Sunteți pe pagina 1din 26

Deşeuri

periculoase

1
Cuprins

Cuprins……………………………………………………………………………....pag. 1
Capitolul I- Definiţia şi clasificarea deşeurilor……………………………………...pag. 2
Capitolul II- Managementul deşeurilor……………………………………………...pag. 5
II.1.Problema transportului deşeurilor…………………………………………….....pag.6
II.2. Depozitele de deşeuri…………………………………………………………...pag.7
Capitolul III- Deşeurile în România………………………………………………....pag.9
III.1. Problema deşeurilor în Romania......................................................................pag . 9
III.2. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor...............................................pag 11
Capitolul IV- Deşeuri periculoase………………………………………………….pag 12
IV.1.Legislatie privind Gestiune Deseuri si Substante Chimice Periculoase............pag.14
IV.2.Listele deşeurilor periculoase………………………………………………....pag 15
IV.3.Caracteristicile deşerilor periculoase………………………………………….pag 16
Capitolul V- Transportul deşeurilor periculoase……………………………………pag 18
Capitolul VI- Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase………………...…pag 19
VI.1.Metode de tratare a deşeurilor periculoase………………………………….....pag 20
Capitolul VII- Depozitarea deşeurilor periculoase………………………………….pag 21
Concluzii……………………………………………………………………….……pag 23
Bibliografie………………………………………………………………………….pag 24

2
Capitolul I
Definiţia şi clasificarea deşeurilor

Deşeurile sunt generate în diferitele stadii ale activităţii umane şi reprezintă o


caracteristică inevitabilă a unei societăţi industrializate sau în curs de industrializare.

Compoziţia şi cantitatea de deşeuri sunt puternic dependente de natura consumului,


precum şi de structura industrială şi economică.
Deşeurile reprezintă o pierdere enormă de resurse, atât sub formă de materiale cât
şi de energie. Deoarece generarea excesivă de deşeuri este un simptom al proceselor de
producţie ineficiente, al durabilităţii reduse a bunurilor şi al structurii consumului,
cantităţile de deşeuri pot fi considerate ca indicator pentru eficienţa cu care societatea
utilizează materiile prime.(Oros, Draghici-2002)
Termenul “deşeu “ este definit în legislaţia europeană în articolul 1 al Directivei
Consiliului 74/442/CEE privind deşeurile: “deşeu reprezintă orice substanţă sau obiect
de care posesorul se debarasează conform prevederilor legislaţiei în vigoare”. Definiţia
a fost modificată de Directiva Consiliului 91/156/CCE (Directiva cadru) astfel : “deşeu
va însemna orice substanţă sau obiect pe care posesorul îl aruncă, sau intenţionează sau
este obligat să-l arunce”. (XXX-2005)
În momentul de faţă nu există o clasificare general acceptată a deşeurilor. Cea
mai bună clasificare generală pare a fi Reglementarea deşeurilor propusă de Comunitatea

3
Europeană, care propune clasificări pentru: a.producătorii de deşeuri; b.colectorii de
deşeuri; c.tratarea şi depozitarea deşeurilor.
Directivei Consiliului 74/442/CEE privind deşeurile, amendată de Directiva
Consiliului 91/156/CCE clasifică deşeurile după sursă, procese şi direcţii din care provin,
furnizând baza pentru obţinerea de statistici comparabile şi compatibile privind deşeurile
în Ţările Membre ale Comunităţii Europene.(XXX-2005)
Dupa provenienţă , se pot deosebi următoarele tipuri de deşeuri:
1. Deşeuri municipale şi asimilabile ,care sunt deşeuri generale în mediul urban si rural.
1.1 Deşeuri menajere,provenite din activitatea caznică ,magazine, hoteluri, restaurante,
instituţii;
1.2 Deşeuri stradale, specifice fluxurilor stradale (hârtii,mase plastice,frunze,praf);
1.3 Deşeuri din construcţii si demolări, provenite din activitatea de construcţii şi
modernizare şi întreţinerea străzilor;
1.4 Nămol oraşenesc , rezultat din staţiile de tratare a apelor uzate şi menajere;
2. Deşeuri sanitare, provenite din spitale, dispensare şi cabinete medicale;
3. Deşeuri de producţie , rezultate din procesele tehnologice industriale sau agricole;
3.1.Deşeuri industriale stocabile ,pe care normele europene le clasifica în :
- Deşeuri industriale periculoase ,dar netoxice, de exemplu azbest;
- Deşeuri industriale nepericuloase şi netoxice;
- Deşeuri inerte,de exemplu cele provenite din construcţii;
- Deşeuri toxice, de exemplu cele medicale, radioactive ;
- Deşeuri industriale produse în cantitaţi foarte mari,de exemplu cenuşile produse de
termocentralele care funcţioneaza pe carbine;
3.2. Deşeuri agro-zootehnice provenite din agricultură şi în special, din zootehnie;
3.3. Deşeuri speciale, categorie în care intră explozibilii şi substanţele radioactive;
După destinaţie deşeurile constituie două subgrupe: recuperabile şi irecuperabile,
iar după origine pot fi grupate de asemenea în două subgrupe: rebuturi şi reziduuri. Rebut
poate fi o maşină, un utilaj sau un produs care nu mai poate fi folosit direct. Reziduuri
sunt materiile prime, materiale sau produse care sunt respinse în cursul unei fabricaţii sau
a unor acţiuni umane (menaj, comerţ, ramuri industriale, agroalimentare etc.).

4
Clasificarea care consideră drept criteriu sursa are avantajul că, în multe cazuri,
este în concordanţă cu modalităţile existente de colectare şi depozitare a deşeurilor.
După direcţiile din care apar, deşeurile cele mai semnificative în ceea ce priveşte
în ceea ce priveşte mărunţirea sunt:
-deşeuri agricole;
-deşeuri din construcţii şi demolări;
-echipament electric şi electronic;
-vehicule la sfârşitul perioadei de utilizare;
-sticlă;
-deşeuri verzi;
-deşeuri miniere şi de la cariere;
-hârtie;
-materiale plastice;
-deşeuri de la furnale şi zgură din oţelării;
-textile şi îmbrăcăminte;
-deşeuri de lemn.
În funcţie de natura şi de efectul asupra oamenilor, direcţiile din care apar,
deşeurile se clasifică în trei mari categorii: radioactive, periculoase şi benigne.( Oros,
Drăghici-2002)
Catalogul European al Deşeurilor (CED) este o listă ilustrativă , care nu epuizează
complet subiectul, şi este orientată pe process şi mod de apariţie. Aceasta este subdivizată
în 20 de categorii principale. Pentru descrierea unui deşeu există trei niveluri: categoria
principală, subcategoria şi tipul. Pentru o definire exactă , un singur deşeu trebuie descris
utilizând toate cele trei niveluri. Catalogul conţine 776 tipuri de deşeuri. Unele categorii
de deşeuri sunt excluse din CED, cele mai importante fiind : deşeurile radioactive,
efluenţii gazoşi emişi în atmosferă, explozivii neutilizaţi.
(http://www.gestiuneadeseurilor.ro/Data/pdf/cap_21.pdf)
În mometul de faţă nu există un inventar realist al producerii, compoziţiei şi căilor
de depozitare a deşeurilor pentru Europa ca întreg.

5
Capitolul II
Managementul deşeurilor

Iniţial managementul deşeurilor avea drept obiectiv îndepărtarea deşeurilor şi


curăţirea oraşelor. Dezvoltarea economică şi socială durabilă fără deteriorarea calităţii
mediului impune un management adecvat al deşeurilor fără epuizarea resurselor naturale.
Managementul modern priveşte în alt mod deşeurile.
În primul rând ele nu sunt privite ca şi „resturi” care trebuie îndepărtate din motive
sanitare, ci ca o sursă de materii si materiale prime. În acest fel se pune accent pe
reciclarea şi valorificarea deşeurilor, utilizarea energiei si depozitarea deşeului ultim. În
acest fel se impune un sistem integrat de reprelucrare şi reciclare a deşeurilor bazat pe un
număr mare de tehnologii. Iniţial reciclarea deşeurilor s-a bazat pe recuperarea deşeurilor
de metale valoroase, iar mai apoi recuperarea tuturor materialelor, producerea biogazului,
iar resturile arse şi deşeul ultim să fie depus pe platforme. În acest context managementul
deşeurilor ocupă un rol important deoarece deşeurile nu sunt numai o potenţiala sursă de
poluare, ele constituind şi o sursă de materii prime secundare.
Managementul deşeurilor este un subiect complex format dintr-o multitudine de
componente. În mod particular managementul deşeurilor din Uniunea Europeană
reprezintă o provocare deosebită prin faptul că ea nu trebuie să perturbe piaţa
europeană. Deşi nu există o reţetă care să se aplice în toate situaţiile, Uniunea are
principii ferme pe care se bazează diferitele niveluri ale sistemelor de management al
deşeurilor:
- Principiul prevenirii – producerea deşeurilor trebuie minimizată si evitată pe cât
posibil;
- Principiul responsabilităţii producerii şi al plăţii poluării – acela care produce
deşeurile sau contamineaza mediul înconjurător trebuie să plătească costul
acţiunilor sale;
- Principiul precauţiei – trebuiesc anticipate problemele potenţiale;
- Principiul proximităţii – deşeurile trebuiesc depozitate cât se poate de aproape de
locul în care au fost produse.

6
Aceste principii au căpătat o forma mai concreta în strategia generală privitoare la
deşeuri a Uniunii Europene din 1996 care ierarhizeaza operaţiunile de management al
deşeurilor:
1. prevenirea apariţiei deşeurilor;
2. reciclarea şi reutilizarea;
3. depozitarea finală optimă şi îmbunătăţirea monitorizării.
Strategia insistă de asemenea asupra necesităţii ca:
- Să se reducă deplasarea deşeurilor şi să se îmbunătăţească sistemul de reglementări
privind transportul;
- Să se utilizeze mijloace manageriale noi, cum sunt:
o Instrumente economice de reglementare;
o Statistici şi comparaţii utilizând date corecte;
o Planuri de management al deşeurilor;
o Responsabilităţi adecvate stabilite prin legislaţie. (XXX-2008)

II.1.Problema transportului deşeurilor

O cantitate prea mare de deşeuri se transportă înca pe distante lungi. In unele ţări
standardele privitoare la tratare si depozitare sunt îngăduitoare şi, drept consecinţă,
tratarea şi depozitarea sunt foarte ieftine. Dar transferarea deşeurilor dintr-o ţară
cu standarde exigente de mediu (şi, deci, cu costuri mari de tratare şi depozitare) în
ţări în care aceste operaţii nu sunt foarte costisitoare , nu este o opţiune adecvata pe
termen mediu si lung. Oricum, transportul deşeurilor trebuie minimizat în vederea
reducerii riscului de accidente şi economisirii resurselor. Politica UE stabileşte ca, pe
teritoriul Europei, deşeurile trebuiesc depozitate în locuri cât mai apropiate de acela
în care au fost produse (principiul proximitatii).

7
II.2. Depozitele de deşeuri

Odată colectate, urmează etapa de tratare a deşeurilor. Metodele de tratare ale


deşeurilor sunt variate, la fel ca deşeurile în sine şi locul lor de provenienţă. În principiu,
deşeurile pot fi scoase din circuitul economic (eliminate) sau reintroduse în circuit
(recuperate).
In general, ca urmare a lipsei de amenajari si a exploatarii deficitare, depozitele
de deseuri se numara printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact si risc
pentru mediu si sanatatea publica. Principalele forme de impact si risc determinate de
depozitele de deseuri orasenesti si industriale, in ordinea in care sunt percepute de
populatie, sunt:
 modificari de peisaj si disconfort vizual;
 poluarea aerului;
 poluarea apelor de suprafata;
 modificari ale fertilitatii solurilor si ale compozitiei biocenozelor pe terenurile
invecinate.
Poluarea aerului cu mirosuri neplacute si cu suspensii antrenate de vant este
deosebit de evidenta in zona depozitelor orasenesti actuale, in care nu se practica
exploatarea pe celule si acoperirea cu materiale inerte. Scurgerile de pe versantii
depozitelor aflate in apropierea apelor de suprafata contribuie la poluarea acestora cu
substante organice si suspensii. Depozitele neimpermeabilizate de deseuri urbane sunt
deseori sursa infestarii apelor subterane cu nitrati si nitriti, dar si cu alte elemente
poluante. Atat exfiltratiile din depozite, cat si apele scurse pe versanti influenteaza
calitatea solurilor inconjuratoare, fapt ce se repercuteaza asupra folosintei acestora.
Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deseuri
este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care in termenii conceptului de
“dezvoltare durabila”, se intinde pe durata a cel putin doua generatii daca se insumeaza
perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere ecologica si
postmonitorizare (15-20 ani). In termeni de biodiversitate, un depozit de deseuri
inseamna eliminarea de pe suprafata afectata acestei folosinte a unui numar de 30-300
specii/ha, fara a considera si populatia microbiologica a solului.

8
Desi efectele asupra florei si faunei sunt teoretic limitate in timp la durata
exploatarii depozitului, reconstructia ecologica realizata dupa eliberarea zonei de sarcini
tehnologice nu va mai putea restabili echilibrul biologic initial, evolutia biosistemului
fiind ireversibil modificata. Actualele practici de colectare transport /depozitare a
deseurilor urbane faciliteaza inmultirea si diseminarea agentilor patogeni si a vectorilor
acestora: insecte, sobolani, ciori, caini vagabonzi. Deseurile, dar mai ales cele industriale,
constituie surse de risc pentru sanatate datorita continutului lor in substante toxice
precum metale grele, pesticide, solventi, uleiuri uzate. Problema cea mai dificila o
constituie materialele periculoase (inclusiv namolurile toxice, produse petroliere,
reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate in comun cu deseuri
solide orasenesti. Aceasta situatie poate genera aparitia unor amestecuri si combinatii
inflamabile, explozive sau corozive; pe de alta parte, prezenta reziduurilor menajere usor
degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe si reduce
poluarea mediului.
În funcţie de tipul deşeurilor acceptate depozitele se clasifică în depozite pentru
deşeuri periculoase, depozite pentru deşeuri nepericuloase, depozite pentru materiale
inerte şi depozite pentru un singur fel de deşeuri (monodeponie). Depozitele trebuie să
dispună de sisteme de pază, echipamente de cântărire, laboratoare de analiză, instalaţii de
recuperare a gazului de depozit şi de tratare a levigatului, de utilaje (buldozere,
încărcătoare, compactoare, screpere, excavatoare) şi de servicii de întreţinere a acestor
utilaje.
Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe (gropi) de gunoi fără vreo măsură
ulterioară este actual o practică care nu mai este acceptată. Actual, depozitarea în rampe
de gunoi presupune la sfârşit închiderea depozitului prin acoperire cu pământ (îngropare)
şi este o practică curentă în multe ţări. Astfel de rampe se organizează în cariere în care
exploatarea s-a încheiat sau în mine abandonate.
O rampă de gunoi realizată şi exploatată corect este o metodă relativ ieftină şi
care satisface criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Vechile rampe,
necorespunzătoare, au efecte negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea de gunoaie,
atragerea dăunătorilor (insecte, rozătoare) şi poluarea aerului, a apelor şi a solului.

9
Poluarea aerului se produce prin miasme şi prin degajarea unor gaze rezultate în
urma fermentării, cum ar fi dioxidul de carbon şi metanul, care produc efect de seră şi
contribuie la încălzirea globală. Poluarea apei şi a solului se face prin levigat (lichidul
scurs în urma proceselor biochimice), care, în lipsa unui strat izolator se infiltrează în sol
şi poluează apele pânzelor freatice. Aceste poluări pot fi aşa de puternice că împiedică
creşterea plantelor deasupra acestor rampe. În mod normal, pe rampă deşeurile sunt
compactate pentru a le mări densitatea şi stabilitatea, şi acoperite cu folii şi cu pământ.
Rampele pentru deşeuri organice au instalaţii de recuperare a gazului de depozit.
Principalele componente ale acestui gaz sunt metanul (54 %) şi dioxidul de carbon
(45 %), la care se adaugă mici cantităţi de hidrogen sulfurat, monoxid de carbon,
mercaptani, aldehide, esteri şi alţi compuşi organici. El poate fi valorificat prin ardere.
Dacă nu există posibilitatea de valorificare locală, se recomandă să fie totuşi ars la
instalaţia de faclă deoarece dioxidul de carbon rezultat prin arderea metanului are un
efect de seră mai mic decât al metanului iniţial.
Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol rampele moderne sunt
prevăzute cu straturi izolante, care pot fi din argilă (lut) sau din folii groase de material
plastic (geomembrane) sau textil (geotextile). Grosimea stratului de argilă trebuie să fie
mai mare de 1 m pentru deşeuri inerte sau nepericuloase şi mai mare de 5 m pentru
deşeuri periculoase (http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor)

Capitolul III
Deşeurile în România
III.1. Problema deşeurilor în Romania

La nivelul României, problemele legate de gestionarea deşeurilor sunt, în mare


parte:
• cantitatea de deşeuri nu se cunoaşte cu exactitate din cauza lipsei sistemelor de
cântărire;

10
• există cantităţi semnificative de deşeuri necolectate; circa 20% din locuitorii
mediului urban nu au contracte de salubrizare, iar în mediul rural aproape nimic
nu se colectează organizat;
• colectarea deşeurilor menajere este neselectivă, iar reciclarea se axează doar pe
acele tipuri de deseuri usor vandabile;
• deşeurile depozitate au conţinut mare de materiale organice care prin
descompunere generează gaze cu efect de seră ( metan, dioxid de carbon);
• valorificarea energetică a deşeurilor nu este o practică de eliminare curentă în
România;
• nu este organizată o reţea comercială pentru valorificarea deşeurilor, depozitele
existente sunt uneori amplasate în locuri sensibile- în apropierea locuiţelor, a
apelor de suprafaţă, a zonelor de agrement; depozitele nu sunt amenajate
corespunzător, conducând la poluare.
Colectarea, reciclarea şi tratarea deşeurilor reprezintă o prioritate şi se regăseşte şi
în angajamentele asumate de România faţă de Uniunea Europeană. Deocamdată, nu a fost
pus la punct sistemul de colectare selectivă pe întreg teritoriul ţării. Statistici oficiale,
arată că în România, în anul 2004, au fost generate circa 36.315.000 de tone de deşeuri,
din care 99,4% reprezintă deşeuri nepericuloase şi 0,6% deşeuri periculoase. Cele mai
mari cantităţi provin din industria extractiva - 94,9%, urmată de industria prelucratoare.
Cel mai mare impact asupra populaţiei îl au deşeurile municipale care, în 2004, au
reprezentat 380 de kilograme pe cap de locuitor.
În România 1.300.000 tone de ambalaje au fost introduse pe piaţă în 2007. Din
acestea 36% au fost reciclate. Agenţia Naţionala pentru Protecţia Mediului a stabilit un
obiectiv de 40% rată de reciclare a deşeurilor municipale în 2011.
Potrivit legislaţiei europene, ţara noastră trebuie să recicleze 55% din deşeurile de
ambalaje generate în anul 2013.
Fiecare roman generează cam 5 kilograme de deşeuri pe săptămînă . Anual,
Romania trebuie să gestioneze eficient, în medie, 36,7 milioane de tone de deşeuri, adică
aproximativ 100.000 de tone de deşeuri pe zi. Din totalul deşeurilor municipale,
aproximativ 40% reprezintă materiale reciclabile, din care cca.20% pot fi recuperate,
nefiind contaminate. ( http://www.sort.ro/index.php?page)

11
Instituţiile din industria sticlei, hârtiei şi cartonului şi maselor plastice au început să
preia aceste deşeuri de la centrele de colectare în vederea reciclării şi/sau valorificării.
Cantitatea acestui tip de deşeuri generată în România este relativ scazută, dar se
prognozează o creştere, determinată de dezvoltarea economică a ţării. Nu există încă un
sistem adecvat de valorificare a deşeurilor din construcţii şi demolări, ci doar o reutilizare
interna în gospodăria proprie sau o comercializare pe o piata nedeclarată.

III.2. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor

România dispune de un instrument pentru reducerea poluării mediului, pentru


îmbunătăţirea sănătaţii publice, şi pentru promovarea dezvoltării durabile - Planurile
Regionale de Gestionare a Deşeurilor (PRGD). Avem opt planuri regionale pentru
gestionarea deşeurilor.
Populaţia a fost instruită cum să separe la sursă diferitele categorii de deşeuri. De
asemenea, se urmăreşte colectarea întregii cantităţi de deşeuri generate, fluxul deşeurilor
colectate separat va fi eficientizat, toate depozitele necontrolate vor fi închise şi
ecologizate, şi se vor construi noi depozite controlate, staţii de sortare şi de compostare,
şi instalatii de reciclare.
În România, autorităţile publice locale trebuie să asigure colectarea selectivă a
deşeurilor de ambalaje prin serviciile publice de salubrizare, precum şi prin amenajarea
de spaţii adecvate şi amplasarea de containere pentru gunoiul diferenţiat.
Exista operatori economici reciclatori de deşeuri de hârtie şi carton, materiale
plastice, sticlă, lemn, materiale feroase şi neferoase. Aceştia preiau deşeurile de la
colectorii autorizaţi. (http://www.granturi-phare-deseuri.ro/docs/Plan_regional/LUCRU
%20Reg%201%20NE-%20draft%20PRGD%20revizuit.pdf)

12
Capitolul IV
Deşeuri periculoase

În 1976, în SUA prima lege privind problema deşeurilor periculoase a fost trecută
prin Congres. Această legislaţie este numită Actul privind Convervarea şi Recuperarea
Resurselor (RCRA).
RCRA defineşte deşeul periculos ca : un deşeu solid sau o combinaţie de deşeuri
solide care, din cauza cantităţilor lor, a concentraţiilor sau a caracteristicilor chimice,
fizice sau infecţioase pot cauza sau contribui semnificativ la creşterea mortalităţii sau o
creştere în mod irevesibil a îmbolnăvirilor sau posedă o prezenţă substanţială sau un
potenţial pericol asupra sănătăţii umane sau a mediului când sunt tratate, stocate,
transportate, depozitate sau organizate în acest fel.
Există totodată două definiţii ale deşeurilor periculoase sub programul RCAR: o
definiţie statutară şi o definiţie reglementară. Definiţia statutară citată mai sus este rar
folosită astăzi. În primul rand a servit ca şi un ghid general pentru EPA în scopul
dezvoltării definiţiei reglementare a deşeului periculos. Pentru dezvoltarea definiţiei
reglementare a deşeului periculos au fost folosite două mecanisme diferite : prin listarea
anumitor deşeuri specifice ca şi periculoase şi prin identificarea caracteristicilor care,
dacă sunt prezente într-un deşeu îl fac periculos.. EPA a dezvoltat definiţia reglementară
a deşeurilor periculoase care încorporează atât listele cât şi caracteristicile acestora.
(http://www.epa.gov/lawsregs/laws/rcra.html)
Aceste deşeuri provin în cea mai mare parte din industria chimică, rafinării,
industria metalurgică, ateliere auto, unităţi medicale. Sunt reprezentate prin compuşi
metalici, solvenţi organici halogeni, acizi compuşi organofosforici, fenoli, cianuri, eteri,
vopsele, pesticide, reziduuri de spital. Cele mai periculoase substanţe chimice sunt

13
pesticidele folosite în agricultură pentru protecţia plantelor contra bolilor şi dăunătorilor.
O altă substanţă extrem de toxică reprezintă dioxina, care stă la baza producerii altor
substanţe toxice periculoase. Dioxina este un component al erbicidelor clorurate folosite
destul de intens în agricultură. Dioxina apare de asemenea şi la arderea reziduurilor
menajere conţinând plastic sau lemn tratat cu substanţe chimice clorurate.
Detergentii cum ar fi clorul, innalbitorii, substantele folosite la deblocarea tevilor,
vopseaua, produsele pentru eradicarea gandacilor, bateriile portabile, medicamentele si
alte produse pe baza de substante chimice fac parte din categoria substantelor
periculoase.
Deocamdata, doar o parte dintre deseurile periculoase sunt colectate separat si
reciclate. Este vorba despre uleiul de motor, bateriile auto, bateriile telefoanelor mobile.
Restul, cum ar fi medicamentele, ierbicidele, pesticidele, vopselele, nu sunt deocamdata
colectate separat.
Un caz aparte de deşeuri periculoase este cel al deşeurilor radioactive. Acestea nu
pot fi eliminate prin distrugere, ci doar prin depozitare. Pentru eliminarea deşeurilor
radioactive România are nevoie de două depozite de deşeuri care să stocheze deşeurile
radioactive de la Centrala Nucleară de la Cernavodă.
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor)
In 2003, în România, au fost identificate 145 de tipuri de deşeuri periculoase, din
totalul de 237 înscrise în Catalog European de Deseuri. Toate aceste tipuri au însumat o
cantitate generata de peste 2,2 milioane tone de deşeuri, ceea ce reprezintă 3% din totalul
deşeurilor produse în 2003, inclusiv sterilul minier.
Cantităţi considerabile de deşeuri periculoase au fost înregistrate în judeţele
Vâlcea, Prahova, Alba, Dolj, Bacău, Constanţa, Olt. Majoritatea deşeurilor periculoase
provin din industria chimică (anorganică şi organică), de la rafinarea petrolului şi din
procesele termice.
Principalele tipuri de deşeuri periculoase generate în 2003 au fost:
• deşeuri de sodă calcinată (leşii caustice)
• fosfogips
• deşeuri petroliere
• zguri din metalurgia neferoasă (a plumbului)

14
• reziduuri halogenate din chimia organică
• nămoluri cianurate cu metale grele
• baterii uzate cu plumb
• deşeuri de la epurarea gazelor
• amestecuri de grăsimi şi uleiuri de la separarea grăsimilor din apele uzate.
Cea mai mare cantitate de deşeuri periculoase s-a generat, în cadrul industriei
chimice predominând deşeurile de sodă calcinată (judeţele Alba, Dolj şi Vâlcea)
şi fosfogips (judetul Bacău).
Metalurgia este o altă activitate industrială care produce cantităti mari de deşeuri
periculoase, cu preponderenţă zguri din metalurgia aluminiului (judeţul Olt) şi altor
metale neferoase (judeţul Maramureş).
(http://facultate.regielive.ro/referate/comert/problematica_deseurilor_in_romania-
93839.html?in=all&s=management%20deseur%20roman)

IV. 1. Legislatie privind Gestiune Deseuri si


Substante Chimice Periculoase

1. Legea nr. 426/2001 -M.Of. nr. 411/25.07.2001 pentru aprobarea Ordonantei de


Urgenta nr. 78/2000 - M.Of. nr. 283/22.06.2000 privind regimul deseurilor
2. Hotararea Guvernului nr. 1057/2001 M.Of. nr. 700/05.11.2001 privind regimul
bateriilor si acumulatorilor care contin substante periculoase
3. Hotararea Guvernului nr. 856/2002- M.Of. nr. 659/05.09.2002 privind evidenta
gestiunii deseurilor si aprobarea listei cuprinzand deseurile, inclusiv deseurile periculoase
4. Hotararea Guvernului nr. 170/2004 -M.Of. nr. 160/24.02.2004 privind gestionarea
anvelopelor uzate
5. Hotararea Guvernului nr. 2406/2004 -M.Of. nr. 32/2005 privind gestionarea
vehiculelor scoase din uz
6. Hotararea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deseurilor (abroga HG nr.
162/2002) (la M.O. spre publicare)
7. Hotararea Guvernului nr. 448/2005 privind gestiunea deseurilor de echipamente
electrice si electronice -M.Of. nr. 491/10.06.2005

15
8. Hotararea Guvernului nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor si deseurilor de
ambalaje ( abroga HG nr.349/2002)
9. Hotararea de Guvern nr 322/2005 pentru modificarea si completarea HG nr. 541/2003
privind stabilirea unor masuri pentru limitarea emisiilor in aer ale anumitor poluanti
proveniti din instalatii mari de ardere -M.Of. Nr 359/27.04.2005
10. Legea nr. 263/2005 Privind regimul substantelor si produselor chimice periculoase
(http://www.societatedurabila.ro/index.php?id=18)

IV.2.Listele deşeurilor periculoase

Listele deşeurilor periculoase descriu deşeurile din diferite procese industriale,


deşeuri din sectoare specifice ale industriei sau deşeuri de tipul formulelor chimice
specifice.
Utilizarea listelor pentru definirea deşeurilor periculoase prezintă anumite
avantaje şi dezavantaje. Un avantaj ar fi că listele fac procesele de identificare a
deşeurilor periculoase uşoare pentru agenţii deşeurilor industriale. Este nevoie doar de
cunoştinţe despre originea deşeului pentru a determina dacă este enumerate, nefiind
necesare analizele de laborator. Prin compararea oricărui deşeu cu descrierile deşeurilor
enumerate se poate determina uşor dacă deşeul este periculor. Utilizarea listelor EPA
prezintă de asemenea câteva dezavantaje. De exemplu listele nu pot contoriza toate
deşeurile periculoase. Un alt dezavantaj este lipsa de flexibilitate a listelor. Listele
desemnează un deşeu ca fiind periculos dacă el provine dintr-o categories au clasă
particulară. Compoziţia actuală a deşeului nu este o consideraţie suficientă pentru a
schimba încadrarea deşeului. Astfel, listele de deşeuri periculoase pot regal când nu este
necesar anumite deşeuri care nu posedă o ameninţare semnificativă asupra sănătăţii.
EPA a studiat şi enumerate sute de deşeuri periculoase a deşeurilor industriale
specifice. Aceste deşeuri sunt descries sau enumerate în patru liste diferite. Aceste liste
sunt:
• Lista F desemnează ca deşeuri periculoase particulare deşeurile provenite din
anumite procese de fabricare sau industriale comune. Deoarece procesele care
produc aceste deşeuri pot decurge în sectoare diferite ale industriei, deşeurile

16
din lista F sunt cunoscute ca şi deşeuri provenite din surse nespecifice. Aceste
deşeuri sunt clasificate în şapte grupe.
• Lista K desemnează ca fluxuri de deşeuri periculoase particulare acele deşeuri
provenite din anumite industrii specifice. 13 industrii pot genera deşeuri din
lista K, insă nu toate deşeurile provenite din aceste 13 industrii sunt
periculoase.
• Lista P şi lista U sunt similare în aceea că ambele conţin formulări pur
periculoase sau comerciale ale câtorva chimicale nefolosite specifice.
Fiecare din cele patru liste desemnează de la 30 până la câteva sute de deşeuri
periculoase. Fiecărui deşeu din listă îi este alocat un cod, constând dintr-o literă asociată
cu lista, urmată de trei cifre (exemplu F001).
Există patru criterii diferite prin care se poate încadra un deşeu ca fiind periculos,
dacă acesta nu se gaseşte pe nici una din liste:
Deşeurilor periculoase li se alocă câte o literă (cod) şi se clasifică în: deşeuri
toxice (T); deşeuri periculoase acute (H); deşeuri inflamabile (I); deşeuri corozive (C);
deşeuri reactive (R); deşeuri cu toxicitate caracteristică (E). Codurile alocate implică
anumite reglementări care se aplică în manevrarea deşeurilor. De exemplu deşeurile cu
codul H sunt supuse unor standarde de management mai stricte decât celelalte deşeuri.
(Oros, Drăghici-2002)

IV.3.Caracteristicile deşerilor periculoase

O caracteristică a unui deşeu periculos este o proprietate care indică capacitatea


unui deşeu de a poseda o ameninţare suficientă pentru a deservii reglementărilor de deşeu
periculos. O caracteristică a unui deşeu periculos trebuie să fie detectată prin utilizarea
metodelor de testare standard. Caracteristicile care dau periculozitate deşeurilor sunt:
imflamabilitate, coroziune, reactivitate, toxicitate. Si acestor deşeuri le sunt atribuite
coduri ca şi celor din listă (exemplu D00X).
1. Inflamabilitatea

17
Deşeurile inflamabile care pot lua foc usor şi pot susţine arderea. Multe vopsele,
curăţători şi alte deşeuri industriale prezintă pericol de aprindere. Cele mai inflamabile
deşeuri sunt lichidele în formă fizică. Această proprietate se testează printr-un test. Testul
punctului de aprindere determină temperature cea mai mică la care un compus chimic se
aprinde când este expus la flacără. Un deşeu nelichid poate fi poate fi periculos datorită
inflamabilităţii dacă se poate aprinde spontan şi poate arde atât de puternic încât să creeze
un pericol.

2.Coroziunea

Deşeurile corozive sunt deşeuri acide sau alcaline (bazice) care pot coroda sau
dizolva uşor metale sau alte materiale. Ele sunt deasemenea printre cele mai commune
fluxuri de deşeuri periculoase. Deşeul de acid sulfuric din bateriile autovehiculelor este
un exemplu de deşeu coroziv. Un deşeu este considerat coroziv dacă are pH-ul mai mic
sau egal cu 2 sau mai mare sau egal cu 12,5.

3.Reactivitatea

18
Un deşeu reactiv este unul care explodează uşor sau este supus unei reacţii violente.
Exenple obişnuite sunt muniţiile şi explozibilele descărcate. Nu există o metodă de
testare de încredere pentru a evalua potenţialul deşeului de a exploda sau reacţiona
violent în condiţii de manevrare obişnuite.

4.Toxicitatea

Scurgerea compuşilor toxici în cursurile apelor potabile de adâncime este unul din
cele mai obişnuite moduri de a expune populaţia chimicalelor găsite în deşeurile
industriale. (Oros, Drăghici-2002)

Capitolul V
Transportul deşeurilor periculoase

Transportul deşeurilor periculoase se efectuează de la generator sau deţinător,


denumit expeditor, către operatorul economic care realizează operaţia de
colectare/stocare temporara/tratare/valorificare/eliminare, denumit destinatar. Pentru
efectuarea transportului este necesar si acordul agenţiei judetene pentru protecţia
mediului în a cărei rază teritorială se află instalaţia de tratare/valorificare/eliminare.
Ruta de transport a deşeurilor periculoase se stabileşte de către expeditor şi
transportator, avându-se în vedere pe cât posibil ocolirea oraşelor, şi se autorizează de
către inspectoratul pentru situaţii de urgenţă.

19
Pentru deşeurile periculoase generate în cantitate mai mică de 1 t/an, formularul de
expeditie/transport deşeuri periculoase, nu trebuie să conţină aprobarea agenţiei pentru
protecţia mediului
Destinatarul este obligat să preleveze o probă din fiecare transport de deşeuri
periculoase, pe care să o pastreze în condiţii de siguranţă şi etichetată corespunzator un
interval de cel putin 3 luni.
Deşeurile periculoase care fac obiectul transportului trebuie să fie ambalate şi
etichetate în conformitate cu prevederile legale. (www.avocatnet.ro/content/articles)

Capitolul VI
Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase

Multe probleme privind deşeurile periculoase pot fi evitate chiar de la început prin
reducerea deşeurilor de la sursă şi minimizarea deşeurilor- utilizarea proceselor de tratare
care reduc cantităţile de deşeuri necesare depunerii finale. Există câteva moduri prin care
cantităţile de deşeuri pot fi reduse, printre care: reducerea la sursă, separarea şi
concentrarea deşeurilor, îndepărtarea resurselor şi reciclarea deşeurilor. Cele mai
obişnuite categorii de reduceri la sursă şi reduceri de volum sunt: substituţia materialelor,
segregarea la sursă, reutilizarea, modificări de proces şi reciclarea.

Există patru moduri de reciclare:


-reciclarea directă ca material brut la generator, prin întoacerea la materia primă a
materialului brut când nu este complet consumat într-un process de sinteză;
-transfer ca material brut la alt proces (deşeu într-un proces- materie primă în altul);

20
-utilizare pentru controlul poluării sau tratarea deşeului, ca de exemplu utilizarea unui
deşeu alcalin pentru neutralizarea unui deşeu acid;
-recuperarea energiei; de exemplu de la incinerarea deşeurilor periculoase combustibile.

VI.1.Metode de tratare a deşeurilor periculoase

Câteva tipuri de deşeuri periculoase pot fi detoxificate sau făcute mai puţin
periculoase pot fi detoxificate sau făcute mai puţin periculoase prin metode de tratare
fizică, chimică, termică şi biologică. Tratarea deşeurilor periculoase poate fi costisitoare,
dar poate servi la pregătirea materialului pentru reciclare sau depunerea finală într-o
manieră care oferă siguranţă mai mare decât depunerea fără tratare.
Metode fizice
• Separare de fază: sedimentare, decantare, filtrare, centrifugare, flotaţie;
• Tranziţie de fază: distilare, evaporare, uscare, stripare, precipitare fizică;
• Transfer de fază: extracţie cu solvent, scurgere;
• Separare moleculară: osmoza inversă, electrodializă.
Metode chimice
Depinde de proprietăţile chimice ale constituenţilor deşeurilor, şi anume de
proprietăţile acido-bazice, de oxidare-reducere, precipitare, complexare, reactivitate,
inflamabilitate, corozivitate şi altele. Operaţiile chimice de tratare includ printre altele
neutralizarea acido-bazică, precipitare chimică, extracţie şi scurgere chimică, oxidare,
hidroliză.
Metode termice
Pot fi folosite pentru reducerea volumului, îndepărtarea substanţelor volatile,
combustibile, substanţei organice mobile şi distrugerea materialelor patogene şi toxice.
Cel mai aplicat procedeu de tratare termică este incinerarea. Alte procedee sunt piroliza şi
oxidarea umedă.

Metode biologice
Aceste procedee sunt: biodegradarea; mineralizarea; tratarea aerobă a deşeurilor,
care utilizează bacterii şi ciuperci aerobe; tratarea anaerobă a deşeurilor.

21
Au fost dezvoltate şi alte procese de tratare a deşeurilot periculoase, în special
remedierea. Procesul de barbotare a aerului este un process de volatilizare in situ pentru
striparea compuşilor volatili din apele de adâncime. Fitoremedierea este procesul în care
se utilizează plante vasculare pentru remedierea solurilor contaminate de suprafaţă.
(Oros, Drăghici-2002)

Capitolul VII
Depozitarea deşeurilor periculoase

Depozitarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase reprezintă activitatea


agenţilor economici de a pune la păstrare şi conservare aceste produse, în depozite sau
orice alte spaţii de depozitare, în vederea introducerii lor în circuitul productiv sau
comercial ori a utilizării pentru prestarea unor servicii către populaţie.
Sunt considerate depozite sau spaţii de depozitare clădirile, construcţiile şi orice alte
locuri amenajate special în acest scop, prevăzute cu echipamentele şi dotările necesare
prin care să se asigure păstrarea şi conservarea substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase, există în acest moment un singur depozit pentru substanţe periculoase la
strandarde europene în România , la Slobozia; alte astfel de depozite sunt în construcţie.

22
Echipamentele şi dotările necesare amenajării unui depozit sunt următoarele:
• ventilaţia naturală sau instalaţii de ventilaţie;
• ziduri sau diguri de protecţie;
• canale sau şanţuri de scurgere;
• furtune speciale pentru operaţiunile de încărcare-descărcare şi sisteme de drenare
a scurgerilor;
• mijloace şi dispozitive de stingere a incendiilor, cum ar fi: lăzi cu nisip, lopeţi,
extinctoare, hidranţi şi furtune de apă etc;
• instalaţii de răcire cu apă, dacă este cazul;
• instalaţii de pulverizare a apei sau aburului, prevăzute cu duze pentru stingerea
incendiilor sau exploziilor ;
• instalaţii de neutralizare a produselor corosive sau toxice.
La realizarea depozitelor şi spaţiilor de depozitare pentru substanţele şi preparatele
chimice periculoase trebuie să fie avute în vedere următoarele:

23
1. categoriile de pericol de incendiere sau explozie, corozivitatea şi efectele toxice
sau nocive ale substanţelor şi preparatelor chimice periculoase ce urmează a fi
depozitate.
2. gradul de rezistenţă la foc al construcţiei, sensibilitatea la coroziune şi
posibilitatea de nu se impregna cu produse toxice sau nocive;
3. distanţele minime de siguranţă între depozite sau spaţii de depozitare şi alte
construcţii.
(http://facultate.regielive.ro/referate/comert/problematica_deseurilor_in_romania-
93839.html?in=all&s=management%20deseur%20roman)

Concluzii

Programele de management ale deşeurilor încep să ia amploare şi ajută la


schimbarea percepţiei generale asupra deşeurilor şi la conştientizarea riscului pe care
acestea îl constituie.
În present deşeurile în general şi cele periculoase în particular sunt din ce în ce mai
bine gestionate.
Dacă sunt manageriate corespunzător deşeurile periculoase nu reprezintă un risc
atât de mare pentru sănătatea populaţiei şi mediu.
Dezvolarea durabilă nu poate exista fără o bună administrare a deşeurilor.

24
Bibliografie

• Oros Vasile, Camelia Draghici-“Managementul deseurilor”, Editura Univ.


Transilvania, 2002,Brasov, pag.1-3, 69-74 ;
• XXX -Metode şi tehnologii de gestionare a deseurilor – Ministerul Mediului şi
Gospodaririi Apelor, 2005 ;
• XXX- Broşură deşeuri, 2008;
• http://www.granturi-phare-deseuri.ro/docs/- accesat 28.III.2009

25
• http://www.gestiuneadeseurilor.ro/Data/pdf/cap_21.pdf- accesat 28.III.2009
• http://ro.wikipedia.org/wiki/Gestionarea_de%C5%9Feurilor -accesat 28.III.2009
• http://www.sort.ro/index.php?page -accesat 28.III.2009
• http://www.epa.gov/lawsregs/laws/rcra.html- accesat 28.III.2009
• http://facultate.regielive.ro/referate/comert/problematica_deseurilor_in_romania-
93839.html?in=all&s=management%20deseur%20roman- accesat 28.III.2009
• http://www.avocatnet.ro/content/articles- accesat 28.III.2009
• http://www.societatedurabila.ro/index.php?id=18- accesat 28.III.2009

26