COLEGIUL TEHNIC MOTRU

PROIECT DE SPECIALITATE PENTRU

CERTIFICAREA CALIFICĂRII
PROFESIONALE

NIVELUL - 4

RESURSE NATURALE ȘI PROTECȚIA

CALITĂȚII MEDIULUI

SPECIALIZARE: TEHNICIAN ECOLOG ȘI

PROTECȚIA CALITĂȚII MEDIULUI

CLASA: a - XII - A
ANUL ȘCOLAR: 2018 - 2019

PROFESOR COORDONATOR, ABSOLVENT,

ARDEIU DANIELA
DESEURI INDUSTRIALE

1
 CUPRINS

ARGUMENT ................................................................................................................................... 3
CAPITOLUL I ............................................................................................................................. 5
1. PROBLEMATICA DESEURILOR ......................................................................................... 5
1.1. Definitia deseurilor .............................................................................................................. 5
1.2. Clasificarea deseurilor........................................................................................................... 5
1.2.1. Deşeuri urbane: ................................................................................................................. 5
1.2.2. Deşeuri industriale. ............................................................................................................ 5
1.2.3. Deşeuri din construcţii ....................................................................................................... 6
1.2.4. Deşeuri speciale ................................................................................................................. 6
1.3. Caracterizarea deşeurilor industriale ..................................................................................... 6
1.4. Valorificarea deşeurilor industriale ..................................................................................... 9
1.5. Impactul depozitelor de deşeuri industriale şi urbane asupra mediului ............................... 9
1.6. Stocarea deşeurilor industriale ............................................................................................ 11
1.7.Suprafeţe totale de teren ocupate cu deşeuri industriale ...................................................... 11
CAPITOLUL II .................................................................................................................... 13
2. GESTIONAREA DEȘEURILOR ................................................................................... 13
2.1 Regimul juridic al gestionării şi eliminării deşeurilor...................................................... 13
2.2. Dezvoltarea gestionarii deseurilor in Europa .............................................................. 14
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................ 19

2
 ARGUMENT

Deseurile au existat dintotdeauna. Ele reprezinta chiar o modalitate prin care istoricii pot
afla date referitoare la modul de viata al unei populatii disparute.
In zilele noastre, deseurile au devenit o problema. Aruncam mult mai mult decat in trecut.
Pentru a produce bunurile de consum, care mai devreme sau mai tarziu devin deseuri, folosim
cantitati din ce in ce mai mari de materii prime si resurse naturale, energie si apa. In plus, tipurile
de deseuri s-au diversificat, multe dintre ele fiind greu de asimilat de mediu, iar spatiul alocat
gunoaielor s-a tot largit.
Deseurile pe care le producem au ajuns sa afecteze sanatatea noastra si a mediului
inconjurator. Cu toate acestea, continuam sa consumam si sa aruncam.
Cauzele acestui fenomen sunt multiple: evolutia modului de viata si a obiceiurilor
alimentare, cresterea demografica, industrializarea excesiva.
Pentru a stopa inflatia de gunoaie s-a introdus sistemul de colectare selectiva a deseurilor
ce presupune depozitarea temporara a deseurilor pe categorii, in locuri special amenajate, dupa
care urmeaza reciclarea acestora.
De-a lungul timpului, dezvoltarea sistemelor socio-economice s-a făcut în sensul
maximizării fluxului de resurse şi servicii, în vederea creşterii producţiei şi consumului fără a ţine
cont şi de impactul acestor activităţi asupra CN, ideea de bază fiind aceea că resursele sunt
inepuizabile, iar capacitatea de producţie şi suport a CN este nelimitată. „Deşi creşterea fluxurilor
materiale în SSE a fost însoţită de creşterea densităţii emisiilor în compartimentele major ale
ecosferei, fenomenul a fost în general tratat în raport de capacitatea de dispersie şi diluţie sau în
funcţie de capacitatea de retenţie a acestor compartimente precum şi în funcţie de capacitatea
componentelor capitalului natural de a "asimila"/de a integra în procesele de ciclare "deşeurile"
care se produc în sistemele socio-economice.” (Vădineanu, 1999). În timp însă, această
presupoziţie s-a dovedit a fi falsă, impactul activităţilor speciei umane cu fenomenele de poluare
implicate sunt prezente la nivelul întregii ecosfere. În ceea ce priveşte activităţile de producţie,
acestea au un dublu impact: pentru fabricarea oricărui produs este necesară extragerea resurselor,
prelucrarea lor şi eliminarea produşilor finali sub formă de deşeuri. Aceste deşeuri, din cauza
creşterii continue a cantităţilor generate, nu pot fi asimilate (aşa cum s-a crezut iniţial) de
compartimentele sistemelor ecologice, se acumulează şi, sub diferite tipuri de emisii ridică riscuri
majore atât asupra mediului cât şi asupra sănătăţii populaţiei umane. Gestionarea raţională a
deşeurilor trebuie să ţină cont atât de aceste fenomene de poluare generate (să impună adoptarea
unor metode cât mai avantajoase care minimizează impactul asupra mediului ), cât şi de faptul că

3
aceste deşeuri pot fi transformate în resurse secundare (materiale şi energetice), evitând astfel
epuizarea resurselor.
La nivel global se încearcă adoptarea unor metode standard de gestionare a deşeurilor
într-un sistem integrat însă unele ţări întâmpină probleme majore în ceea ce priveşte
aplicabilitatea lor din cauza gradului scăzut de dezvoltare socio-economică, ţări care au ca
strategie politică de bază dezvoltarea economică, lăsând problemele legate de mediu (impactul
deşeurilor asupra mediului, în cazul de faţă) pe o poziţie inferioară. Într-o astfel de situaţie se află
România, unde constituirea unui sistem integrat de management al deşeurilor este încă în faza
incipientă.

“RECICLAREA ESTE UN MARE CASTIG PENTRU MEDIUL PE CARE TREBUIE

SA-L LASAM CURAT GENERATIILOR VIITOARE”

4
 CAPITOLUL I
1. PROBLEMATICA DESEURILOR

1.1. Definitia deseurilor

Termenul deşeu este definit în legislaţia europeană în articolul 1 al Directivei

Consiliului 75/442/CCE privind deşeurile : ”deşeu înseamnă orice substanţă sau obiect de care
posesorul se debarasează sau i se cere să se debaraseze conform prevederilor, legilor în
vigoare. ”Această definiţie a fos tmodificată de Directiva Consiliului 914/156/CCE astfel:
“deşeu va însemna orice substanţă sau obiect pe care posesorul îl aruncă ,sau intenţionează
să îl arunce“.
Efectele nocive ale deşeurilor (poluare, impurificare),dar mai ales cele determinate de
depozitele de deşeuri necorespunzătoare amenajate sunt determinate de :
-emanaţiile de gaze nocive generate de procesul descompunerii deşeurilor (gaze de
fermentare ) care au ca efect poluarea aerului ;
-scurgerile şi infiltraţiile din precipitaţii şi infiltraţiile substanţelor în diluţie transportate
cu acestea şi din umiditatea proprie a deşeurilor (levigat) care au ca efecte poluarea apelor de
suprafaţă şi a solurilor din zonele adiacente , sau ale solurilor de sub amplasamentul şi implicit ,
ale apelor subterane.

1.2. Clasificarea deseurilor

Funcţie de provenienţa lor, deşeurile pot fi clasificate în :

1.2.1. Deşeuri urbane:

-Deşeurile menajere sunt deşeuri provenite din activitatea casnică, zilnică, magazine,
hoteluri, restaurante, cantine, instituţii de învăţământ . Nu sunt considerate deşeuri menajere acele
deşeuri care provin din procesul tehnologic al intreprinderilor industriei uşoare, resturi din
activităţi de construcţii, din grădini sau lichide de orice fel.
Producţia zilnică de deşeuri menajere pe cap de locuitor este cuprinsă între 0,8-1,0
kg/loc·zi , în acestă categorie se incadrează resturile alimentare , cenuşa , materiale plastice ,
sticla , ambalajele de carton , pe varietăţi , evoluţia cantitativă de a lungul timpului arată
scăderea drastică a deşeurilor alimenatre sau a cenuşilor şi sporirea considerabilă a deşeurilor din
mase plastice , metale sau sticlă , aceasta ca urmare a procesului tehnologic , a urbanizării şi a
tendinţei generale de sporire a gradului de civilizaţie . În această categorie pot fi considerate şi
nămolurile provenite de la staţiile de tratare şi epurare pentru obţinerea apei potabile şi respectiv
neutralizarea apelor reziduale.
-Deşeurile stradale sunt deşeuri specifice fluxurilor stradale ale centrelor populate ,
rezultate din activitatea cotidiană a populaţiei , din parcuri sau din depunerile obişnuite ale
suspensiilor solide din atmosferă .
-Deşeuri comerciale provenite din activităţile comerciale de orice fel (ambalaje şi produse
perisabile);
-Deşeuri sanitare provenite din instituţi de sănătate de stat sau private , sunt deşeuri cu
posibil infecţios , şi prin urmare acestea trebuiesc manipulate , transportate şi tratate în
consecinţă.
1.2.2. Deşeuri industriale , acestea rezultă din procesele tehnologice ale industriei miniere ,
energetice , chimică , siderurgică , cu o componenţa predominant anorganică sau mixtă , sau
industria alimentară cu o componenţă predominant organică , din această categorie fac parte
diverse resturi de materii prime , brute , finite sau intermediare , zguri , steril .

5
1.2.3. Deşeuri din construcţii , acestea provin din activităţi cum ar fi demolările sau construcţiile
civile sau industriale;
1.2.4. Deşeuri speciale , sunt acele deşeuri din categoria explozibililor sau cea a substanţelor
radioactive , adică diverşi izotopi radioactivi rezultaţi din diverse activităţi industriale , de
cercetare ştiinţifică , medicală , agricolă , zoo-tehnică dar mai ales din centralele atomo-electrice .
Periculozitatea acestor reziduuri este dată de natura acestora şi de gradul de radioactivitate
Marile cantităţi anuale rezultate , gradul de toxicitate sau de infestare asupra factorilor
mediului ambiant şi , şi în consecinţă asupra vieţuitoarelor şi oamenilor fac din deşeuri o mare şi
complexă problemă a acestor timpuri.

DEŞEURI

Cabinete sau
Rezidii
Menajere Sanitare Industriale Speciale spitale
petroliere
veterinare

Animale
Ateliere Spitale
Depozite Nave:petroliere, Bănci Poliţie. bolnave,
service judeţene, Policlinici.
urbane de pescadoare, (valută Ministere Jandarmerie. moarte.
auto. municipale, Cabinete
produse comerciale, retrasă din (documente) S.R.I. Produse
Spaţii de orăşeneşti, particulare
petroliere militare circulaţie) (droguri) rezultate
pompare comunale
din
intervenţii
chirurgicale

Întreprinderi Instalaţii de
mici şi mijlocii tratare a
(deşeuri apelor
alimentare, reziduale
textile, pielărie (nămol activ
etc.) depreciat)

Vile în
Pieţe agro – Abatoare, Hoteluri extravilan Restaurante Mânăstiri
Cabane
alimentare carmangerii Moteluri Gospodării Cantine Penitenciare
izolate

Fig. 1. Tipuri şi surse de deşeuri

1.3. Caracterizarea deşeurilor industriale

Cantităţile de deşeuri solide industriale depind de gradul de industrializare şi de

reglementările aplicate.
Fiecare industrie încearcă să aplice direct la sursă tratarea şi reciclarea, totuşi, o cantitate
considerabilă (să zicem 20%) ajunge în depozite finale de deşeuri, în afara surselor.
Din cele 77 milioane tone de deşeuri solide generate în cursul anului 1999, cca. 69 milioane tone
au fost deşeuri industriale (inclusiv steril minier). Cantitatea de steril minier a fost de 36 milioane
tone (cca. 52%), iar cantitatea de alte deşeuri industriale a fost de 33 milioane tone.
Cantităţile de deşeuri industriale au variat de la an la an; în 1995 s-a înregistrat cea mai
mare cantitate (353 milioane tone), iar cea mai scăzută cantitate a fost înregistrată în 1999 (69

6
milioane tone), datorită reducerii activităţilor miniere, a activităţilor din metalurgie şi a producerii
de energie pe bază de cărbune.
Cantitatea globală de deşeuri industriale, altele decât sterilul minier, a scăzut de la an la
an. Dacă în 1992 se produceau 111 milioane tone deşeuri, în 1996 s-au produs 47,1 milioane
tone, iar în anul 1997 – 39,2 milioane tone. Faţă de 1997, cantitatea de deşeuri industriale a
scăzut cu 1,5 milioane tone în 1998, iar cea de steril minier a scăzut cu 5,8 milioane tone.
Cantitatea de steril minier a avut o evoluţie fluctuantă în decursul anilor, în funcţie de
natura activităţilor extractive; ca tendinţă generală se poate afirma că şi cantitatea de steril a
înregistrat o scădere continuă.
Judeţele care au generat cantităţi mari de deşeuri industriale în 1999 au fost Vâlcea,
Mehedinţi şi Hunedoara, în care exploatările miniere mai constituiau încă, una din activităţile
industriale de bază. Alte judeţe mari producătoare de deşeuri sunt Alba, Prahova Bacău, Sălaj,
Covasna, Galaţi în care generarea de deşeuri este influenţată de deşeurile provenite din
activităţile de tratare a minereurilor, de producere a energiei pe bază de combustibili fosili, din
metalurgie sau prelucrarea ţiţeiului.
Unele judeţe, cum ar fi Giurgiu, Botoşani, Vaslui, Brăila, Călăraşi, Vrancea au raportat
cantităţi mici de deşeuri industriale produse şi gospodărite. Cantităţile mici se datorează fie
restrângerii activităţilor industriale din aceste zone, fie faptului că aceste judeţe sunt mai puţin
industrializate.
Principalele categorii de deşeuri industriale generate sunt:
• steril minier - 36,0 milioane tone;
• cenuşa şi zgura de termocentrală - 6,4 milioane tone;
• deşeuri metalurgice - 2,6 milioane tone;
• nămoluri reziduale - 2,5 milioane tone;
• deşeuri chimice - 2,2 milioane tone;
• deşeuri feroase -1,9 milioane tone;
• deşeuri din construcţii - 3,0 milioane tone.
Activităţile economice, mari generatoare de deşeuri sunt următoarele:
• industria extractivă - 48,0 milioane tone;
• producerea energiei - 8,1 milioane tone;
• metalurgie - 3,6 milioane tone;
• rafinarea ţiţeiului - 2,2 milioane tone;
• industria chimică - 2,1 milioane tone;
• industria de maşini, produse metalice - 1,4 milioane tone;
• agricultură, zootehnie -1,2 milioane tone;
• industria alimentară - 0,9 milioane tone.
O categorie aparte de deşeuri industriale este reprezentată de deşeurile periculoase.
Cantităţi considerabile de deşeuri periculoase au fost înregistrate în judeţele Vâlcea, Prahova,
Alba, Dolj, Bacău, Constanţa, Olt. Majoritatea deşeurilor periculoase provin din industria
chimică (anorganică şi organică), de la rafinarea petrolului şi din procesele termice.
Principalele tipuri de deşeuri periculoase generate în 1999 au fost:
• deşeuri de sodă calcinată (feşii caustice);
• fosfogips;
• deşeuri petroliere;
• zguri din metalurgia neferoasă (a plumbului);
• reziduuri halogenate din chimia organică;
• nămoluri cianurate cu metale grele;
• baterii uzate cu plumb;
• deşeuri de la epurarea gazelor;
• amestecuri de grăsimi şi uleiuri de la separarea grăsimilor din apele uzate.

7
 Cea mai mare cantitate de deşeuri periculoase s-a generat, aşa cum era de aşteptat, în
cadrul industriei chimice - predominând deşeurile de sodă calcinată (judeţele Alba, Dolj şi
Vâlcea) şi fosfogips (judeţul Bacău).
Industria chimică produce o multitudine de substanţe cu diferite grade de toxicitate, atât
pentru oameni cât şi pentru mediul înconjurător; o parte dintre acestea intra în categoria
deşeurilor.
In categoria deşeurilor din industria chimică intra:
 Produse industriale chimice anorganice
 Produse chimice industriale organice
 Pigmenţi
 Plastic
 Pesticide
 Cauciuc sintetic
 Explozivi
 Fibre sintetice
 Produse chimice din cauciuc şi lemn
 Procesele tehnologice din industria chimica generează deşeuri tipice dintre care pot fi
amintite:
 Solvenţi utilizaţi
 Cozi de distilare
 Chimicale neutilizate
 Ape reziduale
 Catalizatori utilizaţi
 Filtre
 Deşeuri rezultate la curăţarea reactoarelor
 Reziduuri de containere
 Ambalaje
 Echipamente uzate
 Incinte dezafectate
Metalurgia este o altă activitate industrială care produce cantităţi mari de deşeuri
periculoase, cu preponderenţă zguri din metalurgia aluminiului (judeţul Olt) şi altor metale
neferoase (judeţul Maramureş).
În cadrul industriei de prelucrare a ţiţeiului, deşeurile periculoase (nămoluri din
rezervoarele de petrol) s-au produs mai ales în judeţele Constanţa, Olt şi Bacău.
Industria de echipamente electrice şi optice a produs în special nămoluri cu crom,
nămoluri cianurate şi uleiuri uzate neclorurate.
Deşeurile de producţie (industriale) sunt specifice fiecărui domeniu de activitate, motiv
pentru care nu se poate realiza o prezentare globală a lor similar deşeurilor municipale.

alte industrii
agricultură
11,3%
20,1%
chimică
alimentară
celuloză 4,1%
ceramică 5,7% construcţii
. minerit 8,3% 18,4%

utilităţi 8,9%
siderurgie 16,%
8
 Deoarece unul dintre dezideratele gestiunii deşeurilor este minimizarea lor la sursă,
interesul este ca din toate analizele să se poată evidenţia clar sursele şi tipurile de deşeuri.
Acest lucru este posibil ca urmare a efectuării bilanţurilor de materiale ale unităţilor investigate.

Conform datelor statistice:

 13% din 405 milioane tone de deşeuri produse a fost reciclată în interiorul unităţii iar
77% au suferit tratări intermediare din care 35% a rămas ca reziduu, 25% a fost reciclată
şi 10% a mers la deponia unităţii.
 prin urmare, în stadiul final, 38% a fost reciclată şi 20% a fost depozitată la deponie
Tratarea intermediară a deşeurilor solide este indispensabilă pentru operaţia de reciclare şi
înainte de depozitarea finală.
Deşeurile lichide sunt neutralizate şi/sau separate prin procese chimice sau fizice.
Deşeurile organice sunt în general incinerate pentru a le reduce volumul.
Aproximativ 80% din tratările aplicate deşeurilor solide industriale tratate sunt pentru
unităţile de incinerare.
Deşeurile periculoase cum ar fi metalele grele sunt clasificate după reguli specifice şi sunt
tratate astfel încât să se împiedice poluarea mediului înconjurător.
1.4. Valorificarea deşeurilor industriale

Cantitatea de deşeuri industriale (periculoase şi nepericuloase) valorificate în anul

2017 a fost de aproximativ 12.511 mii tone (înjur de 4% din cantitateatotală de deşeuri generate),
contribuţiile cele mai mari, privind valorificarea deşeurilor, avându-le următoarele
activităţi:
 recuperareadeşeurior – CAEN Rev.1: 37 (34,30%),
 industriametalurgică – CAEN Rev.1: 27 (18,78%) şi
 fabricarealemnului – CAEN Rev.1: 20 (8,99%).

Fig. 2.Cantitatea de deseuri industriale valorificate, peprincipalele activitati economice, anul

2017
1.5. Impactul depozitelor de deşeuri industriale şi urbane asupra mediului

În general, ca urmare a lipsei de amenajări şi a exploatării deficitare, depozitele de deşeuri

se numără printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact şi risc pentru mediu şi
sănătatea publică. Principalele forme de impact şi risc determinate de depozitele de deşeuri
orăşeneşti şi industriale, în ordinea în care sunt percepute de populaţie, sunt:
9
• modificări de peisaj şi disconfort vizual;
• poluarea aerului;
• poluarea apelor de suprafaţă;
• modificări ale fertilităţii solurilor şi ale compoziţiei biocenozelor pe terenurile învecinate.
Poluarea aerului cu mirosuri neplăcute şi cu suspensii antrenate de vânt este deosebit de
evidentă în zona depozitelor orăşeneşti actuale, în care nu se practică exploatarea pe celule şi
acoperirea cu materiale inerte.
Scurgerile de pe versanţii depozitelor aflate în apropierea apelor de suprafaţă contribuie la
poluarea acestora cu substanţe organice şi suspensii. Depozitele neimpermeabilizate de deşeuri
urbane sunt deseori sursa infestării apelor subterane cu nitraţi şi nitriţi, dar şi cu alte elemente
poluante. Atât exfiltraţiile din depozite, cat şi apele scurse pe versanţi influenţează calitatea
solurilor înconjurătoare, fapt ce se repercutează asupra folosinţei acestora.
Scoaterea din circuitul natural sau economic al terenurilor pentru depozitele de deşeuri
este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care în termenii conceptului de ''dezvoltare
durabilă", se întinde pe durata a cel puţin două generaţii dacă se însumează perioadele de
amenajare (1-3 ani),exploatare (15-30 ani), refacere ecologică şi postmonitorizare (15-20 ani).
În termeni de biodiversitate, un depozit de deşeuri înseamnă eliminarea de pe suprafaţa
afectată acestei folosinţe a unui număr de 30 - 300 specii/ha, fără a considera şi populaţia
microbiologică a solului. În plus, biocenozele din vecinătatea depozitului se modifică în sensul
că:
• în asociaţiile vegetale devin dominante speciile ruderale specifice zonelor poluate;
• unele mamifere, păsări, insecte părăsesc zona, în avantajul celor care îşi găsesc hrană în
gunoaie (şobolani, ciori).
Deşeurile, mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sănătate datorită
conţinutului lor în substanţe toxice precum metale grele (plumb, cadmiu), pesticide, solvenţi,
uleiuri uzate.
Problema cea mai dificilă o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile
toxice, produse petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate în
comun cu deşeuri solide orăşeneşti. Această situaţie poate genera apariţia unor amestecuri şi
combinaţii inflamabile, explozive sau corozive; pe de altă parte, prezenţa reziduurilor menajere
uşor degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe şi reduce
poluarea mediului.
Un aspect negativ este acela că multe materiale reciclabile şi utile sunt depozitate
împreună cu cele nereciclabile; fiind amestecate şi contaminate din punct de vedere chimic şi
biologic, recuperarea lor este dificilă.
Problemele cu care se confruntă gestionarea deşeurilor în România pot fi sintetizate
astfel:
 depozitarea pe teren descoperit este cea mai importantă cale pentru eliminarea finală a
acestora;
 depozitele existente sunt uneori amplasate în locuri sensibile (în apropierea locuinţelor, a
apelor de suprafaţă sau subterane, a zonelor de agrement);
 depozitele de deşeuri nu sunt amenajate corespunzător pentru protecţia mediului,
conducând la poluarea apelor şi solului din zonele respective;
 depozitele actuale de deşeuri, în special cele orăşeneşti, nu sunt operate corespunzător: nu
se compactează si nu se acoperă periodic cu materiale inerte în vederea prevenirii
incendiilor, a răspândirii mirosurilor neplăcute; nu există un control strict al calităţii şi
cantităţii de deşeuri care intră pe depozit; nu există facilităţi pentru controlul biogazului
produs; drumurile principale şi secundare pe care circulă utilajele de transport deşeuri nu
sunt întreţinute, mijloacele de transport nu sunt spălate la ieşirea de pe depozite; multe
depozite nu sunt prevăzute cu împrejmuire, cu intrare corespunzătoare şi panouri de
avertizare.

10
  terenurile ocupate de depozitele de deşeuri sunt considerate terenuri degradate, care nu
mai pot fi utilizate în scopuri agricole.
Toate aceste considerente conduc la concluzia ca gestiunea deşeurilor necesită adoptarea
unor măsuri specifice, adecvate fiecărei faze de eliminare a deşeurilor în mediu. Respectarea
acestor măsuri trebuie să facă obiectul activităţii de monitoring a factorilor de mediu afectaţi de
prezenţa deşeurilor.
1.6. Stocarea deşeurilor industriale

Gestiunea deşeurilor industriale produse constă în valorificare (reciclare), stocare,

depozitare finală, incinerare. Ponderea acestor opţiuni este în medie aproximativ aceeaşi în
fiecare an:
• depozitare, 81,0 %;
• valorificare, 15,0 %;
• stocare temporară, 3,3 %;
• incinerare, 0,7 %.
La sfârşitul anului 1999 se găseau în stoc în cadrul unităţilor economice producătoare de
deşeuri, peste 18 milioane tone de deşeuri.
1.7.Suprafeţe totale de teren ocupate cu deşeuri industriale

Depozitarea deşeurilor pe teren descoperit reprezintă calea cea mai importantă pentru
eliminarea deşeurilor industriale în România, peste 80% din deşeurile generate fiind depozitate în
fiecare an. Astfel, în decursul anilor, s-a acumulat o cantitate foarte mare de deşeuri în depozitele
existente.
În prezent, în România sunt înregistrate 951 depozite industriale care ocupă peste 12000
ha. Cele mai numeroase depozite de deşeuri industriale (354) sunt simple (de obicei, platforme
betonate); de asemenea, există un număr mare de halde de steril minier (251) şi iazuri de
decantare / bataluri (209). Cea mai mare parte a depozitelor industriale (aproximativ 76 %) ocupă
suprafeţe relativ mici de teren (până în 5 ha).
Tabelul nr. 1 prezintă situaţia depozitelor de deşeuri industriale, pe categorii precum şi
suprafeţele ocupate.
Tabel nr. 1 Situaţia depozitelor de deşeuri industriale
Depozite Iazuri de Halde de zgură Depozite
Halde de steril Depozite simple Total
industriale decantare şi cenuşă subterane

Număr 209 251 108 354 29 951

Suprafaţa
2466 5932 2823 748 17 11986
ocupată (ha)

Doar 30% din depozitele industriale deţin autorizaţie de funcţionare. Restul funcţionează
fără autorizaţie, deşi multe dintre acestea sunt amplasate necorespunzător şi nu sunt depozite
controlate. De exemplu, 34% din depozitele industriale sunt amplasate intravilan, iar 6% din
depozitele industriale sunt amplasate pe malul unor cursuri de apă. Doar 60% din depozite sunt în
afara localităţilor.
Din totalul depozitelor de deşeuri industriale, cel puţin 50 nu dispun de nici un fel de
amenajare pentru protecţia mediului, iar cele mai multe sunt doar împrejmuite. Unele dintre
depozite au una sau mai multe amenajări speciale (impermeabilizare, drenuri, canal de gardă,
foraj de monitorizare), dar foarte puţine dispun de toate amenajările astfel încât să îndeplinească
condiţiile necesare pentru protecţia calităţii mediului.
Haldele de zgură şi cenuşă de termocentrală sunt depozitele cu cele mai numeroase
amenajări: impermeabilizare cu substrat mineral, sistem de drenuri pentru colectarea levigatului,
11
diguri pentru stabilitate, foraje de urmărire a apei freatice, sisteme de stropire a suprafeţei. De
asemenea, există unele depozite de deşeuri chimice şi metalurgice, paturi de uscare sau bataluri
pentru diferite tipuri de nămoluri, care sunt proiectate cu amenajări pentru protecţia apelor.

12
 CAPITOLUL II
2. GESTIONAREA DEȘEURILOR

2.1 Regimul juridic al gestionării şi eliminării deşeurilor

Societatea de consum a adus, pe lângă binefacerile sale, şi multiple probleme dificile,

printre care cele de ordin tehnic, economic şi juridic privind existenţa deşeurilor şi cerinţa
eliminării (diminuării) acestora.
Una dintre numeroasele probleme ale vieţii moderne o constituie cea a stocării,
neutralizării ori eliminării deşeurilor. Din punct de vedere al provenienţei lor, acestea pot fi:
deşeuri menajere, deşeuri industriale, deşeuri agroalimentare şi deşeuri nucleare.
Deşeurile menajere
Această categorie de deşeuri cuprinde în special gunoaiele menajere propriu-zise,
grămezile de deşeuri, deşeurile legate de folosirea automobilelor (epave, pneuri, bidoane) etc.
Cantităţile de deşeuri casnice produse, diferă de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul de
dezvoltare, tradiţie, etc. Astfel, în 1990, un francez arunca zilnic 1 kg de gunoi, cantitate
comparabilă cu cea produsă de către ceilalţi vest-europeni, dar inferioară de aproape două ori
celei produse de un american ori un canadian.
Se constată în ultimele decenii creşterea ponderii, în cadrul deşeurilor menajere, a hârtiei
şi a cartonului, a materialelor putrescibile etc.
Tratamentul deşeurilor menajere.
Principala cale o constituie în acest sens reciclarea, pentru care sunt folosite
curent trei metode: compostajul, incinerarea, depozitarea. Ponderea acestora este foarte
variabilă de la o ţară la alta, de la o epocă la alta. De exemplu, în Franţa, incinerarea este
folosită de45% din populaţie, faţă de 8% care foloseşte compostajul şi 45 %,
descărcarea„controlată”.
În Italia, compostajul nu priveşte decât 2-3% din gunoi; în Marea Britanie, incinerarea
acestor deşeuri vizează 40 % din populaţia urbană. În alte state dezvoltate, incinerarea variază de
la cca 10 % ( America de Nord) până la peste70% (Japonia, Elveţia).
Fiecare procedeu de tratare are avantajele şi dezavantajele sale:
-compostajul: priveşte mai ales partea fermentabilă (cca 50% din total) a gunoaielor (deşeuri
alimentare, hârtie, etc.) Din punct de vedere tehnic, compostajul constă în lăsarea deşeurilor
mai multe luni în aer liber, să fermenteze. Apoi, în uzine, are loc operaţia de compostare, care
dă naştere la aşa-numitele „humus-uri” ori elemente chimice în cantitate slabă, precum magneziu,
cupru, zinc etc.
Împrăştierea gunoiului pe câmp („mocirlele verzi”) este cunoscută încă din antichitate,
Această metodă, la fel ca astăzi compostajul, a suferit concurenţa îngrăşămintelor
chimice (mai concentrate şi astfel mai uşor manipulabile), precum şi efectul negativ al
prezenţei crescânde în deşeuri a sticlei, metalului ori materialelor plastice, puţin apreciate de
către agriculroti. Pentru a înlătura acest ultim inconvenient, compostajul necesită o triere
prealabilă, care adeseori lasă mult de dorit.
-incinerarea : vizează partea combustibilă a deşeurilor menajere. Contrar uzinelor de
compostaj, care reclamă spaţii întinse, incinerarea este o soluţie„compactă” utilizată cu
precădere în cazul marilor aglomeraţii urbane.
Din păcate, deşeurile menajere sunt un combustibil destul de sărac – de cca cinci ori mai puţin
caloric decât cărbunele - şi, în afară de aceasta, foarte eterogen. În interiorul cuptorului sunt
necesare o bună aerare şi un amestec al deşeurilor, în condiţiile unei temperaturi maxime de 900
C. Dificultatea constă în epurarea fumului. O recentă reglementare europeană din 1989, deosebit
de severă, riscă să scumpească cu 20-50% preţul incinerării, alături de necesitatea captării şi
neutralizării acidului clorhidric (degajat în special prin combustia PVC).
-depozitarea: rămâne procedeul cela mai frecvet în ţările dezvoltate. Depozitările
13
brute, sunt în general interzise prin lege. Ca atare acestea sunt supusee unui control şi unor reguli
speciale de realizat. „Depozitarea controlată” constă în a nivela la intervale scurte de timp ( lao zi
sau două) şi a separa straturile de gunoaie de cele de nisip ori pământ. Această tehnică evită
mirosurile şi risipirea, dar nu rezolvă toate problemele delicate. Astfel, locul de depozitare trebuie
să fie tanş, apele de ploaie care se infiltrează şi poluează trebuie să fie recuperate şi tratate în
scopul de a se evita orice contaminare a apelor subterane. „Biogazul” care rezultă din
fermentarea internă a gunoaielor depozitate trebuie captat si împrăştiat (existând riscul de
mirosuri şi de ezplozie). În sfârşit, trebuie prevăzută reamenajarea sitului după exploatare.
-reciclarea şi colectarea selectivă a unor deşeuri menajere. Reciclarea textilelor, hârtiilor
vechi, sticlei, plasticului, metalelor, oria a altor asemenea materiale are deja o lungă istorie.
Recuperarea deşeurilor se face în fucnţie de natura acestora şi de condiţiile socioeconomice
concrete din fiecare ţară. Aşa de exemplu, recuperarea sticleieste făcută în proporţie de peste 50
% în Suedia, Danemarca sau Germania şi numai 25% în sticle întregi, cu retopirea acestora. În
privinţa textilelor, în timp ce în ţări ca Germania ori Olanda recuperarea atinge chiar 40 %, în
altele (Franţa, Italia) nu depăşeşte 8-10%. Referitor la deşeurile de fier, gradul de recuperare
esre la nivel european de cca 25-30 %, cifră considerată scăzută, pentru că fierul vechi este
uşor recuperabil în uzinele de tratare. În sfârşit, ponderi reduse cunoaşte recuperarea hârtiei (3-
5%) ori a sticlelor din PVC (1-3%). Din diverse motive, mai ales moda cerinţelor pieţei, se
discută asupra justificărilor selective. Sunt prezente trei mari posibilităţi:
-din punctul de vedere al materialului reciclabil se realizează o economie financiară (Acest
material uzat are o „valoare”), o economisire de materii prime (pădurile pentru hârtie) ori de
energie;
-din punctul de vedere al tratamentului general al gunoaielor se urmăreşte o ameliorare calitativă
ori cel puţin cantitativă a operaţiei de tratare;
-în sfârşit, din punctul de vedere al protecţiei mediului, printr-o colectare selectivă se evită
dispersia în natură a deşeurilor menajere care nu se amestecă cu alte deşeuri : deşeuri stânjentoare
(aparate menajere, epave de automobile, pneuri) ori deşeuri periculoae (uleiuri uzate, baterii cu
mercur, medicamente, deşeuri toxice precum vopselurile ori solvenţii dispesaţi în micic cantităţi).
Gestionarea deşeurilor
În înţelesul actului normativ, gestiunea implică colectarea, transportul, valorificarea şi
eliminarea deşeurilor, inclusiv supravegherea zonelor de depozitare după închiderea acestora.
Eliminarea este definită. Colectarea desemnează strângerea, sortarea şi/sau regruparea
(depozitarea temporară) a deşeurilor în vederea transportului lor.

2.2. Dezvoltarea gestionarii deseurilor in Europa

Din istoria activitatilor de evacuarea a deşeurilor in Europa

Încă de la începuturile erei noastre, în Imperiul Roman, salubrizarea oraşului era realizată
în mod organizat. Străzile pavate, murdare erau spălate regulat, chiar dacă o curăţare generala se
producea la intervale de câtiva ani. Şi gunoiul menajer era, în oraşe, colectat într-o manieră
organizată.
În perioada migraţiei popoarelor s-au pierdut majoritatea cunoştinţelor despre necesitatea
menţinerii curăţeniei în spaţiul vital uman. Dispozitivele de curăţare existente în acea vreme au
dispărut, sistemul în întregul lui a dispărut, în consecinţă, epidemiile au început să se
răspândească cu rapiditate.. Acest lucru a rămas aproape neschimbat până în a doua jumătate a
Evului Mediu.
De-a lungul secolelor, consiliile orăşeneşti s-au străduit să schimbe câte ceva. În primă
instanţă, cetăţenii au fost obligaţi, prin ordonanţe, să îşi cureţe singuri partea lor de oraş. Abia în
secolul XIII, în metropola Paris, a fost creată o Administraţie stradală, care trebuia să conducă, în
calitate de reprezentant al municipalităţii, activităţile de salubrizare. Cu toate acestea, succesul
scontat nu a fost obţinut.
În secolul XIV, multe oraşe au început pavarea străzilor, însă igiena nu s-a îmbunătăţit prea mult.
14
Străzile erau acoperite de gunoaie şi noroi, iar molimele se propagau cu repeziciune. Deoarece
mizeria luase o amploare considerabilă, împăratul Carol al VI-lea a înfiinţat în cele din urmă în
Paris, o întreprindere de salubrizare permanentă. Au fost create, de către un .îndrumător. al
administraţiei orăşeneşti, şi servicii private de colectare a gunoiului. În secolul XV, se pare că
în anumite locuri au început să fie câştigate bătălii în războiul contra mizeriei. De exemplu, în
anul 1407, în Leiden a fost creată o întreprindere specială pentru ridicarea gunoiului. Se constată
faptul că, în Olanda se făcea mai mult pentru menţinerea curăţeniei oraşelor, decât în oraşe din
alte state. În anul 1473, administraţia orăşenească din Amsterdam a împărţit în tot oraşul
recipiente pentru colectarea deşeurilor, care erau golite de către întreprinderi. Materialele
organice din gunoi îşi găseau o utilizare în agricultură. Totuşi, în ciuda acestor iniţiative
lăudabile, igiena din oraşele în curs de expansiune, continua să lase de dorit, astfel încât, în
secolul XVI, s-a ajuns la distrugătoare epidemie de ciumă. La începutul secolului XVII, au
apărut alte noi progrese. Multe oraşe au început să se ocupe consecvent de curăţarea
străzilor şi de ridicarea gunoiului, acoperind costurile aferente prin mijloace de finanţare
publice. Însă războiul de30 de ani a aduscu sine, în Germania, un regres semnificativ.
În secolul XVIII, în multe locuri din Europa, salubrizarea oraşelor a căpătat o ormă
organizată. Remarcabilă este prezentarea primei .auto-stropitoare., în1750, în Franţa.
De-abia în secolul XIX, în toate ţările, neregulile igienice evidente au fost liminate în cea mai
mare parte. O contribuţie incontestabilă a englezilor este onsiderată aceea că au descoperit
legătura dintre igienă şi rata mortalităţii. Descoperirea a fost prilejuită de izbucnirea unei
epidemii de holeră, în anul 1831, când a fost constatat faptul că mortalitatea, era mai accentuată
la o densitate mare a locuitorilor, decât în cazul unor aşezări mai .aerisite. Munca unei Comisii
speciale înfiinţate de către Parlament a condus, în 1871, la elaborarea prealabilă de instrucţiuni de
către guvern şi transmiterea lor către administraţia oraşului. Din 1875, .Public Health Act. a
impus prin lege salubrizarea oraşelor.
Secolul XX a stat sub semnul unei dezvoltări consecvente a activităţii de salubrizare a
oraşelor, dezvoltare legată de o accelerare a mecanizării muncii. Maşinile
de măturat străzile şi-au făcut apariţia o dată cu progresul realizat în construcţia autovehiculelor.
În ceea ce priveşte ridicarea gunoiului, orice încercare de introducere a
maşinilor speciale a fost sortită eşecului, până la primul război mondial. În anii 30 ai secolului
XX s-a instituit în Europa o tehnică de salubrizare a oraşelor, asemănătoare cu
cea pe care o cunoaştem astăzi.
Politica actuală de gestionare a deseurilor în Europa
Gestionarea deşeurilor şi protecţia mediului
Actuala politica comunitară a mediului din statele membre UE îşi găseşte punctul de
rezistenţă în .Directiva - cadru despre deşeuri 91/156/UE. O dată cu acestă directivă, directiva
anterioară - 75/442/UE - a fost modificată, respectiv actualizată. Experienţele obţinute prin
aplicarea directivei 75/442/UE de către statele-membre au constituit fundamentul pentru
schimbarea conţinutului. Conform normelor de bază, în procesul de înlăturare a deşeurilor,
trebuie să fie luat ca premisă .un nivel înalt de protecţie a mediului.
Evitarea producerii de deseuri/valorificarea deşeurilor
Obligaţia de a evita formarea deşeurilor este formulată în Legea426/2001, privind
aprobarea si modificare Ordonantei de Guvern 78/2000 privind regimul deseurilor.
Nu trebuie .să ne ocupăm numai de o valorificare responsabilă şi o înlăturare a
deşeurilor., ci .trebuie să luăm şi măsurile necesare pentru a limita formarea deşeurilor.. Acest
obiectiv poate fi atins prin încurajarea tehnologiilor curate şi a produselor revalorificabile şi
reutilizabile.
Asigurarea posibilităţilor de vindere a deşeurilor valorificabile trebuie luată în considerare, ca o
altă cerinţă a politicii deşeurilor. Reintroducerea în circuit şi reutilizarea deşeurilor ca materii
prime este un domeniu care trebuie stimulat, fapt pentru care trebuie elaborate prescriptii
speciale.

15
 Dezvoltarea si organizarea tehnicii de gestionare a deşeurilor
Principii de organizare şi responsabilitati in industrie privind gestionarea deşeurilor
În deceniile trecute, îndepărtarea deşeurilor era, în multe ţări din Europa, conform
tradiţiei, o sarcină a autoritatii publice. Monopolul instituit astfel a pricinuit temerea că, în
spatele lipsei concurenţei, s-ar putea naşte abuzuri. Se putea imagina faptul că taxe exagerat de
mari ar putea conduce la excedente, care ar putea fi folosite de către administraţii la acoperirea
altor costuri. În practică, astfel de cazuri s-au descoperit rar sau au fost dezminţite.
Motivul taxelor mari era constituit de grija administraţiei, de a nu putea acoperi la timp
costurile posibile generate de managementul deşeurilor. Ca organ de control, reprezentanţii
administraţiei aveau responsabilitati privind aprobarea unor plafoane corespunzătore pentru taxe.
Administrarea bugetului pentru activitatea de management a deseurilor nu a fost întotdeauna
usoară şi a împiedicat adeseori decizii rapide de trecere la acţiune. Prin urmare, întreprinderile
locale au fost obligate să lupte şi împotriva acestor probleme. Au fost deschise căi pentru o
muncă mai eficientă, chiar dacă cu anumite restricţii. De exemplu, in Germania,
departamentele de salubrizare a oraşului au fost transformate în întreprinderi de sine
stătătoare. Acestea încă lucrează cu monopolul constrângerii impuse producătorului de reziduuri
de a fi în legătură şi de a face apel la aceste întreprinderi. Acest lucru nu are însă numai
dezavantaje, ci, de exemplu, şi avantajul taxelor unitare, independent de locul producătorului de
deşeuri într-o comunitate.
Paralel, de exemplu în domeniul deşeurilor industriale, au început să activeze şi antreprenori de
transporturi şi comercianţi de lucruri vechi. Avantajos era pentru acei comercianţi de lucruri
vechi care descopereau posibilităţi de utilizare pentru unele lucruri, care altfel ar fi fost înlăturate
ca deşeuri. Aşa au luat naştere punctele de colectare stradale pentru hârtie sau pentru materiale
textile. Numarul punctelor de îndepărtare a deşeurilor a crescut, întrucât, pentru un anumit
segment al pieţei, deşeurile puteau fi folosite şi ca materii prime. Tensiuni erau anticipate şi prin
aceea că întreprinderea publică avea obligaţia de îndepărtare, în timp ce comerciantul de lucruri
vechi colecta, hârtie de exemplu, în punctele stradale, numai în funcţie de oferta pieţei. Acest
lucru presupunea că întreprinderea publică trebuia să îşi păstreze capacitatea de îndepărtare a
hârtiei în cazul unei situaţii defavorabile a pieţei. S-a ajuns foarte aproape de situaţia în care, o
parte a întreprinderile publice au avut ideea de îşi pune la lucru capacităţile de colectare (pe care
oricum trebuiau să le menţină), şi pentru colectarea lucrurilor vechi. Conflictul era anticipat acolo
unde în întreprinderile publice exista o gândire orientată către acţiune. Antreprenori particulari se
străduiau cu succes, mai ales în comunităţile mai mici, să preia, din mâna autoritaţii publice,
salubrizarea deşeurilor. S-a păstrat însă, în majoritatea cazurilor, constrângereaimpusă
producătorilor de deşeuri, de a fi în legătură şi de apela numai la aceste întreprinderi.
Această îngrădire a fost redusă drastic, printr-o modalitate elegantă: Directivă a UE
privind ambalajele (94/62/UE), care transforma aproximativ o jumătate din cantitatea de gunoi
menajer în material valorificabil şi înjumătăţea astfel domeniul de activitate a majorităţii
întreprinderilor publice. Pentru colectarea şi valorificarea acestor aşa-numite materiale
valorificabile din gunoiul menajer, a luat naştere, în Germania de exemplu, un nou monopol, de
această dată privat: .Sistemul Dual.. Acesta era necesar şi prin aceea că, de multe ori, pentru
aceste materiale valorificabile nu exista o piaţă care să le poată prelua. Mecanismele pieţei pot fi
aplicate la o scară foarte restrânsă, când bunul de comercializat este generat complet independent
de piaţă şi de nevoie. Sistemul Dual era capabil să susţină costuri neacoperite, prin încasările de
la Grüner Punkt (Punctul Verde) şi printr-un adaos la preţul produsului pentru salubrizare.
Astfel, în ultimii ani, în domeniul deşeurilor a avut loc forţat, o privatizare mascată.
În momentul de faţă, în multe locuri, întreprinderile publice reacţionează, modificându-
şi forma de funcţionare, astfel încât să fie capabile, în domeniile managementului deşeurilor şi al
reciclării, să intre în concurenţă cu întreprinderile private. In acest fel, antreprenorii de
salubrizare privaţi îşi câştigă o nouă concurenţă. În general, acest lucru înseamnă că la ora
actuală, în managementul deşeurilor, concurenţa este cea care animă afacerea şi are grijă ca
16
preţurile să rămână la un nivel acceptabil. Există însă, şi aspecte care, în condiţiile unei competiţii
acerbe şi a unei presiuni asupra preţurilor, pot fi uşor trecute cu vederea. Pe drept cuvânt,
populaţia din Europa aşteaptă un nivel ridicat de salubrizare, o igienă avansată şi o necesară
protecţie a mediului înconjurător şi a resurselor. Acestea trebuie în continuare să fie asigurate în
cadrul unui management al deşeurilor cu costuri reduse. Pentru îndeplinirea celor mai
importante sarcini ale managementului deşeurilor, respectiv organizarea colectării şi
îndepărtării deşeurilor menajere, întreprinderea locală este considerată ca fiind specializată. În
cazul acesteia se poate presupune existenţa, pe lângă interesul economic, a unui sentiment
puternic al responsabilităţii faţă de zonele de locuit vizate, rezultat numai din responsabilitatea
politică.
Un alt aspect economic important, în cazul observării formelor de organizare a
managementului deşeurilor din Europa, este faptul că vorbim despre o prestare de servicii.
Acest sector este astfel predestinat, prin specificul serviciului, să creeze, pe termen lung, locuri de
muncă.

17
 BIBLIOGRAFIE

1. Cornel Marinescu – Recuperarea diferitelor materiale, Editura Economica,

1991

2. Vladimir Rojanschi – Protectia Mediului, Editura Economica, 2001

3. Institutul National de Cercetare-Dezvoltare pentru Protectia Mediului –

Reciclarea deseurilor

4. Brosura – Deseurile si mediul

19