DREPTUL ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

– NOTE DE CURS –
Rezumat

NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI AFACERILOR

Dreptul are două accepţiuni tradiţionale:

1. Reprezintă ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat al căror scop
este organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în cadrul principalelor relaţii
sociale – dreptul obiectiv.
2. Facultatea sau posibilitatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra
împotriva terţilor un interes legitim (protejat de lege) – dreptul subiectiv.
Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este
acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în
caz de nevoie prin constrângere.
Din punctul de vedere al conduitei impuse sau datorate, normele juridice sunt de
două feluri:
A) Norme imperative, subclasificate în:
a) Norme onerative. Sunt acele reguli care impun subiectului de drept să
aibă o anumită conduită, să săvârşească o anumită acţiune.
b) Norme prohibitive. Sunt acele reguli care interzic subiectului de drept să
aibă o anumită atitudine sau cer subiectului de drept să se abţină de la o anumită
acţiune.
B) Norme permisive (dispozitive). Sunt acele norme juridice care lasă la
aprecierea subiectului alegerea unei conduite ce nu poate încălca ordinea de drept,
permiţându-i să aibă o anumită atitudine sau să selecteze din mai multe variante cuprinse în
cadrul normei.
Dreptul afacerilor s-a dezvoltat din dreptul comercial, adaptându-se realităţilor
economice moderne. Fiind reglementat, în mare parte, prin norme permisive ce protejează
un interes particular, privat, al unor subiecte aflate în raporturi de egalitate juridică, dreptul
afacerilor face parte din sistemul de drept privat.
Este o ramură de drept interdisciplinară (pluridisciplinară), deoarece cuprinde,
alături de cele ale dreptului comercial, instituţii şi materii din dreptul civil, dreptul
proprietăţii intelectuale, dreptul muncii, dreptul financiar şi fiscal.
Definiţie: Dreptul afacerilor este un ansamblu de norme juridice care
reglementează relaţiile sociale stabilite în activitatea economică sau de afaceri.
Dreptul civil este acea ramură de drept care reglementează raporturile juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi/sau juridice aflate pe poziţii
de egalitate juridică.

Obiectul dreptului afacerilor. Obiectul unei ramuri de drept înseamnă sfera de

reglementare a respectivei ramuri. Prin urmare, obiectul dreptului afacerilor îl reprezintă
afacerile şi relaţiile ce se stabilesc în derularea acestora.
Afacerea comercială este o operaţiune prin care se realizează producţia de mărfuri,
executarea de lucrări, prestarea de servicii, interpunerea în schimbul şi circulaţia
mărfurilor, în scopul obţinerii de profit. Profitul este de esenţa oricărei afaceri. În absenţa
sa, operaţiunea respectivă nu este o afacere (ex.: contractul de donaţie).

IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR

Izvoarele dreptului afacerilor reprezintă forma de exprimare, veştmântul juridic pe

care îl îmbracă normele juridice care reglementează materia afacerilor.
În funcţie de natura lor, izvoarele se clasifică în izvoare normative şi izvoare
interpretative.
I. Izvoarele normative sunt cele care stabilesc, reglementează, normează, conduita
subiectelor de drept.
Art. 1 din Codul comercial prevede: ,,În comerţ se aplică legea de faţă, unde ea nu
dispune, se aplică Codicele civil”. Din interpretarea pozitivă a textului se conchide că, în
activitatea de comerţ, izvoarele specifice sunt codul comercial şi legile comerciale
speciale, iar unde acestea nu reglementează, se aplică legislaţia civilă (codul civil şi legile
civile speciale).
Sunt izvoare normative:
1. Constituţia României (legea fundamentală) cuprinde în art. 135
principiile de organizare a activităţii comerciale (libertatea în comerţ, libera
iniţiativă, concurenţa loială).
2. Codul comercial român. A fost adoptat în 1887 având ca model Codul
comercial italian (1882). În prezent, reglementează instituţiile fundamentale ale
dreptului afacerilor: faptele de comerţ, comercianţii, obligaţiile comerciale şi unele
contracte comerciale.
3. Legile comerciale speciale. Noţiunea de lege are două sensuri:
- în sens larg (lato sensu), legea reprezintă orice act normativ, indiferent de
organul emitent.

2
 - în sens restrâns (stricto sensu), legea este actul normativ adoptat de către
Parlament. Printre legile stricto sensu ce constituie izvoare ale dreptului afacerilor,
pot fi enumerate: Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului, Legea 11/1991 privind combaterea concurenţei
neloiale.
Ordonanţele Guvernului (ex.: O.G. nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, O.U.G. nr. 51/1997 privind contractul de leasing), sunt de două
feluri: simple şi de urgenţă. Ordonanţele simple sunt cele emise de Guvern pe baza
delegării legislative primite de la Parlament pe perioada vacanţelor parlamentare.
Ulterior aceste ordonanţe sunt supuse cenzurii Parlamentului, care emite o lege de
aprobare sau de abrogare, după caz. Ordonanţele de urgenţă sunt emise de Guvern
în situaţii de urgenţă, excepţionale, când procedura adoptării unei legi de către
Parlament se dovedeşte mult prea îndelungată, prin urmare inutilă.
Hotărârile de Guvern sunt acte normative fără putere de reglementare, ele
având doar rolul de a explica voinţa legiuitorului, de a crea cadrul necesar sau
organismele cerute de un anumit act normativ.
Normele metodologice, regulamentele, ordinele, instrucţiunile adoptate
de anumite organisme sau autorităţi competente (Banca Naţională a României,
Consiliul Concurenţei, Oficiul de stat pentru invenţii şi mărci) sunt acte normative
ce pot reglementa în domeniile de specialitate ale respectivelor autorităţi, însă fără a
contraveni sau a modifica dispoziţiile unei legi, ordonanţe sau hotărâri.
4. Codul civil şi legile civile speciale reprezintă un izvor normativ subsidiar
al dreptului afacerilor. Atunci când o anumită situaţie juridică, instituţie, materie,
nu este reglementată în Codul comercial sau în legile comerciale speciale, se
apelează la norma generală de drept comun, la dreptul civil.
II. Izvoarele interpretative sunt cele care interpretează, explică voinţa
subiectelor de drept angajate în raportul de afaceri sau voinţa legiuitorului reflectată în
actele normative. Sunt astfel de izvoare:
1. Uzul comercial reprezintă o practică socială folosită vreme îndelungată şi
respectată ca o regulă de conduită obligatorie.
2. Doctrina juridică constituie totalitatea lucrărilor (tratate, cursuri
universitare, studii, monografii), din domeniul dreptului.
3. Practica judiciară (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea soluţiilor
pronunţate de instanţele judecătoreşti în litigiile cu care au fost învestite. În dreptul
românesc, jurisprudenţa nu este izvor de drept decât într-un singur caz, cel al
recursului în interesul legii.

PRINCIPIILE DREPTULUI AFACERILOR

Principiile dreptului afacerilor sunt adevărate reguli de conduită, de orientare în

afaceri, atunci când normele legale sunt lacunare, confuze, anacronice sau sunt adoptate
având în vedere alte realităţi istorice. Aceste principii sunt: principiul libertăţii în comerţ,
principiul caracterului oneros al afacerilor, principiul aparenţei, principiul concurenţei
loiale.

I. Principiul libertăţii în comerţ. Libertatea în comerţ constă în dreptul unei

persoane de a încheia orice contract, cu orice partener şi orice clauze pe care părţile le
convin, singurele limite fiind impuse de ordinea publică şi bunele moravuri.

3
 Consecinţele principiului libertăţii în comerţ:
a. Libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului, în virtutea
căreia contractele de afaceri se încheie, de regulă, prin simplul acord de voinţă al
părţilor (regula consensualismului).
În mod excepţional, legea impune încheierea unor contracte în formă scrisă,
cerută fie pentru validitatea actului juridic (ex.: cambia, biletul la ordin, cecul), fie
pentru probă (ex.: contractul de garanţie reală mobiliară, contractul de consignaţie).

b. Libertatea probelor în litigiile comerciale. Potrivit art. 46 C. Com.,

obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu mijloace de probă admise în
dreptul comun (înscrisuri, martori, expertize), precum şi prin mijloace de probă
specifice (facturi acceptate, registre comerciale, corespondenţă comercială).
c. Libertatea soluţionării litigiului pe calea arbitrajului comercial. În
contractul pe care îl încheie, părţile pot prevedea o clauză, numită clauza
compromisorie, prin care convin ca orice litigiu apărut în executarea contractului,
nerezolvat pe cale amiabilă, să fie soluţionat prin intermediul arbitrajului comercial.

II. Principiul aparenţei în afaceri. Potrivit acestuia, comerciantul este îndreptăţit

să aibă încredere în aparenţa profesională, nefiind obligat să facă investigaţii pentru a
stabili provenienţa reală a mărfii, respectarea legii în circulaţia acesteia, realitatea calităţii
de subiect de drept a partenerului de afaceri. Este o aplicare a regulii error communis facit
jus.

III. Principiul caracterului oneros al afacerilor. Potrivit acestui principiu,

afacerile beneficiază de o prezumţie de caracter oneros, părţile urmărind întotdeauna
obţinerea unui folos patrimonial. Pentru unele contracte, Codul comercial face chiar
menţiune expresă că, spre deosebire de cele din dreptul civil, în dreptul comercial sunt
oneroase (ex.: în cazul contractului de mandat comercial, dacă nu s-a stipulat remuneraţia
mandatarului, judecătorul va fi îndreptăţit să o stabilească).

IV. Principiul concurenţei loiale în afaceri. Chiar dacă au un caracter oneros,

competitiv, speculativ, afacerile trebuie să se realizeze într-o manieră onestă, loială, de
cultivare a egalităţii de şansă.

FAPTELE DE COMERŢ

Pentru a califica normativ afacerile, Codul comercial român a optat pentru

denumirea de fapte de comerţ, spre deosebire de modelul său, Codul comercial italian, ce
utilizează noţiunea de „acte de comerţ”. Reglementările post-decembriste consideră
echivalente cele trei noţiuni: act de comerţ = fapt de comerţ = afacere.

Clasificarea faptelor de comerţ

Pornind chiar de la clasificarea legală, doctrina a identificat trei categorii de fapte

de comerţ: obiective, subiective, unilaterale (mixte).

4
 1. Faptele de comerţ obiective sunt cele calificate astfel de către art. 3 din Codul
comercial, datorită naturii lor şi pentru motive de ordine publică. Enumerarea este
exemplificativă, ceea ce înseamnă că, în funcţie de progresul şi dezvoltarea activităţii
comerciale, pot apărea noi categorii de fapte de comerţ ce pot fi incluse în această
categorie.
Clasificarea faptelor de comerţ obiective:
A. Operaţiuni de interpunere în schimbul şi circulaţia mărfurilor:
a) Vânzarea-cumpărarea comercială presupune o cumpărare făcută în scop
de revânzare sau o vânzare a unor bunuri cumpărate pentru a fi revândute. Rezultă
că de esenţa vânzării-cumpărării comerciale este intenţia de revânzare care trebuie
să îndeplinească trei condiţii cumulative:
1. Intenţia de revânzare trebuie să existe la momentul încheierii contractului.
2. Intenţia de revânzare trebuie adusă la cunoştinţă cocontractantului
(vânzătorului), expres sau tacit.
3. Intenţia de revânzare trebuie să privească bunul cumpărat.
Bunul cumpărat poate fi revândut atât în formă iniţială, cât şi după ce a fost
prelucrat şi transformat.
Obiectul vânzării-cumpărării comerciale îl reprezintă, conform Codului
comercial, doar bunurile mobile (producte, mărfuri, titluri de credit).
b) Operaţiunile de bancă şi schimb sunt rezervate băncilor şi caselor de
schimb valutar.
B. Întreprinderile reprezintă organizarea autonomă a unei activităţi, de către
întreprinzător şi pe riscul său, prin care se exploatează factorii de producţie (munca, natura,
capitalul), în vederea producerii de mărfuri, executării de lucrări, prestării de servicii, în
scopul obţinerii de profit.
a) Întreprinderea de construcţii are ca obiect construirea de edificii noi, dar
şi lucrări de reparaţii, amenajare, transformare a celor vechi.
b) Întreprinderile de fabrici şi manufactură sunt cele care transformă
materiile prime, materialele, în produse noi, utilizând mijloace mecanice, tehnice,
respectiv munca manuală.
c) Întreprinderile de furnituri sunt cele care prestează anumite servicii sau
predau anumite produse la termene succesive şi la un preţ prestabilit (ex.: furnizorii
de utilităţi).
d) Întreprinderea de spectacole publice presupune punerea la dispoziţia
publicului a unei producţii culturale, sportive, muzicale.
e) Întreprinderea de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri este cea care
facilitează încheierea tranzacţiilor comerciale printr-un intermediar.
f) Întreprinderea de editură, librărie, imprimerie şi vânzare a obiectelor de
artă.
g) Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri.
h) Întreprinderea de asigurare. Această activitate se realizează prin
intermediul unor comercianţi specializaţi, numiţi societăţi de asigurări.
i) Întreprinderea de depozit în docuri şi antrepozite.
C. Operaţiunile conexe sau accesorii sunt acele acte sau operaţiuni ce dobândesc
caracter comercial datorită strânsei legături pe care o au cu acte şi operaţiuni considerate de
lege afaceri (ex.: cumpărările sau vânzările de acţiuni sau părţi sociale ale societăţilor
comerciale, cambia, biletul la ordin, cecul, contractele de mandat, comision, garanţie reală
mobiliară, fidejusiune).

5
 Contractul de mandat este contractul prin care o parte (mandatarul) se obligă să
încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama celeilalte părţi (mandantul) de la care a
primit împuternicirea.
Contractul de comision este contractul prin care o parte (comisionarul) se obligă să
încheie anumite acte juridice în numele său, dar pe seama celeilalte părţi (comitentul), în
schimbul unei remuneraţii numită comision.
Contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia debitorul
unei obligaţii constituie în favoarea creditorului său o garanţie reală asupra unor bunuri
mobile în scopul asigurării executării obligaţiei asumate.
Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană numită fidejusor se
obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă acesta nu o va
executa.

2. Faptele de comerţ subiective reprezintă actele şi operaţiunile care dobândesc

caracter comercial datorită calităţii de comerciant a persoanei care le săvârşeşte.
Art. 4 Cod comercial instituie o prezumţie de comercialitate, în virtutea căreia sunt
considerate fapte de comerţ toate actele încheiate de un comerciant, chiar dacă nu se
încadrează în enumerarea de la art. 3. Această prezumţie este răsturnată în două cazuri:
1) Natura civilă a actului. Există anumite acte care, prin structura şi funcţia lor
esenţială, nu se pot referi la activitatea comercială şi rămân civile, indiferent de persoana
care le săvârşeşte (ex.: contractul de donaţie, testamentul, actele de dreptul familiei).
2) Necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant (ex.:
comerciantul cumpără bunuri pentru uzul său sau al familiei sale).

3. Faptele de comerţ unilaterale sau mixte. Având în vedere că mărfurile şi

serviciile sunt destinate şi necomercianţilor, este posibil ca actul juridic sau operaţiunea să
fie faptă de comerţ, fie obiectivă, fie subiectivă, numai pentru una dintre părţi.
Faptele de comerţ unilaterale sau mixte reprezintă actele sau operaţiunile încheiate
între comerciant şi necomerciant şi guvernate de legea comercială pentru ambele părţi.
Necomerciantul nu poate cere să i se aplice legea civilă pe motivul că acel act nu este
comercial pentru el.

Semnificaţia practică a calificării unor acte şi operaţiuni ca fapte de comerţ

În scopul facilitării tranzacţiilor comerciale şi întăririi creditului, afacerile sunt

supuse unor reguli speciale, diferite de cele aplicabile actelor civile.
a) Solidaritatea codebitorilor reprezintă o garanţie pentru creditori, aceştia putând
să urmărească pe oricare dintre debitori pentru întreaga creanţă.
În temeiul solidarităţii, fiecare codebitor solidar este obligat să plătească întreaga
datorie faţă de acelaşi creditor. Evident, debitorul care a plătit întreaga datorie sau mai mult
decât datora are un drept de regres împotriva celorlalţi codebitori solidari.
În temeiul divizibilităţii, fiecare codebitor este obligat să plătească numai partea sa
din datorie.
În obligaţiile comerciale cu mai mulţi debitori, solidaritatea se prezumă, fiind
regula, în timp ce în obligaţiile civile ea trebuie să fie expres prevăzută în contract. Prin
urmare, în civil, solidaritatea este excepţia, regula fiind divizibilitatea obligaţiei, iar în
comercial, solidaritatea este regula, iar divizibilitatea reprezintă excepţia.
Codul comercial a instituit şi solidaritatea fidejusorilor (garanţii personali ai
debitorului), atât între ei, cât şi faţă de debitorul principal, în timp ce, în dreptul civil,

6
fidejusorii răspund numai în subsidiar, dacă debitorul principal nu plăteşte, şi nu sunt
solidari cu acesta.
b) Momentul curgerii dobânzilor. În acest caz, dobânzile reprezintă daunele
interese pe care le datorează debitorul în caz de întârziere în executarea obligaţiei.
În obligaţiile comerciale, dobânzile încep să curgă de drept de la momentul la care
datoria a devenit exigibilă, adică de la data scadenţei. În obligaţiile civile, dobânzile sunt
datorate numai de la data punerii în întârziere a debitorului prin cerere de chemare în
judecată, notificare sau somaţie.
c) Interdicţia acordării termenului de graţie în obligaţiile comerciale. Termenul
de graţie reprezintă amânarea sau eşalonarea datoriei pe care judecătorul o poate acorda
debitorului. El este interzis în obligaţiile comerciale pentru a nu afecta celeritatea creditului
şi raporturile interdependente specifice afacerilor.
d) Proba obligaţiilor comerciale. În afaceri, există o mai mare libertate de
probaţiune, admiterea probei cu martori fără limitările prevăzute de Codul civil fiind lăsată
la latitudinea instanţei.
e) Interdicţia retractului litigios în cazul cesionarii unui drept litigios rezultat
dintr-o operaţiune comercială.

COMERCIANŢII

Noţiunea şi categoriile de comercianţi

Codul comercial nu oferă o definiţie noţiunii de comerciant, ci doar precizează cine

are această calitate. Potrivit art. 7 Cod comercial: ,,sunt comercianţi aceia care fac fapte de
comerţ având comerţul că profesiune obişnuită şi societăţile comerciale”.
În lumina dispoziţiilor citate, comerciantul poate fi definit ca orice persoană fizică
sau juridică ce desfăşoară activitate comercială, adică săvârşeşte fapte de comerţ
obiective în mod profesional şi în nume propriu.

Categorii de comercianţi

I. Comercianţii persoană fizică.

Condiţiile în care persoanele fizice pot desfăşura o activitate comercială sunt
reglementate de O.U.G. nr 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale. Potrivit
acestei reglementări, persoanele fizice (cetăţeni români şi cetăţeni ai statelor membre ale
Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European) pot desfăşura activităţi economice pe
teritoriul României în orice domeniu pe care legea nu îl exclude în mod expres liberei
iniţiative, în următoarele modalităţi:
- Persoană fizică autorizata (P.F.A.).
- Persoană fizică în calitate de titular al unei întreprinderi individuale.
- Persoană fizică în calitate de titular al unei întreprinderi familiale
constituită din doi sau mai mulţi membri ai unei familii.

II. Comercianţii persoană juridică:

- Societăţile comerciale.
- Regiile autonome.
- Organizaţiile cooperatiste.

7
 - Grupurile de interes economic.
Condiţiile de exercitare a profesiunii de comerciant

A. Capacitatea cerută persoanei fizice pentru a fi comerciant.

Capacitatea juridică are două componente:
1. Capacitatea de folosinţă care constă în aptitudinea unei persoane de a avea
drepturi şi obligaţii. Data naşterii este începutul capacităţii de folosinţă, iar data decesului
coincide cu încetarea acestei capacităţi.
2. Capacitatea de exerciţiu care constă în aptitudinea unei persoane de a dobândi şi
exercita drepturi şi de a-şi asuma şi executa obligaţii prin încheierea de acte juridice. Între
14 şi 18 ani, minorul are capacitate de exerciţiu restrânsă, putând încheia acte mărunte de
dispoziţie, iar la împlinirea vârstei de 18 ani, dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină.
O persoană fizică are capacitatea de a fi comerciant la împlinirea vârstei de 18
ani, adică la dobândirea capacităţii de exerciţiu depline. Există însă şi o excepţie prevăzută
de O.U.G. 44/2008, potrivit căreia minorul de 16 ani, membru al unei întreprinderi
familiale, are capacitatea de a fi comerciant.

B. Restricţiile privind exercitarea activităţii comerciale:

a) Incompatibilităţile. Caracterul speculativ al activităţii comerciale face
incompatibilă exercitarea acesteia de către persoanele care au anumite funcţii sau
profesii legate de interesele generale ale societăţii: judecătorii, procurorii,
parlamentarii (senatorii şi deputaţii), membrii Guvernului, aleşii locali, funcţionarii
publici, ofiţerii, diplomaţii, notarii publici, membrii clerului.
b) Decăderile. Asigurarea moralităţii şi legalităţii activităţii comerciale,
precum şi protejarea demnităţii profesiunii de comerciant, impun ca, în cazul
săvârşirii unor fapte grave, comerciantul să fie decăzut din dreptul de a exercita
această profesiune.
c) Interdicţiile. Pentru ocrotirea intereselor generale ale societăţii, de ordin
economic, social sau moral, anumite activităţi nu pot fi exercitate pe baza liberei
iniţiative (ex.: fabricarea şi comercializarea de echipament militar sau de droguri şi
narcotice).

Obligaţiile profesionale ale comercianţilor

1. Publicitatea prin Registrul Comerţului. În scopul aducerii la cunoştinţa celor

interesaţi, comercianţii sunt obligaţi să îndeplinească anumite formalităţi de publicitate:
- Înainte de începerea activităţii comerciale, trebuie să ceară înmatricularea
în Registrul Comerţului.
- Pe parcursul desfăşurării activităţii, sunt obligaţi să înscrie în acelaşi
registru menţiuni privind acte şi fapte a căror înregistrare este cerută de lege (ex.:
hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului, modificarea formei juridice a
societăţii comerciale).
- La încetarea activităţii comerciale, vor solicita radierea din Registrul
Comerţului.
2. Obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii. Pentru a asigura o bună
organizare şi desfăşurare a afacerilor, pentru a avea în permanenţă o oglindă a întregii
activităţi, precum şi un control asupra acesteia, comercianţii sunt obligaţi să ţină anumite
registre comerciale şi de contabilitate (registrul cartea mare, registrul jurnal, registrul
inventar).

8
 3. Exercitarea comerţului în limitele unei concurenţe licite. Fiecare comerciant
este obligat să acţioneze în vederea atragerii clientelei în limitele unei concurenţe licite,
loiale, cu respectarea legii.

FONDUL DE COMERŢ

Definiţie: Fondul de comerţ este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile,

corporale şi incorporale, pe care un comerciant le afectează desfăşurării activităţii sale,
în scopul atragerii clientelei şi, implicit, obţinerii de profit.

Elementele fondului de comerţ

I. Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt cele care nu au o existenţa

materială, palpabilă, ci una ideală, abstractă, putând fi percepute doar cu ,,ochiul minţii”.
Doctrina a identificat următoarele elemente incorporale:
a) Firma reprezintă un element de individualizare a comerciantului şi constă
în numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în
Registrul Comerţului, îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Firma trebuie să
se caracterizeze prin noutate şi să se deosebească de cele deja existente. Are
caracter obligatoriu si poate fi înstrăinată numai împreună cu fondul de comerţ.
b) Emblema reprezintă semnul sau denumirea care diferenţiază un
comerciant de altul de acelaşi gen. Are caracter facultativ şi poate fi înstrăinată
separat de fondul de comerţ.
c) Clientela şi vadul comercial. Clientela este definită ca totalitatea
persoanelor fizice sau juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant
pentru procurarea unor bunuri sau servicii. Ea determină, prin număr, frecvenţă şi
calitate, situaţia economică a unui comerciant, succesul sau insuccesul acestuia.
Clientelă se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care reprezintă
aptitudinea unui fond de comerţ de a atrage publicul.
d) Drepturile de proprietate industrială. Obiectele acestor drepturi sunt
împărţite în două categorii:
- Creaţiile noi (invenţiile, know-how-ul).
Invenţia este o soluţie tehnică nouă, ce poate avea ca obiect un produs, un
procedeu sau o metodă, aplicabilă industrial unei probleme din orice domeniu.
Know-how-ul reprezintă ansamblul de cunoştinţe tehnice necesare
fabricării, funcţionării, întreţinerii ori comercializării unor produse sau elaborării şi
funcţionării unor tehnologii ori procedee.
- Semnele noi (mărcile).
Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la
deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele
aparţinând altor persoane.
e) Drepturile de autor sunt cele prin care se protejează o creaţie literară,
artistică, ştiinţifică.

II. Elementele corporale ale fondului de comerţ sunt alcătuite din bunuri imobile
(terenuri, clădiri), şi bunuri mobile (materii prime, materiale, mărfuri).

Actele juridice privind fondul de comerţ

9
 Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi elementele sale componente pot forma
obiectul unor acte juridice: vânzare-cumpărare, locaţiune, garanţie reală mobiliară,
transmitere ca aport la o societate comercială. De asemenea, fondul de comerţ poate fi
transmis şi pe cale succesorală, în condiţiile Codului civil.

FORMELE SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

Societatea comercială este o grupare de persoane constituită pe baza unui contract

de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii pun în comun bunuri
pentru exercitarea unor acte de comerţ, în scopul obţinerii şi împărţirii profitului rezultat.

I. SOCIETĂŢILE DE PERSOANE

În societăţile de persoane (societatea în nume colectiv şi societatea în comandită

simplă), ceea ce interesează este încrederea dintre asociaţi, calităţile acestora, şi nicidecum
capitalul aportat. Sunt considerate în doctrină ,,societăţi închise”, din cauza caracterului
intuitu personae şi a numărului mic de asociaţi, ei fiind de obicei membrii unei familii sau
persoane ale căror relaţii se bazează pe încredere.

Societatea în nume colectiv (S.N.C.)

Capitalul social. Legea nu prevede o valoare minimă a capitalului social la

societăţile de persoane, dar acesta trebuie să existe la momentul constituirii societăţii,
pentru a putea dobândi personalitate juridică. Este fracţionat în părţi sociale, numite în
doctrină părţi de interese, care nu sunt în principiu transmisibile şi nici negociabile. La
constituirea capitalului social al societăţilor de persoane este admis orice tip de aport:
numerar, în natură (bunuri imobile şi bunuri mobile ), în creanţe.
Răspunderea asociaţilor. Asociaţii de la S.N.C. răspund nelimitat şi solidar.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că pentru datoriile societăţii ei răspund şi cu
patrimoniul propriu. De aceea, în cazul în care patrimoniul societăţii se dovedeşte
insuficient pentru acoperirea creanţelor, creditorii societăţii pot urmări bunurile proprii ale
asociaţilor. Răspunderea este solidară, în sensul că poate fi urmărit un singur asociat pentru
plata întregii datorii.
Asociaţii au posibilitatea să invoce beneficiul de discuţiune, în temeiul căruia pot
cere creditorilor să urmărească întâi societatea şi, numai dacă aceasta nu plăteşte, să se
îndrepte şi împotriva lor.
Conducerea, administrarea şi controlul. Conducerea societăţii se realizează de
către toţi asociaţii, neexistând obligaţia legală de a se constitui Adunarea Generală a
Asociaţilor (AGA). Hotărârile se adoptă, de regulă, pe principiul majorităţii, existând însă
şi operaţiuni pentru care se cere unanimitate de voturi.
S.N.C. este administrată de către unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau
neasociaţi, dar numai persoane fizice. Tot aceştia sunt cei care reprezintă societatea în
raporturile cu terţii, inclusiv cu autorităţile publice.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează de către asociaţi, dar poate
fi încredinţat şi unuia sau mai multor cenzori.
Dizolvarea societăţii se datorează atât unor cauze generale, comune oricărei forme
de societate comercială, (falimentul societăţii, expirarea termenului pentru care s-a

10
constituit societatea, imposibilitatea realizării obiectivului societăţii), cât şi pentru cauze
specifice societăţilor de persoane (decesul, punerea sub interdicţie, falimentul unuia dintre
asociaţi, atunci când numărul asociaţilor este insuficient sau când nu s-a prevăzut în actul
constitutiv continuarea activităţii cu moştenitorii).

Societatea în comandită simplă (S.C.S.)

Presupune două categorii de asociaţi: asociatul comanditar şi asociatul comanditat.

Asociatul comanditar este cel care deţine puterea de comandă, finanţează
operaţiunile societăţii, însă nu coordonează activitatea acesteia. Asociatului comanditat îi
revin prerogativele de administrare şi de reprezentare a societăţii. Asociatul comanditat
răspunde nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii, pe când cel comanditar răspunde
în limita aportului la capitalul social.
Toate celelalte precizări de la S.N.C sunt valabile şi la S.C.S.

II. SOCIETĂŢILE DE CAPITAL

Elementul esenţial al societăţilor de capital (societatea pe acţiuni şi societatea în

comandită pe acţiuni), îl reprezintă capitalul aportat de către acţionari, şi nicidecum
calităţile acestora sau încrederea dintre ei.

Societatea pe acţiuni (societatea anonimă)

Constituirea societăţii pe acţiuni. Se constituie pe baza unui contract de societate

şi a unui statut de funcţionare, legea permiţând şi întocmirea unui singur înscris, numit act
constitutiv, care să le cuprindă pe amândouă.
Specific societăţii pe acţiuni este constituirea acesteia în două moduri:
1. Prin subscripţie instantanee (simultană), la fel ca orice formă de societate
comercială, membrii fondatori formând capitalul social prin aporturi în numerar, în natură
şi în creanţe.
2. Prin subscripţie publică pe baza unui prospect de emisiune.
Acţionarii. Societatea pe acţiuni este destinată exploatării unor capitaluri mari,
unor afaceri de mare anvergură, şi, prin urmare, şi numărul acţionarilor ar trebui să fie
mare. Cu toate acestea, în prezent, legea prevede un număr minim de doi acţionari. Ei
răspund în limita aportului la capitalul social subscris.
Capitalul social. Se formează pe baza aporturilor acţionarilor, aporturi ce pot fi în
numerar şi în natură (la S.A. constituită prin subscripţie publică nu se acceptă aportul în
creanţe). Legea prevede o valoare minimă a capitalului social de 90.000 RON. Acesta
trebuie să fie vărsat la constituirea societăţii în proporţie de 30% din valoarea capitalului
social subscris de fiecare acţionar, urmând ca diferenţa să fie achitată în termen de 12 luni
pentru aporturile în numerar şi de 2 ani pentru aporturile în natură.
Capitalul social este fracţionat în acţiuni ce reprezintă titluri transmisibile şi
negociabile, atât pe pieţe organizate (Bursa de valori), cât şi pe pieţe neorganizate
(extrabursiere), mai ales atunci când acţiunile nu sunt cotate la bursă. Ele se pot transmite
prin acte inter vivos (vânzare, donaţie), şi prin acte mortis causa (testament). Valoare
minimă a unei acţiuni este de 10 bani.
Sunt două categorii de acţiuni:
- acţiuni nominative (în cuprinsul lor este înscris titularul)
- acţiuni la purtător (simpla deţinere valorează titlu de proprietate)

11
 Acţiunile conferă anumite drepturi titularilor lor: dreptul la vot în Adunarea
Generală a Acţionarilor, dreptul de a încasa dividende, dreptul de a li se rambursa valoarea
nominală în cazul dizolvării societăţii.
Conducerea societăţii este realizată de către Adunarea Generală a Acţionarilor, ce
poate fi ordinară şi extraordinară.
Administrarea societăţii se realizează în sistem unitar, prin Consiliul de
Administraţie şi directori, sau în sistem dualist, prin Consiliul de supraveghere şi
Directorat. Atunci când legea permite, poate să existe şi un singur administrator, persoană
fizică sau juridică, acţionar sau nu.
Controlul activităţii economico-financiare este efectuat obligatoriu de către
auditori financiari sau de către cenzori, aceştia funcţionând în număr de minimum 3 şi un
supleant, întotdeauna în număr impar. Cenzorii pot fi acţionari, cu excepţia cenzorului
expert contabil, care poate fi un terţ ce exercită profesia individual ori în forme asociative.
Societăţile pe acţiuni care optează pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse
auditului financiar.
Dizolvarea S.A. se produce atât din cauze generale, comune fiecărei forme de
societate, sau din cauze specifice: scăderea capitalului social sub limita minimă admisă de
lege şi necompletarea sa în termen, scăderea numărului asociaţilor sub limita prevăzută de
lege şi necompletarea sa în termen de 9 luni.

Societatea în comandită pe acţiuni (S.C.A.)

Are cel puţin un acţionar comanditat, căruia i se va încredinţa şi administrarea

societăţii, şi unul comanditar, în rest păstrează toate caracteristicile S.A.

III. SOCIETĂŢILE MIXTE

Societăţile mixte împrumută trăsături atât de la societăţile de persoane, cât şi de la

cele de capital.

Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.)

Constituirea societăţii se face pe baza unui contract de societate şi al unui statut de

funcţionare, iar în cazul S.R.L. cu unic asociat, doar pe baza unui statut.
Asociaţii. Fiind o societate mixtă ce împrumută trăsături şi de la societăţile de
persoane, asociaţii trebuie să se bazeze pe încredere şi pe calităţile lor, iar legea prevede şi
un număr maxim: 50 de asociaţi. Răspunderea lor este limitată la valoarea aporturilor.
Capitalul social se formează pe baza aporturilor în numerar şi în natură, cele în
creanţe fiind interzise la S.R.L. Valoarea minimă a acestuia este de 200 RON. Capitalul
social subscris trebuie să fie integral vărsat la constituirea societăţii. Fracţiunile de capital
social se numesc părţi sociale, nu sunt negociabile şi nici liber transmisibile, pentru
cesionarea lor fiind necesară respectarea dispoziţiilor legale, a celor ale actului constitutiv
şi ale Adunării Generale a Asociaţilor.
Conducerea societăţii este încredinţată Adunării Generale a Asociaţilor care ia
decizii pe baza principiului majorităţii.

12
 Administrarea revine unuia sau mai multor administratori numiţi prin actul
constitutiv sau aleşi de către Adunarea Generală a Asociaţilor din cadrul societăţii sau al
persoanelor din afara acesteia.
Controlul activităţii economico-financiare se exercită fie de către cenzori
(obligatoriu în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15), fie de către asociaţii
care nu deţin funcţia de administrator.
Dizolvarea se datorează unor cauze generale sau specifice: falimentul, retragerea
sau excluderea unui asociat atunci când nu se doreşte continuarea societăţii în forma de
SRL cu unic asociat.

Societatea cu răspundere limitată cu unic asociat

Legea reglementează şi societatea unipersonala în cazul societăţii cu răspundere

limitată. Unicul asociat poate fi o persoană fizică sau juridică şi este necesar să nu mai
deţină această calitate în altă societate cu unic asociat.
Asociatul unic exercită atribuţiile Adunării Generale a Asociaţilor şi poate fi şi
administrator.

TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

Titlurile comerciale de valoare pot fi definite ca înscrisuri în temeiul cărora

posesorul legitim este abilitat să exercite, la o data determinată, drepturile arătate în acele
înscrisuri.
După conţinutul lor, titlurile comerciale de valoare se clasifică în trei categorii:
I. Efectele de comerţ sunt acele înscrisuri care conferă posesorilor legitimi dreptul
la plata unei sume de bani:
a) Cambia este înscrisul prin care o persoană, numită trăgător, dă dispoziţie
alteia, numită tras, să plătească o sumă de bani, la data scadenţei, unei a treia
persoane, beneficiarul.
b) Biletul la ordin este înscrisul prin care o persoană, numită emitent sau
subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la data scadenţei altei persoane,
numită beneficiar.
c) Cecul este înscrisul prin care o persoană dă dispoziţie unei bănci la care
are un disponibil să plătească o sumă de bani altei persoane.
II. Valorile mobiliare sunt acele înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi
complexe, patrimoniale şi personal nepatrimoniale:
a) Acţiunile constituie fracţiuni ale capitalului social, care conferă titularilor
calitatea de acţionar şi anumite drepturi: drepturi la dividende, dreptul la vot în
Adunarea Generală a Acţionarilor, dreptul la restituirea valorii nominale în cazul
dizolvării sau lichidării societăţii.
b) Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială (S.A.,
S.C.A.), în schimbul sumelor de bani împrumutate şi care încorporează îndatorirea
societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente.
III. Titlurile reprezentative ale mărfurilor sunt înscrisuri care conferă un drept
de proprietate sau de garanţie asupra unor mărfuri aflate în depozite sau încărcate pe nave
pentru a fi transportate:

13
 a) Conosamentul este înscrisul eliberat de către comandantul sau armatorul
navei pe care mărfurile sunt încărcate în vederea transportului, posesorul legitim al
acestuia fiind considerat proprietarul mărfurilor.
b) Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului dreptul de
proprietate asupra unor mărfuri depozitate în magazii specializate (docuri,
antrepozite, silozuri).
c) Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al unui drept de
garanţie reală mobiliara asupra unor mărfurilor depozitate.

14