UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE AGRONOMIE
MASTER: PROTECTIA MEDIULUI IN AGRICULTURA, ANUL II

AGROECOLOGIA

AGROECOSISTEME. LANTURILE TROFICE IN

PRODUCTIE DE ALIMENTE

COORDONATOR: Lector dr. SALCEANU CALIN

STUDENT: CATRINA FLORENTIN

CRAIOVA
2020

1
 I. AGROECOSISTEME. LANTURILE TROFICE IN PRODUCTIE DE
ALIMENTE
1. DEFINITIA AGROECOSISTEMULUI
Dupa Odum „ un agroecosistem este o prezentare grafica a deosebirilor majore dintre un
sistem agricol format din tarlale cultivate cu cereale si alte plante, apoi pasuni pentru erbivore
domesticite si un sistem industrial a carui existenta depinde in egala masura de combustibilii
fosili si de produsele agrare”. Harper definea agroecosistemele ca fiind „ in primul rand
monoculturi intrinsec instabile cu o diversitate foarte scazuta si cu o retea trofica simpla” Dupa
Springett „agroecosistemele constituie unitati functionale constructive ale biosferei din punct de
vedere dinamic si structural”. Puia I., Soran V., defineau agroecosistemul ca fiind „ o unitate
functionala a biosferei , creata de om in scopul obtinerii de produse agricole si prin aceasta este
dependenta de om”. Dupa Kormondy E.J. „agroecosistemul este o unitate ideala ce apartine
mezocosmosului ecologic fiindca are o structura vegetationala simpla cu granite bine conturate si
cu intrari si iesiri de agrochimicale bine dirijate de catre om”.
Stephen R, Gliesman citat de Puia I., si col. defineau agroecosistemul sustenabil ca fiind „ acela
care isi poate mentine indefinit in timp resursele fundamentale prin mijlocirea carora se
autosustine, pe baza si a unui minimum de intrari artificiale din exterior. Cu ajutorul acestor
minime intrari el suplineste autocontrolul intern (natural) de reglare al efectelor daunatorilor si
bolilor si totodata grabeste restabilirea dupa perturbarile proceselor agroecologice provocate de
cultivare si recoltare”

2. CLASIFICAREA AGROECOSISTEMELOR

Dupa gradul de artificializare al ecosistemelor Haber clasifica ecosistemele in: bio-

ecosisteme (naturale; ecosisteme aproape naturale; ecosisteme semi-naturale; ecosisteme
antropogene) si tehno-ecosisteme (asezari umane, sisteme de trafic, complexe industriale):

Tabelul nr. 1 Clasificarea ecosistemelor ( Haber ,1990)

I. Bio-ecosisteme Se caracterizeaza prin dominanta componentelor naturale si a proceselor biologice
1. Ecosisteme naturale Fara influentare umana directa (capabile de autoreglare).
2. Ecosisteme aproape Influentate de om dar similare cu cele naturale (se schimba putin daca se sisteaza
naturale influenta umana; sunt capabile de autoreglare)
Ecosisteme semi- Rezulta din folosirea de catre om a tipurilor I 1 si I 2, fara sa fie create intentionat. Se
naturale schimba semnificativ daca influenta omului inceteaza.; Capacitate limitata de
autoreglare; Manegementul este necesar

2
4.Ecosisteme antropogene Create intentionat de catre om; Dependente in totalitate de manegenmentul si controlul
(biotice) uman
II. Tehno-ecosisteme Sisteme tehnice antropogene; Domina structurile (artefactele) cu procesele
tehnologice;
1.Asezari umane Create intentionat de om pentru activitati industriale, economice, culturale; Dependente
2. Sisteme de trafic in intregime de controlul uman si de bioecosistemele cu care alterneaza sau de care sunt
Complexe industriale inconjurate.

3. LANTURILE TROFICE IN PRODUCTIE DE ALIMENTE

Structura trofica a unui ecosistem este data ansamblul relatiilor trofice (de nutritie),
stabilite între speciile care îl populeaza. În functie de modul de hranire organismele vii dintr-un
ecosistem se împart în trei mari categorii trofice, dependente unele de altele.
Acestea sunt:
Producatorii primari, reprezentati de plantele verzi si bacteriile fotosintizatoare, precum si
de bacteriile care traiesc în întuneric si utilizeaza energia chimic 414i89e a pentru sinteza
substantelor organice;
Consumatorii care folosesc, direct sau indirect, substantele organice fabricate de
producatori. Din categoria trofica a consumatorilor fac parte: consumatorii primari (erbivorele,
bacteriile si plantele care paraziteaza pe organismele vegetale-vâsc), consumatorii secundari
(animalele care se hranesc cu consumatorii primari), consumatorii tertiari (animalele care se
hranesc cu consumatorii secundari, omnivorele si detritivorele) si
Descompunatorii (bacteriile si ciupercile), care degradeaza substantele organice din
cadavre si plantele moarte.
Fiecare categorie trofica (producatori, fitofagi, zoofagi, detritofagi, descompunatori) cuprinde
vietuitoare din specii diferite, care au aceleasi nevoi trofice (de hrana) si pe care le desparte
acelasi numar de trepte fata de producatori. Sunt specii care prin regimul lor de hrana fac parte
din mai multe categorii trofice.
Circulatia substantelor si energiei în ecosisteme se realizeaza prin cai denumite lanturi
trofice.
Lanturile trofice sunt caile alimentare prin care substanta organica circula de la o specie la alta
într-un singur sens. Ele exprima relatia trofica de transformare si circulatie a hranei (fig. 4).
Lanturile trofice sunt conectate între ele si sunt alcatuite din mai multe verigi de tipul:
producatori (seminte, plante), consumatori primari (insecte), consumatori secundari (gaita),
tertiari (vulturul).
Într-o biocenoza lanturile trofice se pot clasifica în:
Lanturi trofice erbivore formate de regula din 4 - 5 trepte: planta verde, fitofagi, carnivor
primar, secundar si tertiar. Dimensiunea animalelor creste spre ultima veriga a lantului (fitofagul
este mai mic decât primul zoofag) datorita faptului ca zoofagul (carnivor) consuma hrana mai
bogata în energie si o foloseste mai eficient.
Lanturi trofice detritivore formate de regula din 2 trepte: detritus (resturi de plante si
cadavre de animale) si microorganisme sau animale detritivore (bacterii sau lupul);

3
 Lanturi trofice parazite formate de regula din 2 - 3 trepte: gazda (organisme vii), parazit
(virusuri, bacterii, ciuperci) si uneori hiperparazit (protozoare flagelate sau bacterii).
Prin urmare lanturile trofice sunt formate dintr-un numar limitat de verigi trofice (maxim
5-6) deoarece transferurile de energie si materie sunt limitate si se realizeaza cu pierderi la
fiecare treapta trofica. Relatiile trofice (de nutritie) fac ca fiecare nivel sau treapta trofica sa fie
controlata de un alt nivel, superior.

II. RESURSELE NATURALE ALE BIOSFEREI

Valoarea economica a resurselor biosferei este deosebita, daca avem in vedere ca din
produsele vegetale si produsele animaliere se asigura hrana, imbracamintea si incaltamintea,
materiale de constructie si combustibili, fie in stare naturala, fie prin valorificare industriala.
Resursele biosferei se reprezinta prin categorii distincte, care privesc: resursele forestiere,
resursele pastorale, plantele cultivate si resursele faunistice.
Resursele Forestiere
Insemnatatea mare a padurii deriva din cele doua mari si importante functii ale ei: Functia
economica (furnizoare de material lemnos si produse derivate, protectia unor obiective de interes
economic) si functia geoecologica (fiind cunoscuta influenta padurii asupra climei, apelor,
solului etc.). Suprafetele ocupate de paduri acum doua milenii (circa 56% din uscat) s-au restans
treptat, incat azi mai ocupa doar circa 30-34% din totalul uscatului (44 mil. km2, echivalentul
aproximativ al continentului asiatic).
Se poate aprecia ca omenirea a distrus aproape jumatate din padurile de pe suprafata Pamantului
prin suprapasunat, incendieri si defrisari, in vederea obtinerii unor terenuri destinate agriculturii,
sau in scopuri industriale (lemn de constructie, lemn pentru celuloza si hartie, combustibil).
Acest proces a fost urmat, intr-un timp destul de scurt, de aparitia unor fenomene nefavorabile
vietii (aridizarea climei, eroziunea solului, accentuarea inundatiilor, poluarea aerului etc.).
Actuala suprafata acoperita de paduri nu poate satisface, in principiu, cerintele mereu crescande
ale populatiei lumii. Se impun o serie de masuri cum ar fi: exploatarea rationala, reimpadurirea si
reconstructia ecologica a zonelor defrisate, stoparea defrisarii abuzive etc.
Repartitia padurilor pe continente este foarte diferita. Aceasta nu da insa o imagine exacta a
resurselor forestiere deoarece zonele aride, foarte extinse in anumite continente (Africa,
Australia, Asia) impiedica dezvoltarea padurilor.
Gradul de impadurire este peste media mondiala in America de Nord si America de Sud,
pentru ca in Oceania si Africa sa fie sub aceasta medie din cauza extinderii mari a deserturilor,
iar in Asia si Europa datorita defrisarilor efectuate in decursul timpului.
Padurile de conifere acopera circa 1.200 milioane ha si, economic, reprezinta o resursa
insemnata de masa vegetala, intrucat se caracterizeaza prin numarul restrans de specii,
uniformitatea intinderilor cu paduri, trunchiurilor drepte, densitatea redusa si pierderile de lemn
in urma separarii ramurilor scurte si subtiri.

4
Padurile de conifere sunt formate, mai frecvent, din brad, molid si pin. In apropierea tarmului
vestic al Americii de Nord cresc arborele mamut si arborele rosu, cu inaltimi de pana la 120 m,
apoi tuia gigantica (65 m), laricele, douglasul verde si chiparosul de California.
Padurile de foiase din zona temperat-subtropicala sunt formate dintr-un amestec de
specii, precum: fagul, stejarul, mesteacanul, castanul, plopul, carpenul, frasinul, paltinul, artarul,
aninul, nucul, magnolia, chiparosul de balta, apoi stajarul de pluta, camforul, bambusul,
eucaliptul, arborele de gingo si metasequoia.
Economic, avand densitati mai mici, aceste paduri furnizeaza mai putin materie lemnoasa (90
m3/ha in America de Nord si 75 m3/ha in Rusia).
Padurile intertropicale umede, repartizate intre cele doua tropice, se dezvolta intr-un
mediu umed si cald, pe circa 2 miliarde ha (peste 50% din suprafata forestiera a Terrei); cu o
mare varietate a speciilor si densitate variabila, ajung la productia de masa lemnoasa de 190-370
m3/ha.
Speciile de arbori cu valoare econonima deosebita sunt: arborele de cauciuc, mahonul, arborele
de quebracho, abanosul, palisandrul, cedrul, palmierul, tackul, santalul, bambusul, arborele de
camfor, arborele de unt, castanul, indigetierul, cocaierul, arborele de chinina.
Resursele Pastorale
Cuprind pasunile si fanetele naturale, care se desfasoara pe circa 3.000 milioane ha. Valoarea
economica este data de faptul ca pajistile reprezinta baza furajera pentru animalele care ofera
lapte, carne, lana si piei.
Pajistile se diferentiaza calitativ de la zona rece la zone de savana sau in altitudine, prin
formatiuni ierboase cu productivitate variabila. Mai slabe calitativ sunt pajistile de tundra
(dincolo de 55° lt. N) si mult mai productive, sezonier, sunt pajistile de stepa, care sustin
cresterea bovinelor, ovinelor, cabalinelor, caprinelor, precum si pajistile de savana.
Culturile agricole, desi aparent ocupa o suprafata relativ redusa (11%), constituie principalele
surse biotice de agroalimentatie. Aceste culturi agricole reprezinta, pe ansamblul lor, ceea ce s-au
putea numi ,,biosfera transformata’’.
Vegetatia acvatica cu valoare economica se reprezinta prin alge marine de talie mare,
apreciate pentru alimentarea populatiei din Japonia, China, apoi pentru furajarea animalelor,
intrucat au valoare nutritiva de trei ori mai mare decat a fanului (China, Franta, Islanda, Japonia).
Concentratia mare in azot le confera calitatea de ingrasamant pentru cultura plantelor. Algele
sunt si materii prime pentru productia de celuloza, alcool, parfumuri, iod, gelatina. Tot algele
contin si substante matelifere utile. O alta resursa vegetala acvatica este si iarba de mare, cu
folosinte largi in tapiterie.
Resursele Faunistice ale uscatului
Sunt representative prin productia de carne, piei, blanuri, oase, grasimi, puf, corn, pene, oua,
lapte, cochilii, perle, oferite prin vanat si pescuit, dar si de animalele domesticite.
Calitativ, aceste resurse se diferentiaza de la potentialul faunistic de tundra, la cel de padure, de
savanna si de stepa.
Resursele Faunistice ale apelor oceanice
Sunt repartizate mai mult in spatial platformei continentale si sunt formate din specii de apa
dulce/salmastra: midii, stridii, crustacee, pesti (hering, sardea, cod, somon, ton, macrou, calcan),
apoi bureti, lamelibranhiate (care produc perle) si vidre de mare (vanate pentru blana). La
adancimi mai mari si in largul oceanului pot fi vanate foca, morsa si balena (pentru grasimi, piei,
oase). La acestea se adauga si resursele faunistice din apele continetale, formate din specii
variate (crap, lin,salau,somn,stiuca),ce populeaza apele curgatoare si lacurile.

5
 III. PRACTICI TEHNOLOGICE SI DIVIZIUNI DE BAZA ALE SECTORULUI
ALIMENTAR PRIMAR

1. Practici tehnologice pentru diminuarea intrarilor energetice

Dupa Wittwer (1975) sunt necesare urmatoarele actiuni pentru a crea premisele unui sistem
durabil:
Pentru cresterea eficacitatii fotosintezei este nevoie de: ameliorarea arhitecturii plantelor
pentru a permite o mai buna interceptare a luminii (frunzele trebuie sa prezinte o orientare
verticala); selectia genetica de varietati care au o mai buna eficacitate fotosintetica (index foliar
mai ridicat); reducerea sau inhibarea fotorespiratiei si/sau a respiratiei nocturne; utilizarea de
varietati care au o perioada de crestere mai lunga; imbogatire artificiala cu CO2; folosirea de
scheme de plantare eficace (orientarea randurilor pe directia nord-sud); utilizarea de mulci din
plastic de culoare roz, care reflecta lumina pe partea inferioara a frunzelor;
Sunt necesare modificari aduse componentelor mediului: modificarea vantului prin utilizarea
de perdele de protectie; controlul inghetului prin intermediului perdelelor de protectie a
sistemelor de ventilatie si de irigatie; controlul temperaturilor din sol datorita utilizarii de mulci;
Este nevoie de o mai buna gestiune a solurilor: selectia genetica de culturi tolerante la
deficientele in nutrienti din sol sau la existenta unor substante toxice; imprastierea de
ingrasaminte in cantitati mai reduse si cresterea eficacitatii consumului de ingrasaminte de catre
plante; inlocuirea araturii de baza prin sisteme minime de lucrare a solului; utilizarea de gunoi,
compost, plante de acoperire si ingrasaminte verzi; cresterea fixarii azotului din aer, prin selectia
de bacterii capabile de a fixa azotul, la nivelul rizosferei unor plante cultivate ce nu sunt
leguminoase; utilizarea de asociatii ce comporta micorize; utilizarea directa de surse originale de
ingrasaminte (ex. roca fosfatica);
Se recomanda o mai buna gestiune a apei : irigarea prin sisteme picatura cu picatura;
practicarea mulcirii si a sistemelor de lucrari minime; controlul deschiderii stomatelor; gestiunea
covorului vegetal, pentru controlarea gradului de umbrire; utilizarea de perdele paravant;
aplicarea de volume de apa, estimate pe baza continutului real in apa a solului;
Gestiunea insectelor daunatoare sa fie realizata prin: actiuni preventive: utilizarea de
varietati rezistente, ameliorarea igienei campurilor, utilizarea de substante atractive si de capcane
cu feromoni, diversificarea culturilor, manipularea datei de plantare, a momentului efectuarii
araturii, a distantei dintre randuri si a rotatiei culturilor; actiuni directe: utilizarea de masculi
sterili, utilizarea de feromoni sexuali, introducerea, cresterea si mentinerea populatiilor de

6
dusmani naturali, utilizarea de insecticide de origine microbiana sau vegetala, eliminarea
mecanica sau termica, inducerea de modificari in comportament, controlul cu pesticide (admise
de caietele de sarcini) in extremis daca nivelul de paguba economica este atins; O mai corecta
gestiune a bolilor este de dorit prin: utilizarea de varietati rezistente ; rotatia culturilor ; amestec
de varietati ; control biologic utilizand de specii antagoniste ; culturi asociate ;utilizarea de
sisteme minime de lucrari ale solului;
Este necesara o gestiune adecvata a buruienilor prin :conceperea de asociatii culturale
competitive ; transplantarea rapida a rasadurilor viguroase in terenuri curate de buruieni ;
utilizarea de plante de acoperire a solului ; folosirea de distante mici intre randuri ; rotatia
culturilor ; eliminarea buruienilor din culturi in perioadele critice in care competitia are loc ;
folosirea mulcirii, si a alelopatiei;
Este nevoie de utilizarea de sisteme agricole corespunzatoare : folosirea de sisteme de
cultura multiple: culturi intercalate, culturi in benzi, culturi de plante gazda, culturi mixte;
utilizarea de culturi de acoperire in livezi si vii; culturi intercalate cu gazon in benzi si sisteme de
legume si mulci viu; sisteme agrosilvice; sisteme de cultura analoage in diferite stadii ale
succesiunii naturale a vegetatiei secundare din regiune;

2. Necesitatile alimentare actuale ale omului

Pentru a-şi satisface necesităţile vitale omul are la dispoziţie un sortiment destul de vast de
produse alimentare, dar nici unul din ele nu este ideal. Fiecare are atât caracteristici pozitive, cât
şi deficienţe. Şi în ce priveşte organismul uman, fiecare individ beneficiază de particularităţi.
Nimeni nu identifică cu altcineva. Aceste particularităţi sunt de terminate de moştenirea genetică,
constelaţiile enzimatice, statutul imun al organismului etc., care fiind raportate la nutriţie,
determină procesele metabolice intime ale organismului. Nutriţia este unul din cei mai influenţi
factori care poate asigura un metabolism fiziologic sau poate afecta acest proces.
Astfel, alimentaţia poate contribui la promovarea sănătăţii sau poate juca un rol destabilizator,
contribuind la destrămarea stării de sănătate. Sortimentul vast de produse alimentare pe care le
are omul la dispoziţie îi poate asigura o alimentaţie perfectă, sanogenă. Se poate vorbi astfel
de grupe principale de produse alimentare.
Proteinele, glucidele, lipidele, vitaminele, micro- şi macroelementele, cât şi apa sunt
nutrimente (tab.1), prezenţa cărora în raţia alimentară a omului este absolut necesară. Tot atât de
necesară este şi menţinerea unui raport optim între aceste nutrimente.
Piramida alimentară reprezintă o exprimare grafică a standardelor nutriţionale, a
cantităţilor şi a tipurilor de alimente ce trebuie să fie consumate zilnic pentru a menţine starea de
sănătate şi pentru a reduce riscul de dezvoltare a diverselor patologii legate de alimentaţie.
Vechile piramide aveau limitări în ceea ce priveşte aplicabilitatea practică, grupele alimentare
fiind exprimate în procente din necesarul caloric zilnic. Astăzi indicaţiile sunt exprimate în porţii
de alimente, al căror consum zilnic va furniza nutrienţii esenţiali. Piramida actuală are drept
obiectiv obţinerea majorităţii energiei din carbohidraţi, limitând în acelaşi timp aportul de
grăsimi.
În linii generale, piramida alimentară cuprinde următoarele grupe:
1. Pâine, cereale, orez şi paste (6-11 porţii pe zi);
2. Legume şi vegetale (3-5 porţii pe zi);
3. Fructe (2-4 porţii pe zi);
4. Lapte şi derivate (2-3 porţii pe zi);
5. Carne, peşte, ouă (2-3 porţii pe zi).

7
 Fiecare grupă de alimente este etalată vizual pentru a uşura sfatul nutriţional practic. De
asemenea, este reprezentat numărul de porţii ce trebuie consummate zilnic. Variaţia dintre minim
şi maxim în ceea ce priveşte numărul de porţii depinde de nevoile energetice şi preferinţele
alimentare personale. Fiecare persoană trebuie să consume numărul minim de porţii pentru
fiecare grupă de alimente. Astfel, există un aport adecvat de macro- şi micronutrienţi.
Piramida alimentară subliniază în acelaşi timp balanţa, varietatea şi moderaţia cu care
este necesar ca unele alimente să fie consumate, punând accent pe consumul cerealelor,
legumelor şi fructelor. Sunt reprezentate grafic alimentele ce furnizează macro- şi micronutrienţii
necesari pentru a menţine starea de sănătate a populaţiei.
Piramida recomandă cerealele, legumele şi fructele ca fundament al alimentaţiei şi al
sănătăţii, numindu-le „bază” pentru o nutriţie adecvată şi pentru sănătate, notabil fiind faptul că
acestea pot reduce riscul de apariţie a bolilor cronice. Aceste alimente stau la baza dietelor
sănătoase, având un conţinut scăzut în grăsimi saturate, colesterol, zahăr şi sodiu. Ele trebuie
acompaniate de alimente bogate în proteine (lapte, brânză, carne şi produse din carne cu un
conţinut scăzut în grăsimi), reprezentate grafic în al treilea nivel al piramidei, punându-se accent
în ultima perioadă pe consumul cărnurilor albe în defavoarea celor roşii (care tind să urce în
partea superioară a piramidei).
Vârful piramidei, având cel mai mic volum, este reprezentat de grăsimi şi de produse
zaharoase. Această porţiune nu are ataşate recomandări în ceea ce priveşte numărul de porţii, ci
doar menţiunea de a fi consumate rar şi în cantităţi mici. Se recomandă reducerea consumului de
grăsimi, în particular a celor saturate; de asemenea, este suficientă o cantitate moderată de sare şi
produse zaharoase, iar alcoolul, dacă este consumat, trebuie să se rezume la cantităţi mici. Există
dovezi medicale conform cărora aportul scăzut de grăsimi saturate şi colesterol a dus la
reducerea colesterolului seric şi a ratei mortalităţii de cauză coronariană în ultimii 30 de ani.
Astfel, piramida alimentară reprezintă un instrument practic şi flexibil care a apărut în
ajutorul populaţiei, indicând alimentele corespunzătoare menţinerii stării de sănătate.
Implementarea în practică a principiilor ce stau la baza alcătuirii piramidei alimentare are
capacitatea de a îmbunătăţi calitatea vieţii şi de a reduce riscul unor boli cronice cum sunt boala
coronariană, accidentul vascular cerebral, diabetul zaharat şi unele forme de cancer.
Există diferenţe în ceea ce priveşte alegerea diverselor alimente, aceasta variind în funcţie de
cultură, obiceiuri familiale, religie, costul şi disponibilitatea alimentelor, alergii şi intoleranţe
alimentare.
Astfel, bazându-ne pe principiile ce stau la baza alcătuirii piramidei alimentare, ne putem asigura
de faptul că aportul de nutrienţi furnizaţi de hrana zilnică este unul corespunzător. Este posibilă
alegerea alimentelor din fiecare grupă reprezentată în piramidă, putându-se crea combinaţii în
funcţie de preferinţele individuale.
Totuşi, în cazul în care una din categoriile de alimente nu poate fi consumată (de exemplu, când
nu se pot consuma lapte şi derivatele sale în cazul intoleranţei la lactoză sau din diverse alte
motive), este necesar ca nutrienţii furnizaţi de respectiva grupă să fie aduşi din alte produse (de
exemplu calciu furnizat de cere ale îmbogăţite cu calciu, sucuri de fructe îmbogăţite cu calciu,
lapte şi derivate delactozate).
Carnea şi peştele reprezintă surse majore de fier, zinc şi vitamine din grupul B în majoritatea
dietelor. Dacă sunt evitate alimentele de origine animală sau în cazul în care cantităţile
consumate nu sunt cele adecvate, acestea trebuie furnizate de alte alimente (de exemplu,
cerealele îmbogăţite cu fier, sardinele, spanacul, fasolea uscată, lintea, mazărea sunt importante
surse de fier).

8
Alături de recomandările dietetice, activitatea fizică efectuată zilnic adduce un real beneficiu.
Este demonstrat faptul că activitatea fizică regulată scade riscul anumitor boli cronice cum ar fi
hipertensiunea arterială, accidentul vascular cerebral, cardiopatia ischemică, diabetul zaharat tip
2, cancerul de colon şi osteoporoza.
Astfel, pentru a reduce riscul de apariţie a acestor boli cronice este recomandat ca adulţii să facă
cel puţin 30 de minute de activitate fizică moderată, preferabil în fiecare zi a săptămânii.
Activitatea fizică regulată reprezintă şi o modalitate de a obţine şi de a menţine totodată o
greutate corporală normală, atât în rândul adulţilor cât şi la copii şi adolescenţi.

3. Diviziunile de bază ale sectorului alimentar primar

Dacă în zorii omenirii se practica o agricultură de subzistenţă, ulterior s-a trecut sub
presiunea creşterii demografice şi pe baza dezvoltării bazei materiale la practicarea unei
agriculturi extensive şi ulterior a unei agriculturi intensive. Practicarea acesteia din urmă a
avut drept rezultat degradarea accentuată a mediului şi ca rezultat a impactului asupra calităţii
vieţii s-a trecut la redimensionarea strategiei agriculturii trecându-se la agricultura sustenabilă.
Ca urmare, activitatea umană raţională trebuie să se desfăşoare în mod normal la
interferenţa a trei subsisteme fundamentale (fig. 1.3):
- subsistemul cerinţelor sociale;
- subsistemul posibilităţilor tehnico-economice;
- subsistemul cerinţelor ecologice.
Dacă această legitate este încălcată se creează dezechilibre cu consecinţe
deosebit de grave asupra comunităţilor umane sau chiar a existenţei speciei umane în
ansamblul său.
Subsistemele prezentate mai sus, în ordinea dată, prin evoluţia lor conjugată,
reprezintă etape istorice în dezvoltarea conştiinţei pentru sine şi de sine a omenirii.
În aceste condiţii întreg lanţul agroalimentar are menirea să satisfacă, în cel mai
înalt nivel, cerinţele de hrană ale unei populaţii în continuă creştere în condiţii de eficienţă
economică şi fără degradarea mediului.
Prima verigă a lanţului agroalimentar este reprezentată de către sectorul producţiei
agroalimentare primare (al producţiei de materii prime pentru industria alimentară), acesta
fiind compus din trei subsectoare fundamentale (fig. 1.4): producţia vegetală, zootehnia
(incluzând toate animalele ce pot fi folosite drept hrană cu excepţia vânatului) şi pescuitul.
Un al patrulea subsector este cel al surselor de hrană neconvenţionale ce cuprinde
cultivarea algelor şi bacteriilor, agricultura marină, sintetizarea directă a proteinelor, purificarea
proteinelor din plantele necomestibile, etc. Până în prezent, toate studiile efectuate arată că
sursele neconvenţionale de hrană nu vor fi necesare în viitorul previzibil.
Între aceste subsectoare ale producţiei agroalimentare primare primele două (producţia
vegetală şi zootehnia) ocupă un loc dominant realizând împreună peste 95 % din total. La nivel
mondial, consumul uman de cereale a ajuns în 2001 la 971 milioane tone, iar cel al produselor de
origine animală la 682 milioane tone.

9
Structura producţiei mondiale de proteine alimentare este împărţită în părţi aproximativ egale
între produsele de origine vegetală şi cele de origine animală.
Cerealele
Grâul şi orezul constituie împreună mai mult de jumătate din producţia cerealieră mondială
consumată de către om. Ele acoperă aproximativ jumătate din consumul de protein din ţările
bogate şi mai mult de jumătate din cel al ţărilor sărace. Celelalte cereale sunt mai importante ca
furaje pentru animale. Conform datelor FAO în anul 2005 producţia mondială de grâu a fost
estimată la cca. 1900 milioane tone.
Consumul de orez şi de grâu este foarte sensibil la creşterile veniturilor în ţările mai sărace şi, în
ciuda creşterii producţiei de grâu şi orez, producţia de cereale abia a ţinut pasul cu creşterea
populaţiei. Porumbul, orzul şi sorgul oferă perspective bune de îmbinarea unui potenţial
productiv ridicat cu un total de proteine mai mare.
Leguminoasele
Leguminoasele (soia, fasole, linte, mazăre, arahide) constituie a doua sursă principal de proteine
în cadrul regimului alimentar al grupurilor cu venit mai scăzut. Ele sunt deosebit de importante,
deoarece unele din ele completează amestecul de aminoacizi nesatisfăcător al proteinelor din
majoritatea cerealelor. O atenţie crescândă ar trebui acordată seminţelor uscate de leguminoase,
care sunt direct comestibile şi bogate în proteine.
În ultimii ani, graţie rezultatelor cercetărilor în domeniu, s-a impus pe piaţă o gamă largă de
produse alimentare pe bază de soia, arahide şi fasole.
În ciuda diferitelor dificultăţi tehnologice, cultura leguminoaselor s-a dezvoltat foarte
mult (mai ales în zonele favorabile). Astfel, dacă acum 20 de ani o recoltă bună de fasole de
câmp era de 4 t/ha astăzi este posibil să se atingă o producţie de 14 t/ha.
Rădăcinile şi tuberculii
Mai multă atenţie este acordată acum posibilităţilor de îmbunătăţire a randamentului şi a valorii
nutritive a rădăcinilor tropicale şi tuberculilor, cum ar fi cele de manioc, gulii, igname, destinate
atât consumului uman cât şi celui al animalelor.
Cu excepţia cartofului, studiul rădăcinilor tropicale şi al tuberculilor a fost neglijat mult timp, în
mare parte din cauza interesului redus pe care aceste culturi îl prezentau pentru ţările dezvoltate.
Descoperiri recente au dus la reducerea perioadei de maturizare, fapt ce a permis obţinerea mai
multor recolte pe an şi implicit a unor producţii sporite.
Legumele şi fructele
În ansamblu, producţia mondială de fructe este aproape egală cu cea de legume. Ambele au un
conţinut de calorii şi de proteine relativ scăzut, dar joacă un rol deosebit important în alimentaţie
prin vitaminele lor.
Carnea
Hrana de origine animală este importantă, în principal, ca sursă de proteine de calitate
superioară, adică de proteine cu un conţinut ridicat de aminoacizi esenţiali ce nu pot fi sintetizaţi
de către om, iar unele dintre produsele obţinute (ex. laptele praf) sunt adesea folosite pentru a
completa calitatea mai slabă a alimentaţiei în cazul popoarelor subnutrite.
Ca urmare, cererea mondială de carne nu încetează să crească şi şeptelul joacă un rol important
în economia agroalimentară a multor ţări.
Animalele convertesc cu randament foarte scăzut energia şi proteinele şi o categorie foarte
importantă, nerumegătoarele (porci, găini şi alte păsări de curte) consumă o mare cantitate din
recoltele comestibile pentru hrana lor. Când animalele sunt hrănite cu produse cultivate pe
terenurile arabile, ele intră direct în competiţie pentru hrană cu omul.

10
Din nefericire, carnea este considerată un aliment prestigios, iar elasticitatea cererii ei este
condiţionată de mărimea veniturilor atât în ţările sărace cât şi în cele bogate.
Peştii
Peştii de mare şi de apă dulce pot fi crescuţi sau pescuiţi cu mijloace tradiţionale.
Este puţin probabil că pescuitul marin susţinut ar putea continua dincolo de dublarea lui.
Totuşi, proporţia de peşte de mare consumat pe locuitor ar putea fi uşor dublată dacă s-ar
reduce risipa şi dacă prejudecăţile nu ar limita alegerea speciilor comestibile. Astfel, pescuitul
moluştelor ar putea fi mărit de o sută de ori, deşi obiceiurile alimentare pot limita creşterea
consumului.
Pentru peştele oceanic, crustacee şi moluşte (exclusiv balene) se estimează o cantitate
de 120 milioane tone (greutate vie), iar pescuitul în apă dulce va reprezenta 12 % din volumul
de peşte prins în întreaga lume. Această previziune ţine cont numai de speciile preferate de
consumatori în prezent.

Produse alimentare neconvenţionale

În afară de producerea proteinelor convenţionale (carne, lapte, ouă, făină, peşte, leguminoase şi
seminţe oleaginoase), este necesar să se evalueze posibilitatea producerii de proteine
neconvenţionale derivabile din reziduurile fibroase, culturile de furaje, saprofitele microbiene
(bacterii, ciuperci, drojdie şi alge).
O analiză completă ar trebui să includă o evaluare a tehnologiei, a necesarului de capital şi de
forţă de muncă, a nivelului de conducere necesar, a preţurilor de vânare probabile ale produselor
alimentare şi, pentru produsul nou, o evaluare a acceptării de către consumator.
Proteinele furnizate de culturile furajere prezintă un inconvenient când sunt convertite de
animale în hrană pentru om. Pierderile se ridică la 80...90 %. Prin separare mecanică, un hectar
de cultură poate produce 2...3 tone de proteine comestibile într-un an şi ar fi posibil ca această
cantitate să crească la 4...5 tone.
Reziduurile fibroase ale multor culturi sunt uşor de conservat şi constituie adesea o hrană
valoroasă pentru rumegătoare. De aceea, există un interes crescând pentru posibilitatea extragerii
proteinelor comestibile din furaje şi din frunzele care reprezintă produsele secundare ale unei alte
forme de agricultură (de exemplu: sfecla de zahăr, cartoful, mazărea, guliile şi iuta). Desigur,
este avantajos să se extragă materialul folositor dintr-un produs secundar, care, altfel, ar putea fi
risipit. Tehnologia folosită pentru extragerea acestei „proteine din frunze” este încă în studiu
experimental, extragerea proteinelor făcându-se numai la scară redusă.
Diferitele produse şi deşeuri care pot servi ca hrană potenţială rumegătoarelor sunt adesea
subestimate sau sunt considerate numai ca material pentru conversia prin fermentare sau
tratamente chimice. În cazul agriculturii mari când pot fi colectate într-un singur loc mari
cantităţi de material fermentabil, fermentarea poate prezenta unele avantaje. În cazul micilor
exploatări agricole, este probabil că materialul va rămâne pe terenul unde el este produs. De
aceea, consumul local de către animale este preferabil.
Algele microscopice reprezintă o altă sursă de proteine neconvenţionale. Ele îşi formează
substanţa celulară prin fotosinteză din bioxid de carbon şi o soluţie de săruri nutritive. Conţinutul
lor în proteine este destul de ridicat (chiar peste 50%) şi ele prezintă avantajul unui conţinut mai
scăzut de acid nucleic, ca urmare a faptului că rata lor de creştere este puţin mai mică decât cea a
bacteriilor şi drojdiilor.

11
Spirulina, o algă albastru–verzuie, este specia care a constituit obiectul studiilor celor mai intense
pentru producţia pe scară largă. Ea a făcut parte din alimentaţia tradiţională a locuitorilor
anumitor regiuni din Mexic şi din Ciad. Alga uscată conţine aproximativ 63 % proteine, 2–3 %
lipide, 16–18 % hidraţi de carbon. Conţinutul ei de celuloză este deosebit de scăzut, ceea ce o
face foarte digerabilă.

Bibliografie
1. Arsene G.G., 2002, Elemente de ecologie generala, Timisoara, Ed. Orizonturi
Universitare;
2. Gruia R., 1997, Managementul ecosistemelor mileniul III;
3. Naghiu Livia (2008) Maşini şi instalaţii horticole, Vol. I.I, Editura Risoprint, Cluj-
Napoca;
Surse: www.wikipedia.ro
www.fermierul.ro

12