UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE AGRONOMIE

Specializarea: Agricultura IFR

Tema 1

Ecosistem
Structura ecosistemelor: spatială, trofică, biochimică.

Profesor coordonator: Student:

Sef lucrari, dr. Ing. SALCEANU Călin NICOLAE Florinel Cătălin

Craiova

2020
 Ecosistem

Ecosistem este o noțiune introdusă în 1935 de botanistul Arthur Tansley

în domeniul ecologiei, pentru a desemna o unitate de funcționare și organizare a
ecosferei alcătuită din biotop și biocenoză și capabilă de productivitate biologică.
Ecosistemul cuprinde și relațiile dintre biotop și biocenoză și relațiile dintre
organismele biocenozei. Pentru ca un ecosistem să fie funcțional este necesar să
conțină trei elemente de bază: producenții, consumenții și reducenții (cu unele
excepții ultimul element poate să lipsească în unele ecosisteme).

Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici prezenți într-un spațiu

bine determinat care asigură existența viețuitoarelor.
Biocenoza cuprinde comunitatea de populații ( plante, animale, micro-
organisme ) caracteristice unui biotop, aflate în relațiile specifice ( apărare,
răspândire si hrănire ).
Cum influențează biocenoza biotopul:
- viețuitoarele au rol în circuitul substanțelor în natură;
- organismele moarte modifică proprietățile solului, îmbogățindu-l în săruri
minerale;
- eroziunea solului reduce intensitatea vântului;
- coroana arborilor reduce cantitatea de radiații care ajunge la nivelul solului.
Un ecosistem nu are granițe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari
(deșertul Sahara), sau dimensiuni foarte mici (un iaz).
După locul în care se găsesc, ecosistemele sunt în general clasificate în:
• Ecosisteme acvatice;
• Ecosisteme terestre.
O altă clasificare a ecosistemelor:
• ecosistem autotrof - ecosistem în care predomină activitatea plantelor
verzi, și care se poate autosusține.
• ecosistem heterotrof - ecosistem în care predomină activitatea
organismelor consumatoare.
• ecosistem tânăr - ecosistem în care producția plantelor verzi întrece
consumul organismelor heterotrofe.
• ecosistem matur - ecosistem în care producția plantelor verzi este
aproximativ egală cu cea a organismelor consumatoare.
• ecosistem natural - ecosistem care a apărut spontan, prin lupta pentru
existență a speciilor vegetale și animale, în care omul nu a avut nici un rol
în modificarea densității, abundenței și diversității organismelor.
• ecosistem antropogen - ecosistem în care intervenția omului este parțială
sau totală.
• ecosistem uman - ansamblul planetar în interacțiune al populațiilor umane,
împreună cu factorii de mediu.
Zona de întrepătrundere a două ecosisteme, de exemplu o pășune naturală și un
ecosistem agricol, se numește ecoton.
Totalitatea ecosistemelor formează ecosfera
Ecosistemele sunt naturale și artificiale.
Ecosisteme naturale:
- terestre ( pădurea );
- acvatic ( lac natural ).
Ecosisteme artificiale:
- terestre ( livada );
- acvatice ( lac artificial ).
Structura ecosistemului
Orice ecosistem se caracterizeaza printr-o structura spatiala, dictata de
caracteristicile biotopului si concretizata prin modul repartizarii organismelor in
spatiul adecvat acestora si o structura trofica, data de componentele biocenotice
si exprimata prin relatiile lor trofice, prin care acestea isi indeplinesc rolul lor de
vehiculator (transportor) al substantei si energiei in ecosistem. De asemenea, se
poate spune ca ecosistemul are si o structura biochimica, produsa de
metabolismul biocenozei.
Structura spatiala a ecosistemului
Privit in general, ecosistemul este destul de omogen, dar in interiorul sau
se distinge un grad ± de neuniformitate, datorat configuratiilor variate ale
substratului si elementelor factorilor climatici, numite microhabitate, ce vor fi
populate de anumite specii de plante si animale. In acest fel, ecosistemul apare
impartit in unitati mai mari sau mai mici de actiune, alcatuind o structura
orizontala si una verticala (configuratie orizontala si verticala).
A. Structura orizontala - permite delimitarea a trei categorii structurale:
bioskena, consortiul si sinuzia.
1. Bioskena este cel mai mic spatiu cu conditii uniforme de existenta si un fond
propriu de plante si animale. Termenul a fost introdus pentru prima data de
zoologul român A. Popovici-Bâznosanu (1937).
Bioskena este recunoscuta ca fiind cea mai mica subdiviziune spatiala a
ecosistemului, reprezentând o unitate structurala elementara. Exemple: fata
superioara a unei frunze, fructul unei plante, trunchiul unui copac, suprafata
exterioara a unui musuroi, a unei capite, a unei pietre, o bucata de lemn putred
dintr-o balta, suprafata unei dune de nisip etc.
2. Consortiul este o grupare de indivizi din specii diferite in jurul unui organism
individual cu rol de nucleu central, de care acestia depind atât trofoecologic cât
si topografic. Termenul a fost introdus de Beklemisev (1951) si adaptat de
botanistul Ramennski (1952). In 1955, Tischler introduce termenul de biocorion,
care ulterior a fost considerat sinonim cu cel de consortiu.
Nucleul central al consortiului poate fi un organism individual vegetal sau animal,
material organic mort, in care caz totalitatea indivizilor din speciile asociate il
folosesc ca baza trofica, direct sau indirect. Exemple: un stejar grupeaza in jurul
lui un inel de consumatori primari (fitofagii), care sunt inconjurati de inelul
consumatorilor acestora si de cel al rapitorilor mari; un molid constituie nucleul
unui consortiu diversificat: cu molidul sunt asociati lichenii si muschii de pe
scoarta sa, ciupercile ce invelesc radacinile, bacteriile si micromicetele parazite,
insectele de sub scoarta, paianjenii si unele specii de pasari.
Consortiul nu este un sistem de populatii, ci un sistem de indivizi ce apartin la
diverse populatii, reprezentând specii diferite. Cu alte cuvinte consortiul este un
complex de bioskene format din indivizi de la diverse specii, asociati in baza
relatiilor trofice.
Când nucleul central este un animal, cu el se pot asocia un complex de
ectoparaziti, endoparaziti si simbionte (saprofagi), formând un consortiu.
3. Sinuzia reprezinta partea structurala si functionala a ecosistemului, alcatuita
dintr-o populatie cu functie de nucleu central, in jurul careia sunt grupate mai
multe organisme sau populatii.
Sinuziile apar ca microbiocenoze legate de portiuni elementare de biotop cu grad
ridicat de omogenitate, dar nu perfect omogen.
Termenul de sinuzie a fost introdus in stiinta de H. Gams (1918), provine din
limba greaca si are semnificatia de asociatie.
Sinuzia poate fi privita ca o unitate structurala de nivel superior, formata din mai
multe consortii grupate in jurul unei populatii. La rândul lor sinuziile se
asambleaza intr-un mozaic ce reprezinta ecosistemul.
Sinuziile se diferentiaza intre ele, atât ca unitati morfologice, structurale, cât si ca
unitati ecologice, corespunzând diferitelor tipuri de nise ecologice. Ele se
delimiteaza topografic si se denumesc pe baza spatiului ocupat de specia
dominanta, care este de regula un producator primar. Exemplu: intr-o cultura de
porumb, locurile mai joase, depresionare, cu umiditate mai ridicata decât a
biotopului din jur, sunt ocupate de regula de pâlcuri de costrei (Echinochloa crus-
galli) si alte plante higrofile, reprezentând sinuzii ale ecosistemului respectiv.
Apoi, pasunile cu Festuca rupicola dintr-o padure de gorun (Quercus petraea),
difera prin fizionomie si fondul de specii, de restul padurii, reprezentând sinuzii
ale acelui ecosistem.
Sinuziile nu pot fi confundate cu ecosistemul, deoarece dimensiunile si
complexitatea lor relativ redusa nu fac posibila instituirea de functii
biogeochimice si energetice proprii.
B. Structura verticala
In ecosistemele terestre, partile structurale dispuse in raport cu axa verticala (pe
inaltime) prezinta o clara stratificare, etajare. Aceasta se observa mai ales in
configuratia vegetatiei, motiv pentru care denumirea straturilor din ecosistemele
terestre este de provenienta botanica.
Un strat (Hult, 1881) este o grupare de sinuzii cu aproximativ aceeasi inaltime
deasupra solului sau o grupare de componente ale solului situate la aproximativ
aceeasi adâncime.
Stratificarea pe verticala rezulta in urma variatiei factorilor fizici (temperatura,
umiditate, lumina) si a competitiei interspecifice pentru lumina, apa si hrana.
Stratificarea este prezenta atât in ecosistemele terestre cât si cele acvatice.
Un ecosistem terestru are minimum trei straturi:
- I stratul mineral (bogat in substante minerale);
- II stratul organic (bogat in substante de natura organica), in care asocierea dintre
organismele existente si particulele de sol poarta denumirea de edafon;
- III patoma, pelicula subtire de la suprafata solului cu organisme vii si moarte,
asa numitul planseu al ecosistemului.
Intr-o padure de foioase, pe lânga aceste trei straturi de baza mai intâlnim: un strat
ierbaceu (IV), un strat de arbusti (V) si un strat de arbori (VI, VII), fiecare cu
fauna caracteristica.

Structura trofica a ecosistemului

Este data de componenta biocenozei si se exprima prin relatiile trofice, ce asigura
circulatia substantei si transferul energiei in ecosistem.
Structura trofica reprezinta ansamblul relatiilor trofice care leaga speciile dintr-o
biocenoza si are la baza trei componente structurale:
1. producatorii primari – reprezentati prin plantele autotrofe si bacteriile
chimiosintetizante, care prin intermediul fotosintezei produc substante organice
complexe (glucide, lipide, protide);
2. consumatorii – reprezentati prin animale, care se hranesc cu substante organice
complexe deja elaborate. In functie de hrana consumata se disting: consumatori
de ordinul I (fitofagi, consumatori primari) care se hranesc cu producatori primari
(plante); consumatori de ordinul II, (consumatori secundari), care se hranesc cu
consumatori de ordinul I; consumatori de ordinul III (consumatori tertiari), se
hranesc cu consumatori de ordinul II etc.
Un loc aparte in categoria consumatorilor il detin organismele detritivore care se
hranesc cu materie organica moarta in descompunere ("detritus" vegetal sau
animal). Din acesta grupa fac parte: viermi, miriapode, insecte, acarieni, moluste.
3. descompunatorii – reprezentati prin bacterii, ciuperci, levuri, care descompun
substantele organice moarte pâna la substante anorganice (elemente minerale),
facând posibila reutilizarea lor de catre plantele autotrofe.
Din analiza relatiilor trofice dintr-un ecosistem se evidentiaza faptul ca fiecare
specie se hraneste pe seama altei specii, consumând-o direct sau folosind
compusii ei metabolici, dar in acelasi timp specia respectiva devine sursa de hrana
pentru alte specii. Acest transfer de energie si substanta ce se realizeaza prin
consumarea unor organisme de catre altele poarta denumirea de circuit alimentar
(circuit trofic). Circuitele alimentare fac ca producatorii, consumatorii si
descompunatorii sa se gaseasca intr-o legatura organica permanenta.
In functie de specificul hranirii speciilor inlantuite si a modului cum este
transferata substanta de la o veriga la alta, distingem 3 tipuri de lanturi trofice:
1. lantul trofic de tip erbivor (prada-pradator);
2. lantul trofic de tip parazitar;
3. lantul trofic de tip saprofag.
1. Lantul trofic de tip erbivor are ca prima veriga plantele autotrofe – producatorii
primari – care sintetizeaza substantele organice, constituind rezervorul de
substanta si energie pentru intreaga biocenoza. A doua veriga este reprezentata
de animalele fitofage, in calitate de consumatori primari (ordinul I) (insecte
fitofage, mamifere ierbivore, unele crustacee si moluste in mediul acvatic), care
se hranesc direct cu plante si pregatesc hrana verigilor urmatoare, fiind
considerate o adevarata "industrie cheie". A treia veriga o reprezinta animalele
zoofage, care se hranesc cu consumatori primari, purtând denumirea si de
consumatori secundari (ordinul II) (pasari insectivore, coleoptere, carabide, multe
mamifere).
Ultima veriga este formata din specii de animale cu regim carnivor, care regleaza
prin consumare efectivele consumatorilor secundari, denumite consumatori
tertiari (ordinul III).
In acest tip de lant, cu cât ne departam de prima veriga talia animalelor creste, iar
numarul lor descreste (sunt si exceptii).
Exemple:
· iarba iepure vulpe;
In conditii naturale, plantele verzi fixeaza sub forma de substanta organica, in
medie, 1% din energia solara fotosintetic activa, din care circa ½ se pierde sub
forma de caldura in timpul respiratiei plantelor, diferenta constituind hrana
potentiala a consumatorilor primari din lanturile trofice ale ecosistemelor
naturale.
In agroecosisteme lanturile trofice sunt dintre cele mai scurte, pentru ca
productivitatea sa fie cât mai mare.
Exemple: grâu ® om;
porumb ® suine ® om.
2. Lantul trofic parazitar – functioneaza prin parazitarea sucesiva a unei specii de
catre alta si este format din paraziti vegetali sau animali care consuma substanta
vie din corpul plantelor si animalelor. Veriga initiala este tot planta si apoi un
fitofag sau zoofag pe care traieste parazitul sau câteva verigi de paraziti, legati
prin fenomenul de hiperparazitism.
Exemple:
· plantatie pomicola omida fluturelui Euproctis chrysorhaea, viespea braconida
Meteorus (coconii) ,viespea pteromelida Eupteromalus nidulans;
· spic grâu , ciuperca Puccinia graminis , bacteria Xanthomonas uredovorus
bacteriofag;
In acest tip de lant trofic talia organismelor descreste progresiv, de la baza spre
vârf, iar numarul de indivizi creste.
3. Lantul trofic saprofag se bazeaza pe consumatori de diferite ordine ce se
hranesc pe seama necromasei (materie organica moarta, vegetala sau animala),
formând circuite detritice.
Deci, veriga intâi este reprezentata de materia organica moarta (detritus), a doua
de organismele detritivore, iar urmatoarea de rapitorii acestora.
Exemplu: intr-un lac:
- namol cu detritus ,larve de chironomide, platica , pesti rapitori.
Lanturile trofice de tip saprofag, de regula sunt scurte si se grefeaza la fiecare
nivel al lantului trofic erbivor si are ca finalitate descompunerea partiala a
substantelor organice, pâna la mineralizare.
Structura biochimica

Sub aspect biochimic, biocenoza se prezinta ca un sistem de canale prin care

circula metaboliti de la un organism la altul, de la biocenoza la biotop. Cea mai
mare parte din produsii metabolici circula prin reteaua trofica, iar o fractiune
redusa este eliminata in biotop, de unde este receptionata selectiv de catre
populatiile biocenozei.
Acesti metaboliti care in biosfera joaca rolul de "semnal" se numesc ecomoni,
ergoni sau substante ectocrine. Când sunt secretati de plante poarta denumirea de
substante alelopatice, iar când sunt secretati de animale, se numesc feromoni sau
alomoni.
Fiziologul german H. Molisch (1939) denumea alelopatia ca fenomenul de
influentare biochimica intre organisme. Cuvântul alelopatie deriva de la cuvintele
grecesti "alelos" = reciproc, mutual si "pathe" = influenta, actiune.
Organismele ce sintetizeaza si elimina substante alelopatice se numesc emitatoare
sau donatoare, iar cele care intercepteaza acesti metaboliti se numesc receptoare
sau acceptoare.

Bibliografie:

https://ro.scribd.com/doc/97265665/Ecologie-Si-Protectia-Mediului

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ecosistem

http://www.scritub.com/geografie/ecologie/STRUCTURA-
ECOSISTEMELOR72528.php