COLEGIUL TEHNIC MOTRU

PROIECT DE SPECIALITATE PENTRU

CERTIFICAREA CALIFICĂRII
PROFESIONALE

NIVELUL - 4

RESURSE NATURALE ȘI PROTECȚIA

CALITĂȚII MEDIULUI

SPECIALIZARE: TEHNICIAN ECOLOG ȘI

PROTECȚIA CALITĂȚII MEDIULUI

CLASA: a - XII - A
ANUL ȘCOLAR: 2018 - 2019

PROFESOR COORDONATOR, ABSOLVENT,

ARDEIU DANIELA BEJAT ANDREI

1
RELATIILE TROFICE DIN CADRUL
BIOCENOZEI

2
CUPRINS

3
 ARGUMENT

Conceptul de biocenoza este lansat în literatura de specialitate de Mobius (1877) ca urmare a

studiilor asupra unor asociatii de organisme acvatice bentale si a relatiilor acestora cu mediul.
Biocenoza este interpretata ca o anumita comunitate de organisme (plante si animale) care îsi
desfasoara activitatea pe un anumit areal (mediu) la care sunt adaptate si între care exista relatii
speciale, care confera comunitatii o coeziune sistemica. Acest fapt permite sistemului biologic
astfel alcatuit sa functioneze ca un întreg capabil sa se modifice în functie de variatia conditiilor de
mediu si modificarea structurii sale ca urmare a actiunii diversilor factori ecologici.
Definitiile biocenozei sau comunitatii de plante si animaleevidentiaza considerarea obiectiva
a acestui sistem biologic ca unitate supraindividula (si suprapopulationala) de integrare si
organizare sistemica a materiei vii.
În general, o biocenoza este formata din populatii de plante si animale ce apartin unor specii
diverse, care au în comun faptul ca ocupa un anumit areal geografic (au un biotop comun) si sunt
interdependente din punct de vedere functional.
Este necesara distinctia dintre o comunitate de organisme (biocenoza) si alte grupari de
organisme, mai mult sau mai putin accidentale, deoarece exista situatii reale în care organisme
apartinând mai multor specii constituie agregari (grupari) care nu sunt adevarate biocenoze. În cazul
în care aceste grupari de organisme se realizeaza temporar si/sau în mod accidental, determinate de
regula de aparitia unui asa numit centru activ determinat de un factor de mediu, fara ca între
speciile componente sa se manifeste interrelatii specifice durabile, aceste agregari de organisme nu
reprezinta biocenoze ci niste multimi de organisme.
Abordarea sistematica a problematicii ecologice îsi pune amprenta si asupra modului în care
este definit în prezent conceptul de biocenoza. Odum (1971) considera ca biocenoza este un
ansamblu de populatii care traiesc pe un teritoriu sau un habitat fizic determinat, fiind o unitate
organizata care capata prin aceasta structurare caracteristici deosebite fata de cele ale componentilor
sai individuali si populationali. Astfel, biocenoza functioneaza ca o unitate prin "transformari
metabolice cuplate".
Constantinov (1971) considera ca biocenozele sunt de fapt sisteme integrale, forme
supraindividuale de organizare a materiei vii care au o anumita structura, functii specifice si
caracteristici specifice ale interactiunii lor cu mediul.

4
 CAPITOLUL 1
ECOSISTEMUL

1. Ecosistemul
Ecosistemul reprezintă unitatea de bază structurală şi funcţională a ecosferei alcătuită din
biotop şi biocenoză, ce formează un ansamblu integrat în permanenţă interacţiune şi în care se poate
realiza productivitatea biologică.
Ecosistemele se grupează în biomi, iar aceştia la nivel planetar formează ecosfera.
Structura biotopului include substanţele anorganice, factorii geografici, mecanici, fizici,
fizico-chimici, etc., şi relaţiile dintre aceşti factori. Strucutura biotopului determină configuraţia
ecosistemului, ea putând fi caracterizată de diferite tipuri de mediu: continental, insular, acvatic.
Structura biocenozei este determinată de structura specifică, de diversitate, distribuţia în
spaţiu, numărul şi biomasa speciilor componente, dinamica şi relaţiile dintre specii.
Structura ecosistemului cuprinde relaţiile dintre factorii abiotici şi populaţiile biocenozei.
Unitatea funcţională a ecosistemului rezultă din structurile sale integrate sistematic. Prin funcţia sa
energetică ecosistemul reprezintă o unitate funcţională autoreglabilă. Procesele ecoenergetice
alcătuiesc fluxul energetic, care reprezintă atât trecerea prin ecosistem a energiei inclusă în hrană
cât şi transformarea acesteia în energii: bioelectrică, chimică, calorică, mecanică, etc.
Principalele tipuri de ecosisteme din ecosferă sunt: ecosistemele terestre şi ecosistemele
acvatice. Deosebirile esenţiale dintre aceste sisteme constau în faptul că ambele sunt alcătuite din
specii diferite.
Componentele structurale sunt aceleaşi în ambele tipuri de ecosisteme. Când există aceeaşi
cantitate de lumină şi de substanţă minerală, atunci algele microscopice din fitoplancton pot
produce aceeaşi cantitate de protoplasmă vie într-un interval de timp dat, la fel ca şi la plantele
terestre. Ambele tipuri de producători susţin câte o serie similară de consumatori şi descompunători.

1.1. Biotopul
Termenul de biotop indică mediul sau locul de viaţă al unei biocenoze. În general este
reprezentat de totalitatea factorilor abiotici dintr-un ecosistem.
În ansamblu, factorii abiotici după modul cum acţionează se pot grupa în factori de
existenţă, absolut necesari supravieţuirii şi factori de influenţă care intervin uneori fără a fi necesari
existenţei vieţuitoarelor. De asemenea, se pot deosebi factori abiotici direcţi, acţionând nemijlocit
asupra organismelor vii şi factori abiotici indirecţi, care se manifestă prin modificarea modului de
intervenţie al altor factori.
În raport cu modificarea factorilor abiotici, posibilităţile de supravieţuire ale organismelor se
situează între anumite valori maxime şi minime, ce reprezintă amplitudinea toleranţei individuale a
populaţiei sau a speciei. De exemplu, omul este un organism euriterm faţă de temperatură,
întâlnindu-se de la ecuator pana la poli iar fluturele de mătase este stenoterm, supravieţuind numai
între variaţii foarte precise de temperatură.
La aceeaşi specie, limitele de toleranţă şi cerinţele pentru anumite valori optime ale
factorilor abiotici diferă de la o zonă la alta.
Variaţiile neregulate şi de amploare ale unor factori depăşind limitele normale ale
amplitudinii toleranţei în plus sau minus devin factori limitanţi în dezvoltarea indivizilor unor
specii. Astfel, în pustiu, precipitaţiile cât şi amplitudinea lor redusă, limiteză dezvoltarea arborilor.
Amplitudinea de toleranţă a unei specii faţă de oscilaţiile condiţiilor de existenţă poartă
numele de valenţă ecologică.
Structura biotopului cuprinde totalitatea factorilor abiotici: natura substratului, tipul de sol,
textura şi componentele minerale ale solului, tipul de apă: stătătoare, curgătoare, dulce, sărată, etc.;
factori geografici şi climatici; chimismul mediului. Printre factorii abiotici din cuprinsul biotopului
un rol important îl reprezintă şi substanţele organice.

5
 Altă componentă a structurii biotopului o reprezintă interacţiunile dintre diferiţi factori
abiotici.

1.1.1. Factorii geografici

Factorii geografici joacă un rol important în caracterizarea unui ecosistem. Influenţa lor
asupra organismelor dintr-un ecosistem este indirectă: prin imprimarea unor trăsătui particulare ale
altor factori ecologici.
Poziţia geografică pe glob a unui ecosistem va indica integrarea acestuia într-o anumită zonă
climatică, deci cu anumite caracteristici ale factorilor ecologici.
Altitudinea reprezintă un factor ecologic important în distribuţia organismelor în diverse
ecosisteme din aceeaşi zonă climatică. Cu creşterea altitudinii scade atât temperatura, cât şi
presiunea atmosferică, iar vântul, luminozitatea şi umiditatea se intensifică. În consecinţă,
biocenozele se etejează având o structură diferită la diverse înălţimi.
În regiunile de şes, în condiţiile naturale din ţara noastră, se instalează o vegetaţie de pajişte
şi tufişuri xerofite, în timp ce în zonele montane şi colinare se instalează o vegetaţie preponderent
lemnoasă, caracterizată prin păduri de foioase şi conifere.
Expoziţia geografică influenţează de asemenea viaţa din cuprinsul unui ecosistem.
În raport cu expoziţia geografică, factorii care se modifică cel mai mult sunt factorii
mecanici şi toţi aceştia în corelaţie cu alţi factori ecologici determină modificări în cadrul
populaţiilor şi biocenozelor.

1.1.2. Factorii mecanici

Dintre factorii mecanici cei mai cunoscuţi , cu rol important în ecosistem, sunt cei
reprezentaţi de mişcarea aerului şi apei, iar cu rol mai puţin important cutremurele şi erupţiile
vulcanice.
Vântul deplasează aerul datorită diferenţelor de temperatură între zonele de presiune înaltă
şi joasă şi determină numeroase efecte asupra organismelor, mai ales în regiunile unde suflă în
permanenţă şi pe direcţie dominantă.
Din punct de vedere ecologic, curenţii de aer îi putem grupa în vânturi cu caracter de regim
sau cei care suflă cu o anumită periodicitate şi vânturi cu caracter neperiodic.
Vânturile din prima categorie au rolul ecologic cel mai important. De pildă, curenţii aerieni
care acţionează pe suprafeţe întinse, lipsite de un strat vegetal continuu determină cu timpul apariţia
fenomenului de eroziune. Eroziunea eoliană este foarte accentuată în zonele stepice şi de pustiu,
mai ales acolo unde textura solului este de natură nisipoasă sau constituită din aluviuni.
La animalele terestre, vântul influenţează schimburile termice şi hidrice, prin intensificarea
evaporaţiei şi accentuarea emisiunii de căldură.
Deşi din punct de vedere al mişcării, apele sunt împpărţite în ape curgătoare şi staţionare
exprimate prin curenţi orizontali, curenţi verticali, ascendenţi, valuri, oscilaţii de nivel, etc.
Mişcările apelor din mediul marin sunt determinate de doi factori mai importanţi: vânturile
regulate şi de diferenţa de nivel.
Curenţii oceanici sunt calzi sau reci şi pornesc din anumite zone ale globului şi ajung în
altele. Ei poartă o întreagă faună de animale pelagice pe care le împrăştie departe de locul de
origine. În Marea Neagră există un curent circular în jurul bazinului pontic cu o mişcare în sensul
invers acelor de ceasornic şi doi curenţi ciclonali, câte unul în fiecare jumătate de vest şi de est a
Mării Negre, care se rotesc unul faţă de celălalt.
Valurile au un rol important în desfăşurarea vieţii acvatice. Ele se datorează acţiunii vântului
şi produc în mediul marin amestecarea întregii mase a apei.
Fluxul şi refluxul reprezintă înaintarea şi retragere periodica a apei din mările deschise şi din
oceane ca urmare a acţiunii forţei de atracţie a Soarelui şi a Lunii.Fluxul şi refluxul au determinat la
organismele aflate în această zonă anumite adaptări: unele pătrund în substrat, altele rămân pe loc şi
îşi reduc suprafaţa de evaporare închizându-se în cochilii sau îşi retrag tentaculele şi apendicele.

6
 Cutremurele de pământ produc modificări importante în litosferă afectând în special
ecosistemele urbane.
Erupţiile vulcanice au provocat victime şi schimbări ale peisajului natural în diverse regiuni
ale globului. Uneori cutremurele şi erupţiile vulcanice sunt însoţite de furtuni care antreanează
valuri şi alte fenomene meteorologice, ce măresc consecinţele negative asupra ecosistemelor.

1.1.3. Factorii fizici

Principalii factori fizici ce influenţează organismele sunt: temperatura, umiditatea, lumina şi
focul.
Temperatura, ca factor fizic, influenţează structura, activitatea fiziologică, comportamentul,
distribuţia şi dinamica organismelor.
Ea se caracterizează printr-o gamă permanentă de variaţii care determină activitatea de
ansamblu a biocenozelor şi condiţionează structura calitativ populaţională a acestora, contribuind la
stabilitatea sau instabilitatea ecosistemului. Temperatura la care procesele vitale se desfăşoară cu
maximă intensitate poartă numele de temperatură optimă. Depăşirea limitelor de toleranţă ale
temperaturii pentru unele specii determină eliminarea acestora. Ea poate deveni factor limitant
atunci când oscilaţiile ei depăşesc anumite valori.
Ca factor ecologic, apa reprezintă componentul esenţial al materiei vii şi participă la toate
procesele fiziologo-biochimice. Corpul multor animale inferioare este alcătuit in procent de peste
90% din apă. La mamifere circa 93% din greutatea sângelui si 80% din masa moleculară este
reprezentată de apă. Apa are o distribuţie diferită în timp şi spaţiu ceea ce crează condiţii staţionale,
foarte diverse, care determină adaptări ale plantelor şi condiţionează repartiţia lor geografică. În
ecosistemele terestre sursele de apă nu sunt constante, de aceea ele pot devenit factor limitant.
La fel ca temperatura, apa contribuie la zonarea latitudinală şi altitidinală a vegetaţiei şi la
împărţirea acestor zone mari în subzone. Fiecare ecosistem are un bilanţ hidric propriu, de aceea
populaţiile biocenozei respective sunt adaptate la acest regim specific, iar o schimbare a lui conduce
la restrângerea sau înlocuirea unor populaţii.
Reducerea precipitaţiilor anuale sub 750 mm stagnează dezvoltarea arborilor, iar sub 250
mm determină apariţia pustiurilor.
Principalele surse de apă sunt: precipitaţiile, roua şi ceaţa, umiditatea atmosferică, apa din
sol şi subterană.
Ploaia, reprezintă cea mai importantă sursă de apă şi are o mare influenţă asupra
ecosistemelor prin cantitate, erpartiţie, durată şi torenţialitate. În ţara noastră, în care climatul este în
general continental, se înregistrează un maxim pluviometric la sfârşitul primăverii – inceputul verii
când vegetaţia este explozivă după care aceasta stagnează, eventual până toamna, când în unele
zone apare un al doilea maxim pluviometric.
Grindina, are o acţiune directă asupra plantelor şi animalelor.
Zăpada, protejează plantele şi solul de temperaturile scăzute din timpul iernii iar primăvara
prin topire îmbibă solul cu apă menţinându-l rece, întârziind intrarea rapida a plantelor în vegetaţie,
ceea ce le-ar expune pericolului înghţurilor târzii.
Roua şi ceaţa pun la dispoziţia plantelor cantităţi mici de apă, dar sunt importante pentru că
au ritmicitate.
Umiditatea atmosferică reprezintă cantitatea de apă existentă la un moment dat în atmosferă
sub formă de vapori şi poate fi exprimată în două moduri:
a) Umiditatea absolută, adică cantitatea de vapori de apă pe unitatea de volum de aer
b) Umiditatea relativă, adică cantitatea de vapori, existentă în aer faţă de cantitatea de
vapori saturaţi, în condiţii date de temperatură şi presiune sau raportul procentual dintre
presiunea maximă a vaporilor de apă existenţi în atmosferă la o temperatură dată.
Comparativ cu ceilalţi factori ecologici, lumina este distribuită pe glob mult mai egal.
Ea influenţează viaţa organismelor prin: intensitate, durată şi calitatea acesteia determinată
de lungimea de undă a radiaţiilor electromagnetice absorbite din spectrul solar. Aceasta are in

7
componenţă radiaţii ultraviolete şi radiaţii infraroşii. Din spectrul acestora interesează cel vizibil
care îndeplineşte funcţiile esenţiale ale ecosistemelor.
Efectul informaţional, general, al luminii asigură în principal perceperea formelor, culorilor,
mişcărilor, obiectelor înconjurătoare precum şi a distanţelor.
Focul, ca factor ecologic influenţează structura, dinamica şi succesiunea biocenozelor
afectate. Deşi focul este considerat ca un factor distructiv, unele observaţii au arătat că în anumite
situaţii, el capătă caracter de regim cu efectele ecologice complexe.
Efectele focurilor din savane asupra fertilităţii solurilor din regiunile tropicale rămâne un
subiect mult controversat. În general, în aceste regiuni, incendiile determină creşterea potenţialului
productiv al solului favorizând constituirea unui covor de graminee, foarte căutate de ungulatele
sălbatice sau domestice.
În Delta Dunării, incendierea periodică a stufului a stimulat refacerea şi regenerarea
vegetaţiei.
Focul a constituit factorul primordial al reducerii pădurilor din ţările mediteraneene, fiind
favorizat şi de ariditatea estivală care caracterizează acesti biotopi.

1.1.4. Factorii chimici

Azotul(N)
Azotul elementar se intră în componenţa atmosferei în proporţie de 78,44%. Sub această
stare, azotul nu exercită în mod obişnuit nici o acţiune asupra majorităţii organismelor. Pătrunderea
în componentele biocenozei se realizează numai după ce a fost fixat de anumite microorganisme
precum şi prin metabolizarea unor compuşi organici şi anorganici de către plante şi animale.
Prezenţa azotului în organismele vii este legată, mai ales de compoziţia proteinelor,
substanţe caracteristice vieţii.
Oxigenul(O2)
Oxigenul intră în compoziţia atmosferei în proporţie de 23% din greutate şi de 21% din
volum. În apă ocupa aproximativ 89% din greutate, combinat cu hidrogenul, iar în litosferă în
proporţie de 50%, intrând în componenţa tuturor rocilor, în special a celor ce conţin silicaţi şi
carbonaţi.
Pentru lumea vie, oxigenul are un rol esenţial în respiraţie. În funcţie de capacitatea
organismelor de a folosi în respiraţie oxigen molecular liber sau inclus în substanţe organice,
fiinţele vii se grupează în aerobe şi anaerobe.
Substanţele minerale din sol
Viaţa organismelor terestre este de neconceput în lipsa solului. Acesta constituie sursa de
substanţe minerale şi de apă necesară plantelor, biotopul animalelor din sol, substratul şi fondul
speciilor terestre. Factorii care au contribuit la formarea solului sunt de natură abiotică şi biotică.
Solul conţine elemente vitale necesare tuturor organismelor, reprezentate prin săruri dizolvate,
numite şi săruri biogene care pot fi grupate în macroelemente, de exemplu: fosforul, azotul,
potasiul, sulful, calciul, magneziu, fierul şi microelemente, de exemplu: boruş, clorul, cobaltul,
zincul, cuprul, manganul.
De obicei se deosebesc soluri cu substanţe nutritive active şi soluri cu substanţe nutritive
potenţiale.

8
 CAPITOLUL 2
BIOCENOZA

2. Biocenoza
Biocenoza sau componenta vie a ecosistemului este o grupare de specii istoriceşte
constituită, reunită prin anumite relaţii, ocupând acelaşi biotop şi prezentând un aspect exterior
caracteristic. Astfel, o pădure, o păşune, cu toate speciile de plante şi de animale pe care le conţin,
sunt exemple de biocenoze.
Din punct de vedere sistemic, biocenoza este un sistem deschis, supraindividual, cu
autoreglare proprie. Între biocenoză şi biotop au loc schimburi permanente de materie, energie şi
informaţie.
Un rol important în păstrarea echilibrului şi coeziunii dintre populaţiile unei biocenoze îl au
relaţiile interspecifice.
Dupa originea lor, biocenozele sunt: naturale, semiartificiale şi artificiale.
Biocenozele naturale sunt comunităţi biologice în care nu a intervenit omul. Până în
paleolitic toate biocenozele care formau biosfera erau biocenoze naturale. Influenţa omului asupra
mediului s-a accentuat şi a început să fie simţită în perioada neolitică. În prezent, numai anumite
porţiuni din biosferă au rămas neinfluenţate de activităţile umane.
Biocenozele semiartificiale cuprind comunităţi biologice în care omul a interenit profund,
dar care mai păstrează unele specii din biocenozele naturale. Astfel de biocenoze sunt culturile
agricole, comunităţile bilogice din diverse bazine acvatice amenajate, etc.
Biocenozele artificiale sunt constituite în întregime de om. De pilda: biocenoza unui acvariu,
a unei nave cosmice. După modul de viaţă biocenozele sunt acvatice şi terestre, iar după stadiul în
care se află la un moment dat se grupează în biocenoze tinere, mature şi senescente.

2.1. Structura biocenozei

Structura biocenozei, ca a oricărui sistem, cuprinde atât totalitatea elementelor componente,
cât si relaţiile sale spaţiale şi temporale.
Primul element al structurii biocenozei il reprezintă componenţa speciilor. Cu cât o
biocenoză creşte în complexitate, cu atât este mai stabilă, şi cu posibilităţi multiple de autoreglare.
Un alt element structural de care trebuie să se tină seama îl reprezintă stabilirea proporţiilor dintre
specii şi a rolului jucat de anumite specii în cadrul grupărilor funcţionale de organisme: producători
primari, consumatori şi descompunători. Numeroase specii prezintă o anumită valoare economică
sau ştiinţifică.
Proporţiile cantitative dintre specii influenţează profund structura unei biocenoze.
Criteriul de apreciere dintre specii se face ţinând seama de numărul, cantitatea de energie şi
rolul lor funcţional.
Speciile care compun biocenoza se modifică atât diurn cât şi sezonier. Cunoaşterea
aspectului fenologic al biocenozei ne ajută să apreciem pe o perioadă mai lungă de timp aspectul
său calitativ şi cantitativ.
Corelaţiile care se stabilesc între diferite componente structurale ale unei biocenoze
contribuie la evidenţierea a ceea ce este propriu şi specific acestui sistem luat ca întreg.