GESTIONAREA - INCENDIEREA

DEȘEURILOR

1
 CUPRINS

Argument

Capitolul I - Deseurile
I.1. Defintia deseurilor ( pag 1 )
I.2. Clasificarea deseurilor ( pag 2 )
I.3. Gestionarea deseurilor ( pag 3 )
Capitolul II - Colectarea, transportul şi depozitarea deseurilor
II.1. Colectarea deşeurilor ( pag 4 )
II.2. Transportul deseurilor ( pag 5 )
III.3.Depozitele de deşeuri ( pag 6 )
Capitolul III - Supravegherea procesului de valorificare a deseurilor
III.1. Incinerarea deseurilor ( pag 10 )
III.2. Prelucrarea deseurilor ( pag 11 )
III.3. Stocarea temporara, prelucrarea ( pag 12 )
III.4. Piroliza si gazarea deseurilor ( pag 13 )
Capitolul IV - Managementul deseurilor periculoase
IV.1. Deseurile periculoase ( pag 15 )
II.2. Caracteristicile deseurilor periculoase ( pag 17 )
IV.3. Transportul deşeurilor periculoase ( pag 18 )
IV.4. Depozitarea deşeurilor periculoase ( pag 19 )
IV.5. Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase ( pag 20 )
Capitolul V - Legislatia privind gestiunea deseurilor si substantelor chimice periculoase
V.1. Listele deseurilor periculoase ( pag 24 )
V.2. Problema deşeurilor în Romania ( pag 25 )
V.3. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor ( pag 26 )

Bibliografie

Anexe

2
 ARGUMENT

Deşeurile sunt substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice,
care nu mai pot fi folosite ca atare, pe care deţinătorul le înlătură, are intenţia sau obligaţia de
a le înlătura, dintre care unele sunt refolosibile. Gestionarea deşeurilor, cunoscută şi ca
managementul deşeurilor, se referă la colectarea, transportul, tratarea, reciclarea şi
depozitarea deşeurilor. De obicei, termenul se referă la materialele rezultate din activitaţi
umane şi la reducerea efectului lor asupra sănătaţii oamenilor, a mediului sau aspectului unui
habitat.
Gestionarea deşeurilor are ca scop şi economisirea unor resurse naturale prin
refolosirea părţilor recuperabile. Deşeurile gestionate pot fi atât solide, cât şi lichide sau
gazoase, precum şi cu diverse proprietăţi (de exemplu radioactive), necesitând metode de
tratare specifice. Precolectarea deşeurilor se referă la adunarea lor în diferite recipiente:
coşuri de gunoi, pubele (pentru deşeurile menajere) şi containere (pentru deşeurile stradale şi
cele produse de agenţii economici).
Pentru a permite reciclarea, colectarea deşeurilor care conţin materiale refolosibile se
face separat în recipiente de culori diferite. Culorile recipientelor disponibile sunt: galbenă,
roşie, verde, albastră, maro şi negru antracit. Transportul deşeurilor dintr-un loc în altul pe
teritoriul României este supus unei proceduri de reglementare şi control. Transportul
deşeurilor poate fi local, judeţean sau interjudeţean.
Odată colectate, urmează etapa de tratare a deşeurilor. Metodele de tratare ale
deşeurilor sunt variate, la fel ca deşeurile în sine şi locul lor de provenienţă. În principiu,
deşeurile pot fi scoase din circuitul economic (eliminate) sau reintroduse în circuit
(recuperate). In general, ca urmare a lipsei de amenajari si a exploatarii deficitare, depozitele
de deseuri se numara printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact si risc pentru
mediu si sanatatea publica.
In general, ca urmare a lipsei de amenajari si a exploatarii deficitare, depozitele de
deseuri se numara printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact si risc pentru
mediu si sanatatea publica. Deseurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc
pentru sanatate datorita continutului lor in substante toxice precum metale grele, pesticide,
solventi, uleiuri uzate. Depozitele trebuie să dispună de sisteme de pază, echipamente de
cântărire, laboratoare de analiză, instalaţii de recuperare a gazului de depozit şi de tratare a

3
levigatului, de utilaje (buldozere, încărcătoare, compactoare, screpere, excavatoare) şi de
servicii de întreţinere a acestor utilaje.
Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe (gropi) de gunoi fără vreo măsură
ulterioară este actual o practică care nu mai este acceptată. Actual, depozitarea în rampe de
gunoi presupune la sfârşit închiderea depozitului prin acoperire cu pământ (îngropare) şi este
o practică curentă în multe ţări. Astfel de rampe se organizează în cariere în care exploatarea
s-a încheiat sau în mine abandonate.
Dezvoltarea economică şi socială durabilă fără deteriorarea calităţii mediului impune un
management adecvat al deşeurilor fără epuizarea resurselor naturale. Managementul modern
priveşte în alt mod deşeurile.
În primul rând ele nu sunt privite ca şi „resturi” care trebuie îndepărtate din motive
sanitare, ci ca o sursă de materii si materiale prime. În acest fel se pune accent pe reciclarea şi
valorificarea deşeurilor, utilizarea energiei si depozitarea deşeului ultim. În acest fel se impune
un sistem integrat de reprelucrare şi reciclare a deşeurilor bazat pe un număr mare de
tehnologii.
Iniţial reciclarea deşeurilor s-a bazat pe recuperarea deşeurilor de metale valoroase, iar
mai apoi recuperarea tuturor materialelor, producerea biogazului, iar resturile arse şi deşeul
ultim să fie depus pe platforme. În acest context managementul deşeurilor ocupă un rol
important deoarece deşeurile nu sunt numai o potenţiala sursă de poluare, ele constituind şi o
sursă de materii prime secundare.
Managementul deşeurilor este un subiect complex format dintr-o multitudine de
componente. În mod particular managementul deşeurilor din Uniunea Europeană
reprezintă o provocare deosebită prin faptul că ea nu trebuie să perturbe piaţa
europeană. Multe probleme privind deşeurile periculoase pot fi evitate chiar de la început
prin reducerea deşeurilor de la sursă şi minimizarea deşeurilor- utilizarea proceselor de
tratare care reduc cantităţile de deşeuri necesare depunerii finale. Există câteva moduri prin
care cantităţile de deşeuri pot fi reduse, printre care: reducerea la sursă, separarea şi
concentrarea deşeurilor, îndepărtarea resurselor şi reciclarea deşeurilor.
Colectarea, reciclarea şi tratarea deşeurilor reprezintă o prioritate şi se regăseşte şi în
angajamentele asumate de România faţă de Uniunea Europeană. Deocamdată, nu a fost pus
la punct sistemul de colectare selectivă pe întreg teritoriul ţării.

4
 Statistici oficiale, arată că în România, în anul 2004, au fost generate circa 36.315.000
de tone de deşeuri, din care 99,4% reprezintă deşeuri nepericuloase şi 0,6% deşeuri
periculoase. Cele mai mari cantităţi provin din industria extractiva - 94,9%, urmată de
industria prelucratoare. Cel mai mare impact asupra populaţiei îl au deşeurile municipale
care, în 2004, au reprezentat 380 de kilograme pe cap de locuitor.
În România 1.300.000 tone de ambalaje au fost introduse pe piaţă în 2007. Din
acestea 36% au fost reciclate. Agenţia Naţionala pentru Protecţia Mediului a stabilit un
obiectiv de 40% rată de reciclare a deşeurilor municipale în 2011.
Potrivit legislaţiei europene, ţara noastră trebuie să recicleze 55% din deşeurile de
ambalaje generate în anul 2013.
Fiecare roman generează cam 5 kilograme de deşeuri pe săptămînă . Anual, Romania trebuie
să gestioneze eficient, în medie, 36,7 milioane de tone de deşeuri, adică aproximativ 100.000
de tone de deşeuri pe zi. Din totalul deşeurilor municipale, aproximativ 40% reprezintă
materiale reciclabile, din care cca.20% pot fi recuperate, nefiind contaminate.
Instituţiile din industria sticlei, hârtiei şi cartonului şi maselor plastice au început să
preia aceste deşeuri de la centrele de colectare în vederea reciclării şi/sau valorificării.
Cantitatea acestui tip de deşeuri generată în România este relativ scazută, dar se
prognozează o creştere, determinată de dezvoltarea economică a ţării. Nu există încă un
sistem adecvat de valorificare a deşeurilor din construcţii şi demolări, ci doar o reutilizare
interna în gospodăria proprie sau o comercializare pe o piata nedeclarată.

5
 Capitolul I - Deşeurile

I.1. Denifiţia deşeurilor

Deşeurile sunt substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice,
care nu mai pot fi folosite ca atare, pe care deţinătorul le înlătură, are intenţia sau obligaţia de
a le înlătura, dintre care unele sunt refolosibile.
De regulă, deşeurile reprezintă ultima etapă din ciclul de viaţă al unui produs. Ciclul
de viaţă al produsului reprezintă perioada cuprinsă între data de fabricaţie a produsului şi data
la care acesta devine deşeu.
Una dintre cele mai acute probleme legate de protecţia mediului este reprezentată de
generarea deşeurilor în cantităţi mari şi gestiunea necorespunzătoare a acestora. Dezvoltarea
economică din ultimii ani, creşterea producţiei şi a consumului, dar şi existenţa tehnologiilor
şi a instalaţiilor deja învechite din industrie, care consumă energie şi materiale în exces, au
condus, anual, la generarea de cantităţi mari de deşeuri.
Gestionarea necorespunzătoare a deşeurilor conduce la numeroase cazuri de
contaminare a solului şi a apelor subterane şi de suprafaţă, ameninţând totodată şi sănătatea
populaţiei.
Conform legislaţiei în vigoare şi a experienţei europene în domeniu, deşeurile pot fi
reutilizate de către agentul economic generator, pot fi tratate şi reciclate sau transferate către
o staţie de tratare (pentru reducerea gradului lor de periculozitate) sau către un incinerator
(pentru reducerea volumului).
Deşeurile nerecuperabile sunt, de obicei, depozitate, dar numai ca ultimă opţiune de
eliminare. Fiecare etapă din gestiunea deşeurilor poate prezenta un potenţial risc pentru
mediu, deoarece diferitele metode de gestionare implică eliberarea poluanţilor în mediu.
Agricultura, mineritul, industria şi activităţile gospodăreşti sunt surse importante de
generare a deşeurilor, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere al
impactului asupra mediului.
Conform politicilor actuale de dezvoltare durabilă se impune necesitatea stabilirii
unor indicatori de mediu, care să reflecte tendinţele stării mediului şi să monitorizeze
progresele făcute în domeniul respectiv.

6
 Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor realizează rapoarte anuale privind
gestiunea deşeurilor în România. Această activitate are la bază atât Legea Mediului, cât şi a
reglementărilor specifice din domeniul deşeurilor:

- Ordonanţa de Urgenţă 78/2000 privind regimul deşeurilor,

- Legea 426/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă 78/2000 privind
regimul deşeurilor,
- Hotărârea de Guvern 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi
aprobarea Liste cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase.

Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor organizează, împreună cu agenţiile

judeţene de protecţie a mediului, anchete anuale pe bază de chestionare, la care răspund atât
generatorii de deşeuri industriale, cât şi gestionarii de deşeuri urbane şi industriale.
Anual se elaborează rapoarte privind gestionarea deşeurilor la nivel judeţean, regional
sau naţional, atât pentru necesităţile interne de raportare, cât şi în vederea elaborării
raportărilor pentru EUROSTAT, responsabilul european cu statistica deşeurilor.

I.2. Clasificarea deşeurilor

După provenienţă, se pot deosebi următoarele tipuri de deşeuri:

A. Deşeuri municipale şi asimilabile, care sunt deşeuri generate în mediul urban şi

rural. Ele sunt grupate în:

 Deşeuri menajere, provenite din activitatea casnică, magazine, hoteluri, restaurante,

instituţii publice.
 Deşeuri stradale, specifice fluxurilor stradale (hârtii, mase plastice, frunze, praf).
 Deşeuri din construcţii şi demolări, provenite din activitatea de construcţii şi
modernizarea şi întreţinerea străzilor.
 Nămol orăşenesc, rezultat din staţiile de tratare a apelor uzate şi menajere.

B. Deşeuri sanitare, provenite din spitale, dispensare şi cabinete medicale.

C. Deşeuri de producţie, rezultate din procesele tehnologice industriale sau agricole.

7
  Deşeuri industriale stocabile, pe care normele europene le clasifică în:

 Clasa 1 Deşeuri industriale periculoase, dar netoxice, de exemplu azbest.

 Clasa 2 Deşeuri industriale nepericuloase şi netoxice.
 Clasa 3 Deşeuri inerte, de exemplu cele provenite din construcţii.
 Clasa 4 Deşeuri toxice, de exemplu cele medicale, radioactive.
 Clasa 5 Deşeuri industriale produse în cantităţi foarte mari, de exemplu
cenuşile produse de termocentralele care funcţionează pe cărbune.

 Deşeuri agro-zootehnice, provenite din agricultură şi, în special, din zootehnie.

 Deşeuri speciale, categorie în care intră explozibilii şi substanţele radioactive.

I. 3. Gestionarea deşeurilor

Gestionarea deşeurilor, cunoscută şi ca managementul deşeurilor, se referă la

colectarea, transportul, tratarea, reciclarea şi depozitarea deşeurilor. De obicei, termenul se
referă la materialele rezultate din activitaţi umane şi la reducerea efectului lor asupra sănătaţii
oamenilor, a mediului sau aspectului unui habitat.
Gestionarea deşeurilor are ca scop şi economisirea unor resurse naturale prin
refolosirea părţilor recuperabile. Deşeurile gestionate pot fi atât solide, cât şi lichide sau
gazoase, precum şi cu diverse proprietăţi (de exemplu radioactive), necesitând metode de
tratare specifice.
În România activitatea de gestionare a deşeurilor este fundamentată pe OUG
78/2000, care implementează o serie de directive ale Consiliului Europei. Coordonarea
acestei activitaţi cade în sarcina Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile şi a Agenţiei
Naţionale pentru Protecţia Mediului.
Din punct de vedere economic, activitatea de gestionare a deşeurilor în Romania are
o pondere de 10 miliarde de euro.

8
 Capitolul II. Colectarea, transportul şi depozitarea deşeurilor

II.1. Colectarea deşeurilor

Precolectarea deşeurilor se referă la adunarea lor în diferite recipiente: coşuri de

gunoi, pubele (pentru deşeurile menajere) şi containere (pentru deşeurile stradale şi cele
produse de agenţii economici).
Pentru a permite reciclarea, colectarea deşeurilor care conţin materiale refolosibile se
face separat în recipiente de culori diferite. Culorile recipientelor disponibile sunt: galbenă,
roşie, verde, albastră, maro şi negru antracit. Culorile recomandate pentru recipientele
destinate diferitelor tipuri de deşeuri sunt:

 roşu (portocaliu) - materiale plastice, galben - metale, verde - biodegradabile, albastru

- hârtie, carton şi sticlă, maro - electrice şi electronice, negru - nereciclabile, însă
acestea nu sunt respectate întotdeauna. Pe recipente există etichete care precizează
exact ce fel de deşeuri se pot pune în recipientul respectiv.

Colectarea deşeurilor reciclabile: sticlă, hârtie, plastic, doze metalice, deşeuri

voluminoase se realizează în containere care , în general sunt:

- din metal sau plastic, cu volume ce diferă funcţie de deşeurile colectate;

- sunt amplasate în zone aglomerate pentru a deservi o populaţie cât mai numeroasă;
- sunt inscripţionate pentru categoriile de deşeuri care se colectează;
- au orificii de anumite forme care să nu permită introducerea altor tipuri de deşeuri;
- pot fi căptuşite cu cauciuc impotriva zgomotului (cele pentru sticlă, doze metalice );
- pot avea mai multe compartimente pentru a colecta mai multe tipuri de deşeuri.

Colectarea propriu-zisă a deşeurilor din aceste containere se face de către servicii

specializate. Aceste servicii dispun de utilaje speciale pentru colectări. Colectarea deşeurilor
din pubele şi recipiente de până la 1100 l se face cu autogunoiere, care sunt echipate cu
sisteme de basculare a pubelelor şi containerelor şi cu instalaţie de compactare. Deşeurile
colectate în cupe de 4 m3 sunt transportate cu tot cu containerul de către autospeciale

9
prevăzute cu instalaţie de ridicat, iar containerele de tip Abroll sunt tractate, ele deplasându-
se pe rolele proprii.

II.2. Transportul deşeurilor

Transportul deşeurilor dintr-un loc în altul pe teritoriul României este supus unei
proceduri de reglementare şi control.
Procedura de reglementare şi control al transportului de deşeuri se aplică deşeurilor
periculoase şi deşeurilor nepericuloase prevăzute în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr.
856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile,
inclusiv deşeurile periculoase.
Transportul deşeurilor poate fi local, judeţean sau interjudeţean.
Instalaţia la care se transportă deşeurile pentru valorificare sau eliminare trebuie să
deţină autorizaţie de mediu conform legislaţiei în vigoare.
Transportul deşeurilor periculoase, indiferent de cantitatea anuală în care acestea se
generează, se desfăşoară în concordanţă cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.374/2000
pentru aprobarea Normelor privind aplicarea etapizată în traficul intern a prevederilor
Acordului european referitor la transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase
(A.D.R.), încheiat la Geneva la 30 septembrie 1957, la care România a aderat prin Legea nr.
31/1994, ale Regulamentului privind Transportul Internaţional Feroviar al Mărfurilor
Periculoase RID, semnată la Berna la 9 mai 1980.
Astfel cum a fost modificată prin protocolul ratificat prin Ordonanţa Guvernului nr.
69/2001, ale Ordinului ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei nr. 728/2003
pentru aprobarea Sistemului de informare şi monitorizare a traficului navelor care intră/ies
în/din apele naţionale navigabile ale României, ale Ordinului ministrului lucrărilor publice,
transporturilor şi locuinţei nr. 1.730/2001 privind aprobarea sistemelor de raportare a
incidentelor în care sunt implicate nave maritime care transportă mărfuri periculoase,
substanţe dăunătoare şi/sau poluanţi marini şi ale Ordinului ministrului lucrărilor publice,
transporturilor şi locuinţei nr. 891/2003 pentru stabilirea unor reguli privind transportul
mărfurilor periculoase pe calea ferată.
Transportul deşeurilor periculoase se efectuează de la producător sau deţinător,
denumit în continuare expeditor, către valorificator sau eliminator, denumit în continuare
destinatar.

10
 Aprobarea pentru efectuarea transportului poate fi o aprobare simplă dată pentru o
singură categorie de deşeuri periculoase şi un singur transport sau poate fi o aprobare
generală dată pentru o anumită categorie de deşeuri periculoase şi pentru mai multe
transporturi efectuate într-un interval de maximum 2 ani.
Transportatorul deşeurilor nepericuloase trebuie să deţină toate aprobările necesare
cerute conform prevederilor legale pentru desfăşurarea acestei activităţi.
O cantitate prea mare de deşeuri se transportă înca pe distante lungi. In unele ţări
standardele privitoare la tratare si depozitare sunt îngăduitoare şi, drept consecinţă,
tratarea şi depozitarea sunt foarte ieftine.
Dar transferarea deşeurilor dintr-o ţară cu standarde exigente de mediu (şi, deci, cu
costuri mari de tratare şi depozitare) în ţări în care aceste operaţii nu sunt foarte
costisitoare , nu este o opţiune adecvata pe termen mediu si lung.
Oricum, transportul deşeurilor trebuie minimizat în vederea reducerii riscului de
accidente şi economisirii resurselor. Politica UE stabileşte ca, pe teritoriul Europei,
deşeurile trebuiesc depozitate în locuri cât mai apropiate de acela în care au fost produse
(principiul proximitatii).

II.3. Depozitele de deşeuri

Odată colectate, urmează etapa de tratare a deşeurilor. Metodele de tratare ale

deşeurilor sunt variate, la fel ca deşeurile în sine şi locul lor de provenienţă. În principiu,
deşeurile pot fi scoase din circuitul economic (eliminate) sau reintroduse în circuit
(recuperate).
In general, ca urmare a lipsei de amenajari si a exploatarii deficitare, depozitele de
deseuri se numara printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact si risc pentru
mediu si sanatatea publica. Principalele forme de impact si risc determinate de depozitele de
deseuri orasenesti si industriale, in ordinea in care sunt percepute de populatie, sunt:
 modificari de peisaj si disconfort vizual;
 poluarea aerului;
 poluarea apelor de suprafata;
 modificari ale fertilitatii solurilor si ale compozitiei biocenozelor pe terenurile
invecinate.

11
 Poluarea aerului cu mirosuri neplacute si cu suspensii antrenate de vant este deosebit
de evidenta in zona depozitelor orasenesti actuale, in care nu se practica exploatarea pe celule
si acoperirea cu materiale inerte.
Scurgerile de pe versantii depozitelor aflate in apropierea apelor de suprafata
contribuie la poluarea acestora cu substante organice si suspensii. Depozitele
neimpermeabilizate de deseuri urbane sunt deseori sursa infestarii apelor subterane cu nitrati
si nitriti, dar si cu alte elemente poluante. Atat exfiltratiile din depozite, cat si apele scurse pe
versanti influenteaza calitatea solurilor inconjuratoare, fapt ce se repercuteaza asupra
folosintei acestora.
Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de
deseuri este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care in termenii conceptului de
“dezvoltare durabila”, se intinde pe durata a cel putin doua generatii daca se insumeaza
perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere ecologica si
postmonitorizare (15-20 ani).
In termeni de biodiversitate, un depozit de deseuri inseamna eliminarea de pe
suprafata afectata acestei folosinte a unui numar de 30-300 specii/ha, fara a considera si
populatia microbiologica a solului.
Desi efectele asupra florei si faunei sunt teoretic limitate in timp la durata exploatarii
depozitului, reconstructia ecologica realizata dupa eliberarea zonei de sarcini tehnologice nu
va mai putea restabili echilibrul biologic initial, evolutia biosistemului fiind ireversibil
modificata.
Actualele practici de colectare transport /depozitare a deseurilor urbane faciliteaza
inmultirea si diseminarea agentilor patogeni si a vectorilor acestora: insecte, sobolani, ciori,
caini vagabonzi.
Deseurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sanatate
datorita continutului lor in substante toxice precum metale grele, pesticide, solventi, uleiuri
uzate.
Problema cea mai dificila o constituie materialele periculoase (inclusiv namolurile
toxice, produse petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate
in comun cu deseuri solide orasenesti.
Aceasta situatie poate genera aparitia unor amestecuri si combinatii inflamabile,
explozive sau corozive; pe de alta parte, prezenta reziduurilor menajere usor degradabile

12
poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe si reduce poluarea
mediului.
În funcţie de tipul deşeurilor acceptate depozitele se clasifică în depozite pentru
deşeuri periculoase, depozite pentru deşeuri nepericuloase, depozite pentru materiale inerte şi
depozite pentru un singur fel de deşeuri (monodeponie).
Depozitele trebuie să dispună de sisteme de pază, echipamente de cântărire,
laboratoare de analiză, instalaţii de recuperare a gazului de depozit şi de tratare a levigatului,
de utilaje (buldozere, încărcătoare, compactoare, screpere, excavatoare) şi de servicii de
întreţinere a acestor utilaje.
Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe (gropi) de gunoi fără vreo măsură
ulterioară este actual o practică care nu mai este acceptată. Actual, depozitarea în rampe de
gunoi presupune la sfârşit închiderea depozitului prin acoperire cu pământ (îngropare) şi este
o practică curentă în multe ţări. Astfel de rampe se organizează în cariere în care exploatarea
s-a încheiat sau în mine abandonate.
O rampă de gunoi realizată şi exploatată corect este o metodă relativ ieftină şi care
satisface criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Vechile rampe, necorespunzătoare,
au efecte negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea de gunoaie, atragerea dăunătorilor
(insecte, rozătoare) şi poluarea aerului, a apelor şi a solului.
Poluarea aerului se produce prin miasme şi prin degajarea unor gaze rezultate în urma
fermentării, cum ar fi dioxidul de carbon şi metanul, care produc efect de seră şi contribuie la
încălzirea globală.
Poluarea apei şi a solului se face prin levigat (lichidul scurs în urma proceselor
biochimice), care, în lipsa unui strat izolator se infiltrează în sol şi poluează apele pânzelor
freatice.
Aceste poluări pot fi aşa de puternice că împiedică creşterea plantelor deasupra
acestor rampe. În mod normal, pe rampă deşeurile sunt compactate pentru a le mări
densitatea şi stabilitatea, şi acoperite cu folii şi cu pământ.
Rampele pentru deşeuri organice au instalaţii de recuperare a gazului de depozit.
Principalele componente ale acestui gaz sunt metanul (54 %) şi dioxidul de carbon (45 %), la
care se adaugă mici cantităţi de hidrogen sulfurat, monoxid de carbon, mercaptani, aldehide,
esteri şi alţi compuşi organici. El poate fi valorificat prin ardere.

13
 Dacă nu există posibilitatea de valorificare locală, se recomandă să fie totuşi ars la
instalaţia de faclă deoarece dioxidul de carbon rezultat prin arderea metanului are un efect de
seră mai mic decât al metanului iniţial.
Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol rampele moderne sunt prevăzute
cu straturi izolante, care pot fi din argilă (lut) sau din folii groase de material plastic
(geomembrane) sau textil (geotextile). Grosimea stratului de argilă trebuie să fie mai mare de
1 m pentru deşeuri inerte sau nepericuloase şi mai mare de 5 m pentru deşeuri periculoase

Capitolul III. Supravegherea procesului de valorificare a deseurilor

III.1. Incinerarea deseurilor

14
 Prin procedeele termice din cadrul tratarii deseurilor se numara incinerarea deseurilor,
piroliza deseurilor, coincinerarea deseurilor si procedeul de uscare. Pe departe cel mai
important procedeu termic este la ora actuala incinerarea deseurilor.
In managementul modern al deseurilor ii revine sarcina de a trata deseurile reziduale ce
nu mai pot fi valorificate, astfel incat sa se ajunga a:
o inertizarea deseurilor reziduale, minimizand emisiile in aer si apa;
o distrugerea materialelor novice organice, respective concentrarea materialelor
anorganice;
o reducerea masei de deseuri de depozitat, in special a volumului;
o folosirea valorii calorifice a deseurilor reziduale in vederea protejarii resurselor de
energie;
o transferarea deseurilor reziduale in materii prime secundare in vederea protejarii
celorlalte resurse materiale.
Punctele de mai sus sunt enumerate in functie de prioritatea lor in menagementul
deseurilor. O instalatie de tratare a deseurilor reziduale optima trebuie sa indeplineasca cel
putin trei puncte.
Pe langa criterile enumerate mai sus se va mai tine cont si de urmatoarele aspecte:
o siguranta functionarii;
o necesarul de investitii;
o necesarul de spatiu;
o cantitati prelucrate posibile respective viabile.
In cadrul pirolizei, deseurile organice se transforma prin intermediul descompunerii ter-
mice sub retinerea aerului in produse ce pot fi valorificate energetic datorita continutului
mare de energie, respective depozitate in cantitati mult mai reduse.
Coincinerarea reprezinta valorificarea energetica a anumitor tipuri de deseuri in
industrie, cum ar fi de exemplu, valorificarea anvelopelor uzate sau a combustibililor
alternativi in cuptoare de ciment.
Deseurile ce pot fi tratate termic sunt deseurile municipale, namolul orasenesc, deseurile
de productie periculoase si nepericuloase. Insa pentru fiecare tip de deseu exista niste
caracteristici tehnice bine definite.

15
 Incinerarea se poate aplica atat deseurilor municipale colectate in amestec cat si numai
fractiei de deseuri reziduale. Insa, compozitia deseurilor municipale este preponderant
biodegradabila, iar aceasta impiedica incinerarea deseurilor municipale fara alti combustibili,
conducand la cresterea costurilor de incinerare pe tona de deseuri muni-cipale.
De aceea este indicata incinerarea deseurilor reziduale din deseurile municipale,
deseurile reziduale reprezentand deseurile ramase dupa sortarea deseurilor reciclabile,
resepectiv deseurile ce nu mai pot fi reciclate material.
Pe langa deseurile reziduale sau municipale. Incineratoarele pot accepta orice tipuri de
deseuri. In functie de tipul deseurilor acceptate, incineratoarele sunt proiectate special. Pentru
deseurile periculoase, incineratoarele trebuie sa atinga o temperature de ardere mult mai
ridicata decat in cazul incinerarii deseurilor nepericuloase.
Structura de principiu si modalitatea de functionarea a unei instalatii de incinerare a
deseurilor este explicate in baza catorva componente si aggregate ale instalatiei. Acestea sunt
oferite de numerosi producatori, fiecare executie diferind corespunzator.
Insa derularea principala a incienerarii si fluxul materialelor difera de la o instalatie la
alta, iar pentru diversi producatori, numai in mica masura. O instalatie de incinerare a
deseurilor consta din urmatoaerel domenii de functionare, expuse in continuare:
o prelucrarea deseurilor;
o stocarea temporara, pretratarea;
o eliminarea si tratarea cenusei reziduale;
o tratarea si valorificarea emisiilor.

III.2. Prelucrarea deseurilor

La prelucrarea deseurilor are loc mai intai o cantarire in vederea stabilirii cantitatii de
desuri livrate. Anumite deseuri pot fi indepartate catre locuri de descarcare prestabilite, in
functie de tipul de desen, respectiv catre o pretratare inainte de a fi incinerate.
De asemenea, este necesar un control vizual pentru fiecare autovehicul cantarit. In
cazul primirii unor deseuri noi sau in cazul unor suspiciuni este indicata realizarea unor teste
in laborator pentru: continut de metale grele, ph, pietre de calcinare, putere calorica, punct de
aprindere, clor, sulf si altele.

16
 Cantarirea vehiculelor se poate face mecanic sau electromecanic. Sistemele
elctromecanice s-au impus deorece inlesnesc o transpunere simpla a valorilor masurate.
Pentru vehiculele ce nu detin o astfel de cartela magnetice, unde sutn salvate greutatea
vehicului gol, numarul de inmatriculare si datele privind destinatarul facturii.
Pentru stabilirea cantitatii de deseuri livrate de catre vehiculel ce nu detin o astfel de
cartela, mai trebuie efectuata inca o cantarire dupa descarcare. In cazul vehiculelor par-
ticulare care livreaza deseuri sau a vehiculelor cu containere de schimb este mereu nece-sar
un al doilea procedeu de cantarire in vederea stabilirii cantitatii de deseuri livrate.
Zona de descarcare a deseurilor trebuie sa asigure posibilitatea descarcarii oricaror
tipuri de masini de colectare sau transport a deseurilor. Un incinerator poate accepta diferite
tipuri de deseuri pentru incinerare, de a deseuri solide la deseuri semilichide si chiar lichide.
De aceea, in functie de tipurile de deseuri acceptate zona de descarcare trebuie sa prevada
toate accesoriile necesare descarcarii acestor deseuri.

III.3. Stocarea temporara, prelucrarea

Pentru deseurile livrate trebuie sa existe un loc de stocare temporara, deoarece

livrarea deseurilor are loc discontinuu, iar alimentarea unei instalatii de incinerare a
deseurilor trebuie sa fie continua. Buncarul de deseuri serveste pe de o pate drept tampon
pentru cantitatea de deseuri, iar pe de alta parte aici pot fi detectate materialel neadecvate
pentru incinerare si sortate, sau pot fi indrumate catre o pretratare. In plus, in buncar are loc o
omogenizare a deseurilor.
Prelucrarea deseurilor municipale se poate realiza prin intermediul sortariii, astfel
deseurile ce nu ard sunt eliminate, astfel incat functionarea instalatiei san u poata fi
intrerupta, iar componentele voluminoase incinerabile trebuie maruntite inaintea incienerarii.
Maruntirea deseurilor voluminoase inseamna o reducere de volum si astfel o mai
buna folosire a spatiului disponibil din buncar si o incinerare mai eficienta a acestor deseuri.
Daca in palnia de alimentare a unitatii de incinerare trec deseuri voluminoase nemaruntite, se
poate ajunge la formarea unor dopuri si la nefunctionarea instalatiei.
La maruntirea deseurilor voluminoase se pot utilize mori cu ciocane sau mori de
taiere, care pot fi prevazute la nevoie cu instalatii de aspirare. Maruntirea poate avea loc intr-
o zona a buncarului rezervata in acest scop sau chiar inaintea intrarii deseurilor in buncar.

17
 Aici pot fi tratate pe de o parte materialele care trebuie excluse din deseurile
municipale, pe de alta se pot sorta deseurile declarate ca fiind voluminoase la preluare.
Capacitatea de prelucrare a instalatiei de maruntire va fi adaptata cantitatii de deseuri
voluminoase receptionate annual.
In hala de descarcare si in buncarul de deseuri trebuie mentinuta o presiune mai joasa
comparativ cu zona, pentru a evita imprastierea emisiilor si a prafului. Aerul aspirat ori se
incinereaza ori se dezodorizeaza printr-un filtru biologic.

III.4. Piroliza si gazarea deseurilor

Piroliza este cunoscuta din tehnica procedurala industriala. In ceea ce priveste tratarea
deseurilor s-au dorit printer altele urmatoarele avantaje ale pirolizei :
 procedee necomplicate, care sa poate functiona si cu cantiatati mici de prelucrare de
pana la 10 tona/h
 posibilitatea recuperarii energiei si a materiei;
 posibilitatea de depozitare a produselor valorificate in mod energetic;
 flexibilitatea fata de diversele si schimbatoarele componente ale deseurilor;
 evitarea in mare masura a impactului asupra mediului.
Cu ajutorul pirolizei a deseurilor s-a urmarit un scop asemanator cu cel al incinerarii.
Volumul deseurilor se reduce considerabil si se transforma intr-o forma ce face posibila o
depozitare fara impact semnificativ asupra imprejurimilor.
La o incinerare conventionala, procesele de uscare, degazare, gazare si incinerare au loc
intr-o singura camera. La piroliza, unele dintre aceste procese partiale pot fi execuate in
reactori separate, astfel incat degazarea si gazarea sa devina procedee de tratare a deseurilor
de sine statatoare. Piroliza ca instalatie de tratare a deseurilor nu s-a putut impune in fata
incinerarii deseurilor, din cauza cauza diverselor probleme si a redusei disponibilitati. Insa se
are in vedere utilizarea pirolizei in combinatie cu incinerarea la temperature inalte. Aici,
gazelle pirolitice obtinute se vor folosi intr-o a doua etapa procedurala la incinerarea si
vitrifierea cocsului pirolitic.

Capitolul IV. Managementul deşeurilor periculoase

18
 Iniţial managementul deşeurilor avea drept obiectiv îndepărtarea deşeurilor şi curăţirea
oraşelor. Dezvoltarea economică şi socială durabilă fără deteriorarea calităţii mediului
impune un management adecvat al deşeurilor fără epuizarea resurselor naturale.
Managementul modern priveşte în alt mod deşeurile.
În primul rând ele nu sunt privite ca şi „resturi” care trebuie îndepărtate din motive
sanitare, ci ca o sursă de materii si materiale prime. În acest fel se pune accent pe reciclarea şi
valorificarea deşeurilor, utilizarea energiei si depozitarea deşeului ultim. În acest fel se
impune un sistem integrat de reprelucrare şi reciclare a deşeurilor bazat pe un număr mare de
tehnologii.
Iniţial reciclarea deşeurilor s-a bazat pe recuperarea deşeurilor de metale valoroase,
iar mai apoi recuperarea tuturor materialelor, producerea biogazului, iar resturile arse şi
deşeul ultim să fie depus pe platforme. În acest context managementul deşeurilor ocupă un
rol important deoarece deşeurile nu sunt numai o potenţiala sursă de poluare, ele constituind
şi o sursă de materii prime secundare.
Managementul deşeurilor este un subiect complex format dintr-o multitudine de
componente. În mod particular managementul deşeurilor din Uniunea Europeană
reprezintă o provocare deosebită prin faptul că ea nu trebuie să perturbe piaţa
europeană. Deşi nu există o reţetă care să se aplice în toate situaţiile, Uniunea are
principii ferme pe care se bazează diferitele niveluri ale sistemelor de management al
deşeurilor:
- Principiul prevenirii – producerea deşeurilor trebuie minimizată si evitată pe cât
posibil;
- Principiul responsabilităţii producerii şi al plăţii poluării – acela care produce
deşeurile sau contamineaza mediul înconjurător trebuie să plătească costul
acţiunilor sale;
- Principiul precauţiei – trebuiesc anticipate problemele potenţiale;
- Principiul proximităţii – deşeurile trebuiesc depozitate cât se poate de aproape
de locul în care au fost produse.
Aceste principii au căpătat o forma mai concreta în strategia generală privitoare la
deşeuri a Uniunii Europene din 1996 care ierarhizeaza operaţiunile de management al
deşeurilor:
1. prevenirea apariţiei deşeurilor;

19
 2. reciclarea şi reutilizarea;
3. depozitarea finală optimă şi îmbunătăţirea monitorizării.
Strategia insistă de asemenea asupra necesităţii ca:
- Să se reducă deplasarea deşeurilor şi să se îmbunătăţească sistemul de reglementări privind
transportul;
- Să se utilizeze mijloace manageriale noi, cum sunt:
o Instrumente economice de reglementare;
o Statistici şi comparaţii utilizând date corecte;
o Planuri de management al deşeurilor;
o Responsabilităţi adecvate stabilite prin legislaţie.

IV.1. Deşeuri periculoase

În 1976, în SUA prima lege privind problema deşeurilor periculoase a fost trecută
prin Congres. Această legislaţie este numită Actul privind Convervarea şi Recuperarea
Resurselor (RCRA).
RCRA defineşte deşeul periculos ca : un deşeu solid sau o combinaţie de deşeuri
solide care, din cauza cantităţilor lor, a concentraţiilor sau a caracteristicilor chimice, fizice
sau infecţioase pot cauza sau contribui semnificativ la creşterea mortalităţii sau o creştere în
mod irevesibil a îmbolnăvirilor sau posedă o prezenţă substanţială sau un potenţial pericol
asupra sănătăţii umane sau a mediului când sunt tratate, stocate, transportate, depozitate sau
organizate în acest fel.
Există totodată două definiţii ale deşeurilor periculoase sub programul RCAR: o
definiţie statutară şi o definiţie reglementară. Definiţia statutară citată mai sus este rar folosită
astăzi. În primul rand a servit ca şi un ghid general pentru EPA în scopul dezvoltării definiţiei
reglementare a deşeului periculos.
Pentru dezvoltarea definiţiei reglementare a deşeului periculos au fost folosite două
mecanisme diferite : prin listarea anumitor deşeuri specifice ca şi periculoase şi prin
identificarea caracteristicilor care, dacă sunt prezente într-un deşeu îl fac periculos.. EPA a
dezvoltat definiţia reglementară a deşeurilor periculoase care încorporează atât listele cât şi
caracteristicile acestora.

20
 Aceste deşeuri provin în cea mai mare parte din industria chimică, rafinării, industria
metalurgică, ateliere auto, unităţi medicale. Sunt reprezentate prin compuşi metalici, solvenţi
organici halogeni, acizi compuşi organofosforici, fenoli, cianuri, eteri, vopsele, pesticide,
reziduuri de spital.
Cele mai periculoase substanţe chimice sunt pesticidele folosite în agricultură pentru
protecţia plantelor contra bolilor şi dăunătorilor. O altă substanţă extrem de toxică reprezintă
dioxina, care stă la baza producerii altor substanţe toxice periculoase.
Dioxina este un component al erbicidelor clorurate folosite destul de intens în
agricultură. Dioxina apare de asemenea şi la arderea reziduurilor menajere conţinând plastic
sau lemn tratat cu substanţe chimice clorurate.
Detergentii cum ar fi clorul, innalbitorii, substantele folosite la deblocarea tevilor,
vopseaua, produsele pentru eradicarea gandacilor, bateriile portabile, medicamentele si alte
produse pe baza de substante chimice fac parte din categoria substantelor periculoase.
Deocamdata, doar o parte dintre deseurile periculoase sunt colectate separat si
reciclate. Este vorba despre uleiul de motor, bateriile auto, bateriile telefoanelor mobile.
Restul, cum ar fi medicamentele, ierbicidele, pesticidele, vopselele, nu sunt deocamdata
colectate separat.
Un caz aparte de deşeuri periculoase este cel al deşeurilor radioactive. Acestea nu pot
fi eliminate prin distrugere, ci doar prin depozitare. Pentru eliminarea deşeurilor radioactive
România are nevoie de două depozite de deşeuri care să stocheze deşeurile radioactive de la
Centrala Nucleară de la Cernavodă.
In 2003, în România, au fost identificate 145 de tipuri de deşeuri periculoase, din
totalul de 237 înscrise în Catalog European de Deseuri. Toate aceste tipuri au însumat o
cantitate generata de peste 2,2 milioane tone de deşeuri, ceea ce reprezintă 3% din totalul
deşeurilor produse în 2003, inclusiv sterilul minier.
Cantităţi considerabile de deşeuri periculoase au fost înregistrate în judeţele Vâlcea,
Prahova, Alba, Dolj, Bacău, Constanţa, Olt. Majoritatea deşeurilor periculoase provin din
industria chimică (anorganică şi organică), de la rafinarea petrolului şi din procesele termice.
Principalele tipuri de deşeuri periculoase generate în 2003 au fost:
• deşeuri de sodă calcinată (leşii caustice)
• fosfogips
• deşeuri petroliere

21
 • zguri din metalurgia neferoasă (a plumbului)
• reziduuri halogenate din chimia organică
• nămoluri cianurate cu metale grele
• baterii uzate cu plumb
• deşeuri de la epurarea gazelor
• amestecuri de grăsimi şi uleiuri de la separarea grăsimilor din apele uzate.

Cea mai mare cantitate de deşeuri periculoase s-a generat, în cadrul industriei
chimice predominând deşeurile de sodă calcinată (judeţele Alba, Dolj şi Vâlcea) şi fosfogips
(judetul Bacău).
Metalurgia este o altă activitate industrială care produce cantităti mari de deşeuri
periculoase, cu preponderenţă zguri din metalurgia aluminiului (judeţul Olt) şi altor metale
neferoase (judeţul Maramureş).

IV.2. Caracteristicile deşerilor periculoase

O caracteristică a unui deşeu periculos este o proprietate care indică capacitatea unui
deşeu de a poseda o ameninţare suficientă pentru a deservii reglementărilor de deşeu
periculos.
O caracteristică a unui deşeu periculos trebuie să fie detectată prin utilizarea
metodelor de testare standard. Caracteristicile care dau periculozitate deşeurilor sunt:
imflamabilitate, coroziune, reactivitate, toxicitate. Si acestor deşeuri le sunt atribuite coduri
ca şi celor din listă (exemplu D00X).

1. Inflamabilitatea

Deşeurile inflamabile care pot lua foc usor şi pot susţine arderea. Multe vopsele,
curăţători şi alte deşeuri industriale prezintă pericol de aprindere. Cele mai inflamabile
deşeuri sunt lichidele în formă fizică. Această proprietate se testează printr-un test. Testul
punctului de aprindere determină temperature cea mai mică la care un compus chimic se
aprinde când este expus la flacără. Un deşeu nelichid poate fi poate fi periculos datorită

22
inflamabilităţii dacă se poate aprinde spontan şi poate arde atât de puternic încât să creeze un
pericol.

2. Coroziunea

Deşeurile corozive sunt deşeuri acide sau alcaline (bazice) care pot coroda sau dizolva
uşor metale sau alte materiale. Ele sunt deasemenea printre cele mai commune fluxuri de
deşeuri periculoase. Deşeul de acid sulfuric din bateriile autovehiculelor este un exemplu de
deşeu coroziv. Un deşeu este considerat coroziv dacă are pH-ul mai mic sau egal cu 2 sau
mai mare sau egal cu 12,5.

3. Reactivitatea

Un deşeu reactiv este unul care explodează uşor sau este supus unei reacţii violente.
Exenple obişnuite sunt muniţiile şi explozibilele descărcate. Nu există o metodă de testare de
încredere pentru a evalua potenţialul deşeului de a exploda sau reacţiona violent în condiţii
de manevrare obişnuite.

4.Toxicitatea

Scurgerea compuşilor toxici în cursurile apelor potabile de adâncime este unul din cele
mai obişnuite moduri de a expune populaţia chimicalelor găsite în deşeurile industriale.

IV.3. Transportul deşeurilor periculoase

Transportul deşeurilor periculoase se efectuează de la generator sau deţinător,

denumit expeditor, către operatorul economic care realizează operaţia de colectare/stocare
temporara/tratare/valorificare/eliminare, denumit destinatar.
Pentru efectuarea transportului este necesar si acordul agenţiei judetene pentru
protecţia mediului în a cărei rază teritorială se află instalaţia de tratare/valorificare/eliminare.

23
 Ruta de transport a deşeurilor periculoase se stabileşte de către expeditor şi
transportator, avându-se în vedere pe cât posibil ocolirea oraşelor, şi se autorizează de către
inspectoratul pentru situaţii de urgenţă.
Pentru deşeurile periculoase generate în cantitate mai mică de 1 t/an, formularul de
expeditie/transport deşeuri periculoase, nu trebuie să conţină aprobarea agenţiei pentru
protecţia mediului
Destinatarul este obligat să preleveze o probă din fiecare transport de deşeuri
periculoase, pe care să o pastreze în condiţii de siguranţă şi etichetată corespunzator un
interval de cel putin 3 luni.
Deşeurile periculoase care fac obiectul transportului trebuie să fie ambalate şi
etichetate în conformitate cu prevederile legale.

IV.4. Depozitarea deşeurilor periculoase

Depozitarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase reprezintă activitatea

agenţilor economici de a pune la păstrare şi conservare aceste produse, în depozite sau orice
alte spaţii de depozitare, în vederea introducerii lor în circuitul productiv sau comercial ori a
utilizării pentru prestarea unor servicii către populaţie.
Sunt considerate depozite sau spaţii de depozitare clădirile, construcţiile şi orice alte
locuri amenajate special în acest scop, prevăzute cu echipamentele şi dotările necesare prin
care să se asigure păstrarea şi conservarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase,
există în acest moment un singur depozit pentru substanţe periculoase la strandarde europene
în România , la Slobozia; alte astfel de depozite sunt în construcţie.
Echipamentele şi dotările necesare amenajării unui depozit sunt următoarele:
• ventilaţia naturală sau instalaţii de ventilaţie;
• ziduri sau diguri de protecţie;
• canale sau şanţuri de scurgere;
• furtune speciale pentru operaţiunile de încărcare-descărcare şi sisteme de drenare a
scurgerilor;
• mijloace şi dispozitive de stingere a incendiilor, cum ar fi: lăzi cu nisip, lopeţi,
extinctoare, hidranţi şi furtune de apă etc;
• instalaţii de răcire cu apă, dacă este cazul;

24
 • instalaţii de pulverizare a apei sau aburului, prevăzute cu duze pentru stingerea
incendiilor sau exploziilor ;
• instalaţii de neutralizare a produselor corosive sau toxice.
La realizarea depozitelor şi spaţiilor de depozitare pentru substanţele şi preparatele
chimice periculoase trebuie să fie avute în vedere următoarele:
1. categoriile de pericol de incendiere sau explozie, corozivitatea şi efectele toxice sau
nocive ale substanţelor şi preparatelor chimice periculoase ce urmează a fi depozitate.
2. gradul de rezistenţă la foc al construcţiei, sensibilitatea la coroziune şi posibilitatea
de nu se impregna cu produse toxice sau nocive;
3. distanţele minime de siguranţă între depozite sau spaţii de depozitare şi alte
construcţii

IV.5. Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase

Multe probleme privind deşeurile periculoase pot fi evitate chiar de la început prin
reducerea deşeurilor de la sursă şi minimizarea deşeurilor- utilizarea proceselor de tratare
care reduc cantităţile de deşeuri necesare depunerii finale.
Există câteva moduri prin care cantităţile de deşeuri pot fi reduse, printre care:
reducerea la sursă, separarea şi concentrarea deşeurilor, îndepărtarea resurselor şi reciclarea
deşeurilor. Cele mai obişnuite categorii de reduceri la sursă şi reduceri de volum sunt:
substituţia materialelor, segregarea la sursă, reutilizarea, modificări de proces şi reciclarea.
Există patru moduri de reciclare:
 reciclarea directă ca material brut la generator, prin întoacerea la materia
primă a materialului brut când nu este complet consumat într-un process de sinteză;
 transfer ca material brut la alt proces (deşeu într-un proces- materie primă în
altul);
 utilizare pentru controlul poluării sau tratarea deşeului, ca de exemplu
utilizarea unui deşeu alcalin pentru neutralizarea unui deşeu acid;
 recuperarea energiei; de exemplu de la incinerarea deşeurilor periculoase
combustibile.

25
Metode de tratare a deşeurilor periculoase

Câteva tipuri de deşeuri periculoase pot fi detoxificate sau făcute mai puţin
periculoase pot fi detoxificate sau făcute mai puţin periculoase prin metode de tratare fizică,
chimică, termică şi biologică.
Tratarea deşeurilor periculoase poate fi costisitoare, dar poate servi la pregătirea
materialului pentru reciclare sau depunerea finală într-o manieră care oferă siguranţă mai
mare decât depunerea fără tratare.

Metode fizice

 Separare de fază: sedimentare, decantare, filtrare, centrifugare, flotaţie;

 Tranziţie de fază: distilare, evaporare, uscare, stripare, precipitare fizică;
 Transfer de fază: extracţie cu solvent, scurgere;
 Separare moleculară: osmoza inversă, electrodializă.

Metode chimice

Depinde de proprietăţile chimice ale constituenţilor deşeurilor, şi anume de proprietăţile

acido-bazice, de oxidare-reducere, precipitare, complexare, reactivitate, inflamabilitate,
corozivitate şi altele. Operaţiile chimice de tratare includ printre altele neutralizarea acido-
bazică, precipitare chimică, extracţie şi scurgere chimică, oxidare, hidroliză.

Metode termice

Pot fi folosite pentru reducerea volumului, îndepărtarea substanţelor volatile,

combustibile, substanţei organice mobile şi distrugerea materialelor patogene şi toxice. Cel
mai aplicat procedeu de tratare termică este incinerarea. Alte procedee sunt piroliza şi
oxidarea umedă.

26
 Metode biologice

Aceste procedee sunt: biodegradarea; mineralizarea; tratarea aerobă a deşeurilor, care

utilizează bacterii şi ciuperci aerobe; tratarea anaerobă a deşeurilor.
Au fost dezvoltate şi alte procese de tratare a deşeurilot periculoase, în special
remedierea. Procesul de barbotare a aerului este un process de volatilizare in situ pentru
striparea compuşilor volatili din apele de adâncime. Fitoremedierea este procesul în care se
utilizează plante vasculare pentru remedierea solurilor contaminate de suprafaţă.

27
 Capitolul V
Legislatia privind gestiunea deseurilor si substantelor chimice periculoase

1. Legea nr. 426/2001 -M.Of. nr. 411/25.07.2001 pentru aprobarea Ordonantei de

Urgenta nr. 78/2000 - M.Of. nr. 283/22.06.2000 privind regimul deseurilor

2. Hotararea Guvernului nr. 1057/2001 M.Of. nr. 700/05.11.2001 privind regimul

bateriilor si acumulatorilor care contin substante periculoase

3. Hotararea Guvernului nr. 856/2002- M.Of. nr. 659/05.09.2002 privind evidenta

gestiunii deseurilor si aprobarea listei cuprinzand deseurile, inclusiv deseurile
periculoase

4. Hotararea Guvernului nr. 170/2004 -M.Of. nr. 160/24.02.2004 privind gestionarea

anvelopelor uzate

5. Hotararea Guvernului nr. 2406/2004 -M.Of. nr. 32/2005 privind gestionarea

vehiculelor scoase din uz

6. Hotararea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deseurilor (abroga HG nr.

162/2002) (la M.O. spre publicare)

7. Hotararea Guvernului nr. 448/2005 privind gestiunea deseurilor de echipamente

electrice si electronice -M.Of. nr. 491/10.06.2005

8. Hotararea Guvernului nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor si deseurilor de

ambalaje ( abroga HG nr.349/2002)

28
 9. Hotararea de Guvern nr 322/2005 pentru modificarea si completarea HG nr. 541/2003
privind stabilirea unor masuri pentru limitarea emisiilor in aer ale anumitor poluanti
proveniti din instalatii mari de ardere -M.Of. Nr 359/27.04.2005

10. Legea nr. 263/2005 Privind regimul substantelor si produselor chimice periculoase

V.1. Listele deşeurilor periculoase

Listele deşeurilor periculoase descriu deşeurile din diferite procese industriale,

deşeuri din sectoare specifice ale industriei sau deşeuri de tipul formulelor chimice specifice.
Utilizarea listelor pentru definirea deşeurilor periculoase prezintă anumite avantaje
şi dezavantaje. Un avantaj ar fi că listele fac procesele de identificare a deşeurilor periculoase
uşoare pentru agenţii deşeurilor industriale.
Este nevoie doar de cunoştinţe despre originea deşeului pentru a determina dacă este
enumerate, nefiind necesare analizele de laborator. Prin compararea oricărui deşeu cu
descrierile deşeurilor enumerate se poate determina uşor dacă deşeul este periculor.
Utilizarea listelor EPA prezintă de asemenea câteva dezavantaje.
De exemplu listele nu pot contoriza toate deşeurile periculoase. Un alt dezavantaj este
lipsa de flexibilitate a listelor. Listele desemnează un deşeu ca fiind periculos dacă el provine
dintr-o categories au clasă particulară.
Compoziţia actuală a deşeului nu este o consideraţie suficientă pentru a schimba
încadrarea deşeului. Astfel, listele de deşeuri periculoase pot regal când nu este necesar
anumite deşeuri care nu posedă o ameninţare semnificativă asupra sănătăţii.
EPA a studiat şi enumerate sute de deşeuri periculoase a deşeurilor industriale
specifice. Aceste deşeuri sunt descries sau enumerate în patru liste diferite. Aceste liste sunt:
 Lista F desemnează ca deşeuri periculoase particulare deşeurile provenite din
anumite procese de fabricare sau industriale comune. Deoarece procesele care produc aceste
deşeuri pot decurge în sectoare diferite ale industriei, deşeurile din lista F sunt cunoscute ca
şi deşeuri provenite din surse nespecifice. Aceste deşeuri sunt clasificate în şapte grupe.
 Lista K desemnează ca fluxuri de deşeuri periculoase particulare acele deşeuri
provenite din anumite industrii specifice. 13 industrii pot genera deşeuri din lista K, insă nu
toate deşeurile provenite din aceste 13 industrii sunt periculoase.

29
  Lista P şi lista U sunt similare în aceea că ambele conţin formulări pur periculoase
sau comerciale ale câtorva chimicale nefolosite specifice.
Fiecare din cele patru liste desemnează de la 30 până la câteva sute de deşeuri
periculoase. Fiecărui deşeu din listă îi este alocat un cod, constând dintr-o literă asociată cu
lista, urmată de trei cifre (exemplu F001).
Există patru criterii diferite prin care se poate încadra un deşeu ca fiind periculos, dacă
acesta nu se gaseşte pe nici una din liste:
Deşeurilor periculoase li se alocă câte o literă (cod) şi se clasifică în: deşeuri toxice
(T); deşeuri periculoase acute (H); deşeuri inflamabile (I); deşeuri corozive (C); deşeuri
reactive (R); deşeuri cu toxicitate caracteristică (E).
Codurile alocate implică anumite reglementări care se aplică în manevrarea
deşeurilor. De exemplu deşeurile cu codul H sunt supuse unor standarde de management mai
stricte decât celelalte deşeuri.

V.2. Problema deşeurilor în Romania

La nivelul României, problemele legate de gestionarea deşeurilor sunt, în mare parte:

 cantitatea de deşeuri nu se cunoaşte cu exactitate din cauza lipsei sistemelor de
cântărire;
 există cantităţi semnificative de deşeuri necolectate; circa 20% din locuitorii mediului
urban nu au contracte de salubrizare, iar în mediul rural aproape nimic nu se colectează
organizat;
 colectarea deşeurilor menajere este neselectivă, iar reciclarea se axează doar pe acele
tipuri de deseuri usor vandabile;
 deşeurile depozitate au conţinut mare de materiale organice care prin descompunere
generează gaze cu efect de seră ( metan, dioxid de carbon);
 valorificarea energetică a deşeurilor nu este o practică de eliminare curentă în
România;
 nu este organizată o reţea comercială pentru valorificarea deşeurilor, depozitele
existente sunt uneori amplasate în locuri sensibile- în apropierea locuiţelor, a apelor de
suprafaţă, a zonelor de agrement; depozitele nu sunt amenajate corespunzător, conducând la
poluare.

30
 Colectarea, reciclarea şi tratarea deşeurilor reprezintă o prioritate şi se regăseşte şi în
angajamentele asumate de România faţă de Uniunea Europeană. Deocamdată, nu a fost pus
la punct sistemul de colectare selectivă pe întreg teritoriul ţării.
Statistici oficiale, arată că în România, în anul 2004, au fost generate circa 36.315.000
de tone de deşeuri, din care 99,4% reprezintă deşeuri nepericuloase şi 0,6% deşeuri
periculoase. Cele mai mari cantităţi provin din industria extractiva - 94,9%, urmată de
industria prelucratoare. Cel mai mare impact asupra populaţiei îl au deşeurile municipale
care, în 2004, au reprezentat 380 de kilograme pe cap de locuitor.
În România 1.300.000 tone de ambalaje au fost introduse pe piaţă în 2007. Din
acestea 36% au fost reciclate. Agenţia Naţionala pentru Protecţia Mediului a stabilit un
obiectiv de 40% rată de reciclare a deşeurilor municipale în 2011.
Potrivit legislaţiei europene, ţara noastră trebuie să recicleze 55% din deşeurile de
ambalaje generate în anul 2013.
Fiecare roman generează cam 5 kilograme de deşeuri pe săptămînă . Anual, Romania
trebuie să gestioneze eficient, în medie, 36,7 milioane de tone de deşeuri, adică aproximativ
100.000 de tone de deşeuri pe zi. Din totalul deşeurilor municipale, aproximativ 40%
reprezintă materiale reciclabile, din care cca.20% pot fi recuperate, nefiind contaminate.
Instituţiile din industria sticlei, hârtiei şi cartonului şi maselor plastice au început să
preia aceste deşeuri de la centrele de colectare în vederea reciclării şi/sau valorificării.
Cantitatea acestui tip de deşeuri generată în România este relativ scazută, dar se
prognozează o creştere, determinată de dezvoltarea economică a ţării. Nu există încă un
sistem adecvat de valorificare a deşeurilor din construcţii şi demolări, ci doar o reutilizare
interna în gospodăria proprie sau o comercializare pe o piata nedeclarată.

V.3. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor

România dispune de un instrument pentru reducerea poluării mediului, pentru

îmbunătăţirea sănătaţii publice, şi pentru promovarea dezvoltării durabile - Planurile
Regionale de Gestionare a Deşeurilor (PRGD).
Avem opt planuri regionale pentru gestionarea deşeurilor. Populaţia a fost instruită
cum să separe la sursă diferitele categorii de deşeuri. De asemenea, se urmăreşte colectarea
întregii cantităţi de deşeuri generate, fluxul deşeurilor colectate separat va fi eficientizat,

31
toate depozitele necontrolate vor fi închise şi ecologizate, şi se vor construi noi depozite
controlate, staţii de sortare şi de compostare, şi instalatii de reciclare.
În România, autorităţile publice locale trebuie să asigure colectarea selectivă a
deşeurilor de ambalaje prin serviciile publice de salubrizare, precum şi prin amenajarea de
spaţii adecvate şi amplasarea de containere pentru gunoiul diferenţiat.

32
 BIBLIOGRAFIE

1. Badea. A., Apostol.T., Mărculescu .C., Atudorei.A. - Aspecte ale strategiei României
de gestiune a deseurilor. Editura Promotal, Bucureşti, 2003

2. Ţuţuianu O. - .Evaluarea şi raportarea performantei de mediu. Indicatori de mediu;

Editura AGIR, Bucureşti, 2006.

3. Rojanschi, Vladimir; Bran Florina -  Protectia si ingineria mediului, Ed. Economica,

Bucuresti 2002;

4.  Vladimir Rojanschi, Florina Bran - Politici si strategii de mediu, Ed. Economica,

Bucuresti 2002.

5. Florin Bran – Globarizarea si mediul , Ed. Universitara, 2009.

6. Florina Bran, Vladimir Rojanschi, Gheorghiţa Diaconu - Urgentele si riscurile de

mediu pentru agentii economici, Ed. Economica, 2009.

7. Vladimir Rojanschi, Florian Grigore, Vasile Ciomos - Ghidul evaluatorului si

auditorului de mediu, Ed. Economica, 2009.

8. Alexandra Banu, Octavian Radovici - Elemente de ingineria si protectia

mediului; Editura Tehnica, 2008.

9. Vlad Iordache, Florinela Ardelean - Ecologie si protectia mediului; Ed.

Matrixrom, 2007.

10. Viorica Paraschivescu - Strategii de mediu. Conflictele dezvoltarii durabile ,

Ed. Tehnopress, 2009

33
34
 ANEXA 1

Figura 1 –Etichete care au urmatoarele simboluri nu trebuie aruncate niciodata la gunoi. 

Figura 2 - Depozitul ecologic de deşeuri

ANEXA 2

35
Figura 1 – Deseuri radiocative

Figura 2 – Deseuri nucleare

ANEXA 3

36
Figura 1 – Statie de sortare a deseurilor

Figura 2 – Schema descompunerii deseurilor

37
38