Tema 7. Creditul Trăsături, Caracteristici

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Capitolul 7
1
CREDITUL: TRĂSĂTURI, CARACTERISTICI
Unităţi de conţinut:
7.1 Apariţia, necesitatea şi definirea creditului.
7.2 Trăsăturile şi funcţiile creditului.
7.3 Elementele creditului: caracteristici.
7.4 Formele şi varietatea creditului.
Obiectivele studiului:
 să recunoască participanţii pieţei creditare;

 să utilizeze corect noţiunile de credit, garanţie bancară, scadenţă, rambursare, debitor, creditor;
 să relateze principalele funcţii de bază ale creditului;
 să distingă principalele surse de formare a resurselor creditare;
 să formuleze elementele şi trăsăturile creditului;
 să numească criteriile şi formele de clasificare a creditului;
Cuvinte-cheie:
Sistem de credit, credit, forme ale creditului, debitor, creditor, scadenţă, rambursare, garanţie, perioadă de
graţie, dobândă.
7.1. Apariţia, necesitatea şi definirea creditului
2
Tot mai multe izvoare istorice atestă faptul că despre credit se poate vorbi începând cu mileniul a1
II-lea î.Hr. Iniţial, creditul a apărut în Orientul Mijlociu, fiind o îndeletnicire a marilor proprietari funciari.
Apoi, sub forma comerţului cu bani, creditul a fost practicat de egipteni, fenicieni şi, mai târziu, de greci
şi romani.
În acea perioadă, din cauza lipsei acute de disponibilităţi băneşti şi a gradului înalt de risc,
activitatea de creditare era una de tip cămătăresc, caracterizată prin practicarea unor dobânzi ridicate.
Manifestarea neîncrederii în activitatea de rambursare a creditelor a dus la constituirea unor
importante garanţii materiale, uneori până la concurenţa sumei angajate ca împrumut. În acest context, era
nevoie şi de o oarecare încredere din partea împrumutătorului, şi anume că împrumutatul se va ţine de
cuvânt şi va restitui creditul la data stabilită.
Acest act de bună-credinţă este cel care, pe filieră latină, a dat şi titulatura de credit (credium,
credere = a crede). Totodată, debitorul era atent supravegheat de persoana creditorului în legătură cu
rambursarea împrumutului. Uneori, cum se întâmpla în Roma Antică, în cazul nerambursării creditului,
debitorul putea fi întemniţat sau supus unor pedepse fizice.
Consolidarea sistemelor bancare şi dezvoltarea economică, prin trecerea de la manufactură la marea
industrie, au făcut ca volumul creditelor solicitate să se amplifice foarte mult. Cu deplin temei, se poate
afirma că economiile actuale sunt economii băneşti, iar banii sunt definiţi ca „bani de credit”.
Creditul se identifică tot mai mult ca fiind comerţul cu bani, asimilat cu activitatea de intermediere
a băncilor între posesorii de disponibilităţi băneşti şi cei care doresc să utilizeze aceste mijloace băneşti.
Astfel spus, depozitele bancare constituite pe seama depunerilor stau la baza procesului de
redistribuire a capitalurilor băneşti sub forma diverselor împrumuturi.
Originile creditului se regăsesc în împrumutul banal, care a apărut la primele trepte ale evoluţiei
omenirii. Anumite nevoi cotidiene temporare ale individului, cum ar fi o unealtă de vânat sau pescuit, o
blană sau un vas, l-au impus pe acesta să apeleze la unul dintre congenerii săi, care la acel moment nu
folosea bunul respectiv.
Fenomenul împrumutării, în esenţă, reprezintă acţiunea de a da cuiva sau a lua de la cineva un bun
care urmează a fi restituit. Ca impuls al extinderii şi diversificării împrumutării a servit apariţia banilor şi,
îndeosebi – a monedei propriu-zise.
În forma actuală, creditul bancar apare în urma înfiinţării primelor bănci italiene din sec. al XII-lea.
Creditul a devenit unul din mecanismele economice fundamentale odată cu dezvoltarea intensivă,
de la sfârşitul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea, a relaţiilor capitaliste de producţie.
Participarea în proporţie ridicată a creditului la finanţarea economiei, implicaţiile acestuia asupra
creşterii economice şi asigurării echilibrului monetar explică interesul literaturii din domeniu pentru
delimitarea conţinutului creditului şi definirea lui.
Cuvântul ,,credit” are origine latină şi provine de la cuvântul creditum, care însemna împrumut,
datorie, şi, totodată, posedă sensul de încredinţez; latinescul credito înseamnă a avea încredere.
Acest termen este utilizat nu doar în limba italiană, ci şi în alte limbi romanice, în limbile
anglofone, germanice, slave. Penetrarea cuvântului credit în terminologia economică are loc în perioada
când împrumuturile de monedă devin preponderente.
Definirea creditului – scria economistul italian Amedeo Gambino – rămâne
într-adevăr o chestiune dintre cele mai controversate, iar belgianul Fernand Baudhuin susţine că nu
lipsesc definiţii ale creditului şi că aproape fiecare economist propune propria-i definiţie. Creditul se
dovedeşte a fi una dintre cele mai complexe categorii valorice [97, p. 141].
3
Sistematizând numeroasele opinii exprimate, putem structura
trei concepţii privind fundamentele definirii creditului:

 creditul ca încredere, care are la baza noţiunii ideea încrederii;
 creditul ca formă specifică a relaţiilor de schimb, care se sprijină pe ideea că creditul este o
formă particulară a schimbului, care îl caracterizează ca schimb separat în timp;
 creditul ca formă particulară a relaţiilor de redistribuire, care se bazează pe ideea că, prin
intermediul creditului se produce redistribuirea valorică sau de bunuri.
Creditul ca încredere. Creditul reprezintă încrederea pe care o persoană (creditorul) o manifestă
faţă de altă persoană (debitorul) prin împrumutarea banilor sau altor valori ce-i vor fi restituite la o
anumită dată împreună cu taxa, denumită dobândă. Este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de
credit ideea de încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Unii economişti apreciază că
ideea de încredere ar reprezenta principalul conţinut al creditului. Potrivit acestei concepţii, creditul este o
categorie subiectivă, psihologică. În practică, pentru ca relaţia de credit să se manifeste, creditorul trebuie
să aibă încredere în calităţile morale ale debitorului, să fie convins de bonitatea sa, de capacitatea sa
financiară de a face plata (de a rambursa) la scadenţă, de solvabilitatea acestuia.
Termenul de „credit”, cu sensul de „încredere”, este utilizat nu numai în limba italiană, ci şi în alte
limbi romanice, în limbi germanice, chiar şi în limba rusă şi alte limbi slave. În limba cehă, de exemplu,
se foloseşte termenul „uver” (de la adevăr, credinţă), care numeşte încrederea. Încrederea este, în opinia
unor economişti, conţinutul creditului, iar băncile sunt mijlocitoarele încrederii.
Să fie încrederea elementul esenţial în definirea conţinutului creditului? Profesorul belgian
Baudhuin este împotriva acestei delimitări. În lucrarea „Creditul şi banca”, publicată în 1962, el prezintă
încrederea doar ca o condiţie necesară pentru ca relaţia de credit să aibă loc [97, p. 142].
Deşi presupune încredere, un climat de stabilitate economică, un aparat juridic perfecţionat, care să
permită creditorilor să reintre în posesia sumelor împrumutate, totuşi creditul nu este o categorie
subiectivă, psihologică şi nu poate fi redus la încrederea faţă de debitor.
Încă în anul 1932, profesorul Victor Slăvescu a relevat însemnătatea încrederii pentru desfăşurarea
relaţiilor de credit. Fără acest suport moral, fără acest element atât de imponderabil şi totuşi atât de real –
scria Victor Slăvescu în cursul său „Monedă, credit, schimb”, nu se poate concepe nici pentru un moment
existenţa creditului. Prefaţa oricărei activităţi de creditare este încrederea. Totodată, reputatul profesor
român invită să nu se confunde încrederea cu conţinutul economic al creditului, care are caracter obiectiv
[97, p. 143].
Creditul ca formă specifică a relaţiilor de schimb reprezintă „un acord prin care anumite bunuri,
servicii sau o cantitate de monedă (bani) sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată viitoare”.
Totuşi, creditul nu este o formă a schimbului în accepţiunea consacrată a termenului. Schimbul se
caracterizează prin cedarea unei mărfi cu o anumită valoare de întrebuinţare şi obţinerea echivalentului
general, a banilor, în vederea procurării unei alte mărfi, cu o altă valoare de întrebuinţare.
Schimbul, evident – schimbul de echivalente, nu modifică mărimea valorii, ci numai forma materială
în care ea se concretizează. Spre deosebire de schimbul de mărfuri, al cărui mobil este valoarea de
întrebuinţare, scopul creditului nu este înlocuirea unei valori de întrebuinţare printr-o altă valoare de
întrebuinţare, ci mărirea valorii. 4
Conceptul se bazează pe ideea că creditul este o formă particulară a schimbului, care îl
caracterizează ca schimb separat în timp.
Anume această tratare are mai mulţi adepţi:
Unii autorii sunt de părere că este o formă particulară a schimbului. Astfel, economistul francez Jean
Marchal consideră creditul ca schimb separat în timp. Definiţia creditului de la care plecăm – scrie acesta –
nu ridică dificultăţi. Operaţiunile de credit sunt operaţiuni de schimb care prezintă acea particularitate,
precum că un interval de timp apreciabil separă efectuarea prestaţiunii de efectuarea contraprestaţiunii.
Profesorul Ştefan Dumitrescu, în lucrarea sa „Tratat de monedă”, consideră creditul ca un schimb care
începe în prezent şi se termină în viitor [97 p. 143].
Creditul – după cum se menţionează în „Dicţionarul economico-financiar şi contabil” – înseamnă
schimbarea unei prestaţiuni actuale contra unei prestaţiuni viitoare între doi subiecţi: creditorul, care
transferă bunuri, servicii sau bani (prestaţiunea actuală), şi debitorul, care-şi asumă obligaţia de a plăti
bunurile sau de a restitui banii la scadenţă (prestaţiunea viitoare) [97 p. 143].
Potrivit unei alte formulări, care se găseşte într-un dicţionar american de termeni bancari, creditul
este un acord prin care forme ale valorii – bunuri, servicii sau monedă – sunt cedate în schimbul unei
promisiuni de plată viitoare [97, p. 143].
Economiştii români Kiriţescu Costin şi Dobrescu Emilian definesc creditul ca o relaţie bănească
între o persoană fizică sau juridică numită creditor, care acordă unei alte persoane, debitorul, un împrumut
în bani sau care vinde mărfuri/servicii pe datorie, în general cu o dobândă stabilă, în funcţie de riscul pe
care-l asumă creditorul sau de reputaţia debitorului [48, p, 99].
Potrivit lui Gheorghe Manolescu: „Într-un mod simplificat, creditul poate fi definit ca o formă
specială de mişcare a valorii: vânzare de mărfuri cu plată amânată sau transferare de monedă cu titlu de
împrumut” [53, p. 78].
Acordarea şi rambursarea creditului nu modifică conţinutul material al valorii. Creditul nu exprimă
relaţii tipice de schimb. Ca atare, nu există suficiente argumente pentru a defini creditul ca fiind o formă a
schimbului, nici chiar cu acea particularitate a separării în timp a actului prestaţiei (acordării creditului)
de actul contraprestaţiei (rambursarea creditului). Şi dacă creditul nu exprimă, în principal, relaţii de
schimb, atunci el nu poate fi redus la un gen specific de schimb care începe în prezent şi se termină în
viitor.
Totuşi, fără să fie o formă a schimbului, creditul este legat de schimb, întrucât împrumuturile sunt,
de regulă, contractate cu scopul de a face plăţi pentru livrări de mărfuri făcute de către furnizori. Spunem
„de regulă” plăţi pentru livrări, deoarece creditul poate fi solicitat şi pentru plăţi de salarii, diverse servicii
nemateriale etc.
Creditul ca formă particulară a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care porneşte de
la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social de la unii
dintre participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit. Spre deosebire de alte
forme ale relaţiilor de redistribuire a veniturilor, ca de exemplu impozitele şi taxele, care au caracter
definitiv, creditul este o formă particulară a acestor relaţii, prin caracterul temporal al transferului din
economie.
Ceea ce deosebeşte esenţial creditul de schimbul de mărfuri este mobilul creditării, care înseamnă
redistribuirea valorii. Conţinutul economic specific al creditului este transferul unei părţi din produsul
social de la unii participanţi la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu
caracter temporar.
Creditul este o componentă a relaţiilor de repartiţie, o formă particulară a acestor relaţii care are
caracter temporar, spre deosebire de relaţiile de redistribuire ce au loc pe linie fiscală, în raporturile cu 5
bugetul public, cărora le sunt proprii redistribuiri valorice cu titlu definitiv.
Acest concept, evident, se bazează pe ideea că prin intermediul creditului se produce redistribuirea
valorică sau de bunuri. Economiştii susţinători ai opiniei redau conţinutul economic al creditului ca
transfer de capital între persoane fizice şi juridice:
 Conţinutul economic specific al creditului este transferul unei părţi din produsul social de la unii
participanţi la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu caracter
temporar [97, p.65].
 Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din PIB sau
din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se
creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor
obiective ale politicii economice [30].
 Creditul reprezintă o relaţie bănească între o persoană fizică sau juridică numită creditor, care
acordă unei alte persoane, debitor, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri/servicii pe datorie,
în general cu o dobândă stabilă în funcţie de riscul pe care-l asumă creditorul sau reputaţia
debitorului [49, p. 99].
În principal însă, creditul este expresia relaţiilor de redistribuire a disponibilităţilor băneşti existente
în economie, atât la agenţii nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin înlocuirea monedei temporar pasive
cu moneda activă, ca şi prin consolidarea şi amplificarea disponibilităţilor de capital bănesc şi creşterea
masei monetare în circulaţie.
Deşi creditul este mai bine reprezentat de relaţiile de repartiţie, cele trei grupuri de concepţii asupra
creditului: încredere, formă specifică a schimbului, formă particulară a relaţiilor de redistribuire, se
corelează între ele şi numai împreună configurează relaţiile de credit în ansamblul lor.
În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare (băneşti) actuale contra unei valori
monetare viitoare în condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu plată (dobânda).
În concluzie, încrederea în relaţiile individuale creditor-debitor, dar şi cu caracter mai generalizator,
între bănci şi agenţi economici, atât la intern, cât şi în relaţiile internaţionale, este importantă pentru
derularea activităţii economice. Astfel, criza datoriilor externe, manifestată în special în ultimele două
decenii ale secolului trecut, care a însemnat sistarea temporară a plăţilor în contul datoriilor externe ale unei
serii de debitori privaţi şi publici, a subminat încrederea creditorilor, a înăsprit exigenţele la acordarea
creditelor, a micşorat volumul creditelor puse de bănci la dispoziţia economiei. Ea a fost unul dintre factorii
principali ai încetinirii creşterii economice care a marcat evoluţii negative ale indicatorului PIB la nivel
global, pe plan mondial.
Fără a reprezenta relaţii de schimb propriu-zise, relaţiile de credit se corelează cu plăţile pentru
tranzacţii, sunt un suport principal al derulării fluente a plăţilor în relaţiile interne şi în circuitul
internaţional, al creşterii economice în general.
Creditul este expresia relaţiilor de redistribuire a disponibilităţilor băneşti latente existente în
economie atât la agenţii nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin înlocuirea monedei temporar pasive cu
monedă activă, ca şi prin consolidarea şi amplificarea disponibilităţilor de capital bănesc şi creşterea
masei monetare în circulaţie.
7.2. Trăsăturile şi funcţiile creditului

Creditul are ca principal conţinut transferul temporar de fonduri de la agenţii excedentari spre cei 6
deficitari, ca şi adaptarea prin emisiune a stocului de monedă în circulaţie. Totodată, creditul impune
rambursarea şi perceperea de dobândă.
Trăsăturile principale ale creditului sunt:
separarea proprietăţii asupra capitalului de împrumut de folosirea lui;
perceperea de dobândă ca „chirie” a folosirii creditului;
rambursarea creditului la scadenţă şi participarea creditului la finanţarea debitorilor, alături de
alte instrumente de finanţare.
Separarea proprietăţii asupra capitalului de împrumut de folosirea lui. Capitalul de împrumut
nu este folosit de agentul economic excedentar, de cel căruia îi aparţine, ci de cel care îl primeşte cu titlu
de împrumut. Băncile apar ca intermediari financiari specifici, ce se interpun între cei care dispun de
resurse de finanţare şi cei care au nevoie de ele. Băncile sunt deci administratori generali ai creditului.
În condiţiile actuale, locul finanţării mediate de intermediari este luat progresiv de finanţarea directă a
agenţilor deficitari de către cei excedentari pe piaţa financiară. Este o formă de finanţare mai puţin
costisitoare, prin care adaptarea ofertei de monedă la cerere se realizează cu mai multă operativitate şi
flexibilitate. Un instrument eficace în acest sens este rata dobânzii pe piaţa deschisă, care asigură o
reflectare fidelă şi mult mai stimulativă a relaţiei posibilităţi de satisfacere cu fonduri = necesităţi de
fonduri.
Plata dobânzii pentru utilizarea capitalului de împrumut este o altă trăsătură pregnantă a
creditului. Dobânda reprezintă „chiria” pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul ce i se acordă de a
utiliza capitalul de împrumut. Dobânda este calculată atât pentru soldurile debitoare ale conturilor bancare
de împrumut deschise clienţilor, cât şi pentru soldurile creditoare ale conturilor de disponibilităţi, ca
remunerare a depunerilor făcute la bancă.
Dobânda aferentă soldurilor debitoare este „preţul” plătit de către clienţii debitori ai băncilor pentru
folosirea împrumuturilor. În procesul de finanţare a activităţilor economice, dobânda aferentă creditelor
angajate se corelează cu rentabilitatea obţinută de întreprinzători.
Nivelul dobânzii exercită influenţă asupra volumului creditelor şi, prin urmare, şi asupra evoluţiei
indicatorilor economici şi financiari. O dobândă scăzută practicată în unele perioade, inferioară
rentabilităţii economice, constituie un stimulent pentru întreprinzători în a angaja un volum sporit de
credite. Un efect asemănător exercită şi rata inflaţiei. În anumite perioade, indicatorii financiari şi rata
inflaţiei, care făceau suportabile cheltuielile privind costul creditelor, au favorizat cererea de credite.
Banca era aceea care cenzura cererea de credite a întreprinderii. Ea îşi impunea legea.
Rambursarea creditelor la scadenţă. Prin natura sa, creditul este o finanţare cu caracter temporar.
Acordarea creditului este urmată, după un timp variabil, dar nu arbitrar, de rambursare.
Sunt destul de frecvente situaţiile în care returnarea creditului nu are loc la scadenţă, aceasta fie din
cauză că aprecierile băncii asupra performanţelor economice şi posibilităţilor financiare ale firmei
creditate sunt eronate, fie din cauză că băncile sunt lipsite de o adevărată autonomie şi acceptă o creditare
impusă de stat, fără o perspectivă reală a rambursării creditului. Acest fenomen se întâmplă adesea într-o
economie reglată prin plan central, în care atât întreprinderile, cât şi băncile sunt subordonate planului
imperativ. În atare condiţii, delimitarea dintre finanţarea bugetară şi creditarea bancară se stopează şi
creditul devine, adesea, prin nerambursarea sa la scadenţă, o formă de finanţare a pierderilor,
substituindu-se subvenţiilor statului.
Rambursabilitatea creditului presupune stabilirea scadenţelor. În principiu, termenul normal de
rambursare se corelează cu durata circuitului de exploataţie (aprovizionare - producţie - desfacere),
pentru că nevoia de credite, ca şi posibilităţile de rambursare, este strâns corelată cu derularea fluxurilor de
încasări şi plăţi (cash-flow). Acestea diferă de la o ramură la alta şi, în parte, chiar de la o întreprindere la 7
alta.
Dificultatea aprecierii duratei pentru care se legitimează creditele decurge din acţiunea
concomitentă a particularităţii sectorului de activitate, a nivelului performanţelor în activitatea agenţilor
economici, ca şi din angajarea de plăţi în succesiunea tuturor momentelor circuitului economic, şi nu
numai de la debutul său.
Rambursabilitatea creditelor are susţinere şi în modul cum acestea sunt garantate. Garantarea
creditului se poate realiza prin garanţii personale şi garanţii reale.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care debitorul
este în incapacitate de plată.
Garanţia reală are la bază gajarea cu hârtii de valoare şi bunuri materiale, prin vânzarea cărora se
recuperează sumele necesare achitării creditului. Gajarea cu valori (titluri de valori mobiliare, înscrisuri
cambiale etc.) poate fi cu/sau fără deposedarea debitorului de aceste valori.
O formă de garantare a returnării creditului la scadenţă este ipotecarea de către debitor a unor valori
imobiliare – terenuri, clădiri – pe seama cărora creditorul se poate despăgubi.
Cea mai economică, mai reală şi mai adecvată formă de garantare a creditelor este garantarea lor
financiară, prin asigurarea în perspectiva termenelor de rambursare a unor încasări oportune şi
îndestulătoare pentru acoperirea plăţilor, inclusiv a celor pentru restituirea creditelor.
Garantarea prin evoluţia situaţiei financiare a debitorului este cea mai firească şi mai semnificativă,
întrucât asigură corelarea activităţii la finanţarea căreia a concurat creditul cu rezultatele băneşti pe care le
generează acea activitate. Faţă de această formă, garantarea prin gajarea unor active fixe şi circulante sau
prin implicarea garanţiei unor terţe persoane apare ca exogenă şi nestimulativă.
Adesea, garantarea creditelor se realizează pe seama elementelor de activ ale debitorului, ca
obiective rezultate din activitatea de creditare. Totuşi, experienţa bancară arată că cea mai oportună formă
de garantare este cea globală, bazată pe situaţia financiară de ansamblu a debitorului. Nu rareori în
practică s-a dovedit că, deşi garanţia creditului pe obiect a fost constituită în limite normale, lipsa de
lichidităţi a debitorului a creat importante probleme băncilor în recuperarea sumelor angajate ca
împrumuturi.
În sfârşit, trebuie avut în vedere faptul că, în economiile moderne, participarea creditului la
finanţarea agenţilor economici are loc împreună cu alte surse de finanţare. În acest context creditul, atât
cel bancar, cât şi cel comercial, a cunoscut o reducere relativă în cadrul finanţării totale. A luat amploare
finanţarea directă, dezintermediată, în care agenţii excedentari pun la dispoziţia agenţilor deficitari
fondurile lor pe piaţa monetară deschisă şi pe piaţa de capital la o dobândă ce se formează ad-hoc, în
funcţie de cererea şi oferta de disponibilităţi.
Inovaţiile financiare au diversificat modalităţile de constituire a fondurilor întreprinderilor, fie ele
pentru activitatea curentă, de exploataţie sau de investiţii.
Pe de altă parte, remunerarea constituirii de disponibilităţi, în condiţiile în care dominante au
devenit dobânzile pozitive, s-a ameliorat sensibil. Astfel sau amplificat resursele mobilizate de la
populaţie şi agenţii economici.
Sintetizând, trăsăturile relaţiilor de credit pun în evidenţă finanţarea agenţilor economici pe seama
disponibilităţilor latente ale economiei şi emisiunii monetare în condiţiile rambursabilităţii şi perceperii
de dobândă. Toate acestea se pot exprima prin intermediul unor funcţii specifice.
Funcţiile creditului, ca expresie a dezideratelor fundamentale faţă de existenţa şi menirea
operaţională a relaţiilor de credit, constau în: mobilizarea, ameliorarea calitativă a disponibilităţilor
băneşti şi de redistribuire; realizarea emisiunii monetare; reflectarea şi stimularea eficienţei în activitatea
agenţilor economici. 8
Succint, funcţiile creditului pot fi puse în evidenţă astfel:
 Funcţia de mobilizare, ameliorare calitativă a disponibilităţilor băneşti şi de redistribuire
Formarea disponibilităţilor latente în activitatea agenţilor economici, instituţiilor, populaţiei şi
concentrarea lor la bănci sunt premisa principală pentru acordarea de credite. Reflectarea în conturile
bancare a acestor disponibilităţi monetare şi luarea lor în seamă la calculul creditelor de acordat nu sunt o
redistribuire
propriu-zisă de putere de cumpărare între titularii de conturi. Titularii de disponibilităţi nu-şi pierd dreptul
de a dispune plăţi pe seama depozitelor pe care le au constituite la bănci. Are loc, în fapt, crearea de către
bancă a unei noi puteri de cumpărare, pe care deţinătorii de monedă pasivă nu au utilizat-o. Se produce şi
o „reaşezare” a cererii ca valoare de întrebuinţare. Cererea titularilor de disponibilităţi, care nu este în
condiţiile date decât potenţială, este înlocuită cu cererea efectivă a beneficiarilor de credite, diferită
material de cea a deţinătorilor de depozite monetare, deci cu implicaţii asupra structurii materiale a
producţiei.
Funcţia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica masei monetare în circulaţie,
întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu moneda activă, cantitatea
rămânând aceeaşi, aşa cum, schimbând poziţia clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea rămâne
neschimbată.
 Funcţia de emisiune a creditului
Indiciul funcţiei de emisiune a creditului este crearea de noi mijloace de plată în economie, a unei
mase monetare suplimentare. Dacă fondurile agenţilor economici, resursele bugetului administraţiei
publice şi ale populaţiei sunt, în fiecare moment în parte, limitate, creditul bancar apare ca fiind singura
resursă „liberă”, a cărei mărime ar putea lua valori în funcţie de deciziile subiective ale băncilor.
Această aparenţă este însă falsă. Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară, ci ea trebuie corelată cu
realităţile economiei. Atât supracreditarea, cât şi subcreditarea au efecte perturbatoare pentru economie.
Supracreditarea economiei se produce sub influenţa unor solicitări insistente de împrumuturi din partea
agenţilor economici cu o situaţie economico-financiară precară, similară cu aceea a întreprinderilor
falimentare, cu imobilizări de fonduri în stocuri excesive în fazele de aprovizionare-desfacere, cu
tehnologii depăşite, costuri ridicate şi calitate a producţiei necorespunzătoare. Supracreditarea conduce la
onorarea unei cereri monetare neacoperite prin mărfuri şi servicii, cerere ce exercită presiune asupra
preţurilor.
Subcreditarea, expresie a insuficienţei aprovizionării cu bani a economiei, frânează activitatea
economică, creează dificultăţi în finanţarea curentă a activităţii de producţie şi conduce la proliferarea
plăţilor restante.
 Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici
Eficienţa economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situaţia lor financiară, iar
aceasta din urmă, în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum şi în gradul de
asigurare a capacităţii de plată. Se poate considera că acţionează o lege obiectivă a raportului invers dintre
eficienţa în activitatea economică şi necesarul de fonduri. Sporirea eficienţei economice reduce nivelul
relativ al cheltuielilor faţă de venituri, după cum ea acţionează şi în direcţia reducerii fenomenelor de
stocare. Ca urmare, cu cât eficienţa economică a unei activităţi date este mai ridicată, celelalte condiţii
fiind invariabile, cu atât necesarul de fonduri este mai redus.
Nivelul de eficienţă se regăseşte în mărimea fondurilor totale necesare, însă şi mai pregnant în
situaţia creditelor, întrucât acestea intervin ca resursă marginală de completare. În plus, ele reflectă şi
evoluţia fondurilor proprii. Ca atare, legea raportului invers dintre necesarul de fonduri şi eficienţa în
activitatea economică acţionează şi mai concludent în cazul creditului. 9
Creditul nu este doar un seismograf al eficienţei economice, ci şi un instrument de influenţare în
direcţia stimulării unei activităţi calitativ superioare. Aceasta se produce prin acordarea de credite fără
restricţii agenţilor economici cu performanţe bune şi prin aplicarea de restricţii sau neacordarea de credite
celor care se confruntă cu deficienţe în gestiunea lor şi cu dificultăţi în rambursarea împrumuturilor.
 Funcţia de economisire prin formarea disponibilităţilor temporar libere; creditul dă
posibilitatea agenţilor economici de a-şi mări resursele financiare, şi anume mijloacele circulante.
 Funcţia de înlocuire a banilor efectivi cu titlurile de credit presupune simplificarea
mecanismului relaţiilor de credit în cadrul unei economii.
 Funcţia de transformare a economiilor în investiţii concretizează realizarea echilibrului
macroeconomic; creditul bancar pune la dispoziţia agenţilor economici capitalul necesar, asigurând
transformarea economiilor inactive în investiţii, realizându-se ca un important factor al creşterii
economice.
 Funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor determină reglarea dimensiunilor cererii şi ofertei
de mărfuri şi servicii, prin creditarea de către bănci a consumului şi prin crearea stocurilor.
 În ţările cu economie planificată imperativ de la centru, un mare accent s-a pus pe funcţia de
control al creditului exercitată de bănci în numele statului, ca şi pe măsurile administrative, cu caracter
de obligativitate, pe care acestea le aplicau întreprinderilor. Deşi, în aceste ţări, băncilor li s-a cerut să fie
foarte severe cu întreprinderile ce înregistrau rezultate financiare slabe, prin faptul că băncile au tolerat
nerambursarea la termen a creditelor şi au continuat să le acorde noi credite fără perspective certe de
rambursare, acest control s-a dovedit adesea formal, ineficient.
De altfel, atribuirea funcţiei de control creditelor este prea mult în condiţiile unei economii care
funcţionează normal.
Prin funcţiile pe care le îndeplineşte, creditul generează o serie de efecte favorabile, cum ar fi:
 sporirea puterii productive a întreprinderilor prin redistribuirea capitalului;
 concentrarea capitalului;
 reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulaţia monetară;
 adaptarea elastică a masei de bani în circulaţie la necesarul economiei.
Pe lângă aceste efecte favorabile, creditul presupune şi o serie de riscuri.
Principalul risc este abuzul de credit. Fenomenul supracreditării economiei generează inevitabil
procese de deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflaţie. Totodată, creditul poate favoriza operaţii
economice ce atentează la lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puţine posibilităţi de
selecţie a clienţilor solicitatori de credite sau aceştia sunt de rea-credinţă.
Riscurile creditului pot fi generate de fenomene economice individuale sau de o anumită stare
economică conjuncturală.
În primul caz, se au în vedere insolvabilitatea debitorilor, lipsa lor de promptitudine în rambursarea
creditelor, deţinerea de către bănci a unor informaţii inexacte privind debitorii sau rea-credinţa acestora.
În al doilea caz, conjunctura economică poate fi aceea care întreţine o anumită stare de risc. De
pildă, un risc major îl comportă continuarea creditării în condiţiile în care producţia este excesivă, peste
capacitatea de absorbţie a pieţei. De asemenea, crizele economice, convulsiile politice pot produce grave
perturbări în utilizarea creditului bancar, în însăşi activitatea organismelor de credit şi financiare.
Pentru prevenirea riscurilor pe linia creditării, băncile trebuie să deţină informaţii pertinente asupra
situaţiei patrimoniale şi financiare a debitorilor, asupra naturii operaţiunilor economice în care aceştia se
angajează. Totodată, prevenirea riscurilor în creditare mai presupune cunoaşterea reputaţiei morale a
debitorilor, a bonităţii lor, o bună evaluare a evoluţiei viitoare a acestora. 10
În mod direct, prevenirea riscurilor în creditare se poate realiza prin constituirea unor garanţii
acoperitoare reale. De asemenea, pe linia contracarării riscului în creditare, băncile au posibilitatea de a
constitui rezerve şi provizioane. Altfel spus, creditorul trebuie să fie şi propriul lui asigurător. Pe de altă
parte, băncile de emisiune au posibilitatea de a acţiona eficient pe linia asigurării lichidităţilor celorlalte
bănci.
7.3. Elementele creditului: caracteristici
Pentru a putea contura rolul şi funcţiile creditului bancar, trebuie evidenţiate şi analizate următoarele
elemente (particularităţi) ale creditului bancar.
Structura creditului conţine, în general, şapte elemente.
Modificarea unuia dintre aceste elemente presupune, deseori, modificarea altuia sau a mai multora.
1. Obiectul creditului (suma creditului) este stabilit prin proiecţiile făcute de lucrătorul bancar şi
poate fi diferită de suma iniţială a solicitantului. De obicei, suma va acoperi necesarul de credite, inclusiv
dobânda pentru datoria suplimentară. Pentru a reduce îndatorarea, unui nou client i se poate oferi mai
puţin decât suma respectivă şi i se va cere să reducă dividendele pentru a compensa lipsa.
Creditorii acordă împrumuturi din următoarele surse:
 Mijloacele băneşti ale agenţilor economici temporar neincluse în circuitul economic.

 Mijloacele băneşti ale băncilor comerciale şi băncii centrale acumulate special pentru creditare.
 Resursele băneşti publice provizoriu libere.
 Economiile populaţiei păstrate în bănci. 11
 Mijloacele băneşti obţinute ca rezultat al emisiunii monetare.
 Banii creaţi în sistemul bancar.
 Alte mijloace băneşti.
2. Subiecţii creditului (participanţii la raportul de credit) sunt creditorul şi debitorul, denumiţi
în literatura de specialitate ,,subiecţi ai raportului de credit”.
Creditul exprimă relaţiile economice care apar între creditor şi debitor în cadrul procesului de
redistribuire temporară a mijloacelor temporar libere.
Creditorul este unul dintre participanţii la relaţiile creditare, subiectul care acordă împrumutul.
Debitorul este unul dintre participanţii la relaţiile creditare, subiectul căruia i se acordă împrumutul.
Debitorul se deosebeşte de creditor prin faptul că el nu devine proprietarul mijloacelor împrumutate.
De aici rezultă obligaţiunea debitorului de a folosi mijloacele împrumutate în modul stabilit de creditor, în
momentul acordării împrumutului. De asemenea, deosebirea debitorului de creditor constă în faptul că
debitorul plăteşte creditorului dobânda.
Relaţiile creditare pot să apară în următoarele condiţii:
a) debitorul şi creditorul sunt persoane juridice sau fizice;
b) creditorul şi debitorul asigură responsabilitate reciprocă de avere;
c)creditorul şi debitorul sunt agenţi cointeresaţi reciproc unul faţă de altul.
Plasamente
Credit consum finaciare
Credit ipotecar
menaje DEBITORI menaje
Credit capital de lucru
companii companii
instituţii financiare Instituţii instituţii financiare
financiare Credit investiţii
statul statul
Plasamente interbancare
CREDITORI
CREDITORI Titluri de stat DEBITORI
Sursa: elaborată de autori.
Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a acestora şi dimensiunile

ample ale creditării. Dacă se procedează la gruparea în trei categorii principale a creditorilor şi debitorilor,
se disting: populaţia, statul, agenţii economici .
Agenţii economici deţin o poziţie importantă în rândul creditorilor, în cazul în care obţin rezultate
financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de plasare pe piaţa monetară sau de
capital. Disponibilităţile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare a
activităţilor unităţilor deficitare, fie în mod direct, fie prin intermediul băncilor şi al altor instituţii
financiare.
Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor şi debitor, remarcându-se
prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare.
Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţia înregistrării de
excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unor importante sume, dirijate către sistemul
asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii.
În schimb, calitatea de debitor a statului este bine definită în toate economiile contemporane, ca
urmare a înregistrării de deficite bugetare. Nivelul datoriei publice, rezultat al îndatorării interne şi 12
externe a statelor, depăşeşte în unele cazuri nivelul PIB-ului.
3. Promisiunea de rambursare este elementul central, fundamental al relaţiei de creditare şi
reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţă, valoarea capitalului împrumutat, plus
dobânda, ca preţ al creditului.
Promisiunea de rambursare este elementul esenţial al relaţiei de credit, presupunând riscuri care
necesită, în consecinţă, angajarea unor garanţii.
În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:
♦ riscul de nerambursare;
♦ riscul de imobilizare.
Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de plată datorită
conjuncturii, dificultăţilor sectoriale sau deficienţelor împrumutatului.
Pentru prevenirea riscului se impune o analiză temeinică a împrumutatului din mai multe puncte de
vedere: competenţă profesională, situaţie economică naţională şi internaţională, situaţie financiară,
volumul datoriilor, capacitatea de rambursare, cunoaşterea legislaţiei, legăturile juridice cu alte
întreprinderi etc. De regulă, prevenirea riscului se poate realiza prin diversificarea sa (prin colaborarea cu
alte instituţii de credit) şi/sau prin garantarea împrumutului.
Riscul de imobilizare survine la bancă sau la deţinătorul de depozite, care nu sunt în măsură să
satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate. Prevenirea
unui asemenea risc se poate obţine prin administrarea judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci,
prin angajarea de credite pe hârtii de valoare, mobilizarea efectelor prin rescont şi prin alte operaţiuni.
Dacă debitorii nu ar rambursa sumele împrumutate, atunci băncile s-ar confrunta, pe lângă riscul
de imobilizare, şi cu riscul de insolvabilitate.
Riscul de imobilizare conduce la întreruperea continuităţii procesului de creditare, la reducerea
veniturilor pentru bancă, la scăderea profitului sau chiar pierderi.
Riscul de insolvabilitate se manifestă atunci când un număr mare din creditele acordate de
bancă nu sunt rambursate de debitori, băncile nu vor mai putea să returneze depozitele (sursa de
finanţare a creditelor), iar următorul pas va fi falimentul băncii.
Strâns legată şi decurgând din promisiunea de rambursare, apare următorul element al creditului –
garantarea creditului.
4. Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. Creditele
care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparţin băncii. De aceea, în scopul
gestionării ferme a fondurilor ce-i sunt încredinţate spre păstrare, banca trebuie să-şi întărească poziţia sa
de creditor prin garanţii personale şi garanţii reale.
Garanţia personală reprezintă angajamentul unei terţe persoane de a onora obligaţiile debitorului în
cazul în care acesta este în incapacitate de plată. Garanţia poate fi simplă şi solidară.
În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligaţiei sale, de a
cere executarea primordială a debitorului şi, în cazul în care există mai mulţi garanţi, să răspundă numai
pentru partea sa.
În cazul garanţiei solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar
înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiţii preferabile de solvabilitate.
Garanţia reală are la bază garantarea sau ,,gajarea” creditului cu valori materiale, prin a căror
valorificare se pot obţine sumele necesare achitării creditului.
Garanţia reală presupune afectarea unui lucru (al debitorului sau al unei alte persoane) pentru
asigurarea executării obligaţiei debitorului. Garanţiile reale pot fi asigurate prin: 13
a) Reţinere, care consfinţeşte dreptul creditorului de a păstra un bun al debitorului atâta vreme cât
acesta nu a fost achitat integral.
b) Gajare, care invocă actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia creditului.
Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare. Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul
primeşte un titlu de recunoaştere a gajului. Creditorul titular al gajului are anumite drepturi:
 de preferinţă, adică de a fi plătit înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce reprezintă
garanţia;
 de urmărire, dacă se schimbă proprietarul;
 de reţinere, ce presupune păstrarea obiectului gajului până la achitarea obligaţiunilor
debitorului;
 de vânzare, ce denotă vânzarea prin justiţie a bunului gajat, în cazul incapacităţii de plată a
debitorului.
c) Ipotecare. Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil,
fără deposedare şi cu publicitate, conferindu-i creditorului dreptul de preferinţă şi dreptul de
urmărire.
d) Privilegiul reprezintă dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiţi
atunci când dispun de o garanţie asupra uneia din părţi sau asupra totalităţii patrimoniului
debitorului. Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire.
Privilegiile pot fi generale şi speciale, respectiv – mobiliare şi imobiliare.
Indiferent de garanţiile oferite, creditorul nu poate pierde din vedere faptul că o bună garanţie nu
este decât o precauţiune suplimentară şi nu un suport al unui risc, mai mult decât probabil. Transformarea
garanţiilor în bani (exercitarea dreptului creditorului, în cazul incapacităţii de plată a debitorului)
presupune pentru creditor eforturi şi cheltuieli suplimentare şi, nu în ultimul rând, prelungirea perioadei
de imobilizare a fondurilor.
În Republica Moldova, asigurarea creditului este reglementată prin Legea cu privire la gaj,
conform căreia gajul este o garanţie reală în al cărei temei creditorul gajist poate urmări bunul gajat având
prioritate faţă de alţi creditori, inclusiv faţă de stat, la satisfacerea creanţei garantate.
5. Dobânda (preţul, costul creditului) constă din dobândă şi taxe:
Dobânda reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie, după cum se desprinde din literatura
de specialitate, preţul capitalului utilizat sau chiria pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul care i se
acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului
obţinută de întreprinzător. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se
constituie într-un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.
Dobânda este caracteristica esenţială a creditului. În acordurile de credit s-a încetăţenit clauza dobânzii
fixe. Clauza dobânzii fixe, convenită în cadrul acordului de credit, este acceptabilă pentru ambele părţi, pentru
întregul împrumut şi pe toată durata creditului. Pe fondul presiunii inflaţioniste s-a instituit regimul dobânzilor
variabile (sensibile), situaţie în care dobânzile se modifică periodic (de regulă – semestrial) în funcţie de nivelul
dobânzii pe piaţă (naţională sau internaţională). În acordurile de credit se poate prevede adiţionarea dobânzii
cuvenite şi plata integrală a acesteia la încheierea contractului.
Există mai multe tipuri de taxe. De exemplu:
 taxa de angajare a creditului, care este deseori percepută pentru partea nefolosită dintr-o linie de
credit aprobată (dobânda se plăteşte pentru partea folosită);
 taxa de evaluare, utilizată pentru a acoperi costul activităţii lucrătorului bancar;
 taxa de supraveghere anuală, folosită pentru a acoperi costul supravegherii creditului.
6. Scadenţa şi programul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcţie de 14
particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite.
Astfel, există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 de ore (în cazul pieţei interbancare) până
la durate medii şi lungi (20 sau 30 de ani) (în cazul împrumuturilor obligatare).
Proiecţiile fluxului de lichidităţi denotă capacitatea debitorului de a rambursa creditul. În mod
normal, creditorul nu trebuie să ceară o rambursare mai rapidă decât permite fluxul de lichidităţi; nu este
necesară o perioadă lungă de rambursare, dacă acest lucru permite creditorului să acumuleze un excedent
de lichidităţi. Programul de rambursare trebuie să arate în ce scop va fi folosit creditul. Achiziţionarea sau
constituirea unui activ fix necesită, de obicei, o perioadă lungă de rambursare. Din punctul de vedere al
creditorului, rambursarea în întregime şi la timp a unui împrumut este dovada cea mai sigură că aprobarea
împrumutului a fost justificată.
Creditorii solicită din partea debitorilor rapoarte periodice pentru supravegherea situaţiei, pentru
siguranţa proprie. Prezentarea de rapoarte face parte din acordul pentru credite, iar neprezentarea
rapoartelor necesare la timp este considerată, în mod normal, ca o nerespectare a condiţiilor contractuale.
Exemple de rapoarte:
 transmiterea la timp a situaţiilor financiare (trimestrial, fară verificare contabilă, şi anual, cu
verificare contabilă);
 rapoarte prompte privind acţiunile şi evenimentele care ar putea afecta performanţele
creditorului, stabilite prin clauzele acordului de creditare, cum ar fi menţinerea sau realizarea
unor indicatori de lichiditate minimă sau de îndatorare maximă, incapacitatea de a atinge
obiectivele specifice;
 rapoarte prompte privind orice situaţie care ar afecta datele de fundamentare a solvabilităţii, pe
baza cărora a fost aprobat creditul.
7.Contractul de credit. Majoritatea creditelor au la bază un acord sau mai multe:
 acordul de aprobare a creditelor (sau de împrumut) este principalul document ce conţine toate
termenele şi condiţiile acceptate de debitor sau de creditor;
 acordul pentru garanţie dintre girant şi creditor stabileşte garanţia legală pentru obligaţia
debitorului;
 poate exista un acord suplimentar sau mai multe privind chestiunile specifice, fără de care creditul
nu ar deveni efectiv (de exemplu, un acord de garantare a unei licenţe fară de care nu s-ar putea
realiza fluxul de lichidităţi din proiecţii).
Multe acorduri pentru aprobarea de credite impun debitorului anumite obligaţii sau restricţii.
Acestea reduc riscul pentru creditor.
De exemplu:
 debitorul trebuie să respecte condiţiile legate de lichiditatea minimă, de indicatorii privind
acoperirea dobânzii pentru împrumut şi/sau îndatorarea maximă, atât timp cât mai rămâne o parte
din credit;
 plata dividendelor poate fi condiţionată de verificarea lichidităţii sau poate fi interzisă atât timp cât
mai ramâne o parte din credit;
 debitorul nu poate acorda drepturi preferenţiale altor creditori sau nu are dreptul să angajeze alte
credite fără acordul creditorului.
7.4. Formele şi varietatea creditului
15
Creditul poate fi structurat după mai multe criterii, ceea ce permite o mai bună cunoaştere şi analiză
a lui.
Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus utilizarea mai multor
criterii semnificative de clasificare, precum:
 natura economică şi participanţii;
 destinaţia dată creditului;
 natura garanţiilor ce servesc ca acoperire;
 termenul la care trebuie rambursat;
 fermitatea scadenţei;
 modul de stingere a obligaţiilor de plată.
Deşi fiecare criteriu de grupare a creditului îşi are însemnătatea sa, dintre acestea se detaşează
structurarea creditului după natura lui economică şi participanţi.
Creditul comercial este cea mai reprezentativă formă a creditului în economia de piaţă şi constă în
acordul reciproc de amânare a plăţii de către agenţii economici datorită vânzării mărfurilor. El apare din faptul
că unii agenţi economici dispun de mărfuri fabricate şi pregătite pentru vânzare, în timp ce alţi agenţi
economici au nevoie de aceste mărfuri, dar nu dispun, o perioadă de timp, de mijloacele băneşti pentru
cumpărare. În felul acesta, creditul comercial favorizează desfacerea producţiei respective înainte ca agentul
economic cumpărător să dispună de cantitatea de bani necesară şi accelerează circuitul şi rotaţia capitalului
ocupat în sfera producţiei şi circulaţiei. În economia contemporană, creditul comercial este o formă predilectă
prin care furnizorul finanţează activitatea cumpărătorului, acoperind o parte semnificativă a resurselor
financiare ale întreprinderilor: 10-15% în SUA; 20-22% în Franţa; 30-35% în Japonia.
Necesitatea creditului comercial decurge din însuşi mersul activităţii economice. Prin acţiunea unor
cauze (separarea în timp a vânzării mărfurilor de momentul producerii lor, caracterul sezonier al
producţiei şi al aprovizionării unor mărfuri), un întreprinzător oferă spre vânzare mărfuri produse în
condiţiile în care cumpărătorii, care nu au vândut încă propriile produse, nu dispun de mijloacele de plată
necesare, în aceste condiţii vânzarea mărfurilor pe credit devenind o necesitate.
Creditele comerciale se caracterizează prin următoarele:
♦reprezintă creditul pe care şi-l acordă agenţii economici la vânzarea mărfii sub forma amânării
plăţilor;
♦avantajul acestei forme de credit constă în faptul că întreprinzătorii îşi pot desface producţia fară
să aştepte momentul în care cumpăratorii vor deţine bani. Se apreciază, astfel, că se accelerează circuitul
capitalului real;
♦creditul comercial prezintă unele limite, în sensul că orice întreprinzător va putea vinde marfa pe
credit în masura în care acesta deţine rezerve de capital care să îi permită continuarea activităţii; 16
♦o limită a creditului comercial derivă din destinaţia mărfurilor vândute prin acest tip de credit,
respectiv, cei doi participanţi la raportul de credit trebuie să aparţină aceluiaşi sector de activitate.
Cu toate avantajele pe care le presupune, creditul comercial are totuşi o serie de îngrădiri:
 în primul rând, el este limitat de mărimea capitalului disponibil al producătorului. Orice
întreprinzător va putea vinde mărfuri pe credit numai în măsura în care dispune de suficiente
rezerve de capital care să-i permită continuarea activităţii de exploataţie;
 în al doilea rând, proporţiile creditului comercial depind de regularitatea încasării contravalorii
mărfurilor vândute anterior pe credit. Dacă nu încasează la timp contravaloarea mărfurilor livrate,
producătorul va trebui să restrângă vânzarea cu plata ulterioară.
Dar creditul comercial este restricţionat prin însăşi destinaţia sa. De pildă, un întreprinzător care
fabrică războaie de ţesut le va putea vinde cu plată amânată numai unei fabrici de ţesături. Sau o
întreprindere minieră va putea vinde minereuri de fier, de exemplu, numai întreprinderilor din siderurgie.
Aceste limite naturale ce ţin de natura mărfurilor, proprii creditului comercial, sunt depăşite în cazul
creditului bancar.
În sfârşit, în economia de piaţă, creditul comercial are o mare audienţă şi pentru că poate fi uşor
transformat în credit bancar, prin operaţia de scontare a cambiilor sau a altor efecte de comerţ, de către
beneficiarii acestora, în scopul obţinerii, înainte de scadenţă, a disponibilităţilor băneşti cuvenite.
Se poate concluziona, faţă de cele de mai sus, că într-o sferă largă a economiei naţionale, creditul
comercial suplineşte importante fluxuri financiare, tocmai cu ajutorul întreprinderilor nonfinanciare şi
nonbancare care asigură circuitul, repartizarea şi redistribuirea de fonduri financiare.
Creditul bancar exprimă relaţiile economice dintre creditor şi debitor şi se oferă contra plată cu
condiţia să fie asigurat, rambursat la termen, utilizat în scopuri bine determinate. La baza formării
creditului bancar se află disponibilităţile devenite temporar libere în urma rotaţiei de ansamblu a
fondurilor participante la procesele economice. Astfel, disponibilităţile băneşti mobilizate din anumite
ramuri ale economiei pot fi dirijate către întreprinzători, indiferent de sfera lor de activitate.
Creditul bancar – ca formă de suplinire şi completare a celui comercial, se delimitează de acesta
acoperind o arie mai extinsă, fiind mai elastic şi mai eficient. La baza formării creditului bancar se află
disponibilităţile devenite temporar libere în urma rotaţiei de ansamblu a fondurilor participante la
procesele economice.
Participanţii la angajarea creditului bancar sunt, pe de o parte, băncile, care apar în calitate de
creditori, iar, pe de altă parte, diferite persoane fizice/juridice care solicită credit, în calitate de debitori.
Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt, de regulă, reciproce. Pe de o parte, având
conturi deschise la bănci, întreprinderile formează depozite, care pot fi folosite de către acestea, ca
resurse. Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie sau pentru
investiţii.
Creditele bancare se caracterizează prin:
♦Participanţii la creditul bancar sunt reprezentaţi, la modul general, de un agent nebancar
(producătorul sau agentul economic), pe de o parte, şi de bancă, pe de alta.
♦Creditul bancar prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi comparativ cu cel comercial,
întrucât sumele disponibile pot fi orientate către diferite forme de activitate economică.
♦Între creditul comercial şi cel bancar există o puternică legătură, în sensul că, uneori, creditul
comercial se poate transforma în credit bancar, sau acesta poate constitui suport al acordării unui credit
comercial.
Prin creditul de consum se subînţelege creditul acordat pentru a fi folosit nu în scopuri productive,
ci în scopuri de consum. Acest credit contribuie, pe de o parte, la realizarea stocurilor de producţie, 17
creând, în aşa mod, condiţiile necesare pentru continuarea ciclurilor de rotaţie a capitalurilor agenţilor
economici (una din cauzele de ieşire din criza de supraproducere), iar pe de altă parte, acest credit
creează condiţii necesare pentru desfăşurarea activităţii persoanelor particulare. Sursa de rambursare a
creditelor de consum este una din veniturile activităţii de bază a împrumutului.
Creditele de consum reprezintă un credit pe termen mijlociu sau scurt, acordat persoanelor
individuale şi destinat acoperirii costului bunurilor şi serviciilor de care acestea benefeciază, prin reţeaua
de comercializare şi servicii.
În acest caz, relaţia de credit se caracterizează prin obiectul creditului: finanţarea cumpărării de
mărfuri şi servicii de către populaţie.
Obiectul creditului poate fi reprezentat de cele mai diverse bunuri şi servicii, cu modificări
substanţiale în timp şi diferenţe mari de la o ţară la alta, în funcţie de legislaţie şi amploarea sferei de
consum.
Cea mai populară formă de credit de consum eşalonat o reprezintă creditele de revolving (succesiv)
acordate prin intermediul cărţilor de credit eliberate de către bănci clienţilor solvabili.
Pe plan general, aşa cum experienţa a evidenţiat, creditul de consum a contribuit direct la creşterea
nivelului de trai al populaţiei, stimulând, în acelaşi timp, producţia de bunuri de consum de nivel tehnic şi
oportunitate ridicată.
Pe de altă parte, creditul de consum, prin volumul său, poate avea influenţe semnificative asupra
echilibrului monetar, deoarece permite consumul în prezent cu plata ulterioară. Astfel, în perioadele în
care creditul de consum este în expansiune, diferenţa (pozitivă) dintre valoarea bunurilor şi serviciilor
cumpărate pe credit şi valoarea ratelor scadente la creditele de consum contractate anterior poate exercita
presiuni inflaţioniste asupra nivelului general al preţurilor dacă volumul bunurilor nu creşte
corespunzător; creditul de consum apare astfel ca un factor degenerator al economiei de consum.
Creditul ipotecar este destinat activităţii imobiliare, este creditul garantat cu proprietatea
imobiliară şi are ca principal obiectiv susţinerea dezvoltării acestei proprietăţi. Această formă a creditului
este puternic dezvoltată în ţările în care pământul este obiect de vânzare-cumpărare. Asigurarea creditului
prin imobil este considerată una din cele mai bune forme de asigurare a creditelor. În cadrul sistemelor
bancare ale diferitelor ţări există bănci comerciale specializate în domeniul creditului ipotecar.
Funcţionarea acestor bănci se bazează pe legislaţia specială, care asigură posibilitatea realizării drepturilor
de proprietate gajată.
Creditul ipotecar priveşte activităţile imobiliare şi reprezintă una dintre cele mai importante forme
de credit în cadrul unei economii care cultivă, dezvoltă, sprijină şi susţine proprietatea individuală.
Creditul ipotecar se bazează pe un acord realizat între împrumutant şi împrumutat, în care sunt
prevăzute următoarele:
 proprietatea folosită drept garanţie;
 dacă aceasta mai este grevată de alte ipoteci;
 condiţiile şi scadenţele de rambursare;
 penalităţile pentru nerespectarea scadenţelor de rambursare;
 circumstanţele în care, prin nerespectarea condiţiilor de împrumut, debitorul poate pierde
proprietatea.
Resursele disponibilizate prin creditul ipotecar s-au organizat în fluxuri distincte de constituire şi
redistribuire, sub forma unor fonduri comune de plasament sau, într-o formă evoluată, a unei pieţe
distincte (piaţa ipotecară), în cadrul căreia operaţiunile se desfăşoară sub supravegherea unei instituţii de
credit specializate. Pe această piaţă, obligaţiile nu sunt decât obiectul gaj al operaţiunii, creditele
negociindu-se prin instrumente speciale, care leagă pe ofertanţi de capitaluri (bănci sau instituţii), de 18
utilizatorii creditului ipotecar (populaţia sau întreprinderile).
Creditul public reprezintă relaţiile dintre persoana fizică sau juridică, care evoluează în rol de
creditor, pe de o parte, şi administraţia publică de diferite nivele, în rol de debitor, pe de alta, prin care
prima acordă o sumă de bani sub formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar aceasta din urmă se
angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte costuri cuvenite.
Cel mai adesea, creditul public se materializează preponderent, pe lângă alte titluri de împrumut, în
obligaţiuni ale împrumutului de stat, ceea ce-i conferă şi titulatura de credit obligatar.
Creditul public trebuie să se folosească pentru crearea noilor capacităţi de producere, care în viitor
vor servi la completarea veniturilor bugetare. Folosirea neproductivă a mijloacelor creditului public nu
creează posibilitatea rambursării acestuia (plata salariilor, bursei etc.), în acest caz, unica posibilitate de a
rambursa creditul este de a emite un pachet nou de hârtii de valoare, ceea ce va duce la mărirea deficitului
bugetar.
Creditul obligatar exprimă acea formă a relaţiilor de credit în care, pe de o parte, intervin
instituţiile statale sau întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit obligaţiuni, iar pe de altă
parte, subscriptorii de obligaţiuni, în calitate de creditori, care îşi avansează capitalul în scopul obţinerii
unei dobânzi.
Obligaţiunea este un titlu de recunoaştere a datoriei, care reprezintă o creanţă financiară, pe care
deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul). Altfel spus, obligaţiunea este o promisiune
scrisă a debitorului de a plăti o sumă de bani la o dată stabilită, deţinătorul încasând periodic dobânzile
cuvenite în raporturile de credite.
Principalul emitent de obligaţiuni este statul, administraţia centrală şi administraţiile locale pentru
acoperirea deficitelor bugetare, întreprinderile publice, băncile şi, în mod excepţional, chiar şi societăţile
industriale şi comerciale private pentru a finanţa lucrări importante de investiţii şi sporirea capitalului fix
şi circulant (sub forma bonurilor şi certificatelor de depozit).
Referitor la obligaţiunile emise de către întreprinderi, se evidenţiază specificul acestora de a fi
angajate primordial în sfera publică, fiind accesibile tuturor doritorilor de a investi. Aceste obligaţiuni, de
regulă, sunt negociate la bursa de valori.
Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a reactivat şi extins activitatea instituţiilor de
rating. Ratingul este un proces de evaluare a standingului financiar al unui titlu de împrumut.
Se poate concluziona că obligaţiunile, în sine, reprezintă fondul material al unor ample operaţiuni
bancare active, generând numeroase şi variate operaţiuni de credit bancar.
Prin credit obligatar se subînţelege creditul acordat de persoanele fizice şi juridice bugetului de stat.
Acest credit se acordă în formă de emisiune de hârtii de valoare de stat, în momentul cumpărării hârtiilor
de valoare de stat. Acest credit se foloseşte pentru acoperirea deficitului bugetar. În Republica Moldova,
creditul public, în marea majoritate, se acordă de sistemul bancar, BNM .
Creditele obligatare au următoarele caractere:
♦constituie o formă a creditului contractat de stat prin lansarea titlurilor de împrumut(obligaţiuni,
bonuri de tezaur) în scopul acoperirii deficitului bugetar;
♦în economiile moderne, creditul obligatar deţine o pondere importantă, care se măsoară ca
pondere a datoriei publice faţă de produsul intern brut;
♦principala formă de existenţă a creditului obligatar o reprezintă creditul public.
Creditul bugetar exprimă creditul acordat de către administraţia publică de diferite nivele din
bugetul public respectiv agenţilor economici, anumitor categorii de cetăţeni, administraţiei publice de alte 19
nivele.
Creditul internaţional este creditul acordat de rezidentul unei ţări, rezidentului altei ţări sau
creditul acordat de un organism financiar internaţional (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială
etc.).
În prezent, aria acestei forme de credit s-a extins înglobând creditele acordate şi de instituţiile
financiare internaţionale şi regionale, băncile din străinătate şi creditele atrase de pe pieţele financiare
internaţionale de administraţiile publice centrale şi locale, de organele acestora, de Banca Centrală,
băncile comerciale, companiile financiare, întreprinderile industriale etc.
Majoritatea absolută a creditelor internaţionale se acordă de organismele financiare internaţionale.
Sursele pentru acordarea acestor credite sunt formate din donaţiile ţărilor membre ale acestor organisme,
de obicei, ţările dezvoltate cu economie de piaţă. Aceste credite se acordă în valute liber-convertibile sau
în unităţi monetare internaţionale convenţionale. Acordarea lor are ca scop ajutorarea ţărilor puţin
dezvoltate din punct de vedere economic şi este însoţită de stabilirea a mai multor condiţii de ordin social-
politic. Creditele se acordă pe tranşe, în dependenţă de îndeplinirea condiţiilor creditului. Supravegherea
îndeplinirii acestor condiţii se realizează prin reprezentanţii permanenţi ai organismelor internaţionale în
aceste ţări şi prin vizitarea periodică a ţărilor de către misiunile creditorilor.
După destinaţia dată creditului, se disting:
 credite productive;
 credite neproductive.
Creditele productive sunt cele destinate unei activităţi de producţie.
Creditele neproductive au ca destinaţie consumul individual. Aceasta nu înseamnă că numai prima
categorie de credite este importantă, iar cealaltă – lipsită de semnificaţie. Dimpotrivă, rezultatul final al
utilizării unui credit de consumaţie poate fi cu efecte productive comparabile sau superioare.
După natura garanţiilor ce servesc ca acoperire, creditul poate fi:
 real;
 personal.
Creditul real este creditul acordat pe temeiul unor garanţii materiale certe, care acoperă cu
prisosinţă valoarea creditului, punând la adăpost pe creditor de orice risc.
Creditul personal are la bază încrederea de care se bucură debitorul, reputaţia sa de a-şi îndeplini
prompt obligaţia, calităţile morale ale solicitatorului, dar şi situaţia sa materială. Chiar dacă nu se cere o
garanţie efectivă sub raport juridic, ca în cazul creditului real, calităţile morale ale debitorului nu pot fi
ignorate.
Creditele personale, după natura garanţiei, pot fi considerate acoperite sau descoperite. Un credit
personal negarantat prin bunuri reale nu este neapărat descoperit, ci el devine acoperit dacă o terţă
persoană garantează rambursarea lui la scadenţă.
După termenul la care trebuie rambursate, creditele pot fi:
 pe termen;
 fără termen.
Creditele pe termen trebuie rambursate la o dată stabilită, cum sunt, de exemplu, creditele cambiale.
Nerespectarea termenului de rambursare atrage sancţiuni.
În cazul creditelor fără termen, contractarea obligaţiei de credit nu stipulează data lichidării ei. De
exemplu, ne găsim în situaţia unei operaţii de credit fără termen în cazul creditelor de cont curent, care
presupun relaţii continue şi curente.
De asemenea, creditele pe termen pot fi considerate credite pe termen scurt, credite pe termen
mediu sau lung. 20
Termenul de lichidare a unei operaţii de credit este important. Activitatea economică poate impune
întreprinzătorilor să solicite şi să obţină credite pe termen mediu şi lung (cel mai frecvent pentru
investiţii).
Când operaţia comportă un circuit economic cu lichidare rapidă (vânzare-cumpărare de mărfuri),
creditul va fi pe termen scurt. Nefiresc este cazul în care creditele pe termen scurt devin credite pe termen
lung. Această situaţie provoacă neajunsuri creditorilor angajaţi şi ei faţă de terţi.
În concluzie, analizând formele de credit, cu tipurile şi categoriile lor, cu particularizările lor
proprii, rezultă că, în general, raporturile de credit se desfăşoară în mod necesar pe două planuri:
1) un plan este acela al mobilizării resurselor băneşti temporar disponibile la întreprinderi şi populaţie,
realizându-se astfel o sporire a capitalului destinat activităţii economico-sociale şi o mai bună utilizare
a factorilor de producţie în vederea lărgirii şi diversificării producţiei;
2) al doilea plan priveşte distribuirea resurselor băneşti între diferite întreprinderi şi ramuri, favorizând
astfel desfacerile de mărfuri pe o scară largă şi, în general, tranzacţiile comerciale.
În felul acesta, creditul se constituie într-unul din mecanismele de bază ale vieţii economice, cu
efect multiplicator asupra întregii activităţi economice.
Băncile care activează pe teritoriul Republicii Moldova, pentru asigurarea unor standarde unice,
urmează să efectueze operaţiunile de creditare în conformitate cu actele normative emise de BNM.
În conformitate cu actele normative bancare şi cu obiectivele principale de activitate ale băncii,
fiecare bancă comercială elaborează politica sa de creditare ce trebuie să fie orientată spre protejarea
activelor, obţinerea profitului, îmbunătăţirea stării economice a debitorilor, concomitent luându-se în
considerare securitatea depozitelor clienţilor. Politica şi procedeele de creditare se vor conţine în
instrucţiunile de politică generală a băncii şi în instrucţiunile specifice, aprobate de consiliul băncii.
Banca va elabora instrucţiunile privind politica generală de creditare a băncii, care vor cuprinde
următoarele: structura organizatorică, autorităţile de creditare, strategia de afaceri şi marketing, tipurile de
credite, limitele generale de creditare, activitatea de creditare la nivel de filială, gajul considerat
acceptabil şi suficient, modul de acordare şi de rambursare a creditelor, principiile stabilirii mărimii ratei
dobânzii, distribuirea şi diversificarea pe ramuri a portofoliului de credit, revizuirea şi controlul
portofoliului de credite etc.
De asemenea, banca va elabora şi instrucţiuni specifice detaliate despre politică şi procedee pentru
fiecare tip de credit în parte, care vor conţine: procedeele interne de evaluare a credibilităţii debitorului,
dirijarea şi verificarea riscului, garanţiile necesare, limitele de acordare a creditului, stabilirea preţului,
autorizările, creditele problematice şi recuperarea lor, formarea rezervelor, descrierea metodelor analitice
de evaluare a credibilităţii clienţilor etc.
Un element esenţial al politicii de credit constă în organizarea şi dirijarea activităţii de creditare. În
acest scop, în cadrul structurii organizatorice a fiecărei bănci va fi creată o direcţie/un departament ce va
depinde de mărimea băncii, reţeaua de filiale, volumele de investiţii creditoare şi de alţi factori. Scopul
activităţii acestor structuri organizatorice este realizarea politicii şi a procedeelor de creditare ale băncii
într-un mod sigur şi prudent. Fiecare bancă va elabora regulamente interne în care se vor descrie funcţiile
unităţilor organizatorice şi ale personalului implicat în activitatea de creditare, reflectând clar
obligaţiunile şi responsabilităţile acestora. Activitatea structurilor organizatorice de creditare trebuie
orientată în următoarele direcţii de bază: procedura depunerii cererii; analiza credibilităţii (bonităţii)
clientului; revizuirea şi analiza sistematică a calităţii portofoliului de credite.
Creditele bancare sunt oferite de băncile comerciale. Acestea acordă clienţilor săi diverse tipuri de
credite bancare, care pot fi clasificate în baza mai multor criterii: 21
 În funcţie de perioada de acordare;
 În funcţie de tipul de valută;
 În funcţie de modul de acordare;
 În funcţie de beneficiarul creditului;
 După tipul de garantare;
 În funcţie de destinaţia creditului;
 După modul de acordare şi rambursare;
 După nivelul de risc.
Creditele ce se acordă în funcţie de perioadă (durată) se pot grupa în:
 credite la vedere;
 credite pe termen.
Creditele la vedere sunt cele ce se acordă pe termene scurte (termenele se stabilesc de fiecare bancă
în mod particular, în funcţie de politica de creditare internă) agenţilor economici cu o situaţie economică
foarte bună care, din anumite motive, justificate economic, nu pot face temporar faţă plăţilor.
Aceste credite sunt acordate la solicitarea agenţilor economici prin intermediul contului curent, în
limita unui plafon stabilit de bancă. Rambursarea creditelor se va efectua pe măsura realizării încasărilor,
diminuându-se corespunzător soldul debitor al contului curent. La data scadenţei, plafonul îşi va pierde
valabilitatea. Asemenea credite, de obicei, se acordă pentru acoperirea decalajului ce se manifestă în
cadrul fluxului de lichidităţi, ca urmare a întârzierii încasărilor faţă de plăţi.
Creditele acordate pe un termen anumit implică rambursarea creditului la scadenţa/scadenţele
stabilite şi negociate între bancă şi creditor. Creditele la termen pot fi acordate atât persoanelor fizice, cât
şi celor juridice. Cel mai mic termen de acordare a creditului este de o zi – creditul overnight. Acest credit
se acordă numai băncilor în scopul menţinerii lichidităţii. Creditele pe termen lung pot fi acordate până la
câteva zeci de ani. De regulă, aceste credite poartă un caracter investiţional sau ipotecar.
Creditele pe termen se împart în:
 credite acordate pe termen scurt (pe o durată ce nu depăşeşte 12 luni);
 credite acordate pe termen mediu (termene cuprinse între un an şi cinci ani);
 credite acordate pe termen lung (cu o durată de cinci şi mai mulţi ani).
 Pornind de la tipul de valută, sunt credite acordate:
 în lei moldoveneşti, destinate utilizării în Republica Moldova sau, după convertire, folosite
pentru executarea operaţiilor de import;
 în valută străină, destinate pentru executarea numai a operaţiilor de import.
 Pornind de la modul de acordare, deosebim credite:
 în numerar – suma creditului în lei, eliberată debitorului prin casa creditorului;
 fără numerar – suma creditului în lei sau în valută, transferată în contul curent al debitorului,
deschis în bancă, sau transferată direct în contul(urile) curent(e) al (ale) partenerului(ilor) de
afaceri al (ale) debitorului;
În ambele cazuri, suma creditului acordat se înregistrează în contul de credit al debitorului, deschis
la creditor-bancă, sau în fişa de evidenţă a împrumutului, perfectată de împrumutător.
 Pornind de la principiul instituţional (benefeciarul creditului) al debitorului, distingem:
 credite acordate populaţiei (persoanelor fizice);
 credite acordate agenţilor economici (persoanelor juridice);
 credite acordate băncilor şi instituţiilor financiare;
 credite acordate statului.
Credite acordate populaţiei. În aproape toate ţările dezvoltate, băncile au dobândit şi menţin poziţii 22
dominante în ceea ce priveşte creditarea populaţiei, având prioritate în faţa instituţiilor nebancare. Această
poziţie rezultă din faptul că celelalte structuri care acordau credite de consum şi-au restrâns activitatea
sau, în timp, şi-au reorganizat activitatea nebancară în activitate bancară.
Formele creditării persoanelor fizice sunt următoarele:
a) Credite acordate pentru procurarea bunurilor de consum. Aceste credite pot fi utilizate la
achiziţionarea de bunuri: mobilă, televizoare, covoare, frigidere, maşini de spălat rufe, tehnică de
bucătărie etc. De obicei, ele sunt acordate pe termen scurt. Băncile comerciale acordă credite (pe o
perioadă de până la 12 luni) persoanelor fizice ce intenţionează să procure bunuri de consum pentru ca
acestea să realizeze cumpărări cu plata în rate în baza convenţiei încheiate de bancă cu societăţile
specializate în comercializara bunurilor. Aceste credite nu pot depăşi cuantumul maxim (stipulat de
convenţii) pentru care banca percepe dobânda comercială negociată la zi, dobândă ce poate fi modificată
în funcţie de evoluţia generală a dobânzilor pe piaţa bancară. Acest tip de credite presupune garanţii certe,
iar nivelul dobânzii percepute se uniformizează pentru întreaga perioadă a creditării (stabilită în funcţie de
proiectul creditării).
Calitatea debitorului (garanţia sa morală, în primul rând) influenţează rata dobânzii şi procesul de
luare a deciziei de acordare sau neacordare a creditului. O nouă modalitate de acordare a creditelor de
consum, în Republica Moldova, constă în implementarea de către bănci a cardurilor de credit sau
acordarea creditelor „overdraft” în cardurile de debit (de salarizare). Prin intermediul cardului bancar,
care se alimentează cu linii de credit, utilizatorul are posibilitatea să-şi procure diverse bunuri de consum.
b) Credite pentru cumpărarea, construcţia caselor individuale de locuit. Băncile, îndeosebi cele
ipotecare, acordă credite persoanelor fizice pentru procurarea sau construcţia caselor de locuit. Aceste
credite sunt acordate de bănci pe termen lung (10-30 ani).
Ipoteca este un contract imobiliar ce ia naştere din convenţia părţilor potrivit normelor prevăzute de
lege şi care nu produce obligaţii decât celui ce o constituie. Această formă de credit aduce băncii venituri
din dobânzile percepute şi din comisionul iniţial plătit de debitor la acordarea creditului şi, deci, la
întocmirea, respectiv aprobarea dosarului de creditare.
Potrivit statutului propriu de organizare şi funcţionare al băncii, pentru cumpărarea şi construirea de
locuinţe se pot acorda credite la cerere, prin aprobarea Consiliului de administraţie al băncii. Asemenea
credite se pot acorda atât pentru construirea locuinţei de o societate de construcţii, cât şi pentru procurarea
acesteia altfel decât prin construire, respectiv cumpărare de la agenţi economici sau de la persoane fizice
prin tranzacţii directe sau prin agenţii imobiliare. Garanţia creditului va cuprinde şi valoarea imobilului
procurat din credit, pentru care, în termen stabilit, începând de la data dobândirii cu acte legale, se va
întocmi un contract de garanţie imobiliară şi se va ipoteca în favoarea băncii. Este necesar ca bunurile
imobiliare procurate să fie asigurate la o companie de asigurări, pentru minimizarea riscului de influenţă
asupra valorii garanţiei ipotecare. În contractul de credit semnat de ambele părţi – debitor şi creditor – se
va înscrie clauza distinctă privind obligaţia debitorului de a încheia contractul de garanţie imobiliară în
cadrul termenului prevăzut. În caz contrar, banca îşi rezervă dreptul de a trece la recuperarea cu
anticipaţie a creditului prin toate mijloacele prevăzute de lege, inclusiv prin executarea silită.
c) Credite pentru cumpărarea automobilelor. Garanţia acestor credite este, de regulă, automobilul,
precum şi alte garanţii suplimentare. Termenul de rambursare a creditului pentru acest tip de operaţiune
va fi de 2-5 ani; ratele de dobândă sunt relativ reduse. De obicei, aceste credite sunt cumpărate de către
bancă de la distribuitorul specializat de automobile în pachet de valori mari. În ţările cu o economie de
piaţă dezvoltată, băncile comerciale sunt concurate în forţă de companiile financiare, aflate în proprietatea
marilor companii constructoare de automobile. Pentru a stimula vânzarea unei mărci de automobile,
companiile financiare ajung să perceapă dobânzi de rizorii, acaparând o mare parte a acestei pieţe. 23
d) Credite pentru studii. Acest tip de credite este mai puţin profitabil pentru bănci şi are o pondere
mică în portofoliul de creditare. Se acordă pentre întreţinerea studenţilor pe perioada studiilor şi poate să
acopere, parţial sau total, taxele şcolare. Rambursarea creditului are loc în perioada de derulare din
sursele unei persoane terţe, de obicei ale părinţilor, rudelor studentului. Dar se practică şi rambursarea
creditului după anii de studii din veniturile tânărului specialist ce a beneficiat pe perioada studenţiei de
credit.
Credite acordate agenţilor economici (persoanelor juridice). În Republica Moldova se acordă
credite agenţilor economici rezidenţi. Agenţilor economici străini li se acordă credite în baza garanţiei
unei bănci a ţării de origine a persoanei date ori în baza altor garanţii întâlnite în practica bancară. Banca
îşi sprijină activ agenţii economici, fiind cointeresată de desfăşurarea unei activităţi rentabile prin
păstrarea şi fructificarea economiilor băneşti în cont, cât şi de creditarea activităţilor de producţie, de
comercializare, de prestări de servicii, de comerţ exterior sau de realizarea unor investiţii productive sau
gospodăreşti.
În general, creditul acordat de bancă trebuie să satisfacă nu doar nevoile temporare ale afacerilor,
insuficienţa temporară a capitalului lichid al agenţilor economici, ci şi satisfacerea nevoilor investiţionale
în scopul relansării economiei.
În Republica Moldova, agenţii economici, în comparaţie cu populaţia, au posibilitatea de a solicita
credite atât în moneda naţională, cât şi în valută. Creditele în valută sunt acordate agenţilor economici ce
practică activitate comercială externă, respectiv pentru achitarea plăţilor la operaţiunile de import sau a
celor ce au beneficiat de credite de la organizaţiile financiare internaţionale.
Credite acordate altor bănci şi instituţii financiare
a) Credite acordate băncilor. Băncile pot acorda credite altor bănci comerciale cu scopul de a
menţine cota rezervelor obligatorii, lichiditatea băncilor comerciale, dar şi în alte scopuri. Creditele
acordate altor bănci sunt, de obicei, pe termen scurt: de la o zi până la câteva luni. În comparaţie cu
creditele acordate persoanelor fizice şi celor juridice, acestea au o rată a dobânzii mai mare. Cu toate
acestea, ele implică un risc de nerambursare mai mic şi, în consecinţă, sunt mai sigure.
Banca Naţională a Moldovei acordă credite băncilor comerciale ca creditor de ultimă instanţă, sub
formă de credite ,,overnight”, facilitate de lombard şi operaţiuni REPO de cumpărare. Aceste credite sunt
acordate atât în scopul menţinerii politicii monetare în stat, cât şi a lichidităţii băncilor comerciale. Drept
asigurare a acestor credite servesc valorile mobiliare de stat, mijloacele băneşti ale rezervelor obligatorii,
cât şi mijloacele din contul corespondent la BNM.
b) Credite acordate companiilor de leasing. Băncile pot acorda societăţilor de leasing credite pe
termen de cel mult 5 ani pentru cumpărarea de active care fac obiectul tranzacţiilor de leasing. Nivelul
creditelor nu poate depăşi 85% din preţul de achiziţie a activelor ce urmează a fi închiriate. Totodată, se
va ţine cont de cuantumul chiriei ce urmează a fi percepută de societatea de leasing, deoarece aceasta
reprezintă principala sursă de rambursare a creditului.
Acordarea creditelor pentru operaţiuni de leasing presupune respectarea următoarelor condiţii:
 existenţa contractelor de leasing;
 activele care fac obiectul contractelor de leasing trebuie să fie asigurate;
 termenul de acordare a creditului nu va depăşi durata contractului de leasing;
 contractul de leasing nu trebuie să fie reziliabil pe perioada acordării creditului;
 plata chiriei se va efectua din contul societăţilor de leasing.
Garanţiile constituite pentru creditul de leasing vor include în mod prioritar activele ce fac obiectul
contractelor de leasing şi cesiunea de creanţă asupra încasării chiriilor. 24
c) Credite acordate altor instituţii financiare. În Republica Moldova, băncile pot acorda credite şi
altor instituţii financiare. De exemplu, B.C. „Moldova-Agroindbank” S.A. acordă credite asociaţiilor de
economii şi împrumuturi ale cetăţenilor, iar aceste instituţii plasează creditele în sectorul rural, în special în
agricultură.
Credite acordate statului. Banca centrală, precum şi băncile din sistem, acordă credite statului
pentru ca acesta să poată finanţa sectorul social, să poată construi clădiri de stat (spitale, policlinici, case
de cultură şi de artă etc.), să instaleze sisteme energetice, să acopere cheltuielile în caz de forţă majoră
(cutremure de pământ, inundaţii, alunecări de teren etc.), să instaleze trasee de combustibil, să întreţină
orfelinate, case de bătrâni etc. Banca Naţională a Moldovei acordă credite guvernului pentru acoperirea
deficitului bugetar, răscumpărarea valorilor mobiliare de stat plasate pe piaţă şi pentru onorarea datoriilor
externe etc. Drept asigurare pentru creditele acordate statului pot servi valorile mobiliare de stat şi
garanţiile de stat.
 Credite acordate pornind de la modul de asigurare a creditului:
 Creditele neasigurate nu implică nici un fel de garanţie imobiliară sau mobiliară ori chiar
fideiusiune. Aceste credite sunt acordate celor mai buni clienţi, având un rulaj de mijloace
băneşti în contul deschis la banca dată şi o istorie de credit anterioară foarte bună. De obicei,
creditele neasigurate sunt acordate sub formă de ,,overdraft’’, în cardurile de credit, sau sub
formă de avansuri, în conturile curente. Astfel de credite se acordă pe un termen scurt, bazându-
se pe credibilitatea şi încrederea creditorului. Odată cu implicarea băncilor autohtone în procesul
de microcreditare a businessului mic şi de consum, BNM simplifică reglementarea de acordare
şi asigurare a creditelor. Astfel, începând cu anul 2005, băncile comerciale pot să acorde credite
neasigurate dacă soldul acestora nu depăşeşte 30 mii de lei. Rambursarea creditelor respective se
bazează pe obligaţia debitorului şi pe procedurile asiguratorii interne ale băncii.
 Creditele asigurate sunt însoţite de:
 Gaj, care este un drept real, în al cărui temei creditorul (creditorul gajist) poate pretinde
satisfacerea creanţelor sale cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din
valoarea bunurilor depuse în gaj, în cazul în care debitorul (debitorul gajist) nu execută
obligaţia garantată de gaj;
 Fideiusiunea – contract în scris, prin care o parte (fideiusor) se obligă faţă de cealaltă
parte (creditor) să execute integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului;
 Garanţia bancară – angajament scris, asumat de o bancă sau de o altă instituţie financiară
(garant) la cererea unei alte persoane (ordonator), de a plăti creditorului/ordonatorului
(beneficiarului) o sumă de bani, în baza cererii scrise a beneficiarului.
 Poliţa de asigurare – certificat perfectat de societatea de asigurare, în care se indică că
societatea de asigurare se obligă să plătească creditorului prima de asigurare în contul
creditului şi, după caz, şi a plăţilor aferente, la producerea riscului, asigurat de debitor.
 Credite acordate în funcţie de domeniul (destinaţia) de activitate al debitorului şi în strictă
conformitate cu destinaţia indicată în contractul de credit:
a) credite de consum;
b) credite productive.
Creditele de consum se acordă populaţiei pentru achiziţii de automobile personale, aparate de uz
casnic, mobilă, pentru achitarea taxelor şcolare, pentru cheltuieli de concediu, medicale etc. Aceste
credite sunt acordate pe termen scurt sau mediu persoanelor fizice pentru cultură, sănătate, învăţământ
etc., fiind destinate să acopere costurile bunurilor şi serviciilor de care beneficiază. 25
Creditele productive, la rândul lor, se divid în credite pentru activitatea curentă şi credite pentru
investiţii. Creditele pentru activitatea curentă sunt cele acordate pe un termen scurt (până la 1 an)
agenţilor economici pentru desfăşurarea activităţii curente. Ele cuprind toată gama de credite şi sunt
oferite pentru susţinerea activităţii agenţilor economici. Creditul se acordă pe o perioadă stabilită, iar
rambursarea se face, de obicei, integral la scadenţă; dobânda calculată se achită lunar. Drept asigurare
pentru astfel de credite pot servi ipoteca, gajul cu deposedare şi fără deposedare, depozitele bancare,
garanţiile bancare, cauţiunile etc.
Creditele pentru investiţii se acordă pe termen mediu şi lung şi sunt destinate construcţiilor de
locuinţe, de obiecte industriale. Acest tip de credit are un coeficient mai mare de risc şi presupune calcule
de actualizare, precum şi de eficienţă a investiţiilor. Rambursarea se face conform contractelor de credit,
în general, plata se face în tranşe cu plata lunară a dobânzii aferente, garanţia materială în acest caz fiind
însăşi investiţia plus alte obiecte ce aparţin agentului economic.
Clasificarea respectivă implică şi direcţionarea creditelor în funcţie de domeniul de activitate al
debitorului, fiind în strictă conformitate cu destinaţia indicată în contractul de credit. Astfel, putem clasifica
creditele după următoarele ramuri economice:
 pentru activităţi în agricultură/industrie alimentară – creşterea, păstrarea şi comercializarea
recoltei; creşterea, îngrăşarea şi vinderea peştelului; pescuitul; lucrări în silvicultură etc.;
 pentru activităţi în industrie/comerţ – producerea, comercializarea cu amănuntul sau angro;
prestarea serviciilor: hoteliere, de spălătorie, medicale, de alimentaţie publică, consultaţii juridice
şi contabile etc.
 pentru executarea lucrărilor în industria energetică şi a combustibilului – producere, import
sau export, transportare, distribuire, păstrare şi vânzare a resurselor energetice în orice formă:
electricitate, benzină, cărbune, alt combustibil etc.;
 pentru executarea lucrărilor de procurări imobile/construcţii şi dezvoltare – achiziţionare,
construcţie, reconstrucţie a clădirilor comerciale, industriale sau a proprietăţilor rezidenţiale;
achiziţionare şi ameliorarea terenurilor prelucrate şi neprelucrate destinate amplasării
construcţiilor sau zonelor de agrement etc.;
 pentru consum, inclusiv pentru cheltuieli de gospodărire, de familie şi personale: pentru plata
costului achiziţiilor de automobile personale, tehnicii de uz casnic, mobilei; pentru achitarea
cheltuielilor privind studiile în instituţiile de învăţămănt; cheltuielilor de concediu etc.;
 credite pentru construcţia drumurilor şi transportare;
 alte credite.
26
Subiecte recomandate pentru discuţie:
1. Definiţi noţiunea de credit.
2. Enumeraţi şi expuneţi elemente creditului.
3. Definiţi noţiunea de garanţie bancară.
4. Enumeraţi şi expuneţi tipurile de garanţie bancară.
5. Descrieţi principalele forme şi criterii de clasificare a creditelor. Argumentaţi.
6. Ce presupun subiecţii de credit?
7. Explicaţi ce vizează creditul comercial.
8. Ce presupune creditul bancar?
9. Ce presupune creditul de consum?
10. Ce presupune creditul obligatar? Argumentaţi.
11. La ce se referă creditul public?
12. Ce vizează creditul bugetar?
13. Ce presupune creditul ipotecar?
14. Ce presupune creditul internaţional?
15. Care este rolul creditului în economia naţională?
16. Numiţi funcţiile creditului.
17. Stimulează creditul creşterea şi dezvoltarea economiei naţionale şi mondiale?
18. Ce se are în vedere prin formele creditului? Prezentaţi structura creditului.
Titluri de referate şi studiu de caz (lucrări complexe):

1. Caracteristica pieţei creditului: noţiune, participanţi şi intermediari.
2. Creditul – principiile şi modul de organizare a creditării economiei naţionale.
3. Dinamica creditării bancare în Republica Moldova.
4. Leasingul – alternativă la creditarea băncilor.
5. Necesitatea, apariţia şi esenţa creditului.
6. Reglementarea juridică a creditării bancare în Republica Moldova.
7. Rolul creditului în economia Republicii Moldova.
8. Rolul şi locul relaţiilor de credit în economia mondială şi particularităţile lor în Republica Moldova.
9. Tendinţe actuale în creditarea bancară din Republica Moldova.
10. Trăsăturile şi elementele creditului.
Referinţe bibliografice selective:

Acte normative:
1. Regulamentul cu privire la modul de garantare a creditelor acordate de Banca Naţională a Moldovei
băncilor, aprobat prin Hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei nr.51 din
15.11.96 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.83/110 din 26.12.96 (cu modificările
ulterioare).
2. Regulamentul cu privire la transferul de credit, aprobat prin Hotărârea Consiliului de administraţie al
Băncii Naţionale a Moldovei nr.373 din 15.12.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr.176-181/643 din 30.12.2005 (cu modificările şi completările ulterioare).
3. Regulamentul nr.3/09 cu privire la expunerile „mari”, aprobat de Consiliul de administraţie al Băncii
Naţionale a Moldovei, proces-verbal nr.37 din 01.12.1995 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
nr.70/31 din 14.12.1995 (cu modificările şi completările ulterioare).
4. Regulamentul nr.33/09-01 cu privire la acordarea creditelor de către bănci funcţionarilor săi, aprobat
de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei, proces-verbal nr.43 din 18.09.1996 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.64 din 03.10.1996 (cu modificările ulterioare).
5. Regulamentul privind condiţiile de acordare rezidenţilor a creditelor în valută străină de către băncile
licenţiate, aprobat prin Hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei, nr. 16 27
din 22.01.2009 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.47-48/180 din 03.03.2009.
6. Regulamentul privind facilităţile permanente de creditare acordate băncilor de către Banca Naţională
a Moldovei, aprobat prin Hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei nr.70
din 23.03.2006, în vigoare din 21.04.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.51-54/188
din 31.03.2006 (cu modificările şi completările ulterioare).
7. Regulamentul privind filialele, reprezentanţele şi oficiile secundare ale băncilor, aprobat prin
Hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei, nr.84 din 28 aprilie 2011 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.110-112 din 08.07.2011, art. 874.
8. Regulamentul privind modul de efectuare de către Banca Naţională a Moldovei a operaţiunilor de
depozit în lei moldoveneşti cu băncile licenţiate, aprobat prin Hotărârea Consiliului de administraţie al
Băncii Naţionale a Moldovei nr.424 din 28.12.2000, în vigoare din 15.02.2001 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr.16–18/65 din 15.02.2001 (cu modificările şi completările ulterioare).
Manuale:
1. Dardac Nicolae, Vîscu Teodora. Monedă şi credit. Bucureşti: Ed. ASE, 2002, vol. I.
2. Ghiţu Mila, Peribinos Mihail. Cum să obţii un credit/împrumut de la instituţiile bancare şi nebancare
din Republica Moldova. Chişinău, 2003, p.135.
3. Gîrlea Mihail. Monedă şi credit. Ghid metodologic. Chişinău, 2013, p.161.
4. Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian. Moneda – mica enciclopedie. Bucureşti:
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1998.
5. Kiriţescu Costin. Moneda, mică enciclopedie. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p.42.
6. Manolescu Gheorghe. Moneda şi ipostazele ei. Bucureşti. Ed. Economică, 1997.
7. Turliuc Vasile, Cocriş Vasile ş.a. Monedă şi credit. Iaşi: Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
2008. 354 p.

Tema 7. Creditul Trăsături, Caracteristici

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tema 7. Creditul Trăsături, Caracteristici

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

 să recunoască participanţii pieţei creditare;

Sistematizând numeroasele opinii exprimate, putem structura

trei concepţii privind fundamentele definirii creditului:

7.2. Trăsăturile şi funcţiile creditului

7.3. Elementele creditului: caracteristici

 Mijloacele băneşti ale agenţilor economici temporar neincluse în circuitul economic.

Sursa: elaborată de autori.

Analiza participanţilor la raportul de credite evidenţiază marea diversitate a acestora şi dimensiunile

Titluri de referate şi studiu de caz (lucrări complexe):

Referinţe bibliografice selective:

S-ar putea să vă placă și