MONITORIZAREA ŞI GESTIONAREA DEŞEURILOR

1. PROCEDEE DE APROBARE şi MONITORIZARE

1.1 Generalităţi
În principiu, măsurile de gospodărire a deşeurilor solicită prin
potenţialul de eficienţă care le este propriu o aprobare competentă, din
partea autorităţilor. Obiect al acestei proceduri de aprobare pot fi atât
activităţile prevăzute cât şi construirea de noi obiective.
Pentru evaluarea proiectului, trebuie elaborată o documentaţie care
să cuprindă date privitoare la tipul şi dimensiunea instalaţiilor şi
dispozitivelor, precum şi detalii legate de măsurile stabilite pentru
protecţia factorilor de mediu.
Există posibilitatea ca, în relație cu aspectele economice şi sociale
importante, dimensiunea proiectului să necesite o aprobare ministerială.
 1.2 Procedee de aprobare ale sistemelor de gestionare a
deșeurilor în Comunitatea Europeană
Consiliul de Miniștri indică cinci nivele fundamentale, care
definesc procesul decizional în cazul implementării de proiecte:
 stabilirea autorităților de aprobare şi de supraveghere;
 stabilirea obligației de aprobare pentru proiecte în funcție de tip
sau clasă;
 stabilirea obligației de a anunța proiectele neaprobate;
 stabilirea obligației de a examina compatibilitatea cu mediul
înconjurător a proiectelor în funcție de tip sau clasă;
 obligația de informare a publicului.
Astfel se asigură informarea publică privind examinarea proiectului
conform unor criterii fixe şi interconectarea celor implicați la toate
programele relevante ecologic.
 1.2.1 Directiva 75/442/CEE. Deşeuri
O dată cu introducerea prescripțiilor de bază din domeniul
managementului deșeurilor, Consiliul de Miniştri al UE a fixat prin
Directiva 75/442/CEE privind deşeurile (cu modificări: RI.
91/156/CEE, 91/692/CEE), faptul că activitățile de îndepărtare şi
valorificare a deşeurilor necesită aprobarea autorităților. Conform
articolului 6 al directivei, țările membre trebuie să stabilească
autoritățile competente pentru punerea în aplicare a reglementărilor
directivei. În articolele 9 şi 10 se fixează necesitatea de aprobare a
activităților de mai sus. Conform anexelor directivei, în activitățile
stipulate de actul legislativ sunt supuse obligației de a fi autorizate şi:
 rampele de gunoi;
 instalațiile de incinerare;
 instalațiile de tratare a deșeurilor;
 diferitele procedee de valorificare.
 Aprobarea trebuie să se elibereze îndeosebi pentru:
 felul şi cantitatea deșeurilor;
 prescripțiile tehnice;
 măsurile de siguranță;
 locul îndepărtării;
 metoda de îndepărtare.
În anumite condiții, instalațiile sau întreprinderile pot fi scutite de
obligația de aprobare (de exemplu întreprinderi care colectează numai
deșeuri sau întreprinderi care își salubrizează deșeurile la locul
generării). Totuși şi în cazul excepțiilor trebuie efectuată examinarea
conform directivei, de aceea aceste instalații sau întreprinderi trebuie să
se adreseze şi ele autorităților competente. Autoritățile trebuie să
controleze periodic instalațiile şi întreprinderile autorizate, conform
articolului 13; aceasta înseamnă că, periodic, se ajunge la o reexaminare
a respectării condițiilor de aprobare.
 11.3 Procedee de aprobare şi monitorizare în România

Articolul 11 din Legea 426/2001, tratează condițiile ce trebuie

respectate de către agenții economici pentru a fi autorizați să desfășoare
activitatea din domeniul managementului deșeurilor. Pentru lucrările de
investiții este necesar obținerea acordului de mediu conform Ordinului
Ministerului Apelor şi Protecției Mediului nr.125/1996, cu modificările
ulterioare. Pentru lucrări privind valorificarea sau înlăturarea deșeurilor
este de asemenea necesară o aprobare în conformitate cu Ordinul
265/2001 şi Ordinul 1621/1995. Ordinul nr.125/1996 stabilește
procedura de reglementare a activităților economice şi sociale cu impact
asupra mediului. Condițiile pentru autorizare ce trebuie îndeplinite de
agenții economici din sectorul reciclării sunt fixate în Ordinul
1621/1995 şi Ordinul 265/2001.
 11.3.1 Organisme de aprobare şi monitorizare

Pe plan local, cele mai importante instituții care monitorizează

activitățile din domeniul deșeurilor sunt inspectoratele de protecție a
mediului (IPM), subordonate direct ministerului de resort şi
inspectoratele de sănătate publica (ISP), aparținând Ministerului
Sănătăţii şi Familiei.
Sarcina IPM-urilor este supravegherea calitativă a mediului în
județ, în special a surselor de poluare cele mai periculoase. În acest
scop, IPM-urile redactează un plan anual de inspecție, care cuprinde
date despre apele naturale, apele reziduale, aerul şi solul, ca şi rampele
de gunoi regionale.
IPM-urile sunt finanțate din bugetul MAPM. Pe baza Ordinului
nr.125/1996, cu modificările ulterioare, IPM-urile teritoriale eliberează
aprobările pentru instalații în cazul unor investiții noi (acorduri de
mediu) şi verifică îndeplinirea condițiilor de funcționare a obiectivelor
existente (autorizații de mediu). Conform Hotărârii de Guvern ,
aprobarea Apelor Române, prin avizul sau autorizația de gospodărirea
apelor este o componentă obligatorie, integrată în procesul obținerii
aprobării pentru acestea.

CAP.2. INSCRIEREA/CLASIFICAREA DEȘEURILOR

Prin conceptul de determinare a deşeului, trebuie să se înteleagă

în primul rând încadrarea unui material din deşeu (tip de deşeu) într-o
categorie de deşeuri generală.
Deşeul se încadrează într-o anumită grupă în funcţie de modul de
formare (generare şi colectare). Pentru scopuri statistice, este necesară
şi o clasificare supraordonată a tipurilor de deşeuri în funcţie de branşe,
ramură industrială sau procese, în cadrul cărora este generat deşeul.
 În timpul determinării deșeurilor, adică al stabilirii tipului, se
constată dacă:

 acestea necesită sau nu necesită o manieră specială de

supraveghere, după legislatia europeană;
 dacă sunt sau nu periculoase.

Ce deşeuri am putea regăsi aici, aflăm din originea lor sau de la

elementele caracteristice materialelor. De obicei, deşeurile .periculoase
provin de la întreprinderi industriale.
Pasul următor este identificarea unui metode adecvate de salubrizare.
Metodele şi instalațiile legate de aceasta sunt prezentate în tabelul
următor.: Tabelul 1.1. Metode de salubrizare
Pentru domeniul depozitării, la clasificarea deșeurilor trebuie luate în
considerare şi alte criterii, care vizează comportarea la depozitare
(rezistentă, macerare, emisii de gaze).

2.1 Catalogul tipurilor de deşeuri valabil în Comunitata Europeană

Statele Uniunii Europene au fost de acord asupra unei liste a

deșeurilor, conform directivei 91/156/CEE. Comisia a denumit această
listă Catalog European de Deşeuri. CED şi a obligat statele membre la
introducerea CED în legislaţia proprie. CED creează astfel o bază
unitară pentru denumirea deșeurilor în interiorul Comunitătii Europene
şi pune la dispozitia utilizatorului o terminologie comună bogată. Ea
trebuie preluată de statele membre în dreptul comunitar şi folosită
pentru a întocmi un cadru mai sigur pentru gestionarea deșeurilor,
salubrizare, valorificare etc.
 La încadrarea deşeului într-un tip anume trebuie avut în vedere
faptul că, în cadrul titlurilor capitolului, care fixează primul şi al doilea
loc pentru numărul-cheie al deşeului, pot apărea împărţiri după branşă,
proces, origine şi tip de deşeu. Într-un capitol trebuie ales titlul mai
special înainte celui mai general (locul 1-4). În grupă, denumirea mai
specială precizează tipul de deşeu.

Tabelul 1.2. Construirea cheii deşeurilor în CED

Exemplul 1:

CED . Grupa 15 01 = ambalaje

CED . Denumirea. 01 = hârtie şi carton
CED . Denumirea. 02 = plastic
 Exemplul 2
CED . Grupa 20 01 = fracţiuni colectate selectiv (din gunoiul din
localităţi)
CED . Denumirea 02 = sticlă
CED . Denumirea 03 = bucăţi mici de plastic
CED . Denumirea 08 = resturi organice din bucătărie,
compostabile
TEMA: Construiti cheia deseului pentru:
-Deseuri municipale periculoase
 2.2 Definirea deșeurilor în România

Prima preluare a CED în Romania s-a realizat în anul 1999, prin

emiterea HG nr. 155/1999. Aceasta a fost abrogată recent, prin HG
856/2002 privind evidenta gestiunii deșeurilor şi pentru aprobarea listei
cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase.
HG 856/2002 stipulează obligația agenților economici:
 să ţină evidenta gestiunii deșeurilor generate, pe tipuri de deşeuri,
inclusiv cele periculoase, pe formulare speciale;
 să raporteze ATPM periodic datele solicitate privind gestiunea
deșeurilor;
 să utilizeze codificarea pentru fiecare tip de deşeu, după procedura
din hotărâre.
 Toate datele statistice privind gestionarea deșeurilor transmise
anual de agenții economici se păstrează de către ATPM intr-un registru
de evidenţă pe o perioadă de minimum 3 ani.
In cazul în care agenții economici desfăşoară şi activitatea de
depozitare, alături de datele despre cantitățile din fiecare tip de deşeu,
trebuie să se mai precizeze:

 tipul depozitării;
 tipul tratării;
 scopul salubrizării (de exemplu la rampă) sau al valorificării (de
exemplu prin REMAT);
 cantitatea deșeurilor depozitate definitiv;
 locul de depozitare şi tipul depozitului.
 2.3 Deşeuri periculoase conform Legii 426/2001
In România la ora actuală se poate spune, dacă un deşeu este periculos,
dacă necesită deci măsuri de supraveghere speciale.
 Este posibilă o încadrare a deșeurilor, în funcție de gradul lor de
periculozitate şi o dată cu aceasta, de necesitatea de a fi supravegheate,
conform sistematizării de mai sus. Totuși, compatibilitatea cu sistemele
de salubrizare ale statelor europene este de abia la început, deși a fost
atinsă conformitatea terminologiei. Lista deșeurilor periculoase
specificate în Directiva 94/904/CE furnizează denumirile deșeurilor
periculoase ca şi posibilitatea de a le codifica, maniera care a fost
preluata şi în dreptul National românesc.

3. CONCEPTUL GESTIONĂRII DEȘEURILOR

Situaţia actuală a managementului deșeurilor în România este

caracterizată de:

 creșterea cantităţilor de deşeuri la condiţii neschimbate pentru

zonele de depozitare;
  insuficienţa echipamentului pentru colectare şi transport;
 infrastructură de valorificare nedezvoltata corespunzător.
Exista atât soluţii tehnice cât şi concepte, care nu se pot realiza din
cauza situaţiei financiare precare, capitalul pentru investiţii depășind cu
mult bugetele comunelor, orașelor şi societăţilor.
O dată cu ridicarea standardelor legate de salubrizare, orașele şi
comunele responsabile de îndepărtarea deșeurilor trebuie să-si extindă
sarcinile. Sarcina salubrizării va cuprinde nu numai îndepărtarea
deșeurilor, ci şi valorificarea lor.
Obiectivul principal este acela de a reduce cât mai mult cantitatea
de resturi de îndepărtat, de a trata şi depozita deşeurile produse conform
unor tehnici ecologice.
 Necesitatea unui concept de gestionare a deșeurilor

Necesitatea unui concept de management al deșeurilor rezultă

direct din datele legislative. Planurile trebuie să conţină tipul, cantitatea
şi originea deșeurilor valorificate şi îndepărtate, instrucţiunile tehnice,
ca şi suprafeţele instalaţiilor de salubrizare.
Fundamentele pentru planurile de management al deșeurilor la
nivel naţional, respectiv regional, sunt furnizate de conceptele de
management al deșeurilor elaborate de comunele sau orașele
responsabile cu gestionarea deșeurilor.
Necesitatea elaborării de concepte de management al deșeurilor
mai rezultă si din aceea că o dată cu ridicarea standardelor,
problemele din managementul deșeurilor devin din ce în ce mai
complexe şi solicită soluţii diferenţiate. Trebuie implementate o serie
de măsuri individuale, care să satisfacă un obiectiv, o organizare şi o
coordonare globală.
 Cele mai importante linii directoare sunt:
 Implementarea de măsuri concrete pentru salubrizare (de exemplu
colectarea selectivă a materialelor vechi în vederea valorificării,
colectarea separată şi îndepărtarea ecologică a deșeurilor
periculoase, siguranţa îndepărtării deșeurilor);
 Coordonarea şi ordonarea măsurilor de salubrizare (de exemplu
alegerea unei forme legale potrivite pentru funcţionarea
managementului deșeurilor, căutarea şi găsirea unor terţi privaţi
adecvaţi pentru îndeplinirea unor operații privind evacuarea
deșeurilor, şi măsuri de salubrizare, alături de comunitatea
respectivă, sprijinirea şi coordonarea măsurilor pentru
comercializarea şi păstrarea în siguranţă a componenţei în
materiale valorificabile);
 Controlul prestării serviciului de salubritate (de exemplu
elaborarea unor bilanţuri asupra cantităţilor şi materialelor, ca şi
examinarea costurilor . ca bază pentru o eventuală continuare sau
 schimbare, respectiv îmbunătăţire, a obiectivelor de management
al deșeurilor);
 Informarea şi consilierea producătorilor de deşeuri în vederea
micșorării cantităților de deşeuri generate, ca şi încurajarea
măsurilor de valorificare;
 Conceperea şi emiterea unor prevederi locale (hotărâri ale
consulului local, norme şi regulamente) considerate ca fiind cea
mai importantă bază legală pentru realizarea îndepărtării
deșeurilor, cu posibilitatea influenţării comportamentului
cetăţenilor în spiritul reducerii cantităţilor de deşeuri (de exemplu
reglementarea salubrizării deșeurilor, obligaţia de a avea
recipiente pentru resturi, şi de a folosi sistemul de salubrizare,
colectare şi transport, taxe etc.) ca şi formarea unei conștiințe în
spiritul unei salubrizări mai sigure si ecologice.
 Implementarea unor instalaţii de salubrizare a deșeurilor, în special
rampe de depozitare şi instalaţii de incinerare, se va face dificil în
România, deoarece conștiința ecologică a populaţiei se află în plin
proces de formare.

3.2. Scopuri şi cerinţe în gestionarea deşeurilor

 Diminuarea presiunii asupra rampelor de depozitare prin folosirea

metodei clasice de valorificare, compostarea, ca şi prin retratarea
resturilor de depozitat;
 Folosirea optimă a energiei, eliminarea corectă din punct de vedere
tehnic a materialelor periculoase şi controlul prealabil eficient al
materialelor de acest gen;
 Examinarea tuturor tipurilor de resturi de îndepărtat, ca de
exemplu gunoiul menajer, resturile industriale, deşeurile din
construcţii şi demolări, în vederea valorificării lor;
  Stabilirea conceptelor de management al deșeurilor la nivel
comunal, cu scopul sistematizării şi organizării teritoriale, ca şi cu
scopul satisfacerii intereselor regionale şi supraregionale;
 Siguranţa maximă a salubrizării prin crearea unui sistem regional
şi supraregional de asociaţii, ecologic şi reprezentativ din punct de
vedere economic, pentru reciclare a resturilor, compostare şi
valorificare energetică, pentru depozitarea controlată, ecologică a
gunoiului rămas, imposibil de valorificat.

Prin elaborarea unui plan de management al deșeurilor, folosind

conceptul de management integrat al deșeurilor pentru o regiune de
salubrizare se realizează dimensionarea necesitaților de salubrizare
pe o perioadă de timp definită (în cele mai multe cazuri (zece ani).
Acest lucru presupune următoarele măsuri:
 Măsuri de infrastructura salubrizării;
 Măsuri manageriale;
  Măsuri economico-organizatorice;
 Măsuri financiare, inclusiv legate de taxe;
 Măsuri în domeniul relaţiilor publice / al consilierii în legătură cu
deşeurile.
Pașii individuali ai planificării sunt reprezentaţi în Fig. 3.1.

Asigurarea unei structuri de salubrizare corespunzătoare noilor

realităţi impune o planificare de specialitate, cu o bază de date despre
infrastructură, tipurile şi cantităţile de deșeuri, ca şi sistemele şi
instalaţiile de salubrizare aflate la dispoziţie.
Fig. 3.1. Metode şi etape de lucru în elaborarea unui concept
integrat de management al deșeurilor
 Trebuie luat în considerare faptul că în fiecare regiune există o
problematică a deșeurilor diferenţiată, după tip şi conţinut, care
necesită o rezolvare specifica.
Din cauza diferitelor strategii de limitare a formării şi de
revalorificare a deșeurilor, a posibilelor sisteme de colectare selectivă
şi metode de tratare, rezultă în practică adeseori mai multe variante
posibile de planificare a salubrizării pentru o regiune. Acestea trebuie
să fie verificate din punct de vedere al eficacităţii lor, pentru a putea
alege de fiecare dată soluţia optimă.
Alături de condiţiile regionale se pot aplica următoarele criterii:
 Siguranţa salubrizării;
 Impactul asupra mediului;
 Cota de reducere a deșeurilor şi cantităţile de deșeuri rămase;
 Situaţia existenta pe piaţa materialelor valorificabile;
 Rentabilitatea;
  Gradul de acceptare al populaţiei;
 Efortul organizatoric.
Deoarece conceptele de management al deșeurilor trebuie să
reprezinte un instrument, care să cuprindă dezvoltările şi noile
cunoștințe însușite, dar şi să faciliteze achiziționarea de echipamente
noi, ele trebuie practic să fie elaborate continuu (cel mai rar o dată la
10 ani).
O verificare sau o reactualizare a conceptului sau a unor părţi din
el este necesară atunci când:
 va fi realizata o nouă instalaţie de tratare sau înlăturare a
deșeurilor;
 tehnica a progresat considerabil;
 cantitatea sau compoziţia deșeurilor s-a modificat semnificativ.