obținut
din alte activități decât exportul de mărfuri (servicii); c) scutire totală timp
de 3 ani de plata impozitului pe venitul obținut din exportul mărfurilor (ser-
655
Conform estimărilor, în întreaga lume există aproximativ 3000 de zone economice speciale. Aceste
zone includ o multitudine de forme (zone economice libere, zone de procesare pentru export, porturi
libere, zone antreprenoriale, zone industriale etc.), care sunt greu de a fi delimitate strict.
656
Teritoriul zonelor libere este delimitat de restul ţării prin îngrădire. Paza hotarelor zonelor libere se
asigură de către întreprinderile specializate de pază, în baza contractelor încheiate de acestea cu
Administraţia zonei.
657
Crearea unor noi zone libere în Republica Moldova este privită sceptic de specialiști. Argumentul
de bază este că zonele libere din Moldova nu au devenit paradise economice, iar impactul lor asupra
economiei moldovenești este minor (Tornea Ion. Problemele și perspectivele zonelor economice
libere în Republica Moldova (Politici Publice, nr.5). – Chișinău: IDIS „Viitorul”, 2011, p.13).
348
viciilor) originare din zona economică liberă în afara teritoriului Republicii

Moldova, drept rezultat al investirii în zona liberă a cel puțin un million de
dolari SUA; d) scutire totală timp de 5 ani de plata impozitului pe venitul
obținut din exportul mărfurilor (serviciilor) originare din zona economică
liberă în afara teritoriului Republicii Moldova, drept rezultat al investirii în
zona liberă a cel puțin cinci milioane de dolari SUA;
Potrivit art.104 din Codul fiscal, se impozitează la cota zero a taxei pe
valoare adăugată mărfurile (serviciile) livrate: a) în zona liberă din afara
Republicii Moldova; b) din zona liberă în afara Republicii Moldova; c) în
zona liberă din restul teritoriului Republicii Moldova; d) de către rezidenţii
diferitor zone libere din Republica Moldova unul altuia;
Nu se supun accizelor livrările de mărfuri efectuate în interiorul zonei
economice libere, precum şi livrările de mărfuri efectuate dintr-o zonă eco-
nomică liberă în alta. Se aplică scutiri de plata accizelor pentru: a) mărfurile
introduse în zona liberă din afara Republicii Moldova; b) din alte zone
libere; c) din restul teritoriului Republicii Moldova; d) mărfurile originare
din această zonă şi scoase în afara teritoriului vamal al Republicii Moldova.
Mărfurile care sunt scoase din zona economică liberă pe restul teritoriului
vamal al Republicii Moldova se supun accizelor (art.124 din Codul fiscal).
Regimul vamal. Hotarele zonei libere se asimilează frontierelor vamale
ale Republicii Moldova. Pentru fiecare zonă economic liberă, Serviciul Va-
mal instituie un post vamal care organizează regimul de declarare obligato-
rie în vamă a mărfurilor (serviciilor) introduse pe şi scoase de pe teritoriul
zonei. În interiorul zonei economice libere mărfurile (serviciile) au regim de
circulație liberă și pot trece de la un rezident la altul fără declarație vamală.
Dezavantaje. Crearea zonelor libere poate avea și efecte negative. De
exemplu, în regiunea Kaliningrad din Federația Rusă, întreprinderilor –
importatoare le-a fost acordat dreptul de a introduce în zonă bunuri de
origine străină în cantităţi nelimitate cu scutiri de tot felul de taxe şi
impozite. Acest fapt s-a răsfrâns negativ asupra situaţiei întreprinderilor
industriale locale, care nu erau în stare să concureze cu producţia de import
ieftină și nesupusă taxării. În rezultat, conform datelor statistice, reducerea
volumului fizic al producţiei industriale în regiunea Kaliningrad, în anii
1991-1998, a constituit 71,2%, unul din cei mai slabi indicatori în Federaţia
Rusă658.
658
Osmatescu Angela. Zonele economice libere și rolul lor în procesul de integrare a economiilor
naționale în sistemul relațiilor economice internaționale: Autoreferat al tezei de doctor în economie
(Conducător științific Dr. Conf.univ. V.Lupu). – Chișinău: 2011, p.15.
349
FAC
Iurie MIHALACHE
Administrația. Fiecare zonă liberă este administrată de un organ de stat,

format de Guvern, numit Administrația zonei libere. Administrația este
persoană juridică de drept public care își desfășoară activitatea pe principii
de autofinanțare. Deciziile Administrației sunt obligatorii pentru toți
rezidenții zonei libere. Administrația zonei libere este condusă de către un
administrator, care se desemnează în funcție de către Guvern pe un termen
de 5 ani659. În competența administratorului intră gestionarea activității
zonei libere și prezentarea sistematică Ministerului Economiei a rapoartelor
privind activitatea desfășurată în zona liberă.
Rezident al zonei libere poate fi orice persoană fizică sau juridică
înregistrată conform legii în calitate de subiect al activităţii de întreprinzător
în Republica Moldova. Selectarea rezidenţilor se efectuează de către
administraţia zonei libere pe bază de concurs, ţinându-se cont de mai multe
criterii precum: volumul şi caracterul investiţiilor preconizate, orientarea
spre fabricarea producţiei industriale pentru export, terenurile libere, nivelul
de asigurare cu forţă de muncă, apă, resurse energetic etc.
Persoana fizică sau juridică care a obţinut dreptul de înregistrare în
calitate de rezident încheie cu Administraţia zonei libere un contract pentru
desfăşurarea activităţii de întreprinzător. Pe parcursul activității, rezidentul
este obligat să țină evidența contabilă, să prezinte Administrației rapoarte
privind activitatea desfășurată în zonă. În caz de încălcare a prevederilor
contractuale, rezidentului i se poate retrage acest statut.
Actualmente, în Republica Moldova sunt create și funcționează 9 zone
economice libere:
Zona Economică Liberă “Expo-Business-Chișinău” – Legea
nr.625/1995660. Pentru înființarea și funcționare zonei libere, în folosința Admi-
nistrației acesteia au fost transmise terenuri din apropierea parcului “Valea
Morilor” cu suprafața totală de 29 ha.
Zona Economică Liberă “Bălți” – Legea nr.26/2010661. Pentru admi-
nistrarea și funcționarea zonei libere, în folosința Administrației au fost
transmise mai multe terenuri pe teritoriul municipiului Bălți și orașului
Strășeni, cu suprafața totală de 134 hectare.
659
Roșca Nicolae, Baieș Sergiu, op.cit., p.514.
660
Legea cu privire la Zona Antreprenoriatului Liber “Expo-Business-Chișinău”, nr.625 din
03.11.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.73.
661
Legea privind Zona Economică Liberă “Bălți”, nr.26 din 04.03.2010 // Monitorul Oficial al
350
Zona Economică Liberă “Ungheni-Business” – Legea nr.1295/2002662.

Pentru crearea și funcționarea zonei libere, în folosința Administrației
acesteia a fost transmis un teren cu suprafața de 351,7 hectare.
Zona Economică Liberă “Tvardița” – Legea nr.626/1995663. În scopul
creării și funcționării zonei libere, în folosința Administrației a fost transmis
un teren cu o suprafață de 3,57 ha, aflat în raza Primăriei satului Tvardița,
raionul Taraclia.
Zona Economică Liberă – Parcul de Producție „Taraclia” – Legea
nr.1529/1998664. Pentru crearea și funcționarea zonei libere, în folosința
Administrației acesteia au fost transmise 36 ha de teren, aflat în proprietatea
Primăriei orașului Taraclia.
Zona Economică Liberă – Parcul de Producție “Valkaneș” – Legea
nr.1527/1998665. Zona liberă este înființată pe teritoriul Primăriei orașului
Vulcănești. Pentru crearea și funcționarea zonei libere, în folosința
Administrației acesteia a fost transmis un teren cu o suprafață de 122,3 ha.
Zona Economică Liberă – Parcul de Producție “Otaci-Business” –
Legea nr.1565/1998666. Pentru înființarea și funcționarea zonei libere, în
folosința Administrației acesteia au fost transmise două terenuri cu suprafața
totală de 33 ha, amplasate în orașul Otaci, pe traseul Edineț-Ocnița.
Zona Economică Liberă – Portul Internațional Giurgiulești – Legea
nr.8/2005667. Suprafața teritoriului Portului Internațional este de 120 ha și
include un spațiu pentru business, precum și terminale de mărfuri, de
pasageri și petrolier. Terenul aflat în hotarele portului aparține cu drept de
proprietate statului și a fost acordat în concesiune investitorului olandez
„Danube Logistics” SRL, pe un termen de 25 de ani.
Zona Economică Liberă – Aeroportul Internațional Mărculești –
Legea nr.178/2008668. Zona liberă Aeroportul Internațional Mărculești este
662
Legea privind Zona Economică Liberă “Ungheni-Business”, nr.1295 din 25.07.2002 // Monitorul
663
Legea privind Zona Antreprenoriatului Liber “Tvardița”, nr.626 din 03.11.1995 // Monitorul
664
Legea privind Zona Antreprenoriatului Liber – Parcul de Producție “Taraclia”, nr.1529 din
665
Legea privind Zona Antreprenoriatului Liber – Parcul de Producție “Valkaneș”, nr.1527 din
666
Legea privind Zona Antreprenoriatului Liber – Parcul de Producție “Otaci-Business”, nr.1565 din
667
Legea cu privire la Portul Internațional Liber “Giurgiulești”, nr.8 din 17.02.2005 // Monitorul
668
Legea cu privire la Aeroportul Internațional Liber “Mărculești”, nr.178 din 10.07.2008 //
351
FAC
Iurie MIHALACHE
creată în scopul dezvoltării serviciilor de transport aerian, producerii

industriale orientate spre export și a activității comerciale externe. Terenul
atribuit zonei libere (265 ha) este proprietate publică a statului, fiind
gestionat de Întreprinderea de Stat Aeroportul Internațional “Mărculești”.
Termen de activitate. Conform legii, zonele economice libere se
creează pentru o perioadă nu mai mică de 20 de ani (art.13 din Legea cu
privire la zonele economice libere). Pentru fiecare zonă liberă, perioada de
funcționare se stabilește în particular, prin legea specială. De exemplu,
zonele libere “Expo-Business-Chișinău” și “Tvardița” sunt create pe un
termen de 30 de ani; zona liberă “Ungheni-Business” – 42 de ani; zonele
libere “Bălți”, Parcul de Producție “Taraclia”, Parcul de Producție
“Valkaneș”, Parcul de Producție “Otaci-Business”, Portul Internațional
Giurgiulești și Aeroportul Internațional Mărculești – 25 de ani.
§4. Reglementarea juridică în sfera activităţii financiare
Activitatea financiară în Republica Moldova se realizează pe două
planuri: piața financiară bancară și piața financiară nebancară.
4.1. Piața financiară bancară
Generalități. Piața financiară bancară o constituie băncile comerciale669.
Apariția primelor instituții bancare a avut loc în Roma antică (sec. VI î.Hr.).
În orașele mari au fost constituie „bănci publice” care pe lângă rolul bancar,
aveau sarcina colectării impozitelor și dreptul de a bate monedă.
Băncile și-au mărit importanța pe măsură ce economia a continuat să se
dezvolte, iar statul a decis să înființeze bănci centrale. În anul 1940, prin
hotărârea Sovietului Suprem al R.S.S. Moldovenești a fost înființată Banca
de Economii, ca subdiviziune a Băncii de Economii din Uniunea Sovietică.
Mai apoi, în anul 1990 are loc înregistrarea primei bănci comerciale din
Moldova, BC “Victoriabank”.
În prezent, pe piaţa bancară din Republica Moldova activează 14 bănci
comerciale670. Activitatea de licențiere și supreveghere a băncilor comer-
ciale este asigurată de Banca Națională a Moldovei (în continuare – Banca
Națională).
669
Sectorul bancar reprezintă componenta de bază a pieţei financiare din Republicii Moldova, în con-
diţiile în care alte elemente sunt slab dezvoltate (piaţa de capital), au o pondere redusă (organizațiile
de microfinanţare şi creditare nebancară, leasing) sau sunt virtual inexistente (fondurile de investiţii)
(Tornea Ion. Sectorul bancar din Republica Moldova: Studiu. – Chișinău: IDIS “Viitorul”, 2012, p.4).
670
Lista băncilor comerciale poate fi accesată pe pagina web a Băncii Naționale,
http://bnm.md/md/list_licensed_banks_md (vizitat 27.06.2014).
352
Conform Legii cu privire la Banca Națională a Moldovei nr.548/1995671,

Banca Naţională are următoarele atribuţii de bază: a) stabileşte şi
implementează politica monetară şi valutară în stat; b) licenţiază,
supraveghează şi reglementează activitatea instituţiilor financiare; c)
supraveghează sistemul de plăţi în republică; d) emite moneda naţională; e)
stabileşte regimul cursului de schimb al monedei naţionale; f) păstrează şi
gestionează rezervele valutare ale statului; g) efectuează reglementarea
valutară pe teritoriul Republicii Moldova (art.5).
Băncile comerciale. În legislație se utilizează două noțiuni cu înțeles
apropiat: instituție financiară și bancă. Instituția financiară este persoană
juridică ce acceptă depozite sau echivalente ale acestora netransferabile prin
nici un instrument de plată şi care utilizează total sau parţial aceste mijloace
pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc. Banca
este instituţia financiară care acceptă de la persoane fizice sau juridice
depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente
de plată, şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda
credite sau a face investiţii pe propriul cont şi risc.
Ajungem la concluzia că noțiunea de instituție financiară este mai largă
decât cea de bancă, deoarece, pe lângă bănci, au statut de instituție
financiară și lombardurile, asociațiile de economii și de împrumut,
instituțiile de microfinanțare, efectuează operațiuni financiare și persoanele
juridice – case de schimb valutar672.
Constituirea băncilor. Potrivit Legii instituțiilor financiare
nr.550/1995673, băncile se constituie în formă de societăți pe acțiuni. Ținând
cont de activitate specifică a băncilor, modul de constituire, funcționare,
reorganizare și lichidare a acestora este reglementat pe de o parte de Legea
instituțiilor financiare nr. nr.550/1995, iar pe da altă parte, de dispozițiile
Codului civil și Legii privind societățile pe acțiuni nr.1134/1997.
Ca și în cazul altor persoane juridice cu scop lucrativ, înregistrarea
băncilor comerciale se face la Camera Înregistrării de Stat. Capitalul social
minim stabilit pentru fondarea băncii este de 100 milioane lei. După
înregistrare, următoarea etapă în procesul de fondare a băncii constă în
obținerea licenței. Dreptul de a elibera licențe pentru activitatea bancară
671
Legea cu privire la Banca Națională a Moldovei, nr.548 din 21.07.1995 // Monitorul Oficial al
672
Burac Victor. Drept bancar. - Chișinău: Tipografia Centrală, 2001, p.180.
673
Legea instituțiilor financiare, nr.550 din 21.07.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2011, nr.78-81.
353
FAC
Iurie MIHALACHE
aparține în mod exclusiv Băncii Naționale. Licența se eliberează pe un

termen nedeterminat674.
Structura organizatorică a băncilor. Având ca model societățile pe
acțiuni, structura organizatorică a băncilor constă din: adunarea generală a
acționarilor, consiliul băncii, organul executiv și comisia de cenzori.
Adunarea generală a acționarilor este organul suprem de conducere al
băncii, se convoacă în mod periodic și decide asupra principalelor probleme
din activitatea băncii; Consiliul băncii se formează dintr-un număr impar de
membri, aleși de adunarea generală a acționarilor. Consiliul exercită funcții
de supraveghere, elaborează și asigură aplicarea politicii băncii; Organul
executiv al băncii se desemnează de adunarea generală a acționarilor sau,
după caz, de consiliul băncii, și se ocupă de administrarea activității băncii.
În fruntea organului executiv al băncii se află administratorul. Criteriile
cărora trebuie să corespundă administratorii băncilor comerciale sunt
prevăzute în Regulamentul cu privire la exigențele față de administratorii
băncilor, aprobat prin Hotărârea Consiliului de administrație al Băncii
Naționale a Moldovei nr.134/2010; Comisia de cenzori este organul de
control al băncii, alcătuit dintr-un număr impar de membri, aleși pentru o
perioadă de 4 ani. Atribuțiile comisiei de cenzori pot fi delegate unei
organizații de audit.
Activităţi financiare permise băncilor. În conformitate cu art.26 alin.(1)
din Legea instituțiilor financiare nr.550/1995, băncile pot desfăşura, în
limita categoriei de autorizație pe care o dețin, următoarele activităţi:
a) acceptarea depozitelor (la vedere sau la termen) cu sau fără dobândă;
b) acordarea de credite (de consum, ipotecare, factoring, finanţarea
tranzacţiilor comerciale, eliberarea garanţiilor şi cauţiunilor etc.) și prestarea
de servicii aferente la credit;
c) cumpărarea ori vânzarea de valori mobiliare și instrumente ale pieţei
financiare, precum: cecuri, cambii, certificate de depozit etc.;
d) acordarea de servicii de decontări şi încasări, prestarea serviciilor de
plată şi emiterea monedei electronice, în conformitate cu Legea privind
serviciile de plată şi moneda electronică nr.114/2012;
e) cumpărarea şi vânzarea banilor (inclusiv a valutei străine);
f) leasing financiar;
g) acordarea de servicii în calitate de agent sau consultant financiar;
674
Pentru mai multe detalii a se vedea: Regulamentul cu privire la licențierea băncilor nr.23/09-01,
aprobat de Consiliul de administrație al Băncii Naționale a Moldovei // Monitorul Oficial al
354
h) operaţiuni în valută străină, inclusiv contracte futures de vînzare a

valutei străine;
i) acordarea de servicii fiduciare (investirea şi gestionarea fondurilor
fiduciare), păstrarea şi administrarea valorilor mobiliare şi altor valori etc.;
j) acordarea de servicii de gestionare a portofoliului de investiţii şi
acordarea de consultaţii privind investiţiile;
k) orice alte activităţi și servicii financiare permise de Banca Naţională.
Reorganizarea și lichidarea băncilor comerciale se efectuează sub
monitorizarea Băncii Naționale, cu respectarea procedurilor stabilite de
Codul civil și Legea societăților pe acțiuni nr.1134/1997.
4.2. Piața financiară nebancară
Piața financiară nebancară este variată și cuprinde: societățile de investi-
ții, participanții profesioniști la piața valorilor mobiliare, companii de asigu-
rare, brokeri de asigurare, fonduri nestatale de pensii, asociații de economii
și împrumut, organizații de creditare ipotecară, organizații de microfinanțare
și Biroul Național al Asigurătorilor de Autovehicule. Autoritatea publică
care se ocupă de licențierea participanților la piața financiară nebancară din
Republica Moldova și efectuează controlul activității acestora este Comisia
Naţională a Pieţei Financiare675.
În continuare vom efectua o scurtă descriere a participanților la piața
financiară nebancară:
Societățile de investiții – desfășoară activități de primire, exploatare și
tranzacționare a instrumentelor financiare, în conformitate cu prevederile
art.33-59 din Legea privind piața de capital nr.171/2012676.
Participanții profesioniști la piața valorilor mobiliare – se ocupă în
principal de activitatea de ținere a registrului valorilor mobiliare, de
estimarea valorilor mobiliare și a activelor ce se referă la ele, activitatea de
brokeraj, de consultanță, de dealer, precum și activitatea bursieră în
domeniul pieței valorilor mobiliare677.
675
Comisia Națională a Pieței Financiare este autoritatea publică autonomă, responsabilă faţă de
Parlament, care reglementează şi autorizează activitatea participanţilor la piaţa financiară nebancară,
precum şi supraveghează respectarea legislaţiei de către ei. În acest scop, Comisia Naţională este
învestită cu putere de decizie, de intervenţie, de control şi de sancţionare disciplinară şi
administrativă, în limitele stabilite de legislaţie (art.1 din Legea privind Comisia Națională a Pieței
Financiare, nr.192 din 12.11.1998 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.22-23).
676
Legea privind piața de capital, nr.171 din 11.07.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2012, nr.193-197.
677
Conform datelor furnizate de Comisia Națională a Pieței Financiare, lista participanților profesio-
niști la piața valorilor mobiliare din Republica Moldova cuprinde 41 de persoane
(http://cnpf.md/md/part/ (vizitat 27.06.2014)).
355
FAC
Iurie MIHALACHE
Companii de asigurare, brokeri de asigurare. Baza normativă constă, în

principal, din Legea cu privire la asigurări nr.407/2006678 și Legea cu privire
la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de
autovehicule nr.414/2006679. Brokerul de asigurare negociază pentru clienţii
săi încheierea de contracte de asigurare şi acordă asistenţă pe durata
derulării contractelor sau în legătură cu producerea daunelor680.
Fonduri nestatale de pensii. În Republica Moldova ponderea fondurilor
nestatale de pensii este redusă (există doar 3 fonduri). Legea cu privire la
fondurile nestatale de pensii nr.329/1999681 prevede că fondul își desfășoară
activitatea independent de sistemul public de asigurări sociale obligatorii,
pentru ameliorarea situaţiei materiale a cetăţenilor la bătrâneţe prin plata
pensiei (art.3). Raportul juridic dintre deponent și fond se stabilește în baza
contractului de pensie.
Asociații de economii și împrumut. În conformitate cu prevederile Legii
asociaților de economii și împrumut nr.139/2007682, asociația este o
organizație necomercială cu statut special, constituită pe principii benevole,
care acceptă de la membrii săi depuneri de economii, le acordă împrumuturi,
precum şi alte servicii financiare (art.3)683.
Organizații de microfinanțare – sunt persoane juridice a căror activitate
de bază o constituie acordarea împrumuturilor în formă de mijloace bănești
persoanelor fizice, întreprinderilor micro, mici și mijlocii, cu perceperea sau
nu a dobânzii (art.3 din Legea cu privire la organizațiile de microfinanțare
nr.280/2004684). Suma împrumutului se restituie la scadență, conform
prevederilor contractuale685.
678
Legea cu privire la asigurări, nr.407 din 21.12.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2007, nr.47-49.
679
Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de
autovehicule, nr.414 din 22.12.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.32-35.
680
În prezent, în Republica Moldova își desfășoară activitatea 16 companii de asigurare și 71 de
brokeri în asigurare (http://cnpf.md/md/compan/ (vizitat 27.06.2014)).
681
Legea cu privire la fondurile nestatale de pensii, nr.329 din 25.03.1999 // Monitorul Oficial al
682
Legea asociațiilor de economii și împrumut, nr.139 din 21.06.2007 // Monitorul Oficial al
683
Activitatea multor asociații de economii și împrumut a devenit dubioasă. În activitatea acestora au
fost constatate numeroase încălcări, motiv din care, în perioada 2013-2014, Comisia Națională a
Pieței Financiare a retras licența de activitate la 168 de asociații.
684
Legea cu privire la organizațiile de microfinanțare, nr.280 din 22.07.2004 // Monitorul Oficial al
685
În prezent, numărul organizațiilor de microfinanțare depășește cifra de 100. Majoritatea dintre ele
(90%) își desfășoară activitatea în municipiul Chișinău. De exemplu, „Iute Credit” SRL, „Easy
Credit” SRL, „Credite pentru Toți” SRL etc.
356
Biroul Național al Asigurătorilor de Autovehicule – întruneşte

companiile de asigurări şi le reprezintă interesele în procesul de dezvoltare a
pieţii de asigurări din Republica Moldova. De asemenea, îndeplineşte
atribuţiile Biroului “Cartea Verde” din Moldova, reprezintă interesele
companiilor de asigurări în relațiile interne și internaționale, pune la
dispoziția acestora certificate “Cartea Verde”.
Subliniem că piața financiară nebancară din Republica Moldova mai
cuprinde un birou al istoriilor de credit și o companie fiduciare. Biroul
istoriilor de credit este o asociație a instituțiilor financiare din Republica
Moldova, creată în scopul de a monitoriza informaţia cu privire la debitori și
la modul în care aceștea respectă obligaţiile asumate prin contractele de
credit. Biroul întocmește lista neagră a debitorilor și o pune la dispoziția
instituțiilor financiare. Cu referire la companiile fiduciare, acestea se ocupă
de gestionarea pachetelor de acțiuni ce aparțin unor persoane fizice sau
juridice686.
686
În perioada anilor ’90, companiile fiduciare au participat la înfăptuirea procesului de privatizare în
Republica Moldova, obţinând dreptul de administrare fiduciară asupra patrimoniului cetăţenilor –
acţiuni sau părţi sociale, obţinut în cadrul privatizării contra bonuri patrimoniale.
357
FAC
Iurie MIHALACHE
Capitolul 18. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

ÎN DREPTUL AFACERILOR
Planul
§1. Noţiuni generale privind răspunderea juridică
în dreptul afacerilor
§2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor
§3. Condiţiile angajării răspunderii juridice în dreptul afacerilor
§4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor
§5. Formele răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul afacerilor
5.1. Răspunderea civilă în dreptul afacerilor
5.2. Răspunderea penală în dreptul afacerilor
5.3. Răspunderea contravenţională în dreptul afacerilor
5.4. Răspunderea materială şi disciplinară
în dreptul afacerilor
§1. Noţiuni generale privind răspunderea
juridică în dreptul afacerilor
Răspunderea juridică în general este o noţiune foarte largă şi, în depen-
denţă de diferite ramuri de drept, deosebim: răspunderea constituţională,
răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contravenţională,
răspunderea disciplinară etc.687
Noţiunea „răspundere” se foloseşte cu sensuri diferite, iar cel mai
frecvent cu sensul de pedeapsă. Potrivit Dicţionarului explicativ, prin
„răspundere” în sens juridic se înţelege consecinţa rezultată din
neîndeplinirea unei obligaţii legale688, iar în exprimarea de zi cu zi se
foloseşte atât termenul de responsabilitate, cât şi cel de răspundere.
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor este considerată, pe bună
dreptate, una dintre instituţiile centrale ale dreptului. În relaţiile de afaceri,
nimeni nu trebuie să sufere un prejudiciu rezultat din fapta altuia. Pentru
realizarea acestei misiuni, a fost alcătuit un mecanism juridic în vederea
apărării drepturilor şi intereselor subiecţilor participanţi la raporturile ce ţin
de dreptul afacerilor. O parte componentă a acestui mecanism o constituie
687
Cojocari Eugenia. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic, legislativ şi comparativ
de drept). – Chişinău: ULIM, 2002, p.30-31.
688
Noul dicţionar universal al limbii române, Ediţia a II-a, sub red. Oprea I. şi al. – Bucureşti-
Chişinău: Litera Internaţional, 2007, p.1178.
358
normele cu privire la răspunderea aplicată pentru diferite încălcări comise în

relaţiile de afaceri.
Definiţie. Răspunderea juridică în dreptul afacerilor reprezintă o formă
a răspunderii care se aplică subiecţilor din dreptul afacerilor pentru
încălcarea normelor de drept în legătură cu desfăşurarea activităţii de
întreprinzător.
Raporturile din dreptul afacerilor au la bază relaţii de business, sume
importante de bani, valori materiale, schimburi de mărfuri, clientelă etc., de
aceea scopul aplicării răspunderii în acest caz este de a obliga autorul faptei
ilicite să repare prejudiciile cauzate partenerului său de afaceri.
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor întotdeauna intervine în baza
legii; nimeni nu poate să-şi facă dreptate singur689. Tragerea la răspundere
este de competenţa unor organe abilitate ale statului, cum sînt instanţele
judecătoreşti, inspectoratul fiscal, agenţia de protecţie a consumatorilor,
procuratura, poliţia etc.
De multe ori însă, organele de stat nu cunosc detaliile partenerilor din
comerţ, astfel încât, atunci când unul dintre subiecţi constată că a fost
prejudiciat, este necesar să facă o adresare imediată organelor de poliţie sau
o cerere de chemare în judecată. În instanţa de judecată, pentru a i se face
dreptate, partea care s-a adresat trebuie să prezinte cât mai multe dovezi
scrise în favoarea sa. Doar aşa există posibilităţi reale de a câştiga procesul
în judecată şi de a-i fi întoarsă valoarea daunelor suportate.
Practica din ultimii ani atestă tot mai clar că răspunderea juridică este
„cheia succesului” în relaţiile de afaceri, deoarece cu răspunderea
finalizează orice problemă juridică. Este şi firesc, fiindcă oricine încalcă cu
vinovăţie regulile de afaceri (legea, regulamentele, contractele) trebuie să
răspundă în conformitate cu legea pentru acţiunile sale.
§2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor
Subiecţi ai răspunderii juridice în dreptul afacerilor pot fi persoanele
fizice şi persoanele juridice ce desfăşoară activitate de întreprinzător.
a) Persoana fizică. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răs-
punderii juridice în dreptul afacerilor, trebuie să îndeplinească trei condiţii,
şi anume: să fie înregistrată conform legii ca subiect al activităţii de
întreprinzător, să fie aptă din punct de vederea medical şi să acţioneze în
mod liber.
689
Mîrzac Didina. Principiile răspunderii juridice. Teză de doctor în drept (conducător științific
D.Baltag). – Chişinău, 2010, p.213.
359
FAC
Iurie MIHALACHE
Încălcarea pentru care persoana este trasă la răspundere trebuie să

provină dintr-o relaţie de afaceri. În acest caz, persoana fizică trebuie să fie
înregistrată conform legii, şi anume: să deţină o patentă, să fie înregistrată
ca întreprinzător individual ori să aibă înregistrată o gospodărie ţărănească.
Dacă se constată că persoana fizică a desfăşurat anumite relaţii de
afaceri, dar nu era înregistrată conform legii în una din formele menţionate
mai sus, atunci sancţiunea în privinţa ei va fi şi mai aspră.
Suplimentar la aceasta, persoana fizică trebuie să fie aptă din punct de
vederea medical de a fi chemată să dea socoteală, adică să răspundă în faţa
organului de judecată pentru faptele ilicite săvârşite de ea. A fi apt din punct
de vedere medical implică în primul rând discernământul, adică de la
persoană se cere să fie sănătoasă din punct de vedere mintal şi psihic.
Ajungem la concluzia că nu pot fi trase la răspundere persoanele care sunt
bolnave psihic.
Libertatea de a acţiona înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, a face
ceva neobligat de nimeni. În alţi termeni, fapta pentru care se stabileşte
răspunderea juridică să nu fi fost realizată prin constrângere fizică sau
morală venită din partea altcuiva.
b) Persoana juridică reprezintă o organizaţie înregistrată în conformitate
cu legea şi răspunde pentru acţiunile sale cu bunurile pe care le deţine în
patrimoniu: bani, case, autovehicule şi alte valori.
Persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite comise de persoanele
fizice care o conduc – directorul, contabilul-şef, juristul etc., în legătură cu
neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de către aceştia din urmă.
Faptele ilicite comise de persoanele cu funcţie de răspundere din cadrul
persoanei juridice sunt considerate fapte ale însăşi persoanei juridice. Unele
forme ale răspunderii, cum sunt cea penală şi disciplinară, nu se aplică
persoanelor juridice.
Cel mai frecvent, persoanele juridice răspund pentru încălcarea
prevederilor stabilite de Codul fiscal şi de Codul contravenţional. În ambele
situaţii, avem o răspundere contravenţională ce apare ca rezultat al
neachitării la timp a taxelor şi impozitelor faţă de stat, al evaziunii fiscale, al
falsurilor în documente etc. În calitate de sancţiune se aplică amenda sau
chiar retragerea licenţei de activitate, ultima sancţiune fiind cea mai
periculoasă pentru persoanele juridice.
§3. Condiţiile angajării răspunderii juridice în dreptul afacerilor
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor survine numai atunci când sunt
întrunite anumite condiţii, la care se atribuie: a) fapta ilicită; b) prejudiciul;
360
c) vinovăţia; d) legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul

cauzat.
a) Fapta ilicită este o primă condiţie necesară pentru angajarea
răspunderii juridice. Exemple de fapte ilicite:
- în magazin sunt vândute produse alimentare cu termen de valabilitate
expirat;
- o întreprindere produce mărfuri de uz casnic şi le comercializează pe
piaţă folosind denumirea unei alte întreprinderi pentru a câştiga astfel
clientela.
- o persoană juridică ascunde veniturile pentru a nu plăti impozite faţă de
stat etc.
- o agenţie de turism formează grupe de turişti şi îi deplasează peste
hotarele ţării, dar fără a deţine licenţă pentru acest gen de activitate etc.
Fapta ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune, contrare prevederilor le-
gii. Acţiunea presupune săvârşirea de către o persoană a unei acţiuni concre-
te, prin care se încalcă normele juridice. Ca exemple pot servi: refuzul de a
plăti taxe şi impozite faţă de stat, desfăşurarea unei activităţi fără a avea li-
cenţă, vânzarea unor produse alterate etc.; Inacţiunea presupune nesăvârşi-
rea unei acţiuni care ar fi trebuit săvârşită. Inacţiunea poate fi considerată ca
fapt ilicit numai dacă persoana era obligată să acţioneze, dar ea nu a acţio-
nat. De exemplu, medicii unui spital au refuzat să săvârşească o intervenţie
chirurgicală urgentă fiindcă bolnavul nu avea bani, iar în scurt timp bolna-
vul a decedat.
Nu toate faptele ilicite provoacă un prejudiciu, toate însă au drept rezultat
încălcarea unor norme juridice. De pildă, folosirea de către o companie de
transport a unor autobuze vechi ce nu corespund parametrilor tehnici atrage
fie o răspundere contravenţională, fie una penală. Deşi o asemenea faptă nu
a provocat încă un prejudiciu, totuşi pune în pericol viaţa şi sănătatea
pasagerilor. Există pericolul că în orice moment ar putea cauza un accident
rutier în care vor suferi persoane nevinovate.
În dependenţă de gradul de pericol social şi de pedepsele care se aplică,
în dreptul afacerilor faptele ilicite îmbracă următoarele forme:
a) infracţiuni (reprezintă cele mai grave încălcări ale legii pentru care se
aplică pedeapsa maximă - privaţiunea de libertate (închisoarea));
b) contravenţii (sunt mai puţin grave decât infracţiunile, dar prezintă pe-
ricol social; în calitate de sancţiune se aplică amenda, lipsirea de dreptul de
a ocupa o anumită funcţie, retragerea unor medalii şi distincţii de la cei care
le deţin etc.);
361
FAC
Iurie MIHALACHE
c) abateri disciplinare (de exemplu, întârzierea muncitorului la serviciu,

refuzul de a se supune ordinelor date de către şef, comportamentul brutal
faţă colegii de lucru etc.);
d) pagube provocate de muncitori în procesul de lucru;
e) pagube apărute din neexecutarea obligaţiilor contractuale, din delicte,
întârzieri;
f) daune morale etc.
Toate aceste fapte ilicite prezintă un pericol social. Ce-i drept, unele au un
grad de pericol mai mare, altele mai redus. Dintre toate, infracţiunea prezintă
cel mai înalt grad de pericol social, adică este cea mai periculoasă pentru cei
din jur. Infracţiunea se mai numeşte crimă, iar cel care săvârşeşte o crimă este
numit criminal. Legea în care sunt prevăzute infracţiunile (crimele) poartă
denumirea de Codul penal al Republicii Moldova. Poliţia şi procuratura sunt
organele statului abilitate cu funcţia de a descoperi infracţiunile.
Fiecare din sancţiunile sus-menţionate sunt stabilite în câte o lege, şi
anume: infracţiunile - în Codul penal al Republicii Moldova, contravenţiile -
în Codul contravenţional al Republicii Moldova, abaterile disciplinare
împreună cu prejudiciile provocate de către muncitori la întreprinderi - în
Codul muncii al Republicii Moldova, iar faptele ilicite civile - în Codul civil
al Republicii Moldova.
b) Prejudiciul constă din urmările dăunătoare pe care fapta ilicită le cau-
zează societăţii sau unui anumit individ. De exemplu, vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii persoanei, distrugerea sau deteriorarea unor bunuri
etc. Cunoscând care este prejudiciul, putem afla cât de periculoasă a fost
fapta ilicită.
În literatura de specialitate noţiunea de prejudiciu se expune prin mai
mulţi termeni: „pagubă”, „daună” sau „despăgubire”, toate aceste cuvinte
fiind sinonime690.
Prejudiciul cunoaşte mai multe clasificări691. Se întâlnesc prejudicii
materiale şi morale, prejudicii cauzate persoanei umane şi cele cauzate
bunurilor sale. O altă categorie de prejudiciu este venitul ratat.
Prejudiciul material este cel care are un conţinut economic şi în toate
cazurile poate fi evaluat în bani, pe când prejudiciul moral reprezintă
690
Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice: Note de curs. – Chişinău: CEP USM, 2011, p.28.
691
De exemplu, în Codul civil al Republicii Moldova prejudiciul este definit sub formă de cheltuieli
pe care o persoană lezată în drepturi le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului,
fie în formă de pierdere sau deteriorare a bunurilor (prejudiciul efectiv) sau în formă de beneficiu
neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat) (art.14 alin.(2)).
362
totalitatea suferinţelor psihice şi/sau fizice ce atentează la valorile

nepatrimoniale ale persoanei, cum sunt: viaţa, sănătatea, onoarea,
demnitatea, reputaţia profesională, numele, inviolabilitatea vieţii personale,
secretul personal şi de familie şi altele692.
Prejudiciul material şi cel moral sunt strâns legate între ele. La stabilirea
prejudiciului moral trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe
plan fizic, psihic, social, profesional şi familial atît la moment, cât şi pe
viitor693. În domeniul protecţiei consumatorului, de exemplu, practica
judecătorească demonstrează că aproape de fiecare dată, pe lângă cerinţa de
reparare a prejudiciului material, consumatorul cere şi repararea
prejudiciului moral.
Venitul ratat poate fi înţeles după următorul exemplu: o actriţă, folosind
crema cumpărată de la o firmă cu renume, în scurt timp a avut de suportat
arsuri ale feţei. Acest lucru a făcut imposibilă activitatea ei profesională pe
viitor, fiindcă din punct de vedere estetic nu mai corespundea cerinţelor. În
aşa mod, actriţa a fost nevoită să dea în judecată firma producătoare a
cremei, cerând cheltuielile medicale şi, ceea ce este mai important: venitul
ratat din lipsirea ei de capacitatea de muncă, adică de faptul că nu va mai
avea posibilitatea să fie actriţă în spectacole şi în filme.
c) Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Pentru ca
o persoană să poată fi trasă la răspundere, este necesar ca între fapta ilicită şi
prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, adică să se stabilească că
anume această faptă a provocat prejudiciul. Stabilirea acestei legături este
dificilă şi necesită o analiză minuţioasă, pentru a nu greşi.
În aşa mod, apare o legătură dintre cauză şi efect: cauza este fenomenul
care generează efectul. Ori de câte ori cineva solicită să-i fie reparat un
prejudiciu, el trebuie să demonstreze cu precizie că anume faptă ilicită pe
care o invocă, şi nu alta, a stat la baza apariţiei prejudiciului.
Legătura de cauzalitate urmează a fi demonstrată prin probe de către
persoana care pretinde că i-au fost încălcate anumite drepturi. Mijloacele de
probă pot fi diferite – scrise, verbale, audio, video, martori etc., şi trebuie
aduse în instanţa de judecată.
De multe ori legătura cauzală este greu de stabilit, de aceea se implică
expertize judiciare, medicale, documente, înscrisuri etc.694 De exemplu,
692
Avornic Gheorghe, Poalelungi Mihai. Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile /
coord. M.Poalelungi. – Chişinău: Cartier, 2006, p.734.
693
Bloşenco Andrei. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coord.
M.Buruiană). – Chişinău: ARC, 2006, p.1094.
694
Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice: Note de curs. – Chişinău: CEP USM, 2011, p.28.
363
FAC
Iurie MIHALACHE
cineva a cumpărat un automobil nou, dar cu defecte ale frânei, care la prima
vedere nu au putut fi depistate. La un moment dat, automobilul a produs un
accident din cauza frînei. Pentru început, este greu de stabilit cauza
accidentului. De aceia se dispune efectuarea unei expertize, pentru a vedea
cauza accidentului şi, respectiv, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită
(comiterea accidentului) şi prejudiciul (automobilul distrus).
d) Vinovăţia constă în atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta ilicită
pe care a săvârşit-o şi faţă de urmările ei. Vinovăţia se exprimă sub forma
intenţiei şi culpei.
Încălcarea legii se consideră făcută cu intenţie dacă persoana a prevăzut
din timp consecinţele ilicite ale faptei sale şi a dorit ca acest lucru să se
întâmple. La rîndul ei, intenţia poate fi: directă şi indirectă. În primul caz,
persoana a voit să săvîrşească fapta ilicită, iar în al doilea caz a admis în
mod uşuratic ca fapta ilicită să aibă loc.
O formă mai puţin gravă de vinovăţie este culpa. Culpa poate fi săvârşită
din imprudenţă sau din neglijenţă. Imprudenţa presupune că persoana care a
comis fapta a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, pe care nu
le-a dorit, nici nu le-a acceptat, dar a crezut că le-ar preveni. Pe când negli-
jenţa are loc atunci când persoana care a comis fapta nu a prevăzut posi-
bilitatea survenirii unor urmări ilicite, deşi putea sau trebuia să le prevadă.
Împrejurările care înlătură răspunderea juridică sunt strict prevăzute de
lege. De regulă, acestea sunt situaţiile de forţă majoră (ploi torenţiale,
cutremure de pământ, furtuni puternice etc.), dar şi alte întâmplări
neprevăzute, precum: constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul
fortuit, iresponsabilitatea făptuitorului etc. În asemenea situaţii nici o
persoană nu va fi trasă la răspundere din motiv că nimeni nu a fost vinovat
de producerea pagubelor.
§4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor
Principiile răspunderii sunt nişte idei generale, postulate călăuzitoare695.
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor cuprinde un şir de principii
importante, şi anume:
1. Principiul angajării răspunderii juridice doar în temeiul legii.
Acest principiu mai este numit principiul legalităţii răspunderii juridice.
Este unul general şi se aplică în toate ramurile dreptului. Prin legalitatea
răspunderii juridice înţelegem că persoana poate fi trasă la răspundere
juridică în conformitate cu legea şi numai dacă este vinovată.
695
Mîrzac Daniela, op.cit., p.96.
364
Aşadar, răspunderea juridică are loc numai în baza legii. Aplicarea pe-
depsei ţine de competenţa strictă a statului şi a reprezentanţilor lui oficiali,
cum sunt: judecătorii, procurorii, poliţiştii, inspectorii etc. Totodată, orga-
nele statului (instanţele judecătoreşti, procuratura, poliţia, organele vamale,
inspectoratul fiscal etc.) trebuie să fie fondate şi să funcţioneze în mod legal.
2. Principiul prezumţiei nevinovăţiei. Conform acestui principiu, per-
soana poate fi trasă la răspundere numai dacă i s-a dovedit cu adevărat vino-
văţia. Vinovăţia o stabileşte instanţa de judecată. Până atunci însă se consi-
deră că persoana este nevinovată.
3. Principiul obligativităţii tragerii la răspundere. Orice faptă ilicită
trebuie să fie depistată, să fie stabilite persoanele care au comis-o, ţinându-
se cont de toate împrejurările care au importanţă la stabilirea corectă a răs-
punderii juridice696. Acest principiu îşi are o aplicare largă în dreptul penal.
4. Principiul răspunderii personale înseamnă că orice persoană răspun-
de pentru fapta sa proprie. Răspunderea juridică trebuie să fie strict legată de
persoana care a produs fapta ilicită.
Este adevărat că există situaţii în care persoana poate fi trasă la răspun-
dere şi pentru fapta altuia (cum ar fi răspunderea părinţilor pentru prejudicii-
le comise de copiii minori sau răspunderea organizaţiei pentru pagubele pro-
vocate de salariaţi), dar, în general, răspunderea se stabileşte numai pentru
fapta săvârşită de autor, luându-se în consideraţie toate împrejurările de or-
din obiectiv şi subiectiv.
5. Principiul „pentru fiecare încălcare a normei de drept, se aplică o
singură răspundere”. Acest principiu presupune că autorul faptei ilicite nu
poate fi pedepsit decât o singura dată pentru aceeaşi faptă.
În general, acest principiu urmăreşte excluderea aplicării faţă de aceeaşi
persoană şi pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe pedepse care prin
natura lor sunt identice; o singură încălcare a normei de drept trebuie să
atragă după sine o singură pedeapsă.
6. Principiul aplicării corecte a sancţiunii. Orice persoană poate fi
sancţionată numai atunci când este vinovată. Problema dacă persoana este
sau nu vinovată se clarifică de către instanţa de judecată.
§5. Formele răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul afacerilor
După cum s-a menţionat, răspunderea juridică din dreptul afacerilor
cuprinde o sferă largă, în care se includ mai multe ramuri de drept: dreptul
696
Avornic Gheorghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Volumul II. – Chişinău:
Cartier, 2010, p.285.
365
FAC
Iurie MIHALACHE
civil, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul contravenţional etc. Astfel, în

funcţie de domeniul din care face parte încălcarea, există mai multe feluri
(forme) de răspundere aplicabile în dreptul afacerilor:
- răspunderea civilă;
- răspunderea penală;
- răspunderea contravenţională;
- răspunderea materială şi disciplinară.
5.1. Răspunderea civilă în dreptul afacerilor
Răspunderea civilă constă din obligaţia pe care o are cineva de a repara
prejudiciul pe care l-a cauzat unei altei persoane. Răspunderea civilă poate
fi angajată ca urmare a nerespectării de către cineva a normelor din Codul
civil. Scopul tragerii la răspundere civilă constă, de regulă, în repararea
prejudiciilor cauzate.
Reieşind din faptul că majoritatea normelor din dreptul afacerilor sunt
fundamentate pe relaţiile de drept civil, se înţelege că ori de câte ori în
dreptul afacerilor sunt încălcate normele Codului civil, persoana vinovată va
fi trasă la răspundere civilă.
Răspunderea civilă poate fi contractuală şi delictuală. Principala
deosebire între ele se face după izvorul apariţiei obligaţiei de a răspunde, şi
anume: răspunderea contractuală apare din contract, pe când răspunderea
delictuală apare din lege.
5.2. Răspunderea penală în dreptul afacerilor
Răspunderea penală survine ca urmare a nerespectării legii penale.
Încălcările prevederilor din Codul penal se numesc infracţiuni: „răspunderii
penale este supusă numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii
prevăzute de legea penală” (art.51).
Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu
vinovăţie. După nivelul de pericol social al faptelor comise se stabileşte şi
gravitatea pedepsei, cea mai gravă pedeapsă fiind privaţiunea de libertate,
adică închisoarea. Alte forme de sancţionare în cazul săvârşirii unor
infracţiuni sunt: amenda penală, interzicerea de a ocupa o anumită funcţie,
confiscarea averii etc.
Cel mai frecvent, în cadrul relaţiilor ce ţin de dreptul afacerilor
răspunderea penală este aplicată persoanelor juridice (întreprinderilor).
Tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice a devenit necesară ca
urmare a dezvoltării industriei şi comerţului, domenii în care persoana
366
juridică este implicată de multe ori în diferite activităţi dubioase, cum ar fi

spălarea banilor, fraude şi evaziuni fiscale697.
Ca exemplu de infracţiuni săvârşite în domeniul dreptului afacerilor
putem aduce „Infracţiunile economice” din Codul penal (Capitolul X), şi
anume: fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi, a cardurilor false
ori a altor carnete de plată false (art.236-237), dobândirea creditului prin
înşelăciune (art.238), spălarea de bani (art.243), evaziunea fiscală a
întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor (art.244), provocarea
intenţionată a insolvabilităţii unei întreprinderi (art.252), înşelarea clienţilor
(art.255), executarea necalitativă a construcţiilor (art.257), precum şi alte
infracţiuni.
În toate aceste infracţiuni pedeapsa este stabilită sub formă de închisoare
de la 1 an până la 8 ani sau sub formă de amendă penală în mărime de până
la 10 mii unităţi convenţionale. O unitate convenţională constituie 20 de lei.
5.3. Răspunderea contravenţională în dreptul afacerilor
Răspunderea contravenţională apare în urma încălcării normelor din
Codul contravenţional. Fapta săvârşită cu vinovăţie, dar cu un pericol social
mai redus în comparaţie cu infracţiunea, se numeşte contravenţie.
În cazul contravenţiilor, răspunderea este stabilită de organul de poliţie,
organele de control (inspectoratul fiscal, inspectoratul ecologic, serviciul
vamal, serviciul veterinar etc.) sau de instanţa de judecată, care pot aplica
sancţiuni cum sunt: avertismentul; amenda; privarea de dreptul de a
desfăşura o anumită activitate; privarea de dreptul de a deţine o anumită
funcţie; confiscarea unor bunuri; munca neremunerată în folosul
comunităţii; arestul contravenţional.
Subiecţi ai răspunderii contravenţionale pot fi persoanele fizice şi
persoanele juridice. Pentru săvârşirea unei contravenţii, legea interzice de a
fi aplicate două sancţiuni în acelaşi timp. De exemplu, nu se permite ca
pentru aceeaşi încălcare a legii persoana să fie sancţionată cu avertisment şi
amendă.
Contravenţiile săvârşite în sfera dreptului afacerilor pot fi găsite în
Capitolul XV din Codul contravenţional, denumit „Contravenţii ce afectează
activitatea de întreprinzător, fiscalitatea, activitatea vamală şi valorile
mobiliare”, dar şi în alte articole ale acestui cod. Printre încălcările
sancţionate de Codul contravenţional fac parte: desfăşurarea ilegală a
697
Cojocari Eugenia, op.cit., p.289.
367
FAC
Iurie MIHALACHE
activităţii de întreprinzător (art.263), încălcarea regulilor de comerţ

(art.273), falsificarea şi contrafacerea produselor (art.283), încălcarea
regulilor vamale (art.287), precum şi alte contravenţii.
Pedepsele aplicate pentru încălcarea normelor Codului contravenţional
se reduc la amenzi a căror mărime variază între 5 şi 500 unităţi
convenţionale.
5.4. Răspunderea materială şi disciplinară în dreptul afacerilor
Răspunderea materială se întâlneşte în raporturile de muncă, atunci
când sunt aduse pagube materiale unei întreprinderi de către salariaţi. Dacă
pagubele au fost produse din vina salariatului, el va fi tras la răspundere
materială, fiind obligat să restituie întreprinderii costul pagubelor provocate.
Răspunderea materială a salariatului se va face după regulile stabilite de
Codul muncii al Republicii Moldova (art.333-347)698.
Răspunderea disciplinară se angajează ori de câte ori are loc încălcarea
îndatoririlor profesionale de către persoanele care lucrează la o întreprindere
în calitate de salariaţi. Asemenea fapte se numesc abateri şi se sancţionează
cu mustrare, avertisment, reduceri de salarii, retrogradări, suspendări din
funcţie, transfer disciplinar, destituirea din funcţie.
Pentru antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară producerea
unui prejudiciu material, ci este suficientă o abatere care să constea din
încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor de muncă (de exemplu, întârzierea la
serviciu, greşeli în procesul de lucru) sau a regulilor de comportare
(consumul de alcool, cuvinte urâte şi necenzurate etc.).
698
Persoana juridică este obligată să repare dauna cauzată din culpa lucrătorilor ei în timpul
îndeplinirii îndatoririlor lor de muncă (de serviciu). Astfel, orice întreprindere trebuie să repare
pagubele provocate prin acţiunile săvârşite de către organele de conducere, reprezentanţii, lucrătorii
ei. De exemplu, policlinicile, spitalele şi alte instituţii medicale răspund pentru tratamentul
necorespunzător oferit pacienţilor de către personalul medical.
368
BIBLIOGRAFIA RECOMANDATĂ
Acte legislative și normative:

1. Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din
2. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845 din
3. Legea privind controlul de stat asupra activităţii de întreprinzător,
nr.131 din 08.06.2012 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2012, nr.181-184.
4. Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinză-
tor, nr.451 din 30.07.2001 // (republicată) Monitorul Oficial al Repub-
licii Moldova, 2005, nr.26-28.
5. Legea concurenţei, nr.183 din 11.07.2012 // Monitorul Oficial al Re-
publicii Moldova, 2012, nr.193-197.
6. Legea privind protecţia consumatorilor, nr.105 din 13.03.2003 //
7. Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier), nr.1353 din
8. Legea cu privire la patenta de întreprinzător, nr.93 din 15.07.1998 //
9. Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată, nr.135 din
10. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134 din 02.04.1997 //
11. Legea cu privire la întreprinderea de stat, nr.146 din 16.06.1994 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.2.
12. Legea privind cooperativele de întreprinzător, nr.73 din 12.04.2001 //
13. Legea privind cooperativele de producţie, nr.1007 din 25.04.2002 //
14. Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, nr.220 din 19.10.2007 // Monitorul
15. Legea privind bursele de mărfuri, nr.1117 din 20.07.1997 // Monitorul
16. Legea privind piaţa de capital, nr.171 din 11.07.2012 // Monitorul
369
FAC
Iurie MIHALACHE
17. Legea contabilității, nr.113 din 27.04.2007 // Monitorul Oficial al

18. Legea cu privire la activitatea de evaluare, nr.989 din 18.04.2002 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 202, nr.102.
19. Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice, nr.121
din 04.05.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.90-93.
20. Legea cu privire la parteneriatul public-privat, nr.179 din 10.07.2008 //
21. Legea cu privire la concesiuni, nr.534 din 13.07.95 // Monitorul Oficial
22. Legea cu privire la investițiile în activitatea de întreprinzător, nr.81 din
23. Legea privind susținerea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii,
2006, nr.126-130.
24. Legea cu privire la zonele economice libere, nr.440 din 27.07.2001 //
25. Legea instituțiilor financiare, nr.550 din 21.07.1995 // Monitorul
26. Legea cu privire la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, nr.192 din
12.11.1998 // Monitorul Oficial la Republicii Moldova, 2007, nr.117-126.
27. Legea asociațiilor de economii și împrumut, nr.139 din 21.06.2007 //
28. Legea cu privire la organizațiile de microfinanțare, nr.280 din 22.07.2004
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004, nr.138-146.
29. Hotărârea Guvernului R.M. cu privire la reglementarea monopolurilor,
1995, nr.59-60.
30. Hotărârea Guvernului R.M. cu privire la măsurile de coordonare şi
reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor), nr.547 din
31. Regulamentul privind înregistrarea gospodăriilor ţărăneşti (de
fermier), aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr.977 din
32. Regulamentul-model al întreprinderii municipale, aprobat prin
Hotărârea Guvernului R.M. nr.387 din 06.06.1994 // Monitorul Oficial
370
33. Regulamentul privind procedurile standard şi condiţiile generale de

selectare a partenerului privat, aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M.
2012, nr.143-148.
Literatura în limba română:

1. Angheni Smaranda. Drept comercial. Profesioniştii-comercianţi: Curs
universitar. – Bucureşti: C.H.Beck, 2013;
2. Barbă Valentin, Macovei Gheorghe. Procedura de declarare a insolvabi-
lităţii // Manualul judecătorului pentru cauze civile, Ediţia a II-a (coord.
M.Poalelungi). – Chişinău: Tipografia Centrală, 2013, p.223-238;
3. Beligrădeanu Şerban. Consideraţii în legătură cu efectele caracterului
„monist” al Codului civil român actual asupra fiinţării, în continuare,
a unui „drept comercial” în România // Dreptul (România), 2012, nr.9,
p.5-14;
4. Catan Carolina. Conceptul insolvabilităţii: aspecte teoretico-normative
// Materialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a doctoranzi-
lor şi tinerilor cercetători. Volumul II. Ediţia a VI-a, 12 aprilie 2012. -
Chişinău: CEP USM, 2012, p.104-113;
5. Cărpenaru Stanciu. Tratat de drept comercial român. Ediţia a 3-a. –
Bucureşti: Universul juridic, 2012;
6. Cărpenaru Stanciu. Dreptul comercial – între continuitate şi contestare
// Dreptul (România), 2012, nr.10, p.11-18;
7. Chelaru Oleg, Mihalache Iurie. Aspecte cu privire la obiectul şi forma
contractului de vânzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex
patrimonial unic // Revista Naţională de Drept, 2007, nr.11, p.60-64.
8. Cojocari Eugenia. Dreptul economic (Partea generală): Suport de curs
pentru studenţii Facultăţilor de Drept şi Ştiinţe Economice. – Chişinău:
Business-Elita, 2007;
9. Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice: Note de curs. –
Chişinău: CEP USM, 2011;
10. Cojocaru Olga. Problematica definirii noţiunii de întreprinzător
individual // Materialele conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice
„Problemele actuale ale legislaţiei naţionale în contextul procesului
integraţionist european”. – Chişinău: CEP USM, 2008, p.267-271;
11. Cuznețov Alexandru, Vlaicu Vlad, Mihalache Iurie, Lungu Marcel,
Tretiacov Olga, Bacalu Natalia, Calenic Alexandru. Dreptul afacerilor:
Curs universitar. Ediţia a II-a (coord. A.Cuzneţov). – Chişinău: CEP
USM, 2013;
371
FAC
Iurie MIHALACHE
12. Dobrev Dumitru. Clauza leonină în vechiul şi noul Cod civil // Ştiinţă şi
codificare în România: Comunicări prezentate la Sesiunea ştiinţifică a
Institutului de Cercetări Juridice. – Bucureşti: Universul juridic, 2013,
p.79-82;
13. Furtuna Daniela. Natura juridică a părţii sociale din capitalul social al
societăţii cu răspundere limitată // Conferinţa ştiinţifică cu participare in-
ternaţională „Interferenţe universitare – integrare prin cercetare şi inova-
re”. Rezumatele comunicărilor. – Chişinău: CEP USM, 2012, p.183-185;
14. Gîrleşteanu George, Smarandache Lavinia. Identificarea societăţii co-
merciale prin intermediul anumitor atribute, obligatorii sau facultative
// Revista de Ştiinţe Juridice (România), 2009, nr.3, p.71-80;
15. Herovanu Lucia-Valentina. Fondul de comerţ: Monografie. – Bucu-
reşti: Universul juridic, 2011;
16. Hîncu Victoria. Reflecţii privind natura raportului juridic dintre admi-
nistrator şi societatea comercială // Conferinţa ştiinţifică „Integrare
prin Cercetare şi Inovare”, 26-28 septembrie 2013. Rezumatele comu-
nicărilor. – Chişinău: CEP USM, 2013, p.94-96;
17. Hîncu Victoria. Obligaţia de diligenţă şi loialitate a administratorului
societăţii comerciale // Conferinţa ştiinţifică „Integrare prin Cercetare şi
Inovare”, 26-28 septembrie 2013. Rezumatele comunicărilor. –
18. Hotca Mihai. Bancruta frauduloasă. – Bucureşti: C.H.Beck, 2008;
19. Ionaş-Sălăgean Monica. Scurte consideraţii legate de aporturile în na-
tură la capitalul social // Studia Universitatis Babeş-Bolyai (România),
nr.2, 2007, p.55-60;
20. Levai Codrina. Aspecte teoretico-practice privind parteneriatul public-
privat în Uniunea Europeană // Acta Universitatis George Bacovia,
Juridica (România), nr.1, 2012, p.233-241;
21. Lungu Marcel. Procedura vânzării bunurilor masei debitoare a
societății comerciale insolvabile conform prevederilor Legii
insolvabilității nr.149/2012 // Conferinţa ştiinţifică cu participare
internaţională „Dreptul privat ca factor în dezvoltarea relaţiilor
economice. Tradiţii, actualitate şi perspective”: Dedicată aniversării a
80 de ani de la naşterea profesorului Victor Volcinschi. – Chişinău:
CEP USM, 2014, p.177-188;
22. Macovei Gheorghe. Statutul procesual al creditorilor în cadrul
procesului de insolvabilitate // Conferinţa ştiinţifică cu participare
internaţională „Interferenţe universitare – integrare prin cercetare şi
372
inovare”. Rezumatele comunicărilor. - Chişinău: CEP USM, 2012,

p.170-173;
23. Macovei Gheorghe. Efectele intentării procedurii de insolvabilitate //
Materialele Conferinţei ştiinţifice „Integrare prin cercetare şi inovare”,
26-28 septembrie 2013. – Chişinău: CEP USM, 2013, p.75-77;
24. Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-
XIII/1997. – Chişinău: Museum, 2001;
25. Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. – Chişinău:
Elena -V.I., 2004;
26. Mihalache Iurie. Discuţii privind crearea parteneriatului public-privat
sub formă de societate comercială // Revista Naţională de Drept, 2013,
nr.5, p.15-20;
27. Mihalache Iurie. Dreptul afacerilor în Republica Moldova: abordări şi
dificultăţi de identificare // Revista Română de Drept Privat (Bucureşti,
România), 2013, nr.6, p.65-86;
28. Mihalache Iurie. Societatea pe acţiuni – o privire sintetică asupra
cadrului juridic // Revista Naţională de Drept, 2013, nr.11, p.35-41;
29. Mihalache Iurie. Întreprinderea: subiect de drept sau obiect al
raporturilor civile? // Revista Institutului Național al Justiției, 2014,
nr.1 (28), p.16-21;
30. Mihalache Iurie. Controverse privind natura raporturilor juridice
dintre administrator şi societatea comercială // Revista Naţională de
Drept, 2014, nr.1, p.22-27;
31. Mihalache Iurie. Aspecte privind atributele de identificare ale
persoanei juridice // Revista Naţională de Drept, 2014, nr.3, p.13-18;
32. Mihalache Iurie. Insolvabilitatea întreprinzătorilor // Analele științifice
ale Universității de Studii Politice și Economice Europene „Constantin
Stere”, Ediția a II-a. - Chișinău: USPEE „C.Stere”, 2014, p.23-28;
33. Mihalache Iurie. Cu privire la valorile mobiliare ale societății pe
acțiuni // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Studii Politice şi
Economice Europene „Constantin Stere”, Ediţia a II-a, Chişinău:
USPEE „C.Stere”, 2014, p.29-34;
34. Negru Cristina. Funcţiile capitalului social în cadrul societăţilor
comerciale prin prisma legislaţiei în vigoare a Republicii Moldova //
Revista Naţională de Drept, 2009, nr.10-12, p.146-152;
35. Păun Roxana-Daniela. Dreptul afacerilor. – Bucureşti: Editura
Fundaţiei România de Mâine, 2007;
373
FAC
Iurie MIHALACHE
36. Pârgaru Dragoş. Bancruta simplă // Analele Universităţii din Bucureşti

(România), Partea III-IV, 2012, p.193-201;
37. Piperea Gheorghe. Drept comercial. Întreprinderea. – Bucureşti:
C.H.Beck, 2012;
38. Răilean Liliana. Oportunităţi şi riscuri în cazurile de înregistrare sau
neînregistrare a mărcii // Revista de proprietate intelectuală
„Intellectus”, 2013, nr.3, p.22-29;
39. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu teoretico-
practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată.
– Chişinău: Tipografia Centrală, 2009;
40. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. –
Chişinău: Tipografia Centrală, 2011;
41. Roşca Nicolae. Unele particularităţi ale nulităţii hotărârilor adunării
generale a acţionarilor // Conferinţa ştiinţifică cu participare
internaţională „Interferenţe universitare – integrare prin cercetare şi
inovare”. Rezumatele comunicărilor. – Chişinău: CEP USM, 2012,
p.144-146;
42. Roşca Nicolae. Lichidarea masei debitoare a debitorului insolvabil //
Conferinţa ştiinţifică cu participare internaţională „Interferenţe
universitare – integrare prin cercetare şi inovare”. Rezumatele
comunicărilor. – Chişinău: CEP USM, 2012, p.141-143;
43. Roşca Nicolae. Unele precizări privind noţiunea „actul juridic de
proporţii” al lichidatorului persoanei juridice insolvabile în lumina
Legii insolvabilităţii nr.149/2012 // Materialele Conferinţei ştiinţifice
„Integrare prin cercetare şi inovare”, 26-28 septembrie 2013. –
44. Roşca Nicolae. Cu privire la mecanismul de încheiere a actelor juridice
de proporţii din numele persoanei insolvabile // Materialele Conferinţei
ştiinţifice „Integrare prin cercetare şi inovare”, 26-28 septembrie 2013.
– Chişinău: CEP USM, 2013, p.58-60;
45. Roşca Nicolae. Limitele constituționale ale dreptului de a desfășura
activitate de întreprinzător // Conferinţa ştiinţifică cu participare
internaţională „Dreptul privat ca factor în dezvoltarea relaţiilor
economice. Tradiţii, actualitate şi perspective”: Dedicată aniversării a
80 de ani de la naşterea profesorului Victor Volcinschi. – Chişinău:
CEP USM, 2014, p.21-31;
46. Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs
universitar. – Chişinău: Bons Offices, 2007;
374
47. Stoica Veronica. Câteva consideraţii care privesc elementele definitorii

ale patrimoniului // Revista de Drept Comercial (România), nr.4, 2012,
p.14-21
48. Stârc-Meclejan Flaminia. Câteva probleme legate de cvorumul
adunărilor generale ale societăţilor pe acţiuni // Analele Universităţii
de Vest din Timişoara (România), nr.2, 2011, p.132-138;
49. Ştefănescu Ion, Beligrădeanu Şerban. Natura raportului juridic dintre
societăţile comerciale şi administratorii sau directorii acestora //
Revista Română de Drept Privat (România), 2009, nr.1, p.49-56;
50. Talmaci Oxana. Despre unele particularități ale întreprinderilor cu
investiții străine // Revista Națională de Drept, 2012, nr.8, p.77-80;
51. Todică Carmen. Controverse privind revocarea administratorului
societăţii comerciale şi limitele controlului judecătoresc asupra acestei
măsuri // Dreptul (România), nr.1, 2012, p.193-201;
52. Todica Carmen. Controverse în legătură cu sancţiunile aplicabile în
cazul răspunderii administratorului pentru frauda comisă în dauna
societăţii comerciale // Dreptul (România), 2011, nr.12, p.161-172;
53. Tretiacov Olga. Discuţii privind aplicarea regulilor ce reglementează
activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ asupra întreprinzătoru-
lui individual // Conferinţa ştiinţifică cu participare internaţională „Drep-
tul privat ca factor în dezvoltarea relaţiilor economice. Tradiţii, actua-
litate şi perspective”: Dedicată aniversării a 80 de ani de la naşterea
profesorului Victor Volcinschi. – Chişinău: CEP USM, 2014, p.142-148;
54. Ţiclea Alexandru, Ţiclea Tiberiu. Particularităţi ale contractului de
mandat comercial al directorilor societăţilor comerciale pe acţiuni //
Dreptul (România), 2010, nr.8, p.144-151;
55. Veress Emod. Discuţii privind revocarea administratorilor şi
trnsmiterea părţilor sociale la societăţile comerciale cu răspundere
limitată // Dreptul (România), 2010, nr.9, p.98-106;
56. Volcinschi Victor, Cojocari Eugenia. Dreptul economic (dreptul
antreprenoriatului): Suport de curs la specializarea dreptul economic.
– Chişinău: Business-Elita, 2006.
Literatura în limba străină:

1. Hess-Fallon Brigitte, Simon Anne-Marie. Droit des affaires, 19e
édition. – Paris: Sirey, 2012;
2. Legeais Dominique. Droit commercial et des affaires, 20e édition. –
Paris: Sirey, 2013;
375
FAC
Iurie MIHALACHE
3. Андреева Л.В. Коммерческое (торговое) право: Учебник. –

Москва: КноРус, 2012;
4. Анохин В.С. Предпринимательское право: Курс лекций. B 2-х
частях. – Москва: Волтерс Клувер, 2009;
5. Булатецкий Ю.Е., Бугорский В.П., Зинчук Э.А. и др. Коммерческое
(торговое) право: Учебник. – Москва: Норма, 2013;
6. Васильева А.С., Подцерковного О.П. Хозяйственное право Украи-
ны: Учебник. – 4-е изд., перераб и доп. – Харьков: „Одиссей”, 2010;
7. Голованов Н.М. Коммерческое право. – Санкт-Петербург: Питер, 2010;
8. Губин Е.П. Корпоративное право: Учебный курс / Отв.ред. И.С.
Шиткина. – Москва: Кнорус, 2011;
9. Гулаков И.А. Уставной капитал не гарантия кредитору? // Арбит-
ражный управляющий (Federaţia Rusă), 2013, nr.1 (62), p.29-38;
10. Иванова-Паленова Е.В. Предпринимательское право: Учебник. –
Москва: „Юрайт”, 2012;
11. Хозяйственное право: Учебное пособие / Под ред. А.Г. Чепурного.
– Москва: ЮНИТИ-ДАНА, 2012;
12. Литягин Н.Н. Предпринимательское право: Учебное пособие; 4-е
изд. – Москва: МГИУ, 2008;
13. Машкин Н.А., Булатецкий Ю.Е. Хозяйственное (предпринима-
тельское) право. Учебник – Москва: Норма, 2007;
14. Российское предпринимательское право / Под ред. И.В. Ершова,
Г.Д. Отнюкова. – Москва: Велби Проспект, 2010;
15. Каленик А.В. Коммерческое (предпринимательское) право: Учеб-
ник. – 6-е изд., перераб. и доп. – Кишинев, 2014;
16. Каленик А.В. Основы правового регулирования предприниматель-
ства и предприятий в Республике Молдова: состояние, тенденции
развития и проблемы // Предпринимательское право (Federaţia
Rusă), 2009, nr.2, p.32-41;
17. Коммерческое (предпринимательское) право: Учебник в 2 томах.
Том 1. - 4-е изд., перераб. и доп. / Под ред. В.Ф. Попондопуло). –
Москва: „Проспект”, 2009;
18. Корпоративное право: Учебный курс / Отв.ред. И.С. Шиткина. –
Москва: Кнорус, 2011;
19. Козлова Н.В., Филиппова С.Ю. Решение собрания - юридический
факт гражданского права? // Законодательство (Federaţia Rusă),
nr.6, 2013, p.21-30;
376
20. Косенко Е.В. К вопросу об уставном капитале юридического

лица // Вестник Cаратовской государственной юридической акаде-
мии (Federaţia Rusă), 2013, nr.1 (90), p.67-74;
21. Кравцова Е.А. Понятие предприятия как имущественно-
го комплекса в гражданском законодательстве Российской Феде-
рации // Образование и право (Federaţia Rusă), 2012, nr.3, p.239-247;
22. Предпринимательское (хозяйственное) право: Учебник / Под ред.
В.В. Лаптева, С.С. Занковского. – Москва: „Волтерс Клувер”, 2006;
23. Предпринимательское право России: Учебник / Отв. ред. В.С.
Белых. – Москва: „Проспект”, 2009;
24. Полтерович В.М. Приватизация и рациональная структура собст-
венности: Монография. – Москва: Институт экономики РАН, 2012;
25. Сусликов В.Н. О правовом статусе предприятия как имуществен-
ного комплекса // Гражданское право (Federaţia Rusă), 2009, nr.4,
p.25-36;
26. Трофимова А.Х. Понятие приватизации (юридический и экономи-
ческий аспекты) // Юридические записки (Federaţia Rusă), 2013,
nr.2, p.67-74;
27. Фатхутдинов Р.С. Уступка доли в уставном капитале ООО:
теория и практика: Mонография. – Москва: Волтерс Клувер, 2009;
28. Шиткина И.С. Холдинги – правовое регулирование и корпоратив-
ное управление: Монография. – Москва: Волтерс Клувер, 2006.
377
FAC
Iurie MIHALACHE
378
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE.......................................................................................3
Capitolul 1. Consideraţii generale privind dreptul afacerilor ................. 5
§1. Noţiunea dreptului afacerilor ................................................................... 5
1.1. Definirea dreptului afacerilor ............................................................. 5
1.2. Locul dreptului afacerilor în sistemul dreptului .................................7
1.3. Delimitarea dreptului afacerilor de dreptul civil, dreptul comercial
şi dreptul economic……………………………………………………...11
§2. Apariţia şi evoluţia dreptului afacerilor ................................................. 15
§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor ................................................. 18
§4. Izvoarele dreptului afacerilor ................................................................ 22
§5. Principiile dreptului afacerilor ............................................................... 29
Capitolul 2. Activitatea de întreprinzător.

Dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător ............................. 33
§1. Definirea activităţii de întreprinzător .................................................... 33
§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător ............................34
§3. Genurile activităţii de întreprinzător ......................................................36
§4. Subiectele activităţii de întreprinzător ....................................................37
§5. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale ..........40
§6. Activităţi interzise ..................................................................................41
§7. Profesii liberale (libere) ..........................................................................42
Capitolul 3. Reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător ..…45

§1. Consideraţii generale...............................................................................45
§2. Rolul statului în activitatea de întreprinzător .........................................46
§3. Licenţierea în activitatea de întreprinzător .............................................47
3.1. Noţiunea de licenţă ...........................................................................47
3.2. Autorităţile împuternicite cu activitatea de licenţiere .......................49
3.3. Retragerea şi suspendarea licenţei ....................................................51
§4. Concurenţa în activitatea de întreprinzător .............................................53
4.1. Noţiunea de concurenţă ....................................................................53
4.2. Condiţiile necesare pentru o concurenţă loială .................................54
4.3. Concurenţa neloială ..........................................................................56
379
FAC
§5. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea
de întreprinzător ............................................................................................57
§6. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii
de întreprinzător ............................................................................................59
§7. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător .................................60
7.1. Noţiunea de contabilitate ..................................................................60
7.2. Organizarea contabilităţii ..................................................................62
Capitolul 4. Persoana fizică – subiect al dreptului afacerilor ................ 66

§1. Generalităţi ............................................................................................66
§2. Întreprinzătorul individual ......................................................................67
§3. Gospodăria ţărănească (de fermier) ........................................................72
§4. Titularul patentei de întreprinzător .........................................................75
Capitolul 5. Persoana juridică – subiect al dreptului afacerilor ........... 78

§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ ......................................78
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ ..................................80
§3. Constituirea persoanelor juridice cu scop lucrativ .................................83
3.1. Actul de constituire a persoanei juridice cu scop lucrativ ................83
3.2. Fondatorii persoanei juridice cu scop lucrativ ..................................88
3.3. Înregistrarea de stat a persoanei juridice cu scop lucrativ ................91
§4. Organizarea internă a persoanei juridice cu scop lucrativ ......................94
4.1. Adunarea fondatorilor (asociaților) – organ suprem
al persoanei juridice ……...…………………………………….……… 94
4.2. Administratorul – organul executiv al persoanei juridice .................96
4.3. Organele facultative – organul de supraveghere
şi organul de control ..............................................................................108
§5. Funcţionarea persoanei juridice cu scop lucrativ .................................108
5.1. Drepturile şi obligaţiile fondatorilor (asociaţilor) ...........................109
§6. Atribute de identificare ale persoanei juridice .....................................109
6.1. Atribute de identificare obligatorii .................................................109
6.1.1. Denumirea de firmă ................................................................109
6.1.2. Sediul persoanei juridice .........................................................113
6.1.3. Naţionalitatea persoanei juridice..............................................116
6.1.4. Numărul de identificare fiscală ...............................................116
6.2. Atribute de identificare facultative .................................................117
6.2.1. Emblemă, marcă, cont bancar, număr de telefon, fax,
e-mail, pagină web ............................................................................117
380
Capitolul 6. Regimul juridic al patrimoniului persoanelor juridice
cu scop lucrativ .........................................................................................123
§1. Patrimoniul .......................................................................................... 123
1.1. Noţiunea de patrimoniu ..................................................................123
1.2. Componenţa patrimoniului .............................................................124
§2. Capitalul social .....................................................................................129
2.1. Noţiunea şi funcţiile capitalului social ............................................129
2.2. Delimitarea capitalului social de alte noţiuni similare ................... 132
2.3. Formarea şi modificarea capitalului social .....................................135
§3. Întreprinderea ca complex patrimonial unic .........................................141
3.1. Semnificaţia noţiunii de „întreprindere” .........................................141
3.2. Natura juridică a întreprinderii ca complex patrimonial unic…......142
3.3. Întreprinderea privită ca subiect şi obiect al obligaţiilor civile ..... 144
3.4. Vânzarea-cumpărarea întreprinderii ca complex
patrimonial unic .....................................................................................147
Capitolul 7. Societatea cu răspundere limitată ......................................152

§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată .......................................152
§2. Constituirea societăţii cu răspundere limitată .......................................154
§3. Capitalul social şi capitalul de rezervă .................................................156
§4. Partea socială ........................................................................................158
§5. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată ..............161
5.1. Adunarea generală ..........................................................................161
5.2. Organul executiv .............................................................................163
5.3. Organul de control ..........................................................................164
5.4. Drepturile şi obligaţiile asociaţilor .................................................164
5.5. Răspunderea asociatului .................................................................166
5.6. Excluderea asociatului din societate ...............................................167
§6. Încetarea societăţii cu răspundere limitată ...........................................170
Capitolul 8. Societatea pe acţiuni ............................................................171

§1. Definirea şi particularităţile societăţii pe acţiuni ..................................171
§2. Constituirea societăţii pe acţiuni ...........................................................174
§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni ....................177
§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni .........................................................189
§5. Valorile mobiliare ale societăţii pe acţiuni ...........................................190
§6. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni ...............................................197
381
FAC
Capitolul 9. Societatea în nume colectiv şi societatea în comandită.... 199
§1. Societatea în nume colectiv ............................................................... 199
1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv ........................................ 199
1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv ..........................................201
1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv ........................................202
1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv ...............................204
§2. Societatea în comandită ........................................................................205
2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în comandită .......................205
2.2. Constituirea societăţii în comandită ................................................207
2.3. Funcţionarea societăţii în comandită ..............................................209
2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită .......................212
Capitolul 10. Societăţile cooperatiste ..................................................... 213

§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor ..............................................213
§2. Organele de conducere ale cooperativei ...............................................215
§3. Constituirea cooperativelor ..................................................................216
§4. Cooperativa de producţie ......................................................................217
§5. Cooperativa de întreprinzător ...............................................................220
§6. Cooperativa de consum ........................................................................222
Capitolul 11. Întreprinderea de stat şi întreprinderea municipală ..... 224

§1. Noţiuni generale....................................................................................224
§2. Întreprinderea de stat ............................................................................226
§3. Întreprinderea municipală .....................................................................231
Capitolul 12. Sisteme de persoane juridice.

Grupuri de interes economic .................................................................. 235
§1. Dispoziții generale ................................................................................235
§2. Uniunea de persoane juridice (organizație necomercială) ....................236
§3. Concernul .............................................................................................240
§4. Grupa financiar-industrială ...................................................................242
§5. Holdingul, trustul, cartelul, companii multinaționale
și transnaționale …………………………………….…………………….244
§6. Companiile off-shore ............................................................................247
Capitolul 13. Reorganizarea persoanelor juridice cu scop lucrativ .... 249

§1. Consideraţii generale ............................................................................249
§2. Fuziunea ...............................................................................................252
382
§3. Dezmembrarea ......................................................................................256
§4. Transformarea ......................................................................................259
Capitolul 14. Dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice .................... 262

§1. Dizolvarea persoanei juridice cu scop lucrativ .....................................262
§2. Lichidarea persoanei juridice cu scop lucrativ .....................................267
Capitolul 15. Insolvabilitatea întreprinzătorilor .................................. 279

§1. Consideraţii generale privind insolvabilitatea ......................................279
§2. Subiecţii procedurii de insolvabilitate ..................................................285
§3. Primirea şi examinarea cererii introductive ..........................................296
§4. Intentarea şi desfăşurarea procedurii de insolvabilitate ........................302
§5. Procedura de restructurare ....................................................................308
§6. Procedura falimentului .........................................................................311
§7. Încetarea procedurii de insolvabilitate ..................................................317
Capitolul 16. Administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice........ 319

§1. Administrarea proprietăţii publice ........................................................319
§2. Deetatizarea proprietăţii publice
(privatizarea și parteneriatul public-privat) ................................................321
2.1. Noțiuni generale privind deetatizarea .............................................321
2.2. Privatizarea ca formă a deetatizării .................................................321
2.2.1. Noţiunea de privatizare ...........................................................321
2.2.2. Participanţii la procesul de privatizare ....................................323
2.2.3. Obiectele privatizării ...............................................................324
2.2.4. Modalităţile de privatizare ......................................................325
2.3. Parteneriatul public-privat ca formă a deetatizării ..........................326
2.3.1. Definirea şi particularităţile
parteneriatului public-privat ..............................................................326
2.3.2. Forme contractuale de realizare
a parteneriatului public-privat ...........................................................330
2.3.3. Etapele şi condiţiile de realizare
a parteneriatului public-privat ……………………………………...331
Capitolul 17. Reglementarea juridică în diverse domenii

ale activităţii de întreprinzător ................................................................335
§1. Reglementarea juridică a pieței de capital și a burselor
de mărfuri ...................................................................................................335
383
FAC
§2. Reglementarea juridică a investițiilor și a sectorului
de întreprinderi mici şi mijlocii ………………………………………......342
§3. Reglementarea juridică a zonelor economice libere .............................347
§4. Reglementarea juridică în sfera activităţii financiare ...........................352
4.1. Piața financiară bancară ..................................................................352
4.2. Piața financiară nebancară ..............................................................355
Capitolul 18. Răspunderea juridică în dreptul afacerilor ....................358

§1. Noţiuni generale privind răspunderea juridică
în dreptul afacerilor ....................................................................................358
§2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor ..............................359
§3. Condiţiile angajării răspunderii juridice în dreptul afacerilor ..............360
§4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor ............................364
§5. Formele răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul afacerilor ............365
5.1. Răspunderea civilă în dreptul afacerilor .........................................366
5.2. Răspunderea penală în dreptul afacerilor .......................................366
5.3. Răspunderea contravenţională în dreptul afacerilor .......................367
5.4. Răspunderea materială şi disciplinară în dreptul afacerilor ............368
Bibliografia recomandată ........................................................................369
384

Iurie Mihalache

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iurie Mihalache

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iurie MIHALACHE

Dreptul afacerilor: Note de curs

Lucrarea a fost elaborată în corespundere cu Curriculum

La elaborarea cursului au fost utilizate actele normative în

Destinat studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor şi tuturor celor

Prezentul curs de lecţii este elaborat în corespundere cu

Capitolul 1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND

Din punct de vedere conceptual, în Republica Moldova este prezent

sau drept penal al afacerilor, care studiază infracţiuni specifice ce se referă

dreptul comercial, dreptul comerţului, drept economic, având în vedere de

asocierea acestor două sintagme într-o singură denumire – „Dreptul afaceri-

mult contestată în România; ea poate fi folosită, eventual, pentru învăţămân-

concurenţei, dreptul transporturilor etc. Fiecare dintre aceste instituţii

şi în dreptul civil (ca exempu, instituţia înregistrării de stat a drepturilor

prevederile Legii nr.231/2010 se înţelege clar că obiectul de reglementare al

Sovietice. Se dorea ca normele acestuia să fie aplicate în paralel cu prevede-

cianţi. Lipseau situaţiile referitoare la operaţiunile bancare şi de asigurare.

b) De la adoptarea Codului civil al Republicii Moldova (06 iunie 2002) –

prin hotărâre judecătorească în bugetul de stat (art.27 din Legea cu privire la

Raporturile juridice de drept public dintre autorităţile publice şi întreprin-

în limitele competenţei de către autorităţile publice (de exemplu, dispoziţia

permite reglementarea activităţii de întreprinzător într-o formă liberă, mai

de exprimare a normelor juridice în cadrul sistemului de drept al afacerilor,

Codul civil al Republicii Moldova, adoptat la 06 iunie 2002, în vigoare la

privire la comerţul interior nr.231/2010; Legea privind reglementarea prin

Ordonanţele intră în vigoare la data publicării, fără a fi promulgate. Cu

valorilor mobiliare, asociaţiile de economii şi împrumut, organizaţiilor de

Adoptarea actelor corporative se face de către organele de conducere a

d) Uzanţele comerciale. În calitate de izvor al dreptului afacerilor poate fi

b) principii ale dreptului afacerilor.

funcţie de cetăţenie, domiciliu, loc de înregistrare sau de activitate, țara de

anumite obligaţii: de a plăti impozite, de a organiza evidenţa contabilă, de a

68 Accesul la registru prin internet este gratuit, accesând site-ul www.justice.md

Capitolul 2. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR.

În legislaţie, noţiunea „activitate de întreprinzător” este prevăzută în

comercializeze mărfurile. El va şti cât să producă reieşind din cererea şi

întâlnesc o multitudine de servicii, nu toate se consideră a fi activitate de

a) în baza patentei de întreprinzător, eliberate de inspectoratul fiscal sau,

poate servi învăţământul. Activitatea de organizare a învăţământului

Munca prestată de salariatul (angajatul) întreprinderii în baza contractului

cităţii de muncă, boli molipsitoare şi venerice etc.), inclusiv anumite inter-

În primul rând, la baza evidenţierii unei profesii liberale stă criteriul

activitatea de notar; d) alte activităţi ce lezează demnitatea şi independenţa

Capitolul 3. REGLEMENTAREA JURIDICĂ

interesele majore ale societăţii şi de a asigura: formarea bugetului de stat,

activităţilor care se desfăşoară în baza licenţei este prevăzută de lege, iar

Licenţa este valabilă de la data eliberării şi până la data expirării ei.

2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază ale Băncii

5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electroni-

unor încălcări, acestea sesizează autoritatea de licenţiere105. La rândul ei,

Dacă autoritatea de licenţiere invocă retragerea sau suspendarea licenţei

§4. Concurenţa în activitatea de întreprinzător

În aşa mod, concurenţa este considerată o luptă dintre întreprinzători

La acestea se adaugă şi necesitatea adoptării unor legi reuşite în

servicii şi care îi oferă acestuia posibilitatea de a exercita o influenţă

§5. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora

Definiţie. Consumator este orice persoană fizică care intenţionează să co-

- de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului, repararea preju-

Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul

tate pentru: adresarea în instanța de judecată, înregistrarea unei persoane ju-

§7. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător

diferite128, iar dezvoltarea raporturilor de piaţă a făcut ca aceste socoteli să

Contabilul-şef poartă răspundere pentru respectarea normelor de ţinere a