CAPITOLUL 2.

DEPOZITAREA CONTROLATĂ A DEŞEURILOR

DEPOZITAREA DEŞEURILOR ŞI CRITERII DE ACCEPTARE A

DEŞEURILOR LA DEPOZITARE
Depozitarea deşeurilor este considerată de mulţi cercetători ca o
„reîntoarcere” (a deşeurilor) în mediul natural.
Până nu demult, în practica mondială predomina eliminarea deşeurilor, mai ales
a celor menajere, la “gropile de gunoi”, care erau, de fapt gropi rezultate în urma
exploatării unor cariere de construcţie sau a unor decopertări de teren sau erau, pur şi
simplu, depresiuni geografice naturale. De altfel, în multe zone de pe glob, dar şi în
România se mai practică acest sistem de eliminare/depozitare a deşeurilor, locurile
respective fiind numite şi rampe, halde, bataluri, etc[8].
După modul în care este asigurată protecţia mediului înconjurător, depozitarea
reziduurilor/deşeurilor poate fi: depozitare simplă şi depozitare controlată.
Depozitarea simplă presupune descărcarea neorganizată, simplă a reziduurilor
menajere pe maidane, foste cariere, diverse gropi, etc., fără a se lua măsurile necesare
în vederea protejării mediului. Este cel mai ieftin, mai comod, mai neigienic mod de
eliminare a deşeurilor şi, din păcate, încă destul de frecvent practicat. Datorită faptului
că acest „sistem de colectare” a deşeurilor reprezintă un pericol pentru sănătatea
mediului, a populaţiei au fost luate măsuri de desfiinţare a lui şi, tototdată de înlocuire
cu sistemul de depozitare controlată.

Depozitarea controlată
La ora actuală, pe plan mondial, principala filieră de tratare a deşeurilor o
reprezintă depozitarea controlată. Aceasta constă în descărcarea reziduurilor pe
terenuri speciale, rampe, respectându-se anumite condiţii de igienă şi protecţie a
mediului.
După primul război mondial, în Anglia au fost emise primele principii ale
depozitării controlate a deşeurilor, de către inginerii I.C. Dawes şi M. Call, în scopul
eliminării tuturor neajunsurilor pe care le crea depozitarea simplă.

Apoi metoda s-a răspândit, dar destul de lent şi alte ţări; în Franţa primele
depozite controlate s-au realizat prin anul 1935, iar în România, abia după 1948 au fost
aplicate tehnologii de depozitare controlată în Bucureşti, cu toate că preocupări, în
acest sens au existat şi înainte de cel de al doilea război mondial.
 Tehnologia care asigură realizarea unei depozitări controlate a deşeurilor
presupune luarea unor măsuri precum:

-deşeurile din autogunoiere să fie depozitate într-un strat cu o grosime medie

de 1,5-2,0 m;

-straturile de deşeuri să fie suficient de compacte, pentru a se evita formarea

golurilor mari de aer, care favorizează autoaprinderea, dar compactarea trebuie făcută
astfel încât să se permită totuşi aerarea reziduurilor; în acest fel se dă posibilitatea
desfăşurării fermentării aerobe în interiorul stratului de reziduuri;

-deşeurile depuse să fie acoperite, zilnic cu un strat de pământ, nisip sau alte
materiale inerte, cu o grosime de 10-30 cm. Se evită, astfel, emiterea unor mirosuri
neplăcute, prezenţa muştelor şi a şobolanilor;

-următoarele straturi de reziduuri să fie depuse doar după ce temperatura

stratului precedent are valoarea temperaturii solului natural (temperatura stratului
precedent creşte datorită proceselor de descompunere ce au loc în interiorul acestuia).

În funcţie de natura deşeului ce urmează a se depozita, depozitele sunt de trei

categorii:

a – depozit de categoria I, rezervat depozitării deşeurilor speciale şi a

deşeurilor ultime stabilizate,

b – depozit de categoria II, rezervat, în special, depozitării deşeurilor menajere,

precum şi a deşeurilor industrial banale, la acestea se adaugându- se şi deşeuri din
agricultură, precum şi unele subproduse ( nămolurile de la staţiile de epurare, zgură
rezultată în urma incinerării deşeurilor menajere),

c – depozit de categoria III, rezervat depozitării deşeurilor inerte.

În Hotarârea nr. 349 din 21 aprilie 2005 privind depozitarea deşeurilor, art. 4,
depozitele se clasifică în funcţie de natura deşeurilor depozitate, astfel:
a) depozite pentru deşeuri periculoase;
În Legea nr. 211 din 15 noiembrie 2011, privind regimul deseurilor, Anexa 1şi
Anexa 4 sunt definite deseurile periculoase şi respective, menţionate proprietăţile care
dau caracterul de deşeu periculos (explozive, oxidante, foarte inflamabile, inflamabile,
iritante, nocive, toxice, cancerigene, corozive, infectioase, toxice pentru reproducere,
mutagene, deseuri care emit gaze toxice sau foarte toxice în contact cu apa, aerul ori
 un acid, deseuri capabile prin orice mijloace, dupa eliminare, sa produca alta substanta,
de exemplu, levigat, care poseda oricare din caracteristicile prezentate mai sus).
b) depozite pentru deşeuri nepericuloase;
În Hotarârea nr. 349 din 21 aprilie 2005, anexa 1 se menţionează că deşeurile
nepericuloase sunt acele deseuri care nu sunt incluse în categoria deseurilor
periculoase.
c) depozite pentru deşeuri inerte.
Conform aceleiaşi Hotărâri deşeuriţe inerte sunt deşeuri care nu suferă nici o
transformare semnificativă fizică, chimică sau biologică, care nu se dizolvă, nu ard ori
nu reacţionează în nici un fel fizic sau chimic, nu sunt biodegradabile şi nu afectează
materialele cu care vin în contact, într-un mod care să poată duce la poluarea mediului
ori să dăuneze sănătăţii omului.
Obiectul HG 349/2005- stabilirea cadrului legal pentru desfasurarea activitatii
de depozitare a deseurilor, atât pentru realizarea, exploatarea, monitorizarea,
închiderea si urmarirea postînchidere a depozitelor noi, cât si pentru exploatarea,
închiderea si urmarirea postînchidere a depozitelor existente, în conditii de protectie a
mediului si a sanatatii populatiei.

Conform art. 5 nu se acceptă la depozitare în depozit: deseuri lichide; deseuri

explozive, corozive, oxidante, foarte inflamabile sau inflamabile( proprietăţi ce sunt
definite în Legea 211 din 2011), deţeuri periculoase medicale sau alte deşeuri clinice
periculoase de la unităţi medicale sau veterinare, toate tipurile de anvelope uzate,
întregi sau tăiate, excluzând anvelopele folosite ca materiale în construcţii într-un
depozit; orice alt tip de deşeu care nu satisface criteriile de acceptare din anexa nr.3 a
HG 349/2005.

În Anexa 1 din HG 349/2005, Secţiunea 1 şi Secţiunea 2 se regăsesc criteriile

de acceptare şi procedurile preliminare de acceptare a deşeurilor la depozitare
precum şi lista naţională de deşeuri acceptate în fiecare clasă de depozit de deşeuri.
În ceea ce priveşte procedurile de acceptare a deşeurilor în depozitul de
deşeuri (art. 15) trebuie specificat, că, operatorii depozitelor de deşeuri sunt obligaţi
ca la primirea deşeurilor în depozit să respecte următoarele proceduri de recepţie:
-verificarea documentaţiei ( cu privire la cantităţile şi caracteristicile
deşeurilor, originea şi natura lor, inclusiv buletine de analiză pentru deşeurile
industriale, iar pentru deşeurile municipale, dacă există suspiciuni, precum şi date
 privind identitatea producatorului sau a detinatorului deşeurilor);

-inspecţia vizuala a deşeurilor la intrare şi la punctul de depozitare şi, după caz,

verificarea conformităţii cu descrierea prezentată în documentaţia înaintată de
deţinător;

-păstrarea, cel puţin o lună, a probelor reprezentative prelevate pentru

verificările impuse conform legislaţiei şi înregistrarea rezultatelor determinărilor;

-păstrarea unui registru cu înregistrările privind cantităţile, caracteristicile deşeurilor

depozitate, originea şi natura lor, data livrării, identitatea productăorului, a deţinătorului
sau, dupa caz, a colectorului ( în cazul deşeurilor municipale, iar în cazul deşeurilor
periculoase, a localizării precise a acestora în depozit). Pentru depozitele de deşeuri
zonale, datele se introduc şi pe suport electronic tip bază de date.

2.1. TEHNOLOGII DE RECICLARE A DEŞEURILOR INDUSTRIALE

În managementul deşeurilor se discută despre „Ierarhia deşeurilor“, care

reprezintă un concept conform căruia diferitele măsuri de gestionare a deşeurilor sunt
grupate în funcţie atât de impactul lor pe termen lung asupra mediului înconjurător, cât
şi de categoria de deşeuri cu cel mai redus impact [14].
Ca atare, ierarhia managementului deşeurilor presupune:

• prevenirea producerii de deşeuri,

• reducerea (minimizarea) cantităţii de deşeuri produse,

• refolosirea materialelor,

• reciclarea (recuperarea) deşeurilor, în condiţii de eficienţă economica,

• valorificarea energetică a deşeurilor prin: compostarea deşeurilor

organice, respectiv incinerarea deşeurilor combustibile în condiţii de impact minim
asupra mediului,
• depozitarea controlată a deşeurilor şi recuperarea gazelor rezultate din
depozitarea deşeurilor.
 Fig.2.1. Etape prevăzute în ierarhia managementului deşeurilor

În literatura de specialitate măsurile/opţiunile de gestionare a deşeurilor apar şi

sub o altă forma de exprimare, relativ mai restrânsă:

-prevenirea apariţiei de deşeuri prin aplicarea “tehnologiilor curate” în activităţile care

generează deşeurile;
-reducerea cantităţilor de deşeuri prin aplicarea celor mai bune practici în
fiecare domeniu de activitate generator de deşeuri;

-valorificarea deşeurilor prin refolosire, reciclare

materială şi recuperarea energiei;

-eliminarea deşeurilor prin incinerare şi depozitare.

2.2. MODALITATI DE TRATARE A DESEURILOR

Ca şi metode de administrare a deşeurilor menajere sunt utilizate diferite

tehnici de tratare, care variază de la o ţară la alta, datorită specificului ţării respective
şi, ca atare, tehnicile aplicate vor avea un impact diferit asupra mediului.
Se poate afirma că, principala modalitate de reducere a impactului negativ al
deşeurilor asupra mediului este reducerea cantităţii de deşeuri generate [12].

A fost necesar să se stabilească principalele obiective ale tehnicilor de tratare:

-reducerea greutăţii şi volumului deşeurilor,

-reducerea emisiilor poluante,

-recuperarea şi refolosirea resurselor.

Dar atingerea acestor obiective depinde în foarte mare măsură de educaţia

 populaţiei şi de legislaţie.
Sunt considerate ca principale metode de gestionare/tratare a deşeurilor:
depozitarea simplă, depozitarea controlată, încinerarea, piroliza, compostarea,
descompunerea anaerobă. O descriere sumară a depozitării simple, precum şi a
depozitării controlate apare în capitolul 3, iar în cele ce urmează se va face o
completare a caracterizării celorlalte metode.

Incinerarea - metodă folosită în cazul tratării deşeurilor cu conţinut ridicat de

materiale combustibile, precum hârtie, carton, plastic.
Incinerarea este considerată o altă metodă de eliminare a deşeurilor, este una
din metodele de tratare termică a deşeurilor.

În urma incinerării se obţin: gaze, căldură, abur, dar şi diferite reziduuri solide
şi lichide.

Incinerarea poate fi practicată în instalaţii mici, individuale sau la scară

industrial, dar la nivel industrial metoda este controversată, datorită poluanţilor gazoşi
produşi prin ardere.

Reziduuri solide şi lichide care rezultă în urma incinerării sunt:

- cenuşă/zgură,
- praf din sistemul de epurare a gazelor,
- produşi de reacţie din sistemul de epurare a gazelor,
- materiale adsorbante epuizate,
- mase catalitice epuizate,
- apă uzată,
- alte reziduuri.
Ca şi avantaje ale incinerării amintim:
-transformarea termică a deşeurilor într-un reziduu mai puţin voluminos,
-mai puţin poluant, redus ca pondere masică, comparativ cu materia primă
iniţială,
-valorificarea energiei termice rezultată în urma incinerării.

Înainte ca reziduurile rezultate din tratarea termică să fie predate valorificării sau
eliminării(conform Anexei nr.2, cap. 5, pct. 5.1, din H G 128/2002), trebuie să se
determine proprietăţile fizice şi chimice ale reziduurilor provenite din incinerare prin
diferite analize, care se referă la întreaga fracţiune dizolvabilă şi la fracţiunea dizolvabilă
a metalelor grele. Funcţie de rezultatele analizelor va fi stabilit modul de valorificare sau
de eliminăre a reziduurilor.
Piroliza - metodă termochimică de transformare a unei substanţe solide în
substanţă gazoasă, care condensează apoi, la diferite temperaturi, separând astfel
fracţiunile lichide combustibile.

Este, de fapt, o gazeificare a deşeurilor, căldura rezultată fiind folosită, în final,

la obţinerea energiei electrice(mai întâi rezultă abur datorită temperaturilor foarte
ridicate).
Se practică, mai ales ca şi tehnologie de valorificare a deşeurilor din material
plastic, deoarece, prin folosirea incinerării maselor plastice pot să apară probleme de
poluare a mediului, precum şi probleme tehnice.
Compostarea – se foloseşte în tratarea acelor deşeuri care au un conţinut ridicat
în materiale organice (mai mult de 50%), de origine vegetală şi care fermentează rapid.
Rezultă un material numit compost, care, datorită conţinutului în elemente
fertilizante (azot, potasiu, fosfor, microelemente) este folosit cu succes în
îmbunătăţirea calităţii terenurilor agricole.

În obţinerea compostului un rol important îl au diferitele microorganisme care

se găsesc îm masa deşeurilor sau sunt inoculate în aceasta pentru a se accelera
procesele de fermentare, transformând partea organică, din deşeuri, în parte minerală .

Fermentarea anaerobă – se aplică deşeurilor cu un conţinut organic ridicat, în

sensul că, pe lângă materiale organice de origine vegetală, deşeurile supuse fermentării
anaerobe mai au în compoziţia lor şi deşeuri din zootehnie, de la abatoare, nămoluri
din staţiile de epurare a apelor, deşeuri din industria alimentară, deşeuri menajere.

În urma fermentării anaerobe a deşeurilor rezultă biogaz, folosit atât pentru

încălzirea locuinţelor, prepararea mâncării, cât şi în generare de energie electrică;
reziduurile care rămân nu sunt poluante şi pot fi folosite ca îngrăşământ în agricultură.
Se menţionează la începutul subcapitolului că, tehnicile de tratare a deşeurilor
variază de la ţară la ţară; astfel, în tabelul 2.1 este prezentată ponderea acestor tehnici
de tratare în câteva ţări.
 Tabelul 2. 1. Sisteme de tratare şi eliminare a deşeurilor menajere[%]
Depozitare
Ţa Incinerare Compostare Reciclare Netratare
controlată
ra
Australia 64 20 16 - -
Canada 95 4 - 1 -
Danemarca 31 50 1 18 -
Finlanda 95 2 - 3 -
Franţa 47,9 41,9 9,6 0,6 -
Germania 74 24 2 - -
Italia 83,2 13,9 2,3 0,6 -
Japonia 29,6 27,6 2 - -
Olanda 51 34 - 15 -
Polonia 99,9 - 0,1 - -
Africa de Sud 69,2 20,6 3,6 3,1 3,5
Suedia 35 60 - 5 -
Elveţia 20 80 - - -
Marea 88 11 - 1 -
Britanie
S.U.A. 83 6 - 11 -
(Sursa: “ Instalaţii pentru reciclarea deşeurilor”, pag.39, Ed. AGIR, 2006)

2.3. TEHNOLOGII DE VALORIFICARE A DEŞEURILOR

În anexa nr. 1 a Legii nr 211 din 2011 prin valorificare se înţelege “orice
operaţiune care are drept rezultat principal faptul că deşeurile servesc unui scop util
prin înlocuirea altor materiale care ar fi fost utilizate într-un anumit scop sau faptul că
deşeurile sunt pregatite pentru a putea servi scopului respectiv în întreprinderi ori în
economie, în general”.
Valorificarea deşeurilor presupune „prelucrarea” unui deşeu deja format.
Măsurile de valorificare care se adoptă trebuie să faciliteze creşterea duratei de viaţă a
deşeului în circuitul economic sau reintroducerea lui în acest circuit . Pornind de la
ierarhia specifică managementului deşeurilor, acele deşeurile a căror formare nu poate
fi evitată, trebuie valorificate în funcţie de posibilităţi. Măsurile de valorificare a
deşeurilor trebuie implementate doar acolo unde nu se poate evita/impiedica generarea
lor sau unde, din motive ecologice, economice, această ultimă situaţie nu ar mai fi
ratională. Valorificarea poate fi superioară îndepărtării deşeurilor atâta timp cât:

-aceasta este posibilă din punct de vedere tehnic, dar şi cu cheltuieli modice de
reprezenatare;
 -pentru materialele recuperate există o piaţă de desfacere sau poate fi creată
această piaţă.

Prin măsurile de valorificare adoptate, diferite produse, ambalaje, ca şi alte materiale, de

care proprietarul lor nu mai are nevoie, nu mai ajung în depozitul de deşeuri, ceea ce
este de preferat. Aceste măsuri trebuie să dea posibilitatea menţinerii deşeurilor în
circuitul economic sau aducerii lor în această zonă.
De asemenea, măsurile care contribuie într-un mod încurajator la creşterea
capacităţii de valorificare a produselor, ambalajelor şi a altor materiale sunt măsuri
calitative de valorificare a deşeurilor (exemplu: măsuri de minimizare a conţinutului de
materiale dăunătoare deşeurilor, respectiv al produselor secundare, substituirea
produselor, ambalajelor şi a altor materiale nevalorificabile cu unele valorificabile).
Valorificarea fracţiunilor individuale ale deseului, necesită o separare între
componentele care pot fi valorificabile. De exemplu, o separare a gunoiului care este
deja amestecat, mai ales in domeniul deseurilor menajere, se realizează cu mari
cheltuieli şi, de cele mai multe ori cu rezultate insuficiente, pentru că materialele
individuale sau grupele de materiale trebuie colectate separat, cu ajutorul unor sisteme
de colectare şi, apoi supuse unei valorificari, dar inainte de amestecarea cu alte
componente ale gunoiului [4].
Acestea sunt considerate măsuri prealabile şi ele trebuie luate de producatorul/,
posesorul deşeurilor şi, ele aparţin, de asemenea, domeniului măsurilor de valorificare
a deşeurilor. Măsuri prealabile sunt considerate şi:
-organizarea transportului,

-separarea deşeurilor la locul lor de obţinere în resturi valorificabile şi

nevalorificabile,
-strângerea lor în recipiente separate.

Dar acest lucru presupune colaborarea motivată a cetăţenilor, foarte importantă

pentru că este singura, care menţine sau falimentează sistemul colectării selective.
Se consideră că valorificarea deşeurilor poate fi materială şi energetică;
aceasta presupune substituirea materiilor prime, deşeul fiind utilizat din nou datorită
caracteristicilor sale materiale cu excepţia folosirii lui imediate, ca material
combustibil pentru obţinerea de energie.

Ca atare, valorificarea materială se referă la reutilizarea/reciclarea unui

obiect/deşeu.
Reutilizarea unui obiect înseamnă folosirea acelui obiect de mai multe ori.
Avantajele reutilizarii sunt:

-economiile de energie şi materii prime sunt mai mari în cazul produselor

reutilizabile decât in cazul produselor de unică folosinţă (în primul caz nu mai este
necesar un numar atât de mare de produse);

-costurile de management ale deşeurilor scad;

-se creeaza noi locuri de muncă pentru economiile în curs de dezvoltare;

-un produs ce poate fi refolosit este, de obicei, mai ieftin decât un produs de
unică folosinta;
-bunurile refolosibile sunt de regulă, mai bine construite, iar valoarea lor se
poate aprecia în timp.

Reciclarea implică dezmembrarea produsului uzat şi utilizarea componentelor

sale, lucru care poate fi uneori mai economic şi mai ecologic decât refolosirea.

Reciclarea poate fi:

-biologică (compostare, fermentatie) - este, de fapt, tot valorificare materială a

resturilor organice, fie ca este vorba despre tratarea realizată conform standardelor
industriale ale instalaţiilor cu tehnică înaltă, fie că ne situăm în zona gospodăriilor
particulare, a administraţiilor comunale sau a grădinilor particulare, unde valorificarea
se face pentru nevoile proprii (de exemplu în gospodarii:compostare sau hrănirea
animalelor, etc);
-energetică - presupune folosirea deşeurilor ca material combustibil înlocuitor
pentru obţinerea de energie.

Dintre avantajele valorificării deşeurilor amintim:

-economie de energie şi de materii prime,

-reducerea cheltuielilor de eliminare a deşeurilor,
-crearea unor locuri de muncă,
-economie de costuri de producţie, etc.
În anexa 3 din Legea 211 din 2011, privind regimul deşeurilor sunt trecute
operaţiunile de valorificare ale deşeurilor. Ele sunt numerotate cu litera R şi sunt în
număr de 13(R1-R13)(tabelul 2.3.).

Tabelul 2.3. Operaţiunile de valorificare ale deşeurilor

Notare/
Operaţiunea
simbol
R1 Întrebuinţarea, în principal, drept combustibil sau ca altă sursă de
energie.
R2 Valorificarea/regenerarea solvenţilor.
R3 Reciclarea/valorificarea substanţelor organice care nu sunt utilizate ca
solvenţi (inclusiv compostarea şi alte procese de transformare biologică).
Aceasta include şi gazeificarea şi piroliza
care folosesc componentele ca produse chimice.
R4 Reciclarea/valorificarea metalelor şi compuşilor metalici.
R5 Reciclarea/valorificarea altor materiale anorganice. Aceasta include şi
tehnologiile de curăţire a solului, care au ca rezultat operaţiuni de
valorificare a solului şi de reciclare a materialelor de
construcţie anorganice.
R6 Regenerarea acizilor sau a bazelor.
R7 Valorificarea componenţilor utilizaţi pentru reducerea poluării.
R8 Valorificarea componentelor catalizatorilor.
R9 Rerafinarea petrolului sau alte reutilizări ale petrolului.
R1 Tratarea terenurilor având drept rezultat beneficii
0 pentru
agricultură sau pentru îmbunătăţirea ecologică.
R1 Utilizarea deşeurilor obţinute din oricare dintre
1 operaţiunile
numerotate de la R1 la R10.
R1 Schimbul de deşeuri în vederea expunerii la oricare dintre operaţiunile
2 numerotate de la R1 la R11. În cazul în care nu există nici un alt cod R
corespunzator, aceasta include operaţiunile preliminare înainte de
valorificare, inclusiv preprocesarea, cum ar fi, printre altele: demontarea,
sortarea, sfărâmarea, compactarea, granularea, mărunţirea uscată,
condiţionarea, reambalarea, separarea şi amestecarea, înainte de supunerea
la oricare dintre operaţiunile numerotate de la R1
la R11.
 R1 Stocarea deşeurilor înaintea oricărei operaţiuni numerotate de la R1 la R12
3 (excluzând stocarea temporară înaintea colectării, la situl unde a fost generat
deşeul). Stocare temporară înseamnă stocare preliminară, potrivit
prevederilor pct. 6 din anexa nr. 1 la
lege.

Este necesar să se adopte atât măsurile de valorificare a deşeurilor, cât şi măsuri de

evitare a formării lor, care să ducă la o reducere cantitativă a reziduurilor, astfel încât cele
două categorii de măsuri să fie considerate complementare. Spre deosebire de evitarea
generării de deşeuri, valorificarea acestora necesită, la randul ei, consum de energie şi
produce poluarea mediului, fapt care vor duce,în final, la costuri suplimentare pentru
colectare, transport şi valorificare.
Trebuie ca, valorificarea deşeurilor să se realizeze ecologic, aceasta
presupunând ca apa, aerul, solul, flora şi fauna să nu fie puse puse în pericol, prin
aplicarea unor măsuri de valorificare.
Este preferată metoda de valorificare cea mai compatibilă cu mediul
înconjurător.
Independent de gradul atins în evitarea generării şi valorificării deşeurilor, încă
vor rămâne deşeuri care trebuie supuse tratării, respectiv îndepărtării.

Trebuie menţionat că, îndepărtarea deşeurilor nu aparţine gestiunii în circuit,

pentru că, prin acest demers se procedează la eliminarea unui produs din circuitul
economic.

Ca metodă dominantă de îndepartare a deşeurilor poate fi considerată tratarea

termică, dar combinată cu depozitarea ecologică a reziduurilor. Prin tratarea termică
are loc o distrugere şi o imobilizare parţială a substanţelor toxice din deşeu, dar şi
trecerea deşeului respectiv într-o stare inertă. Pe lângă aceasta, cantitatea de deşeu este
mult redusă.
Trebuie avut grijă ca măsurile colectării selective să nu intre în contradicţie cu
măsurile de impiedicare a formării acestora. Prin colectarea selectivă a deşeurilor
valorificabile trebuie încurajat comportamentul responsabil al cetaţeanului faţă de
gunoiul pe care îl produce, dar şi faţă de o exploatare raţională a resurselor.
Ca sinomim pentru noţiunea de valorificare a deşeurilor s-a adoptat, între timp
şi noţiunea de reciclare. De aceea, valorificarea deşeurilor se explicitează mai
îndeaproape în contextul reciclării.

De fapt, reciclare înseamnă a reintroduce ceva într-un circuit. Raportat la

deşeuri, înţelegem termenul cu sensul de reintroducere a acelor materiale, consumate
în fabricarea şi în folosirea bunurilor, transformate apoi în deşeuri.
Reciclarea mai poate fi definită şi ca o operaţie de valorificare, prin care
deşeurile sunt transformate în produse, substanţe, material în scopul îndeplinirii
funcţiei iniţiale sau pentru alte scopuri.
Trebuie amintit că reciclarea nu este un concept nou, pentru că a existat chiar
de la începuturile omenirii, numai că, nu era cunoscut termenul ca atare.

În Europa, în erele preindustriale, deşeurile din prelucrarea bronzului şi a altor

metale preţioase erau colectate şi topite pentru a fi refolosite, iar în unele zone praful şi
cenuşa de la sobele cu cărbuni sau lemne erau refolosite pentru obţinerea materialului
de bază în fabricarea cărămizilor (cu rol de liant). Principalul motiv pentru practicarea
reciclării materialelor era avantajul economic, nevoia de materii prime naturale
devenind astfel mai mică. Studiile arheologice prezintă dovezi că deşeurile erau mai
puţin numeroase, nu numai datorită numărului mai mic de locuitori ai Planetei, ci şi
datorită faptului că accesul la resurse era limitat şi, ca atare, oamenii erau nevoiţi să
recicleze şi să reutilizeze deşeurile în absenţa unor materiale noi .

Un rol important l-a avut reciclarea şi în perioada celor două Războaie

Mondiale, când au avut loc campanii de promovare intensă( în special în ţările care au
fost participante la aceste conflicte) de a dona metal, ţesături, pentru fabricarea
diferitelor bunuri folosite în perioada amintită.
La ora actuală, reciclarea reprezintă strategia fundamentală din Managementul
Deşeurilor, care la rândul său reprezintă un set de măsuri prin care se implementează
un sistem integrat de gestionare a deşeurilor, din punct de vedere ecologic şi economic.

Se poate recicla aproape orice; materiale reciclabile se găsesc în mediul

industrial, la locul de muncă, în locuinţele noastre. Se pot recicla materiale precum:
hârtie, plastic, sticlă, metal, lemn, materialele textile. Reciclând, ne putem bucura de
un mediu înconjurător curat, dar, reciclăm şi pentru a conserva resursele naturale.

Reciclarea propriu-zisă presupune o serie de activităţi anterioare: colectarea,

transportul deşeurilor, prelucrarea intermediară, care implică sortare, mărunţire sau
compactare etc.
 În anul 1987 un studiu publicat de Newsday, arată că, guvernele statelor au
cheltuit de 39 ori mai mulţi bani pentru incinerarea gunoaielor, decât au investit în
programe de reciclare a lor, fără a explica/justifica, faptul că, incinerarea nu elimină
nevoia de depozitare finală şi nici nu conduce la recuperarea materialelor.

Pot fi date cateva exemple privind ponderea pe care au avut-o, în diferite ţări şi
perioade, reciclarea deşeurilor, comprativ cu alte activităţi privind gestionarea de
deşeuri generate:

-în Japonia deşeurile menajere sunt arse în proporţie de 43-53 %, dar reciclarea
deşeurilor are loc doar în procent de 26-39 %;
-înainte de unificare, Germania incinera 27 % din deşeurile menajere solide, în
1995 a ajuns la 50 %, reciclând aproximativ o treime din producţia de hârtie, aluminiu
şi sticlă;
-Danemarca, Franţa, Suedia şi Elveţia, aruncă mai puţin de jumătate din
deşeurile menajere la gropile de gunoi.

-Marea Britanie şi SUA, unde de la 80 % deşeuri deversate în gropile de gunoi

s-a ajuns la trei pătrimi, reciclarea făcându-se numai pentru o mică fracţiune a
acestora.

Avantajele reciclării deşeurilor sunt:

-crearea de noi locuri de muncă;
-costurile reciclării sunt mai mici decât cele ale colectării, depozitării sau
incinerării;
-reducerea numarul agentilor poluanţi;

-ajută la conservarea resurselor naturale;

-reduce cantitatea de emisii de CO2.

În ţările europene, activitatea de reciclare se bazează pe iniţiativa populaţiei,
dar este însă sprijinită si de autorităţi prin pârghii financiare şi reglementări care
stimulează această activitate.

2.4. . ELIMINAREA DEŞEURILOR INDUSTRIALE

NEVALORIFICABILE

În Anexa 1 a Legii 211 din noiembrie 2011 se menţionează că prin eliminare se înţelege
“orice operatiune care nu este o operatiune de valorificare, chiar si în cazul în care una dintre
consecintele secundare ale acesteia ar fi recuperarea de substante sau de energie”, iar Anexa
nr. 2 la lege stabileşte o lista a operaţiunilor de eliminare, lista care nu este exhaustivă (tabelul
2.3.).

Tabelul 2.3. Lista operaţiunilor de eliminare a deşeurilor(conf Legii211,

nov2011, Anexa 2)

S Operaţiune de eliminare
i
m
b
ol
D Depozitarea în sau pe sol, de exemplu, depozite de deşeuri şi
1 altele asemenea;
D Tratarea solului, de exemplu, biodegradarea deşeurilor lichide sau
2 a nămolurilor în sol şi altele asemenea;
D Injectarea în adâncime, de exemplu, injectarea deşeurilor care pot
3 fi pompate în puţuri, saline sau depozite geologice naturale şi
altele asemenea;
D Acumulare la suprafaţă, de exemplu, depunerea de deşeuri lichide
4 sau a nămolurilor în bazine, iazuri sau lagune şi altele asemenea;
D Depozite special construite, de exemplu,
5 depunerea în compartimente separate etanşe, care sunt
acoperite şi izolate
unele faţă de celelalte şi faţă de mediul înconjurator şi altele
asemenea;
D Evacuarea într-o masă de apa, cu excepţia mărilor/oceanelor
6
D Evacuarea în mări/oceane, inclusiv eliminarea în subsolul marin
7
D Tratarea biologică neprevăzută în altă parte în prezenta anexă,
8 care genereaza compuşi sau mixturi finale
eliminate prin
intermediul uneia dintre operaţiunile numerotate de la D1 la D12;
D Tratarea fizico-chimică neprevazută în altă parte în prezenta
9 anexă, care generează compuşi sau mixturi finale eliminate prin
intermediul uneia dintre operaţiunile numerotate de la D1 la D12,
de exemplu, evaporare, uscare, calcinare şi altele asemenea;
D Incinerarea pe sol;
10
D Incinerarea pe mare. Această operatţune este
11 interzisă de
legislaţia Uniunii Europene şi de convenţii internaţionale;
D Stocarea permanentă, de exemplu, plasarea de recipiente într-o
12 mină şi altele asemenea;
 D Amestecarea anterioară oricărei operaţiuni numerotate de la D1 la
13 D12. În cazul în care nu există nici un alt cod D corespunzator, aceasta
include operaţiunile preliminare înainte de eliminare, inclusiv
preprocesarea, cum ar fi, printre altele, sortarea, sfărâmarea,
compactarea, granularea, uscarea, marunţirea uscată, condiţionarea sau
separarea înainte de supunerea la
oricare dintre operaţiunile numerotate de la D1 la D12;
D Reambalarea anterioară oricărei operaţiuni numerotate de la D1
14 la
D13;
D Stocarea înaintea oricărei operaţiuni numerotate de la D1 la D14,
15 excluzând stocarea temporară, înaintea colectării, în zona de
generare a deşeurilor. Stocare temporară
înseamnă stocare preliminară potrivit prevederilor pct. 6 din
anexa nr. 1 la lege.

Eliminarea deşeurilor trebuie făcută prin metode care nu periclitează sănătatea oamenilor şi
fără utilizarea unor procese sau metode care pot fi dăunătoare pentru mediu.

De altfel, în capitolul 11 „Eliminarea”, art. 19 al Legii 211/2011 se

menţionează că persoanele care deţin deşeuri care nu au fost supuse valorificării
trebuie să le elimine în totalitate, în condiţii de siguranţă pentru populaţie şi mediu
(cap.12, art. 20 din lege), într-un spaţiu şi în condiţii stabilite de autoritatea teritorială
pentru protecţia mediului.

De regulă, eliminarea deşeurilor se face prin depozitare şi incinerare. Din punct

de vedere ecologic depozitarea este mai puţin recomandată,

ca şi opţiune în activitatea de valorificare a deşeurilor, dar ea continuă să primeze ca metodă

de eliminare a deşeurilor în multe ţări, printre care şi România. Şi acest lucru se întâmplă în
ciuda faptului că se cunosc efectele negative asupra sănătăţii populaţiei şi mediului.

Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare şi, nu numai, au în vedere, în prim

plan, dezvoltarea economică, lăsând de o parte problemele legate de mediu, în cazul de
faţă, al impactului deşeurilor generate şi nevalorificate, asupra mediului.

Abordarea integrată în gestionarea deşeurilor se referă nu numai la activităţile

de colectare, transport, tratare, valorificare, ci şi la eliminarea deşeurilor şi include
construcţia instalaţiilor de eliminare a deşeurilor împreună cu măsuri de prevenire a
producerii lor şi de reciclare, conforme cu ierarhia principiilor (prevenirea producerii
 de deşeuri şi a impactului negativ al acesteia, recuperarea deşeurilor prin reciclare,
refolosire şi depozitare finală sigură a deşeurilor, acolo unde nu mai există posibilitatea
recuperării).

Responsabilitatea pentru activităţile de gestionare a deşeurilor revine

generatorilor acestora, conform principiului „poluatorul plăteşte”, sau, după caz,
producătorilor, conform principiului „responsabilitatea producătorului”.

Autorităţile administraţiei publice locale joacă un rol important în asigurarea

implementării la nivel local a obligaţiilor privind gestionarea deşeurilor asumate de
România prin tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Sunt necesare eforturi
considerabile în vederea conformării cu standardele europene, cu respectarea
standardelor europene privind managementul deşeurilor. Reţeaua integrată asigură
eliminarea deşeurilor în instalaţiile conforme cele mai apropiate, prin intermediul celor
mai adecvate metode şi tehnologii, care să asigure un nivel ridicat de protecţie a
sănătăţii populaţiei şi a mediului, ţinând seama de cele mai bune tehnologii
disponibile, care nu implică costuri excesive.

Pentru îndeplinirea obiectivelor privind gestionarea deşeurilor au fost elaborate Planuri de

Gestionare a Deşeurilor la nivel naţional, regional şi judeţean. Prin sistemele de management
integrat al deşeurilor unităţile administrativ-teritoriale au format Asociaţii de Dezvoltare
Intercomunitare (ADI) în vederea înfiinţării, organizării şi exploatării în interes comun a
serviciilor de salubrizare sau pentru realizarea unor obiective de investiţii comune, specifice
infrastructurii acestui serviciu.

Depozitele trebuie să dispună de sisteme de pază, echipamente de cântărire,

laboratoare de analiză, instalaţii de recuperare a gazului de depozit şi de tratare a
levigatului, de utilaje şi de servicii de întreţinere a acestor utilaje.

Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe sau gropi de gunoi fără să fie
luate măsurile necesare este actualmente o practică care nu mai poate fi acceptată.
Conform Directivei Consiliului 75/442/CEE aceste depozite trebuiau închise până în
anul 2007, anul aderării ţării noastre la UE, însă România nu s-a putut conforma în
acest termen, astfel încât, României i s-a acordat o perioadă de tranziţie, perioadă care
se extinde până în 2017, în funcţie de tipurile de deşeuri(ex. pentru deşeurile
municipale data pană la care trebuie închise,etapizat, 101 depozite neconforme este 16
iulie 2017).
 O rampă de gunoi realizată şi exploatată corect este o metodă relativ ieftină şi
care satisface criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Dar vechile rampe,
necorespunzătoare, au efecte negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea de
gunoaie, atragerea dăunătorilor şi poluarea aerului, a apelor şi a solului.