Universitatea ”DUNĂREA DE JOS” Galați

Facultatea TRANSFRONTALIERĂ De Științe Umaniste,

Economice si Inginerești

Referat
DREPTUL COMERȚULUI INTERNAȚIONAL

Tema: Activitatea internațională a societăților comerciale

Galați,2021

1
 Comerțul internațional cuprinde totalitatea operațiunilor de import și export demărfuri, lucrări
și servicii pe care le desfășoară persoane fizice și / sau juridice având calitateade subiecte ale
dreptului comerțului internațional, cu parteneri de naționalitate străină sau cu bunuri aflate în
tranzit internațional (operațiuni pe piețe străine).

 Comerțul internațional, privit în accepțiunea sa restrânsă, îmbracă pe planul dreptului

formaactelor și faptelor de comerț internațional.
 Dintre actele de comerț internațional, cele mai importante – ca frecvență și sferă de
cuprindere – sunt contractele comerciale internaționale, care constituie una dintre
instituțiile centrale aleacestei materii.
 Dreptul comerțului internațional reprezintă o totalitate de norme juridice prin care
sereglementează raporturile care se stabilesc în procesul de inițiere, desfășurare și
finalizarea operațiunilor de comerț internațional și de cooperare economică
internațională.
 Dreptul comerțului internațional este ansamblul de norme conflictuale, norme de drept
civil,de drept comercial și de drept material uniform, prin care se reglementează
raporturile decomerț internațional și de cooperare economică stabilite între participanții
la circuitul mondialde valori și de cunoștințe.

Comerțul internațional se caracterizează prin:

o celeritate;
o Încredere;
o Securitate a tranzacțiilor și a creditului;
o Certitudine juridică

Reglementările specifice comerțului în general și comerțului internațional în special urmăresc:

a) simplificarea și accelerarea operațiilor comerciale;

b) ocrotirea creditului și, în consecință, a creditorilor.

Normele juridice prin care sunt reglementate raporturile de drept ale comerțului
internaționalconsacră un set de reguli privind simplificarea și accelerarea operațiilor comerciale:

a) formalitățile cerute pentru validitatea actului juridic sunt minime și ușor de îndeplinit;

b) în materie comercială, majoritatea sistemelor de drept național nu reclamă o

anumeformalitate pentru punerea în întârziere a debitorului.

2
c) Normele dreptului comerțului internațional consacră în materie de probațiune
principiullibertății probelor;

d) Termenele de prescripție sunt diferite în materie comercială față de cele existente în

dreptulcivil.

e) organizarea unei jurisdicții speciale în domeniul comerțului internațional, anume

arbitrajulinternațional organizat sub diverse forme și funcționând pe baza unei proceduri
simplificate

Scurt istoric

În teoria societăţilor, scopul a fost privit iniţial în strânsă legătură cu obiectul de activitate.
După 1990, problema pornea de la bine cunoscutul Decret privind persoanele fizice şi juridice
nr. 31/1954 care sancţiona cu nulitatea (absolută, conform doctrinei) toate operaţiunile unei
persoane juridice care depăşeau scopul acestei persoane (aşa numitul „principiu al specialităţii
capacităţii de folosinţă a persoanei juridice”). Doctrina de la începutul anilor ’90, prin vocea
profesorului Beleiu (într-un articol publicat în 1991 în Revista de Drept Comercial) a realizat o
totală suprapunere între scopul societăţii „comerciale” şi obiectul de activitate al acesteia. De
aici, concluzia că orice act al societăţii care depăşea obiectul de activitate era nul.

Acestei opinii i s-a adăugat, în viaţa practică, aplicarea de către autorităţile fiscale a dispoziţiilor
unei legi diferite (nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale
ilicite) care, iniţial, sancţiona contravenţional (cu amendă şi confiscarea veniturilor) efectuarea
de acte de comerţ ce depăşeau obiectul de activitate. Eram destul de tânăr când legea aceasta
„făcea ravagii”, dar îmi aduc aminte diverse povestiri privind aplicarea ei energică de către
autorităţile fiscale. Ulterior, conţinutul contravenţiei respective a fost modificat (sancţionând
doar realizarea de acte de comerţ fără îndeplinirea condiţiilor legale), fără însă ca această
modificare să conducă imediat şi la o stopare a aplicării incorecte a legii.

Prin urmare, pentru actele juridice ce se situau în afara obiectului de activitate, exista şi un risc
de anulare a operaţiunilor, dar şi un risc de dublă sancţiune contravenţională. Nu mă întrebaţi
cum şi dacă se corelau, eu am început să lucrez când problema se înfăţişa doar ca un risc teoretic.

Ulterior, lucrurile s-au mai calmat. Pe de o parte, începând din 1997, în LS există art. 55 (1)
care instituie principiul că şi actele ce depăşesc obiectul de activitate obligă societatea. Deci,

3
dintr-o anumită perspectivă, adio nulitate pentru depăşirea obiectului de activitate. Pe de altă
parte, doctrina s-a orientat într-o altă direcţie, arătând că scopul societăţii „comerciale” (ca scop
al persoanei juridice avut în vedere de Decretul nr. 31/1954) era unul larg, de a face acte de
comerţ, în timp ce obiectul de activitate era doar o limitare statutară a acestui scop. Nu în ultimul
rând, aplicarea agresivă a Legii nr. 12/1990 a fost din ce în ce mai puţin vizibilă (şi în general,
pentru operaţiuni repetate neincluse în obiectul de activitate).

Astfel, anterior apariţiei NCC, situaţia era mult mai liniştită iar riscul anulării unor operaţiuni ce
depăşeau obiectul de activitate sau a sancţiunilor contravenţionale era scăzut.

Participanţii la raporturile de comerţ internaţional pot fi calificaţi, în funcţie de ordinea juridică

de apartenenţă, în două grupe distincte şi anume:

 subiecţi de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale a diverselor state, şi

 subiecţi de drept ce aparţin ordinii juridice internaţionale.

Indiferent dacă aparţin ordinii juridice naţionale sau internaţionale, sunt subiecte participante la
raporturile juridice de dreptul comerţului internaţional

 comercianţii (în primul rând societăţile comerciale şi comercianţii persoane

fizice), şi

 statele şi organizaţiile internaţionale.

Societăţile comerciale sunt principalii participanţi la relaţiile comerciale internaţionale.

Sistemele de drept caracterizate prin dualitatea dreptului privat cunosc două criterii de deosebire
între societatea comercială şi societatea civilă: un criteriu clasic, material şi un criteriu modern,
formal. Potrivit primului criteriu, o societate al cărei obiect, declarat în contractul de societate şi
statut, constă în efectuarea de fapte de comerţ definite ca atare de legislaţia comercială, este
societate comercială. Potrivit celui de-al doilea criteriu, orice societate, independent de obiectul
ei de activitate, este comercială dacă este constituită întruna din formele prevăzute de lege pentru
o astfel de societate (acest al doilea criteriu este utilizat de legea română). În anumite legislaţii,
deşi se utilizează obiectul activităţii drept criteriu de calificare a societăţii comerciale, se cunosc
societăţi civile ca activitate si comerciale ca formă.

4
Orice societate comercială are o dublă natură: contractuală, dată de contractual de societate si
instituţională, dată de personalitatea juridică a societăţii. Contractul de societate trebuie să
îndeplinească condiţiile de validitate cerute oricărui contract (capacitate, consimţământ, obiect,
cauză), precum şi condiţii specifice: stipularea aporturilor, împărţirea beneficiilor şi pierderilor şi
affectio societatis (intenţia de a se asocia).

Principala clasificare a societăţilor comerciale este aceea în societăţi de persoane si societăţi de

capitaluri. Societăţile de persoane se constituie intuitu personae, iar în cazul lor asociaţii răspund
pentru obligaţiile societăţii în mod solidar şi nelimitat. Societăţile de capitaluri se constituie din
considerente financiare, iar acţionarii răspund pentru obligaţiile societăţii în limita aportului lor
la capitalul social. În ceea ce priveşte natura instituţională a societăţi, aceasta este o consecinţă a
personalităţi sale juridice. Ca persoană juridică, societatea se identifică prin firma comercială,
sediu, naţionalitate. Societatea comercială răspunde în nume propriu pentru obligaţiile pe care şi
le-a asumat (prin intermediul reprezentanţilor săi sau al organelor de conducere), este citată în
justiţie în nume propriu.

Problema naţionalităţii societăţii comerciale implică anumite dificultăţi, deoarece noţiunea de

naţionalitate a fost creată pentru persoanele fizice si ea este greu de adaptat la persoana juridică.

Criteriile după care se determină legea naţională a societăţii nu sunt aceleaşi în toate ţările:
în unele ţări se foloseşte criteriul locului de constituire, în altele cel al 8 A se vedea în acest sens:
B. Ştefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi P e- dagogică,
Bucureşti, 1983, p. 59.

sediului social real sau în altele criteriul controlului, etc. Dar important este să se stabilească acel
criteriu care să determine naţionalitatea, susceptibil să acopere problematica atât sub aspectul
capacităţii de folosinţă, cât şi sub cel al conflictelor de legi, deoarece problema legăturii unei
societăţi comerciale cu statul priveşte ambele aspecte.

Dreptul român consacră drept criteriu de stabilire a naţionalităţii persoanei juridice criteriul
sediului social real. Astfel, art. 40 alin. 1 din Legea 105/1992 prevede că persoana juridică are
naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.
Iar alin. 2 al aceluiaşi articol dispune: dacă persoana juridică are sedii pe mai multe teritorii
statale, determinant pentru identificarea naţionalităţii acesteia este sediul real. Potrivit aceleiaşi
legi, prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de conducere şi de gestiune a

5
activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de acţionari sau asociaţi din alte state. Prin intermediul naţionalităţii societăţii, la care
se ajunge prin d e- terminarea sediului social real, se stabileşte legea societăţii (lex societatis) -
lege căreia îi este supus statutul juridic al societăţii.

Dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 105/1992 stabilesc următoarele: persoana juridică are
naţionalitatea străinului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului consultativ, sediul social.

Dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei
juridice este sediul real. Prin sediul real se înţelege locul unde se află centrul principal de
conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sânt
adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari sau asociaţi din alte state. Art. 41 din aceeaşi
lege stabileşte că statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională,
determinată în modul prevăzut la art. 40. Statutul organic al sucursalei înfiinţate de către
persoana juridica într-o alta tara este supus legii naţionale a acesteia. Statutul organic al filialei
este supus legii statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu, independent de legea
aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o.

Dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 105/1992 stabilesc că legea statului organic

al persoanei juridice cârmuieşte îndeosebi:

a) capacitatea acesteia;

b) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;

c) drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat;

d) m odul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere

ale persoanelor juridice;

e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;

f) răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;

g) modificarea actelor constitutive;

h) dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice.

6
Conform art. 2 din aceeaşi lege străinii sânt asimilaţi, în drepturi civile cu cetăţenii români în tot
ce priveşte aplicarea dispoziţiilor legale. Asimilarea se aplică şi în beneficiul persoanelor juridice
străine.

Potrivit art. 3, când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează sa fie dată
unei instituţii de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare alificarea juridica stabilită de
legea română.

Tot dispoziţiile Legii 105/92 prevăd că dacă legea străină, retrimite la dreptul român, se aplică
legea română, afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel. Retrimiterea făcută de legea
străină la dreptul altui stat este fără efect. Iar în cazul în care legea străina aparţine unui stat în
care coexistă mai multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină dispoziţiile aplicabile.

În ceea ce priveşte dreptul român, ţara noastră recunoaşte societăţile comerciale străine,
reciprocitatea fiind presupusă, sub condiţia recunoaşterii persoanei juridice potrivit legislaţiei
sale naţionale.

Conform art. 6 din Legea nr. 105/1992 aplicarea legii străine este independentă de condiţia
reciprocităţii, afară numai dacă dispoziţiile ce urmează sau legi speciale nu prevăd altfel.

În cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt, îndeplinirea ei este prezumată până la
dovada contrară. Dovada se solicită Ministerului Justiţiei, care stabileşte situaţia reală, prin
consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.

7
Scopul societăţii în actuala legislaţie

NCC, prin art. 206, elimină „principiul specialităţii capacităţii de folosinţă al persoanei juridice”,
arătând că persoanele juridice pot avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin
natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Dispare astfel riscul nulităţii
absolute a operaţiunilor care depăşesc scopul persoanei juridice în general şi al societăţii (foste
„comerciale”) în special. Mai mult, pare să devină nerelevantă noţiunea de scop al persoanei
juridice, aşa cum o înţelegeam anterior: atâta timp cât persoana juridică poate avea orice drepturi
şi obligaţii (deci nu doar subsumate unui scop), ce rost mai are să discutăm despre scopul său?

Ce facem însă cu art. 1 (1) din LS? Anterior NCC, aşa cum am văzut, acest articol era considerat
ca menţionând scopul societăţii („comerciale”), şi anume de a face acte (fapte) de comerţ. El nu
a dispărut după modificările LS determinate de noile coduri, ci are doar o formulare diferită,
arătând că, în vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice şi persoanele
juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi cu personalitate juridică, conform dispoziţiilor LS.

Se poate spune că acest articol consacră totuşi un scop al societăţilor? Ce consecinţe ar fi dacă
admitem o asemenea afirmaţie?

În ceea ce mă priveşte, articolul respectiv joacă în acest moment doar rolul de a diferenţia
societăţile reglementate de LS de alte tipuri de societăţi, în sensul că doar societăţile
reglementate de LS ar putea desfăşura activităţi cu scop lucrativ. Mai mult sau mai puţin, este
ceea ce se întâmpla şi anterior NC, când societăţile reglementate de LS erau singurele care
puteau face acte (fapte) de comerţ. Cât de reuşită este diferenţierea în acest moment rămâne o
problemă deschisă: în trecut, puteam avea o imagine cât de cât asupra faptelor de comerţ (prin
definirea lor în art. 3 şi chiar 4 din Codul comercial), în timp ce, în prezent, nu prea ştim ce sunt
aceste activităţi cu scop lucrativ şi dacă ele includ doar fostele acte (fapte) de comerţ sau pot
acoperi o sferă mai largă de operaţiuni, precum cele ale profesiilor liberale.

Oricum, nu cred că acest articol intră în conflict cu art. 206 NCC. Prin urmare, o societate
reglementată de LS (şi care desfăşoară activităţi cu scop lucrativ) va putea avea şi orice alte

8
drepturi şi obligaţii (nelucrative), fără ca acestea să fie ameninţate de sancţiunea nulităţii
absolute.

Să nu ignorăm totuşi art. 1 (1) LS. După părerea mea, el trebuie analizat şi în contextul
problematicii interesului societar şi al operaţiunilor cu titlu gratuit realizate de o societate, aşa
cum vom vedea mai jos.

Obiectul de activitate

Spre deosebire de scop, obiectul de activitate continuă, şi după noile coduri, să fie o prezenţă în
viaţa societăţilor. Mărturisesc că ideea unui obiect detaliat de activitate îmi scapă în continuare,
după suficienţi ani în câmpul muncii juridice, indiferent din ce perspectivă aş privi. Iar problema
îmi pare şi mai de neînţeles după apariţia NCC.

Astfel, am văzut că, de principiu, obiectul de activitate era privit în doctrină ca o limitare
statutară a capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Trebuie, însă, să înţelegem că această
abordare a pornit dintr-o dorinţă (bine întemeiată, de altfel) a unor autori de a găsi, anterior NCC,
o contrapondere la teoria neproductivă a suprapunerii dintre scop şi obiect de activitate (cu
sancţiunea aferentă a nulităţii absolute). În prezent însă, datorită art. 206 NCC, aşa cum arătam
mai sus, nu trebuie să mai căutăm justificări pentru a explica de ce obiectul de activitate diferă de
scopul societăţii. Prin urmare, de ce ar trebui să mai acceptăm ideea unei limitări statutare a
capacităţii de folosinţă, sub forma obiectului de activitate, în loc să acceptăm că societatea poate
desfăşura orice activitate lucrativă?

Şi practic îmi scapă necesitatea ca societăţile să-şi pună pe pagini întregi ale actului constitutiv
un obiect de activitate pe care probabil în mare parte nu îl realizează, temându-se în acelaşi timp
că nu au prins în acesta o anume activitate pe care s-ar putea întâmpla să o realizeze ocazional.
Bun, am discutat mai sus despre implementarea agresivă a Legii nr. 12/1990, care ar putea
explica într-o oarecare măsură această tendinţă. Însă, în mod normal, din moment ce art. 206
NCC permite societăţilor să facă ce operaţiuni doresc, Legea nr. 12/1990 ar trebui să devină
irelevantă. Şi astfel, actele societăţilor ar putea descrie obiectul de activitate în câteva paragrafe
(aşa cum vedem că se întâmplă în alte ţări un pic mai dezvoltate decât a noastră) sau, de ce nu, ar
putea să nu specifice acest obiect deloc.

9
 E adevărat, chiar şi pentru cei mai flexibili profesionişti ai dreptului societar va fi dificil să
accepte ideea lipsei totale a obiectului de activitate sau ideea unui obiect de activitate concis. Cel
mai probabil însă, opoziţia la asemenea idei va veni din alte părţi. S-ar putea ridica argumentul
că menţionarea domeniului de activitate şi a obiectului principal în actul constitutiv serveşte unor
scopuri statistice (să nu uităm că Institutul Naţional de Statistică este cel care emite şi revizuieşte
CAEN). La fel, s-ar putea invoca şi argumente din perspectiva procedurilor de autorizare a unor
societăţi ce activează în domenii specifice: alegerea de către societăţi drept obiect principal a
unor anumite activităţi poate impune restricţii sau cerinţe suplimentare pentru acestea, iar
asemenea restricţii/cerinţe pot fi mai uşor administrate de autorităţi în măsura în care pot porni
de la un cod CAEN bine-determinat, decât de la o descriere mai mult sau mai puţin detaliată a
activităţii respectivelor societăţi.

Prin urmare, trebuie să acceptăm că, deşi strict conceptual, obiectul de activitate nu pare a avea
nici o relevanţă juridică în lumina noilor realităţi normative (iar societăţile nu sunt „ţinute” să
observe acest obiect), menţinerea cerinţei declarării acestuia poate fi justificată pe alte
considerente.

Din această perspectivă, în mod ideal, obiectul de activitate ar trebui să se transforme într-o
cerinţă pur statistică, în sensul de a nu mai fi inclus în actul constitutiv, ci doar declarat la
Registrul Comerţului. O asemenea soluţie ar fi şi în concordanţă cu ideea că, dincolo de
aspectele statistice sau de autorizare, obiectul de activitate nu are o altă relevanţă juridică asupra
capacităţii societăţii.

Sunt însă destul de realist să înţeleg că o asemenea soluţie nu are prea multe şanse să prindă viaţă
în viitor. Aş putea însă trăi cu o asemenea situaţie dacă aş şti măcar că în practică obiectului de
activitate nu i se mai acordă importanţă dincolo de cerinţele speciale de autorizare şi că (i)
societăţile nu se mai înghesuie să îşi includă în obiectul de activitate operaţiuni pe care le fac
(sau le vor face) mai mult sau mai puţin frecvent şi (ii) nu aş mai auzi niciodată că depăşirea
obiectului de activitate (chiar şi prin operaţiuni frecvente) atrage temeri sau sancţiuni pe Legea
nr. 12/1990. Probabil şi în acest caz realismul ar trebui să mă determine să nu aştept totuşi prea
mult.

10
Interesul social

În teorie, dar şi în viaţa practică, vom vedea invocată cu privire la un act juridic şi ideea de
interes al societăţii, ca noţiune distinctă de aspectele legate de capacitate. Prin capacitate înţeleg
posibilitatea societăţii de a încheia un act, ceea ce, sub imperiul art. 206 NCC, înseamnă aproape
orice act, iar sub imperiul legislaţiei anterioare însemna un act care fie se încadra în obiectul de
activitate fie, dacă depăşea acest obiect, era totuşi subsumat scopului de a efectua acte (fapte de
comerţ). Mai mult sau mai puţin, aspectele pe care le-am discutat mai sus.

Exemplele care se pot oferi sunt multe, dar probabil actele juridice care ridică cel mai frecvent
problema interesului societar sunt cele prin care societatea garantează datoria unui terţ, fie el
afiliat sau nu societăţii (iar societatea în cauză nu este o societate care efectuează asemenea
operaţiuni în cadrul activităţii sale curente).

Fără îndoială, referirea la interesul societăţii este corectă şi, în mod ideal, orice act societar
trebuie să fie în interesul acesteia. Problema este că, deşi unanim acceptat, conceptul de interes al
societăţii poate fi dificil de conturat din punct de vedere normativ. Sau, cu alte cuvinte, sunt
dificil de identificat norme juridice care să consacre direct protejarea interesului societăţii şi pe a
căror încălcare societatea să-şi întemeieze eventuale acţiuni în anulare a actelor juridice care nu
sunt în interesul societăţii.

Da, există art. 1441 (4) LS care impune administratorilor unei SA să acţioneze în interesul
societăţii (obligaţie fiind totodată aplicabilă şi directorilor, membrilor consiliului de
supraveghere şi directoratului). Dar, fiind o normă care instituie o obligaţie de conduită pentru
administrator, mi-e greu să-mi imaginez că ea ar putea sprijini, pe lângă acţiunea în răspundere a
acestuia, şi o eventuală acţiune în anulare a unor acte încheiate de administrator în defavoarea
societăţii. În plus, obligaţia respectivă nu este aplicabilă SRL-urilor, deci…

11
Pe de altă parte, nici art. 127 LS şi nici art. 1443 LS, care au în vedere situaţia de conflict de
interese între societate şi acţionari/administratori, nu se referă la soarta actului încheiat dintr-o
asemenea situaţie şi pot fi cu greu privite ca susţinând o acţiune în anularea unui asemenea act.
La fel, articolele LS similare din materia SRL-urilor (art. 193 (2) sau art. 197 (3) coroborat cu
art. 79).

Probabil, putem palpa o oarecare protecţie implicită (dar mai eficientă) a interesului social în
cazul actelor juridice care sprijină/concretizează infracţiunile reglementate de LS (şi, de ce nu, de
alte norme penale). Normele penale respective protejând un interes public, pot sprijini, în cazul
încălcării lor, şi eventuale acţiuni în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice în cauză.
Protecţia respectivelor norme penale se reflectă astfel şi în ce priveşte societatea, normele
respective putând astfel fi considerate ca sprijinind şi interesul social. Bineînţeles, dacă actul
juridic ce nu este în interesul societăţii nu se încadrează într-o normă penală (a LS sau din alt act
normativ), va fi din nou dificil de identificat o normă puternică care să reglementeze ideea de
interes al societăţii.

Reţinem astfel că, oricât de corect şi, aşa cum vom vedea, de actual, interesul societăţii rămâne
totuşi mai mult o noţiune abstractă decât una cu o consacrare normativă coerentă, astfel încât
eficienţa sa rămâne limitată.

Dupa cele expuse ,pot spune ca conceptul de societate comercială, implică asocierea a două sau
mai multe persoane, cu punerea în comun a unor resurse, în vederea desfăşurării unei activităţi
economice şi împărţirii beneficiilor obţinute.

În dreptul roman,societăţile erau de mai multe tipuri :

societăţi în cadrul cărora se puneau în comun toate bunurile prezente şi viitoare

(universitates rerum);
societăţi în cadrul cărora se punea în comun un singur lucru (societas unius rei);
societăţi în cadrul cărora se puneau în comun veniturile (societas quaestus);
societăţi cu un singur fel de afaceri (societas alianius negationis), de pildă, societatea
publicanilor (societas publicanomm), care avea drept obiect arendarea impozitelor
statului.
12
 Participarea societăților comerciale la raporturile de drept comercial internațional pune
problema recunoașterii internaționale a personalității lor juridice.

Doar în condițiile în care statele străine unde ele desfășoară activități permanente sau
temporarele acordă o deplină recunoaștere a personalității juridice, participarea lor la raporturile
juridicede comerț internațional poate deveni efectivă și eficientă.

Prin recunoașterea personalității juridice a societății comerciale străine nu trebuie să i se creeze

persoanei juridice respective un regim de favoare comparativ cu subiecții de drept existenți
înordinea juridică națională a statului de recunoaștere.

Personalitatea juridică recunoscută presupune anumite limitări:

a) societatea străină nu poate dobândi prin efectul recunoașterii personalității sale juridice
maimulte drepturi decât cele ce i-au fost încredințate de lex societatis (o aplicare a
principiuluirespectului internațional al drepturilor câștigate).
b) Societatea străină nu poate dobândi în statul de recunoaștere drepturi pe care legea acelui
statnu le acordă societăților comerciale făcând parte din ordinea juridică națională a
statuluirespectiv.

Art. 2 al Convenției de la Haga din 1 iunie 1956: personalitatea juridică a unei

societățicomerciale străine va putea fi recunoscută într -un stat contractant ce ia în considerare
sediulreal doar atunci când legislația națională a statului respectiv consideră că acel sediu se află
peteritoriul altui stat a cărui legislație națională acordă și ea importanță sediului real.

Sucursala societății este un sediu secundar al societății comerciale stabilit în țara de constituire a
acesteia sauîn alte țări. Nu are personalitate juridică și, prin consecință, nu are nici independență
din punct devedere juridic față de societatea care a create-o

Sucursala este supusă legii societății care a decis constituirea ei, fiind supusă legilorțării străine
în care ea funcționează doar în ce privește înființarea sucursalei.

Reprezentanța (agenția) societății comerciale este o entitate juridico-economică, care are rolul
de intermediar între societatea care aconstituit-o și partenerii ei contractuali.

Nu este și nu poate fi organizată ca întreprindere producătoare de mărfuri, prestatoare deservicii

sau executantă de lucrări pentru clientele

13
Grupări de societăți comerciale sunt:

a) Gruparea de tip trust– constituie o structură realizată prin reunirea mai multor
societățicomerciale de forță economică relativ redusă în cadrul căreia integrarea societăților
implicateeste totală.

- Societățile implicate sunt subordonate unei conduceri centralizate care stabilește

direcțiiileactivității economice a grupului, precum și obiectivele și mijloacele acestei activități.

b)Gruparea de tip holding este în esență o societate comercială care, deținând în mod
legal,majoritatea acțiunilor uneia sau mai multor filiale, are controlul activității acestora.

-de regulă,holding -ul stabilește directive obligatorii pentru societățile aflate sub controlul său pe
linie financiară, de management și de comercializare a produselor.

c) Gruparea de interes economic– se deosebește de societatea comercială propri-zisă,deoarece

nu urmărește în mod necesar un scop lucrativ;

-nu este necesară constituirea unui capital social ca instrument economic de realizare afinalității
pentru care această grupare a fost creată.

-societățile implicate în constituirea grupării au o resposabilitate nelimitată și solidară

pentruobligațiile asumate de grupare.

Totodata dreptul european al societăților comerciale este codificat parțial în Directiva (UE)
2017/1132 în ceea ce privește anumite aspecte, iar statele membre continuă să aplice propriile lor
legi în acest domeniu, pe care le modifică din când în când pentru a se alinia la directivele și
regulamentele UE. Eforturile depuse în prezent pentru elaborarea unui drept al societăților
comerciale și a unui cadru de guvernanță corporativă modern și eficient pentru întreprinderile,
investitorii și angajații europeni, urmăresc să îmbunătățească mediul de afaceri din UE.

14
În doctrina juridică sunt evidenţiate următoarele funcţii ale societăţilor comerciale:

De organizare , care presupune stabilirea structurilor interne, numirea organelor de conducere

şi control, precizarea modului de constituire şi a competenţei acestora, determinarea formei de
transformare etc.

De concentrare a capitalului necesar unei activităţi profitabile. Volumul capitalului social

necesar se dimensionează de fondatori în funcţie de obiectul de activitate, de condiţiile impuse
de lege etc. Această funcţie se manifestă nu numai la construirea societăţii, ci pe tot parcursul
funcţionării, transformării, fuzionării sau divizării sale.

De garantare a drepturilor creditorilor prin capitalul social. Gajul creditorilor este asigurat de
capitalul social, iar distribuirea de beneficii nu poate afecta capitalul social, astfel încât creditorii
au asigurată satisfacerea creanţelor lor. Cu cât capitalul social este mai mare cu atât mai mare,
este încrederea terţilor în societatea comercială.

De satisfacere a intereselor economice şi sociale ale asociaţilor. Scopul de bază al asociaţilor la

crearea societăţilor comerciale constă în obţinerea de beneficiu, pentru care aceştia îşi unesc
bunurile şi desfăşoară activitatea aducătoare de profit. Mărimea beneficiilor nu este determinată
de lege, ci numai de eficienţa diversităţii formelor de asociere şi de prevederile legale ce
reglementează acordarea dividendelor. Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai
adecvat instrument juridic de canalizare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor
scopuri sociale, precum satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.

Funcţia lucrativă, care deosebeşte societăţile comerciale de alte forme de asociere şi presupune
realizarea unor activităţi specifice: comerţul, producţia, prestarea de servicii, executarea de
lucrări etc. Anume prin această funcţie se atinge scopul desfăşurării unei activităţi social-utile,
contribuind la creşterea valorii patrimoniului, adică la crearea valorii adăugate.

Funcţia economică a societăţilor comerciale. Societăţile comerciale, ca şi toate celelalte instituţii

de drept, îşi datorează apariţia unor cauze economice şi sociale. Pentru a-şi îndeplini rolul său
economic, societatea comercială a fost concepută ca un organism autonom, căruia legea i-a
conferit personalitate juridică. Societăţile comerciale au contribuit la dezvoltarea maşinismului şi
comunicaţiilor, care au permis extinderea pieţelor, cu toate consecinţele benefice asupra
civilizaţiei moderne.
15
Concluzie:
In concluzie pot adauga ca comerţul internaţional constituie o modalitate esenţială de realizare a
circuitului mondial de valori pe fondul evoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane.

Dreptul comerţului internaţional nu constituie o ramură distinctă a sistemelor juridice naţionale

ori a ordinii juridice internaţionale, ci o materie juridică interdisciplinară şi pluridisciplinară.

Omul nu este în stare să-şi atingă singur toate scopurile sale şi, odată cu sporirea nevoilor lui,
asocierea a devenit inevitabilă. Ideea de „societate” s-a născut şi s-a dezvoltat din cauze de ordin
economico-social. Viaţa socială, fiind rezultatul unui întreg proces de sinteză, a transformat
raporturile umane de coexistenţă în raporturi de cooperare. În aceste condiţii, a generat ideea
cooperării între mai mulţi întreprinzători, care să realizeze împreună astfel de activităţi.

Cred ca intre cele două discipline există norme de drept comun, amândouă prezintă caracter
patrimonial şi comercial. Amândouă izvorăsc din acte şi fapte de comerţ, iar subiectele lor sunt
persoane fizice şi juridice care prezintă calitatea de comercianţi. Pe de altă parte, există o
deosebire importantă dată de caracteristica de internaţionalitate a raportului juridic, susceptibilă
să atragă aplicarea unui sistem de drept străin.

16
Bibliografie:

1. https://www.juridice.ro/280683/scop-obiect-de-activitate-interes-social-cum-se-mai-
coreleaza.html
2. https://www.creeaza.com/afaceri/comert/PARTICIPANTII-LA-COMERTUL-
INTE192.php
3. https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/35/dreptul-societatilor-
comerciale
4. https://lege5.ro/Gratuit/gm2dgnrq/obiectul-de-activitate-al-societatii-comerciale-
statut?dp=giytqojtgy2tq
5. https://www.ueb.ro/drept/ebiblioteca/old/rezumat_dreptul_comertului_internationa
l.pdf
6. https://legeaz.net/dictionar-juridic/activitate-principala-a-societatii-comerciale

17