LECŢIA 3.

DEPOZITAREA DEŞEURILOR
Cuvinte cheie: depozitare temporară, depozitare controlată, rampă de
depozitare a deşeurilor, rampa ecologică.
Probleme generale de depozitare
În prezent, în lume, se practică mai multe sisteme de tratare a reziduurilor
menajere, atât pentru neutralizarea acestora cât şi pentru valorificarea unor materiale sau
subprodusul obţinute, astfel:
- incinerarea cu sau fără recuperarea energiei termice şi a fierului;
- compostarea materialelor organice şi transformarea în îngrăşământ agricol, cu
selectarea prealabilă a unor deşeuri de fier, hârtie, sticlă, etc;
- depozitarea controlată a reziduurilor menajere şi stradale cu recuperarea unor
terenuri degradate. (RĂDULESCU, 2001)
De regulă, instalaţia de incinerare se aplică la localităţile cu peste 100.000
locuitori şi compostarea la cele sub 100.000 locuitori.
Grupată în instalaţii mixte, incinerarea şi compostarea asigură un mai bun
randament şi o elasticitate mai mare în exploatare, având în vedere şi variaţia mare a
compoziţiei reziduurilor menajere. Cea mai răspândită metodă este cea a depozitării pe
terenuri libere ( tabel 2.1 )
În ţara noastră, metoda principală de neutralizare a reziduurilor menajere este
depozitarea acestora pe terenuri neproductive, iar din anul 1982 au început să fie realizate
şi unele instalaţii de incinerare a reziduurilor menajere. Iată de ce, în cadrul lucrării, se va
pune accent în special pe probleme de depozitare.
Tabelul 2.1Metode de neutralizare a reziduurilor (GLYNN, HEINKE, 1996)
Ţara Procedeu utilizat Total %
Depozitare Ardere Compostare
Total % Total % Total %
S.U.A. (1966) 738,0 79,2 1011) 20,3 50,0 0,5 933,0 100
după nr. de
locuitori peste
25.000
Germania 47,92) 78,0 12,12) 20,0 1,2 2,02) 61,2 100
(1970) după
nr. de
locuitori
(mil.)
Olanda 2,3 65,03) 0,7 20,0 0,5 15,0 3,5 100
(1971) după
cantitatea
gunoaielor
(mil. t/an)

1) Total 250 instalaţii;

2) 430 depozitare organizată; 30 instalaţii de ardere; 16 instalaţii de compostare;
3) 7,5 % (175 t/an ) depozitare organizată.
Soluţia cea mai răspândită pe plan mondial este depozitarea gunoaielor în
perimetrul localităţilor sau în locuri mai îndepărtate prin aşezarea direct pe sol. Acest
lucru se explică, în primul rând, prin faptul că practic soluţia nu necesită nici o investiţie,
iar cheltuielile de exploatare sunt minime. În localităţi se găsesc în general terenuri

38
adânci acvifere sau gropi, care trebuie asanate şi care pot fi valorificate prin umplerea lor
cu gunoaie.
Metoda cea mai simplă pentru umplerea acestor terenuri este depozitarea deschisă
a gunoaielor (nearanjată) de mai multe ori în straturi de 3-4 m grosime, fără nivelare şi
acoperire, foarte des în formă de dâmburi. Această formă este frecvent întâlnită în
străinătate chiar şi în ţările dezvoltate industrial. Conform datelor statistice, de exemplu
în Germania, în anul 1970, la aproximativ 80% din locurile de depozitare a gunoaielor, a
fost folosit acest procedeu. Din ancheta efectuată în SUA în anul 1971 a rezultat că din
cele aproximativ 14.000 locuri autorizate de depozitare a gunoaielor în procedau deschis,
au fost 95%.
În România, suprafaţa ocupată în prezent la nivelul întregii ţări în aceste rampe de
depozitare a reziduurilor menajere este de circa 500 ha, din care pentru municipiul
Bucureşti, circa 50 ha.
Criterii de amenajare şi exploatare a rampelor de gunoi orăşeneşti
Depozitarea se face în cea mai mare parte printr-o descărcare directă în gropile
respective, cu sau fără acoperire cu materiale inerte.
În zona depozitelor de gunoaie deschise, aerul este viciat de un miros urât, iar în
gunoaiele neacoperite se înmulţesc rapid muştele. Sunt destul de frecvente şi cazurile de
aprindere şi ardere a gunoaielor. Fumul şi cenuşa degajate, praful de suprafaţă şi
materialele mai uşoare care sunt ridicate şi purtate de vânt, poluează mediul
înconjurător pe întinderi apreciabile. De multe ori, în gunoaiele depuse în straturi groase,
substanţele organice se descompun toarte greu şi lent. Pe de altă parte, produsele de
descompunere dizolvabile în apele de precipitaţii, prin scurgerea lor în sol poluează şi
contaminează apele freatice, fenomen care, mai ales în cazul gropilor adânci, poate să se
extindă pe suprafeţe mari.
Datorită acestor prejudicii, astfel de locuri de depozitare pot fi acceptate din punct
de vedere igienic numai la distanţe relativ mari (500-1.000 m) faţă de surse de apă. Ca
urmare, se impune ca asemenea locuri de depozitare a gunoaielor, din punct de vedere
sanitar, să fie realizate după studierea detaliată, la fata locului, a situaţiei şi condiţiilor
concrete existente şi să fie amplasate astfel încât să se asigure faţă de sursele de apă o fâşie
de protecţie de cel puţin 500-1.000 m. În multe ţări, depozitarea deschisă a gunoaielor este
reglementată prin prescripţii foarte severe. Ea este condiţionată de acoperirea succesivă a
stratelor de gunoaie cu alte materiale (zgură, moloz, cenuşă) inerte sau pământ.
Pentru determinarea acestui teren necesar anual se utilizează în general expresia
următoare (ROJANSCHI, DIACONU,1996):

V=
unde:
V – reprezintă necesarul de volum de umplut anual, revenit pe cap de locuitor
(m3);
VSA – factorul de considerare a volumului stratului de acoperire; valoarea lui
oscilează între 1,7 si 1,33, în funcţie de grosimea stratului;
ma – cantitatea anuală de gunoaie, revenită pe cap de locuitor (kg/ loc. an); .
S1 – greutatea volumetrică a gunoaielor (kg/m3);
t – gradul de compactare la care se poate aştepta în umplutură (%).

39
 Conform prescripţiilor în vigoare locurile de depozitare trebuie să fie amplasate
faţă de cursurile de apă de suprafaţă, lacuri, instalaţiile de alimentare cu apă, la o distantă
de cel puţin 150 m. Nivelul interior al gunoaielor depozitate trebuie să fie deasupra
nivelului cel mai ridicat al apelor freatice. Acest procedeu reduce acţiunile negative ale
depozitării deschise, însă are un dezavantaj foarte mare întrucât nu poate fi aplicat decât
în afara perimetrului localităţilor, cât şi faptul că necesită o suprafaţă de teren destul de
mare. Terenurile umplute pot fi folosite în agricultură sau în alte scopuri.
Stabilirea amplasamentelor pentru aceste depozite de gunoaie cât şi exploatarea lor
sunt reglementate de prescripţii sanitare foarte severe, dintre care menţionăm:
- gunoaiele pot fi depuse în terenuri de depozitare numai în straturi cu grosimea de
cel mult 1,8 m;
- după o grosime de 20-22 cm, straturile trebuie să fie acoperite cu pământ sau alte
materiale corespunzătoare; stratul proaspăt depus nu poate sta neacoperit mai mult de 24
de ore
- plasă de sârmă;
- materiile care se descompun uşor sau cele putrescibile trebuie să fie separate şi
îngropate într-un loc special stabilit în incinta depozitului, la o adâncime de cel puţin 60
cm;
- trebuie prevenită apariţia incendiilor, în care scop se vor asigura instalaţiile de stins
corespunzătoare.
În general, atât la proiectarea şi amenajarea, cât şi la exploatarea acestor spaţii de
depozitare a gunoaielor, trebuie avute în vedere considerente strict necesare în cazul
unei protecţii eficiente a mediului înconjurător.
Conform unui studiu de evaluare a impactului asupra mediului, întocmit în
vederea construirii unui deponeu, deşeurile acceptate pentru depozitarea acestora în
deponeu şi emisiile de gaze generate, dependente de materia brută depusă.
Astfel, stabilirea amplasamentului pentru depozitarea gunoaielor trebuie făcută cu
acordul organelor sanitare, agenţiilor de protecţie a mediului, a oficiului pentru ape şi a
altor organe de specialitate. Depozitele de gunoaie trebuie să fie realizate pe cât posibil
pe bază regională. Pentru localităţile cu numărul de locuitori sub 20.000 nu este permisă
realizarea de depozite de gunoaie. În prealabil, trebuie analizate posibilităţile de
micşorare a volumelor (concasare, măcinare). Faţă de localităţile cele mai apropiate,
trebuie asigurată o fâşie de protecţie de cel puţin 200 m. La alegerea amplasamentului
trebuie avut în vedre ca nivelul apelor freatice să fie pe cât se poate mai adânc, iar
deasupra lor să fie un strat de protecţie impermeabilă naturală. În gropile de extracţie a
balastului, cât şi în şanţuri care au legături cu ape de suprafaţă sau cu ape freatice,
depozitarea gunoaielor este interzisă. Trebuie evitată folosirea terenurilor mlăştinoase, cu
nivelul adânc al carierelor de piatră care nu izolează apa. La proiectarea depozitelor
trebuie avută în vedere şi încadrarea lor ca formă în caracterul zonei respective. De
asemenea, trebuie luată în consideraţie reţeaua de drumuri existentă în sensul ca vehiculele
de transport gunoaie să aibă acces la depozit şi în timp nefavorabil.
O atenţie specială se acordă pregătirii terenului depozitului şi depozitării
gunoaielor. Terenul depozitului trebuie realizat astfel încât să nu fie posibilă poluarea,
respectiv contaminarea apelor freatice şi a apelor de suprafaţă. În acest scop, suprafaţa
terenului trebuie să fie izolată de ape freatice. La acest lucru se poate renunţa numai în
acele cazuri când apele freatice sunt la adâncimi mari şi deasupra lor există un strat

40
protector impermeabil natural (argilă) însă şi în acest caz suprafaţa fundului depozitului
trebuie să fie compactată, în prealabil.
În cazul în care nu există un strat impermeabil natural, realizarea lui este
obligatorie. Se recomandă folosirea în acest scop a gunoaielor menajere ciuruite (având
mărimea granulelor mai mică de 50 mm). Stratul de impermeabilizare pe fundul
depozitului trebuie să fie depus subţire (0,5-1,0 m) şi compactat corespunzător. Din
experienţele efectuate a rezultat că acest strat din gunoaie menajere are capacitatea de
rezistenţă faţă de infiltraţii aproximativ similară cu a celui realizat din compost.
În cazul nivelelor ridicate ale apelor freatice, si în special acolo unde diferenţa
între cota nivelului fundului depozitului şi a nivelului apelor freatice este 1,0 m, trebuie
realizată o izolare de impermeabilizare prin alte metode cum ar fi de exemplu
căptuşeala cu un start de argilă cu grosimea compactă de cel puţin 30 cm;
compactarea solului cu mortar de ciment, cu mâl de carbid cu conţinut de apă mai mic de
60 %, etc. În cazuri speciale trebuie utilizate folii de material plastic sudabile.
Din acest punct de vedere, concasarea gunoaielor este foarte avantajoasă.
Vehiculele care sosesc în depozit sunt dirijate spre locul de descărcare de către personalul
de supraveghere. Nu este permisă descărcarea vehiculelor la marginea depozitului ci la o
distanţă anumită spre interior. Împrăştierea gunoaielor descărcate în grămezi se face cu
vehicule pe şenile echipate cu lame de buldozer.
Sunt avantajoase vehicule pe pneuri întrucât acestea au o presiune specifică,
superficială mai mare decât cele pe şenile. Gradul de compactare depinde foarte mult de
grosimea stratului depus. Sunt cazuri frecvente când gunoaiele sunt descărcate pe o panta
mai mare de 3,0 m, când se autosortează după granulaţie. Gunoaiele mari se rostogolesc la
picioarele pantei şi acolo prin cutii, lăzi, etc, se formează un canal de aerisire la un anumit
tiraj. Acest lucru favorizează răspândirea mirosului urât şi parţial şi pericolul de aprindere
ca urmare a producerii de metan. Straturile de gunoi astfel depuse nu pot fi compactate
corespunzător cu nici un fel de mecanism. În scopul prevenirii alunecării ulterioare a
gunoaielor depozitate, depunerile trebuie efectuate în forma de parcele. Fiecare parcelă
trebuie înconjurată pe margine cu un dig de pământ. Acesta trebuie supraînălţat parţial cu
ridicarea nivelului gunoaielor depozitate.
Nivelul gunoaielor trebuie să fie deasupra digului, asigurându-se o panta
corespunzătoare pentru scurgerea apelor din precipitaţiile atmosferice. În funcţie de
condiţiile locale, apele de precipitaţii trebuie evacuate prin şanţuri, conducte sau tuburi de
drenaj, pozate în pământ.
Suprafaţa de depunere trebuie să fie acoperită de pământ sau moloz de construcţie
sau cu alte materiale similare, după fiecare 1,5 m înălţime.
Circulaţia în depozit trebuie astfel organizată încât vehiculele să aibă posibilitatea
DE a se apropia de locul de descărcare din orice parte. Trebuie evitată circulaţia pe urmele
bătute, cunoscut fiind că efectul de compactare cel mai bun este produs chiar de vehicule.
După terminarea umplerii depozitului, suprafeţele trebuie acoperite cu materiale,
adecvate şi pentru utilizarea ulterioară a terenurilor respective. Depozitul trebuie să fie,
împrejmuit cu un gard corespunzător pentru a împiedica accesul persoanelor străine.
Trebuie să fie asigurate instalaţii sanitare (igienice) şi mijloacele de protecţie necesare
personalului muncitor. Se recomandă montarea la intrarea în depozit a unor cântare
basculă. Apele reziduale evacuate prin conducte sau şanţuri trebuie dirijate spre
cursurile de apă cele mai apropiate.

41
 Un mod de a asigura şi eficienta economică a acestei activităţi este şi
valorificarea terenurilor de depozitare. Depozitele de gunoaie umplute sunt adecvate
pentru a fi valorificate în agricultură sau silvicultură. În aceste cazuri este necesar ca
suprafaţa gunoaielor să fie acoperită cu un strat de pământ de 30 cm. Este
recomandată aplicarea pe suprafaţă a unui strat de compost. Dacă terenurile
respective se împăduresc, trebuie evitată sădirea unor soiuri de pomi cu rădăcini
adânci întrucât după putrezirea rădăcinilor se vor forma o serie de canale prin care apele
freatice pot fi poluate.
Se recomandă realizarea pe aceste terenuri de parcuri sau terenuri sportive cu
plantarea unei vegetaţii corespunzătoare. Realizarea parcurilor trebuie proiectata
dinainte şi asigurată încadrarea lor în ansamblu.
Dacă terenurile de depozitare sunt utilizate ca suprafeţe pentru construcţii de
locuinţe sau clădiri industriale trebuie să se procedeze cu mare atenţie întrucât pot apărea
fenomene de coroziune, tasări sau alunecări care ar putea să fie periculoase pentru
construcţiile respective. Nu este permisă realizarea pe aceste terenuri de clădiri de locuit
cu mai multe nivele sau hale industriale care necesită o fundare adâncă sau capacitate
portantă mare. Trebuie avut în vedere şi corodarea rapidă a diferitelor conducte pozate în
aceste terenuri. Aceste terenuri pot fi folosite în principal pentru construirea de diferite
depozite.
Platforme de depozitare a deşeurilor industriale
Problema esenţială în acest caz este cea a etanşării depozitelor. Trebuie menţionat că
recent în Statele Unite ale Americii, prescripţiile tehnice impun pentru etanşarea
depozitelor de deşeuri, care ocupă însumat o suprafaţă de 40 km 2 un sandwich
constituit din două geomembrane, între care este intercalat un geotextil, iar în statul
Virginia sunt cerute trei geomembrane. (MARTON, MOŢ,1997)
Protecţia geomembranei, sensibilă de obicei la sarcini concentrate, se obţine cu
uşurinţă, prin acoperirea cu un strat din geotextile neţesute. Calitatea prescrisă pentru
geotextil, exprimată prin greutatea sa unitară (grosimea şi textura sa de fapt) corelată cu
grosimea stratului de deşeuri pe care trebuie să le suporte, este următoare:
Grosimea stratului de deşeuri Greutatea geotextilului (g/m 2)
0m<h>2m 600
2 m < h > 10 m 1.200 – 1.800
10 m < h > 20 m 2.000
20 m < h > 40 m 3.000
Această corelaţie este bazată pe experienţă. Pentru fiecare proiect este necesar să
se facă determinări prin încercări în laborator, pentru a se stabili cel mai adecvat strat de
protecţie. Este evident ca un strat de impermeabilizare este bun în măsura în care sistemul
de protecţie, care îi asigură integritatea fizică, este bine dimensionat. Desigur că detalii
tehnice privind amenajarea depozitelor de deşeuri şi a utilizării materialelor geosintetice se
pot găsi în lucrările de specialitate ce se simt acum din ce în ce mai prezente în
bibliotecile din România.
În această intervenţie, problematica amenajării depozitelor de deşeuri industriale,
iazuri industriale, bazine de şlam, nu a fost abordată întrucât în afară de necesitatea de a le
etanşa faţă de apele subterane, ele comportă aspecte în special de stabilitate, rezultate
din fenomene hidrodinamice, care presupun o tratare distinctă.

42
 Rampe de depozitare a deşeurilor
Rampe de depozitare brute
Acest procedeu este foarte vechi şi constă în stocarea deşeurilor brute sau mărunţite,
într-un teren oarecare, într-o excavaţie naturală sau într-o carieră dezafectată.
Această tehnică, în speţă foarte simplă, foarte ieftină la origine, este eliminată de
către legislaţia actuală din domeniul mediului din România, începând cu anul 1995, la
apariţia noii legi a mediului înconjurător.
Cauzele pentru care acest tip de rampă nu mai este permis sunt generate de
problemele actuale de poluare a apei freatice, poluarea solului, aerului, agresiunile aduse
peisajului etc.
Rampe de depozitare controlate
Potrivit legislaţiei ţărilor din UE, legislaţie regăsită în reglementările actuale, şi în
România concepţia şi amenajarea rampelor controlate trebuie să răspundă următoarelor
principii:
- realizarea unei etanşeităţi pe fundul şi pe taluzurile laterale ale rampei;
- colectarea lichidelor care se stochează în partea inferioară şi evacuarea spre o
instalaţie de epurare;
- realizarea unor straturi intermediare de izolare între diferitele etaje ale unei rampe;
- realizarea unei etanşeităţi superioare în momentul saturării rampei;
- redarea terenului pentru folosinţă agricolă, silvică sau alte utilizări (terenuri de
sport etc.), după o prealabilă acoperire cu straturi fertile de sol.
Cu scopul de a proteja subsolul de acţiunea deşeurilor menajere în momentul
alegerii locului de amplasare a rampei, este de preferat alegerea unor locuri care prezintă o
etanşeitate naturală.
Un strat de argilă sau de bentonită creează premisele realizării unei etanşeităţi
naturale. Se poate de asemenea utiliza pământ îmbogăţit cu o anumită cantitate de
bentonită. Adăugarea de 4-5 % bentonită de sodiu, permite reducerea permeabilităţii de la
10-6 m/s până la 10-9 m/s. Bentonita de calciu este de asemenea posibil de utilizat pentru
mărirea etanşeităţii.
Pentru realizarea unei etanşeităţi artificiale, se recurge la geomembrane.
Geomembranele sunt foi din materiale puţin permeabile, în general din polietilenă de înaltă
densitate (PEHD) destinate a împiedica transportul lichidelor în deschiderile geotehnice.
Ele sunt practic impermeabile, având coeficientul de permeabilitate k = 10-15. Ele
sunt foarte subţiri (d – 2 mm) şi, în consecinţă, foarte sensibile la şocuri în timpul
amplasării.
În SUA pierderile de lichide admise de către reglementările în vigoare sunt de 10
l /zi/ha.
Lichidele care provin din descompunerea deşeurilor sau din precipitaţii şi care se
infiltrează prin deşeuri, trebuie să fie colectate şi evacuate spre o instalaţie de epurare.
Astfel se recomandă aplicarea sub straturile de etanşeitate a unui strat drenant pe fundul
sau sub taluzurile laterale.
Pentru uşurarea evacuării lixiviatului (lichid impregnat cu substanţe din deşeuri),
rampa trebuie să prezinte o pantă de 2-5 %.
Pe măsură ce rampa se umple, trebuie prevăzute straturi de acoperire
intermediare. 0 dată rampa umplută, o etanşeitate superioară durabilă, va împiedica
infiltrarea apei de ploaie.

43
 Etanşeitatea superioară trebuie să împiedice scăparea gazelor, înspre mediu cu
provocarea unor emisii necontrolabile. Aceste gaze sunt captate cu instalaţii speciale de
captare de gaze.
Reglementările în vigoare în UE prevăd o structură de etanşeitate faţă de subsol,
constituită din 8 straturi:
- un strat de pietre de 10 cm inserate între 2 geotextile
- un strat de argilă de 60 cm
- un geotextil
- un strat de nisip de 30 de cm, care conţine o reţea de drenaj
- o geornembrană PEHD de 2 mm
- un strat de nisip de 10 cm
- un strat de pietriş de 5-12 cm, gros de 40 de cm, şi care conţine o reţea de
drenuri
- un geotextil cu rol de filtru
Depozitarea controlată are la bază capacitatea de autopurificare a solului. Ea
constă în depozitarea deşeurilor pe sol în locuri special amenajate, de preferinţă locuri
declive, gropi naturale, cariere vechi sau crevase (figura 2.2).
După umplerea cu deşeuri, aceste suprafeţe se acoperă cu un strat de sol (20-
30cm) pentru iniţierea mineralizării. Procesul de biodegradare joacă în acest caz un rol
foarte important, fiind favorizat de prezenţa în masa deşeurilor a materialelor
biodegradabile.

Timpul de degradare a câtorva tipuri de deşeuri frecvente în gunoiul menajer este:

ţigara (3 luni), hârtie (4 luni), beţe de chibrit (6 luni), filtru de ţigară (2 ani), lemn (15

44
ani), recipiente de aluminiu (10-100ani), materiale plastice (100-1000 ani) şi sticlă (4000
ani)(FĂTU şi colab, 1999).
Figura 2.2 Depozitarea amenajată (ROJANSCHI,DIACONU,1996)
a) umplere pe terenuri plate (apele freatice sunt la 100m adâncime)
b) umplere în gropi (dacă nivelul apelor freatice este înalt): a-gunoaie depozitate; b-
strat de acoperire; c- strat de închidere; d-izolaţie; e-piatră spartă, pietriş, etc; f- şanţ
pentru evacuarea apelor din precipitaţii atmosferice

Deşeurile se aşează în straturi cât mai afânate pentru a se descompune rapid şi se

acoperă cu pământ pentru a nu fi accesibile insectelor şi rozătoarelor. Sub această formă,
în decurs de câţiva ani se realizează o mineralizare completă a deşeurilor, iar terenul
poate fi reutilizat de exemplu prin amenajarea de zone verzi sau terenuri de sport.
O atenţie specială se acordă pregătirii terenului în vederea amenajării depozitului
şi depozitării gunoaielor. Terenul trebuie tratat astfel încât să nu fie posibilă poluarea,
respectiv contaminarea apelor freatice şi a apelor de suprafaţă. În acest scop, suprafaţa
terenului trebuie să fie izolată de apele freatice. La acest lucru se poate renunţa numai în
cazuri în care apele freatice sunt la adâncimi mari şi deasupra lor există un strat protector
impermeabil natural (argilă). În acest caz suprafaţa fundului de depozit trebuie să fie
compactată în prealabil. Dacă nu există un strat impermeabil natural, se impune realizarea
lui obligatorie.
Se recomandă folosirea în acest scop a gunoaielor menajere ciuruite (având
mărimea granulelor mai mică de 50mm). Stratul de impermeabilizare pe fundul
depozitului trebuie să fie de 0,5-1,0m şi compactat corespunzător. S-a constatat că acest
strat din gunoaie menajere are capacitatea de rezistenţă faţă de infiltraţii aproximativ
similară cu a celui realizat din compost.(ROJANSCHI, DIACONU,1996)
Pentru nivelelor ridicate ale apelor freatice, în special acolo unde diferenţa între
cota fundului de depozit şi nivelul apelor freatice este 1,0 m, trebuie realizată o
impermeabilizare prin alte metode, cum ar fi căptuşeala cu un strat de argilă cu grosimea
de cel puţin 30 cm; compactarea solului cu mortar de ciment sau cu mâl de carbid cu
conţinut de apă mai mic de 60%. În cazuri speciale trebuie utilizate folii de material
plastic sudabile (figura 2.3).
Suprafaţa de depunere trebuie să fie acoperită cu pământ, moloz de construcţie
sau alte materiale similare, după fiecare 1,5m înălţime.
Stabilirea amplasamentelor pentru aceste depozite de gunoaie cât şi exploatarea
lor sunt reglementate de prescripţii sanitare foarte severe, dintre care pot fi menţionate:
- gunoaiele pot fi depuse pe terenuri de depozitare numai în straturi cu grosimea
de cel mult 1,8 m;
- după o grosime de 20-22 cm straturile trebuie să fie acoperite cu pământ sau alte
materiale corespunzătoare pentru că stratul proaspăt depus nu poate sta neacoperit mai
mult de 24 de ore.
Amplasarea locurilor de depozitare controlată se face în afara localităţilor, la
distanţă de acestea, în funcţie de direcţia vânturilor dominante, la cel puţin 150m de
sursele de apă de suprafaţă şi subterane.(VLAICU,1996)

45
 Figura 2.3 Etanşarea bazei depozitului (ROJANSCHI, DIACONU,1996)

După terminarea umplerii depozitului, suprafeţele trebuie acoperite cu materiale

adecvate pentru utilizarea ulterioară a terenurilor respective. (figura 2.4) Depozitul
trebuie să fie împrejmuit cu un gard corespunzător pentru a împiedica accesul persoanelor
străine.
Un mod de a asigura eficienţa economică a acestei activităţi este valorificarea
terenurilor de depozitare. Depozitele de deşeuri a căror capacitate de umplere a fost
depăşită pot fi valorificate în agricultură sau silvicultură. În aceste cazuri este necesar ca
suprafaţa depozitului să fie acoperită cu un strat de pământ fertil de aproximativ 30 cm.
Este recomandată aplicarea la suprafaţă a unui strat de compost. Recultivarea terenului
respectiv se poate efectua cu specii ornamentale, forestiere sau infiinţarea de gazon.
Dacă terenurile respective se împăduresc, trebuie evitată sădirea unor specii cu rădăcini
adânci întrucât după putrezirea rădăcinilor se pot forma canale prin care apele freatice
urmează să fie poluate. Pe această cale terenul respectiv poate fi reintrodus în circuitul
agricol. Nu este indicată cultivarea speciilor ce intră în furajarea animalelor sau
alimentaţia omului.

46
 Figura 2. 4 Acoperirea depozitelor (ROJANSCHI, DIACONU,1996)

Întrebări:
1. Cum se alege amplasamentul unei rampe de depozitare a deşeurilor?
2. Ce este platforma de depozitare şi cum se etanşează ea?
3. Care sunt principiile ce stau la baza concepţiei şi amenajării rampelor de
depozitare?
4. Cum se realizează din punct de vedere constructiv etanşarea bazei
depozitului?
5. Ce tehnici se aplică la acoperirea depozitelor în vederea închiderii
rampelor de depozitare?

47